Heidegger şi abordarea morţii.

Martin Heidegger(1889-1976) este unul dintre cei mai importanti filozofi din secolul
XX.
Abordarea mortii este conturata in una dintre cele mai valoroase opere si anume : ¨
Fiinta si timp¨ . Heidegger considera ca existenta omului este precedata inevitabil de moarte.
El aduce in centrul atentiei cuvantul Dasein ce semnifica existenta, mod de a trai.
O definitie data dasein-ului este faptul de a fi inaintea lui insusi, fiind deja in lume ca
fapt de afi in preajma fiintei intalnite in interiorul lumii. Caracteristicele fundamentale ale
dasein-lui sunt:existenta-inintea lui insusi, facticitatea-faptul de a fi deja in, caderea-faptul de
afi in preajma. Se contureaza faptul ca moartea cuprinde Dasein-ul, si ea se afla mereu in fata
noastra avand un caraceter imminent. Iminenta nu este doar o caraceristica a mortii,ci mai sun
si alte lucruri care pot sta in fata Dasein-ului¨ ca fapt de a fi in lume¨. Lucrurile considerate de
Heidegger ca fiin iminente sunt legate de aparitia unei furtuni, sosorea unui prieten,
amenajarea unei casa, insa diferenta consta in faptul ca moartea reprezinta un alt concept.
Esenţa importantă a analizei morţii nu este cum se simte, în realitate cineva în momentul
morţii, ci ce poate însemna moartea iminentă pentru cineva în deplinătatea vieţii sale. Michael
Gelven ne prezintă patru stadii majore care vizează prezentarea concepţiei heideggeriene
ontologice asupra morţii: (1) analiza morţii în termenii triplei metode de dezvăluire a lui
Dasein: existenţialitatea, facticitatea şi căderea; (2) o prezentare a felului în care cotidianul
sinele „ei” îl împiedică pe cineva să surprindă în mod adecvat o semnificaţie a morţii; (3) o
prezentare a certitudinii morţii; şi (4) sensul unei comprehensiuni autentice a ceea ce
înseamnă a fi pe moarte”. Este foarte important pentru înţelegerea demersului heideggerian al
morţii punerea a două întrebări: ce înseamnă a fi; Şi ce înseamnă a nu fi. Cele două întrebări
se prezintă ca o comprehensiune a finitudinii noastre, filosoful arătând faptul căci concepţia
autentică asupra morţii, nici pe departe nu este morbidă sau fatalistă ci, este mai degrabă, o
conştientizare curajoasă şi incitantă a finitudinii umane. Existenţa autentică înseamnă a fi pe
deplin conştient de putinţa cuiva de-a-fi, care trebuie să includă, posibilitatea, dar nu
actualitatea, de-a-fi-în-stare-a-nu-fi. Nu putem analiza problema morţii fără a constata
importanţa conceptului prin care moartea este de cele mai multe ori interpretată şi definită –
conceptul de viaţă. Moartea şi viaţa formează o pereche conceptuală indisolubilă, ele
constituind cele două feţe opuse ale aceleiaşi probleme. Putem spune că atât moartea a fost
înţeleasă prin intermediul conceptului de viaţă, şi, reciproc, ideea de viaţă a fost sesizată în
orizontul finitudinii sale, sub exigenţa limitei sale, moartea, cea care o pândeşte mereu.
Investigaţia raportului dintre viaţă şi moarte pleacă de la următoarele întrebări: ce rol i se
acordă fenomenului vieţii în analitica Dasein-ului? Este viaţa o caracteristică a Dasein-ului?
Este considerat Dasein-ul cu adevărat viu? Moartea Dasein-ului trebuie înţeleasă în orizontul
vieţii, ca fenomen al vieţii? Aceste întrebări sunt refuzate de Heidegger, întreaga „perspectivă
heideggeriană poate fi caracterizată printr-un profund antivitalism” Heidegger va spune că
„Orice vietate, deîndată ce intră în viaţă, începe deja să moară şi invers: a muri înseamnă încă
a trăi, de vreme ce numai ce este viu poate să moară; moartea poate fi actul suprem al vieţii”
interesant de mentionat este faptul ca filozoful a reusit sa conturezez problematica mortii in
contextul filozofiei contemporane. Fenomenuil mortii este tratat in mod riguros fiind plasat in
existenta fiintei umane.
Filozoful precizeaza ca fiinta umana se afla in imposibilitatea de a se situa in afara mortii.
Privita ca o posibilitate, Heidegger considera ca moartea continua sa fie gandita ca pe ceva
care urmeaza sa vina. Cand spunem posibilitate, ne referim la asteptare.
Lumea mortii poate fi incadrata intr- un univers propriu si are propriul mod de a se
manifesta,punand intrebarea daca moartea aprtine omului prin experienta lui personala. Se
contureaza ideiile de inţelegere, proiectivitate, posibilitate, afectivitate, discurs, adevăru,
totalitate, alteritate, tempoalitate ale mortii pe tot parcursul vietii unui om.
Heidegger pune in evidenta faptul ca fiintei ii este greu sa accepte intelegerea mortii.
De asemanea, noi trbuie sa vedem moartea ca pe un fapt autentic, ca pe o posibilitate a fiintei.
Filozoful considera ca fiinta ce este in legatura cu moartea nu este om rational sau vietuitoare,
ci Dasein-ul. Pentu a intelege moartea, trebuie abordata din perspectiva proprie si nu din cea a
semenilor nostri: „Orice Dasein trebuie de fiecare dată să ia asupră-şi propriul său fapt-de-a-
muri. rebuie urmărit atât sensul pe care moartea îl are pentru fiinţarea care de fiecare dată eu
sunt, cât şi sensul raportului pe care Dasein-ul îl întreţine cu propria moarte. Întrebarea nu
urmăreşte doar ce este moartea, ci modul în care Dasein-ul în viaţa sa factică poate întreţine
un raport autentic cu „faptul morţii”.
In conceptul heideggerian exista o o experienţă intransferabilă a faptului-de-a-exista şi
a faptului-de-a-muri, nefiind prezenta o esenta a mortii.
Sciitorul mentioneaza faptul ca descrierea mortii unui om, nu reprezinta o caraceristica
generala a acesteia. Cercetand moartea unei alte fiinte, nu poti sa ajungi sa intelegi moartea ta,
iar argumentul care sustine aceasta ideea se refera la faptul ca un Daseinnu poate experimenta
în mod autentic şi originar moartea unui alt Dasein.
In ceea ce priveste conceptul de moarte ca pierdere, se contureaza faptul ca cei vii
resimt acest lucru. Noi nu experimentăm în chip genuin faptul-de-a-muri la celorlalţi, ci
suntem alaturi neputand intelege cum se revarsa moartea asupra celuilalt.
Heidegger mentioneaza ca fiecare isi traieste propria viata, se confrunta cu propriile
temeri, principii sau mod de gandire,astfel existenta este centrata doar asupra lui, fiind vorba
doar despre el. Se contureaza totodata responsabilitatea faptelor si a modului de a ne petrece
viata. Filozoful aminteste ca ne asemanam cu semenii nostrii prin memorie, gandire, instincte,
imaginaţie, conştiinţă, simturi, cu toate acestea unicitatea exista deorece nu ne putem
transpune in pielea altuia. Se reliefeaza faptul ca prezenta celuilalt in ceea ce priveste
problema mortii are o valenta negativa, iar autenticitatea poate fi obtinuta doar prin
¨solitudine şi individualizare¨ renuntand la ideea de alteritate.
Un oponent a lui Heidegger este Lévinas care vede moartea celuilalt ca fiind mai
puternica decat cea proprie, deoarece ne afecteza mai mult. Se mentioneaza faptul ca putem
alege sa murim pentu altcineva, insa nu in locul lui, deorece nu putem sa eliberam pe cineva
din moarte, ci eventual sa i prelugim viata fara a-i oferi nemurirea.
Privaţia celuilalt este experimentată în doliu, care este un fapt-de-a-fi-laolaltă-cu-
celălalt, pentru ca prin moarte poti sa fii mai aproape de celalat, decat erai in viata. Faptul-de-
a-fi-de-fiecare-dată-al-meu” al existenţei nu este „incompatibil cu-faptul-de-a-fi-laolaltă-cu-
ceilalţi, ci dimpotrivă stă la baza acestuia, căci ceea ce eu împart cu celălalt este tocmai
caracterul intransferabil al existenţei ce mă separă în mod abisal de el”.
Experienta doliului contureaza ideea de a fi laolaltă-cu-celălalt dar aceasta nu
înseamnă că ea este o autentică experienţă a morţii „înseşi”.
Cand o fiinta draga moare, se poate considera anuntarea propriei morti, deoarece ne
accentueaza neputinta in fata mortii, insa asta nu inseamna ca ne asumam acest lucru. Oricat
de aproape incercam sa fim de cel aflat in agonie, ne este imposibil sa fim in locul lui,
deoarece astfel am descoperi ce insemana taramul nepatruns al vietii de dincolo. Asadar, fiinta
este sortita sa moara singura, sa treaca singura in ceea ce se numeste moarte.
Totodata, daca omul este sortit mortii, sfarsitului din aceasta lume si nu poate sa scape
si nici sa moar in locul altuia insemna ca nu este un eveniment neprevazut ci un ¨atribut
esential¨. Din aceasta cauza filozoful, contureaza raportul pe care il detine fiinta cu faptul-de-
a-muri, afirmand ca certitudinea faptului de a muri este certitudinea pe care Dasein-ul o are
despre el însuşi, în aşa fel încât nu acelcogito sum, „constituie veritabila definiţie a fiinţei
Dasein-ului, ci sum moribundus – eu sunt muribund; căci acest moribundus – destinat morţii
– e cel care îi dă sensul lui sum, eu sunt ”.
Meditaţiile lui Heidegger asupra fenomenului morţii altuia nu reprezintă o cale reuşită
de a ieşi din dilemă. Soluţia filosofului rezidă în surprinderea naturii proprii a
elementului încă-nu, implicat în existenţa Dasein-ului, existenţă în care există întotdeauna
ceva excepţional, adică ce nu s-a întâmplat încă. Se desprind, în legătură cu moartea trei căi :
1.moartea este proprie. Astfel eu imi umez singur moartea.
2.moartea nu poate fi impartasita cu nimeni. Chiar daca anumiti indragostiti si martiri au
murit din aceleasi motive, uneori in acelasi timp sau mod nu inseamna ca au aceasi revelatie,
deoarece pentu fiecare imaginea mortii e diferita. Nonrelational este termenul folosit de
filozof pentu a marca imposibilitatea de a imaprtasi moartea cu celalalt.
3.moartea nu poate fi oprita. Scriitorul se vede doborat in fata mortii, deoarece este imposibil
de depasit, facan parte din conditia nostra de simpli muritori. Se evidentiaza unicititatea
mortii, care chiar daca este frecventa se petrece in mod diferit si o singura data pentru fiecare
persoana.
Recursul la moartea celorlalţi pentru a înţelege moartea proprie nu doar că nu dă
rezultatele scondate „ci însuşi acest recurs se bazează pe o presupoziţie nefondată şi
nelegitimă fenomenal” presupoziţia că „Dasein-ul ar putea fi înlocuit în chip arbitrar de către
un altul, astfel încît ceea ce nu poate fi experimentat în Dasein-ul propriu ar urma să devină
accesibil printr-unul străin”. Heidegger admite faptul că Dasein-ul poate fi reprezentat şi poate
la rândul său să reprezinte pe un altul. Acest lucru insemna ca noi putem fi reprezentati la un
proces de un avocat, in anumite treburi de un coleg sau un prieten. Nu este valabil si in cazul
mortii, deoarece raportul pe care il avem cu propria moarte reprezinta oglinda noastra:nimeni
nu ne poate inlocui in confruntarea cu propriul sfarsit. „Nimeni nu-i poate luae altuia propriul
său fapt-de-a-muri”.
Cu totii stim ca moartea reprezinta o posibilitate si este marcata de non-
reprezentabilitate. Astfel, Heidegger indică un lucru evident: nimeni nu se poate interpune cu
adevărat între Dasein-ul propriu şi propria moarte.
Absoluta singurătate a Dasein-ului în faţa propriei sale morţi, non-relaţionalitatea, absoluta
individualizare în faţa morţii reprezinta alte caracteristici fundamentale ale mortii. Dasein-ul
se află singur în faţa propriei morţi, cea care este posibilitatea cea mai proprie, indeterminată,
de nedepăşit şi certă. Nimeni nu-i poate sustrage altuia propriul fapt de a muri. Dasein-
ul trebuie să aibă în vedere în permanenţă propriul său fapt-de-a-muri fiind necesară o
comportare comprehensivă către această posibilitate.
Pentru M. Heidegger moartea se prezintă ca „posibilitate a Dasein-ului de a fi în mod
propriu, posibilitate necondiţionată certă şi astfel nedeterminată, dar şi insurmontabilă” care
manifestându-se în angoasă pune omul în condiţia de a se decide pentru o existenţă autentică.
Chiar daca moarte survine frecvent in sfera publica; persoane apropiate, vecini,
oameni necunoscuti mor, ea ramane in nestire desi pare vorba aceea ca intr-o zi vom muri si
noi, insa pana atunci mai este.
Moartea nu este amenintatoare, deorece nu e prezenta in fata noastra: ¨Moartea, atunci cînd ne
exprimăm astfel, este înţeleasă ca un cevanedeterminat care trebuie mai înainte de orice să
survină de undevaanume, dar care în primă instanţă, în ce ne priveşte, nu este încă prezentă şi,
de aceea, nu este ameninţătoare.¨
„Faptul-de-a-muri“ suferă o nivelare fiind redus la un eveniment care desigur atinge Dasein-ul
dar care nu vizează pe nimeni anume .In cazul decesului, spaţiul public nu trebuie afectat, în
liniştea sa, printr-un astfel de eveniment şi nici tulburat în lipsa sa de griji, din preocupareacu
care el se îndeletniceşte. Căci faptul-de-a-muri al altora este nu rareori privit ca un
dezagrement social, dacă nu chiar ca o lipsă de tact, de care spaţiul public trebuie ferit.
 ¨Caderea ¨ se caracterizeaza prin ispitire,linistire si instrainare, iar fiinta cazuta in
moarte este intr-o permanenta fuga din fata mortii. Însă o dată cu acest semn al căderii care
este fuga din faţa morţii,cotidianitatea Dasein-ului atestă că pînă şi impersonalul „se“ însuşi
estede fiecare dată deja determinat ca fiinţă întru moarte, chiar şi atunci cîndel nu pune în joc
în chip explicit „gîndul la moarte“.
Însă, în acelaşi timp, felul acesta în care am degajat fiinţa cotidiană întru moarte ne
arată cum să încercăm — printr-o interpretare mai pătrunzătoare a fiinţei întru moarte trăite
sub semnul căderii, în speţă caeschivă în faţa morţii — să consolidăm conceptul existenţial
deplin alfaptului-de-a-fi-întru-sfîrşit. O dată ce acel ceva din faţa căruia se fuge afost făcut
vizibil ca fenomen, trebuie să fie posibil să proiectăm fenomenologic felul în care Dasein-ul
însuşi îşi înţelege propria moarte eschivîndu-se din faţa ei.
Fiinta supusa sfarsitului este desprinsa de orice relatie si e de nedepasit. Asadar,
fiinta supusa mortii reprezinta o eschiva pentru a o acoperi. Heidegger expmica fiinta
cotidiana din perspectiva expresiei: o să murim, desigur,cîndva, însă deocamdată nu“.
Prin cuvantul¨candva¨acceptam o certitudine a mortii, deoarece nimeni nu se indoieste de
moartea noastra . Cotidianitatea se limitează la această acceptare ambiguă a
„certitudinii“morţii, tocmai pentru a slăbi această certitudine, acoperind astfel şimai mult
faptul-de-a-muri, şi pentru a face mai lesne de suportat starea de aruncare în moarte.
Eschiva menită să acopere moartea, prin însuşi sensul ei,nu poate fi
propriu-zis „sigură“ de moarte şi totuşi ea este. Ce putem spune atunci
despre „certitudinea morţii ?
A-avea-certitudine privitor la o fiinţare înseamnă: adevărată fiind, a o
considera adevărată. Însă „adevăr“ înseamnă stare de descoperire afiinţării. Numai că orice
stare de descoperire îşi are temeiul ontologic înadevărul cel mai originar, în starea de
deschidere aDasein-ului. Ca fiinţare care deopotrivă este deschisă şi care deschide şi care
totodată descoperă,Dasein-ul este, prin esenţa sa, „în adevăr“. Însă certitudinea îşi
are temeiul în adevăr sau îi aparţine ca fiind la fel de originară.Cuvîntul
„certitudine“, întocmai precum termenul „adevăr“, are o dublă semnificaţie. Originar,
„adevăr“ înseamnă fiinţă-care-deschide, înţeleasăca mod de comportament al Dasein-ului.
Semnificaţia derivată de aici sereferă la starea de des-coperire a fiinţării. În mod
corespunzătorcertitudinea semnifică originar tot atît cît faptul-de-a-avea-certitudine,înţeles ca
fel de a fi alDasein-ului. Totuşi, într-o semnificaţie derivată,fiinţarea în legătură cu
careDasein-ul poate avea certitudine este numită,la rîndul ei, „certă“.
Un mod al certitudinii este convingerea. În convingere,Dasein-ulface din mărturia lucrului
însuşi care a fost des-coperit (şi care este astfeladevărat) elementul determinant pentru fiinţa
sa care se raportează prinînţelegere la acel lucru. Faptul-de-a-considera-ceva-ca-adevărat,
înţeles larîndul lui ca fapt-de-a-se-menţine-în-adevăr, este unul suficient dacă el se întemeiază
în fiinţarea des-coperită însăşi şi dacă, ca fiinţă raportată lafiinţarea astfel des-coperită, el şi-a
devenit transparent sieşi în privinţaadecvării sale la această fiinţare. Or, aşa ceva nu se
întîmplă atunci cîndinventăm pur şi simplu sau cînd nu facem decît „să ne dăm cu părerea“
înprivinţa unei fiinţări.
Dasein-ul cotidian îşi acoperă şieşi cel mai adesea posibilitatea cea
mai proprie, desprinsă de orice relaţie şi de nedepăşit a fiinţei sale.
Această tendinţă factică de acoperire confirmă teza:Dasein-ul este, ca Dasein factic, în
„neadevăr“.Certitudinea care aparţine acestei acoperiri a fiinţei întru moarte trebuie să fie
aşadar un mod neadecvat dea considera ceva ca adevărat şi nu, să zicem, o incertitudine în
sensul de îndoială. Certitudinea inadecvată menţine lucrul de care ea e sigură înstarea de
acoperire. Dacă la nivelul impersonalului „se“ moartea esteînţeleasă ca eveniment ce poate fi
întîlnit în lumea ambiantă, atunci certitudinea care se raportează la ea nu are nimic în comun
cu fiinţa întru sfîrşit.
 Analizand cu atentie observam ca filozoful, mentioneaza ca totusi moartea nu este
certa, ci certidudine empirica pe coare o cunoastem doar in anumite domenii de studii
teoretice.
Faptul că decesul ca eveniment care survine este cert„numai“ empiric nu decide în
privinţa certitudinii morţii. Moartea cuiva poate fi de fiecare dată ocazia factică pentru ca
Dasein-ul să inceapă în genere să dea atenţie morţii. Totuşi, cîtă vreme rămîne la certitudinea
empirică de care am vorbit,Dasein-ul nu poate defel să capete certitudinea morţii în felul în
care ea „este“. Chiar dacă, în spaţiul publical impersonalului „se“,Dasein-ul pare să nu
„vorbească“ decît despre această certitudine „empirică“ a morţii, totuşi, în fond, el nu
rămîneexclusiv şi primordial la cazurile de moarte care survin.Eschivîndu-se din faţa morţii
sale, chiar şi fiinţa cotidiană întru sfîrşit are totuşi în alt fel certitudinea morţii decît ei înseşi îi
place să creadă atunci cînd nuface decît reflecţii teoretice. Pe acest „alt fel“ de a avea
certitudinea morţii cotidianitatea, cel mai adesea, îl învăluie. Ea nu îndrăzneşte să facă
lucrurile limpezi în această privinţă. Situarea afectivă cotidiană pe care am caracterizat-o
afişează o superioritate în faţa „realităţii“ certe a morţii,o superioritate aparent eliberată de
orice angoasă, dar de fapt preocupată„în mod anxios“ de această realitate certă. În virtutea
acestei situăriafective, cotidianitatea admite o certitudine „mai înaltă“ decît aceea doar
empirică.Ştim că moartea este certă şi totuşi nu „avem“ propriu-ziscertitudinea ei.
CotidianitateaDasein-ului, care pune în joc căderea,cunoaşte certitudinea morţii şi totuşi se
eschivează cînd e vorba de a aveaaceastă certitudine. Însă această eschivă atestă fenomenal,
tocmai pornind de la realitatea din faţa căreia are loc eschiva, că moartea trebuie concepută ca
posibilitatea cea mai proprie, desprinsă de orice relaţie, de nedepăşit şi certă.
Heidegger mentioneaza faptul ca certitudinea mortii se potriveste cu indeterminarea
momentului. Astfel, nu se pate reliza calculul momentului in care moartea va survine.

Rămîne totuşi o întrebare dacă această problemă a fost suficientelaborată. Fiinţa întru moarte
îşi are temeiul în grijă. Ca fapt-de-a-fi-în-lume aflat în starea de aruncare,Dasein-ul este de
fiecare dată remismorţii sale. Fiinţînd întru moartea sa, el moare factic, ceea ce înseamnăclipă
de clipă, pînă să fi ajuns la decesul său.Dasein-ul moare facticînseamnă în acelaşi timp că, în
fiinţa sa întru moarte, el s-a decis pe sinedin capul locului într-un fel sau într-altul. Eschiva
cotidiană (de ordinul căderii) în faţa morţii esteo fiinţă neautentică întru moarte.
Neautenticitatea are ca temei posibilitatea autenticităţii. Neautenticitateacaracterizează un fel
de a fi în careDasein-ul poate să se transpună şi încare cel mai adesea el se şi transpune, fără
însă să şi trebuiască să o facăîn chip necesar şi constant. Deoarece Dasein-ul există, el se
determină pesine ca fiinţare, aşa cum este el, pornind de fiecare dată de la oposibilitate care el
însuşieste şi pe care o înţelege.
Filozoful pune un mare accent pe posibilitatea mortii, fiind o relatie de nedepasit cat si
una proprie. Adevarul in ceea ce priveste existenta mortii trebuie acceptat pentru ca face parte
din fiinta. Caracterizarea fiinţei autentice întru moarte, ca fiinţă proiectată existenţial, poate fi
rezumată după cum urmează: pre-mergerea dezvăluie Dasein-ului pierderea sa în sinele-
impersonal şi îl aduce în faţa posibilităţii de a fi el însuşi— şi aceasta fără a aştepta mai întîi
sprijinul care vine îndeobşte ca grijă-pentru-celălalt de ordinul preocupării—însă un a fi el
însuşi în acea libertate, desprinsă de iluziile impersonalului „se“, o libertate factică, certă în
privinţa ei însăşi ş icuprinsă de angoasă, libertea intru moarte. Princ aceste randuri se pune in
evidenta puterea de a obtine libertatea suprema prin intermediul mortii, gasindu-se o noua
cale sau un nou inceput.
In opinia mea, filozoful priveste moartea ca pe un lucru firesc ce trebuie asumat de
fiecare persoana.. El nu trateaza moartea ca pe un element inspaimantator, ci mai degraba ca
pe un concept ce face parte din existenta noastra. Cand am citit abordarea lui fata de moarte,
am simtit o eliberare in ceea ce priveste atat viitorul meu cat si al celor dragi, in sensul ca
trebuie sa sa ne asumam o ¨moarte proprie¨. Inainte de citit opera lui, simteam o teama
ingrozitoare in fata acestui concept, nu pot sa zic ca acum lucrurile s-au schimbat radical,insa
mi-au redat o alta viziune in fata unui subiect misterios.
In concluzie, Martin Heidgger reprezinta instauratorul problematicii mortii in cadrul
preocuparilor fenomenologice( ramură a filozofiei idealiste, care se ocupă cu studiul
fenomenelor ca esență de ordin spiritual, nelegate de lumea materială). El considera ca
moartea este o: existenţa febrilă, situată, finită, aflată în orizontul sfârşitului”.
BIBLIOGRAFIE
¨Fiinta si timp¨, Martin Heidegger