si eu o cred, desi minciuna-i simt, ma vede june fara de prihana neinvatat cu-al lumii vested jind. Ma crede tinar desi bine stie ca zile-mi mai bune-mi sint trecut si eu pare s-o cred si-n viclenie si-al ei si al meu, ni-i adevarul slut. Ea tace mincinoasa. De ce oare nu-i spun ca sint batrin, cun de-am uitat? Esti un narav al dragostei, uitare, anii nu-i stii, citi ai cu-adevarat!
Si-astfel o mint, la rindu-i si ea minte,
minciuna-i dintre vini cea mai cuminte...
sonet 66
Să mor aş vrea, sătul de toate eu,
Să nu mai văd zdrobite crezuri iară, Nici vrednici în mizerie mereu Şi nici sărmani în haine de ocară.
Onoarea să nu văd cum zace jos,
Nici hâdul frumuseţea cum o sapă, Virtutea pângărită ruşinos, Semeţi striviţi de-o stăpânire şchioapă,
Deşteptul doftorit de nătărăi
Şi arta în căluş de tiranie, Cei buni supuşi cu biciul celor răi Şi adevărului tălmaci - prostia!
Sătul de toate, plec din lumea lor!
Dar cui îmi las eu dorul, dacă mor?
sonet 44
Trista substanţa-a cărnii de-ar fi gând
păgubitoarele hotare-aş trece în ciuda depărtării, aducând faptura ta ce-n alte zări petrece. N-ar fi nimic piciorul meu de-ar sta departe de tărâmul ce te-ascunde, gându-i mai sprinten şi de tine-ar da închipuindu-şi cum te-arăţi şi unde. O, dar că nu-s gând îmi spune gândul, n-am cum să sar peste noian de leghe, îmi locuiesc pământ şi apă trupul, mi-e dat s-aştept, mi-e dată numai veghe... Pământ şi apă, ce va mai pot cere? Doar lacrima, pedeapsă şi durere.
sonet 90
De vrei să mă urăşti, urăşte-mă acum,
Cậnd toata lumea impotriva-mi sare, Slujeşte-i ura, pleacă-mă oricum, Fii pentru jertfa ta făr’ de cruţare. In inimă, după durerea mea, N-aduce mậntuirea aşteptată, Dă-mi după-o noapte de furtună grea O dimineaţă ploii să mă bată. Vrei să mă laşi? Nu aştepta atunci Ca stinsă suferinţa mea să piară, Dă lupta şi pe buze să-mi arunci Pedeapsa, dintre toate mai amară.
Căci de te-oi pierde, orice jale grea
O umbră-a suferinţei mi-ar părea.
Sonet 73
Tu vezi în mine anotimpul când
Pierită frunza, galbenă şi rară, În ceaţa rece-atârnă tremurând Pe crengi ca-n strane-n care veri cântară.
În mine vezi treptat cum amurgeşte
O zi,pe urma soarelui apus, Ce-ncet, încet, spre noapte-o îmbrânceşte, Pecetea ăstei morţi de cum i-a pus.
În mine vezi cenuşa ce se-ncinge
Pe jarul tinereţii ei scrumit, Ca-n patul morţii unde-ncet se stinge De-acelaşi dor ce-n vremuri l-a hrănit. Tu asta vezi, şi asta-ţi dă avânt Să ţii la ce vei părăsi-n curând.
Sonet 40
Ia-mi dragostele, dragul meu, ia-mi tot !
Ce vei avea mai mult ca înainte ? Eu n-am iubit nicicînd, de-aceea pot Să-ţi dărui toată dragostea fierbinte.
De-mi furi iubita fiindcă mă iubeşti,
Nu te blestem că tu-i culegi iubirea, Dar te blestem de-ncerci să te-amăgeşti Îndestulîndu-ţi gustul, nu simţirea.
Iert jaful tău, tîlharule iubit,
Deşi-mi furi tot ce-mi umple sărăcia, Chiar dacă gelozia-i un cuţit Mai otrăvit decît neomenia.