UNIVERSITATEA EUROPEANĂ DRĂGAN DIN LUGOJ

FACULTATEA DE ŞTIINŢE ECONOMICE

DISCIPLINA: COMERŢ, TURISM ŞI SERVICII

ECOTURISMUL ŞI TURISMUL RURAL

-CURS- ANUL III.

Lect. Univ. Drd. Aurel MIHUŢ

1
 ECOTURISMUL ŞI TURISMUL RURAL

1.1. ECOTURISMUL – FORMĂ DE MANIFESTARE A TURISMULUI

DURABIL
1.1.1. Definirea noţiunii de turism durabil
Ideea adoptării conceptului de dezvoltare durabilă a turismului a apărut la
începutul anilor 1990. În principiu, turismul durabil de deosebeşte de turismul de
masă şi se asociază parţial cu forme de turism alternativ, contemporan. Cu alte
cuvinte turismul durabil este în primul rând opus turismului de masă.
Industria turistică a adoptat conceptul de dezvoltare durabilă, folosind
noţiunea de „turism durabil” care, conform publicaţiei OMT, din 1994, „Turismul în
anul 2010” dezvoltă ideea „satisfacerii nevoilor turiştilor actuali şi ai industriei
turistice şi în acelaşi timp, a protejării mediului şi a oportunităţilor pentru
viitor”. Toate activităţile turistice dintr-o ţară trebuie să fie realizate în corelaţie cu
protejarea mediului natural, realizându-se astfel o funcţie ecologică şi economică
durabilă.
În dezvoltarea durabilă a turismului rural se impune respectarea de către
autorităţi, agenţi economici, comunităţi, a unor principii generale:
- mediul înconjurător are valoare intrinsecă, de el trebuie să se bucure şi
generaţiile viitoare;
- activitatea de turism trebuie privită ca o activitate complexă, pozitivă, care
are aduce beneficii mediului ambiant, comunităţilor locale şi nu în ultimul rând
turiştilor;
- între activitatea de turism şi mediul înconjurător trebuie să existe o strânsă
corelaţie, mediul înconjurător susţine activitatea turistică iar aceasta nu trebuie să
ducă la degradarea mediului;
- dezvoltarea activităţii de turism trebuie să se facă în concordanţă cu
caracteristicile locului unde se desfăşoară;
- în practica turismului rural trebuie, întotdeauna, realizat un echilibru între
nevoile turiştilor şi cele ale gazdelor acestora;
- deciziile trebuie astfel formulate încât să respecte aceste principii şi să
vegheze la punerea lor în aplicare.
Turismul durabil presupune o strânsă legătură între industria turistică şi alte
domenii precum: agricultura, silvicultura, managementul mediului, însă acest lucru nu
se realizează de fiecare dată.
Turismul este în primul rând o activitate economică, multe din regiunile
turistice au ca principală sursă de venit activitatea turistică. Rolul său economic
continuă prin crearea de noi locuri de muncă, generarea de venituri pentru populaţie şi
de bugete neguvernamentale, antrenarea zonelor mai puţin dezvoltate. Nu în ultimul
rând turismul este un sector economic ce presupune investiţii mari de capital, iar
dezvoltarea turismului durabil măreşte sumele ce vor fi alocate în principal pentru
protecţia mediului şi a resurselor turistice.
Activitate complexă, dezvoltarea turismului durabil, presupune şi o anumită
colaborare între diferitele sectoare economice (agricultură, păduri, ape, resurse
minerale, industrie, transporturi etc.), autorităţi guvernamentale şi locale, alte
organisme, demers ce nu se realizează nici în România, cu consecinţe negative
previzibile.
Dezvoltarea durabilă a turismului, potrivit oamenilor de ştiinţă Martin şi
Uysal, este strâns legată de capacitatea de cazare, care este pusă în evidenţă prin

2
„tipul de exploatare sau numărul de vizitatori pe care îl poate găzdui un areal fără a
ajunge la u impact negativ asupra mediului fizic şi asupra nivelului de acceptare
socială a oaspeţilor”.
Un număr tot mai mare dintre cei implicaţi, sub o formă sau alta, în activităţile
de turism sunt conştienţi de efectele provocate de dezvoltarea turistică, de impactul
acestor activităţi asupra populaţiei şi mediului ambiant. În ultimele decenii ale
secolului XX, s-a urmărit ca expansiunea turismului să se realizeze echilibrat, în
conformitate cu standardele care garantează păstrarea echilibrului ecologic şi evită
suprasolicitarea resurselor, poluarea şi orice alte impacte negative asupra mediului.
Prin activitatea conjugată dintre Uniunea Internaţională de Conservare a
Naturii (UICN), Federaţia Mondială pentru Ocrotirea Naturii (WWF), Federaţia
Europeană a Parcurilor Naţionale şi Naturale (PNABE), încă din 1991, s-a definit
conceptul de turism durabil: „dezvoltarea tuturor formelor de turism,
managementul şi marketingul turistic care să respecte integritatea naturală, socială
şi economică a mediului, cu asigurarea exploatării resurselor naturale şi culturale
şi pentru generaţiile viitoare”. Din această definiţie rezultă că orice formă de turism
trebuie să respecte principiile dezvoltării durabile, plecând de la ecoturism, turism
verde şi turism rural, până la turismul de afaceri sau cel automobilistic.
În concluzie putem afirma că, turismul durabil este o formă de turism
alternativ care însă are la bază următoarele principii:
 minimizarea impactului activităţii turistice asupra mediului natural, turismul
durabil presupune astfel, practicarea unor forme de turism care nu afectează mediul
natural.
 minimizarea impacturilor negative ale activităţii turistice asupra
comunităţilor locale şi a membrilor ei, în vederea obţinerii durabilităţii sociale.
 minimizarea impacturilor negative ale turismului asupra culturii, tradiţiilor,
obiceiurilor comunităţilor locale, în vederea obţinerii durabilităţii culturale.
 maximizarea beneficiilor economice la nivelul localnicilor ca urmare a
dezvoltării turismului în vederea obţinerii durabilităţii economice.
 educaţia, pregătirea, informarea.
 controlul local, principiu de bază în turismul durabil. Comunitatea locală
participă şi este consultată în tot ceea ce priveşte dezvoltarea turistică durabilă,
constituind un factor de decizie activ.

1.1.2. Turismul durabil şi mediul înconjurător

Un număr tot mai mare dintre cei implicaţi, sub o formă sau alta, în activităţile
de turism sunt conştienţi de efectele provocate de dezvoltarea turistică, de impactul
acestor activităţi asupra populaţiei şi mediului ambiant. În ultimele deceniile ale
secolului XX, s-a urmărit ca expansiunea turismului să se realizeze echilibrat, în
conformitate cu standardele care garantează păstrarea echilibrului ecologic şi evită
suprasolicitarea resurselor, poluarea şi orice alte impacturi negative asupra mediului.
Activitatea de turism are influenţe pozitive sau negative şi pe termen lung
asupra mediului natural, socio-cultural şi urban. Efectele negative apar în condiţiile
în care planificarea, gestionarea şi dezvoltarea turismului sunt necorespunzătoare
interesului local al comunităţilor şi autorităţilor publice. În ariile nou intrate în
circuitul turistic, lipsa controlului, din partea localnicilor, antrenează dezvoltarea
haotică a turismului, degradarea stilurilor naturale, exploatarea exagerată a spaţiului
turistic şi deprecierea patrimoniului cultural, având ca efect pierderea treptată a
avantajelor economice, pe măsura diminuării circulaţiei turistice.

3
 Noţiunea de impact presupune analiza relaţiei turist - resursă turistică - produs
turistic, încă din momentul vizitării unui obiectiv turistic şi până în momentul
consumării pachetului de servicii şi acţiuni turistice.
Impactul asupra unei zonei turistice este reprezentat de:
 cadrul natural şi varietatea potenţialului turistic;
 existenţa unei infrastructuri generale, care asigură circulaţia, accesul şi
informarea;
 prezenţa unor structuri turistice de cazare, alimentaţie publică, agrement.

Aceste elemente definitorii ale turismului determină mai multe tipuri de

impact, care pot îmbrăca forme pozitive sau negative de manifestare:

1. Impactul politic
Este determinat de poziţia în politica turistică a guvernului privitoare la
industria ospitalităţii, care pentru cazul României considerăm că ar trebui să aibă
următoarele direcţii:
 turismul fiind un sector prioritar al economiei ar trebui să se dezvolte în viitor
cu sprijinul statului;
 folosirea în mod optim a resursele naturale, culturale, ale teritoriului
naţional, cu asigurarea protecţiei acestora;
 ridicarea calităţii amenajărilor turistice şi a serviciilor turistice şi prin
îmbunătăţirea politicii de resurse umane;
 modernizarea infrastructurii generale şi extinderea ei în folosul dezvoltării
turismului;
rolul şi dimensiunea sectorului privat în turism trebuie să fie mărite
considerabil.
Desfăşurarea eficientă a activităţilor turistice presupune existenţa unui mediu
înconjurător adecvat, având calităţi superioare atât în privinţa condiţiilor naturale, cât
şi a celor create de om. Printre motivaţiile turistice un loc tot mai însemnat revine
nevoii de destindere, de recreere, de odihna activă într-un mediu agreabil, cu o
natură nealterată: aer curat, apă, soare, zăpadă, linişte, peisaje reconfortante. Altfel
spus, mediul şi calitatea acestuia reprezintă condiţia fundamentală a desfăşurării
activităţilor turistice.

2. Impactul social
Se manifestă prin influenţa pe care o are turismul asupra modului de viaţă
tradiţional al locuitorilor unei zone, asupra lărgirii orizontului lor spiritual şi
profesional. În condiţiile în care modul de viaţă socio-economic are tot mai acute
tendinţe de generalizare şi uniformizare, păstrarea unor elemente cu specific
tradiţional, vor ocupa un loc important în viitorul aşezărilor incluse în activităţi
turistice.
Acestea reprezintă căile de păstrare a unei identităţi socio-culturale, de
dobândire a unei personalităţi distincte în cadrul turistic local, naţional şi chiar
mondial. Această valorificarea prin turism a patrimoniului natural şi cultural al unei
zonei turistice prezintă, în plan social, atât un impact pozitiv, cât şi unul negativ.

4
 Impactul pozitiv se exemplifică prin:
 creşterea şansei sociale şi profesionale prin realizarea de noi locuri de
muncă, în servicii turistice şi infrastructură generală;
 crearea de noi locuri de muncă sezoniere, cu precădere pentru tineri studenţi,
etc.) şi femei;
 asigurarea şi dezvoltarea progresului social, de creştere a curăţeniei şi
igienei publice, a confortului general în localităţile turistice;
 scăderea diferenţelor dintre categoriile socio-profesionale din punct de
vedere al veniturilor realizate; dezvoltarea sentimentelor de înţelegere şi toleranţă
deoarece schimburile interculturale între turişti şi populaţia gazdă facilitează
dispariţia barierelor lingvistice, sociale, rasiale, religioase, culturale.

Impactul negativ se poate materializa prin:

 perturbarea şi distrugerea treptată a modului de viaţă tradiţional, în
cadrul structurilor sociale;
 acceptarea de către populaţia locală a unor influenţe negative în plan
social.
Pentru populaţia din zonele rurale bunăoară, dezvoltarea în timp şi spaţiu a
activităţilor turistice poate conduce la renunţarea la modul de viaţă şi la ocupaţiile
tradiţionale pastorale, silvicultură, artizanat şi mică industrie, etc.) în favoarea unor
activităţi şi servicii turistice care aduc venituri mai rapide şi mai importante.

3. Impactul economic
Materializat prin dezvoltarea locală şi regională a localităţilor mai puţin
favorizate sub aspectul resurselor economice, impactul economic total se
concretizează în volumul determinat de cheltuielile turistice. Din acest punct de
vedere măsurarea impactului economic poate ţine seama de trei elemente:
 impactul direct care evidenţiază efectele primei runde de circuit monetar
provenit de la turist;
 impactul indirect măsoară efectele derivate ale rundelor adiţionale cauzate de
recircularea unităţii monetare iniţiale a turistului;
 impactul indus (stimulat) comensurează efectele derivate cauzate de angajaţii
unei firme turistice care cheltuiesc o parte din salariile lor în alte sectoare de afaceri.
În această situaţie impactul economic total este egal cu efectele impactului
indirect plus impactul indus al cheltuielilor turistului. În mod logic efectul
multiplicator al turismului este exprimat prin însumarea celor trei impacturi, raportate
la impactul direct Rezultă că orice cheltuială iniţială a unui turist trece prin numeroase
runde; asemănător cu impactul provocat de o piatră aruncată într-o oglindă liniştită de
apă, suma iniţială a cheltuielilor turistului reverberând, răspândind cercuri concentrice
tot mai largi, dar şi din ce în ce mai puţin sesizabile, în economia unui areal turistic.
Privind din acest unghi, se pune problema dezvoltării unui sector turistic
durabil. Conceptul de turism durabil este de dată mai recentă, fiind determinat de
procesul de creştere a populaţiei, de dorinţa de ridicare a nivelului trai ca şi de
cunoaşterea capacităţii de suport a mediului.

5
 Dezvoltarea durabilă se bazează pe următoarele principii esenţiale:
 stabilirea limitelor ecologice, a standardelor şi normelor de consum, cu
reducerea consumurilor nejustificate;
 redistribuirea activităţii economice şi realocarea resurselor, satisfacerea
nevoilor esenţiale ale vieţii, şi în acelaşi timp creştere economică;
 menţinerea unui optim de populaţie, creşterea demografică fiind în
concordanţă cu potenţialul ecosistemelor exploatabile;
 conservarea resurselor de bază şi păstrarea arealelor naturale care susţin
patrimoniul genetic al florei şi faunei;
 acces legal la resurse, creşterea efortului tehnologic şi folosirea raţională a
acestora;
 stabilirea unei rate minime de exploatare şi de consumare a resurselor aşa
zise „inepuizabile”;
 controlul comunitar, rolul comunităţii locale asupra luării deciziilor de
dezvoltare locală;
 asigurarea unui management al tuturor resurselor care să pună accent pe
calitate.
Pornind de la punctele cheie ale dezvoltării durabile, impactul activităţilor
turistice presupune următoarele:
 creşterea viabilităţii unor localităţi cu resurse naturale reduse;
 utilizarea terenurilor slab productive agricol, prin realizarea unor dotări
turistice corespunzătoare;
 creşterea veniturilor băneşti ale locuitorilor în condiţiile reducerii
păşunatului şi a exploatărilor silvice;
 creşterea puterii economice a localităţilor, prin obţinerea de noi venituri din
noi taxe şi impozite locale;
 încurajarea activităţilor tradiţionale, mai ales a acelora cu caracter artizanal
şi de mică industrie tradiţională ;
 dezvoltarea unui comerţ specific bazat pe produsele economice locale şi
meşteşugăreşti;
 veniturile obţinute din turism şi comerţul specific acestui cadru, pot contribui
la susţinerea acţiunilor de modernizare a obiectivelor culturale, de refacere
ecologică a peisajelor valoroase;
 aportul de profit şi devize-ca urmare a activităţilor de primire, găzduire,
transport şi alimentaţie publică - vor reprezenta o contribuţie importantă în planul
dezvoltării locale.
Dar dezvoltarea economică are şi repercusiuni negative, mai ales când se
depăşesc anumite limite, urmarea fiind afectarea mediului ambiant.
Prezenţa reliefului variat, cu suprafeţe împădurite sau vegetaţie apreciabilă
reprezintă modalitatea cea mai simplă de reducere şi răspândire a factorilor poluanţi.
Important este ca exploatarea resurselor naturale lemn, piatră, cărbune, petrol, sare,
etc. dintr-o zonă să se facă raţional, pentru a păstra şi permanentiza un potenţial
natural atractiv şi valoros, ca şi pentru: reducerea efectelor de poluare naturală şi
antropică, prevenirea fenomenelor de deşertificare ori de degradare a apelor, solului şi
vegetaţiei, menţinerea unui climat plăcut şi stabil, în scopul menţinerii şi păstrării
atractivităţii peisajului.

6
 Pădurea are şi ea un rol deosebit în bilanţul căldurii, în acumularea, curăţarea,
reglarea distribuţiei resurselor de apă, reducerea acţiunii vânturilor puternice, în
formarea solurilor şi permanentizarea unor nişe ecologice de floră şi faună.

Impactul negativ al activităţilor economice este exprimat de:

 presiunea asupra exploatării resurselor;
 distrugerea treptată a mediului înconjurător;
 utilizarea tehnologiilor neperformante care conduc la produse slabe calitativ,
la consum mare de materii prime şi energie, precum şi la creşterea poluării prin
produse secundare.

4. Impactul cultural
Este dominat de relaţia dintre turişti şi populaţia locală, care nu este
întotdeauna benefică în plan local.
Aspectele pozitive sunt date de:
 dezvoltarea şi revigorarea tradiţiilor culturale şi religioase;
 diversificarea formelor de artizanat; favorizarea creşterii interesului
populaţiei locale pentru păstrarea şi conservarea obiectivelor de interes turistic,
naturale şi culturale, care astfel pot fi valorificate;
 iniţierea unor noi acţiuni culturale în plan religios, de pelerinaj la mănăstiri,
cu scopul satisfacerii sentimentului de sacralitate creştină, de respect faţă de valorile
morale. Aspectele negative sunt mai numeroase, iar apariţia lor se face simţită după
un interval relativ mai lung de timp:
 apariţia de schimbări a mentalităţilor, a valorilor morale sub influenţa
turiştilor, păstrarea unor obiceiuri, datini doar pentru că sunt pe gustul turiştilor,
apariţia kisch-ului;
 adaptarea şi copierea de către rezidenţi a unor atitudini şi comportamente
noi, atribuite turiştilor;
 apariţia unor potenţiale conflicte şi antagonisme, atunci când turismul devine
fenomen de masă, suprasaturat, şi conduce la dispariţia sentimentului de mândrie
faţă de propria cultură;
 creşterea costului vieţii, dezvoltare ultrarapidă a modelului societăţii de
consum, distrugerea treptată a spontaneităţii sociale, pe plan local.

5. Impactul turistic
Turismul este o industrie care permite încasări în moneda naţională precum şi
în valută, şi care contribuie la dezvoltarea comunităţilor locale creând noi locuri de
munca. Derularea activităţilor turistice necontrolat, aleator, fără luarea în calcul a
standardelor de amenajare şi exploatare poate conduce la degradarea mediului şi a
resurselor turistice. Aceste aspecte sunt influenţate de două mari grupe de factori:
 factori care sunt o urmare directă a dezvoltării economice industria,
agricultura, transporturile şi alte domenii de activitate);
 factori care sunt rezultatul utilizării mediului pentru turism şi agrement.
Chiar dacă activităţile turistice nu agresează mediul, precum unităţile
industriale, nu se poate ascunde faptul că şi turismul are influenţe negative asupra
mediului ambiant.
Impactul pozitiv este reprezentat de:
 creşterea numărului de unităţi de cazare,

7
  sporirea numărului de unităţi de alimentaţie publică, prin valorificarea
bucătăriei tradiţionale şi utilizarea produselor locale specifice vinuri, brânzeturi,
produse de carne, legume şi fructe, etc);
 crearea condiţiilor de agrement-divertisment care pune în valoare resursele
locale: cai, caleşti, sănii, bărci, instalaţii tradiţionale de agrement, tarafuri,
orchestre şi fanfare, etc);
 dezvoltarea unui comerţ specific cu produse de artizanat, albume, pliante,
hărţi, ghiduri, diapozitive, CD-uri, etc;
 modernizarea principalelor căi de comunicaţie şi de acces spre punctele de
interes turistic;
 activităţile turistice pot interveni în asigurarea unor servicii care să se
integreze ambiental şi situate la preţuri rezonabile;
 oferă şansa creşterii pregătirii profesionale, prin specializarea personalului
din turism, îndeosebi a ghizilor, buni cunoscători de limbi străine;
 crearea condiţiilor ca, prin multitudinea formelor de turism, acestea să se
poată practica pe tot parcursul anului, cu evitarea aglomeraţiei din sezonul turistic;
 creşterea veniturilor locale şi generale, prin încurajarea de noi investiţii în
turism.
Impactul negativ- este determinat în primul rând de acţiunea distructivă a
turiştilor asupra resurselor turistice, datorată în special lipsei de educaţie turistică şi
ecologică. Ele sunt provocate de:
 circulaţia turistică necontrolată mai ales în afara traseelor marcate, prin
distrugeri asupra solului, vegetaţiei, perturbării faunei, prin declanşarea de incendii,
practicarea braconajului, ducând până la dispariţia unor specii.
 lipsa unor amenajări specifice, destinate popasurilor, instalării corturilor, în
zonele şi traseele de mare interes turistic, produce fenomenul de degradare a
peisajului, prin acumulări de deşeuri, gunoaie, etc;
 distrugeri cauzate de turismul automobilistic prin parcarea şi circulaţia în
locuri interzise, cu abatere de la drumurile principale, cu oprirea în poieni, pe malul
apelor, prin producerea de: gaze de eşapament, zgomot, distrugerea de specii
floristice
 exploatarea intensivă a resurselor naturale cu valenţe turistice ape minerale,
nămoluri, gaze de mofetă, plaje, apa lacurilor sărate ş.a.).
 structurile turistice de primire, alimentaţie publică nu prezintă dotări de
folosire a energiei alternative, a reciclării şi epurării apelor utilizate, a depozitării şi
compostării gunoaielor.
Activităţile turistice într-o arie naturală protejată trebuie să fie în concordanţă
cu capacitatea de încărcare ecologică şi cu particularităţile ecosistemelor existente.
Amenajarea şi valorificarea turistică adecvată şi prudentă, ca şi gestionarea eficace
trebuie să devină punctul forte pentru păstrarea integrităţii ecologice a unor astfel de
resurse.

1.1.3. Forme ale turismului durabil

Dezvoltarea turistică durabilă nu este doar un concept dezbătut, completat sau
reformulat în cadrul conferinţelor purtate pe aceasta temă. Necesitatea protejării
bogăţiilor naturale, sociale şi culturale care constituie patrimoniul comun al umanităţii
şi a satisfacerii nevoilor turiştilor şi populaţiei locale a generat apariţia în practică a
unor forme de turism durabil. Obiectivele, principiile, cerinţele dezvoltării turistice
durabile se regăsesc în forme ale turismului cum ar fi: ecoturism, turism rural sau

8
turism cultural. Din definiţia dată însă la începutul acestui capitol turismului durabil
rezultă că toate formele de turism (nu numai cele enunţate anterior) ar trebui să
respecte principiile dezvoltării durabile şi deci, implicit, principiile turismului
durabil:
 activitatea turistică trebuie iniţiată cu mijloace proprii ale comunităţii locale,
iar aceasta trebuie să-şi menţină controlul asupra dezvoltării turistice;
 turismul trebuie să ofere rezidenţilor locuri de muncă care să ducă la
îmbunătăţirea calităţii vieţii comunităţilor locale şi trebuie realizat un echilibru între
activităţile economice deja existente în zonă şi activitatea turistică;
 trebuie stabilit un cod de practici pentru turism la toate nivelurile: naţional,
regional şi local, bazat pe standarde internaţionale deja acceptate.;
 trebuie realizate programe educaţionale şi training pentru îmbunătăţirea
managementului în domeniul protecţiei resurselor naturale şi culturale.
Ecoturismul, turismul rural, turismul ştiinţific, turismul cultural sunt doar
„avangarda” formelor de turism durabil.
Impactul activităţilor turistice asupra unei zone este dat de: cadrul natural şi
varietatea potenţialului turistic, de existenţa unei infrastructuri generale, de prezenţa
unor structuri turistice de cazare, de alimentaţie, agrement. Aceste elemente definitorii
ale turismului determină mai multe tipuri de impact (politic, social, economic,
cultural, ş.a.), care pot îmbrăca forme pozitive sau negative de manifestare.
Obiectivele, principiile cerinţele dezvoltării turistice durabile se regăsesc în
ecoturism, turism rural, turism cultural etc. aceste forme fiind expresia dorinţei ca
turismul să reprezinte un factor pozitiv şi dinamic de dezvoltare economică şi o
soluţie practică de păstrare nealterată a mediului.

1.2. Consideraţii generale asupra ecoturismului

1.2.1. Definirea noţiunii de ecoturism
Între turism şi mediul înconjurător există o relaţie complexă, legăturile
dintre ele manifestându-se în ambele direcţii (mediul natural prin componentele
sale: apă, sol, aer, floră, faună etc.), reprezintă resursele de bază ale turismului, iar
pe de altă parte activitatea turistică are influenţă asupra mediului ecologic,
modificându-i elementele componente.
Dezvoltarea activităţii turistice presupune acordarea unei atenţii deosebite
calităţii mediului, prin măsuri de conservare şi dezvoltare a calităţii sale în zonele
intrate în circuitul turistic sau în perspectivă de a intra, precum şi de controlul
consecinţelor activităţii turistice, în vederea utilizării raţionale a resurselor turistice.
Naţiunea de ecoturism a fost definită cu ocazia seminarului Naţional privind
Ecoturismul organizat de Consiliul de experţi pentru Mediul Înconjurător din Canada,
(CEAC), în 1991. Ecoturismul este o experienţă a călătoriei care pune în lumină
natura, contribuind la conservarea ecosistemelor, respectând integritatea
comunităţilor-gazde”.
Ecoturismul presupune - desfăşurarea atât a activităţilor turistice, cât şi a
celor economice într-un mediu agreabil, nepoluat, cu privelişti reconfortante şi
nealterate. Dezvoltarea unei zone turistice se realizează concomitent cu păstrarea
integrităţii ecologice a acesteia. Urmarea firească ar fi exploatarea raţională a
resurselor, păstrându-se echilibrul între satisfacţia oferită turiştilor, posibilităţile de
dezvoltare a zonelor turistice în sincronism cu apărarea şi conservarea resurselor
turistice, multe dintre ele fiind epuizabile mai devreme sau mai târziu.
Prima enunţare oficială a relaţiei dintre turism şi mediu, prin ecoturism, s-a
făcut la Congresul O.M.T. de pe Insula Bali (Indonezia), din 28-31 aprilie 1994. În

9
aprilie 1995, la Lanzarotte (Insulele Canare - Spania), s-a desfăşurat prima Conferinţă
Mondială privind turismul durabil. Cu această ocazie, la finalul lucrărilor a fost
elaborată şi adoptată o Cartă a turismului durabil, în 18 puncte, care ulterior au
devenit repere importante în afirmarea şi dezvoltarea turismului.

Cea mai uzitată definiţie, în literatura ştiinţifică, de specialitate este

următoarea:
Ecoturismul este un turism practicat în spaţii naturale sălbatice şi
culturale tradiţionale puţin modificate de om, şi care trebuie să constituie
sanctuare de protecţie a naturii şi a formelor ancestrale de civilizaţie, pentru a
sprijinii dezvoltarea economică a comunităţilor locale.
Prin acest enunţ, ecoturismul se detaşează de celelalte forme de turism prin
legătura mult mai directă şi strânsă cu mediul natural şi cultural.
Anul 2002, considerat An Internaţional al ecoturismului, a generat o serie de
activităţi la nivel mondial, dintre care cele mai importante au fost conferinţele
regionale şi summit-ul Mondial al ecoturismului. În cadrul acestuia s-a relevat faptul
că ecoturismul constiuie o modalitate clară pentru implementarea reală a dezvoltării
durabile. Lucrările s-au finalizat prin Declaraţia de la Quebec, document ce
sintetizează rolul şi impactul ecoturismului asupra mediului înconjurător,
comunităţilor locale, activităţii economico-sociale în general şi formează o serie de
recomandări pentru părţile implicate. În România, primele programe de ecoturism au
început să apară în jurul anului 2000. La nivel naţional, Asociaţia de Ecoturism din
România (AER) defineşte ecoturismul ca „o formă de turism în care principala
motivaţie a turistului este observarea şi aprecierea naturii şi a tradiţiilor locale
legate de natură şi care trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
 conservarea şi protejarea naturii;
 folosirea resurselor umane locale;
 caracter educativ, respect pentru natura – conştientizarea turiştilor şi a
comunităţilor locale;
 impactul negativ minim asupra mediului natural şi socio-cultural.”

1. Focalizare pe zone naturale

Ecoturismul se axează pe experienţa directă şi personală în natură, se
desfăşoară în cadrul naturii şi se bazează pe utilizarea ei, respectiv a caracteristicilor
geomorfologice, biologice, fizice şi culturale ale acesteia. Prin urmare accentul pe
zona naturală este esenţial în planificarea, dezvoltarea şi managementul
ecoturismului.

2. Interpretarea produsului ecoturistic

Ecoturismul oferă posibilităţi de experienţe în natură ce duc la o mai bună
înţelegere, apreciere şi bucurie de a descoperi şi ocroti natura şi cultura tradiţională
locală, atât pentru vizitatori, cât şi pentru comunitatea locală. Produsele de ecoturism
atrag acei turişti ce doresc să intre în interacţiune cu mediul natural şi, în grade
variate, doresc lărgirea nivelului de cunoastere, înţelegere, apreciere şi plăcere. Cei ce
dezvoltă sau coordonează activităţi ecoturistice trebuie să ofere un nivel
corespunzător de înţelegere a valorilor naturale şi culturale ale zonelor vizitate, de
obicei prin utilizarea ghizilor calificaţi în mod corespunzător şi oferirea informaţiilor
corecte atât anterior cât şi în cursul experienţei. Nivelul şi tipul interpretării se
planifica, se proiectează şi se oferă în aşa fel încât să vină în întâmpinarea intereselor,
nevoilor şi aşteptărilor clientului, cu includerea unei game largi de posibilităţi de

10
interpretare atât personală cât şi non-personală. Totodată, la nivelul destinaţiei şi al
produselor ecoturistice, este important să se creeze oportunitatea ca membrii
comunităţilor locale să aibă acces la informaţiile şi interpretarea oferite în cadrul
programului ecoturistic dezvoltat în zonă.

3. Principiul durabilităţii din perspectiva protejării mediului natural

Activităţile de ecoturism şi planificarea lor trebuie să ofere cele mai bune
practici de turism şi planificare din punct de vedere al conservării naturii şi dezvoltării
durabile. Activitatea de turism trebuie sa fie planificată şi derulată astfel încât să
reducă impactul produs asupra naturii. Produsul ecoturistic se desfăşoară şi este
condus astfel încât să conserve şi să pună în valoare mediul natural şi cultural în care
se desfăşoară, prin recunoaşterea şi aplicarea practicilor caracteristice turismului
durabil.

4. Contribuţie la conservarea naturii

Ecoturismul contribuie în mod pozitiv la conservarea ariilor naturale.
Ecoturismul implică participarea la conservarea ariilor naturale vizitate, oferind
modalităţi constructive pentru bunul management şi conservarea acestor arii naturale
(ex: oferirea ajutorului financiar în acţiunile de reabilitare a ariilor naturale, strângerea
deşeurilor lăsate de turişti sau contribuţia către organizaţiile de conservare).

5. Contribuţie constructivă la dezvoltarea comunităţilor locale

Ecoturismul oferă contribuţii durabile privind dezvoltarea comunităţilor
locale. Comunitatea locală de multe ori este parte integrantă a produsului ecoturistic.
Beneficiile ecoturismului trebuie sa revină în mare parte şi comunităţilor locale.
Beneficiile locale pot proveni din folosirea ghizilor locali, cumpărarea de bunuri şi
servicii locale şi folosirea facilităţilor locale. Activităţile de ecoturism şi planificare
lor trebuie să asigure o reducere a impactului negativ asupra comunităţii locale
vizitate şi asupra stilului lor de viaţă, oferind în acelaşi timp contribuţii constructive
pe termen lung acestor comunităţi. În consecinţă, ecoturismul trebuie să pună în
evidenţă şi componenta culturala a ariei vizitate şi să contribuie la conservarea acestei
componente.

6. Gradul de satisfacere a turiştilor

Ecoturismul răspunde aşteptărilor turiştilor. În dezvoltarea produselor
ecoturistice trebuie avut în vedere faptul că, în general, potenţialii turişti din acest
domeniu au un nivel ridicat de educaţie şi de aşteptări. Astfel, gradul de satisfacere
legat de produsul ecoturistic este esenţial, experienţa oferită îndeplinind sau chiar
depăşind gradul de aşteptare al turiştilor.

7. Marketing corect
Se urmăreşte realizarea unui marketing corect, ce duce la aşteptări realiste.
Marketingul pentru ecoturism oferă clienţilor informaţii complete şi responsabile care
conduc la creşterea respectului pentru mediul natural şi cultural al zonelor vizitate şi a
gradului de satisfacere a turiştilor.

1.2.2. Principiile ecoturismului

Societatea Internaţională de Ecoturism a sintetizat rezultatele tuturor
dezbaterilor din 1991 până în prezent într-un set de principii redate mai jos:

11
 Ecoturismul contribuie activ la conservarea patrimoniului natural şi cultural.
Ecoturismul include comunităţile locale în activităţile de planificare,
dezvoltare şi operare şi contribuie la bunăstarea lor.
Ecoturismul implică explicaţii complete şi interesante pentru vizitatori, privind
resursele naturale şi culturale.
Ecoturismul este destinat în special vizitatorilor individuali precum şi
grupurilor organizate de mici dimensiuni.
În anul 2002, Megan Empler Wood, defineşte principiile ecoturismului
astfel:
 minimizarea impactului negativ asupra naturii şi culturii, impact ce ar putea
distruge destinaţia turistică.
 educarea turistului cu privire la importanţa conservării.
 sublinierea importanţei unor operatori responsabili, care să coopereze cu
populaţia şi cu autorităţile locale, în vederea satisfacerii nevoilor comunităţii.
 furnizarea de fonduri pentru conservare şi pentru managementul ariilor
naturale protejate.
 accentuarea necesităţii unei zonări turistice regionale şi a planificării
fluxurilor de turişti pentru regiunile sau ariile naturale ce vor deveni destinaţii
ecoturistice.
 necesitatea utilizării studiilor sociale şi de mediu, precum şi a unor programe
de monitorizare pe termen lung, pentru evaluarea şi minimizarea impactului.
 lupta pentru maximizarea beneficiilor economice ale ţării gazdă, ale
comunităţilor şi firmelor locale şi mai ales ale locuitorilor din zona ariilor naturale
şi protejate.
 asigurarea unei dezvoltări a turismului care nu depăşeşte o anumită limită a
schimbării din punct de vedere social şi al mediului, limită determinată de cercetători
în colaborare cu rezidenţii.
 utilizarea unei infrastructuri dezvoltate în armonie cu mediul natural şi
cultural, minimizând utilizarea combustibililor fosili şi conservând vegetaţia şi fauna
locală.

1.2.3 Ecoturismul - model de valorificare durabilă a resurselor turistice

În ultimele decenii ale secolului nostru, se manifestă tot mai pregnant tendinţa
dezvoltării industriei turismului, prin întoarcerea sa către natură, şi valori culturale
autentice, mai ales în ţările puternic industrializate. La baza acestei forme de turism
stă acţiunea de a petrece o vacanţă sau un concediu într-un mediu natural şi antropic
original, care se bucură de prezenţa unor obiective deosebite.
Ecoturismul reprezintă de fapt cea mai valoroasă formă de manifestare a
turismului durabil. Ideea de turism durabil este de dată mai recentă, pentru că îşi are
originea în ideile Conferinţei de la Rio, din 1992. Aceasta a apărut în scopul ocrotirii
naturii pentru viitor, îndeosebi a speciilor fragile şi a pădurilor tropicale. Ca urmare,
componenta de mediu este foarte puternică.
Noţiunea în sine se răsfrânge şi asupra industriei turistice, care utilizează ca
resurse spaţii naturale de excepţie, dar şi valori ale patrimoniului cultural-arhitectural,
şi ea se referă îndeosebi la modificarea comportamentelor, pornind de la reşedinţa de
domiciliu, până la locurile turistice din alte ţări. Aici problematica este mult mai largă
decât a ecoturismului.
Definiţia care se dă, în mod curent, dezvoltării turistice durabile este
următoarea: Dezvoltarea tuturor formelor de turism, management şi marketing

12
turistic care să respecte integritatea naturală, socială, economică a mediului, prin
exploatarea resurselor naturale şi culturale şi în interesul generaţiilor viitoare.
Dezvoltarea durabilă trebuie să ţină cont, pe de o parte, de modul de sosire şi,
pe de altă parte, de interesele dintre gazde şi vizitatori, dintr-o anumită regiune.
Toate activităţile ce se pot derula în zona de primire trebuie să fie compatibile
cu capacitatea de încărcare a mediului natural, adică de a respecta principiul unei
utilizări cât mai raţionale şi eficiente a resurselor. O asemenea politică turistică are ca
scop să asigure o funcţionare ecologică, economică, socio-culturală durabilă la toate
nivelurile de referinţă, şi acesta în raport cu nevoile de utilizare endogene şi exogene.
La începutul conturării noţiunii de ecoturism, aceasta avea un câmp mai redus
de acţiune, iar schematic relaţia dintre formele majore de practicare a turismul se
prezintă astfel:

TURISM CONVENŢIONAL

TURISM
ECOTURISM
RURAL

TURISM DURABIL

Figura 1. Relaţia dintre ecoturism şi turismul durabil,

TURISM
CONVENŢIONAL

TURISM DURABIL

ECOTURISM

Figura 2. Relaţia dintre ecoturism şi turismul durabil,

13
 Dezvoltarea ecologică a turismului în zone turistice de maxim interes
vizează în principal patru planuri:
 economic, prin creşterea gradului de valorificare a resurselor, îndeosebi a
celor mai puţin cunoscute, pentru reducerea presiunii asupra celor mai intens
exploatate;
 ecologic, prin asigurarea utilizării raţionale a tuturor resurselor, reducerea şi
eliminarea deşeurilor, reciclarea lor, asigurarea conservării şi protecţiei mediului,
scăderea procesului de sustragere a terenurilor agricole şi forestiere din circuitul
agricol şi silvic;
 social, prin sporirea numărului de locuri de muncă, menţinerea unor meserii
tradiţionale, atragerea populaţiei în practicarea diferitelor forme de turism:
 cultural, prin valorificarea elementelor de civilizaţie, artă şi cultură deosebite,
care exprimă o anume identitate culturală şi dezvoltă spiritul de toleranţă.
Odată stabilită importanţa ecoturismului ca suport al dezvoltării durabile a
turismului la nivelul organismelor mondiale, acesta a început să fie acceptat în tot mai
multe ţări. Astfel, în urma Conferinţei Mondiale asupra Mediului şi Dezvoltării de la
Rio de Janeiro din 1992, Organizaţia Mondială a Turismului a realizat un program
de adaptare a Agendei 21 la necesitatea de dezvoltare durabilă a turismului, care,
în principal, se axează pe nouă priorităţi:
 evaluarea continuă şi îmbunătăţirea cadrului legislativ actual, a sectoarelor
economice existente, a celui educaţional şi informaţional pentru promovarea unui
turism ecologic;
 studierea şi evaluarea impacturilor economice, sociale, culturale şi de mediu,
produse de turism, cu implicaţii asupra sistemelor de organizare instituţionale şi
administrative;
 formarea, prin educaţie şi informaţii mass-media a unei conştiinţe ecologice;
 planificarea dezvoltării turismului ecologic;
 asigurarea accesului la informaţii, competenţe şi tehnologii pentru susţinerea
turismului ecologic între ţările dezvoltate şi cele în curs de dezvoltare;
 crearea condiţiilor pentru participarea tuturor sectoarelor economice la
sprijinirea şi dezvoltarea turismului ecologic;
 conceperea de noi produse turistice care să se sprijine pe capacităţile de
suport ale mediului şi care să asigure conservarea mediului ambiant;
 evaluarea continuă a modului de conservare a mediului înconjurător;
 stabilirea şi dezvoltarea relaţiilor de parteneriat pentru dezvoltarea
turismului ecologic.

1.2.4 Ecoturismul ca segment de piaţă

Ecoturismul este o industrie mică, dar care se extinde rapid, guvernat de
forţele şi de legile pieţei. Ecoturismul apare ca o subpiaţă a turismului în arii naturale
şi în acelaşi timp având legături puternice cu turismul cultural şi rural.
Potrivit opiniei lui Megan Epler, Wood, ecoturismul, ca segment de piaţă este
analizat în figura Turismul în arii naturale este acea formă a turismului în care

14
activităţile desfăşurate sunt dependente de caracteristicile cadrului natural. El are la
bază două componente fundamentale: un nivel calitativ ridicat al mediului
înconjurător şi oferirea unor servicii specifice.

Întrucât tot mai mulţi turişti şi-au manifestat dorinţa de a-şi petrece timpul
liber în mijlocul naturii, segmentul de piaţă a devenit suficient de vast pentru a
permite fragmentarea sa în patru nişe distincte:
 ecoturism;
 turism de aventură;
 turism în medii sălbatice;
 camparea.

Ecoturismul se deosebeşte de turismul în natură prin accentul pus pe

conservare, educare, responsabilitate şi implicarea activă a comunităţii locale. Un
turist în arii naturale poate merge să observe comportamentul păsărilor, însă un
ecoturist va merge să privească păsările însoţit de un ghid local şi va sta în cabana
unui localnic, contribuind astfel la prosperitatea economiei locale.

Turismul de aventură (cel mai puţin orientat spre principii ecologice) este
călătoria în locuri noi şi palpitante cu intenţia de a căuta aventura. Turismul de
aventură include adesea activităţi cum ar fi: alpinism, scufundări sub-acvatice,
ciclism extrem, caiac-canoe, etc., necesitând rezistenţă şi abilităţi fizice. Deşi acest tip
de turism se desfăşoară de obicei în mijlocul naturii, el implică puţin sau deloc
protejarea şi conservarea mediului.

Turismul în medii sălbatice înseamnă călătoria în locuri neatinse de om,

nepoluate, pentru a cunoaşte şi a te bucura de natură, pentru a observa animalele,
păsările şi peştii în mediul lor natural. Aceste călătorii implică utilizarea unor
mijloace de locomoţie nepoluante ca mersul cu bicicleta, cu barca, cu animale de
tracţiune, pe jos.

Camparea presupune călătoria într-un spaţiu aflat undeva între civilizaţie şi

sălbăticie, de cele mai multe ori cu familia sau prietenii şi folosind uneori ca mijloc
de locomoţie automobilul (carcamping). Motivaţia principală este relaxarea în
mijlocul naturii, dar utilizarea automobilului indică o lipsă a preocupării pentru
protejarea mediului.

1.2.5 Ecoturismul ca oportunitate de afaceri

Ecoturismul a apărut iniţial ca o oportunitate de afaceri, creată de interesul
tot mai mare pentru soarta planetei.
Numeroase afaceri şi organizaţii au încercat să profite de popularitatea
termenului de „ecoturism”, folosindu-l pentru a-şi promova produsele, dar fără a
respecta cele mai simple principii sau în unele cazuri, aceste principii au fost greşit
înţelese. Această problemă, cunoscută sub denumirea de „greenwashing” a creat
prejudicii ecoturismului, pentru că a adus dezamăgirea şi neîncrederea în rândul
iubitorilor acestei forme de turism.
În urma dezbaterilor ce au avut loc în cadrul Summit-ului Mondial al
Ecoturismului de la Ouébec, din 2002, participanţii au formulat o serie de
recomandări.

15
 Cele mai importante recomandări care vizează sectorul privat sunt:
 afacerile ecoturistice trebuie să fie profitabile pentru toţi stakeholderii
implicaţi deopotrivă: proprietari, investitori, manageri şi angajaţi, comunităţi locale
şi organizaţii de conservare din ariile naturale în care acestea se desfăşoară;
 conceperea, dezvoltarea şi conducerea afacerilor trebuie să ducă la
minimizarea efectelor negative, să contribuie pozitiv la conservarea ecosistemelor
fragile şi a mediului în general, să aducă beneficii directe comunităţilor locale;
 întreprinzătorii trebuie să se asigure că designul, planificarea, dezvoltarea şi
operarea facilităţilor ecoturistice încorporează principiile durabilităţii cum ar fi
integrarea armonioasă în peisaj, conservarea apei, energiei, materialelor
neregenerabile şi accesul tuturor categoriilor de populaţie fără discriminare;
să coopereze cu organizaţiile guvernamentale şi non-guvernamentale implicate în
protejarea ariilor naturale;
 să utilizeze în desfăşurarea afacerii mai mult materiale şi produse locale,
precum şi resurse umane şi logistice locale, pentru a menţine autenticitatea
produsului ecoturistic şi pentru a creşte proporţia din beneficii care rămâne în
comunitate;
 să colaboreze activ cu reprezentanţii comunităţii locale, pentru a se asigura
că elementele de cultură tradiţională sunt descrise şi valorificate cu respect, că
personalul şi turiştii sunt corect informaţi cu privire la tradiţiile locale;
 să promoveze în rândul clienţilor un comportament etic faţă de destinaţia
ecoturistică vizitată;
 să-şi diversifice oferta prin dezvoltarea unei game largi de activităţi turistice
la o destinaţie dată şi prin extinderea operaţiunilor în alte destinaţii, pentru a evita
supraaglomerarea, care ar ameninţa durabilitatea pe termen lung a activităţii;
 să asigure o distribuire echitabilă a veniturilor din ecoturism între
turoperatori, furnizorii locali de servicii, comunităţile locale prin instrumente
corespunzătoare şi alianţe strategice;
 să formuleze politici de dezvoltare durabilă pe care să le implementeze în
toate sectoarele afacerii.
Date fiind aceste recomandări, este clar că dezvoltarea unei afaceri ecoturistice
necesită, satisfacerea unei combinaţii de factori ce reflectă importanţa mediului
natural şi a comunităţii locale. Un alt aspect, esenţial pentru succesul pe termen lung
al unei iniţiative ecoturistice, îl reprezintă timpul.

1.2.6. Principii de acţiune ecoturistică

În ultimul timp sectorul ecoeconomiei sau a economiei ecologice începe să
câştige tot mai mult teren încurajându-se o altă atitudine faţă de consum, iar
managementul ecologic încearcă să pătrundă în cele mai ascunse zone ale
economicului. Prin aceasta va apărea o nouă atitudine sensibilă asupra consecinţelor
sociale ale manierei de acţiune a indivizilor şi a comunităţii.
Astfel economia ecologică pătrunde indisolubil în cultura economică, cultură
ale cărei coordonate formative şi educative se află cantonate în sistemul de
învăţământ. în acest sens, ideea că din utilizarea resurselor naturale trebuie urmărit
numai profitul va fi treptat înlocuită cu ideea că natura trebuie mai mult respectată, iar
omul trebuie să respecte pe alţii, pe sine, natura şi Dumnezeu, toate făcând parte din
crezul omului contemporan.

16
 În acest sens, turismul, ca formă de cunoaştere a naturii şi bunurilor culturale
create de om, are nevoie să-şi reconsidere poziţia în funcţie de relaţiile sale cu mediul
înconjurător.

Sprijinirea şi promovarea turismului ecologic în toate zonele turistice nu se

vor putea realiza decât prin adoptarea şi aplicarea, cu titlu minimal, a următoarelor
cerinţe esenţiale:
 realizarea unui inventar detaliat al resurselor actuale şi al potenţialelor
resurse şi evaluarea stării lor şi a modului de valorificare;
 identificarea produselor turistice care pot fi realizate şi a pieţelor, în
corelaţie cu tendinţele de viitor, pentru selectarea produselor care vor fi transpuse în
acţiuni concrete;
 elaborarea unor planuri, cu termene precise, de realizare a produselor
turistice, cu personalizarea schemelor cadru de dezvoltare pentru fiecare produs
turistic în parte;
 punere în aplicare a planurilor de dezvoltare aprobate şi urmărirea atentă a
fazelor de realizare;
 atragerea şi organizarea unor acţiuni comune cu toţi factorii care pot
participa la realizarea şi dezvoltarea produselor turistice selectate;
 realizarea structurilor legale, a reglementărilor necesare, care să asigure şi
un suport instituţional şi financiar corespunzător pentru susţinerea planurilor de
valorificare şi dezvoltare, şi a menţinerii parteneriatului între toţi factorii interesaţi;
 colectarea de date asupra efectelor post-proiect ale planurilor de dezvoltare
şi revizuirea lor în funcţie de disfuncţionalităţile constatate.
Aceste linii directoare asigură existenţa şi funcţionalitatea ecoturismului ca
model de dezvoltare durabilă a turismului, în plan regional şi local şi care se cer
aplicate pe termen scurt şi mediu.
În punerea în practică a ecoturismului nu există un model unic de acţiune,
datorită faptului că mediul natural protejat este foarte eterogen. Un anume model
trebuie să reprezinte o colaborare pozitivă între dezvoltarea unor activităţi turistice şi
necesitatea conservării zonelor protejate. La baza demarării oricăror iniţiative de
valorificare prin turism a zonelor turistice trebuie să se ţină cont de câteva principii
esenţiale:
 respectarea strictă şi consecventă a vieţii sălbatice, păstrarea; diversităţii
biologice, a calităţii biotopurilor; se impune conservarea biodiversităţii, ameliorarea
calităţii unor componente de mediu: apa, solul, aerul, precum şi ridicarea calitativă
a vieţii din aşezările umane;
 menţinerea în stare exploatabilă a zonelor economice productive la dispoziţia
tuturor, pentru a satisface cererea socială de bunuri şi servicii şi atracţia pentru
peisaje naturale sau bunuri culturale deosebite, fără a se produce dezechilibre între
regiuni şi ţări;
 aplicarea unui adevărat sistem democratic în consultarea şi negocierea
proiectelor de valorificare şi dezvoltare între diferitele grupe sociale cu interese
diferite, care au ca scop final amenajarea şi utilizarea zonelor turistice deosebite;
 armonizarea politicilor de dezvoltare şi investiţii directe concepute la diferite
niveluri şi între diversele domenii de activitate economică, pentru a diminua
disfuncţionalităţile teritoriale;

17
  asigurarea unor forme eficiente de conservare şi protecţie a mediului,
deoarece zonele turistice păstrează bogate şi adevărate arhive ale naturii şi
umanităţii, care nu se regăsesc în nici un document, şi care sunt, în multe cazuri,
mărturii ale unor moduri de viaţă dispărute.

1.2.7. Factorii susţinerii dezvoltării ecoturismului

Noua formă de turism presupune derularea tuturor activităţilor turistice, presupune
existenţa unui mediu ambiant nealterat, mai ales în condiţiile în care mediul a devenit o
prioritate importantă pentru toate ţările planetei. Ecoturismul presupune trei direcţii
dinamice:
 păstrarea calităţii mediului ambiant;
 restructurarea economică şi tehnologică pe baza remodelării managementului
resurselor practicarea unor tipuri de turism individual sau de grup care să
conştientizeze problemele de poluare şi formele de manifestare a acestora.
 în manifestarea reală a ecoturismului se remarcă influenţa unor factori care
acţionează la diferite niveluri sau pe multiple planuri, şi care va determina aplicarea
lui pentru toate formele de turism (balnear, de litoral, montan, cultural, de tranzit etc):
1. Factorul politic extern - rolul organismelor internaţionale în susţinerea
activităţilor ecoturistice
În ultimele două decenii ale secolului nostru multe din organismele
economice şi politice internaţionale au început să acorde o mai mare atenţie problemelor de
protecţie a mediului înconjurător. Astfel Organizaţia Mondială de Turism, care
numără peste 130 de membri, având personalitate juridică, a participat prin numeroase
misiuni şi proiecte - 511 misiuni şi 126 de proiecte la dezvoltarea turismului pe toate
continentele globului - cea mai mare susţinere având-o Asia şi Africa.
În domeniul turismului Uniunea Europeană este interesată de:
 schimburi de informaţii, date statistice, tehnologie pentru dezvoltarea
turismului în ţările membre şi cele cu statut de asociere;
 armonizarea politicilor, strategiilor de dezvoltare, a legislaţiei în ţările
membre cu realizarea de recomandări pentru celelalte state europene ;
 realizarea de proiecte comune pentru valorificarea resurselor turistice şi
realizarea de amenajări moderne ;
 acţiuni comune pentru promovarea produselor turistice.
2. Factorul politic intern - rolul statului în susţinerea activităţilor
ecoturistice
În primul rând, statul, prin politica sa de dezvoltare economică, prin
elaborarea planurilor multianuale sau anuale de dezvoltare durabilă, cu asigurarea unor
produse şi servicii de calitate în toate sferele economice, militează pentru a se
reduce exploatarea excesivă şi inadecvată a patrimoniului natural şi cultural. Pe de altă
parte, rolul statului - reprezentat de: guvernul, ministerele, consiliile judeţene şi
locale - constă în aplicarea în teritoriu a principalelor direcţii de dezvoltare şi a legislaţiei
aferente.
În România, din anul 1998, Ministerul Turismului a devenit Autoritatea Naţională
pentru Turism, care şi-a păstrat toate atributele unui minister. A.N.T. elaborează legile din
domeniu şi stabileşte planul anual de dezvoltare a turismului şi realizează direcţiile de evoluţie
viitoare ale acestui sector economic.
Dintre principalele obiective strategice de dezvoltare a turismului pot fi menţionate:

18
  dezvoltarea produsului turistic;
 continuarea activităţilor turistice reformei structurale şi organizatorice în
scopul optimizării activităţilor turistice la cerinţele economiei de piaţă;
 dezvoltarea şi perfecţionarea forţei de muncă din turism;
 îmbunătăţirea şi dezvoltarea activităţii de marketing şi promovare;
 integrarea turismului românesc în produse turistice europene şi internaţionale, cu
atragerea fluxurilor de turişti spre România; & asigurarea şi creşterea securităţii şi siguranţei
turiştilor; perfecţionarea cadrului juridic necesar privind susţinerea, funcţionarea şi
dezvoltarea turismului.
Procesul de descentralizare, început după 1990, a făcut ca rolul statului să fie preluat
de către administraţiile publice locale şi regionale. Potrivit legislaţiei în vigoare, există
facilităţi pe care trebuie să le acorde consiliile locale doar pentru formele de turism rural şi
agroturism.
De fapt, toate localităţile turistice, sate sau oraşe, ar trebui să se bucure de
un statut special, iar obţinerea statutului de staţiune turistică, conform cu cerinţele
planurilor de amenajare a teritoriului, nu este suficientă. Acest lucru este dovedit de
faptul că funcţionarea oricărei staţiuni turistice presupune costuri mult mai ridicate
comparativ cu o localitate fără potenţial turistic.
Ecoturismul va trebui susţinut şi printr-o legislaţie coerentă din alte domenii
de activitate cu influenţă directă asupra industriei turistice - regimul proprietăţii, privatizarea,
susţinerea întreprinderilor mici şi mijlocii, colectarea taxelor şi impozitelor locale,
demonopolizarea serviciilor publice, reducerea fiscalităţii etc.
3. Factori socio-economici
Transformările societăţii contemporane din ultimele trei - patru decenii ale
secolului nostru au condus la o nouă structurare a modului de viaţă. Astfel, noile
realizări din ştiinţă şi tehnică au determinat diminuarea efortului fizic uman depus în procesul de
producere a bunurilor şi serviciilor şi, prin urmare, creşterea duratei de vacanţe, concedii şi
de timp liber în general. în plan socio-economic, există mai mulţi factori cu influenţă
directă asupra turismului:
 tendinţele de creştere continuă a populaţiei planetei şi concentrarea sa în
marile aglomerări urbane;
 reducerea săptămânii de lucru şi apariţia sistemului de lucru pe sisteme
informatizate la domiciliu;
 preocuparea pentru dezvoltarea de noi tipuri de vacanţe şi concedii mai flexibile faţă de
cerinţele turiştilor;
 revenirea la modalităţi de vacanţe în natură şi comunităţi cu viaţă
tradiţională;
 renunţarea la formele clasice de structuri turistice sau trecerea la
descongestionarea acestora prin acceptarea unor formule de turism alternativ.
Schimbările structurale în economia mondială sunt determinate în
principal de schimbările intervenite în consum, venituri şi angajarea forţei de
muncă, investiţiile inventar, creşterea globalizării, multiplicarea afacerilor.
Între cele două sectoare, public şi privat, trebuie să existe un sistem de
colaborare privind domeniile: judiciar, legislativ, economic, cu caracter
participativ, transparent. Activităţile turistice sunt dependente în mare măsură de
calitatea serviciilor publice şi private oferite clienţilor şi de modul de cooperare între
cele două domenii de gestionare şi valorificare a tuturor resurselor din teritoriu.
4. Factori psihoculturali

19
 Aceşti factori au la bază specificul tradiţiilor, mentalităţilor şi al
nivelului cultural care poate caracteriza ţara gazdă, dar şi pe vizitatori. Pentru ca
ecoturismul să se dezvolte este necesar să se formeze pentru ambii parteneri -
gazde, oaspeţi - un nivel cât mai bun de cunoaştere a problemelor ridicate de
mediul înconjurător. Turiştii au posibilitatea de a vizita locuri deosebite, axate pe
existenţa unor bunuri naturale şi culturale de excepţie, care să le ofere satisfacţii şi bucurii
personale. Prin turism, clienţii vin în contact cu multe elemente componente ale mediului
ambiant, unele dintre acestea având un echilibru ecologic deosebit de fragil.
Astfel, în plan psihosocial, satisfacţia turistică depinde mai mult ca oricând
de calitatea mediului şi de acţiunile noastre comune, iar protecţia lui va fi determinată
de modul de organizare şi dezvoltare actuală a industriei turistice.

1.2.8. Organisme implicate în susţinerea activităţii ecoturistice

Ecoturismul este o formă a turismului conştient şi responsabil faţă de natură, de
comunitate şi valorile ei, faţă de înşişi turiştii.
În ciuda timpului relativ scurt (aproximativ 10 ani) de când s-a conturat la
nivel mondial, ecoturismul cunoaşte de la an la an noi dimensiuni, implicând un număr din ce în
ce mai mare de persoane. Într-o lume în care globalizarea este o realitate de necontestat,
ecoturismul devine un mijloc de eliminare teoretică a frontierelor tradiţionale ale
statelor şi de cunoaştere a cât mai multor zone remarcabile prin cadrul natural şi prin
cultură.
Pe măsura extinderii ecoturismului, s-a simţit nevoia organizării unor
structuri bine definite, care să poată permite o cât mai bună penetrare a acestuia în
rândul comunităţilor. În consecinţă, au luat naştere o serie de organisme care se
ocupă strict de această problematică. Pe lângă acestea, în cadrul unor organizaţii deja
consacrate au început să se înregistreze preocupări distincte vizând ecoturismul.
Rolul fundamental al unei organizaţii de ecoturism este de a contribui la
minimizarea efectelor negative ale ecoturismului şi la maximizarea celor pozitive.
Direcţiile organizaţiilor implicate în domeniul ecoturismului:
 standardizare (definirea unor coduri de practici, acordarea de atestate,
elaborarea de ghiduri);
 dezvoltarea economică a domeniului (prin obţinerea unor rezultate
pozitive de către firmele de profil);
 consultanţă;
 educarea consumatorilor şi a prestatorilor;
 formularea şi implementarea unor politici;
 atragerea de fonduri pentru comunităţile locale şi pentru conservarea
biodiversităţii;
 dezvoltarea unor instrumente şi strategii manageriale.
La nivel mondial există o serie de organisme care sunt specializate în problematic
ecoturismului, dar şi altele care, deşi nu sunt exclusive, ating totuşi prin preocupările lor şi acest
domeniu. Fiecare dintre ele acţionează, după posibilităţi, pe o arie mai mare sau mai mică. De
reţinut este faptul că ele există, şi chiar dacă sunt într-o fază de debut, pot constitui premisele
creării unor organizaţii puternice, care să implice cât mai mulţi stakeholderi din sfera relativ
nouă a ecoturismului.
Cea mai importantă organizaţie este Societatea Internaţională de
Ecoturism (TIES). Aceasta a luat fiinţă în 1990, numără în prezent circa 1600 de membri din
110 ţări (fie persoane fizice, fie asociaţii, organizaţii etc.) având înscrise
următoarele obiective pe termen lung: desfăşurarea unor programe educaţionale şi traininguri,

20
furnizarea de informaţii tuturor celor interesaţi, elaborarea unor coduri în domeniu,
crearea unei reţele internaţionale instituţionale şi profesionale, cercetarea şi
dezvoltarea unor modele economice.
Ecoturism Australia (EA) a fost fondată în 1991, ca o asociaţie non-profit,
incluzând societăţi care administrează spaţii de cazare, touroperatori, agenţii de
turism, manageri ai ariilor protejate, studenţi şi profesori, consultanţi, asociaţii regionale şi
locale, toate având punct comun preocuparea pentru dezvoltarea şi promovarea
industriei ecoturismului.
O altă organizaţie care se remarcă la nivel de stat este Societatea de
Ecoturism din Japonia (JES), înfiinţată în 1998. Ideile exprimate de membri săi
sunt o combinaţie între practic şi durabil, ecoturismul fiind văzut ca o activitate care
necesită o viziune mai largă a practicanţilor şi o înţelegere mai profundă.
În opinia societăţii, ecoturismul nu poate exista doar prin simpla întâlnire
dintre cererea şi oferta turistică. Este nevoie de cel puţin cinci elemente pentru
realizarea unui produs ecoturistic, elemente care trebuie să coexiste în baza unui
respect reciproc: comunitatea locală, guvernul, cercetătorii, turiştii şi industria
turistică. Succesul sau eşecul ecoturismului depinde de oamenii implicaţi, pentru că
numai ei pot decide modul în care valorifică atracţiile locale, înţelegând şi importanţa
conservării lor pentru generaţiile viitoare.
Faptul că ecoturismul poate fi promovat şi de către organizaţii care nu implică
neapărat întregul teritoriu al unui stat este dovedit de societăţi cum ar fi Societatea de
Ecoturism din Saskatchewan (ESS, din Canada) sau Asociaţia de Ecoturism din
Virginia (VETA, din S.U.A.). Remarcabil este interesul şi conştientizarea de către
grupuri restrânse de oameni a importanţei fenomenului turistic sub forma sa eco şi
încercarea de a extinde aceste acţiuni pe o arie cât mai mare.
Apariţia şi dezvoltarea în ultimii ani a Internetului a permis apariţia unui nou
model de colectare şi distribuire a informaţiilor din orice domeniu. Astfel, iubitori ai
naturii din Europa s-au reunit şi au creat un site cuprinzător numit Eco-Tour, sub girul
Comisiei Europene. Site-ul este extrem de util pentru cei interesaţi de lumea
ecoturismului: produse oferite, tipuri de obiective, materiale scrise. Acestea se
regăsesc în mai multe limbi şi sunt accesibile pentru toată lumea. Eco-Tour se
defineşte ca un centru al informaţiilor pentru toţi utilizatorii de Internet care doresc
să-şi planifice o vacanţă respectând cerinţele de conservare şi protejare a mediului
înconjurător. Site-ul reuneşte informaţii despre ofertanţii de locuri de cazare (hoteluri şi alte
forme), regiuni şi staţiuni turistice, produse turistice şi numeroase modele întâlnite în
diferite ţări.
În cadrul Uniunii Europene, ecoturismul este văzut ca un factor economic
important în special în zonele rurale şi de aceea, interacţionând cu agricultura, poate
contribui cu succes la dezvoltarea comunităţilor locale. Eco-Tour este pe de o parte
interesat să ofere micilor întreprinzători din acest domeniu o posibilitate reală de
promovare la nivel mondial şi pe de altă parte să arate consumatorilor interesaţi diferite
variante pentru petrecerea unor vacanţe de tip eco.
Tot o consecinţă a existenţei Internetului este şi apariţia de dată mai
recentă (mai 2000) a site-ului societăţii greceşti Ecoclub. Acesta se vrea a
funcţiona ca o casă de „clearing” pentru ecoturism. Scopul este promovarea
ecoturismului în întreaga lume, prin punerea în legătură a celor două părţi:
consumatorii şi ofertanţii de produse ecoturistice. De remarcat este faptul că site-ul
oferă posibilitatea lansării unor întrebări şi aflării unor răspunsuri pertinente din
parte specialiştilor în domeniu. Moto-ul clubului este „In Natura Unitas"
înţelegând prin aceasta necesitatea unei unităţi „în, cu şi pentru natură”.

21
 Reţeaua europeană Ecotrans, care, deşi nu are preocupări exclusive de
ecoturism, reuneşte organizaţii neguvernamentale şi consultanţi din 12 state europene
(Germania, Austria, Portugalia, Grecia, Marea Britanie, Belgia, Danemarca, Olanda,
Franţa, Italia, Spania, Elveţia). Aceştia urmăresc să promoveze o bună practică a
turismului durabil. Numele de Ecotrans include două principii de bază: pe de o parte
legătura dintre ecologie şi economie şi pe de altă parte transferul liber de know-how în
domeniu.
Alte organizaţii sunt: Ecobrasil, Asociation Ecuatoriana de Ecoturismo, The Fiji
Ecotourism Association, The Swedish Ecotourism Society, Asociaţia de Ecoturism din
Estonia, Ecologica) Tourism în Europe.
Preocupări în aria ecoturismului sunt înregistrate şi la nivelul Organizaţiei
Mondiale a Turismului (WTO), cea mai puternică organizaţie din turism. Aceasta
numără peste 130 de membri şi a participat la 511 misiuni şi 126 proiecte pe tot
globul. De cea mai mare susţinere au beneficiat continentele Africa şi Asia. Dacă se va
urmări aceeaşi structură continentală a interesului OMT şi în sfera ecoturismului
acest lucru va fi un factor pozitiv deoarece continentele menţionate au un imens potenţial în
acest domeniu. Pe de altă parte ar constitui un mijloc palpabil de ridicare a nivelului de
trai în special în zonele extrem de sărace.
Implicaţii în activitatea ecoturistică la nivel mondial se mai înregistrează din
partea Naţiunilor Unite prin Programului Naţiunilor Unite pentru Mediul Înconjurător
(UNEP).
Pe lângă aceste organisme există în cadrul politicilor guvernamentale ale
statelor anumite strategii care vizează domeniul ecoturismului. Multe dintre direcţii au
avut o strânsă legătură cu Anul Internaţional al Ecoturismului.
Preocupări pentru ecoturism se înregistrează şi la nivelul învăţământului.
Astfel, în cadrul Universităţii Griffith din Australia funcţionează Centrul
Internaţional de Cercetări în Ecoturism. În România merită amintită şi iniţiativa unui
profesor din Suceava care a pus bazele Grupului Ecologist Ecotouring.

2002 - Anul Internaţional al Ecoturismului

Declararea de către Naţiunile Unite a anului 2002 drept Anul Internaţional al
Ecoturismului certifică pe de o parte amploarea fenomenului eeoturistic căpătată în
ultimii ani, iar pe de altă parte accentuează preocupările înregistrate la nivel mondial
pentru înţelegerea şi adoptarea de către toate statele a unei poziţii pro ecoturism.
Şi dacă în urmă cu câteva decenii turismul a fost văzut ca o activitate
propulsatoare şi generatoare de venituri pentru numeroase state (amintim micile ţări
insulare care practic trăiesc din turism), în mileniul trei oamenii trebuie să-şi îndrepte
privirile spre ecoturism, văzut ca sursă sigură de control asupra multor aspecte ale
vieţii. Ne referim în primul rând la mediul înconjurător, apoi la ansamblul
atracţiilor turistice, la comunităţile locale, la veniturile pe care le generează, la
efectul multiplicator. Abordarea şi aplicarea corectă a ecoturismului nu înseamnă
altceva decât o planificare riguroasă şi raţională în vederea obţinerii unor beneficii şi
asigurării existenţei fluxurilor turistice timp de mai multe generaţii.
Cea mai importantă acţiune legată de Anul Internaţional al Ecoturismului a
fost Summitul Mondial de Ecoturism care s-a desfăşurat în oraşul canadian
Quebec în perioada 19-22 mai 2002 cu sprijinul Oficiului de Turism local şi al
Comisiei Canadiene de Turism, sub egida Organizaţiei Mondiale a Turismului
(WTO) şi a Programului Naţiunilor Unite pentru Mediul Înconjurător (UNEP).
Obiectivele principale ale summitului au fost:
 sublinierea rolului ecoturismului în cadrul dezvoltării durabile;

22
  schimbul de informaţii referitoare la modalităţi de planificare durabilă,
dezvoltare, management şi marketing ecoturistic;
 înţelegerea cât mai profundă a impactului social, economic şi asupra
mediului al ecoturismului;
 stabilirea unor mecanisme şi scheme pentru a monitoriza şi controla
impactul ecoturismului;
 prezentarea experienţelor membrilor comunităţilor locale legate de proiecte şi
afaceri de ecoturism;
 convingerea guvernelor, a sectorului privat şi a organizaţiilor
neguvernamentale pentru utilizarea ecoturismului ca metodă în procesul dezvoltării durabile şi
în conservarea resurselor naturale şi culturale;
 găsirea de modalităţi de încurajare a unui comportament cât mai
responsabil a! tuturor celor care acţionează în domeniul ecoturismului, incluzând
organismele publice oficiale, sectorul privat şi angajaţii acestora precum şi turiştii înşişi;
 definirea noilor domenii de colaborare internaţională în scopul contribuirii la
dezvoltarea durabilă şi la răspândirea managementului ecoturistic în toată lumea.
Declaraţia de la Quebec reprezintă documentul final care ţine seama de
informaţiile furnizate în timpul procesului preparatoriu dar şi de discuţiile din
cadrul summitului. Principalele concluzii legate de documentul de la Quebec sunt:
 ecoturismul îmbracă principiile turismului durabil, dar se distinge de acesta
prin aspecte legate de comunitatea locală, interpretarea pentru vizitatori a unei anumite
destinaţii, numărul de vizitatori;
 turismul are un impact complex asupra mediului înconjurător, generând atât
costuri dar şi beneficii;
 interesul turiştilor pentru călătoriile în areale naturale (terestre sau acvatice)
a crescut în ultimul timp;
 ecoturismul contribuie la creşterea veniturilor din turism, dar şi a efectelor
sociale pozitive;
 la nivel mondial, există un număr mare de areale naturale cărora le
corespunde o diversitate culturală specifică, rezultată în special prin perpetuarea în
timp a tradiţiilor şi obiceiurilor;
 fondurile alocate în lume pentru conservarea şi managementul biodiversităţii sunt
insuficiente;
 multe din zonele propice ecoturismului sunt locuite de oameni săraci,
care nu au o stare de sănătate corespunzătoare şi o educaţie adecvată; adesea
ei nu beneficiază de mijloacele de comunicare şi infrastructura necesară;
 în condiţiile unui management corect aplicat, formele diferite de turism,
şi în special ecoturismul, pot constitui o reală oportunitate economică pentru
populaţia locală şi cultura lor, dar şi pentru o prezervare a resurselor naturale în
folosul generaţiilor viitoare;
 practicarea unui turism necontrolat în zonele naturale şi rurale deteriorează mediul,
ameninţă flora şi fauna, poluează zonele marine şi de coastă, afectează calitatea apei; de
asemenea, desconsideră comunităţile locale şi erodează tradiţiile culturale;
 dezvoltarea ecoturismului trebuie să ţină cont de teren şi de proprietarii acestuia;
comunităţile locale au dreptul să protejeze arealele dorite în măsura în care ele sunt
considerate locuri tradiţionale sau chiar sacre;
 planificarea joacă un rol major în dezvoltarea activităţii şi trebuie
armonizată cu interesele comunităţii locale (implicarea conştientă a membrilor
acesteia); D întreprinderile mici şi mijlocii sunt parteneri cheie în sfera

23
ecoturismului; adesea ei operează într-un climat care nu oferă suport financiar şi de
marketing pentru ecoturism;
 pentru supravieţuirea firmelor de mici dimensiuni este necesară realizarea
unor cercetări de piaţă, utilizarea unor instrumente de creditare adecvate turismului,
adoptarea unor soluţii tehnice speciale;
 discriminarea de orice tip dintre oameni trebuie eliminată, iar
consumatorii şi ofertanţii de produse ecoturistice trebuie priviţi cu respect;
 turiştii au o anumită responsabilitate faţă de destinaţia vizitată şi faţă de
mediul înconjurător prin însăşi alegerea făcută, comportament şi activităţi
desfăşurate în spaţiul respectiv şi de aceea este important să fie informaţi asupra
calităţii şi sensibilităţii destinaţiilor.

2.2. Conceptul de arii protejate

2.2.1. Definiţii, principii, clasificări şi concepte fundamentale
De-a lungul timpului, problemele de conservare a naturii au fost rezolvate într-
o manieră generală şi globală în cadrul fiecărei ţări, regiuni, zone sau localităţi în
parte. Deşi întreaga natură ar trebui conservată, există şi unele zone în care trăiesc
specii unice sau rare de floră şi faună, cu valoare deosebită, şi care trebuie să
beneficieze de o atenţie suplimentară. Aceste zone sunt denumite zone protejate însă,
potrivit reglementărilor Consiliului Europei, nu pot dobândi acest titlu decât în măsura
în care, în interiorul lor, sunt realizate efectiv lucrări de protejare a naturii.
Problemele conservării mediului sunt reglementate prin Convenţia pentru
protejarea patrimoniului natural şi cultural, încheiată în anul 1978 la Paris, iar
organismul cu prerogative în acest sens este reprezentat de Uniunea Internaţională
pentru Conservarea Naturii (UICN) care s-a preocupat de-a lungul timpului îndeosebi
de elaborarea unui sistem de clasificare a ariilor protejate urmărind:
 conştientizarea guvernelor asupra importanţei ariilor protejate;
 încurajarea guvernelor să dezvolte sisteme de arii protejate ale căror obiective
de management să fie în conformitate cu condiţiile naţionale şi locale;
 reducerea confuziei generate de adoptarea a numeroşi termeni diferiţi pentru a
descrie tipuri diferite de arii protejate;
 asigurarea unor standarde internaţionale pentru a sprijini contabilizarea şi
compararea globală şi regională între ţări;
 asigurarea unui cadru pentru colectarea, procesarea şi diseminarea datelor
privitoare la ariile protejate;
 îmbunătăţirea comunicării şi înţelegerii între toţi cei implicaţi în acţiunile de
conservare.
În 1978, UICN a publicat raportul CNPPA (Comisia asupra Parcurilor
Naţionale şi Ariilor Protejate intitulat „Categorii, Obiective şi Criterii pentru Ariile
Protejate”, ce propunea următoarele 10 categorii:
I. Rezervaţie Ştiinţifică şi Rezervaţie Naturală Strictă
II. Parc Naţional
III. Monument Natural
IV. Rezervaţie de Conservare a Naturii şi Rezervaţie Naturală Gospodărită
V. Peisaj Protejat
VI. Rezervaţie de Resurse
VII. Arie Naturală Biotică şi Rezervaţie Antropologică
VIII. Arie Gestionată pentru Utilizări Multiple şi Arie cu Resurse
Gospodărite

24
 IX. Rezervaţie a Biosferei
X. Sit al Patrimoniului Mondial Natural
Acest sistem de clasificare a fost utilizat pe scară largă şi preluat de multe
legislaţii naţionale. În timp, s-a demonstrat necesitatea ca sistemul să fie revizuit şi
actualizat, anumite criterii fiind inflexibile la condiţiile variate întâlnite pe glob. Ca
urmare, în 1984, CNPPA, prin Comitetul său Coordonator, a publicat un Raport ale
cărui concluzii se refereau la menţinerea primelor cinci categorii ale sistemului vechi
pentru a forma baza sistemului actualizat şi la eliminarea celorlalte categorii. Raportul
a fost supus unei revizuiri mai ample la cel de al IV-lea Congres Mondial al Parcurilor
Naţionale şi Ariilor Protejate desfăşurat în Caracas, Venezuela, în februarie 1992,
ocazie cu care s-au trasat şi unele linii directoare care:
- aderă la principiile elaborate în 1978 şi reafirmate în raportul Grupului de
Lucru din 1990;
- actualizează liniile directoare din 1978 pentru a reflecta experienţa câştigată
de-a lungul anilor în aplicarea sistemului de clasificare;
- reţin primele cinci categorii, simplificând terminologia şi prezentarea;
- adaugă o nouă categorie;
- recunosc că sistemul trebuie să fie suficient de flexibil pentru a se adapta
complexităţii lumii reale;
- ilustrează fiecare dintre cele şase categorii cu un număr de studii de caz
pentru a arăta cum sunt aplicate categoriile;
- pun la dispoziţie un instrument de management şi nu o prescripţie
restrictivă .Uniunea Internaţională pentru Conservarea Naturii (UINC) defineşte aria
protejată ca fiind „o suprafaţă terestră şi marină dedicată în special protecţiei şi
menţinerii diversităţii biologice şi a resurselor naturale şi culturale asociate şi
gospodărite legal sau prin mijloace eficiente”.
Începând cu 1992, clasificarea ariilor protejate se face are la bază o serie de
obiective de management care dau conţinutul acestei clasificări şi se referă la:
cercetarea ştiinţifică, protecţia sălbăticiei, protecţia diversităţii speciilor şi a
diversităţii genetice, menţinerea serviciilor, protecţia unor trăsături naturale şi
culturale specifice, turism şi recreere, educaţie, utilizarea durabilă a resurselor
ecosistemelor naturale, menţinerea caracteristicilor culturale şi tradiţionale. Relaţia
dintre obiectivele de management şi tipologia ariilor protejate este prezentată în
tabelul următor:

Tabel 1.
Clasificarea ariilor protejate conform UINC
I a) rezervaţia naturală strictă protecţie strictă
b) arie sălbatică
II. parc naţional conservarea ecosistemelor şi recreere
III. monument natural conservarea trăsăturilor naturale
IV. arie de gestionare a habitatelor şi conservare trăsăturilor naturale
speciilor
V. peisajul terestru şi marin protejat conservare şi recreere
VI. arie protejată cu resurse gestionate utilizarea durabilă a resurselor
Sursa: www.pronatura.ro

Potrivit clasificării realizate de Uniunea Internaţională pentru Conservarea

Naturii (UINC) sunt conform şi tabelului anterior următoarele:

25
 I.a. Rezervaţia Naturală Strictă. Este o arie protejată, gestionată în principal
pentru cercetare ştiinţifică, reprezentând aceea zonă terestră şi/sau acvatică ce prezintă
ecosisteme, trăsături geologice sau fiziologice şi/sau specii deosebite sau
reprezentative.
a) Obiectivele de management
- păstrarea habitatelor, ecosistemelor şi speciilor într-o stare cât mai nealterată
posibil;
- menţinerea resurselor genetice în stare dinamică şi evolutivă;
- menţinerea proceselor ecologice;
- ocrotirea trăsăturilor structurale de peisaj sau expunerea rocilor;
- păstrarea exemplarelor de mediu natural pentru studii ştiinţifice,
monitoringul mediului şi educaţie;
- minimizarea deteriorărilor prin planificarea atentă a cercetării şi altor
activităţi permise;
- limitarea accesului publicului.
b) Criterii de selectare
- zona trebuie să fie suficient de mare pentru a asigura integritatea
ecosistemelor şi pentru a îndeplini obiectivele de management;
- zona trebuie să fie exclusă de la intervenţii umane directe;
- conservarea biodiversităţii zonei trebuie să fie posibilă prin protecţie şi să nu
necesite un management substanţial activ sau manipularea habitatului.

I.b. Arie Naturală Sălbatică. Este o arie protejată gestionată în principal pentru
sălbăticie, fiind reprezentată de o suprafaţă mare terestră şi/sau acvatică nemodificată
sau slab afectată, care reţine caracterul şi influenţa naturală, fără o habitare
permanentă sau semnificativă şi care este protejată şi gestionată pentru păstrarea
condiţiilor naturale.

a) Obiective de management
- asigurarea că generaţiile viitoare vor avea posibilitatea să înţeleagă ţi să se
bucure de zone care nu au fost afectate de către acţiunile umane de-a lungul
unei mai perioade de timp;
- menţinerea pe termen lung a atributelor şi calităţilor naturale esenţiale;
- asigurarea accesului publicului într-o modalitatea acre să satisfacă cel mai
bine atât starea fizică şi spirituală a vizitatorilor, cât şi menţinerea calităţilor de
sălbăticie ale ariei pentru generaţiile prezente şi viitoare;
- permiterea comunităţilor umane indigene să trăiască în densităţi mici şi în
echilibru cu resursele disponibile pentru menţinerea modului lor de viaţă.

b) Criterii de selectare
- zona trebuie să prezinte calităţi naturale deosebite, să fie supusă primar
legităţilor naturale , fără intervenţii umane şi să fie în stare să prezinte să
continue să prezinte aceste atribute dacă este gestionată corespunzător;
- zona trebuie să conţină valori semnificative ecologice, geologice, fizico-
geografice sau alte trăsături de valoare ştiinţifică, educaţională, estetică sau
istorică;
- zona trebuie să ofere posibilităţi deosebite pentru solitudine, vizitatorii să se
bucure odată ajunşi aici prin mijloace simple, nezgomotoase, nepoluante şi
neinstruite;

26
 - zona trebuie să aibă o mărime suficientă pentru a face practic posibilă
protecţia şi utilizarea.

II. Parc Naţional. Este o arie protejată gestionată în principal pentru protecţia
ecosistemelor şi recreere, reprezentând de fapt o arie naturaă terestră şi/sau acvatică
desemnată pentru:
- protecţia integrităţii ecologice a unuia sau mai multor ecosisteme pentru
generaţiile prezente şi viitoare;
- excluderea exploatării sau locuirii care contravine scopului desemnării
acesteia;
- punerea la dispoziţie a unei baze care să asigure posibilităţi spirituale,
ştiinţifice, educaţionale, recreaţionale şi de vizitare, toate trebuind să fie
compatibile cu principiile de protecţie a mediului şi cu diversitatea culturală
a) Obiective de management
- protecţia ariilor naturale de semnificaţie naţională şi internaţională pentru
scopuri spirituale, ştiinţifice, educaţionale, recreative şi turistice;
- perpetuarea într-o stare cât mai naturală posibilă , a unor eşantioane
reprezentative de regiuni fizico-geografice, comunităţi biotice, resurse
genetice şi specii;
- asigurarea stabilităţii şi diversităţii ecologice;
- gestionarea utilizării de către vizitatori pentru scopuri inspirative,
educaţionale, culturale şi recreative la un nivel care va menţine aria într-o stare
naturală;
- eliminarea şi apoi prevenirea exploatării unor locuri care contravine
scopurilor desemnării;
- menţinerea respectului pentru atributele ecologice, geomorfologice sacre sau
estetice care garantează desemnarea;
- luarea în considere a necesităţilor populaţiei indigene, exclusiv utilizarea
resurselor necesare supravieţuirii, astfel încât să nu existe efecte adverse
asupra celorlalte obiective de management.

b) Criterii de selectare
- aria trebuie să conţină eşantioane reprezentative de regiuni naturale, trăsături
naturale sau estetice, unde speciile de plante şi animale, habitaturile şi siturile
geomorfologice au o semnificaţie specială spirituală, ştiinţifică, educaţională,
recreaţională sau turistică;
- aria trebuie să aibă o suprafaţă suficient de mare pentru a conţine unul sau
mai multe ecosisteme intacte, nealterate semnificative de către exploatarea sau
habitarea umană curentă.

III. Monument natural. Este o arie protejată gestionată în principal pentru

conservarea trăsăturilor naturale specifice. Reprezintă zona care conţine una sau mai
multe trăsături naturale şi culturale specifice, acre set de o valoare deosebită sau unică
datorită rarităţii proprii, calităţii reprezentative sau estetice sau semnificaţiei culturale.

a) Obiective de management
- protecţia sau păstrarea perpetuă a trăsăturilor remarcabile specifice datorită
semnificaţiei lor naturale, calităţii de unicat sau de reprezentativitate sau
semnificaţiei culturale;

27
 - asigurarea, într-o măsură conformă cu obiectivul anterior, a posibilităţilor de
cercetare, educaţie, interpretare şi apreciere publică;
- eliminarea şi apoi prevenirea exploatării sau ocupării împotriva scopului
pentru care s fost desemnată;
- aducerea de beneficii oricărei populaţii rezidente, conforme cu celelalte
obiective de management.

b) Criterii de selectar
- aria trebuie să conţină una sau mai multe trăsături de semnificaţie deosebită
(trăsături naturale corespunzătoare incluzând cascade spectaculoase, peşteri,
cratere, depuneri fosile, dune de nisip şi trăsături marine, împreună cu fauna şi
flora unică sau reprezentativă; trăsături culturale asociate incluzând aşezăminte
speologice, fortăreţe, situri arheologice sau situri naturale care au o
semnificaţie de patrimoniu pentru populaţia indigenă);
- aria trebuie să aibă o suprafaţă suficient de mare pentru a proteja integritatea
acestor caracteristici şi a zonelor din imediata vecinătate.

IV. Arie de gestionare Habitatelor/Speciilor, este o arie protejată gestionată în

principal pentru conservarea prin intervenţii de management. Reprezintă acea
suprafaţă terestră sau/şi acvatică ce face obiectul unor intervenţii active în scopul
managementului, pentru a asigura menţinerea habitatelor şi/sau îndeplinirea
necesităţilor unor anumite specii.

a) Obiective de management
- păstrarea şi menţinerea condiţiilor de habitat necesare pentru protecţia unor
specii semnificative, grupuri de specii, comunităţi biotice sau trăsături fizice
ale mediului acolo unde acestea necesită o manipulare specifică din partea
omului pentru un management optim;
- facilitarea cercetării ştiinţifice şi monitorizării ca activităţi primare asociate
cu managementul durabil al resurselor naturale;
- dezvoltarea unor arii limitate pentru educaţia publicului şi aprecierea
caracteristicilor habitatului în cauză şi pentru managementul vieţii sălbatice;
- eliminarea şi apoi prevenirea exploatării şi ocupării împotriva scopului
pentru care a fost desemnată;
- aducerea de beneficii oricărei populaţii rezidente conforme cu celelalte
obiective de management.

b) Criterii de selecţie
- aria trebuie să joace un rol important în protecţia naturii şi supravieţuirea
speciilor, (încorporând arii de reproducere, zone umede, recife de corali,
estuare, pajişti, păduri etc.);
- aria trebuie să fie aceea în care protecţia habitatului este esenţială pentru
flora importantă la nivel naţional şi local sau pentru fauna rezidentă sau
migratoare;
- conservarea acestor habitate şi specii trebuie să depindă de intervenţia activă
din partea autorităţii de management, dacă este necesară manipularea
habitatului;
- mărimea ariei trebuie să depindă de cerinţele de habitat ale speciei care
trebuie să fie protejată şi poate varia ca mărime de la arii foarte mici, la foarte
vaste.

28
 V. Peisaj Terestru/Marin Protejat este reprezentat de o arie protejată
gestionată în principal pentru conservarea peisajelor terestre şi marine şi pentru
recreere. Reprezintă o arie terestră, cu zonă costieră şi marină, după caz, unde
interacţiunea oamenilor cu natura de-a lungul timpului a generat o suprafaţă cu
trăsături distincte, cu valori semnificative estetice, ecologice şi/sau culturale şi adesea
cu o diversitate biologică mare. Ocrotirea integrităţii unei asemenea interacţiuni
tradiţionale este vitală pentru protecţia, menţinerea şi evoluţia ariei.

a) Obiective de management
- menţinerea interacţiunii armonioasă între natură şi cultură prin protecţia
peisajelor terestre şi/sau marine şi continuarea utilizării tradiţionale a
pământului, prin crearea de practici şi manifestări culturale şi sociale;
- susţinerea modurilor de viaţă şi a activităţilor economice care se află în
armonie cu natura şi păstrarea calităţii sociale şi culturale ale comunităţilor în
cauză;
- menţinerea diversităţii peisajului şi a habitatului, a speciilor şi ecosistemelor
asociate;
- eliminarea, acolo unde este cazul , şi apoi prevenirea utilizării pământului şi
a activităţilor care sunt necorespunzătoare ca scară şi/sau caracter;
- asigurarea oportunităţilor pentru publicul vizitator printr-o proiectare a
recreerii şi turismului, corespunzătoare ca tip şi scară calităţilor esenţiale ale
ariei;
- încurajarea activităţilor ştiinţifice şi educaţionale care vor contribui la
bunăstrarea pe lungă durată a populaţiei rezidente şi la dezvoltarea sprijinului
publicului pentru protecţia unor asemenea arii;
- obţinerea de beneficii şi contribuţia la bunăstarea comunităţilor locale prin
asigurarea produselor naturale (cum ar fi colectarea fructelor de pădure,
pescuit) şi serviciilor (cum ar fi venitul derivat din formele de turism durabil).

b) Criterii de selecţie
- aria trebuie să prezinte un peisaj terestru şi/sau marin costier şi insular de o
calitate impresionantă cu diverse habitate asociate, floră şi faună, împreună cu
manifestări ale unor calităţi unice sau tradiţionale de utilizare a pământului şi
organizări sociale, evidenţiate în aşezările umane şi tradiţiile locale, moduri de
viaţă şi credinţe;
- aria trebuie să prezinte oportunităţi de petrecere a timpului liber a publicului
prin recreere şi turism în cadrul normal al modalităţilor de viaţă şi activităţi
economice.

VI. Arie Protejată cu Resurse Gestionate arie protejată gestionată în principal

pentru utilizarea durabilă a ecosistemelor naturale. Reprezintă o suprafaţă care conţine
predominant sisteme naturale, nemodificate, gestionate pentru asigurarea pe termen
lung a protecţiei şi menţinerii diversităţii biologice , asigurând în acelaşi timp în mod
durabil bunuri şi servicii pentru satisfacerea nevoilor comunităţii.

a) Obiective de management
- protecţia şi menţinerea pe termen lung a diversităţii biologice şi a altor
valori naturale ale ariei;
- promovarea practicilor de management pentru o producţie durabilă;

29
 - protecţia bazei de resurse naturale împotriva înstrăinării acesteia prin
utilizarea pământului în detrimentul diversităţii biologice a ariei;
- contribuţia la dezvoltarea regională şi naţională.

b) Criterii de selectare
- aria trebuie să fie cel puţin două treimi în stare naturală, deşi poate de
asemenea să conţină suprafeţe limitate cu ecosisteme modificate;
- aria trebuie să aibă o suprafaţă destul de mare pentru a absorbi utilizările
durabile ale resurselor fără ca aceasta să fie în detrimentul valorilor naturale
pe termen lung.

2.2.2. Clasificarea ariilor protejate în România

2.2.2.1. Concepţii şi termeni utilizaţi în protecţia ariilor naturale
Conform Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 236/2000 privind „Regimul
ariilor naturale protejate, conservarea habitatelor naturale, a florei şi faunei
sălbatice”, termenii utilizaţi în contextul ariilor protejate sunt următorii:
 mediu natural - ansamblul componentelor, structurilor şi proceselor fizico-
geografice, biologice şi biocenotice naturale, terestre şi acvatice, având calitatea
intrinsecă de păstrător al vieţii şi generator de resurse necesare acesteia;
 patrimoniu natural - ansamblul componentelor şi structurilor fizico-
geografice, floristice, faunistice şi biocenotice ale mediului natural a căror
importanţă şi valoare ecologică, economică, ştiinţifică, biogenă, sanogenă,
peisagistică, recreativă şi cultural-istorică au o semnificaţie relevantă sub aspectul
conservării diversităţii biologice floristice şi faunistice, al integrităţii funcţionale a
ecosistemelor, conservării patrimoniului genetic, vegetal şi animal, precum şi pentru
satisfacerea cerinţelor de viaţă, bunăstare, cultură şi civilizaţie ale generaţiilor
prezente şi viitoare;
 bun al patrimoniului natural - componentă a patrimoniului natural care
necesită un regim special de ocrotire, conservare şi utilizare durabilă în beneficiul
generaţiilor prezente şi viitoare;
 arie naturală protejată - zonă terestră, acvatică şi/sau subterană, cu
perimetru legal stabilit şi având un regim special de ocrotire şi conservare, în care
există specii de plante şi animale sălbatice, elemente şi formaţiuni biogeografice,
peisagistice, geologice, paleontologice, speologice sau de altă natură, cu valoare
ecologică, ştiinţifică sau culturală deosebită;
 sit de conservare - sinonim cu arie naturală protejată;
 arie specială de conservare - sit protejat pentru conservarea habitatelor
naturale de interes comunitar şi/sau a populaţiilor speciilor de interes comunitar, altele
decât păsările sălbatice, în conformitate cu reglementările comunitare;
 arie de protecţie specială avifaunistică - sit protejat pentru conservarea
speciilor de păsări sălbatice, în conformitate cu reglementările comunitare;
 conservare în situ - ocrotirea şi conservarea bunurilor patrimoniului natural în
mediul lor natural de geneză, existenţă şi evoluţie;
 conservare ex situ - ocrotirea şi conservarea bunurilor patrimoniului natural
în afara mediului lor natural de geneză, existenţă şi evoluţie;
 coridor ecologic - zonă naturală sau amenajată care asigură cerinţele de
deplasare, reproducere şi refugiu pentru speciile sălbatice terestre şi acvatice;

30
  zonă de protecţie - zonă înconjurătoare pentru un bun al patrimoniului
natural, destinată să prevină impactul activităţilor antropice asupra acelui bun;
 reţeaua naţională de arii naturale protejate - ansamblul ariilor naturale
protejate;
 reţeaua ecologică a ariilor protejate - ansamblul de arii naturale protejate,
împreună cu coridoarele ecologice;
 reţeaua ecologică EMERALD - reţeaua europeană de arii de interes
conservativ special, creată în baza convenţiei privind conservarea vieţii sălbatice şi a
habitatelor naturale din Europa, Berna, 1979;
 reţeaua ecologică NATURA 2000 - reţeaua ecologică de arii naturale
protejate constând în arii de protecţie specială şi arii speciale de conservare, instituită
prin Directiva 92/43/CEE privind conservarea habitatelor naturale, a faunei şi florei
sălbatice;
 administrarea ariilor naturale protejate - ansamblul de măsuri care se pun
în aplicare pentru asigurarea regimului special de protecţie şi conservare instituit
conform dispoziţiilor legale;
 habitat natural - zonă terestră, acvatică sau subterană, în stare naturală sau
seminaturală, ce se diferenţiază prin caracteristici geografice, abiotice şi biotice;
 habitate naturale de interes comunitar - acele habitate care:
 sunt în pericol de dispariţie în arealul lor natural;
 au un areal natural mic ca urmare a restrângerii acestuia sau prin faptul
că au o suprafaţă restrânsă;
 reprezintă eşantioane reprezentative cu caracteristici tipice pentru una
sau mai multe dintre următoarele regiuni biogeografice: alpină, continentală,
panonică, stepică şi pontică;
 habitat natural prioritar - tip de habitat natural ameninţat,
pentru a cărui conservare există o responsabilitate deosebită;
 stare de conservare favorabilă a unui habitat - se consideră
atunci când:
 arealul său natural şi suprafeţele pe care le acoperă în
cadrul acestui areal sunt stabile sau în creştere;
 are structura şi funcţiile specifice necesare pentru
menţinerea sa pe termen lung;
 speciile care îi sunt caracteristice se află într-o stare de
conservare favorabilă;
 habitatul unei specii - mediul natural sau
seminatural definit prin factori abiotici şi biotici în care trăieşte o specie în orice
stadiu al ciclului biologic;
 stare de conservare favorabilă a unei specii -
starea în care:
 specia se menţine şi este susceptibilă să se
menţină pe termen lung ca o componentă viabilă a habitatului său natural;
 aria sa de repartiţie naturală nu se reduce şi nu
există riscul să se reducă în viitor;
 există un habitat destul de întins pentru ca
populaţiile speciei să se menţină pe termen lung;
 specie ameninţată - specie periclitată,
vulnerabilă sau rară;

31
  specie prioritară - specie periclitată şi/sau
endemică pentru a cărei conservare sunt necesare măsuri urgente;
 specie de interes comunitar - specie care pe
teritoriul Uniunii Europene este periclitată, vulnerabilă, rară sau endemică.

2.2.2.2. Categorii de arii protejate în România

În România, regimul ariilor protejate este reglementat de Legea nr. 462 din 18/07/2001
care aprobă Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 236/2000 privind regimul ariilor naturale
protejate, conservarea habitatelor naturale, a florei şi faunei sălbatice, Legea privind aprobarea
Planului de Amenajare a Teritoriului Naţional, Secţiunea a III-a, Zone Protejate, nr. 5/2000,
Legea protecţiei mediului nr. 137/1995.
În conformitate cu prevederile art. 5 alin. (1) şi (2) din Ordonanţa de urgenţă a
Guvernului nr. 236/2000, scopul şi regimul de management al categoriilor de arii naturale
protejate ce compun reţeaua naţională de arii protejate. În ţara noastră, categoriile ce compun
reţeaua naţională de arii protejate sunt următoarele: rezervaţii ştiinţifice, parcuri naţionale,
monumente ale naturii, rezervaţii naturale, parcuri naturale, rezervaţii ale biosferei, zone
umede de importanţă internaţională, situri naturale ale patrimoniului natural universal, arii
speciale de conservare, arii de protecţie specială avifaunistică.

1. Rezervaţii ştiinţifice
Sunt acele arii naturale protejate al căror scop este protecţia şi conservarea
unor habitate naturale terestre şiş sau acvatice, cuprinzând elemente reprezentative de
interes ştiinţific sub aspect floristic, faunistic, geologic, speologic, paleontologic,
pedologic sau de altă natură. Mărimea rezervaţiilor ştiinţifice este determinată de
arealul necesar pentru asigurarea integrităţii zonei protejate.
Managementul rezervaţiilor ştiinţifice asigură un regim strict de protecţie prin
care habitatele sunt păstrate într-o stare pe cât posibil neperturbată. În perimetrul lor
se pot desfăşura numai activităţi ştiinţifice, cu acordul forului ştiinţific competent.
Rezervaţiile ştiinţifice corespund categoriei I UICN (Uniunea Internaţională
pentru Conservarea Naturii) – „Rezervaţie Naturală Strictă: arie protejată,
administrată în principal în scopuri ştiinţifice”.
2. Parcuri naţionale
Sunt acele arii naturale protejate al căror scop este protecţia şi conservarea
unor eşantioane reprezentative pentru spaţiul biogeografic naţional, cuprinzând
elemente naturale cu valoare deosebită sub aspect fizico-geografic, floristic, faunistic,
hidrologic, geologic, paleontologic, speologic, pedologic sau de altă natură, oferind
posibilitatea vizitării în scopuri ştiinţifice, educative, recreative şi turistice.
Managementul parcurilor naţionale asigură menţinerea cadrului fizico-
geografic în stare naturală, protecţia ecosistemelor, conservarea resurselor genetice şi
a diversităţii biologice în condiţii de stabilitate ecologică, excluderea oricărei forme
de exploatare a resurselor naturale şi a folosinţelor terenurilor incompatibilă scopului
atribuit.
Regimul de gospodărire se stabileşte prin regulamente şi planuri proprii de
protecţie şi conservare aprobate de autorităţile naţionale ştiinţifice şi administrative
abilitate, potrivit dispoziţiilor prezentei ordonanţe. În perimetrele lor vor fi cuprinse
ecosisteme sau fracţiuni de ecosisteme terestre şi acvatice cât mai puţin influenţate
prin activităţi umane. Elementele cu valoare deosebită de pe cuprinsul parcurilor
naţionale pot fi delimitate şi puse sub un regim strict de protecţie ca rezervaţii
ştiinţifice. Parcurile naţionale se întind în general pe suprafeţe mari de teren. În
perimetrul parcurilor naţionale sunt admise doar activităţile tradiţionale practicate

32
numai de comunităţile din zona parcului naţional, activităţi tradiţionale ce vor fi
reglementate prin planul de management. Parcurile naţionale corespund categoriei II
IUCN – „Parc naţional: arie protejată administrată în special pentru protecţia
ecosistemelor şi pentru recreere”.
3. Monumente ale naturii
Sunt acele arii naturale protejate al căror scop este protecţia şi conservarea
unor elemente naturale cu valoare şi semnificaţie ecologică, ştiinţifică, peisagistică
deosebite, reprezentate de specii de plante sau animale sălbatice rare, endemice sau
ameninţate cu dispariţia, arbori seculari, asociaţii floristice şi faunistice, fenomene
geologice - peşteri, martori de eroziune, chei, cursuri de apă, cascade şi alte
manifestări şi formaţiuni geologice, depozite fosilifere, precum şi alte elemente
naturale cu valoare de patrimoniu natural prin unicitatea sau raritatea lor.
Managementul monumentelor naturii se face după un regim strict de protecţie care
asigură păstrarea trăsăturilor naturale specifice. În funcţie de gradul lor de
vulnerabilitate, accesul populaţiei poate fi limitat sau interzis.
Monumentele naturii corespund categoriei III IUCN – „Monument natural:
arie protejată administrată în special pentru conservarea elementelor naturale,
specifice”.

4. Rezervaţii naturale
Sunt acele arii naturale protejate al căror scop este protecţia şi conservarea
unor habitate şi specii naturale importante sub aspect floristic, faunistic, forestier,
hidrologic, geologic, speologic, paleontologic, pedologic. Mărimea lor este
determinată de arealul necesar asigurării integrităţii elementelor protejate.
Managementul rezervaţiilor naturale se face diferenţiat, în funcţie de
caracteristicile acestora, prin măsuri active de gospodărire pentru a asigura menţinerea
habitatelor şi/sau în vederea protejării anumitor specii, grupuri de specii sau
comunităţi biotice. Pe lângă activităţile ştiinţifice, după caz, pot fi admise activităţi
turistice, educaţionale, organizate. Sunt admise unele activităţi de valorificare durabilă
a unor resurse naturale. Sunt interzise utilizarea terenurilor sau exploatarea resurselor
care dăunează obiectivelor atribuite. Potrivit scopului pentru care au fost desemnate,
rezervaţiile naturale pot avea caracter predominant: botanic, zoologic, forestier,
geologic, paleontologic, peisagistic, speologic, de zonă umedă, marină, de resurse
genetice şi altele. Aceste rezervaţii corespund categoriei IV UICN, şi anume „Arie de
gestionare a habitatelor şi speciilor: arie protejată administrată în special pentru
conservare prin intervenţii de gospodărire”.
5. Parcuri naturale
Sunt acele arii naturale protejate al căror scop este protecţia şi conservarea
unor ansambluri peisagistice în care interacţiunea activităţilor umane cu natura de-a
lungul timpului a creat o zonă distinctă, cu valoare semnificativă peisagistică şi/sau
culturală, deseori cu o mare diversitate biologică.
Managementul parcurilor naturale urmăreşte menţinerea interacţiunii
armonioase a omului cu natura prin protejarea diversităţii habitatelor şi peisajului,
promovând păstrarea utilizărilor tradiţionale ale terenurilor, încurajarea şi
consolidarea activităţilor, practicilor şi culturii tradiţionale ale populaţiei locale. De
asemenea, sunt oferite publicului posibilităţi de recreere şi turism şi sunt încurajate
activităţile ştiinţifice şi educaţionale. Parcurile naturale corespund categoriei V IUCN
– „Peisaj protejat: arie protejată administrată în principal pentru conservarea
peisajului şi recreere”.

33
 6. Rezervaţii ale biosferei
Rezervaţiile biosferei sunt acele arii naturale protejate al căror scop este
protecţia şi conservarea unor zone de habitat natural şi a diversităţii biologice
specifice. Rezervaţiile biosferei se întind pe suprafeţe mari şi cuprind un complex de
ecosisteme terestre şi/sau acvatice, lacuri şi cursuri de apă, zone umede cu
comunităţi biocenotice floristice şi faunistice unice, cu peisaje armonioase naturale
sau rezultate din amenajarea tradiţională a teritoriului, ecosisteme modificate sub
influenţa omului şi care pot fi readuse la starea naturală, comunităţi umane a căror
existenţă este bazată pe valorificarea resurselor naturale pe principiul dezvoltării
durabile şi armonioase. Mărimea rezervaţiilor biosferei este determinată de cerinţele
de protecţie şi conservare eficientă a mediului natural şi a diversităţii biologice
specifice.
Managementul rezervaţiilor biosferei se realizează conform unor regulamente
şi planuri de protecţie şi conservare proprii, în conformitate cu recomandările
Programului Om-Biosferă de sub egida UNESCO. Dacă în perimetrul rezervaţiilor
biosferei sunt cuprinse şi situri naturale ale patrimoniului universal, managementul
rezervaţiei se realizează cu respectarea prevederilor Convenţiei privind protecţia
patrimoniului mondial cultural şi natural, de sub egida UNESCO.
Pentru asigurarea protecţiei şi conservării unor zone de habitat natural şi a
diversităţii biologice specifice, precum şi pentru valorificarea resurselor naturale
disponibile, potrivit cerinţelor de consum ale populaţiilor locale şi în limitele
potenţialului biologic natural de regenerare a acestor resurse, în cuprinsul rezervaţiilor
biosferei se pot delimita zone cu regim diferenţiat de protecţie ecologică, de
conservare şi de valorificare a resurselor, după cum urmează:
 zone strict protejate, având regimul de protecţie şi conservare al rezervaţiilor
ştiinţifice;
 zone tampon, cu rol de protecţie a zonelor strict protejate şi în care sunt
admise activităţi limitate de valorificare a resurselor disponibile, în conformitate cu
autorizaţiile date de administraţia rezervaţiei;
 zone de reconstrucţie ecologică, în care se realizează măsuri de refacere a
mediului deteriorat;
 zone valorificabile economic prin practici tradiţionale sau noi, ecologic
admise, în limitele capacităţii de regenerare a resurselor.
Rezervaţiile biosferei cu aşezări umane sunt astfel gestionate încât să
constituie modele de dezvoltare a comunităţilor umane în armonie cu mediul natural.

7. Zone umede de importanţă internaţională

Sunt acele arii naturale protejate al căror scop este de a se asigura protecţia şi
conservarea siturilor naturale cu diversitatea biologică specifică zonelor umede.
Managementul acestor zone se realizează în scopul conservării lor şi al utilizării
durabile a resurselor biologice pe care le generează, în conformitate cu prevederile
Convenţiei privind conservarea zonelor umede de importanţă internaţională în special
ca habitat al păsărilor acvatice.

8. Situri naturale ale patrimoniului natural universal

Sunt acele arii naturale protejate al căror scop este ocrotirea şi conservarea
unor zone de habitat natural în cuprinsul cărora există elemente naturale a căror
valoare este recunoscută ca fiind de importanţă universală. Mărimea arealului lor este
determinată de cerinţele pentru asigurarea integrităţii şi conservării elementelor
supuse acestui regim de protecţie. În cuprinsul acestor zone pot exista comunităţi

34
umane ale căror activităţi sunt orientate pentru o dezvoltare compatibilă cu cerinţele
de ocrotire şi conservare a sitului natural.
Managementul siturilor naturale ale patrimoniului natural universal se
realizează în conformitate cu regulamentele şi planurile proprii de ocrotire şi
conservare, cu respectarea prevederilor Convenţiei privind protecţia patrimoniului
mondial cultural şi natural, de sub egida UNESCO.

9. Arii speciale de conservare

Sunt acele arii naturale protejate al căror scop este de a conserva, de a menţine
şi, acolo unde este cazul, de a readuce într-o stare de conservare favorabilă habitatele
naturale şi/sau populaţiile speciilor pentru care situl este desemnat. Ariile naturale de
conservare sunt special desemnate pentru conservarea tipurilor de habitate naturale şi
a habitatelor speciilor.
Managementul ariilor speciale de conservare necesită planuri de management
adecvate specifice siturilor desemnate sau integrate în alte planuri de management şi
măsuri legale, administrative sau contractuale în scopul evitării deteriorării habitatelor
naturale şi a habitatelor speciilor, precum şi a perturbării speciilor pentru care zonele
au fost desemnate. Orice plan sau proiect indirect legat sau necesar pentru gestiunea
sitului, dar susceptibil de a-l afecta într-un mod semnificativ, va face obiectul unui
studiu pentru evaluarea impactului, ţinându-se seama de obiectivele de conservare a
ariei. Nu vor fi acceptate planuri sau proiecte în ariile respective care afectează aria,
orice activitate în aceste zone făcându-se cu consultarea publicului. Ariile speciale de
conservare sunt desemnate de stat în conformitate cu prevederile Directivei
92/43/CCE din 21 mai 1992 privind conservarea habitatelor naturale, a florei şi faunei
sălbatice şi vor face parte din reţeaua europeană NATURA 2000 după recunoaşterea
statutului lor de către Comisia Europeană.

10. Arii de protecţie specială avifaunistică

Sunt acele arii naturale protejate al căror scop este de a conserva, de a menţine
şi, acolo unde este cazul, de a readuce într-o stare de conservare favorabilă habitatele
specifice, desemnate pentru protecţia speciilor de păsări migratoare sălbatice.
Managementul ariilor speciale de protecţie se realizează ca şi pentru ariile
speciale de conservare. Ariile speciale de protecţie sunt desemnate de stat în
conformitate cu prevederile
Directivei 79/409/CCE din 2 aprilie 1979 privind conservarea păsărilor
sălbatice şi vor face parte din reţeaua europeană NATURA 2000 după recunoaşterea
statutului lor de către Comisia Europeană. Aceste reglementări au fost elaborate în
temeiul prevederilor art.114 alin.(4) din Constituţia României şi ale art.89 lit.p din
Legea protecţiei mediului nr. 137/1995, republicată, al cărei obiect îl constituie
reglementarea protecţiei mediului ca obiectiv de interes public major, pe baza
principiilor şi elementelor strategice care conduc la dezvoltarea durabilă a societăţii

2.3. Ameninţări asupra ariilor protejate

Turismul poate aduce beneficii importante atât ariilor protejate, cât şi
comunităţilor locale, dacă este corect planificat şi administrat, după principiile
durabilităţii. Turismul va fi binevenit în sau lângă ariile protejate dacă respectă
caracterul special al ariei şi în măsura în care se promovează forme de turism care
nu afectează mediul (sau forme de “ecoturism”) – cum ar fi: turismul bazat pe
studierea naturii, turismul cultural şi educaţional, turismul organizat în grupuri mici,
liniştite – şi dacă pagubele şi poluarea sunt minime. Turismul poate ajuta de

35
asemenea la o înviorare a comunităţilor locale din punct de vedere economic, precum
şi a culturilor tradiţionale.
Specialiştii apreciază că principalele domenii care ameninţă în mod serios
ariile protejate sunt agricultura, silvicultura, transporturile, unele ramuri industriale
şi turismul.

Agricultura înseamnă atât o folosire a terenului prin ea însăşi, cât şi

exercitarea unei puternice asupra activităţilor rurale. Agricultura este prezentă foarte
des în areale incluse în categoria a V-a de peisaje protejate şi este o activitate
importantă în multe rezervaţii naturale din categoria a IV-a. Ca activitate principală pe
terenurile învecinate ariilor protejate, are o influenţă profundă asupra tuturor
categoriilor. Mai mult decât orice alt sector, agricultura demonstrează că ariile
protejate trebuie înfiinţate şi administrate ca parte a politicilor generale de folosire a
terenului şi nu separat.
Unele terenuri agricole pot avea o valoare intrinsecă de conservare, căci flora,
fauna şi peisajul depind adesea de continuarea agriculturii de intensitate mică, deseori
tradiţionale. Abandonarea acestui fel de agricultura poate aduce mari pagube naturii şi
peisajului, dar în acelaşi timp nu toate formele tradiţionale de agricultură sunt
inofensive ecologic. Majoritatea practicilor agricole moderne s-au dovedit deosebit de
nocive pentru natură şi peisaje. Pentru creşterea productivităţii, au fost distruse
numeroase habitate rare, în special prin drenarea zonelor umede şi irigarea zonelor
aride. Pe alocuri, practicile de tip industrial aproape au eradicat plantele şi animalele
sălbatice. Folosirea intensivă a fertilizatoarelor, pesticidelor şi ierbicidelor a dus la
poluarea şi distrugerea ariilor naturale învecinate.
Cu toate că aceste probleme au fost de mulţi ani conştientizate şi în ciuda unui
oarecare progres în sensul protejării mediului prin stoparea măsurilor de creştere a
productivităţii în agricultură, politicile agricole ale ţărilor dezvoltate ignoră adeseori
pericolul distrugerii unor habitate valoroase, a peisajului şi a naturii în general. Sunt
necesare schimbări fundamentale în aceste politici agricole, care să aducă mari
beneficii conservării şi ariilor protejate, deci societăţii în ansamblul său.

Silvicultura este o altă activitate economică ce poate ameninţa ariile protejate.

Aproape toate pădurile din lume au fost modificate prin intervenţia umană în cursul a
sute sau chiar mii de ani, ceea ce a produs perturbări ale biodiversităţii. De aceea,
astăzi se urmăreşte conservarea pădurilor virgine, prin crearea de arii protejate; în
ceea ce priveşte celelalte păduri, afectate de intervenţia umană, conservarea se referă
mai ales la administrarea durabilă, care presupune:
 stabilirea unei păduri permanente garantate legal;
 pregătirea în ecologie silvică şi în management;
 standarde pentru tăieri anuale permise, cicluri de tăiere, tehnici de recoltare şi
infrastructură, metode de salvare a mediului;
 controlul tuturor aspectelor recoltării şi tratamentului pădurii pentru protecţia
mediului;
 politicile economice şi financiare care nu cer mai mult de la păduri decât poate
fi susţinut;
 politici de folosinţă multiplă, pentru a asigura că societatea primeşte întregul
beneficiu (cherestea, locuri de muncă, servicii ecologice, recreere etc.) de la toate
pădurile;

36
  politicile ecologice care protejează serviciile ecologice, diversitatea biologică
şi baza de resurse pentru toţi cei care folosesc pădurile;
 standardele pentru compoziţia speciilor care favorizează pomii nativi;
 monitorizarea efectivă a tuturor celor de mai sus.
Aceste abordări ar trebui să conducă la mărirea valorii întregii păduri pentru
mediul înconjurător.
În ariile protejate din categoriile I-III nu ar trebui să existe nici o operaţiune
silvică. Exploatarea cherestelei ar trebui permisă doar în categoria a IV-a, dacă
aceasta slujeşte obiectivelor de conservare. Pădurile din categoria a V-a ar trebui
administrate astfel încât să se menţină sau să se mărească valoarea lor de conservare.

Transportul, în special cel rutier, are un impact crescând asupra ariilor

protejate: prin poluarea aerului, congestie, zgomot şi intruziune vizuală şi prin însăşi
construirea drumurilor. Înfiinţarea unei reţele de arii protejate de-a lungul Europei, de
exemplu, este împiedicată şi de faptul că Europa este fragmentată de o reţea foarte
densă de drumuri. De asemenea, canalizarea râurilor poate pune în pericol ţinuturile
umede riverane, iar transportul pe mare al unor produse periculoase (petroliere, de
exemplu), prin accidentele survenite destul de des în ultimii ani, afectează într-o
măsură deosebit de gravă zonele de coastă. Există alternative, care să minimizeze sau
să excludă impactul transporturilor asupra ariilor protejate. Unele arii protejate au
indicatoare pentru încurajarea (sau constrângerea) vizitatorilor de a-şi lăsa maşinile
la marginea ariei şi să folosească mijloace alternative de transport cum ar fi
bicicletele, vehiculele acţionate electric sau bărcile – sau să meargă pe jos. În alte
zone, autorităţile încurajează locuitorii oraşelor să facă întreaga călătorie cu
mijloacele de transport în comun, pentru a se reduce traficul rutier şi implicit
poluarea. Dar, mai mult decât atât, sunt necesare măsuri la nivel naţional care să
conducă politica în domeniul transporturilor către durabilitate. Acestea sunt necesare
atât din motive ecologice, cât şi pentru conservarea şi protejarea ariilor naturale.

În sectorul industrial există patru sectoare care au impact deosebit asupra

ariilor protejate:
- industria energetică;
- industria manufacturieră;
- industria extractivă;
- industria meşteşugărească.

Industria energetică poate afecta ariile protejate în fiecare etapă a procesului

tehnologic de producere a energiei electrice: extragerea combustibililor, transportul
combustibililor, procesul de generare a curentului electric şi transmiterea curentului
electric către consumatori. Mai mult decât atât, poluarea marină cu petrol ameninţă
multe habitate costale şi marine; centralele hidroenergetice, barajele şi rezervoarele
au adus pagube unei părţi importante a parcurilor naţionale, iar liniile electrice
“desfigurează” multe peisaje protejate.

Industria manufacturieră poate afecta şi ea ariile protejate din apropiere, în

principal prin efectele poluării şi generării de trafic greu.

Industria extractivă pune probleme speciale. Multe arii protejate se suprapun

cu locuri potenţiale de aprovizionare cu roci - materiale de construcţie. Depozitele de
nisip şi pietriş sunt deseori descoperite în zonele umede, iar depozitele alternative

37
scoase din mare cauzează probleme ecologice. Exploatarea acestor resurse este destul
de des în conflict direct cu scopurile unei arii protejate.
Dacă toate aceste sectoare produc dificultăţi ariilor protejate, pot exista şi
beneficii. Fostele zone miniere adânci şi fostele cariere oferă şansa refacerii unei
păduri. Carierele abandonate pot fi folosite pentru crearea de noi habitate. Acestea
pot să nu compenseze ceea ce s-a pierdut, dar pot demonstra că există oportunităţi de
conservare a resurselor naturale, în condiţiile urmăririi unor politici durabile.
Industria meşteşugărescă, desfăşurată la scara mică, are de regulă un impact
pozitiv asupra ariilor protejate. Venitul pe care îl generează – din prepararea mâncării
pe plan local, sau din confecţionarea de produse artizanale bazate pe resursele locale,
precum cheresteaua sau lâna - ajută la susţinerea unei populaţii rurale; pe lângă
abilităţile lor tradiţionale de administrare a terenurilor, aceşti localnici pot ajuta la
menţinerea unui peisaj protejat. Mai mult, aceste industrii artizanale beneficiază
deseori de sprijinul autorităţilor locale sau naţionale şi ajută la susţinerea formelor
adecvate de turism.

Turismul, ca activitate economică, poate cauza pagube mari ariilor

protejate, în special dacă nu sunt administrate adecvat, dar poate aduce şi mari
beneficii.
Presiunile din partea turismului cresc rapid. Ariile naturale protejate devin tot
mai mult destinaţii turistice pentru vacanţe de lungă durată, pentru excursii sau pentru
practicarea sporturilor.
Unele dintre acestea înregistrează un număr foarte mare de vizitatori, ceea ce
afectează resursele naturale, iar altele, din cauza unui management necorespunzător,
permit pătrunderea turiştilor în cele mai îndepărtate şi izolate zone, astfel încât
circulaţia turistică scapă de sub control. Trebuie reţinut însă că, în anumite tipuri de
arii protejate, turismul nu poate fi admis.
Şi totuşi, turismul poate aduce beneficii importante atât ariilor protejate, cât
şi comunităţilor locale, dacă este corect planificat şi administrat, după principiile
durabilităţii. Turismul va fi binevenit în sau lângă ariile protejate dacă respectă
caracterul special al ariei şi în măsura în care se promovează forme de turism care
nu afectează mediul (sau forme de “ecoturism”) – cum ar fi: turismul bazat pe
studierea naturii, turismul cultural şi educaţional, turismul organizat în grupuri mici,
liniştite – şi dacă pagubele şi poluarea sunt minime. Turismul poate ajuta de
asemenea la o înviorare a comunităţilor locale din punct de vedere economic,
precum şi a culturilor tradiţionale.
Astăzi, se recunoaşte că, pentru a fi eficient, managementul ariilor protejate nu
trebuie să se bazeze doar pe cunoaşterea ecosistemelor naturale, ci acestea au nevoie
şi de un management capabil să maximizeze satisfacţia vizitatorilor, în condiţiile
minimizării impactului negativ asupra resurselor naturale, culturale şi asupra
localnicilor.

38
 TURISMUL RURAL

1.1. Definirea noţiunii de turism rural şi agroturism

Turismul rural este un fenomen de dată recentă. Acest tip de turism se
practică, de mult timp, chiar de decenii, în unele ţări europene, fie spontan, fie
organizat, de dată recentă fiind însă dimensiunea cestui fenomen.
Turismul rural defineşte toate ofertele din mediul rural care nu sunt legate de
gospodăria ţărănească. Turistul doreşte să cunoască: tradiţiile locului, cultura şi natura,
vrea să-şi petreacă vacanţa într-un mediu rural intact şi nu în ultimul rând să i se ofere
produse şi specialităţi regionale. El caută liniştea, aerul curat şi doreşte să poată practica
sportul şi drumeţia.
Crosby, 1993, încercând să stabilească un concept valabil pentru toate statele
membre UE, a definit turismul rural, pornind de la trei concepte:
1. Turismul rural este un concept amplu care cuprinde nu numai vacanţele în ferme,
ci şi oricare altă activitate turistică la ţară;
2. Turismul rural ca şi concept, însumează întreaga activitate turistică în „interior”.
Conotaţiile de „interior” sunt mai particular în Spania, unde termenul se referă la un model
diferenţiat în mod evident de turismul de coastă;
3. Turismul rural, ca şi concept care abordează întreaga activitate endogenă
suportată de mediul înconjurător uman şi natural.
Fiind un pilon esenţial al dezvoltării şi diversificării economiei în mediu rural,
turismul rural, nu presupune, spre deosebire de agroturism, ca întreprinzătorul să
lucreze neapărat în sectorul agrar. Oferta turistică, favorizează relaţia activă şi
participativă a turistului u mediul rural şi societatea locală.
Principalele componente ale ofertei turistice rurale sunt:
 spaţiul de cazare este reprezentat de locuinţa rurală, în care pot locui sau nu
proprietarii, apartamente sau minihoteluri;

39
  alimentaţia este bazată pe bucătăria locală tradiţională;
 activităţi de recreere şi relaxare în incinta spaţiului de cazare, oferind
posibilitatea cunoaşterii culturii locale şi a formelor tradiţionale de viaţă şi artizanat.
Comisia Comunităţii Europene defineşte turismul rural ca „activitate
turistică realizată în spaţiul rural, alcătuită dintr-o ofertă de relaxare, şi o cerere a
cărei motivaţie este contactul cu mediul înconjurător autohton şi cu societatea
locală”.
Elemente ce stau la baza acestei definiţii sunt:
1. activitatea să se realizez în mediul rural, înţelegând prin aceasta mediul
înconjurător compus din peisajele naturale, cu caracter eminamente agrar. După
definiţia dată de Institutul Naţional de Statistică, mediul rural sunt considerate şi
municipiile cu o populaţie mai mică de 15.000 de locuitori;
2. o ofertă integrată de relaxare, compusă din diferite elemente: cazare,
restaurante, activităţi complementare, artizanat şi produse locale;
3. o motivaţie bazată pe contactul cu mediul înconjurător, unde turistul caută
natura, arheologia tradiţională, gastronomia proprie, tradiţii, obiceiuri populare;
4. interrelaţionarea cu societatea locală, cea ce impune comunicarea şi
participarea comunităţii locale.
În „Manualul întreprinzătorului rural”, Secretariatul General al Turismului îl
defineşte pe acesta ca „ofertă de activităţi recreative, cazare şi servicii aferente,
situată în mediul rural, adresată în general locuitorilor de la oraşe, care caută nişte
vacanţe în contact cu natura şi cu populaţia locală”.
„Baza turismului rural o reprezintă peisajele naturale, câmpiile, munţii,
râurile , arhitectura tipică, flora, fauna, formele tradiţionale de viaţă, folclorul etc.,
însă pentru a-şi putea petrece câteva zile la ţară, turistul are nevoie de echipamente şi
servicii care sa-i facă plăcută şederea.
Obiectivele activităţii turistice rurale

îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă a producătorilor

agricoli

crearea unor mărci de calitate în agroturism

crearea şi consolidarea de noi forme de servicii

turistice

protecţia mediului

valorificarea produselor tipice din agricultură şi a

gastronomiei tradiţionale giune

conservarea peisajului agricol

recuperarea patrimoniului edilitar agricol şi

valorificarea tradiţiilor

40
 Fig. 1 Obiectivele activităţii turistice rurale

O caracteristică importantă a turismului rural- este că, turismul rural este un

turism sezonier, care se practică în special vara, la sfârşit de săptămână, la începutul
primăverii sau toamnei, dar cu o mai mică staţionare comparativ cu turismul de
soare şi plajă. O altă caracteristică a turismului rural, este aceea că turismul rural este
un turism selectiv, adresat unui public mai special, ale cărui nuclee emitente sunt arii
metropolitane şi care se caracterizează printr-o concentrare scăzută şi nu se
diferenţiază de turismul de litoral.

2. Specificitatea turismului rural:

- societatea rurală;
- patrimoniul;
- mediul înconjurător.
Comunitatea rurală de primire este dependentă de sistemul relaţional.
Dezvoltarea unui program de dezvoltare turistică presupune, în prealabil, studierea
modalităţilor de interacţiune între mediu şi oamenii care-l locuiesc.
Patrimoniul poate fi natural, cultural sau construit. Patrimoniul se bazează pe
anumite valori:
1. valoarea evenimenţială;
2. valoarea de modernitate;
3. valoarea de notorietate;
4. valoarea de individualizare;
5. valoarea încărcăturii simbolice;
6. valoarea de participare.
Evenimenţialul pune accent pe promovarea manifestărilor sau a
monumentelor în mijloace mas-media.
Modernitatea presupune punerea în valoare a potenţialului turistic, a modului
de viaţă al comunităţii, a trecutului şi prezentului pentru ca turistul străin să înţeleagă
şi să fie atras.
Notorietatea trebuie făcută de organismele de promovare a turismului rural,
ajutându-l pe turist să-şi aleagă locul de petrecere a vacanţei.
Individualizarea este legată de dorinţa turistului de a vedea lucruri unice,
lucru pe care mediul rural îl permite.
Încărcătura simbolică este legată de anumiţi factori, ca: aventura, depăşirea
de sine, misterul sau secretul descoperirii.
Mediul înconjurător este favorabil dezvoltării turismului rural, în special prin
numeroasele resurse naturale existente, dar şi prin cele trei componente: aer, pământ
şi apă.
O primă condiţie pentru a asigura dezvoltarea activităţii de turism rural ar
trebui să se refere la complementaritatea oraşelor şi mediului rural. Apariţia
turismului rural ar fi un răspuns pentru lumea rurală, asigurând atât dezvoltarea
economică cât şi socială.

3. Motivaţiile apariţiei turismului rural

Apariţia turismului clasic şi ceva mai târziu a turismului rural şi a
agroturismului, ca fenomen de masă, este legată de crearea unor condiţii economice şi
sociale pe care le numim premise. Aceste premise sunt următoarele:

41
 Factori
generali de
impact
asupra
turismului

Factorii Factorii Factorii Factorii

demografici economici psihologici sociali

Fig. 2 Factori generali de impact asupra turismului

Dezvoltarea tehnică
Dezvoltarea industrială din ultimele secole a dus la crearea unor importante
centre urbane, care au dus la o viaţă specifică impusă de „banda industrială a fabricii”.
Migraţia puternică a populaţiei rurale către aceste centre industriale a făcut ca
populaţia urbană să devină majoritară.
Viaţa urbană este presărată cu stresuri care măresc dorinţa evadării în natură
pentru a găsi o oază de linişte, de calm, de aer curat, pentru a se simţi bine şi a-şi
reface forţele fizice şi intelectuale. Această nevoie de „evadare” din aglomerarea
urbană stă la originea turismului în general.
Dezvoltarea tehnică a celor care practică turismul (echipamente, maşini,
unelte) dar mai ales a celor care oferă produse turistice (cazare, masă, tratament,
agrement), a făcut ca în prezent turismul să se transforme într-o adevărată industrie cu
o dezvoltare extrem de rapidă şi cu posibilităţi reale de a schimba structura economică
a zonelor şi localităţilor în care se practică acesta.
Dezvoltarea economică
Practicarea turismului, sub orice formă, este o activitate destul de costisitoare
şi necesită mulţi bani. De aceea, disponibilităţile băneşti ale populaţiei constituite o
altă premisă a apariţiei şi dezvoltării turismului. Realizarea acestor disponibilităţi
băneşti pentru turism este rezultatul unui proces de dezvoltare economică.
Procesul de dezvoltare economică presupune, în primul rând, creşterea
venitului real al populaţiei, adică creşterea puterii de cumpărare şi veniturile acesteia.
Predominanţa populaţiei urbane, creşterea veniturilor populaţiei, precum şi
creşterea timpului liber, a făcut ca pe piaţa turistică să apară o cerere turistică de masă
ce a depăşit oferta turistică. Ca urmare, preţurile în turismul clasic au crescut rapid,
ceea ce a exclus o parte importantă a masei turiştilor. Aceştia, ne mai având acces la
turismul clasic au căutat să-şi petreacă timpul liber la „iarbă verde” sau la „aer curat”,

42
dând naştere în felul acesta la „turismul verde” a „agroturismului”, respectiv a
„turismului rural”.
Mobilitatea spaţială (motorizarea)
Mobilitatea spaţială şi independenţa de deplasare a familiilor a fost posibilă
datorită motorizării familiilor.
Obiectivele turismului atât clasic dar şi cel rural sunt amplasate de regulă pe
căi de comunicaţie (şosele, căi ferate) aflate pe tot spaţiul geografic rural. Atingerea
lor se poate realiza doar cu mijloace de deplasare care să-i permită fiecărei familii să
se deplaseze acolo unde doreşte (autobuz, tren, avion, maşină personală). Aceasta
constituie o premisă care a creat cadrul economic şi social al apariţiei şi dezvoltării
turismului în general, a turismului rural şi a agroturismului în mod special.
Timpul liber
După Aristotel – „Noi muncim ca să avem timp liber”, iar „Timpul liber este
preferabil muncii, este ţelul tuturor celor ce muncesc”.
După Sebastian de Grazia - „munca este un anotimp al timpului liber”, dar
„Odihna şi timpul liber sunt două lumi separate”. După acelaşi autor, „Timpul liber se
referă la un mod special de calculare a unui anumit tip de timp. Odihna însă se referă
la stare a fiinţei, o condiţie a omului pe care puţini o cer, dar şi mai puţini o obţin”.
După Miller şi Robinson, timpul liber este „timp aflat la dispoziţia individului,
după muncă sau alte activităţi îndeplinite, şi care este consumat după obţinerea
individuală”, iar timpul de odihnă este „acea parte din timpul liber destinată
activităţilor angajate în scop de odihnă, care, prin procese recreative şi activităţi
vesele, poate sau nu să fie atinse”.

Mergând mai departe şi analizând sensul cuvântului şi procesului de recreere putem să

ajungem la concluzia că recreerea este o reîmprospătare a forţei şi spiritului după
muncă. În acest sens, recreerea are scopul de a renaşte resursele fizice şi mentale
epuizate în timpul procesului muncii. Recreerea reface fizic, psihic, spiritual şi
mental. Pe scurt, putem afirma că odihna este o activitate conştient asumată şi face
parte din timpul liber, iar recreerea se desfăşoară în timpul odihnei, dar nu ocupă
toată perioada de odihnă.

43
 Factori de influenţă asupra turismului rural

Creşterea nivelului de educaţie

Creşterea duratei timpului afectat pentru recreere

Ameliorarea transporturilor şi comunicaţiilor

Creşterea cererii de oferte turistice ,,personalizate”

Perfecţionarea industriei de echipament sportiv şi

turistic

Autenticitatea spaţiilor rurale

Liniştea şi confortul psihic

Creştrea numerică a pensionarilor

Afirmarea individualismului pe piaţă

Creşterea interesului organismelor administrative la

nivel local şi judeţean
Fig. 3 Factori de influenţă asupra turismului rural

4. Tipuri de turism rural

Formelor de turism specifice mediului rural sunt extrem de diverse în ţările cu

tradiţie în domeniu (Franţa, Elveţia, Austria, Germania). Astfel pot apărea forme de turism
precum:
Turismul de agrement, se practică sub forma neorganizată şi constă în
petrecerea timpului liber cu familia, într-un spaţiu de cazare, existent în mediul rural,
obţinut prin diverse modalităţi, moştenire de familie, închiriere de la prieteni, etc.
Turismul curativ, care s-a dezvoltat datorită existenţei unor condiţii climaterice
favorabile (absenţa poluării, aeroionizarea negativă) prezenţa izvoarelor minerale, a apelor
termale, a salinelor cu proprietăţi terapeutice deosebite.

44
 Turismul cultural, constă în vizitarea siturilor rurale care dispun de
monumente istorice, case memoriale, muzee sau participarea la datini, sărbători religioase,
evenimente sociale din viaţa comunităţii. Se remarcă o atracţie mai mare din partea
categoriilor tinere pentru acest tip de turism.
Turismul sportiv, spaţiul rural poate constitui un mediu propice pentru
desfăşurarea activităţilor sportive (cicloturism, pescuit, vânătoare, alpinism, sporturi
nautice, ) şi nu în ultimul rând sporturi extreme, parapantă, schi acrobatic. Practicarea
acestor sporturi necesită o politică managerială a produsului turistic.
Turismul religios, caracterizat prin binecunoscuta atracţie exercitată de unele
mănăstiri.

5. Restricţiile turismului rural

Dezvoltarea turismului rural este oprită de anumite restricţii, restricţii grupate

în trei categorii:
1. întreprinderile turistice rurale nu dispun de experţii necesari, nici de
capitalizarea necesară pentru a mobiliza suficiente fonduri proprii;
2. promovarea resurselor locale este insuficientă pentru a putea pătrunde pe
piaţa locală;
3. izolarea unor teritorii face dificilă punerea în valoare a producţiei agricole.
Din această cauză producătorii agricoli sunt obligaţi să se limiteze la pieţele vecine,
ceea ce nu conferă notorietate regiunii respective.
Orice dezvoltarea turistică se bazează pe punerea în valoare a resurselor
locale, dar şi pe existenţa cererii sociale. Acest aspect presupune creşterea costurilor şi
necesită o ocupare minimă a spaţiului. Legat de aceste aspecte, turismul are anumite
particularităţi:
 turismul în mediul rural utilizează resurse neexploatate, a căror valoare la
plecare este redusă;
 se integrează în circuitele de producţie şi determină reducerea costurilor;
 intervine în amontele şi avalul care domină piaţa turistică;
Dezvoltarea turismului rural apare ca rezultat al unei noi metodologii de
producţie şi va beneficia de valoarea în plus datorată acestei motivaţii. Pentru a se
asigura dezvoltarea turismului rural, acesta trebuie să beneficieze de un transfer de
inovaţii sub formă de:
 inovaţii sociale pentru că urmăreşte îmbunătăţirea vieţii populaţiei rezidente;
 inovaţii în materie de fabricaţie pentru că se presupune realizarea unor
produse singulare, care să se diferenţieze de produsele specifice turismului clasic;
 inovaţii în termeni de imagini cu scopul de a fi considerat ca o alternativă
de petrecere a vacanţei şi timpului liber.
La aceste aspecte se mai adaugă o serie de alţi factori care, în prezent,
stagnează dezvoltarea turismului rural, factori pe care îi analizăm în cele ce urmează:
 Mediu şi infrastructură - Principalul motiv pentru care vizitatorii aleg
destinaţii turistice rurale îl reprezintă faptul că doresc să se bucure de calitatea
peisajului rural natural, dar şi antropic. Asigurarea transportului şi a altor servicii
trebuie astfel concepută încât să vină în întâmpinarea nevoilor vizitatorilor şi
localnicilor şi să ţină seama de politicile de mediu.
Un rol esenţial îl au şi unele dotări tehnico-edilitare, care să sporească gradul
de confort şi igienă, fără a duce la urbanizarea agresivă a spaţiului rural.

45
  Lipsa informaţiei - Turismul rural, o activitate care în ultimii ani a
cunoscut o puternică dezvoltare, se confruntă cu probleme datorate faptului că
proprietarii de pensiuni turistice , din mediul rural, provin din alte sectoare de
activitate şi nu au pregătirea adecvată pentru a face faţă exigenţelor turismului actual.
 Resursele umane - În ultima perioadă resursele umane au căpătat o
importanţă deosebită. Din cauza condiţiilor economice actuale se constată o
necesitate acută de calificare şi recalificare a forţei de muncă din acest domeniu de
activitate.
 Lipsa unei Legi a Turismului Rural - Este necesară elaborarea unor noi
norme de clasificare a pensiunilor turistice astfel încât să ne aliniem cerinţelor
europene.
Un factor decisiv în dezvoltarea turismului rural îl constituie lipsa unor
facilităţi pentru proprietarii de pensiuni care au posibilitatea şi doresc să-şi dezvolte
ferme agricole ecologice.
 Promovarea - factor esenţial în dezvoltarea turismului rural -
Metodele de promovare trebuie realizate în funcţie de cerinţele turistului străin, care
se îndreaptă tot mai mult către natură, către turismul rural şi ecologic.

5. Organizarea turismului rural românesc

Interesul pentru petrecerea timpului liber la ţară a început să se manifeste încă

de la începutul secolului, ca o reacţie la stresul şi latura sordidă şi poluantă a oraşelor
industriale în expansiune.
Cu mai multă receptivitate şi cu puţin interes din partea organelor
administrative şi de specialitate se poate perpetua, chiar şi în condiţiile civilizaţiei
contemporane, specificul etnografic şi spiritual al unor sate româneşti. Acest deziderat
trebuie urmărit cu atât mai mult cu cât numeroşi săteni din unele localităţi manifestă
vădit interes pentru menţinerea stilului lor tradiţional de viaţă, aceste localităţi având
şansa să devină baze turistice permanente, de popularitate internaţională, deosebit de
rentabile.

5.1 Scurtă analiză S.W.O.T a sectorului turism rural din România

Turismul rural, în România, este în prezent într-o fază incipientă, dar are, ca
particularitate, o serie de elemente pozitive, care îi favorizează dezvoltarea. Am
analizat, în cele ce urmează aceste trăsături pozitive în strânsă comparaţie cu
elementele negative, cu ameninţările şi oportunităţile.

46
 Analiza S.W.O.T a turismului rural, în stadiul actual, se prezintă astfel:

PUNCTE TARI
• Faună şi floră bogată cu specii şi ecosisteme unicate în Europa;
• Factori naturali şi resurse minerale recomandate în cură balneară complexă;
• Apă potabilă de calitate deosebită şi o mare varietate de ape minerale;
• Bucătărie tradiţională şi specialităţi regionale;
• Diversitatea resurselor turistice naturale şi antropice uşor accesibile şi
armonios repartizate pe întreg teritoriul ţării;
• Climă temperat continentală favorabilă practicării turismului în tot cursul
anului;
• Varietatea folclorului şi a tradiţiilor moştenite bine păstrate şi practicate în
viaţa de zi cu zi;
• Calendar bogat de târguri tradiţionale şi manifestări folclorice pe tot parcursul
anului şi în toate zonele;
• Existenţa unei vaste reţele de localităţi rurale partenere cu localităţi europene;
• Susţinerea de către autoritatea administraţiei publice centrale de turism a
promovării la târgurile internaţionale de turism;
• Existenţa cadrului general legislativ pentru construcţiile, dotările şi
clasificarea bazei materiale turistice.

PUNCTE SLABE
• Percepţia slabă a unei „dezvoltării durabile” a turismului;
• Degradarea incipientă a mediului;
• Degradarea rapidă a patrimoniului arhitectural rural prin depopularea
localităţilor şi a comunităţilor rurale;
• Sisteme de informare şi semnalizare turistică insuficient dezvoltate şi
necorelate cu nivelul de dezvoltare al turismului rural;
• Fonduri alocate pentru promovarea turismului rural neacoperitoare,
insuficiente şi subdimensionate;
• Ofertă de servicii turistice puţin diversificată şi necoroborată cu preţul şi
calitatea serviciilor turistice prestate;
• Niveluri de câştig nemotivante pentru atragerea/reţinerea populaţiei rurale la
ţară şi în ţară.

OPORTUNITĂŢI
• Relansarea rapidă şi durabilă a turismului;
• Dezvoltarea şi promovarea de programe turistice în domeniul turismului rural;
• Susţinerea proiectelor care pun în valoare turistică obiective şi tradiţiile
româneşti;
• Diversificarea ofertei turistice;
• Promovarea şi introducerea în circuitele ecoturistice a parcurilor şi
rezervaţiilor naturale;
• Declanşarea unor acţiuni promoţionale de amploare prin includerea ofertei
turistice româneşti în cataloagele marilor firme touroperatoare;
• Dezvoltarea turismului rural în pensiuni turistice şi agroturistice prin
reintroducerea/ extinderea de subvenţii şi facilităţi;
• Introducerea sistemului de management al calităţii şi în turismul rural.

47
 AMENINŢĂRI
• Existenţa unei pieţe româneşti fărâmiţate;
• Consolidarea percepţiei de ofertă ieftină în dauna calităţii;
• Lipsa cunoştinţelor minime de management turistic, în domeniu;
• Nerespectarea principiilor „dezvoltării durabile” în evoluţia turismului
românesc;
• Micşorarea puterii de cumpărare a populaţiei;
• Lipsa unei susţineri tehnice şi financiare pentru promovare turistică, din partea
statului;
• Existenţa unor dotări edilitar-gospodăreşti subdimensionate şi neadaptate
cererilor;
• Infrastructura generală pentru transport, la nivel naţional şi mai ales local,
insuficient dezvoltată şi modernizată.

5.2 Cadrul legislativ şi facilităţile existente în turismul rural

românesc

În România nu se poate vorbi, în sensul strict de turism rural, ci de activităţi

agroturistice şi turism rural, care pun în valoare fie cadrul natural pitoresc, fie tezaurul
etnografic şi cultural al unor sate care, încă în urmă cu trei decenii au fost identificate
şi declarate ca aşezări rurale pitoreşti bine constituite, situate în mediu nepoluat,
păstrătoare de tradiţii şi cu un bogat trecut istoric, care în afara funcţiilor politico-
administrative, sociale, economice şi culturale proprii îndeplinesc sezonier sau în tot
cursul anului funcţia de primire şi găzduire a turiştilor pentru petrecerea unui sejur pe
o perioadă nedefinită.
Pornind de la aceste constatări, în ultimii ani, în strategia Ministerului
Turismului un obiectiv principal a fost dezvoltarea turismului rural în scopul
rezolvării printre altele şi a compensării penuriei de spaţii de cazare din unele staţiuni,
în unele perioade ale anului, accesul la practicarea turismului rural a unui număr tot
mai mare de cetăţeni români şi străini, accesul persoanelor cu venituri mai mici, ca
urmare a practicării tarifelor mai reduse, aportul valutar şi echilibrarea balanţei de
plăţi.
În scopul promovării şi dezvoltării turismului rural în România, au fost
elaborate o serie de acte normative, ordonanţe şi instrucţiuni de aplicare, menite să
creeze cadrul juridic şi legislativ pentru desfăşurarea în bune condiţii a activităţilor de
turism în mediul rural. De asemenea, ministerele implicate în această activitate –
Ministerul Turismului şi Ministerul Agriculturii şi Alimentaţiei – au elaborat, pe baza
unui protocol de colaborare, instrucţiuni, regulamente şi norme privind organizarea,
desfăşurarea şi dezvoltarea turismului rural, precum şi normele şi criteriile privind
clasificarea pe stele a pensiunilor turistice şi a fermelor agroturistice.
Actele normative, emise în perioada 1990-1996, constituie cadrul necesar –
juridic şi legislativ – pentru ca turismul rural să se alinieze la standardele europene în
ceea ce priveşte: sistemul de funcţionare, gradul de confort, normele de
comportament, precum şi unele facilităţi acordate pentru dezvoltarea sistemului de
turism rural în ţara noastră.
În ceea ce priveşte cadrul legislativ pentru înfiinţarea şi funcţionarea formelor
de organizare şi orientare a turismului rural, menţionăm:

48
 1. Legea nr.12/1994, prin care se acordă posibilitatea creării unor forme
asociative cu personalitate juridică, de tipul organismelor neguvernamentale şi
nelucrative, care acţionează şi în domeniul turismului;
2. Decretul lege nr.54/1990, care face referiri la libera iniţiativă a persoanelor
sau asociaţiilor pentru dezvoltarea unor activităţi de proporţii mai reduse, precum şi în
domeniul turismului rural;
3. Legea nr.31/1991, care se referă la organizarea şi funcţionarea societăţilor
comerciale, oferind cadrul necesar înfiinţării unor societăţi care au ca obiect principal
dezvoltarea turismului rural;
4. Ordonanţa nr.64/1994 şi aprobată ulterior prin adoptarea legii nr.145/1994
privind dezvoltarea sistemului de turism rural din zona montană, Delta Dunării şi
litoralul Mării Negre.
Aşa după cum am arătat, între Ministerul Turismului şi Ministerul Agriculturii
şi Alimentaţiei există un protocol de colaborare, din care rezultă principiile şi
măsurile necesare pentru promovarea turismului rural:
1). Specialiştii de la Ministerul Agriculturii şi Alimentaţiei şi de la Direcţiile
generale pentru agricultură şi alimentaţie din judeţe, abilitaţi de cele două ministere,
participă la activitatea comisiilor tehnice de verificare a fermelor şi pensiunilor
agroturistice, constituite în conformitate cu normele privind clasificarea pensiunilor
turistice şi fermelor agroturistice aprobate prin OMT nr.20 din aprilie 1995.
2). Certificatele de clasificare se eliberează de Ministerul Turismului, în
conformitate cu prevederile legii nr.145/1994.
3). Specialiştii din cadrul centrelor agricole vor fi antrenaţi în acţiuni de
depistare şi inventariere a gospodăriilor apte pentru a fi incluse în sistemul de turism
rural, precum şi de informare şi educare a populaţiei cu privire la:
• condiţiile minime ce trebuie îndeplinite de o gospodărie ţărănească pentru a fi
inclusă în sistemul turismului rural;
• facilităţile acordate asociaţiilor familiale şi persoanelor fizice ce organizează forme
agroturistice.
4). Instruirea specialiştilor de la judeţe pe probleme de turism rural se va face
prin cursuri organizate în comune de cele două ministere, prin antrenarea unor
specialişti de o înaltă calificare.
5). Specialiştii de la nivelul judeţean, într-o strânsă colaborare cu filialele
judeţene ale asociaţiilor profesionale din domeniul turismului rural, vor acorda
asistenţă tehnică pentru întocmirea documentaţiilor şi sprijin pentru obţinerea avizelor
de specialitate.
6). Punerea la dispoziţia reciprocă a specialiştilor din cele două ministere, de
documentaţii şi informaţii de specialitate cu privire la activitatea de turism rural din
ţară şi străinătate.
7). Sprijinirea reciprocă şi editarea ghidurilor şi a altor materiale de promovare
a turismului rural în România.
8.) Soluţionarea cu maximum de operativitate a problemelor care necesită
conlucrarea celor două ministere, prin direcţiile şi serviciile de specialitate.
Pornind de la aceste principii de ordin general, privind problemele ce trebuie
rezolvate pentru promovarea unui agroturism benefic atât pentru populaţia rurală din
zonele montane, cât şi pentru turişti, au fost elaborate o serie de acte normative (legi
şi ordonanţe) care stipulează cadrul legislativ şi facilităţile economice acordate pentru
stimularea dezvoltării activităţii turistice în pensiuni şi ferme agroturistice, normative
ce prevăd măsuri, criterii şi regulamente de organizare, dezvoltare şi funcţionare a
activităţii de turism rural în România.

49
 Un prim act normativ legislativ în constituie H.G. nr.201/1990 pentru
aprobarea normelor de aplicare a Decretului lege nr.54/1990. Acesta la rândul său a
fost modificat prin H.G. nr.364/1996 printr-o prevedere, prin care se exceptează de la
obligativitatea obţinerii acordurilor şi avizelor prevăzute în H.G. nr.201/1990
asociaţiile familiale şi persoanele autorizate să desfăşoare activităţi independente şi au
ca obiect de activitate:
• exploatarea pensiunilor turistice formate din maximum 5 camere utilizate
pentru cazare turistică;
• exploatarea fermelor turistice formate din maximum 5 camere utilizate
pentru cazare turistică;
• închirierea de camere turiştilor în locuinţe familiale.
Reglementarea juridică a sistemului de turism rural în ţara noastră stabilită
prin Ordonanţa nr.62/1994 şi aprobată cu unele modificări şi adoptată de Parlament
prin legea 145/1994, prevede pe lângă condiţiile de înfiinţare şi funcţionare a
pensiunilor turistice şi a fermelor agroturistice şi facilităţi fiscale şi de altă natură de
care se pot bucura întreprinzătorii din acest domeniu.
Mai recent (1997) guvernul a adoptat o Ordonanţă privind acordarea unor
facilităţi pentru dezvoltarea turismului rural. Conform actualului act normativ,
persoanele fizice, asociaţiile familiale şi societăţile comerciale care au ca obiect unic
de activitate asigurarea de servicii turistice în pensiuni turistice şi pensiuni
agroturistice clasificate, beneficiază de facilităţile acordate potrivit legii pentru
întreprinderile mici şi mijlocii. Aceste facilităţi sunt acordate chiar dacă acestea nu
îndeplinesc condiţiile cerute pentru întreprinderile mici şi mijlocii, respectiv numărul
de angajaţi şi venitul anual. Printre facilităţile prevăzute de Ordonanţă se numără:
• scutirea de plată a impozitului pe venit pe o perioadă de 10 ani pentru o
capacitate de cazare de până la 10 camere;
• scutirea de plată a energiei electrice, a gazului metan şi a serviciilor de
telecomunicaţii la tariful de consum de uz casnic pentru o capacitate de până la 5
camere;
• cuprinderea ofertei turistice în materialele şi acţiunile de promovare ale
Ministerului Turismului;
• acordarea de priorităţi la instalarea de linii de telecomunicaţii;
• punerea la dispoziţie de către consiliile locale de terenuri şi suprafeţe
necesare construirii, dezvoltării şi exploatării de pensiuni agroturistice.

5.3 Structuri de primire existente în turism rural

Turismul rural se bazează pe multitudinea tipurilor de cazare existente în

spaţiul rural, grupate astfel:1

1
Revista Română pentru Turism, 2003-2005.

50
 Sate de
vacanţă

Ferma
Popas turistic
agroturistică

Tipuri de
cazare existente
în spaţiul rural
Pensiuni
Motel
turistice

Hotel rustic
Camping pavilionar

Fig.4 Tipuri de cazare existente în spaţiul rural

1. Sate de vacanţă bungalow-uri, grupate în preajma unor spaţii comune

destinate atât pentru servirea mesei, cât şi pentru sport şi alte distracţii preferate de
turişti. De menţionat că în tariful sejurului sunt incluse atât preţul pentru pensiune, cât
şi costul pentru distracţiile oferite.
Satele de vacanţă, în funcţie de oferta turistică, pot avea un anumit profil şi
specific.

2. Popas turistic este un tip de hotel destinat în special turiştilor în trecere,

fiind amplasat de-a lungul unui traseu turistic mai important sau în imediata apropiere
a acestuia. Ceea ce este de menţionat, popasul turistic are o capacitate de cazare mai
mică, în general are sub 10 camere, iar restaurantul din incinta popasului turistic are
un meniu gastronomic specific regiunii.

3. Motel, format dintr-un ansamblu de apartamente, compuse dintr-o cameră

prevăzută cu baie şi alte accesorii. În spaţiul motelului există un parcaj pentru maşini.
Motelurile sunt amplasate în vecinătatea căilor rutiere, cu acces direct la acestea şi
sunt dotate să ofere serviciile strict necesare turiştilor şi maşinilor acestora.

4. Hotel rustic pavilionar, este un tip de hotel turistic, situat în mediul rural,
grupând câteva pavilioane cu o arhitectură rustică.

51
 5. Camping, este tipul cel mai răspândit şi constă în dotarea de corturi sau
rulote, pentru cazarea turiştilor în trecere spre zonele turistice.

6. Pensiuni turistice, sunt structuri de primire, incluzând cazarea şi servicii de

pregătire şi servire a mesei, având o capacitate de cazare între 3 şi 20 de camere.

7. Ferma agroturistică, deşi are aproximativ aceeaşi structură de primire ca şi

pensiunea turistică, se deosebeşte de aceasta prin faptul că principalele alimente
oferite turiştilor sunt provenite din gospodăria proprie, iar personalul de servire face
parte de regulă din familia gospodarului. Gospodăria agroturistică poate asigura
cazarea în: locuinţe independente (separate) pe teritoriul fermei în camere special
amenajate pentru oaspeţi, în camping la fermă şi în fermă specializată.

6. Valorificarea potenţialului economic, social şi cultural prin turism rural

Turismul rural al anilor prezenţi este diferit, din mai multe puncte de vedere:
• acesta implică o circulaţie turistică mult mai mare;
• penetrarea turismului a căpătat o dimensiune mult mai importantă ca urmare
a dezvoltării industriei autovehiculelor, care permite atingerea unor destinaţii
inaccesibile transportului feroviar şi mai ales nu se concentrează numai asupra
regiunilor cu peisaje spectaculoase, extinzându-se în regiunile rurale de toate tipurile.
România dispune de o mare bogăţie de valori culturalistorice, de un cadru
natural armonios şi diversificat din punct de vedre peisagistic, care răspunde unor
variate motivaţii a călătoriilor şi pune în evidenţă frumuseţea şi valoarea satului
românesc, de la munte până la Delta Dunării.
Valorificarea prin turism a patrimoniului rural al satului românesc, nealterat şi
localizat într-un spaţiu nepoluat, se impune cu necesitate.
În stabilirea criteriilor şi în analiza patrimoniului turistic, calitatea mediului
înconjurător are cel puţin aceeaşi importanţă ca şi valoare etnografică şi folclorică a
zonei şi aşezării rurale. În acest context, un loc important trebuie să-l ocupe
gestionarea şi rezolvarea prin legi şi acte normative, diferitele disfuncţionalităţi ce pot
apare în procesul dezvoltării zonei agroturistice şi menţinerea mediului rural într-un
echilibru al componentelor sale naturale şi al celor create de om.
Pentru ca o zonă agroturistică să poată fi valorificată şi exploatată raţional
trebuie stabilite criterii pentru identificarea aşezărilor rurale şi determinarea
potenţialului resurselor de care dispun acestea. În acest scop, se au în vedere
următoarele criterii:
1) criteriul valorii turistice, care ţine seama de elementele cadrului natural,
precum:
• aspecte peisagistice;
• resursele de ape minerale;
• resursele cultural-istorice;
• resurse socio-economice care să permită realizarea unei oferte turistice
diversificată;
• alte resurse turistice.
2) criteriul valorii etnofolclorice, are în vedere tradiţiile etnografice şi
folclorice, ocupaţiile tradiţionale specifice satului şi nemodificate în timp, arhitectura
populară, etc.

52
 3) criteriul existenţei şi calităţii fermelor agroturistice, respectiv existenţa unor
gospodării consolidate, care să ofere cazare şi masă în condiţii de confort, dotare şi
igienă sanitară, respectând standardele elaborate de Ministerul Turismului, acestea
fiind în conformitate cu normele internaţionale.
4) criteriul înzestrării tehnico-edilitare, privind dotarea cu energie, apă,
canalizare, etc.;
5) criteriul accesibilităţii la ferma agroturistică sau la obiectivele turistice pe
drumuri modernizate sau pietruite, cât şi apropierea de drumuri naţionale, magistrale
feroviare, aeroporturi, etc.;
6) criteriul poziţiei geografice a zonei ca destinaţie turistică, în raport cu
principalele centre emitente de turism.
Deşi există şi au un mare potenţial turistic, o mare parte din gospodăriile
turistice nu valorifică întreaga capacitate, din mai multe motive:
• condiţiile economice şi de confort nu le permite;
• sezonalitatea practicării turismului;
• lipsa de formare şi instruire a localnicilor în domeniul turismului rural.
Pentru a evita aceste aspecte negative se impun următoarele măsuri:
• acordarea de credite preferenţiale, cu dobânzi subvenţionate, pentru
populaţia acestor zone;
• prelungirea sezonului turistic în vederea reducerii efectelor economice ale
sezonalităţii şi a folosirii intense a dotărilor;
• sprijinul Ministerului Turismului atât în alocarea de fonduri pentru
dezvoltarea acestor zone, cât şi pentru pregătirea personalului şi a localnicilor în acest
domeniu;
• acordarea de facilităţi şi subvenţii de către organizaţii neguvernamentale,
prin programul PHARE sau alte programe, care să ajute la dezvoltarea agroturismului.

7. Turismul rural o posibilitate de dezvoltare socio-economică a satului românesc

Turismul rural se desfăşoară pe ariile extraurbane, utilizează pensiunile şi

fermele agroturistice pentru cazare şi servirea mesei şi beneficiază de un mediu
nepoluat şi de atracţiile turistice naturale sau create de om. Ca formă de „loisir” el se
practică pentru odihnă şi recreere, cură de aer, sporturi, instrucţie şi educaţie,
tratament balnear, etc.
Turismul rural nu necesită investiţii mari pentru amenajările de infrastructură
şi suprastructură sau pentru alte dotări şi nu produce aglomerări cu caracter urban, ca
în cazul staţiunilor turistice. De aceea, poate deveni astfel un factor esenţial şi
determinant atât în amenajarea şi reamenajare spaţiului rural, cât şi în câştigarea
funcţiei de bază în cadrul „loisir”-ului având în acest sens multiple posibilităţi de
dezvoltare.
Pe de altă parte, oferă populaţiei cu venituri reduse posibilitatea de odihnă şi
reconfortare, de petrecere a timpului liber de vacanţă sau week-end în peisajul
pitoresc al mediului rural de la munte până la litoralul Mării Negre sau în mirifica
Delta Dunării.
După 1990 s-au iniţiat acţiuni de promovare a turismului rural, la nivel
organizatoric, legislativ, formativ de cercetare şi cooperare internaţională. Astfel s-a
înfiinţat Comisia Zonei Montane care avea şi sarcini de organizare şi promovare a
turismului în mediul rural, apoi au apărut agenţi economici specializaţi.
Construirea Asociaţiei Naţionale pentru Turism Rural Ecologic şi Cultural
(ANTREC) a dat un nou impuls acestei forme de turism, prin crearea de zece filiale

53
judeţene cu circa 800 de ferme agroturistice şi pensiuni şi afilierea altor gospodării
din ţară (din 10 judeţe), în sezonul 1995 funcţionând aproximativ 1240 de asemenea
unităţi turistice. Legislativ, printre altele a fost promulgată Legea 145/1994 privind
stabilirea unor facilităţi pentru dezvoltarea sistemului de turism rural din zona
montană, Delta Dunării şi litoralul Mării Negre (Ordonanţa Guvernului nr.62/1994) şi
Ordinul Ministrului Turismului nr.20/1995 referitor la normele şi criteriile de
clasificare a pensiunilor şi fermelor agroturistice.
În concepţia specialiştilor români, satele turistice sunt aşezări rurale situate
într-una cadru pitoresc şi nepoluat care prezintă următoarele avantaje: tradiţii
etnofolclorice nealterate şi case cu arhitectură specifică unei zone etnografice;
gospodării ţărăneşti (cu un anumit grad de confort) ce se închiriază turiştilor;
monumente cultural-istorice, muzee şi atracţii naturale şi culturale, ce pot fi utilizate
în dezvoltarea agrementului; dotări de infrastructură generală, alimentare cu energie
electrică în întreaga localitate, apă şi canalizare (circa 80% din gospodării); dotări
comerciale, sanitare şi de telecomunicaţie; accesibilitate uşoară la drumurile naţionale
şi la căile ferate, reţea rutieră parţial modernizată.
În planul cercetării au fost elaborate studii complexe pentru Ministerul
Lucrărilor Publice şi Amenajării Teritoriului, referitoare la 10 sate specifice pentru
câteva zone etnografice, identificând gospodăriile ce doresc să primească turişti şi
făcând propuneri concrete de valorificare a resurselor turistice (pe o izocronă de 100
Km) de amenajări şi dotări tehnico-edilitare ca şi de organizare a activităţii de turism
şi de promovare a gospodăriilor la nivelul localităţii.
Se consideră că gospodăriile trebuie să fie promovate pe zone etnografice
(dacă nu şi pe „sate turistice” care pot fi reconsiderate astfel) deoarece, prin
prezentarea specificului local şi regional şi al etnoculturii tradiţionale se dă o imagine
mai clară României în lume.
Dezvoltarea turismului se impune în spaţiul rural, atât pe plan economic, cât şi
social. Astfel, turismul rural contribuie la viaţa economică a satului prin următoarele:
- posibilitatea realizării unei politici de dezvoltare a acestuia pe termen lung,
în strânsă legătură cu alte politici sectoriale: agricultură, infrastructură, protecţia
mediului;
- posibilitatea de a deveni un suport pentru noi afaceri şi locuri de muncă şi
care să determine o nouă dezvoltare în plan local şi regional;
- încurajarea activităţilor tradiţionale locale cu precădere artizanatul dar şi cele
care pot determina dezvoltarea unui comerţ specific şi crearea de noi locuri de muncă;
- creşterea veniturilor locuitorilor din aşezările rurale generate prin
valorificarea resurselor locale, produse agroalimentare ecologice pentru consumul
turiştilor sau vânzarea către aceştia şi potenţialul turistic existent (pentru agrement,
excursii, etc.);
- factor dinamizator al procesului de creştere a calităţii vieţii în mediul rural.
Dar, în ansamblu, turismul rural, prin activităţile sale sezoniere şi permanente,
trebuie să se dezvolte într-o aşa manieră încât agricultura să nu fie neglijată; să fie
deci o activitate complementară iar atelierele artizanale să nu fie transformate în
buticuri de amintiri sau în cel mai rău caz de kitch-uri.
În susţinerea acestor afirmaţii aduc câteva exemple ale impactului economic
direct şi indirect al activităţii de turism.
În reţeaua ANTREC se estimează pe sezon o circulaţie turistică de circa
18,500 de turişti, din care 3.500 turişti străini, cu un sejur mediu de 6 zile/turist. La un
tarif mediu de 12,5$/pers se poate estima o încasare valutară de 280.300 mii de $,

54
cifre cu mult sub cele reale, circulaţia turistică fiind de regulă, mai mare iar tarifele
pot să ajungă la 22,5 $/pers.
Analizând, tot estimativ, profitul net al unui gospodar care închiriază două
camere timp de o lună este cuprins între 125-150$/lună.
Din aceleaşi informaţii, cea mai mare parte din venituri se utilizează pentru
dotarea gospodăriilor (amenajarea grupurilor sanitare, a curţilor, canalizare, lenjerie,
alimentare cu apă, etc.). Iată, deci, aportul direct (estimativ) al turismului rural la
încasările valutare la nivelul ţării la creşterea veniturilor gospodăriilor ceea ce duce,
pe lângă ocuparea forţei de muncă şi la ridicarea confortului gospodăriilor şi implicit
la faptul că populaţia va fi beneficiara unor condiţii superioare de viaţă. Deci, dotarea
tehnico-edilitară a femelor agroturistice sau a pensiunilor conduce şi la ridicarea
economică a localităţilor (infrastructură, aspect estetic, comerţ, alimentare cu apă,
canalizare, etc.).
Dar turismul rural poate stimula lărgirea activităţii altor ramuri din mediul
sătesc: industria locală de produse agroalimentare (preparate din carne şi lapte),
industria de prelucrare a fructelor de pădure, artizanatul (produse pentru decorarea
interioarelor locuinţelor sau suveniruri pentru turişti) sau mica industrie
meşteşugărească şi deci crearea de noi locuri de muncă. Toate acestea, alături de
dezvoltarea serviciilor (comerţ, prestări servicii, transport) la care apelează şi turiştii
conduc la sporirea forţei de muncă dar şi la dezvoltarea tehnico-edilitară a localităţii.
Diversificarea activităţilor prin turismul rural are implicaţii deosebite şi în
spectrul vieţii social-politice prin:
- creşterea fenomenului de stabilitate dar şi de restrângere a procesului de
emigrare a populaţiei, deci de întreţinere a acesteia;
- diversificarea ocupaţională a populaţiei rurale, îndeosebi cea tânără;
- schimbarea structurilor de vârstă şi sexe în funcţie de noile ocupaţii
profesionale (prin reţinerea populaţiei tinere în localitate);
- păstrarea modelelor socio-culturale existente, a tradiţiilor populare şi a
arhitecturii locale;
- posibilitatea ca păturile sociale mai defavorizate economic să beneficieze de
resurse agricole şi turistice, de ambianţa din mediul rural, la preţuri moderate;
- asigurarea pentru turişti, în general, a unor vacanţe alternative, concomitent
cu creşterea gradului de cunoaştere şi apreciere faţă de viaţa rurală tradiţională;
- contribuţia la educaţia şi instrucţia populaţiei turistice tinere, dar şi a altor
segmente, având în vedere rolul cultural-educativ şi de lărgire a orizontului de
cunoaştere a mediului rural din ţara noastră;
- creşterea calităţii vieţii populaţiei locale, ca şi a gradului de instruire şi
cunoaştere a acesteia, strângerea de relaţii prieteneşti între localnici şi turişti, între
localităţi diferite (româneşti sau străine) prin contactul cu turiştii sosiţi din zone
diferenţiate socio-economic dar şi spiritual-cultural;
- crearea imaginii externe favorabile a României, prin contactul turiştilor
străini cu etnocultura şi ambianţa naturală şi ospitalieră a satului românesc.
Promovarea şi dezvoltarea turismului rural nu trebuie să facă abstracţie de
impactul negativ pe care îl poate avea asupra mediului ambiant (dispariţia unor specii
de flori şi faună, a altor monumente ale naturii, suprasolicitarea şi depăşirea
capacităţii de suport ecologic, dispariţia unor terenuri agricole şi forestiere, creşterea
gradului de urbanizare, etc.).
Aceasta presupune realizarea unor strategii de dezvoltare şi promovare a
turismului rural pe termen mediu şi lung care să cuprindă printre altele, următoarele:

55
 - stimularea activităţilor nonagricole complementare, în mod deosebit prin
crearea de noi unităţi economice, agroproductive şi de servicii şi prin valorificarea
potenţialului turistic şi agricol;
- ameliorarea infrastructurii generale de care depinde revitalizarea economiei
rurale, inclusiv turismul (drumuri, reţea de apă, canalizare, telecomunicaţii, energie);
- asigurarea unei exploatări durabile a tuturor resurselor existente (inclusiv
turistice) şi a protecţiei acestora şi a mediului înconjurător, în general;
- finanţarea unor programe de formare şi educaţie a viitorilor lucrători din
turismul rural, specialişti în meşteşuguri şi activităţi artizanale sau în alte activităţi
conexe;
- selectarea unor localităţi specifice zonelor etnografice româneşti pentru
finanţarea etapizată a unor proiecte de amenajare complexă pentru turismul rural şi
identificarea surselor de finanţare;
- implicarea mai activă, în acest scop a Ministerelor Agriculturii şi
Alimentaţiei, Lucrărilor Publice şi Amenajării Teritoriului;
- amenajarea unor ferme agroturistice moderne, ca dotare şi organizare a
activităţii, dar cu respectarea arhitecturii şi tradiţiilor locale, evitându-se astfel kitch-
ul, tipizarea sau transferul construcţiilor urbane în mediul rural;
- elaborarea de studii complexe pentru identificarea resurselor turistice şi
limitrofe şi punerea în valoare prin proiecte de amenajare şi dotare pentru practicarea
sporturilor, agrementului şi divertismentului cultural, program turistice diverse, etc.;
- realizarea unui studiu cadru complex privind organizarea activităţii de turism
şi dotările necesare pentru promovare: dispecerat de cazare şi birou de informare,
hartă-panou cu amplasarea gospodăriilor care închiriază şi siglei după specificul
îndeletnicirilor agricole ale fiecăreia, hartă, panou cu obiectivele turistice din
localitate şi împrejurimi.
România are mari posibilităţi de dezvoltare a turismului rural, practicarea
acestuia fiind nu numai posibilă dar şi foarte necesară în etapa actuală. Veniturile
băneşti realizate vor conduce la ridicarea nivelului de civilizaţie a satului românesc,
iar locuitorii săi, prin ospitalitatea deosebită, ar putea schimba radical imaginea
României în lume.

56