Sunteți pe pagina 1din 37

Curs Drept Administrativ Semestrul II

Curs nr.1 6 Martie 2008


Actele administrative

Noţiunea actului administrativ: Actul administrativ reprezintă principala


formă sau modalitate juridică de realizare a activităţii administraţiei publice. Sunt
utilizate şi de alte autorităţi publice.
Activitatea administraţiei publice este realizată prin următoarele forme sau
modalităţi:
- prin acte administrative;
- prin contracte administrative;
- prin fapte administrative;
- prin operaţiuni tehnico-materiale;
Actul administrativ reprezintă o manifestare unilaterală de voinţă a unei
autorităţi publice în scopul producerii de efecte juridice dar şi în scopul naşterii de
drepturi şi obligaţii sau cu scopul creerii unei situaţii juridice noi. Definim actul
administrativ ca acel actul administrativ ca fiind adoptat de o autoritate administrativă în
mod unilateral şi în regim de putere publică prin care se organizează şi se aplică în mod
concret legea.
Actul administrativ reprezintă actul unilateral cu caracter individual sau
normativ emis de o autoritate publică În vederea executării sau organizării executării legii
dând naştere, modificând sau stingând raporturi juridice.
Caracterele actului administrativ:
1) Actul administrativ reprezintă principala formă de realizare a activităţii de
administraţie publică.
2) Reprezintă o manifestare de voinţă unilaterală şi expresă.
3) Este emis în regim de putere publică.
Asemănările şi deosebirile dintre actele administrative şi alte categorii de acte
juridice: comparaţie între actele administrative şi actele juridice emise de Parlament.
- ambele categorii de acte sunt emise în regim de putere publică;
- cele două categorii de acte juridice se deosebesc în ceea ce priveşte forţa juridică
şi regimul juridic aplicat.
- Legea se întemeiază pe suveranitatea statului pe când actele administrative au ca o
autoritate ce derivă din lege.
- Actele administrative au forţa juridică inferioară legii;
Asemănările şi deosebirile dintre actele administrative şi hotărârile sau
deciziile instanţelor judecătoreşti:
- ambele sunt rezultatul unei manifestări unilaterale de voinţă;
- sunt emise de autorităţi publice diferite şi după o procedură diferită;
- prin hotărârile judecătoreşti este realizată puterea judecătorească a statului pe
când prin actele administrative este realizată puterea executivă;
Comparaţie între actele administrative şi contracte (convenţii):
- în cazul actelor administrative voinţa juridică este exprimată în mod unilateral iar
în cazul contractelor civile sau convenţiilor voinţa juridică este exprimată
bilateral.
- Regimul juridic instabil aplicat.

1
Curs Drept Administrativ Semestrul II

Curs nr.2 13 martie 2008


Condiţiile de valabilitate a actelor administrative:
1) legalitatea actului administrativ:
Regimul juridic aplicabil actelor administrative: este reprezentat din totalitatea
condiţiilor de formă şi de fond care trebuie îndeplinite la momentul emiterii sau adoptării
actului administrativ în vederea producerii de efecte juridice.
O altă definiţie a regimului juridic ar fi aceea că reprezintă un ansamblu de
reguli ce guvernează formarea, modificarea sau desfiinţarea actelor administrative.
Teorii privind condiţiile de legalitate ale actului administrativ:
 teoria nulităţii actelor administrative, teorie formulată în perioada interbelică
(Paul Negulescu). Această teorie analiza problema legalităţii actelor administrative din
perspectiva sancţiunilor aplicabile în situaţiile de nelegalitate a actului administrativ.
 A doua teorie analizează problema în cauză din perspectiva anulării actului
administrativ pe motivul excesului de putere (nu s-a pus accentul pe o abordare a
legalităţii actului administrativ).
 A treia teorie vizează perioada postbelică. Conform acesteia condiţiile de
legalitate a actelor administrative fiind circumscrise următoarelor probleme:
- competenţa organului administrativ;
- respectarea textului legii şi a scopului urmărit de legiuitor;
- respectarea formei şi procedurii stabilite de lege;
 O altă teorie identifică următoarele condiţii generale:
- actul administrativ să fie emis în conformitate cu litera şi spiritul Constituţiei;
- actul administrativ să fie emis în conformitate cu litera şi spiritul legilor şi
ordonanţelor;
- actul administrativ să fie emis în conformitate cu toate actele administrative emise
de organul ierarhic superior;
- actul administrativ să fie emis în forma şi după procedura stabilită de lege;

Concepte ale doctrinei franceze referitoare la legalitate:


 Teoria nulităţii actelor administrative;
 Teoria contenciosului administrativ şi a controlului legalităţii actelor
administrative pentru exces de putere;
 Teoria prezentării listei de condiţii de valabilitate a actelor administrative;
 Teorie care îmbină condiţiile de valabilitate şi sancţiunile aplicabile în cazul
nerespectării acestor condiţii.

Condiţiile de fond privitoare la emiterea actelor administrative: acestea vizează


respectarea strictă a competenţelor pe care le au autorităţile administrative în emiterea sau
adoptarea actelor administrative.
Elemente care trebuie luate în calcul la stabilirea competenţelor: competenţa
autorităţilor administrative este reprezentată de dreptul şi totodată obligaţia prevăzute de
lege sau alte acte normative pentru a emite sau a adopta un act administrativ, respectiv de

2
Curs Drept Administrativ Semestrul II

a avea calitatea de subiect de drept în cadrul raporturilor juridice născute în urma emiterii
actului administrativ.
Competenţa organelor administrative este legată şi de noţiunea de capacitate a
acestora privită ca posibilitate recunoscută de lege de a acţiona din punct de vedere
juridic pentru realizarea activităţii executive.
Deosebiri între noţiunea de capacitate şi competenţă:
- capacitatea este proprie numai organelor administrative;
- competenţă au atât organele administrative cât şi structurile lor funcţionale;
- această capacitate presupune posibilitatea de a acţiona în nume propriu pe când în
cazul competenţei nu există o astfel de independenţă.
Elemente definitorii ale competenţei:
a) competenţa reprezintă un ansamblu de atribuţii prevăzute de lege;
b) competenţa este o obligaţie legală;
c) competenţa unui organ administrativ este specială determinată şi poate fi
materială, teritorială şi temporară;
d) competenţa organelor administrative este legată în anumite situaţii de noţiunea de
capacitate.

Curs nr.3 20 martie 2008


Condiţiile de formă ale actului administrativ:
- În general actele administrative îmbracă forme scrise apreciate ca garanţii a
legalităţii emiterii sau adoptării actelor administrative.
- Actele administrative cu caracter administrativ îmbracă întotdeauna forma scrisă.
Necesitatea folosirii formei scrise a actelor administrative:
a) Necesitatea cunoaşterii exacte şi complete a conţinutului respectivelor acte;
b) Pentru existenţa unui mijloc de probă în caz de litigiu.
c) Pentru verificarea legalităţii modului de elaborare sau emitere a actului
administrativ în caz de contestare a acestuia.
d) Pentru realizarea rolului educativ al actelor administrative.
Forma scrisă reprezintă o condiţie de valabilitate a actului administrativ în
sensul producerii efectelor juridice dorite de iniţiatorul emiterii respectivului act. Limba
de redactare a actelor administrative: toate actele administrative sunt redactate în limba
română cu excepţia actelor administrative emise la nivelul unităţilor administrativ
teritoriale unde ponderea minorităţilor naţionale este de peste 20%, situaţie în care actele
administrative respective trebuie emise şi în limba minorităţilor în cauză.
Motivarea actelor administrative: reprezintă operaţiunea în virtutea căreia în
conţinutul actului administrativ sunt prezentate situaţiile de fapt şi de drept în baza cărora
a fost emis actul administrativ. Legea 24/2004 prevede că motivarea ordonanţelor şi
hotărârilor guvernului se face prin note de fundamentare iar în cazul celorlalte acte
normative prin referat. Exemple: Codul de procedură fiscală dispune că decizia prin care
se soluţionează contestaţiile împotriva actelor administrative fiscale trebuie să cuprindă
motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază actul administrativ jurisdicţional. Legea
544/2001 privind informaţiile de interes public dispune că refuzul comunicării
informaţiilor solicitate se motivează.

3
Curs Drept Administrativ Semestrul II

Forma actelor administrative individuale: în general actele administrative


individuale sunt emise în forma scrisă, formă cerută expres de actul normativ în baza
căruia a fost emis dar pot îmbrăca şi forma orală. Actele administrative individuale
îmbracă forma scrisă şi din necesitatea şi obligativitatea comunicării acestora către
destinatari.
Actele administrative individuale emise de organele colegiale ale administraţiei
publice îmbracă întotdeauna forma scrisă.
Legalitatea şi oportunitatea emiterii sau adoptării actelor administrative:
Dreptul de apreciere al autorităţilor publice denumit şi putere discreţionară a
administraţiei: În opinia şcolii de la Cluj, legalitatea şi oportunitatea sunt considerate
două condiţii distincte de valabilitate a actelor administrative. Opinia şcolii de la
Bucureşti este aceea că oportunitatea nu reprezintă altceva decât un element al legalităţii
emiterii actului administrativ.
Procedura de elaborare şi emitere a actelor administrative: Iniţierea actelor
administrative: Iniţiativa de emitere sau adoptare a actelor administrative aparţine în
general autorităţilor administrative care au atât dreptul dar şi obligaţia de a iniţia, emite
sau adopta acte administrative.
Cetăţenii pot iniţia procedura de emitere sau adoptare a actelor administrative
prin folosirea dreptului de petiţionare. Prin petiţie se urmăreşte dobândirea,
recunoaşterea, exercitarea, promovarea, apărarea sau restabilirea unui drept legal sau a
unui interes legitim în faţa unei autorităţi publice competente.
Petiţia poate îmbrăca diferite forme precum cerere, reclamaţia, sesizarea sau
propunerea. Dreptul de petiţionare se exercită gratuit iar autoritatea publică sesizată este
obligată să soluţioneze petiţia în termen de 30 de zile (termen general).
Petiţiile nesemnate nu sunt luate în considerare cu excepţia situaţiilor în care
semnalează încălcări ale legii (autoritatea publică se sesizează din oficiu). Petiţiile greşit
corectate trebuiesc trimise în termen de 5 zile autorităţii competente cu înştiinţarea
petiţionarului.
Limba de redactare a petiţiilor este cea română cu excepţia minorităţilor
naţionale când petiţia poate fi redactată şi în limba minorităţii respective, dar răspunsul va
fi trimis tot în limba română. Străinii pot redacta petiţii către autorităţile române în limba
proprie cu obligativitatea achitării taxelor de traducere a respectivului document.
De regulă petiţia trebuie să cuprindă următoarele elemente: numele, prenumele,
domiciliul sau sediul petentului, obiectul detaliat al solicitării şi justificarea acestuia,
împuternicirea dată reprezentantului legal, semnătura petiţionarului sau al
reprezentantului legal, dacă este cazul şi data întocmirii.

Curs nr.4 10 aprilie 2008

Formalităţi procedurale prealabile emiterii actelor administrative: în cadrul


formalităţilor anterioare adoptării actelor administrative se încadrează următoarele:
a) avizul;
b) acordul prealabil;
c) propunerea (proiectul)

4
Curs Drept Administrativ Semestrul II

Avizul reprezintă opinia de specialitate solicitată de autoritatea administrativă-


competentă să emită sau să adopte un act administrativ, opinie ce vizează necesitatea
emiterii sau adoptării actului respectiv.
De regulă avizul nu este solicitat autorităţii administrative ierarhic superioare ci
altei autorităţi publice pe considerente de control reciproc între instituţiile publice.
Avizele se împart în următoarele categorii:
- avize facultative: sunt acelea pe care autoritatea administrativă emitentă nu este
obligată să le solicite, şi chiar dacă a solicitat avizul, nu este obligată să respecte
opinia formulată în conţinutul avizului la emiterea actului administrativ.
- avize consultative: în cazul acestora autoritatea publică este obligată să le solicite
dar nu este obligată să se conformeze opiniilor de specialitate pe care le conţin la
momentul emiterii actului administrativ.
- avize conforme: autoritatea administrativă este obligată atât să solicite respectivul
aviz dar să se şi conformeze opiniei formulate în cadrul acestuia.

Acordul prealabil: reprezintă consimţământul unei autorităţi administrative


determinate cu privire la emiterea sau adoptarea în viitor a unui act administrativ de către
o altă autoritate administrativă. Emiterea sau adoptarea actului administrativ fără
solicitarea acordului prealabil atrage nulitatea actului administrativ. Actul administrativ
îşi menţine valabilitatea dacă autoritatea emitentă a solicitat acest acord prealabil dar
autoritatea competentă să-şi dea acordul nu a dat un răspuns în termenul legal.

Propunerea: reprezintă operaţiunea pregătitoare prin care este sesizată o


autoritate administrativă în vederea luării unei măsuri de comun acord.
În cazul proiectului, acesta reprezintă o propunere iniţiată de o autoritate
administrativă privitoare la un anumit mod de rezolvare pe cale juridică a unei situaţii, de
regulă identică cu soluţia formulată în actul administrativ ce va fi emis.

Formalităţile procedurale concomitente emiterii sau adoptării actelor


administrative:
a) cvorum;
b) majoritatea necesară;
c) consensul;
d) emiterea sau adoptarea în comun a actului administrativ;
e) motivarea;
f) redactarea;
g) semnarea şi după caz contrasemnarea actului administrativ

Cvorumul reprezintă majoritatea cerută de lege pentru întrunirea valabilă a unui


organ colegial care lucrează de regulă în prezenţa majorităţii membrilor cu excepţia
situaţiilor când legea prevede altfel.
Majoritatea: este reprezentată de numărul minim necesar de voturi pentru ca
actul administrativ să fie valabil.
Majoritatea simplă: reprezintă regula în cadrul procedurii de emitere a unui act
administrativ şi este reprezentată de situaţia în care se întruneşte jumătate plus unu din
voturile exprimate.

5
Curs Drept Administrativ Semestrul II

Majoritatea calificată există în situaţia în care legea stabileşte un anumit număr


de voturi ce trebuie exprimate, mai mare decât în cazul majorităţii simple.
Consensul: este reprezentat de situaţia în care toţi membrii componenţi ai
organului colegial cad de acord pentru emiterea actului administrativ.
Emiterea sau adoptarea în comun a actului administrativ: este reprezentată de
situaţia în care două sau mai multe autorităţi administrative cad de acord să adopte în
comun un act administrativ.
Motivarea: reprezintă operaţiunea administrativă prin intermediul căreia sunt
prezentate în conţinutul actului administrativ considerentele de fapt şi de drept ce au stat
la baza emiterii actului administrativ în cauză. De regulă, toate actele administrative
trebuie motivate, cu excepţia celor stabilite în mod expres prin lege.
Motivarea actelor administrative poate fi realizată prin următoarele modalităţi:
note de fundamentare, rapoarte, referate, avize, etc., în funcţie de natura actului
administrativ.

Categoria formalităţilor ulterioare emiterii actului administrativ: acestea sunt:


a) aprobarea sau ratificarea;
b) confirmarea;
c) comunicarea;
d) rectificarea;
e) reconstituirea;
f) arhivarea;
Aprobarea (ratificarea): reprezintă operaţiunea prin care o autoritate ierarhic
superioară îşi dă acordul cu privire la un act administrativ emis sau adoptat de o autoritate
ierarhic inferioară.
Confirmarea: reprezintă operaţiunea de validare a unui act administrativ pentru
a-i întări forţa juridică, sau pentru a acoperi eventualele vicii de formă sau fond.
Comunicarea: reprezintă procedura prin intermediul căreia conţinutul actelor
administrative este adus la cunoştinţă destinatarilor săi. În cazul actelor administrative
individuale, legea obligă ca actul administrativ să fie comunicat destinatarului sau
destinatarilor acestuia, numai din acel moment actul administrativ fiind opozabil.
În cazul actelor administrative normative acestea intră în vigoare numai după
trei zile de la data publicării actului. Publicarea actului administrativ normativ poate fi
realizată în funcţie de dispoziţiile legale în una din următoarele forme:
- prin afişare la sediul emitentului;
- prin publicare, de la caz la caz, într-un cotidian local sau central;
- prin publicare în Monitorul Oficial sau alte modalităţi prevăzute de lege.
Rectificarea: reprezintă operaţiunea de îndreptare a erorilor materiale
identificate după momentul emiterii sau adoptării acestuia.
Reconstituire: reprezintă operaţiunea de refacere a unui act administrativ în
cazul în care acesta a fost pierdut, deteriorat, etc.
Arhivarea: operaţiunea de păstrare a unor acte administrative emise.

6
Curs Drept Administrativ Semestrul II

Curs nr.5 17 aprilie 2008

Contractul administrativ

Organele administraţiei publice, pentru realizarea sarcinilor pe care le


îndeplinesc nu folosesc numai acte administrative, care sunt acte juridice cu caracter
unilateral, ci şi contracte administrative care au un caracter bilateral.
Teoria contractelor administrative a apărut în dreptul francez modern fiind o
creaţie a jurisprudenţei conceptualizată ulterior de către doctrină. La noi în ţară teoria a
pătruns o dată cu dezvoltarea relaţiilor dintre administraţia publică şi întreprinzătorii
particulari atât din ţară cât şi din străinătate.
În lumina doctrinei cât şi în legislaţie, contractul administrativ este definit ca
acea formă a administraţiei publice care constă în acordul de voinţă bilateral sau
multilateral dintre o persoană administrativă sau un subiect de drept autorizat de aceasta
şi un subiect de drept privat prin care se urmăreşte satisfacerea unui interes public şi care
are ca obiect realizarea unei activităţi de interes public.
Prin natura lor, contractele administrative sunt asemănătoare cu cele civile.
Distincţia constă în regimul juridic aplicabil. Spre deosebire de contractele de drept civil,
contractele de drept administrativ se supun unor reguli speciale de drept public ce fac
parte din regimul juridic administrativ.
Aceste reguli speciale privesc următoarele aspecte:
- forma contractului: care este prestabilită de legiuitor;
- puterile exorbitante puse la dispoziţia administraţiei publice cu ajutorul cărora
aceasta poate obţine prin acţiune unilaterală realizarea permanentă şi regulată a
obligaţiilor asumate de către contractanţii acesteia.
- Anumite facilităţi puse la dispoziţia celor cu care administraţia publică
contractează pentru ca aceştia să îşi poată îndeplini în mod corespunzător obligaţiile.
- Competenţa instanţelor de contencios administrativ pentru rezolvarea litigiilor
legate de astfel de contracte.

Trăsăturile contractului administrativ:


a) Părţile contractului administrativ: una dintre acestea este întotdeauna un subiect
determinat (administraţia publică: o persoană administrativă sau un subiect de drept
autorizată de către aceasta). Persoana administrativă poate fi o autoritate publică, o
instituţie publică sau un serviciu public. În ceea ce priveşte autorizarea unei persoane este
vorba de una juridică privată care în condiţii speciale poate să încheie un contract
administrativ, însă numai cu aprobarea prealabilă a autorităţii administrative şi acţionând
ca un reprezentant al acesteia.
Cealaltă parte este un contractar care se află în afara sistemului administraţiei
publice indiferent dacă este persoană fizică sau juridică. Spre deosebire de contractele
civile, unde părţile se află pe picior de egalitate, în contractele administrative subiectul
determinat are o poziţie de superioritate faţă de celălalt subiect.

7
Curs Drept Administrativ Semestrul II

- obiectul contractelor administrative: este şi el determinat şi constă în realizarea


unei activităţi de interes public, activitate ce poate îmbrăca una din următoarele forme: fie
prestarea unui serviciu public, fie realizarea unei lucrări, punerea în valoare a unui bun
proprietate publica, etc.
Concret, obiectul contractului administrativ poate să constea fie în închirierea
unui imobil din proprietatea publică a statului, concesiune, etc.
Forma contractelor administrative: sunt contracte solemne care impun forma
scrisă sub sancţiunea nulităţii absolute. Aceasta este o consecinţă a principiului legalităţii
care impune forma scrisă atât din punct de vedere al forţei probante cât şi pentru
verificarea angajării şi derulării contractelor.

Modificarea şi rezilierea contractelor administrative: rezilierea este o sancţiune


care se aplică în cazul neîndeplinirii culpabile de către una din părţi a obligaţiilor care
decurg dintr-un contract sinalagmatic. Acestea din urmă sunt contractele care impun
drepturi şi obligaţii pentru ambele părţi.
Contractul administrativ poate fi modificat ca orice contract de drept comun
prin acordul părţilor, însă poziţia de superioritate a administraţiei publice determină
posibilitatea ca aceasta să poată modifica sau rezilia contractul şi în mod unilateral atunci
când interesul public o cere.
Rezilierea din dreptul administrativ este deosebită în anumite privinţe de cea din
dreptul civil: în dreptul administrativ rezilierea poate fi cerută de către administraţia
publică iar în dreptul civil este nevoie de intervenţia prealabilă a instanţei de judecată. În
timp ce în dreptul civil se acordă un termen prealabil de execuţie, în dreptul administrativ
nu se impune un astfel de termen. În dreptul administrativ, administraţia este cea care
decide, hotărăşte atunci când apreciază culpa celeilalte părţi în timp ce în dreptul civil
doar instanţa de judecată este în măsură să facă acest lucru.
Conţinutul contractului administrativ: se stabileşte atât pe cale reglementară cât
şi pe cale convenţională. Partea reglementară cuprinde dispoziţii prevăzute de lege cu
caracter obligatoriu, iar partea convenţională cuprinde clauzele stabilite de părţi.

Executarea contractelor administrative: executarea obligaţiilor ce decurg din


contractele administrative, deşi în mare este asemănătoare cu cele din contractele civile,
este totuşi mai riguroasă iar sancţiunile pentru nerespectarea lor mai severe. Se referă la:
a) executarea punctuală a obligaţiilor: persoana de drept privat este obligată să
execute obligaţiile în termenele imperative stabilite în contract, în caz contrar
suportând sancţiuni sub formă de penalităţi de întârziere. Va fi scutită de astfel de
sancţiuni doar în situaţii de imposibilitate obiectivă de executare;
b) executarea personală a obligaţiilor asumate: această obligaţie a contractantului
particular este o consecinţă a faptului că în această materie alegerea
contractantului nu este liberă, fiind legată de procedura licitaţiei care impune
anumite rigori de ordin tehnic, juridic, financiar, etc. Din acest motiv, cesiunea
contractului, activitate prin care cocontractantul administraţiei publice cedează o
parte a contractului unei alte persoane, nu se poate face decât cu aprobarea
autorităţii publice.
c) Principiul echilibrului financiar: acesta are în vedere două teorii:

8
Curs Drept Administrativ Semestrul II

- teoria faptei prinţului: pleacă de la condiţiile executării clauzelor contractului.


Administraţia publică („prinţul”) poate agrava prin fapta sa, prin voinţa sa, condiţiile
contractuale, situaţie în care este obligată să asigure contractantului o indemnizaţie
compensatorie pentru prejudiciul suferit.
- teoria impreviziunii: în situaţia în care agravarea clauzelor contractuale se
datorează unor evenimente economice excepţionale care ar putea fi scumpirea
materiilor prime, înrăutăţirea condiţiilor de trai, etc., şi care nu au putut fi anticipate
în momentul încheierii contractului şi care afectează desfăşurarea contractului suntem
în prezenta teoriei impreviziunii.
Într-o astfel de situaţie, administraţia publică este obligată să îi ofere
particularului un ajutor financiar până la redresarea economică. Dacă acest lucru nu mai
este posibil se va încheia un nou contract pe baze actuale sau părţile vor solicita instanţei
rezilierea contractului.
Particularul contractant va fi exonerat de răspundere pentru neîndeplinirea
obligaţiilor contractuale doar în caz de forţă majoră care face imposibilă din punct de
vedere material derularea contractului. Forţa majoră este o situaţie imprevizibilă,
independentă de voinţa părţilor care împiedică desfăşurarea acestui contract.
Litigiile legate de încheierea, încetarea contractelor administrative sunt
soluţionate de către instanţa de contencios administrativ şi nu de cea de drept comun.
Noua lege a contenciosului administrativ, legea 554/2004 asimilează actelor
administrative contractele administrative, o consecinţă directă fiind soluţionarea litigiilor
legate de contracte în cadrul instanţelor de contencios administrativ.

Clasificarea contractelor: există mai multe modalităţi pentru acest lucru.


Acestea se referă la părţile contractului, la obiect şi la modalităţile de încheiere.
După subiecte contractele pot fi încheiate între două autorităţi ale administraţiei
publice (fiind o situaţie de excepţie) dar cele mai multe se încheie între o autoritate
publică şi un particular persoană fizică sau juridică de drept privat.
După obiect, acesta poate fi format fie din prestarea unui serviciu public,
realizarea unei lucrări publice, publice, punerea în valoare a unui bun proprietate publică
sau alte utilităţi.
După modalitatea de încheiere clasificarea se face în contracte încheiate prin
licitaţie publică, aceasta fiind regula. Prin excepţie se mai pot încheia contracte prin
simpla învoială (numai dacă valoarea contractului nu depăşeşte o anumită sumă),
încheiate prin dialog competitiv, negociere, concurs de soluţii, etc.

Tipuri de contracte administrative:


Contractul de achiziţie publică: cadrul legislativ al acestuia este dat de OUG
nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziţie publică, a contractelor de
concesiune de servicii şi lucrări publice, aprobată şi modificată prin legea nr. 337/2006.
Noţiunea: achiziţiile publice reprezintă o modalitate de dobândire definitivă sau
temporară, de către o persoană juridică numită autoritate contractantă, a unor produse,
lucrări sau servicii prin atribuirea unor contracte de achiziţie publică. OUG 34/2006
defineşte contractul de achiziţie publică drept acel contract cu titlu oneros încheiat în
formă scrisă între una sau mai multe autorităţi contractante pe de o parte, şi unul sau mai

9
Curs Drept Administrativ Semestrul II

mulţi operatori economici pe de altă parte, având ca obiect execuţia unei lucrări,
furnizarea unor produse sau prestarea unor servicii.
Contractele sectoriale reprezintă contracte de achiziţie publică care se atribuie în
scopul realizării unor activităţi relevante în sectoarele de utilitate publică: apă, energie,
transport, poştă. Ex.: contracte de lucrări (executarea, proiectarea unor lucrări de
construcţie. Acestea pot fi construcţia de clădiri noi, reabilitarea sau renovarea unor
locuinţe), contracte de furnizare (diverse produse achiziţionate de administraţia publică şi
o poate face fie prin cumpărare, închiriere, etc.), contracte de servicii (prestarea unor
servicii publice: contracte de transport, servicii de salubrizare, medicale, asistenţă socială,
financiare, etc. )
Principiile care stau la baza contractului de achiziţie publică: nediscriminarea,
tratamentul egal, recunoaşterea reciprocă, transparenţa, proporţionalitatea, eficienţa
utilizării fondurilor publice, asumarea răspunderii.
Trăsături specifice: sunt contracte sinalagmatice, solemne, încheiate în formă
scrisă, cu titlu oneros, adică ambele părţi urmăresc dobândirea unui câştig patrimonial
(autoritatea publică urmăreşte dobândirea de bunuri, servicii şi lucrări) iar cealaltă
urmăreşte contravaloarea prestaţiei. Sunt contracte comutative adică întinderea
obligaţiilor se cunoaşte încă din momentul încheierii contractelor.
Proceduri de atribuire a contractelor de achiziţie publică: sunt următoarele:
1. licitaţie deschisă: este procedura în care orice operator economic interesat
poate depune oferte.
2. licitaţie restrânsă (cu preselecţie): este procedura la care orice operator
economic are dreptul să-şi depună candidatura urmând ca numai cei selectaţi sa
aibă dreptul să-şi depună ofertele.
3. dialogul competitiv: procedura la care orice operator economic are dreptul
să-şi depună candidatura şi prin care autoritatea contractantă poartă un dialog cu
cei care şi-au depus candidatura şi care au fost admişi pentru a se găsi mai multe
soluţii apte să răspundă nevoilor autorităţii publice. Pe baza acestor soluţii
candidaţii selectaţi urmează să depună ofertele.
4. negocierea: este procedura prin care autoritatea contractantă derulează
negocieri cu operatorii selectaţi, negociind de această dată clauzele, inclusiv
preţul.
5. concursul de soluţii: procedură specială prin care autoritatea contractantă
achiziţionează mai ales în domeniul amenajării teritoriului, al proiectării
urbanistice şi peisagistice, al arhitecturii sau al prelucrării datelor un plan sau un
proiect, selectarea făcându-se pe baze concurenţiale.
6. achiziţia directă: poate apela la această modalitate în măsura în care
valoarea bunurilor, serviciilor sau lucrărilor achiziţionate nu este mai mare decât
echivalentul în lei a 10.000 euro.
Autoritatea contractantă are obligaţia de a atribui contractele de achiziţie
publică prin licitaţie fie deschisă fie restrânsă şi numai în situaţii excepţionale prevăzute
expres de OUG nr. 34/2006 (art.94, art.101, art.110, art.122) să apeleze la celelalte
modalităţi atribuire a contractului de achiziţie publică.

10
Curs Drept Administrativ Semestrul II

Curs nr.6 19 aprilie 2008

Condiţiile de valabilitate ale


contractului de achiziţie publică
Pentru a fi valabil încheiat, contractul administrativ de achiziţie publică trebuie să
întrunească anumite elemente care conform regulilor generale in materie de contract sunt:
- consimţământul
- capacitatea
- obiectul
- o cauză licită
- forma scrisă
Consimţământul
Acordul de voinţă între părţi;
Capacitatea părţilor
-HG 34/2006 defineşte următoarele subiecte având capacitatea de a fi autoritate
contractantă:
a. Orice organism al statului, autoritate sau instituţie publică ce acţionează la nivel
central, regional sau local;
b. Orice instituţie de drept public altele decât cele arătate sus cu personalitate juridică
organism ce a fost înfiinţat pentru satisfacerea interesului public fără caracter comercial şi
care se află în una din următoarele situaţii:
- fie este ajutat in totalitate de către o autoritate contractantă sau de către un alt
organism de drept public;
- se află în subordinea sau este supus controlului unei autorităţii publice, instituţii
publice sau altor organisme ale administraţiei publice;
- în componenţa organelor de conducere sau ale Consiliilor de administraţie se află un
număr majoritar de persoane numite de către autorităţile arătate mai sus;
- orice asociere formate din una sau mai multe autorităţi contractante arătate mai sus;
- orice persoana juridică ce desfăşoară activităţi relevante în unul din sectoarele
activităţii publice: apă, energie, transporturi, telecomunicaţie;
Contractantul este orice furnizor de produse prestator de servicii sau executant de
lucrări, persoană fizică sau juridică, romană sau străină care a câştigat o procedură pentru
atribuirea contractului de achiziţie publică. Pentru contractant sunt stabilite o serie de
incapacităţi speciale astfel el nu trebuie să se afle în una din următoarele situaţii:
- este in stare de faliment sau lichidare, afacerile îi sunt conduse de un administrator
judiciar sau activităţile sale economice sunt suspendate sau este într-o altă situaţie
similară ca cele de mai sus;
- face obiectul declarării în una din situaţiile de mai sus;
- nu şi-a îndeplinit obligaţia de plată a impozitelor, taxelor, contribuţiilor la
asigurările sociale în România sau în statul de unde provine;

11
Curs Drept Administrativ Semestrul II

- în ultimii 2 ani, nu şi-a îndeplinit sau şi-a îndeplinit în mod defectuos obligaţia faţă
de partenerii de afaceri din motive imputabile acestuia, fapte de natura să producă grave
prejudicii.
- a fost condamnat in ultimii 3 ani printr-o hotărâre judecătorească definitivă pentru o
faptă care a adus atingere eticii profesionale;
- prezintă informaţii false sau nu prezintă informaţii în legătură cu situaţiile arătate
mai sus.
De asemenea autoritatea contractantă are dreptul de a exclude din procedură persoana
care este cunoscută ca în ultimii 5 ani a fost condamnată prin hotărâre definitivă pentru
participare la activităţile unei organizaţii criminale, pentru corupţie, fraudă sau spălare de
bani
Documentaţia de atribuire
Autoritatea contractantă are obligaţia de a întocmi această documentaţie care trebuie
să cuprindă cel puţin următoarele elemente:
- informaţii generale despre autoritatea contractantă;
- instrucţiuni privind datele limită care trebuie respectate şi formalităţile care trebuie
îndeplinite în legătură cu participarea la procedura de atribuire, în cazul în care acestea
sunt cerute;
- cerinţele minime de calificare si documentele care atestă această calificare;
- caietul de sarcini sau documentaţia descriptivă (în cazul atribuirii prin negociere şi
dialog competitiv);
- instrucţiuni privind modul de elaborare şi de prezentare a propunerii tehnice şi
financiare;
- informaţii detaliate privind criteriul de atribuire şi justificarea alegerii acelui
criteriu;
- instrucţiuni privind căile de atac;
- informaţii privind clauzele contractuale obligatorii;
Caietul de sarcini este documentul care cuprinde specificaţiile tehnice. Aceste
specificaţii tehnice cuprind cerinţe, prescripţii, caracteristici de natură tehnică ce permit
fiecărui produs, serviciu sau lucrare publică să fie descris în mod obiectiv pentru a
corespunde nevoilor autorităţii contractante. Autorităţii contractante îi este interzis să
introducă în caietul de sarcini anumite specificaţii tehnice care indică o anumită sursă
origine, o marfă de fabricaţie şi de comerţ, un brevet de invenţie, o licenţă de fabricaţie
care ar avea ca efect favorizarea sau excluderea anumitor operatori economici sau
produse.
Ofertantul are obligaţia de a elabora oferta în conformitate cu prevederile
documentaţiei de atribuire. Orice operator economic are dreptul de a participa la
procedura de atribuire fără a i se diminua răspunderea în ceea ce priveşte modul de
îndeplinire a obligaţiilor asumate, el poate desemna o altă persoană căreia să îi
subcontracteze o parte a contractului.

Atribuirea contractului
Autoritatea contractantă are obligaţia de a asigura transparenţa procedurii atribuirii
contractelor de achiziţie publică prin publicarea anunţurilor de intenţie de participare şi
de atribuire.

12
Curs Drept Administrativ Semestrul II

Autoritatea contractantă are obligaţia să includă în anunţul de participare criteriul de


atribuire al contractului de achiziţie publică care odată stabilit nu mai poate fi schimbat şi
care poate să fie atât oferta cea mai avantajoasă din punct de vedere economic fie in mod
exclusiv preţul cel mai scăzut. În cazul în care autoritatea contractantă nu poate încheia
contractul cu ofertantul a cărui ofertă a fost declarată câştigătoare fiind împiedicat de un
caz de forţă majoră autoritatea are dreptul fie să declare câştigătoare oferta de pe locul 2
fie să anuleze procedura de atribuire. Contractul se atribuie ofertantului declarat
câştigător în termen de 10 respectiv 5 zile în funcţie de valoarea contractului din
momentul în care acesta a fost înştiinţat de rezultatul procedurii de atribuire.
Anularea procedurii.
Anularea procedurii poate interveni numai înainte de încheierea contractului.
Cazuri:
- nu a fost posibila asigurarea unui nivel corespunzător al concurenţei;
- au fost depuse numai oferte inacceptabile sau neconforme cu cerinţele
administraţiei sau nu fost depusă nicio ofertă sau deşi au fost depuse mai multe, ele nu
pot fi comparate între ele;
- abateri grave de la procedura legislativă afectează procedura de atribuire.

Contractul de concesiune
Noţiune şi reglementare juridică
Cadrul legal al contractului de concesiune este dat de O.G. 34/2006 privind
atribuirea contractului de achiziţie publică a contractelor de concesiune de lucrări şi
servicii publice şi O.G 54/2006 privind regimul juridic al contractului de concesiune de
bunuri proprietate publică, fiind aprobată şi modificată de Legea 22/2007.
Contractul de concesiune de lucrări publice
Are aceleaşi caracteristici ca şi contractul de concesiune de lucrări cu deosebirea că
în contrapartida lucrărilor executate, contractantul în calitatea sa de
executant(concesionar), primeşte din partea autorităţii contractante în calitate de
concedent, dreptul de a exploata lucrările executate pe o anumită perioadă de timp sau
acest drept însoţit de plata unei sume de bani.
Contractul de concesiune de servicii publice
Acesta are aceleaşi caracteristici ca şi contractul de servicii din nou cu menţiunea că
în contrapartida serviciilor prestate contractantul în calitate de concesionar primeşte de la
autoritatea contractantă în calitate de concedent dreptul de a exploata serviciile pe o
perioada limitată de timp sau acest drept însoţit de plata unei sume de bani.
Contractul de concesiune de bunuri proprietate publică
Este acel contract încheiat în forma scrisă prin care o autoritate publică denumită
concedent, transmite pe o perioadă determinată unei alte persoane numită concesionar,
persoană care acţionează pe riscul şi pe răspunderea sa, dreptul de a exploata acel bun în
schimbul unei redevenţe. Redevenţa este suma de bani plătită de concesionar în schimbul
dreptului de a exploata un bun proprietate publică, sumă care se face venit la bugetul
statului sau la bugetul autorităţilor locale în funcţie de cui aparţine bunul.
Subiectele contractului de concesiune
O.G nr.54/2006 stabileşte ca părţi în cadrul contractului de concesiune concedentul
si concesionarul.

13
Curs Drept Administrativ Semestrul II

Au calitatea de concedent în numele statului ministerele sau alte organe de


specialitate ale adm publice centrale pentru bunurile proprietate publică a statului şi au
calitate de concedent în numele judeţelor, oraşelor, comunelor Consiliile locale sau alte
organe ale administraţiei publice locale pentru bunurile care aparţin judeţului, oraşului
sau comunei.
Obiectul contractului de concesiune
- bunurile care sunt proprietate publică a statului sau a unităţilor administrativ-
teritoriale.
Iniţierea concesiunii
Are la bază un studiu de oportunitate efectuat de către concedent şi trebuie să
conţină:
- descrierea şi identificarea bunului;
- motivele de ordin economic financiar, de mediu care justifică acordarea
concesiunii;
- nivelul minim al redevenţei;
- procedura utilizată pentru atribuirea contractului de concesiune;
- durata estimată a concesiunii;
- termenele în care se estimează că va fi încheiat contractul.
Procedura concesiunii
Procedurile de atribuire a contractului sunt:
- licitaţia;
- negociere directă-procedura prin care concedentul negociază direct clauzele
contractuale inclusiv redevenţa cu participanţii la procedură.
Licitaţia se poate desfăşura numai dacă în urma publicării anunţului de licitaţie au
fost depuse cel puţin 3 oferte valabile. În caz contrar, concedentul este obligat să anuleze
procedura şi să organizeze o nouă licitaţie.
Procedura negocierii directa se aplică numai în cazurile în care nici după repetarea
procedurii nu au fost depuse cel puţin 3 oferte valabile.
Conţinutul contractului de concesiune
Se încheie în termen de 20 de zile de la data la care concedentul a informat
ofertanţii cu privire la decizia de atribuire. Conţinutul contractului cuprinde clauzele
prevăzute în caietul de sarcini şi clauzele convenite de părţi. Trebuie să conţină interdicţia
pentru concesionar de a subconcesiona bunul proprietate publică toată sau în parte cu
excepţia cazurilor când O.G nr.54 permite si va cuprinde şi clauza referitoare la mediu.
Încetarea contractului
Se încheie pe o perioadă de maxim 49 de ani de la semnare cu posibilitatea de
prelungire dar nu mai mult de jumătate din perioada iniţială. Situaţii de încetare:
- la expirarea termenului prevăzut în contract;
- dacă interesul public, o cere prin denunţare unilaterale de către concedent cu plata
unei despăgubiri;
- prin reziliere de către una dintre părţi dacă cealaltă parte nu-şi îndeplineşte
obligaţia în mod culpabil;
- la dispariţia in caz de forţă majoră a bunului sau concesionarul se află în
imposibilitatea obiectivă de a-şi satisface obligaţia, caz in care nu i se impută nimic.

14
Curs Drept Administrativ Semestrul II

Curs nr. 7 24 aprilie 2008


Funcţia şi funcţionarul public

Noţiunea de funcţie publică s-a impus ca o noţiune în dreptul public şi în


principal în dreptul administrativ. Această noţiune este strâns legată de autoritatea
publică, de organ de stat din cadrul administraţiei publice. Un organ de stat sau o
autoritate publică cuprinde structural trei elemente: competenţa, mijloacele material-
financiare şi personal.
Personalul, la rândul său, este structurat pe compartimente, lini ierarhice şi
funcţii. Reglementările din ţările Uniunii Europene privind funcţia publică sunt abordată
diferit de fiecare ţară în funcţie de tradiţii. Prima ţară care a adoptat un statut general al
funcţiei publice este Spania, prin legea din anul 1852. Ea a fost urmată de Luxemburg
printr-o lege din anul 1872 şi Danemarca în 1899.
În Italia primul statut al funcţionarilor publici a fost adoptat la 22 noiembrie
1908 iar în Irlanda această lege datează din anul 1922. Olanda şi Belgia au adoptat prima
legea privind statutul funcţionarului public în 1929 iar în Anglia în 1931. În ce priveşte
Germania, care are tradiţii în ceea ce priveşte funcţia publică încă din Evul mediu, prima
lege privind codificarea generală a normelor funcţiei publice s-a adoptat de către regimul
naţional socialist în 1937, dar trebuie menţionat că a existat încă de la începutul sec. al
XX-lea (1 iulie 1906) un cod bavarez al funcţiei publice.
În Franţa, unde tradiţiile funcţiei publice sunt cu mult anterior revoluţiei de la
1789, primul statut a fost adoptat de către regimul de la Vichy. Această reglementare
care, la fel ca şi cea germană, conţinea discriminări faţă de evrei şi de femei a fost
abrogat imediat după eliberare, adoptându-se în octombrie 1946 un statut general al
funcţiei publice care se află la originea reglementărilor actuale în vigoare.
În ţara noastră, există o bogată tradiţie în privinţa reglementărilor tuturor
aspectelor privitoare la statutul funcţiei şi funcţionarului public, referindu-ne numai la
legislaţia modernă, se poate spune că prima reglementare cât de cât unitară cu privire la
funcţionarii publici se regăseşte în Regulamentele Organice. Din anul 1923 până în 1949
funcţionarii publici au avut un statut legal, unitar, la fel cum se regăsea şi în ţările din
Europa. După cel de-al doilea război mondial, când România a intrat sub influenţa
URSS-ului, reglementarea funcţiei şi funcţionarului public a suferit modificări radicale.
În această perioadă se conturase teza că vechii funcţionari publici făceau parte
din cadrul burgheziei şi că aceştia trebuiau înlocuiţi de clasa care a fost oprimată
(muncitori si ţărani). Această înlocuire s-a produs neţinându-se cont de calitatea acelor
oameni care intră în aparatul de stat. Singura condiţie era să aibă un trecut muncitoresc
curat, neluându-se în calcul studiile, aptitudinile. Tot în această perioadă, pentru
funcţionarii publici nu exista dreptul la carieră, numirile pe o funcţie publică se făceau la
comandă, se făceau discriminări pe motiv de religie, sex, opinii, etc.
După 1989, în ce priveşte reglementarea funcţiei şi funcţionarului public, a fost
creată prima lege cadru, legea nr.188 privind statutul funcţionarilor publici. În cadrul

15
Curs Drept Administrativ Semestrul II

Uniunii Europene, astăzi, reglementarea funcţiei publice este disputată de două mari
concepte, acestea bazându-se pe statutul legal al acestor funcţionari.
Primul concept se referă la regimul juridic unilateral de drept public. Al doilea
concept se referă la conceptul contractual, care ne duce la un regim de drept privat.
Primul statut este pus în practică de România. Nu se merge la privatizarea funcţiei
publice. Societatea, administraţia publică organizează funcţii, trecându-se obligaţii pe
care funcţionarul public trebuie să le execute. Pentru aceste funcţii se organizează
concurs la care se prezintă eventualii pretendenţi. Nu se face nicio negociere între stat şi
participanţi. Cealaltă teză presupune o privatizare unor funcţii din administraţia publică.
Disputa actuală privind statutul funcţiei şi funcţionarului public nu se mai duce
în prezent exclusiv pe tărâmul dreptului. Ea se duce şi pe cel politic, şi mai ales în ceea ce
priveşte regimul care va fi acceptat ca soluţie politică într-o ţară sau alta, deoarece, în
toate ţările din cadrul Uniunii Europene sunt puternice presiuni ale unor partide şi
sindicate privind ideea privatizării funcţiei publice.

Trăsăturile funcţiei publice:


1) Funcţia publică cuprinde un ansamblu de atribuţii şi responsabilităţi
stabilite în temeiul legii.
2) Funcţia este creată prin lege sau alte acte normative emise pe baza şi în
executarea legii.
3) Funcţia publică are un caracter permanent şi prezintă continuitate deoarece
şi nevoile comunităţii sunt permanente.
4) Funcţia publică nu constituie obiectul unei înţelegeri sau convenţii între
părţi şi nu poate fi stabilită prin contract.
5) Funcţia publică este organizată pentru a realiza competenţele conferite
administraţiei publice.
6) Finanţarea funcţiilor publice este asigurată de la bugetul de stat sau de la
bugetele locale.
7) Atribuţiile stabilite prin lege sau potrivit legii dau competenţa celor care
îndeplinesc funcţiile respective în regim de drept administrativ, să facă acte juridice,
operaţiuni administrative sau materiale în mod legal.
Principiile care stau la baza exercitării funcţiei publice:
- principiul legalităţii, imparţialităţii şi obiectivităţii;
- principiul transparenţei;
- principiul eficienţei şi eficacităţii;
- principiul responsabilităţii în ceea ce priveşte conformitatea cu prevederile legale;
- principiul orientării către cetăţean;
- principiul stabilităţii în exercitarea funcţiei publice;
- principiul subordonării ierarhice.
Clasificare a funcţiilor publice: se grupează în trei categorii:
 după tipul atribuţiilor şi responsabilităţilor autorităţilor şi instituţiilor publice:
i. funcţiile publice generale care reprezintă ansamblul atribuţiilor şi
responsabilităţilor cu caracter general şi comun tuturor autorităţilor şi
instituţiilor publice în vederea realizării competenţelor lor generale.

16
Curs Drept Administrativ Semestrul II

ii. Funcţii publice specifice: reprezintă ansamblul atribuţiilor şi


responsabilităţilor cu caracter specific unor autorităţi şi instituţii publice, în
vederea realizării competenţelor;
 În raport cu nivelul studiilor necesare ocupării funcţiei publice:
i. funcţii publice de clasa I pentru a căror cuprind funcţii a căror ocupare se cer
studii de lungă durată absolvite cu diplomă de licenţă sau echivalentă;
ii. funcţii publice de clasa a II-a pentru a căror ocupare se cer studii de scurtă
durată absolvite cu diplomă;
iii. funcţii publice din clasa a III-a pentru a căror ocupare se cer studii medii
liceale absolvite cu diplomă.
 Sfera competenţei teritoriale a autorităţii care stabileşte şi avizează funcţia
publică:
i. funcţii publice de stat: acestea, potrivit legii, sunt stabilite şi avizate în cadrul
ministerelor, organelor de specialitate ale administraţiei publice centrale
precum şi în cadrul autorităţilor administrative autonome.
ii. Funcţii publice teritoriale: stabilite şi avizate potrivit legii în cadrul instituţiei
prefectului, serviciilor publice deconcentrate ale ministerelor şi ale celorlalte
organe ale administraţiei publice centrale din unităţile administrativ-
teritoriale.
iii. Funcţii publice locale: care sunt stabilite şi avizate potrivit legii în cadrul
aparatului propriu al autorităţilor administrative publice locale şi al
instituţiilor publice subordonate acestora;
 După nivelul atribuţiilor titularului funcţiei publice:
i. funcţii publice corespunzătoare categoriei înalţilor funcţionari publici. Aceştia
realizează managementul la nivel superior în cadrul administraţiei publice
centrale.
ii. Funcţii publice corespunzătoare categoriei funcţionarilor publici de
conducere;
iii. Funcţii publice corespunzătoare categoriei funcţionarilor publici de execuţie.
Funcţiile publice de execuţie sunt structurate după următoarele grade
profesionale:
- superior: ca nivel maxim;
- principal;
- asistent
- debutant;
Funcţionarii publici numiţi în funcţiile publice din clasa a II-a şi a III-a pot
ocupa numai funcţii publice de execuţie cu excepţiile prevăzute de legile speciale. În
cadrul autorităţilor şi instituţiilor publice corespunzătoare categoriei înalţilor funcţionari
publici şi categoriei funcţionarilor publici de conducere, aceste funcţii nu pot să
depăşească 12% din numărul total al funcţiilor publice.
La stabilirea numărului maxim al funcţiilor publice de execuţie din cadrul
autorităţilor şi instituţiilor publice se au în vedere următoarele aspecte: numărul funcţiilor
publice de execuţie din gradul superior este de maxim 20%, din gradul profesional
principal este de maxim 40% iar numărul funcţiilor publice de execuţie din gradul
profesional de asistent este de maxim 30% iar din debutanţi trebuie să fie maxim 10%.

17
Curs Drept Administrativ Semestrul II

Categoria înalţilor funcţionari publici: fac parte următoarele funcţii: secretarul


general al Guvernului şi Secretarul General Adjunct al Guvernului, Secretarul General
din Ministere şi din alte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale,
prefectul, funcţia de Secretar General Adjunct din ministere şi alte organe de specialitate
ale administraţiei publice centrale, funcţia de subprefect şi funcţia de Inspector
Guvernamental,
Din cadrul funcţiilor de conducere avem directori generali şi directori generali
adjuncţi din aparatul autorităţilor administrative autonome, din cadrul ministerelor şi a
celorlalte organe de specialitate, ale administraţiei publice centrale precum şi funcţiile
specifice asimilate acestora, funcţia de secretar al unităţilor administrativ-teritoriale,
funcţia de director executiv şi director executiv adjunct al serviciilor publice
deconcentrate ale ministerelor şi ale celorlalte organe de specialitate, funcţia de şef
serviciu şi cea de şef de birou.
Din cadrul funcţiilor de execuţie: funcţia de consilier, consilier juridic,
inspector, referend de specialitate.
Funcţii publice specifice: funcţiile de arhitect şef, inspector de concurenţă,
inspector vamal, inspector de muncă, inspector delegat şi comisar.
Raportul de serviciu se naşte şi se execută pe baza actului administrativ de
numire emis în condiţiile legii. Pot beneficia de statute speciale care reglementează
drepturile şi îndatoririle, incompatibilităţile specifice altele decât cele prevăzute de legea
188/1999 republicată şi modificată funcţionarii publici care îşi desfăşoară activitatea în
cadrul următoarelor servicii publice: structurile de specialitate ale Parlamentului
României, structurile de specialitate ale administraţiei prezidenţiale, structurile de
specialitate ale Consiliului Legislativ, al serviciilor diplomatice şi consulare, autoritatea
vamală, poliţia şi alte structuri ale Ministerului de Interne şi Reformei Administrative.

Condiţiile necesare pentru ocuparea unei funcţii publice:


- cetăţenia română şi domiciliul în România;
- cunoaşterea limbii române scris şi vorbit;
- vârsta minimă 18 ani împliniţi;
- să aibă capacitatea deplină de exerciţiu;
- să aibă o stare de sănătate corespunzătoare funcţiei pentru care candidează, atestat
pe baza unui examen medical de specialitate;
- îndeplinirea condiţiilor specifice prevăzute de lege pentru funcţia publică;
- îndeplinirea condiţiilor de studii;
- câştigarea concursului sau promovarea examenului organizat pentru funcţia
publică respectivă;
Nu poate ocupa o funcţie publică, adică este incompatibilă cu aceasta persoana
care a fost condamnată pentru săvârşirea unei infracţiuni contra umanităţii, contra statului
sau contra autorităţii de serviciu sau în legătură cu serviciul care împiedică înfăptuirea
justiţiei de fals ori de fapte de corupţie sau a unor infracţiuni săvârşite cu intenţie care o
face incompatibilă cu exercitarea funcţiei publice, cu excepţia situaţiei în care intervine
reabilitarea.
Nu poate ocupa o funcţie publică persoana care a fost destituită dintr-o funcţie
publică pentru motive disciplinare în ultimii 7 ani, persoana care a desfăşurat activitate de
poliţie politică. În ce priveşte categoria înalţilor funcţionari publici, această persoană care

18
Curs Drept Administrativ Semestrul II

doreşte să acceadă în aceasta trebuie să promoveze examenul care se desfăşoară la nivel


naţional iar recrutarea se face de către o comisie permanentă, independentă, formată din 7
membrii, numiţi printr-o decizie a primului ministru. Membrii comisiei au mandate fixe
de 10 ani şi jumătate şi sunt numiţi prin rotaţie. De asemenea, persoanele care doresc să
ocupe o funcţie trebuie să absolve cursuri de specialitate, de perfecţionare, să aibă cel
puţin 5 ani vechime în specialitatea respectivă, şi să îndeplinească condiţiile generale
stabilite pentru ocuparea funcţiei publice.
Clasificarea funcţionarilor publici: totalitatea funcţionarilor publici din cadrul
autorităţilor administrative autonome şi din cadrul instituţiilor publice, din cadrul
administraţiei publice centrale şi locale constituie corpul funcţionarilor publici. Aceştia se
pot grupa în funcţie de 5 criterii: primele 4 sunt cele pe care le-am prezentat în funcţia
publică, iar al cincilea criteriu se referă la momentul angajării. Astfel, debutanţii sunt
persoanele care au promovat concursul pentru ocuparea unei funcţii publice, dar nu
îndeplinesc condiţiile prevăzute de lege privind ocuparea funcţiei publice definitive.
Funcţionarii publici definitivi sunt aceia care au efectuat perioada de stagiu
legală, prevăzută de lege, şi au obţinut un rezultat corespunzător la evaluare. Acelaşi
lucru se poate spune şi despre persoanele care intră în corpul funcţionarilor publici prin
concurs şi care au vechimea în specialitate corespunzătoare funcţiei publice de minimum
12 luni, 8 luni şi respectiv 6 luni în funcţie de nivelul studiilor absolvite şi mai sunt
persoanele care au promovat programe de perfecţionare în administraţia publică.
Nu sunt consideraţi funcţionari publici personalul contractual, salariat, din
aparatul propriu al autorităţilor şi instituţiilor publice care desfăşoară activităţi de
secretariat, activităţi administrative, protocol, gospodărire, întreţinere, reparaţii şi de
deservire, pază, precum şi altor categorii de personal care nu exercită prerogative de
putere publică. Acestor persoane nu li se aplică legislaţia privind funcţionarul public ci pe
cea a muncii. De asemenea mai este personalul salariat angajat pe baza încrederii
funcţionarului la cabinetul demnitarului, corpul magistraţilor, cadrele didactice,
persoanele numite sau alese în funcţie de demnitate publică.

Curs nr.8 8 mai 2008


Funcţionarii publici nu pot deţine alte funcţii şi nu pot desfăşura alte activităţi
remunerate sau neremunerate. În cazul autorităţilor sau instituţiilor publice, în cadrul
regiilor autonome, societăţilor comerciale ori altor unităţi cu scop lucrativ, în cadrul
cabinetului demnitarului cu excepţia în cazul funcţionarul public a fost suspendat din
funcţia publică, în calitate de membru al unui club de interes economic.
Înalţii funcţionari publici nu pot fi membri ai unui partid politic sau a unei
organizaţii cărora li se aplică acelaşi regim juridic ca şi partidelor politice. Funcţionarii
publici pot să desfăşoare activităţi în domeniul didactic, al cercetării ştiinţifice şi al
creaţiei literar artistice. În afară de funcţionarul care a dobândit un post în cadrul
administraţiei publice prin concurs sau prin numire, potrivit legii, în practică pot exista şi
funcţionarii de fapt. Spre deosebire de funcţionarul de drept care este investit legal,
funcţionarul de fapt nu a avut de la început sau între timp nu mai are o investitură legală
dar el reprezintă o realitate juridică incontestabilă. Funcţionarii de fapt provin din două
categorii de cauze:

19
Curs Drept Administrativ Semestrul II

- cauze concomitente stabilirii raportului de serviciu al funcţionarului privesc


numirile şi delegările. Legea admite faptul că actele întocmite de funcţionarii de fapt sunt
legale atâta timp cât au fost efectuate în cadrul administraţiei publice iar persoanele
participante erau de buna credinţă. În situaţia în care se dovedeşte că cel care întocmeşte
un act administrativ o face prin uzurpare, acesta este pasibil de sancţiune penală. În cazul
delegării, poate duce la caracterizarea persoanei ca funcţionar de fapt iar actele efectuate
de către acesta trebuie respectate deoarece cei care au participat nu au avut posibilitatea şi
nici obligaţia de a aprecia dacă prin delegare funcţionarul în cauză este legal sau nu.
În practica administrativă mai există situaţii când un funcţionar, deşi este
investit în mod egal cu exerciţiul funcţiei sale, împrejurări ulterioare determină ca titlul
de investitură să şteargă valoarea juridică, şi în consecinţă să determine încetarea
raportului de funcţie. Dacă un asemenea funcţionar continuă exercitarea funcţiei sale, el o
face în calitate de funcţionar de fapt. Se poate întâmpla ca un primar să fie numit în
funcţie iar el să nu îndeplinească, conform legii electorale, condiţiile necesare pentru acea
funcţie. După un an cineva sesizează, se verifică şi se constată că acel primar nu poate
îndeplini acea funcţie. Toate actele date de el ar însemna să se anuleze, lucru care nu este
posibil.
- cauze posterioare:

Managementul funcţiei publice şi a funcţionarilor publici

Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici: această agenţie a fost înfiinţată


pentru dezvoltarea unui corp de funcţionari publici profesionişti, stabili şi imparţiali. Este
în subordinea MIRA. Este un organ de specialitate al administraţiei publice centrale cu
personalitate juridică şi este condus de un preşedinte cu rang de secretar de stat numit de
către prim-ministru la propunerea ministrului MIRA.
Agenţia are următoarele atribuţii:
- elaborează politicile şi strategiile privind managementul funcţiei publice şi a
funcţionarilor publici,
- elaborează proiecte de acte normative privind funcţia publică şi funcţionarii
publici,
- controlează modul de aplicare a legislaţiei privind funcţia publică şi a
funcţionarilor publici în cadrul autorităţilor şi instituţiilor publice;
- elaborează reglementări comune care să fie aplicabile tuturor autorităţilor şi
instituţiilor publice;
- elaborează proiectul legii privind stabilirea sistemului de salarizare pentru
funcţionarii publici;
- stabileşte criteriile pentru evaluarea activităţii funcţionarilor publici
- colaborează cu Institutul Naţional de Administraţie la stabilirea tematicii specifice
programelor de formare specializată în cadrul administraţiei publice pentru
perfecţionarea acestora;
- întocmeşte şi administrează baza de date cuprinzând evidenţa funcţiilor publice şi
a funcţionarilor publici;
- realizează redistribuirea funcţionarilor publici cărora le-a încetat mandatatul şi
raporturile de serviciu din motive neimputabile lor;
- constată contravenţii şi aplică sancţiuni în condiţiile legii funcţionarilor publici;

20
Curs Drept Administrativ Semestrul II

Evidenţa funcţiilor publice şi a funcţionarilor publice: există dosarul


profesional al funcţionarilor publici. Această evidenţă este ţinută de către agenţia
naţională a funcţionarilor publici pe baza datelor transmise de către autorităţile şi
instituţiile publice;
Autorităţile şi instituţiile publice răspund de întocmirea şi actualizarea dosarelor
profesionale ale funcţionarilor publici şi asigură păstrarea acestora în condiţii optime de
siguranţă. În cazul în care funcţionarul public este transferat sau îi încetează raportul de
serviciu, autoritatea sau instituţia publică este obligată să păstreze o copie a dosarului
profesional şi să înmâneze originalul funcţionarului public respectiv. Persoanele care au
acces la aceste dosare profesionale au obligaţia de a păstra confidenţialitatea datelor cu
caracter personal.
La solicitarea funcţionarului public, autoritatea sau instituţia publică este
obligată să elibereze un document în care să ateste activitatea desfăşurată, vechimea în
muncă, în specialitate şi în funcţia publică.
Cariera funcţionarilor publici: cariera în funcţia publică cuprinde ansamblul
situaţiilor juridice şi efectele produse care intervin de la data naşterii raportului de
serviciu până în momentul încetării acestui raport. Ca modalitate de dezvoltare a carierei
funcţionarului public există modalitatea de promovare într-o funcţie publică superioară şi
avansarea în gradele de salarizare.
Principiile care stau la baza şi dezvoltarea funcţionarilor publici:
i. competenţa: deoarece persoanele care doresc să acceadă sau
să promoveze într-o funcţie superioară trebuie să deţină şi să confirme
cunoştinţele şi aptitudinile necesare exercitării funcţiei respective;
ii. competiţia: trebuie să existe un concurs şi un examen;
iii. egalitatea de şanse;
iv. motivarea: autorităţile şi instituţiile publice au obligaţia să
identifice şi să aplice instrumente de motivare morală şi materială a
funcţionarilor publici şi să sprijine iniţiativele privind dezvoltarea profesională
individuală.
v. transparenţa: autorităţile şi instituţiile publice au obligaţia de
a pune la dispoziţie tuturor celor interesaţi informaţii de interes public
referitoare la cariera în funcţie.
Recrutarea şi selecţia funcţionarilor publici: recrutarea se face prin concurs
organizat în limita funcţiilor publice vacante prevăzute anual în acest scop prin planul de
ocupare a funcţiilor publice. Concursul are la bază principiile competiţiei deschise,
transparenţei, meritelor profesionale şi a competenţei şi cel al egalităţii accesului la
funcţiile publice pentru fiecare cetăţean care îndeplineşte condiţiile legale.
Concursul va fi organizat şi gestionat de către o comisie permanentă,
independentă, formată din 7 membrii, numiţi printr-o decizie a prim-ministrului. Înalţii
funcţionari publici sunt numiţi de către Agenţia naţională a funcţionarilor publici pentru
ocuparea funcţiilor de conducere specifice. Pentru ocuparea funcţiilor publice vacante în
administraţia locală, de către autorităţile şi instituţiile publice locale.
Perioada de stagiu: etapa din cariera funcţionarului public cuprinsă între data
numirii ca funcţionar public debutant în urma promovării concursul de intrare în corpul
funcţionarilor publici şi data numirii ca funcţionar public definitiv. În această perioadă se
urmăreşte verificarea aptitudinilor profesionale în îndeplinirea atribuţiilor şi

21
Curs Drept Administrativ Semestrul II

responsabilităţilor unei funcţii publice, formarea practică a funcţionarilor publici


debutanţi precum şi cunoaşterea de către aceştia a specificului administraţiei publice şi a
exigenţelor acesteia.
Durata perioadei de stagiu este următoarea: 12 luni pentru funcţionarii publici
de execuţie din clasa I, 8 luni funcţionarii publici de execuţie clasa a II-a şi 6 luni pentru
cei din clasa a III-a. Pe timpul acestei perioade activitatea funcţionarului public debutant
se desfăşoară sub îndrumarea unui funcţionar public definitiv, de regulă din cadrul
aceluiaşi compartiment denumit îndrumător. La perioada terminării stagiului,
funcţionarul respectiv, pe baza rezultatului evaluării realizare poate fi numit funcţionar
public de execuţie definitiv, în clasa corespunzătoare studiilor absolvite în funcţiile
publice stabilite anterior şi în pragul profesional de asistent. De asemenea, poate să fie
eliberat din funcţia publică în cazul în care a obţinut calificativul necorespunzător.
Numirea funcţionarilor publici: pentru înalţii funcţionari publici, se face de
către guvern, pentru funcţiile publice de Secretar General al Guvernului şi secretar
general adjunct al guvernului, pentru prefect şi subprefect. Primul ministru pentru
funcţiile publice de secretar general şi secretar general adjunct din ministere şi alte
organe de specialitate ale administraţiei publice centrale şi pentru inspector
guvernamentali. Ministrul MIRA pentru funcţiile publice de secretar general al
prefecturii, al judeţului şi al municipiului Bucureşti. Conducătorii autorităţilor şi
instituţiilor publice din administraţia publică centrală sau locală pentru celelalte categorii
de funcţionari publici.
Promovarea funcţionarilor publici: poate fi definitivă atunci când funcţia
publică se ocupă prin concurs sau examen sau temporară atunci când funcţia publică de
conducere sau după caz, funcţia publică corespunzătoare categoriei înalţilor funcţionari
publici se ocupă pe o perioadă determinată. Pentru a participa la concurs, la examenul de
promovare în gradul superior imediat celui deţinut, funcţionarul public trebuie să
îndeplinească cumulativ următoarele:
- să aibă cel puţin 4 ani vechime în gradul profesional al funcţiei publice;
- să aibă cel puţin 2 ani vechime în treapta de salarizare în care avansează;
- să fi obţinut cel puţin calificativul bine la evaluarea performanţelor în ultimii 2
ani;
- să nu fi fost sancţionat disciplinar în această perioadă;
Evaluarea performanţelor profesionale a funcţionarilor publici: se face anual.
Evaluarea se realizează prin raportarea criteriilor de performanţă. Acestea se aprobă prin
ordin al Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor publici la gradul de îndeplinire a obiectivelor
individuale prevăzută pentru perioada evaluată care este de obicei un an. Procedura de
evaluarea se realizează în trei etape:
- în prima etapă: completarea raportului de evaluarea de către evaluator. Acesta este
fie şeful de compartiment fie funcţionarul public ierarhic superior.
- A doua etapă - Interviul: reprezintă un schimb de informaţii, impresii, puncte de
vedere, care are loc între evaluator şi funcţionarul public respectiv. În această
etapă i se aduc funcţionarului public la cunoştinţă consemnările făcute de
evaluări, iar în cazul în care există între aceştia diferenţe de opinie asupra
consemnărilor făcute se va proceda la stabilirea unui punct de vedere comun. Se
semnează şi se datează raportul de evaluarea de către evaluator şi funcţionarul
public evaluat;

22
Curs Drept Administrativ Semestrul II

- Se contrasemnează raportul de evaluare de către şeful ierarhic superior sau de


către şeful de compartiment.
În urma acestor evaluări se pot acorda următoarele calificative: foarte bine, bine,
satisfăcător şi nesatisfăcător.

Drepturile şi îndatoririle funcţionarilor publici: drepturile funcţionarilor


publici:
- dreptul la opinie: este garantat: este interzisă orice discriminare între funcţionari
pe criterii politice şi religioase, etnice, sex sau de orice altă asemenea natură.
Observăm că legiuitorul a înţeles să nu facă niciun fel de restricţii în ceea ce
priveşte dreptul la opinie. Totuşi există anumite restricţii; acestuia se subînţeleg
din sfera obligaţiilor dintre care obligaţia de confidenţialitate şî de păstrare a
secretului
- dreptul de asociere sindicală: potrivit statutului funcţionarului public este garantat
funcţionarilor publici, în condiţiile legii, că toţi cei interesaţi pot în mod liber să
înfiinţeze organizaţii sindicale, să adere la ele şi să exercite orice mandat în cadrul
acestora, cu excepţia funcţionarilor care sunt numiţi în categoria înalţilor
funcţionari publici, a funcţionarilor de conducere şi a altor categorii de funcţionari
publici cărora le este interzis acest drept prin statute speciale.
De asemenea se recunoaşte dreptul funcţionarilor publici de a constitui
organizaţii profesionale având ca scop reprezentarea intereselor proprii, promovarea
pregătirii profesionale şi protejarea statutului.
- dreptul la grevă: acest drept se exercită în condiţiile legii subînţelegându-se că
este vorba de legea care reglementează soluţionarea conflictelor de muncă. Pentru
serviciul efectuat funcţionarii publici au dreptul la salariu care se compune din
salariul de bază, sporuri pentru vechime în muncă, suplimentul postului şi
suplimentul gradului. Sistemul de salarizare urmează să fie stabilit printr-o lege
specială privind stabilirea sistemului unitar de salarizare pentru funcţionarii
publici.
Proiectul legii privind stabilirea sistemului unitar de salarizare al funcţionarilor publici
stabileşte următoarele principii ale salarizării funcţionarilor publici astfel:
o supremaţia legii: în sensul în care niciun fel de acte juridice, acte emise de
autorităţi şi instituţii publice sau acorduri, cu excepţia legii, nu pot reglementa
cadrul de bază privind stabilirea salarizării şi evoluţia salarială a funcţionarilor
publici;
o transparenţa şi corectitudinea în procesul de salarizare care se va stabili pe baza
competenţei profesionale individuale;
o flexibilitatea şi adaptabilitatea la evoluţia economică a societăţii;
o competivitatea funcţionarilor publici în sensul în care dinamica salarizării să fie
legată de eforturile constante în vederea dezvoltării profesionale.
Funcţionarii publici au dreptul de a beneficia de drepturi salariale şi în caz de
delegare şi în cazul în care aceştia urmează formele de pregătire profesională. În strânsă
legătură cu dreptul la salariu este reglementat şi:
- dreptul la un program normal de lucru: dreptul la sporuri pentru orele
suplimentare, durata normală de lucru fiind de 8 ore pe zi şi de 40 de ore pe

23
Curs Drept Administrativ Semestrul II

săptămână iar pentru orele lucrate la dispoziţia conducătorului autorităţii


funcţionarul are dreptul la un spor de 100% din salariul de bază.
- Dreptul la uniformă gratuită: dacă sunt obligaţi să o poarte;
- Dreptul la concedii de odihnă, concedii medicale şi alte concedii potrivit legii:
pentru motive de sănătate funcţionarilor publici li se poate aproba în mod
excepţional schimbarea compartimentului în care lucrează. În ceea ce priveşte
plata concediului, funcţionarul public are dreptul, pe lângă indemnizaţia de
concediu, la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în
concediu, dar el se impozitează separat. În ceea ce priveşte concediile de boală, de
maternitate sau de îngrijire a copiile statutul interzice nu numai încetarea dar şi
modificarea raporturilor de serviciu, în afară de ipoteza în care iniţiativa vine din
partea funcţionarului public. În ceea ce priveşte pensia, pensionarii vor intra în
sfera dreptului comun atât sub aspectul condiţiilor (vechime şi vârstă) cât şi sub
aspectul bazei de calcul al pensiei.
- Dreptul la protecţie: înţelegem dreptul la condiţii normale de muncă, de igienă, de
natură să ocrotească sănătatea şi integritatea psihică şi fizică a funcţionarului
public. Instituţia publică este obligată să asigure protecţia funcţionarilor publici
împotriva ameninţărilor, violenţelor, faptelor de ultraj, cărora le-ar putea fi
victimă funcţionarul public în legătură cu exercitarea funcţiei. Legea nr. 16/2003
completează sfera drepturilor necunoscute funcţionarilor publici cu dreptul de a fi
informat cu privire la deciziile care se iau în aplicarea statutului şi care îl vizează
în mod direct pe funcţionar.

Obligaţiile funcţionarilor publici:


- obligaţia îndeplinirii atribuţiilor şi de fidelitate faţă de instituţie;
- obligaţia de perfecţionare permanentă;
- obligaţia de neutralitate politică: funcţionarii publici au obligaţia ca în timpul
exercitării atribuţiilor publice să se abţină de la exprimarea sau manifestarea publică a
convingerilor şi preferinţelor lor politice, să nu favorizeze vreun partid politic şi să nu
participe la activităţi cu caracter politic în timpul programului de lucru. Funcţionarilor
publici le este interzis să facă parte din organele de conducere ale partidelor politice;
- obligaţia de subordonare ierarhică: orice funcţionar public, indiferent de funcţia
pe care o ocupă răspunde de aducerea la îndeplinire a atribuţiilor ce-i revin precum şi a
atribuţiilor ce-i sunt delegate. El este obligat să se conformeze dispoziţiilor superiorilor
ierarhici cu excepţia cazurilor când apreciază că acestea sunt ilegale. În această situaţie,
funcţionarul public are obligaţia să facă cunoscut în scris şi motivat superiorului ierarhic
al persoanei care i-a emis dispoziţia, refuzul său de a aduce la îndeplinire dispoziţiile
primite, urmând să se conformeze hotărârii superiorului ierarhic.
- Obligaţia de a păstra secretul: de stat şi cel de serviciu.
- Obligaţia de confidenţialitate: funcţionarii publici trebuie să dea dovadă de
confidenţialitate profesională în legătură cu faptele, informaţiile, sau documentele de care
au cunoştinţă în exercitarea funcţiei publice, cu excepţia informaţiilor de interes public;
- Obligaţia de demnitate: prin întregul lor comportament şi prin ţinută funcţionarii
publici sunt obligaţi să se arate demni de consideraţie şi încredere pe care o impune
poziţia lor oficială.

24
Curs Drept Administrativ Semestrul II

- Obligaţia de respectare a competenţei funcţiei: funcţionarii publici au obligaţia să


rezolve în timp util lucrările repartizate de către şefii ierarhici, să nu primească cereri a
căror rezolvare nu intră în competenţa lor, să nu primească daruri şi foloase necuvenite.

Curs nr.9 10 mai 2008


Răspunderea disciplinară

Faptele care atrag răspunderea disciplinară:


- întârzierea în efectuarea lucrărilor;
- neglijenţa repetată în efectuarea lucrărilor;
- absenţe nemotivate de la serviciu;
- nerespectarea în mod repetat a programului de lucru;
- nerespectarea secretului profesional;
- manifestări ce aduc atingere prestigiului autorităţii sau instituţiei din care fac
parte;
- desfăşurarea în timpul programului de lucru a unor activităţi cu caracter politic;
- refuzul de a îndeplini atribuţiile de serviciu;
- intervenţii sau stăruinţe pentru soluţionarea unor cereri în afara cadrului legal.
- Alte fapte prevăzute de lege care constituie abateri disciplinare;
Sancţiunile care pot fi aplicate funcţionarilor publici:
- mustrarea scrisă;
- diminuarea drepturilor salariale cu 5 până la 25 % pe o perioadă de până la 3 luni;
- suspendarea dreptului de avansare sau după caz de promovare în funcţia publică
pe o perioadă de 1 până la 3 ani.
- Retrogradarea în treptele de salarizare sau retrogradarea în funcţie pe o perioadă
de până la un an.
Când se iau asemenea măsuri trebuie să se ţină cont de cauzele şi gravitatea abaterilor
disciplinare, împrejurările în care a fost săvârşită, gradul de vinovăţie, consecinţele
abaterilor disciplinare şi comportarea generală a funcţionarului respectiv. De asemenea,
dacă este la prima abatere sau nu.
Răspunderea contravenţională: săvârşirea unor contravenţii, crearea unor pagube
instituţiei sau săvârşirea unor infracţiuni în timpul serviciului sau în legătură cu atribuţiile
funcţiei pe care funcţionarul public o ocupă poate să atragă după sine răspunderea
contravenţională civilă sau răspunderea penală. Răspunderea contravenţională a
funcţionarilor publici se angajează în cazul în care aceştia au săvârşit o contravenţie în
timpul şi în legătură cu sarcinile de serviciu. Împotriva procesului verbal de contravenţie
şi de aplicare a sancţiunii, funcţionarul public se poate adresa cu plângere la judecătoria
în a cărui circumscripţie îşi are sediul autoritatea respectivă.
Răspunderea civilă a funcţionarului public: se angajează pentru următoarele fapte:
pentru pagube produse cu vinovăţie patrimoniului autorităţii sau instituţiilor publice în
care funcţionează. Pentru nerestituirea în termenul legal a sumelor ce i s-au acordat
necuvenit, pentru daunele plătite de autoritatea sau instituţia publică în calitate de

25
Curs Drept Administrativ Semestrul II

comitent unor terţe persoane în temeiul unei hotărâri judecătoreşti rămase definitive şi
irevocabile.
Răspunderea penală: pentru infracţiunile săvârşite în timpul serviciului sau în legătură
cu atribuţiile funcţiei publice pe care o ocupă se angajează potrivit legii penale. În cazul
în care s-a pus în mişcare acţiunea penală pentru săvârşirea unei infracţiuni contra
umanităţii, contra statului sau contra autorităţii sau în legătură cu serviciul, pentru fals ori
a unor fapte de corupţie sau a unei infracţiuni săvârşite cu intenţie care l-ar face
incompatibil cu exercitarea funcţiei publice, conducătorul autorităţii sau instituţiei
publice va dispune suspendarea funcţionarului public din funcţia publică pe care o deţine.
Sesizarea pentru comiterea unei infracţiuni de serviciu se face din oficiu. Suspendarea din
funcţie operează şi în cazul în care s-a dispus începerea urmăririi penale. Dacă parchetul
dispune scoaterea de sub urmărirea penală sau încetarea urmăririi penale, sau în cazul în
care instanţa dispune achitarea funcţionarului respectiv, suspendarea din funcţie
încetează.

Modificarea, suspendarea şi încetarea raporturilor de serviciu

Modificarea raporturilor de serviciu în cazul funcţionarilor publici poate să


survină în cazul eficientizării activităţii sau instituţiei publice pentru ca interesul public să
fie satisfăcut. Modificarea raportului de serviciu are loc prin una din următoarele
modalităţi:
- delegarea;
- detaşarea;
- prin transfer;
- prin mutarea în cadrul altui compartiment sau altei structuri fără
personalitate juridică a autorităţii sau instituţiei publice;
- prin exercitarea cu caracter temporar a unei funcţii publice de conducere;
Delegarea se dispune în interesul autorităţii sau instituţiei publice în care este
încadrat funcţionarul public pe o perioadă de cel mult 60 de zile calendaristice într-un an.
Dacă se depăşeşte acest termen, se poate face doar cu acordul scris al funcţionarului
public. Pe timpul delegării funcţionarul public îşi păstrează funcţia publică şi salariul iar
autoritatea şi instituţia publică este obligată să suporte costul integral al transportului,
cazării şi al indemnizaţiei de delegare;
Cazurile în care se poate refuza delegarea:
- în caz de graviditate;
- în cazul în care îşi creşte singur copilul minor;
- în cazul în care starea de sănătate, dovedită cu certificat medical, face
contraindicată delegarea.
Detaşarea: se dispune în interesul autorităţii sau instituţiei publice în care
urmează să-şi desfăşoare activitatea funcţionarul public pe o perioadă de cel mult 6 luni,
în cursul unui an calendaristic. Detaşarea se poate face doar dacă pregătirea profesională
a funcţionarului corespunde cu atribuţiile şi responsabilităţile funcţiei publice pe care
urmează să fie detaşat. Trebuie să se respecte categoria, clasa şi gradul profesional al
funcţionarului public. Detaşarea se mai poate dispune şi pe o funcţie de conducere dacă
funcţionarul public îndeplineşte condiţiile de studii şi vechime. În cazul detaşării pe o
funcţie inferioară aceasta se poate face doar cu acordul scris al persoanei în cauză.

26
Curs Drept Administrativ Semestrul II

Pe perioada detaşării, funcţionarul public îşi păstrează funcţia publică şi salariul.


În cazul în care salariul este mai mare decât funcţia pe care a fost detaşat el are dreptul la
acesta. Autoritatea sau instituţia publică, dacă această detaşare este în altă localitate, este
obligată să suporte costul cazării, al transportului dus-întors, cel puţin o dată pe lună,
indemnizaţia de detaşare.
Cazurile când funcţionarul public poate să refuze detaşarea: în caz de
graviditate, îşi creşte singur copilul minor, starea sănătăţii dovedită cu certificat medical
face contraindicată detaşarea în cazul în care detaşarea se face intr-o altă localitate şi
funcţionarului public nu i se asigură condiţiile normale de cazare, în cazul în care este
singurul întreţinător al familiei, în cazul în care motive temeinice familiale justifică
refuzul detaşării.
Transferul: poate să aibă loc între autorităţile şî instituţiile publice după cum
urmează: în interesul serviciului: acest transfer se face numai cu acordul scris al
funcţionarului public. În cazul transferului în altă localitate, funcţionarul public are
dreptul la o indemnizaţie egală cu salariul net calculat la nivelul ultimului salariu sau la
nivelul lunii precedente. Mai are dreptul la acoperirea tuturor cheltuielilor de transport, şi
la un concediu de 5 zile. Această plată se face de instituţia publică la care a fost transferat
în termen de cel mult 15 zile de la data aprobării transferului. Transferul se face doar într-
o funcţie publică echivalentă cu funcţia publică pe care a deţinut-o. Transferul se poate
face şi în cazul în care acest lucru îl cere funcţionarul public. Astfel, transferul se face la
aceeaşi categorie, clasă şi grad profesional al funcţionarului public. Se poate face şi într-o
funcţie inferioară doar la cererea expresă a funcţionarului public şi cu aprobarea
conducătorului autorităţii funcţionarului public respectiv.
Există cazuri în care cererea de transfer se face de către 2 sau mai mulţi
funcţionari publici. În acest caz, conducătorul autorităţii sau instituţiei publice va face o
selecţie pe baza unui interviu.
Mutarea în cadrul altui compartiment al autorităţii sau instituţiei publice: poate
să fie definitivă şi ea se aprobă cu acordul scris al funcţionarului public, de către
conducătorul autorităţii sau instituţiei publice şi poate avea loc în următoarele situaţii:
- când se dispune de către conducătorul autorităţii sau instituţiei publice pe
o funcţie vacantă de aceeaşi categorie, clasă şi grad profesional la solicitarea justificată a
funcţionarului public cu aprobarea conducătorului autorităţii sau instituţiei publice pe o
funcţie publică de aceeaşi categorie, clasă şi grad profesional cu respectarea pregătiri
profesionale a funcţionarului public.
- Mutarea se dispune în interesul autorităţii sau instituţiei publice pe o
perioadă de maxim 6 luni într-un an şi cu respectarea pregătirii profesionale a
funcţionarului public. Dacă mutarea se dispune în interes public, funcţionarul public de
execuţie şi cel de conducere nu o poate refuza sub sancţiunea eliberării din funcţie decât
dacă se află în una din următoarele situaţii: graviditate, îşi creşte singur copilul minor,
starea sănătăţii dovedită cu certificat medical face contraindicată această mutare, mutarea
se face într-o localitate în care nu li se asigură condiţii corespunzătoare, este singurul
întreţinător al familiei, motive familiale justificate împiedică mutarea funcţionarului
respectiv. În aceste cazuri, modificarea raportului de serviciu se dispune de către
persoana care are competenţă pe numire în funcţie, cu avizul sau la solicitarea agenţiei
naţionale a funcţionarilor publici.

27
Curs Drept Administrativ Semestrul II

Exercitarea cu caracter temporar a unei funcţii publice de conducere care este


vacantă: aceasta se realizează prin promovarea temporară a unui funcţionar public care
îndeplineşte condiţiile specifice pentru ocuparea acestei funcţii şi care nu are în cazierul
administrativ sancţiuni disciplinare neradiate. Această măsură se dispune de către
controlul autorităţii sau instituţiei publice pe o perioadă de maxim 6 luni cu avizul ANFP
pentru funcţiile din cadrul autorităţii sau instituţiei publice din administraţia centrală, cu
obligaţia înştiinţării cu 10 zile înainte a Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici.
Perioada de 6 luni în mod excepţional poate fi prelungită cu maxim 3 luni.
Dacă salariul corespunzător funcţiei publice pe care o exercită cu caracter
temporar este mai mare, funcţionarul public are dreptul la acesta.

Suspendarea raporturilor de serviciu: se face atunci când funcţionarul public


se face în următoarele situaţii:
- este numit sau ales într-o funcţie de demnitate publică pentru perioada
respectivă;
- este încadrat la cabinetul demnitarului;
- este desemnat de către autoritatea sau instituţia publică să desfăşoare
activităţi în cadrul unor misiuni diplomatice sau în cazul în care îşi desfăşoară activitatea
în cadrul unor organisme sau instituţii internaţionale pentru perioada respectivă.
- Efectuează serviciul militar alternativ;
- Este arestat preventiv;
- Efectuează tratament medical de specialitate;
- Se află în concediu pentru incapacitate temporară de muncă pentru o
perioadă mai mare de o lună în condiţiile legii.
- Se află în carantină în condiţiile legii;
- Concediul de maternitate în condiţiile legii;
- Este dispărut iar dispariţia a fost constatată prin hotărâre judecătorească
irevocabilă;
- În caz de forţă majoră;
- În cazul în care s-a trimis în judecată pentru săvârşirea unor infracţiuni;
- Pe perioada cercetării administrative în situaţia în care funcţionarul public
care a săvârşit abaterea poate influenţa cercetarea administrativă, aceasta făcându-se doar
la propunerea comisiei de disciplină;
- În alte cazuri prevăzute de lege;
În termen de 15 zile calendaristice de la data încetării motivului de suspendare
de drept, funcţionarul public este obligat să informeze în scris persoana care are
competenţa legală de numire în funcţia publică respectivă despre acest fapt sub
sancţiunea încetării de drept al raportului de serviciu. Persoana care priveşte informarea
are obligaţia ca în termen de 5 zile să asigure condiţiile necesare reluării activităţii de
către funcţionarul în cauză. Raportul de serviciu se suspendă şi la iniţiativa funcţionarului
public în următoarele cazuri:
i. concediu pentru creşterea copilului în vârstă de până la 2 ani sau în cazul
copilului cu handicap până la 3 ani;
ii. concediu pentru îngrijirea copilului bolnav în vârstă de până la 7 ani sau în
cazul copilului cu handicap pentru afecţiuni până la împlinirea vârstei de 18 ani.
iii. Pentru participarea la campanie electorală;

28
Curs Drept Administrativ Semestrul II

iv. Pentru participare la grevă;


Cererea de suspendare a raportului de serviciu se face în scris cu cel puţin 15
zile calendaristice înainte de data când solicită suspendarea. Se face cu 48 ore înainte
doar dacă participă la grevă.

Încetarea raporturilor de serviciu: are loc în următoarele condiţii: de drept,


prin acordul părţilor consemnat în scris, prin eliberarea din funcţia publică, prin
destituirea din funcţia publică, prin demisie;
Raportul de serviciu încetează de drept la data decesului funcţionarului public,
la data rămânerii irevocabile a hotărârii judecătoreşti de declarare a morţii funcţionarului
public, dacă funcţionarul public nu mai îndeplineşte condiţiile referitoare la cetăţenia
română şi domiciliul în România, la capacitatea deplină de exerciţiu precum şi cele legate
de studii prevăzute de legea pentru funcţia publică, la data comunicării deciziei de
pensionare pentru limită de vârstă ori invaliditate a funcţionarului public, ca urmare a
constatării nulităţii a actului administrativ de numire în funcţia publică de către instanţa
de judecată, când funcţionarul public a fost condamnat printr-o hotărâre judecătorească
definitivă pentru săvârşirea unor infracţiuni enumerate mai sus; ca urmare a interzicerii
interzicerii profesiei sau a funcţiei ca măsură de siguranţă sau complementară de la data
rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti; la data expirării termenului pe care a fost
exercitată cu caracter temporar funcţia publică;
Constatarea cazului de încetare de drept a raportului de serviciu se face în
termen de 5 zile lucrătoare prin act administrativ de către persoana care este competentă.
Acest act se comunică ANFP într-un termen de 10 zile lucrătoare.

Destituirea din funcţie: se dispune prin act administrativ al conducătorului


autorităţii sau instituţiei publice care se comunică funcţionarului public în termen de 5
zile lucrătoare de la data emiterii pentru motive imputabile funcţionarului public în
următoarele cazuri:
- ca sancţiune disciplinară aplicată pentru săvârşirea repetată a unor abateri
disciplinare sau a unei abateri disciplinare care a avut consecinţe grave;
- în cazul în care s-a ivit motive legale de incompatibilitate iar funcţionarul
public nu acţionează pentru încetarea acestora într-un termen de 10 zile calendaristice de
la data când s-au constatat cazurile de incompatibilitate.
Prin demisie, funcţionarul public poate să comunice încetarea raporturilor de
serviciu prin demisie notificată în scris conducătorului autorităţii sau instituţiei publice.
Demisia trebuie să fie motivată şi produce efecte juridice după 30 de zile de la data
înregistrării.
La data încetării raportului de serviciu, funcţionarul public are obligaţia să
predea lucrările şi bunurile care i-au fost încredinţate în vederea exercitării atribuţiilor de
serviciu. Funcţionarul public îşi păstrează drepturile dobândite în cadrul carierei cu
excepţia cazului în care raportul de serviciu a încetat din motive imputabile acestuia.
Funcţionarul public beneficiază de drepturi din bugetul asigurărilor pentru
şomaj, în următoarele cazuri:
- când funcţionarul public nu îndeplineşte condiţiile referitoare la
capacitatea deplină de exerciţiu;
- nu îndeplineşte condiţiile de studii;

29
Curs Drept Administrativ Semestrul II

- când s-a constatat nulitatea absolută a actului administrativ de numire în


funcţie;
- când funcţionarul public a fost eliberat din funcţia administrativă din
motive neimputabile acestuia.

Curs nr. 10 15 mai 2008


Domeniul Public al statului
Termenul de domeniu public provine din limba franceză care în 1833 stabilea
bunurile aparţinând administraţiei sunt de două categorii: bunuri pe care administraţie le
deţine ca şi particularii în scopul obţinerii de venituri, şi bunuri care prin destinaţia legii
era aservită folosinţei tuturor în mod direct, nemijlocit sau prin intermediul unui serviciu
public. Se considera că domeniul privat este un domeniu de profit iar domeniul public
unul de protecţie. Sfera bunurilor care alcătuiesc domeniul public a fost configurată
pentru prima dată de juriştii romani care împărţeau bunurile aparţinând colectivităţii în
mai multe categorii: res comunes, adică bunurile aparţinând tuturor; res publice: în care
intrau râuri, fluvii; res universitati: erau bunuri care aparţineau cetăţii; res divini iuris:
cuprindeau temple, morminte;
Noţiunea de domeniu public este folosită pentru prima dată în România de către
Codul Civil din 1864. Chiar şi în timpul regimului comunist, deşi proprietatea, în special
al bunurilor imobile, aparţinea întregului popor, noţiunea de domeniu public nu a
dispărut. După 1989 acesta apare în diverse legi (legea 215/2001).
Constituţia României nu foloseşte expresia domeniu public. Potrivit art. 135 din
Constituţie, proprietatea în România este de două feluri: publică şi privată. Proprietatea
publică nu poate aparţine decât statului sau unităţilor administrativ-teritoriale. Potrivit
Constituţiei, obiectul dreptului de proprietate publică îl formează anumite bunuri limitativ
prevăzute de Constituţie şi de legi şi scoase din circuitul civil obişnuit: bogăţiile de
interes public ale subsolului, partea aeriană, apele cu potenţial energetic valorificabil de
interes naţional, plajele, marea teritorială, resursele naturale ale zonei economice şi ale
platoului continental, alte bunuri stabilite prin lege organică. În domeniul public, pe lângă
bunurile nominalizate de Constituţie şi de legi ca fiind în proprietate publică, mai intră şi
bunurile proprietate privată, aparţinând persoanelor fizice şi juridice.
Definiţie: prin domeniu public înţelegem acele bunuri publice sau private care
prin natura lor sau prin destinaţia expresă a legii trebuie păstrate şi transmise generaţiilor
viitoare, reprezentând valori destinate a fi folosite în interes public, în mod direct sau prin
intermediul unui serviciu public, fiind supuse unui regim juridic administrativ sau mixt,
în care regimul de putere publică este determinant, aceste bunuri fiind în proprietatea sau
după caz, în paza juridică a persoanelor de drept public.
Bunurile din domeniul privat al statului şi unităţilor administrativ teritoriale sunt
supuse regulilor de drept comun, de drept civil. Ele se deosebesc de cele aflate în
proprietate publică prin acte la regimul public aplicabile lor.
Domeniul public si domeniul privat formează împreună domeniul administrativ
care insa nu se confunda cu noţiunea de patrimoniu al statului pentru ca in domeniul
administrativ intra doar bunuri mobile si imobile. Trăsăturile domeniului public sunt în
acelaşi timp şî criterii de apreciere pentru includerea de noi bunuri în domeniul public
precum şi pentru scoaterea lor din domeniul public şi trecerea în cel privat.
Trăsături importante:

30
Curs Drept Administrativ Semestrul II

- prin natura lor sau destinaţia specială a legii aceste bunuri fac parte din
categoria celor care trebuie păstrate şi transmise generaţiilor viitoare.
- Bunurile în proprietate publică care aparţin acestei categorii sunt foarte
uşor de identificat. Bunurile proprietate privată însă care intră în aceeaşi categorie sunt
mult mai greu de stabilit iar afectarea lor către domeniul public se apreciază de la caz la
caz.
- Bunurile care formează domeniul public trebuie să aibă semnificaţia unei
valori de interes public aparţinând patrimoniului naţional de orice natură sau fiind
destinate unei folosinţe de interes public.
- Folosinţa de interes public poate fi efectivă sau reală dar poate fi şi
potenţială sau eventuală.
- Bunurile din domeniul public trebuie să fie supuse unui regim juridic
specific dreptului administrativ, ceea ce înseamnă fie regimul exercitării dreptului de
proprietate publică fie limitarea exercitării dreptului de proprietate privată în scopul
ocrotirii unor interese publice generale.
- Domeniul public este supus unui regim juridic care include modificări
esenţiale aduse teoriei dreptului de proprietate din dreptul civil. Bunurile din domeniul
public sunt inalienabile, imprescriptibile şi insesizabile.
- Dreptul de proprietate publică este un drept absolut, opozabil erga omnes,
chiar şi deţinătorilor subsecvenţi de bună credinţă.
- Pentru a fi inclus în domeniul public bunul trebuie să fie în proprietatea
unei persoane juridice politico-teritoriale de drept administrativ sau, după caz, în paza
juridică a unei persoane juridice de drept public sau a unui subiect care acţionează cu
autorizarea unei astfel de persoane.
Clasificarea bunurilor din domeniul public: în doctrina juridică, bunurile din
domeniul public au fost împărţite în două mari categorii: bunuri afectate uzului public şi
bunuri mobile afectate unui serviciu public. Noţiunea de afectare a unui bun înseamnă
stabilirea destinaţiei şi modului de utilizare a unui bun din domeniul administrativ printr-
un act administrativ de autoritate.
Din punct de vedere al interesului pe care îl prezintă:
- domeniu publice de interes naţional;
- domeniu public de interes judeţean;
- domeniu public de interes orăşenesc sau comunal;
Din punct de vedere al naturii juridice a dreptului statului sau autorităţii publice:
- bunuri ale domeniului public aflate în proprietate publică;
- bunuri ale domeniului public care sunt proprietate privată;
Din punct de vedere al modului de încorporare:
- domeniu public natural;
- domeniul public artificial;
Încorporarea bunurilor în domeniul public natural rezultă din situaţii de fond
naturale, legea sau actul administrativ nefăcând altceva decât să constate existenţa acelor
bunuri. Un bun poate intra însă în domeniul public artificial doar în una din următoarele
modalităţi: expropriere pentru cauză de utilitate publică, rechiziţionare, schimbarea
regimului domenial sau acte juridice de drept privat.
Rechiziţionarea: se face potrivit legii 132/1997 cu modificările şi completările
ulterioare şi constă în trecerea forţată cu caracter excepţional şi temporar a folosinţei unui

31
Curs Drept Administrativ Semestrul II

bun mobil sau imobil în patrimoniul statului sau unităţilor administrativ-teritoriale urmată
de achitarea unei despăgubiri către proprietarul de drept al bunului. Spre deosebire de
expropriere, care presupune un transfer forţat al dreptului de proprietate, rechiziţia este
doar o locaţiune forţată care apare numai în anumite circumstanţe specific prevăzute de
lege. La terminarea situaţiei excepţionale care a impus-o, rechiziţia încetează şi bunurile
se restituie proprietarului. Scopul rechiziţiei de bunuri constă în rezolvarea problemelor
materiale de orice natură, asigurarea de mână de lucru, asigurarea de mână de lucru,
asigurarea de cazare de forţe destinate apărării pentru autorităţile publice, pentru
sinistraţi, refugiaţi şi persoana afectată de consecinţele unui război.
Rechiziţia se dispune în următoarele situaţii:
i. la declararea mobilizării parţiale sau generale ori a stării de război prin
decretul preşedintelui României;
ii. la instituirea stării de asediu sau de incendiu;
iii. ori de câte ori este necesar pentru prevenirea, localizarea sau înlăturarea
urmărilor unor dezastre, prin hotărârea guvernului sau ordin al prefectului.
Se rechiziţionează mijloacele de transport de orice natură, mijloace de
telecomunicaţii, tehnică de calcul, carburanţi, materiale de depozitare şi transportare a
lor, animale, hrană, etc.
Regimul juridic al domeniului public: reprezintă ansamblul de reglementări
aplicabile bunurilor care fac parte din domeniul public, precum şi ansamblurilor
raporturilor juridice care se stabilesc între stat şi unităţile administrativ-teritoriale pe de o
parte, şi toţi ceilalţi subiecţi de drept pe de altă parte cu privire la modurile de dobâdire
ale bunului din domeniul public.
Potrivit legii 213/1998 dreptul de proprietate publică se dobândeşte în una din
următoarele modalităţi:
- pe cale naturală;
- prin achiziţii publice;
- prin expropriere;
- prin donaţii sau legate acceptate de guvern, de consiliul judeţean sau de
consiliul local dacă bunul urmează a intra în domeniul public;
- prin trecerea unor bunuri din domeniul privat în domeniul public pentru
cauză de utilitate publică;
- prin alte moduri prevăzute de lege;
Bunurile proprietate publică sunt în administrarea statului, judeţului, oraşului
sau comunei dar ele pot fi date în folosinţă gratuită altor autorităţi sau instituţii publice de
interes naţional sau local sau unor persoane juridice de drept privat clasificate ca fiind de
utilitate publică precum şi regiilor autonome ori societăţilor comerciale de interes public.
Aceste bunuri pot fi de asemenea concesionate, închiriate, date în administrare, etc.
Domeniul public al statului: acestea sunt enumerate exemplificativ de anexa
legii 213/1998. Titularul dreptului de utilizare asupra acesor bunuri este guvernul
României, acest drept fiind exercitat prin intermediul ministerelor, potrivit competenţelor
acestora.

Curs nr. 11 22 mai 2008

32
Curs Drept Administrativ Semestrul II

Domeniul public de interes judeţean

Este alcătuit în principal din bunurile expres menţionate în anexa legii nr.
213/1998, ca de exemplu drumurile judeţene, terenurile şi clădirile în care îşi desfăşoară
activitatea consiliul judeţean, aparatul propriu al acestuia, instituţiile publice de interes
judeţean, şi reţele de alimentare cu apă în sistem zonal sau microzonal cu toate clădirile,
terenurile aferente.
Pe lângă aceste bunuri, în domeniul public de interes judeţean pot intra orice
alte bunuri mobile sau imobile, stabilite prin hotărârea consiliului judeţean dacă nu au
fost declarate prin lege ca fiind de interes naţional.
Domeniul public de interes local: legea 213/1998 menţionează în această
categorie exemplificativ drumurile comunale, vicinale şi străzile, pieţele şi parcurile
publice, lacurile şi plajele care nu au fost declarate de interes naţional sau judeţean, reţele
de alimentare cu apă şi canalizare, cu toate instalaţiile aferente, locuinţele sociale, statuile
şi monumentele care nu sunt de interes naţional, bogăţiile subsolului în stare de zăcământ
dacă nu sunt de interes naţional, terenurile cu destinaţie forestieră care nu sunt proprietate
privată şi cimitirele. Pe lângă aceste bunuri, în domeniul public al oraşelor şi comunelor
intră orice alte bunuri mobile sau imobile declarate astfel de o hotărâre a consiliului local
dacă nu au fost declarate prin lege ca fiind de uz sau de interes public naţional sau
judeţean.
Diferitele regimuri ale domeniului public ale României: domeniul public
terestru: intră în primul rând fondul funciar, aşa cum este el reglementat de legea
18/1991, republicată, modificată şi completată. În funcţie de destinaţia lor, terenurile din
fondul funciar pot fi terenuri cu destinaţie agricolă, terenuri cu destinaţie forestieră,
terenuri aflate permanent sub ape, terenuri care aparţin intravilanului localităţilor, terenuri
cu destinaţii speciale, terenuri destinate exploatării miniere şi petroliere, terenuri care
servesc necesităţilor de apărare a ţării, rezervaţiile şi monumentele naturii, ansamblurile
şi siturile arheologice.
O categorie specială de terenuri sunt cele care servesc nevoilor de transport
rutier, respectiv drumurile, care au un regim juridic special reglementat prin OG nr.
43/1997, privind regimul drumurilor cu modificările şi completările ulterioare. Acest act
normativ reglementează administrarea bunurilor publice şi parţial al celor de utilitate
privată, precum şi dobândirea şi folosirea terenurilor aferente, coordonarea, conducerea şi
controlul tuturor activităţilor care au legătură cu drumurile.
Drumurile sunt căi de comunicaţie terestră special amenajate pentru circulaţia
pietonilor şi vehiculelor. Fac parte integrantă din drum podurile, viaductele, pasajele
denivelate, tunelurile, construcţiile de apărare şi consolidare a drumurilor, trotuarele,
locurile de parcare, oprire şi staţionare, mijloacele de semnalizare rutieră, orice alte dotări
care servesc siguranţei bunului, terenurile şi plantaţiile, mai puţin zonele de protecţie.
Drumurile se clasifică potrivit acestui act normativ, după anumite criterii:
1. după destinaţia lor:
- drumuri publice;
- drumuri de utilitate privată;
2. din punct de vedere al circulaţiei:
- Drumuri deschise circulaţiei publice, ceea ce înseamnă drumurile publice şi
drumurile de utilitate privată la care accesul publicului nu este interzis;

33
Curs Drept Administrativ Semestrul II

- Drumuri închise circulaţiei publice, care cuprind drumurile de utilitate privată, la


care publicul nu are acces, precum şi acele secţiuni de drum public închise
temporar circulaţiei.
3. din punct de vedere funcţional-administrativ:
- drumuri de interes naţional, drumuri de interes judeţean şi drumuri de interes
local.
Drumurile de interes naţional asigură legătura între capitală şi reşedinţele de
judeţ sau între reşedinţele de judeţ precum şi drumurile aflate pe coridoarele de transport
internaţional. Drumurile naţionale se împart în autostrăzi, drumuri expres, drumuri
naţionale europene, drumuri naţionale principale şi drumuri naţionale principale.
Stabilirea categorie din care face parte un drum este în competenţa autorităţii publice
centrale în domeniul transporturilor, cu excepţia drumurilor europene, al căror traseu este
stabilit ca atare prin convenţii internaţionale la care România este parte.
Drumurile judeţene sunt cele care fac legătura între reşedinţa de judeţ şi
localităţile judeţului respectiv, precum şi între două astfel de localităţi. Administratorul
acestor drumuri judeţene este Consiliul Judeţean.
Drumurile de interes local asigură legătura între oraş şi comunele suburbane ,
între satele componente ale unei comune, sau servesc nevoilor de circulaţie rutieră în
interiorul localităţilor, putând purta diverse denumiri şi fiind în administrarea consiliului
local. Dreptul de proprietate publică al statului asupra drumurilor naţionale se exercită
prin Ministerul Transporturilor şi Administraţia Naţională a Drumurilor.
Potrivit art. 21 şi 22 din OG 43/1997, în cazul în care, pe acelaşi sector de drum,
aflat în interiorul unei localităţi se suprapun competenţele de administrare ale
Ministerului Transporturilor, Consiliului Judeţean şi Consiliului Local, exercitarea
acestor competenţe revine consiliului local. Pentru realizarea lucrărilor de interes naţional
sau european, administratorul drumurilor naţionale (Guvernul României prin ministerul
de resort) preia cu acordul autorităţilor publice locale sectoarele de drum de interes
naţional, judeţean sau local aflate în intravilanul sau extravilanul localităţilor, iar după
finalizarea lucrării, dreptul de administrare se retransmite autorităţii publice locale.
Administratorul drumurilor are obligaţia legală de a menţine drumul în starea
tehnică corespunzătoare desfăşurării în siguranţă a circulaţiei.

Domeniul public al apelor: în literatura juridică, acest domeniu este prezentat


sub două aspecte: domeniul public maritim şi domeniul public fluvial. Cel maritim
cuprinde ţărmurile mării, apele maritime interioare, faleza şi plaja, marea teritorială cu
solul şi subsolul ei.
Domeniul public fluvial: cuprinde cursurile de apă navigabile, lacurile şi
canalele navigabile, apele subterane, precum şi orice resurse de apă afectate uzului
public, cu amenajările şi construcţiile aferente, inclusiv cele necesare pentru protecţia
contra inundaţiilor.
Regimul juridic al apelor este reglementat prin legea 107/1996 cu toate
modificările şi completările ulterioare. Art. 1 al acestui act normativ clasifică apa ca fiind
o resursă naturală, regenerabilă, vulnerabilă şi nelimitată. Apa nu este un produs
comercial ci constituie patrimoniul natural cu toate efectele aferente acestei clasificări.
Protecţia, punerea în valoare şi dezvoltarea durabilă a apelor constituie potrivit legii
acţiuni de interes general.

34
Curs Drept Administrativ Semestrul II

Regimul juridic al apelor prevăzut de această lege se aplică în principal


următoarelor categorii de ape:
- apele de suprafaţă, însemnând cursuri de apă naturale şi artificiale, lacuri naturale
şi artificiale, bălţi, dacă ele se află între frontierele statului român,
- apele subterane, freatice şi de adâncime;
- apele maritime interioare, marea teritorială, albiile cursurilor de apă, cuvetele
lacurilor, faleza şi plaja mării, fundul apelor maritime interioare şi ai mării
teritoriale;
- lucrările care se efectuează pe ape sau care au legătură cu apele producând
modificări directe sau indirecte, permanente sau temporare, în regimul de scurgere
sau calitatea apelor.
Apele care formează sau traversează frontierele României sunt supuse legii
române, afară de cazul în care se prevede altfel prin convenţii sau tratate internaţionale.
Prin gospodărirea apelor înţelegem totalitatea măsurilor, lucrărilor, construcţiilor şi
instalaţiilor concepute să asigure în mod unitar folosirea apelor adecvată interesului
general sau să combată acţiunea distructivă a apelor, să asigure folosirea lor raţională,
protecţia lor contra poluării şi dezvoltarea durabilă a resursei de apă.
Apele din domeniul public al statului sunt date de către autoritatea publică
centrală în domeniu în administrarea administraţiei naţionale a apelor române.
Încălcarea prevederilor legale privind regimul apelor constituie după caz
infracţiune sau contravenţie, constatarea infracţiunilor fiind în competenţa organelor de
cercetare penală a primarilor şi împuterniciţilor acestora, a inspectorilor din cadrul
Ministerului Mediului şi Administraţiei naţionale a apelor române, a persoanelor
împuternicite de aceştia şi a comisarilor gărzii de mediu.

Domeniul public aerian: potrivit constituţiei României, spaţiul aerian naţional,


reprezentând coloana de aer situată deasupra teritoriului României până la limita
inferioară a spaţiului cosmic reprezintă un bun aflat în proprietatea publică a statului.
Spaţiul aerian cuprinde: zone de trafic aerian, zone rezervate şi zone reglementate. Sunt
asimilate cu spaţiul aerian naţional şi spaţiul de deasupra zonei internaţionale a Mării
Negre, alocat de Organizaţia Aviaţiei Civile Internaţionale, precum şi spaţiul aerian al
altor ţări, stabilit prin acorduri şi convenţii cu delegare permanentă sau temporară şi
numai pe perioada delegării.
Potrivit legii 213/1998 privind proprietatea publică, domeniul public al statului
român mai cuprinde, pe lângă spaţiul aerian, terenurile şi construcţiile necesare decolării
şi aterizării, căile de rulare şi platformele pentru îmbarcare şi debarcare.

Domeniul public cultural naţional: legea 282/2000 este sediul materiei şi


priveşte protecţia patrimoniului naţional mobil. Regimul juridic al patrimoniului cultural
naţional reglementează evidenţa, expertizarea, clasarea, cercetarea depozitarea,
restaurarea, conservarea, punerea în valoare a acestor bunuri. Domeniul public cultural
naţional cuprinde toate bunurile clasificate ca făcând parte din patrimoniul cultural,
indiferent de forma lor de proprietate.
Statul garantează proprietatea asupra acestor bunuri şi este obligat potrivit legii
să asigure protecţia precum şi baza materială şi resursele financiare necesare efectuării

35
Curs Drept Administrativ Semestrul II

activităţilor menţionate mai sus. Bunurile din patrimoniul cultural naţional se împart în
trei categorii:
- bunurile cu valoare excepţională care formează tezaurul patrimoniului cultural
naţional;
- bunurile din colecţiile publice ale muzeelor, arhivelor şi fondurilor bibliotecilor;
- bunurile din colecţiile cultelor religioase şi ale instituţiilor ecleziastice.
Autorităţile publice centrale competente în domeniu sunt Ministerul Culturii şi
Cultelor şi Comisia Naţională a Muzeelor şi Colecţiilor. Proprietarii, titularii altor
drepturi reale, sau titularii dreptului de administrare asupra bunurilor din patrimoniul
cultural naţional au următoarele obligaţii:
- să asigure cele mai bune condiţii de conservare şi depozitare şi să prevină orice
degradare sau distrugere a bunului.
- Să nu distrugă, să nu deterioreze şi să nu topească bunurile din acest patrimoniu
cultural naţional.
- Să asigure securitatea acestor bunuri, să înştiinţeze în termen de 5 zile serviciile
publice deconcentrate ale Ministerului Culturii şi Cultelor în cazul unui pericol
iminent de degradare sau distrugere al acestor bunuri.
- Să nu utilizeze sau să permită utilizarea acestor bunuri pentru organizarea de
spectacole, parade ale modei, recuzită teatrală sau cinematografică sau orice alte
scopuri care le-ar putea periclita integritatea sau le-ar expune riscului pierderii,
distrugerii sau sustragerii.
- Să permită accesul specialiştilor din Ministerul Culturii şi Cultelor pentru a se
constata starea de conservare a acestor bunuri.
Bunurile arheologice descoperite întâmplător pe terenuri care sunt proprietate
publică intră automat în proprietate publică. Persoanele fizice care găsesc întâmplător
asemenea bunuri, sunt obligate să le predea în termen de 72 de ore primarului localităţii
în raza căruia au fost descoperite.
Completări din carte: domeniul public al arhivelor, al subsolului, etc.

Curs nr. 11 30 mai 2008

36
Curs Drept Administrativ Semestrul II

Controlul judecătoresc în contenciosul administrativ

Controlul intern este realizat de organisme din interiorul structurilor


administrative. Cea mai uzitată formă este cea a controlului ierarhic. Aceasta vizează
legalitatea activităţii structurilor din subordine. Există şi controlul administrativ
specializat pe anumite domenii de activitate. La nivelul ministerelor, fiecare beneficiază
de un corp de control care verifică legalitatea activităţii pe domeniul lor de activitate.
Tot în categoria controlul intern există cel realizat prin intermediul jurisdicţiilor
administrative. Cel mai elocvent exemplu este cel privitor la Consiliului Superior al
Magistraturii, care în considerarea statutului său juridic s-a avut în vedere faptul că se
constituie în instanţă de judecată pentru judecători şi procurori. Prin această reglementare
se realiza o similitudine cu sistemul de drept francez.
Există noţiunea şi de audit public, intern sau extern. Este cazul o

37