CUPRINS MODULUL I - MICROBIOLOGIE GENERALĂ 2

1. Obiectul de studiul al microbiologiei 2.1. Prionii 2.2. Virusurile Test de autoevaluare 2.3. Bacteriile Test de autoevaluare 2.4. Cyanobacteriile (algele albastre-verzi) 2.5. Protozoarele 2.6. Ciupercile Test de autoevaluare Rezumat modul I MODULUL II - MICROBIOLOGIA SOLULUI 1. Solul ca mediu de viaţă pentru microorganisme 2. Circuitul azotului 3. Influenţa factorilor ecologici asupra microorganismelor 4. Interrelaţiile dintre microorganismele din sol 5. Interrelaţiile dintre plantele superioare şi microorganismele din sol Test de autoevaluare Rezumat modul II MODULUL III - MICROBIOLOGIA FERMENTAŢIILOR 1. Fermentaţia alcoolică 2. Utilizarea microorganismelor în vinificaţie Test de autoevaluare Rezumat modul III MODULUL IV - LUCRĂRI PRACTICE 1. Examenul microscopic al microorganismelor 2. Sterilizarea 3. Tehnica cultivării microorganismelor Teme de verificare Bibliografie 68 71 72 60 63 58 59 60 51 52 48 49 50 45 42 2 8 9 14 15 26 27 27 28 30 31 32 32 33 39 2. Caractere generale şi poziţia microorganismelor în lumea vie 7

MODULUL I

MICROBIOLOGIE GENERALĂ
1. OBIECTUL DE STUDIU AL MICROBIOLOGIEI Microbiologia este ştiinţa care se ocupă cu studiul microorganismelor. Microorganismele constituie un grup foarte mare de organisme, diferite ca natură, formă şi activitate biologică, cu o organizare unicelulară şi o structură internă relativ simplă, având drept însă caractere comune dimensiunile microscopice care le fac invizibile cu ochiul liber. Din grupul microorganismelor fac parte bacteriile, ciupercile microscopice (mucegaiurile şi levurile), algele unicelulare şi protozoarele. La lumea microorganismelor au fost alăturate şi virusurile care sunt entităţi infecţioase alcătuite din componentele chimice esenţiale ale organismelor vii, proteine şi acizi nucleici cu o organizare acelulară, care le face inapte de a se multiplica în afara unei celule vii, fapt ce le obligă la un parazitism intracelular absolut. Deşi Microbiologia este o ştiinţă relativ tânără, datorită domeniului de studiu foarte vast, în cadrul ei s-au diferenţiat o serie de discipline microbiologice independente. Acestea pot fi grupate după mai multe criterii: A. După grupul taxanomic studiat: 1. Virologia 2. Bacteriologia 3. Micologia 4. Algologia (ficologia) 5. Protozoologia B. După activitatea microorganismelor în raport cu mediul în care trăiesc: 1. Microbiologia acvatică 2. Microbiologia solului C. După natura problemelor studiate: 1. Fiziologia microorganismelor 2. Ecologia microorganismelor 3. Genetica microorganismelor D. După aplicaţiile practice: 1. Microbiologia medicală - umană şi veterinară 2. Imunologia
2

3. 4. 5. 6. 7. 8.

Microbiologia industrială Microbiologia agricolă Microbiologia insectelor Microbiologia geologică Microbiologia cosmică Patologia vegetală (Fitopatologia)

Istoricul Microbiologiei Microbiologia este o ştiinţa relativ tânără, datorită faptului că din lipsa mijloacelor de investigaţie, oamenii de ştiinţă s-au ocupat în primul rând de vieţuitoarele vizibile. Existenţa microorganismelor ca agenţi etiologici ai unor boli, era însă bănuită încă din antichitate. Hipocrat (400 î.e.n.) întemeietorul medicinei, cosidera doi factori responsabili de aceste boli: unul intrisec, reprezentat de contribuţia bolnavului şi altul extrinsec, constând dintr-o alterare necunoscută a aerului care devine nociv. Această primă ipoteză asupra etiologiei bolilor infecţioase a persistat multă vreme sub forma teoriei miasmelor (gr.miasma = emanaţie putredă, murdărie). Varon (100 î.e.n.), considera că alterarea aerului (gr. malaria = aer rău) este determinată de animale foarte mici, invizibile care pătrund în organism prin gură şi prin nări. Fracastor (1488-1553) intuieşte foarte corect una dintre caracteristicile esenţiale ale bolilor produse de microorganisme şi anume contagiozitatea lor. El arată că "infecţia este aceeaşi pentru cel care a primit-o şi pentru cel care a dat-o" şi că ea este produsă de "particule mici şi imperceptibile" care trec de la un organism bolnav la altul sănătos. Antony Leeuwenhoek (1632-1723) reuşeşte descoperirea microorganismelor folosind ca microscop un sistem de lentile biconvexe de construcţie proprie, cu o putere de mărire de 40-275 x. El observă protozoare, alge, nematozi, levuri şi bacterii pe care le descrie şi desenează în lucrarea sa "Arcana naturae ope microscopiorum detecta" (Tainele naturii descoperite cu ajutorul microscoapelor (1675). Deşi, descoperirile lui Leeuwenhoek au stârnit admiraţia şi interesul oamenilor de ştiinţă, studiul microorganismelor a rămas în continuare empiric, constituind doar o preocupare a amatorilor de curiozităţi ale naturii. În felul acesta se acumulează numai date disparate cu privire la forma, structura, mărimea şi distribuţia în natură a acestor microorganisme. K. Linnaeus, celebru botanist, în opera sa "Systema naturae" (1735) încearcă o sistematizare a vieţuitoarelor cunoscute, reunind toate microorganismele într-un grup denumit semnificativ "Chaos". Terehovski, folosind pentru prima dată metode experimentale, publică în anul 1775 lucrarea " De Chao infusorii Linnaei" în care demonstrează că fiinţele foarte mici, observate în diferite infuzii bogate în substanţe organice, cresc, se divid şi se mişcă datorită unor forţe interne proprii, ajungând la concluzia că aceste organisme sunt adevărate animale în miniatură. Louis Pasteur (1822-1895) savant francez, prin lucrările sale stabileşte principiile care stau şi azi la baza acestei ştiinţe. Primele cercetări ale lui Pasteur au fost legate de fenomenul asimetriei moleculare. La acidul tartric racemic, compus inactiv pentru lumina polarizată, demonstrează că este un amestec echimolecular de acid dextrogir şi acid
3

au făcut posibilă concluzia falsă că microorganismele pot lua naştere prin organizarea spontană a substanţelor organice din produsele supuse fermentaţiei sau putrefacţiei. deci fermentaţia este viaţă fără aer. cultura avirulentă. deviind de astă dată spre stânga planul luminii polarizate. contribuind în acelaşi timp la descoperirea fenomenului de imunitate. Pasteur extinde noţiunea de specificitate din domeniul fermentaţiilor în acela al patologiei omului şi animalelor. ca nefiind probată pe cale experimentală. Pe acelaşi principiu Pasteur a mai preparat şi utilizat cu succes "vaccinul anticărbunos" (1881). orice boală infecţioasă este rezultatul activităţii vitale a unui anumit microorganism specific. fermentaţiile sunt procese biologice determinate de acţiunea unor microorganisme anaerobe. deviază cursul normal al fermentaţiei în dauna calităţii (prin apariţia compuşilor nedoriţi). de pe vasele sau din ingredientele folosite în producţie. procedeu utilizat sub denumirea de pasteurizare. 3. dezvoltarea unui microorganism străin în mediul unde acţionează un microorganism cu acţiune fermentativă specifică. apoi vaccinul antirabic (1885). Inoculată la păsări sănătoase. mai ales a atras atenţia lui Pasteur asupra unui fenomen spre care se va îndrepta în continuare curiozitatea lui de cercetător: microorganismele produc transformări ale substanţelor organice printr-o activitate selectivă foarte specifică. fiecare fermentaţie este produsă de un anumit tip de microorganism care este specific în sensul că determină o anumită transformare a mediului pe care creşte. Ignorarea unor principii esenţiale. prin învechirea culturii. în ceea ce priveşte sterilizarea şi asepsia. ale căror cristale sunt de forme asimetrice şi enantiomorfe. ca disimetria moleculară în fenomenele chimice ale vieţii dar. Studiind boala "holera găinilor" Pasteur observă că agentul ei patogen îşi pierde complet. inactiv din punct de vedere optic se dezvoltă un mucegai (Penicillium glaucum) soluţia devine optic activă. Această descoperire pe lângă faptul că furniza un procedeu simplu de separare a izomerilor optici a demonstrat şi intervenţia unei caracteristici fizice. adică devine avirulent. şi a randamentului ei în produs util determinând o aşa numită "boală" a fermentaţiei. cercetările acestuia au demonstrat principiul vaccinării şi stabilirea bazelor ştiinţifice ale preparării vaccinului. Folosind baloane speciale cu "gât de lebădă". virulentă. le conferă însă rezistenţa faţă de holeră. microorganismele străine care produc bolile vinului şi ale berii sunt consecinţa contaminărilor din aer. în sensul că ele nu se mai îmbolnăvesc nici dacă sunt infectate cu o cultură proaspătă. iar multiplicarea lor poate fi prevenită prin încălzire. care se dezvoltă ca parazit în organismul animal respectiv. L. 2. capacitatea sa specifică de a produce această boală. Până la Pasteur ideea participării microorganismelor la determinarea unor boli era respinsă. De asemeni. care mai târziu au stat la baza microbiologiei experimentale. care astfel poate fi izolat în stare pură. Cercetările lui Pasteur asupra fermentaţiei vinului şi berii l-au condus la următoarele concluzii fundamentale: 1.levogir. Pasteur demonstrează că un mediu de cultură 4 . Mucegaiul degradează izomerul dextrogir lăsându-l intact pe cel levogir. Pasteur rezolvă şi problema generaţiei spontane. a observat că dacă în amestecul racemic. 4. păsările "vaccinate" devenind "imune". Ulterior. în sensul că.

pornind de la organisme similare provenite din mediul înconjurător. microorganismul incriminat să poată fi pus întotdeauna în evidenţă în toate cazurile bolii respective. pe care îl cultivă "in vitro" în ser sanguin. 2. pe medii artificiale. Pe lângă faptul că a descoperit mai multe specii de bacterii patogene. iar noua ştiinţă care studiază microbii a rămas cu numele de Microbiologie. alternanţa de sporulare şi germinare. 3. străpungând peretele acestuia. respectiv de organism cultivat într-un mediu lipsit de alte organisme. dovedeşte că microorganismele nu iau naştere spontan din materia organică inanimată ci numai se înmulţesc în ea. studiind infecţia crustaceului Daphnia magna cu ciuperca Monospora (Metschnikowia) bicuspidata. dacă se evită contaminarea lui cu germeni din aer. după ce este cultivat "in vitro" mai multe generaţii să reproducă boala şi leziunile specifice la animalele sensibile de la care să poată fi reizolat. Ilia Metchnikoff (1845-1916). demonstrează capacitatea anumitor celule de a capta şi îngloba diferite particule cu care vin în contact şi emite ipoteza că celulele cu funcţii asemănătoare. Robert Koch (1843-1910) a adus în dezvoltarea microbiologiei ca ştiinţă. Pe baza acestor cercetări. Realizarea culturilor pure este facilitată prin introducerea în tehnica microbiologiei de către Koch. precum şi faptul că infecţia naturală a animalelor provine din sol prin iarba contaminată. Ulterior (1884). sporii rămaşi nefagocitaţi germinează şi dau naştere formei vegetative 5 . Dacă prin înclinarea unui asemenea balon. a cărui respectare previne interpretările eronate. denumite de el "fagocite" ar putea exista şi în organismul altor animale. observă că sporii aciculari ai levurii pătrund odată cu hrana în tubul digestiv al dafniei de unde. Faptul că în baloanele cu mediu steril închise ermetic nu apar niciodată microorganisme. Când însă infecţia este masivă. între care bacilul tuberculozei (Mycobacterium tuberculosis) şi vibrionul holerei. bulionul se infectează. mediul "spală" porţiunile incurbate ale gâtului rămas descoperit. în materie de diagnostic bacteriologic sau de identificare a unor agenţi infecţioşi. Koch stabileşte criteriile indispensabile pentru ca un microorganism izolat dintr-un organism afectat de o anumită boală să poată fi considerat în mod justificat ca agentul cauzal al bolii respective. amoebocitele înglobează şi digeră toţi sporii ciupercii şi astfel crustaceul supravieţuieşte.sterilizat. L. R. trec în cavitatea generală unde sunt atacaţi de celule mobile. poate rămâne steril timp îndelungat. Postulatele lui Koch. porţiunile în care s-au depus bacteriile din aer. biolog rus. sunt următoarele: 1. între care conceptul de "cultură pură". iar distribuţia lui să corespundă leziunilor caracteristice bolii. a mediilor de cultură solidificate (cu gelatină sau agar). contribuţii de ordin tehnic şi teoretic deosebit de valoroase. Koch demonstrează fără echivoc că bacteria carbonoasă (Bacilus anthracis) este agentul patogen al bolii denumită antrax sau cărbune. în speţă bulionul de carne. Când infecţia este moderată. studiind formarea de spori termorezistenţi. studiind digestia intracelulară la echinoderme. Aceste criterii cunoscute sub numele de postulatele lui Koch. Pasteur a adoptat pentru denumirea organismelor microscopice termenul de "microb" creat de medicul francez Sedillot. au reprezentat şi reprezintă încă un principiu eficace de lucru. în timp ce acelaşi mediu se infectează dacă este lăsat în contact cu aerul. să poată fi utilizat în cultură pură.

6 . A studiat. cu leziuni. Beijerinck (1851-1953) confirmă în 1898 filtrabilitatea agentului patogen şi intuieşte natura deosebită a agentului patogen pe care îl considera ca agent contagios viu (contagium vivum fluidum). paludismului. În colaborare cu Cornil. elaborează o substanţă cu proprietăţi microbiene specifice – penicilina. care traversează filtrele bacteriene şi poate fi transmis de la o plantă bolnavă la una sănătoasă prin intermediul filtratului acelular al trituratului de frunze. demonstrând prezenţa şi importanţa celulelor cu proprietăţi fagocitare. Ivanovski (1864-1920) demonstrează că mozaicul tutunului este produs de un agent patogen invizibil la microscop. Dumitru Combiescu (1887-1961) a desfăşurat o amplă activitate în domeniul rickettsiozelor şi zoonazelor. Prin lucrările sale Fleming deschide era antibioticelor. Cantacuzino a studiat de asemenea. febra tifoidă. Acest prim antibiotic a fost mai târziu purificat de Florey şi Chain (1940). şi-a dat seama de importanţa terapeutică a antagonismului microbian. de asemenea asociaţiile microbiene. creind şi organizând condiţiile producţiei de seruri şi vaccinuri în ţara noastră. Cele mai importante lucrări sunt referitoare la aparatele şi funcţiile fagocitare în regnul animal şi problema imunităţii la nevertebrate. salmonelozelor. diferite boli ca holera. Metchnikoff extinde rezultatele acestor observaţii la animalele superioare şi la om. a descris procesul de asimilare la organismele chimiosintetizante şi fenomenul de fixare a azotului atmosferic de către microorganisme. Alexander Fleming (1881-1955). Constantin Ionescu-Mihăieşti (1883-1962). care prin multiplicare. el este autorul primei lucrări de sinteză în bacteriologie şi anatomie patologică din lume. scarlatina.a ciupercii. de o importanţă excepţională în medicină şi biologie. imunologiei şi microbiologiei generale. observă în anul 1929 că unele culturi de Penicillium. determinându-i moartea. tuberculoza. apărută în 1885. Mihai Ciucă (1883-1969). difteriei. Această intuiţie a făcut din Beijerinck adevăratul intemeietor al virologiei ca ştiinţă. “Bacteriile şi rolul lor în etiologia. În acelaşi timp el a elaborat metode speciale pentru cercetarea activităţii microorganismelor din sol. anatomia şi histologia patologică a bolilor infecţioase”. fiind considerat intemeieorul microbiologiei solului. a adus contribuţii ştiinţifice valoroase în domeniul virologiei. Ioan Cantacuzino (1863-1934) este creatorul Institutului de Microbiologie. stabilind astfel bazele imunităţii celulare. fiind primul cercetător care după Pasteur. Winogradski (1856-1953). tuberculoza. este autorul unor lucrări deosebit de importante în domeniul bacteriofagilor. febra tifoidă şi mai ales turbarea. invadează tot organismul dafniei. care îI poartă numele şi al şcolii contemporane de microbiologie din ţara noastră. în reacţiile de apărare ale organismului faţă de bacteriile patogene. fondatorul şcolii româneşti de microbiologie a desfăşurat o prodigioasă activitate de cercetător studiind numeroase boli ale omului printre care lepra. holera. Şcoala românească de Microbiologie Victor Babeş (1854-1926). lucrând la Institutul Pasteur din Paris.

Fungi. asemănătoare în general cu celula vegetală şi animală. Iniţial microorganismele au fost incluse în regnul Plantae. cu excepţia celor cu structură acelulară (virusurile) au ca unitate elementară de bază celula. Plante.Ştefan Nicolau (1896-1967) este creatorul şcolii româneşti de virologie şI fondatorul institutului respectiv. funcţionale şi de compoziţie. şi a unor lucrări originale în fitopatologie şi în domeniul imunităţii plantelor faţă de bolile bacteriene 2. hepatitelor virale. Regnul Plantae. Sistemul tradiţional: 1. B. febrei galbene. 7 . Traian Săvulescu (1889-1963) este creatorul şi îndrumătorul şcolii româneşti de fitopatologie. 1970). Protozoare. 3. 2. Regnul Plantae. Între microorganismele procariote şi eucariote există diferenţe esenţiale structurale. Sistemul lui Copeland: 1. Regnul Monera. Animale cu membrană conţine steroli mitocondrii 80 S prezenţi prezent Mitoză Nucleul Compoziţia chimică membranei citoplasmatice Sistemul respirator Ribozomii Curenţii citoplasmatici Reticulul endoplasmatic Tipul de diviziune a Poziţia microorganismelor în lumea vie După acumularea a numeroase cunoştinţe asupra microorganismelor a fost necesară introducerea acestora într-un grup taxonomic. 1932 şi Stanier. Diferenţele dintre celula procariotă şi celula ecucariotă Caracterul Procariote Bacterii Cyanobacterii fără membrană fără steroli (cu excepţia micoplasmelor) în membrană citoplasmatică 70 S absenţi absent directă (sciziparitatea) Eucariote Alge. Aceste particularităţi structurale şi funcţionale au determinat împărţirea microorganismelor în două grupe (Eduard Chatton. Regnul Animalia. Este autorul unor lucrări de sinteză ca: Monografia uredinalelor. A publicat numeroase lucrări originale în domeniul herpesului. Regnul Procaryotae (Monera). prezintă unele particularităţi în funcţie de grupul de microorganisme considerat. turbării. dar pe parcursul timpului datorită unor descoperiri noi au apărut alte sisteme de clasificare. febrei aftoase. 2. Monografia ustilaginalelor. C. Regnul Animalia. A. CARACTERE GENERALE ŞI POZIŢIA MICROORGANISMELOR ÎN LUMEA VIE Microorganismele. Celula la microorganisme. Sistemul lui Hogg şi Haeckel: 1.

). encefalopatia spongiformă bovină. Regnul Protista (protozoare.2. 5. diatomee). clasa. 3. eucariotă sau procariotă. Agentul infecţios Astăzi se consideră că agentul infecţios este o moleculă proteică cu greutatea moleculară de 27 kilodaltoni.la animale: 1. PRIONII Bolile produse de prioni sunt cunoscute la om şi animale. Regnul Animalia (animale multicelulare). encefalopatia spongiformă a nurcilor. Aceasta este prima semnalată şi cel mai bine studiată. specia. Regnul Procaryotae (bacterii. encefalopatia spongiformă a felinelor. familia. 3. 2. Sistemul lui Whittaker: 1. Din punct de vedere taxonomic subdiviziunile regnului sunt: încrengătura. următoarele: . Boala "Kurru". Boala Alzheimer. 4. Medicii veterinari avizaţi folosesc termenul francez de tramblanta oilor. Regnul Fungi (ciuperci). dar aceasta este o boală bine cunoscută şi este produsă de un parazit animal. traheofite). cianobacterii = alge albastre-verzi).1. această boală a fost eradicată. encefalopatia spongiformă la ovine.la om: 1. celula. 2. În sistemele de clasificare prezentate anterior sunt cuprinse numai organismele care au ca unitate de bază. roşii. encefalopatia spongiformă a hamsterilor. Regnul Animalia. A fost depistată la un trib local în Papua . Unitatea de lucru efectivă este specia la care denumirea este în sistemul binominal. nefiind introduse entităţile infecţioase cum sunt virusurile sau prionii şi care au fost "alăturate" acestor sisteme de clasificare. Regnul Plantae (alge verzi. 3. în stare proaspătă. 2. Boala Creutsfeldt-Jacob. tramblanta (fr. genul. 5. D. Prima semnalare a unei boli de natură prionică a fost făcută în Anglia în anul 1732 la ovine. Astăzi sunt cunoscute ca boli certe. . 2. 8 . Astăzi. brofite.Noua Guinee. Regnul Plantae. 4. brune.). 4. În România mai este utilizat impropriu termenul de "căpiala" oilor. majoritatea specialiştilor din domeniul microbiologiei au acceptat sistemul de clasificare elaborat de Whittaeker în anul 1969 şi care corespunde necesităţilor actuale. Regnul Protista. 3. subîncrengătura. denumită popular scrapie (engl. produse de prioni. numele organismului fiind derivat din latină sau greacă. După interzicerea consumului de carne. alcătuită dintr-un lanţ de 240 de aminoacizi şi care prezintă o configuraţie spaţială asemănătoare unui metru de tâmplărie parţial destins. ordinul.

Particula virală matură (virionul) este alcătuită din două componente esenţiale: genomul viral şi capsida. având dimensiunea unei nuci. 2. aceştia o transportă la exteriorul celulei şi în momentul în care această proteină pătrunde din nou în celulă este degradată de proteaze. formă de mormoloc. "Kapsa" = cutie).2. formă de cartuş sau obuz (virusul piticirii galbene la cartof). Capsida şi genomul viral formează nucleocapsida. În locul acesteia rămâne un orificiu. Capsida protejează materialul genetic.Această proteină a fost izolată din creierul tuturor cazurilor bolnave studiate. structural şi fiziologic fundamental diferiţi de oricare dintre microorganismele cunoscute (Zarnea G. formă sferică (izometrică). deoarece boala poate fi studiată numai după moartea individului. precum şi un constituient accesoriu. Enzimele din interiorul lor degradează componentele celulare şi în final întreaga celulă nervoasă. 1983). Capsomerele sunt constituite din molecule proteice aşezate în mod regulat. niciodată ambele). Structura virusurilor Deşi diferitele virusuri se deosebesc mult ca formă şi dimensiuni ele sunt constituite după principii comune. formând în ansamblu structura specifică a virusului.2500 nm. VIRUSURILE Virusurile reprezintă o categorie specifică de agenţi infecţioşi. Se consideră că procesul infecţios se desfăşoară astfel: celula prepară proteina celulară normală care se acumulează în lizozomi. Lanţul de aminoacizi este identic cu excepţia unui singur aminoacid (schimbat). învelişul extern. sferoidală (virusul gripal). Specialiştii din biochimie consideră că prin schimbarea unui singur aminoacid din lanţ nu se poate modifica configuraţia spaţială. Dimensiunile virusurilor 17 nm . acoperă genomul fiind alcătuită din subunităţi proteice denumite capsomere. Capsida virală (gr.. Proteina celulară normală prezintă o configuraţie spaţială asemănătoare unui resort. Morfologia virusurilor Din punct de vedere morfologic virusurile pot aparţine următoarelor tipuri principale: formă cilindrică-alungită sau de bastonaş (virusul mozaicului tutunului). Studiile cele mai ample sunt efectuate la animale. În cazul proteinei infecţioase aceasta se acumulează în lizozomi în mod continuu până când aceştia "crapă". după un timp creierul atacat arată ca un burete (cu numeroase orificii). Surpriza a sosit în momentul studierii în paralel (la oi) a creierului la animale sănătoase şi care prezintă o proteină celulară similară. Genomul viral poartă informaţia genetică necesară replicării în sensul sintezei constituienţilor virali şi a precursorilor lor. creierul degenerează complet. Din acest motiv. În stadiul final al bolii. la om ele fiind extrem de puţine. formă paralelipipedică (virusul variolei). În acelaşi timp proteina infecţioasă rezistă la atacul proteazelor celulare. Genomul viral este reprezentat în mod obişnuit printr-o moleculă de acid nucleic (ADN sau ARN. spermatozoid sau cireaşă cu coadă (unii bacteriofagi). 9 .

D'Herelle (1917) demonstrează natura particulară a fagului şi îl consideră.transmitere mecanică: prin contact între frunze. Virusurile plantelor Virusurile plantelor au o mare importanţă ca agenţi patogeni datorită marii lor răspândiri şi faptului că acelaşi virus poate infecta plante care aparţin la diferite familii botanice. ♦ Virusuri persistente cu o capacitate de infectare de peste 100 ore (uneori chiar toată durata de viaţă a vectorului). B .La unele virusuri nucleocapsida este acoperită de o altă structură numită învelişul extern sau peplosul (gr. 1/3 din virusuri). În anul 1915 Twort. Din punct de vedere morfologic virusurile plantelor aparţin la două grupuri: grupul virusurilor izometrice (izodiametrice) sau sferice şi grupul virusurilor alungite.transmiterea prin seminţe (cca.insectă vectoare este variabilă şi corespunde la 3 situaţii: ♦ Virusuri nepersistente. În general virusurile plantelor au o structură chimică mai simplă decât virusurile animale şi bacteriofagii. produse de virusuri care aparţin la 25 genuri distincte. Bolile produse de virusuri la plante sunt denumite viroze.transmiterea prin intermediul nematozilor. Bacteriofagii Bacteriofagii sunt virusuri adaptate la viaţa parazitară în celulele bacteriene şi care prin multiplicare produc liza acestora. unelte de lucru. determinându-l bacteriofag (mâncător de bacterii). acestea se împart în 3 categorii: ♦ Virusuri localizate pe stilet (virusuri nepersistente).400 specii): afide şi cicade. Circulaţia virusurilor în interiorul plantelor se realizează prin parenchim (plasmodesme). ♦ Virusuri circulante (virusuri persistente) pot fi transmise timp îndelungat ajungând în hemolimfa insectei. pot fi transmise până la circa 4 ore de la achiziţie. ca virus. (ex.transmiterea prin intermediul ciupercilor fitopatogene din sol. peplos = manta). altoire. dar nu poate explica cu exactitate cauza acesteia. descoperă fenomenul de liză transmisibilă. ♦ Virusuri propagative (virusuri persistente) se multiplică în corpul vectorului fiind transmise toată viaţa insectei. Relaţia dintre virus . D . E . În funcţie de răspândirea şi comportarea virusurilor în corpul vectorului. anastomoze radiculare. 10 . ♦ Virusuri semipersistente au capacitatea de infectare variabilă de la 10-100 ore de la achiziţie.transmiterea prin vectori se realizează prin intermediul insectelor (cca. Mecanismul de transmitere: Virusurile se pot transmite de la planta bolnavă la planta sănătoasă pe mai multe căi: A .Polymyxa betae transmite virusul rizomaniei la sfecla pentru zahăr). Până în prezent sunt cunoscute câteva sute de boli virale. C . prin floem şi prin xilem.

cu lungimea de 50 µ m. reprezentat de cilindrul axial al cozii.. care în stare extinsă are o lungime de 80 nm.c. Capul fagului. iar când se contractă. Fibrele cozii sunt structuri filamentoase. aceştia încadrându-se în două tipuri de bază şi anume: . placă bazală şi fibrele cozii. 2. fiind împachetată foarte strâns. condus de Delbrück. ce cuprinde 200 gene. Aceste fibrile formează o reţea care îmbracă teaca contractilă a cozii şi care în perioada premergătoare fixării fagului. Gulerul fagului este situat între dopul proteic şi coada fagului şi are forma unui disc hexagonal de 1. Între acest dop şi placa bazală se găseşte un tub lung de 120 nm.) cu o singură excepţie fagul Ø 6 de la Pseudomonas phaseolicola care are un genom ARN segmentat. format din 3 segmente. El are un Ø de 7. ia fiinţă un grup de cercetători. Datele cele mai numeroase cunoscute în prezent sunt cele referitoare la fagii din seria T. iar cu celălalt capăt pe gulerul fagului. În partea bazală a capului. Placa bazală este un disc hexagonal cu Ø de 40 nm şi este prevăzut la partea inferioară cu 6 cârlige (croşetele cozii) care sunt unităţi integrale de fixare a fagului pe bacterie. dar nu este cunoscut încă. La exteriorul cilindrului axial se găseşte teaca contractilă a cozii.c. fixate cu unul din capete pe placa bazală. Anatomia fagilor T-par Particula virală matură a fagilor T-par cu g. ARN m. Structura fagilor diferă de la un grup la altul.c. placa bazală ia forma de stea cu Ø mărit la 60 nm şi este lipsită de dopul central. T4. cu rol de articulare mecanică. . guler.6 nm.N. se desprind de pe guler şi rămân legate numai pe placa bazală.5 nm şi un canal central cu Ø de 2 nm.5 nm grosime cu Ø de 3. Aceasta este constituit din capsomere cu Ø de 4 nm.tipul icosaedric (poliedric). Teaca este constituită din 24 inele suprapuse şi datorită aranjamentului capsomerelor formează o helice. teaca se scurtează la 1/2 respectiv 35 nm. îndeosebi la fagi T-par (T2.În anul 1940. În interiorul capului. cu o lungime de 100 nm şi o lăţime de 65 nm. la microscop prezintă o formă poliedrică iar în secţiune are o formă hexagonală. cea de-a doua legătură fiind mai slabă. liniară. înotând libere în mediu şi au aspectul unor picioare de păianjen. în majoritate. cum ar fi la 11 . T6). ADN d. În momentul contracţiei.m. . sistemul bacterie-bacteriofag fiind folosit ca model experimental pentru cele mai importante studii de genetică moleculară. alcătuit dintr-o moleculă de ADN d.2 x 10 o este alcătuită din ADN şi proteină şi din punct de vedere anatomic prezintă următoarele componente: cap. Genomul bacteriofagilor se deosebeşte de genomul virusurilor animale şi vegetale prin prezenţa unor baze nucleice neobişnuite.tipul filamentos.c. (ADN m. numărul şi modul de aşezare al acestora. Structura genomului Bacteriofagii prezintă în majoritate un genom format dintr-o singură moleculă de A. proteice de 130 nm lungime.. se găseşte genomul. denumit "grupul fag". coadă. prin care trece ADN-ul în momentul introducerii în celula bacteriană. la locul de prindere al cozii se află un dop proteic.

Încorporarea genomului are loc înaintea unirii celor trei componente. Proteinele tardive sunt grupate în 3 categorii: a . Aceştia sunt reprezentaţi de orice structură existentă la suprafaţa celulei bacteriene sau pe pilii şi flagelii acesteia.h. Sinteza acestora devine predominantă când ADN viral a ajuns la rata maximă de replicare. c . axul central al acesteia pătrunzând în adâncimea peretelui celular 12 nm iar genomul este injectat prin intermediul cilindrului axial tubular. 4. În treptele următoare compuşii finiţi se combină pentru a forma particula virală. ansamblarea şi morfogeneza virusului care. iar sinteza lor este controlată de gene bacteriene. 12 . formarea capului fagic nefiind definitivă. Urmează faza de fixare ireversibilă realizată prin intermediul croşetelor şi este condiţionată de prezenţa receptorilor de fag. care sunt degradate în continuare la nucleotide formându-se un stoc din care cel puţin 1/3 sunt utilizate la formarea fagilor progeni. III. care îşi încep activitatea eşalonat în mai multe faze: 1 . realizând faza de fixare iniţială.bacteriofagii T-par. fiind fărămiţat până la nucleotide în segmente de ADN d. Infecţia celulei bacteriene. mici de 1/100 din cromozomul originar. b . repetate ale genomului originar. b . este dirijată de 50 de gene din cele 200. în loc de citozină prezintă 5-hidroximetilcitozină. 5-hidroximetilluracil şi 5-4. . iar la fagii de la Bacillus subtilis. rolul fiind preluat de ARN m viral. care este semiconservativă şi nu prin efectuarea de copii identice. 3. replicarea genomului viral.5 hidroximetiluracil. injectarea făcându-se rapid (15 secunde la T4).proteine structurale ale virusului.formarea proteinelor timpurii cu rol în: a .blochează transcrierea informaţiei de către ARN m al celulei gazdă. încorporarea activată de unele proteine care asigură "aspirarea" ADN în precap. c .degradarea ADN gazdă. Fagul este constituit din 3 porţiuni distincte care se formează separat pe trei linii principale care duc independent la formarea capului.proteine active în procesul de morfogeneză. formarea proteinelor tardive. Replicarea bacteriofagilor După pătrunderea genomului fagic în interiorul celulei bacteriene au loc procese coordonate de cele 200 gene. Nu se cunosc încă forţele care proiectează genomul viral în interiorul celulei. care poate fi reversibilă. Injectarea genomului viral în celula bacteriană După fixarea ireversibilă pe peretele celular are loc o contracţie a cozii fagului. După o serie de ciocniri întâmplătoare fagul se fixează pe peretele celular prin intermediul fibrelor cozii. 2. II."astuparea" găurilor produse la intrare în peretele celular. Replicarea Ciclul de replicare vegetativă a fagului are următoarele etape: I.enzime necesare lizei celulei bacteriene. Legat de acest aspect s-a emis ipoteza că aceste baze nucleice ar avea rol de protecţie a AN fagic împotriva acţiunii unor enzime virale (nucleaze) care atacă numai AN străin şi în felul acesta poate degrada selectiv cromozomul bacterian în cursul sintezei de virus. Adsorbţia reprezintă procesul de fixare a particulelor virale pe suprafaţa bacteriilor. de unele proteine. a cozii şi a fibrelor cozii.

La fungi virusurile sunt în general latente. dar eliberând în afară noi particule virale. iar în suspensii bacteriene atacul fagilor produce limpezirea mediului datorită lizei bacteriilor parazitate care dispar. care se prezintă sub forma unor mici particule poliedrice cu Ø de 33-41 nm. adsorbţia făcându-se pe receptori speciali situaţi la extremitatea liberă a pililor de sex. cap. Micovirusurile au fost evidenţiate şi în sporii fungilor. Transmiterea micovirusurilor în general se face în urma plasmogamiei (heterocarioza). celulele se dezvoltă mai lent. coadă. au forma unor bastonaşe flexibile cu Ø de 6 nm şi o lungime de 1000-2000 nm. ca şi fagii cu ARN. este capacitatea de a trăi în unele celule bacteriene fără a provoca moartea acestora. ultima spiră fiind prima care iese în momentul infecţiei virale. fibrele cozii. Urmează unirea celor trei componente. Fagii maturi sunt eliminaţi prin intermediul unor pori care se formează în membrana citoplasmatică. Din astfel de suspensii de bacterii lizate se pot obţine prin ultra filtrare suspensii de bacteriofagi.c. capul fagului creşte în volum şi devine matur. Genomul este reprezentat de ADN d. ulterior conţinutul celular trece la exterior prin porii deschişi de virioni. fiind cunoscute şi sub denumirea de micofagi. Cianofagii Au formă asemănătoare cu bacteriofagii T-impar. aceasta continuă să se dividă un timp.. cu un caracter exploziv. coli. metabolismul celular încetează brusc şi are loc o distrugere masivă a peretelui celular.2 µ m. dar nu lizează constant. fagii fiind expulzaţi în exterior. Structura micovirusurilor.c. Liza bacteriană şi eliberarea fagului Liza bacteriană se datoreşte acţiunii unei enzime (endolizina) a cărei sinteză este indusă de prezenţa fagului în celula bacteriană. Fagii filamentoşi Fagii filamentoşi care infectează E. când conţinutul în endolizină este maxim. La un moment dat. Structura este aceea a unui cilindru proteic gol deschis la capete (capsidă) în interior aflându-se genomul fagic format din ADN m. Concomitent cu împachetarea ADN. Rolul bacteriofagilor în sol Coloniile de bacterii cultivate pe medii artificiale în zonele unde sunt atacate de bacteriofagi apar ca nişte zone clare "plaje" de liză. bacteria nefiind lizată. O proprietate deosebită a unor tulpini de fagi. Cel mai bine studiat este virusul care infectează specia Penicillium chrysogenum. Bobinarea are loc de la exterior la interior. o moleculă circulară. Micovirusurile Sunt virusuri care atacă fungii. Fagii filamentoşi infectează numai bacteriile cu caracter mascul. Genomul este reprezentat de o moleculă de ARN d.ADN se rulează ca o bobină a cărei ax este perpendicular faţă de cel al cozii.c. desăvârşindu-se fagul matur. Astfel de fagi sunt denumiţi 13 . de 13.

fiind dovedită în solele cultivate cu plante leguminoase. Pătrunderea (Infecţia) virusului în celula bacteriană are loc: a) prin forţe proprii b) printr-un vector activ 14 .3. distrugând speciile de bacterii "lizosensibile".2-9."bacteriofagi temperaţi". Importanţa agricolă a bacteriofagilor este puţin cunoscută încă. cât şi în soluri care au suferit îngheţul iernii. Răspândirea virusurilor din sol este influenţată de capacitatea humusului şi argilelor de a absorbi şi imobiliza particulele de virus. Se ştie în acest sens că solurile argiloase şi bogate în humus adsorb mai mult particulele de virus de cât cele nisipoase. Densitatea lor maximă este în zona rizosferică şi în nodozităţile mature sau la începutul îmbătrânirii. Astfel au fost identificaţi în soluri cu pH între 5. Genomul viral este format din: a) ADN şi ARN b) ADN sau ARN c) ADN d) ARN 3. Existenţa bacteriofagilor a fost demonstrată încă din anul 1927 de către A. Răspândirea bacteriofagilor nu este influenţată prea mult de condiţiile din sol. Virusurile sunt: a) organisme acelulare b) organisme procariote c) organisme eucariote 2. Test de autoevaluare 1. Importanţa bacteriofagilor din sol constă în faptul că influenţează ecologia bacteriilor gazdă. Grigne. De aici rezultă şi posibilitatea răspândirii diferenţiate a unor boli virotice ale plantelor şi ai bacteriofagilor în natură. iar celulele bacteriene ce-l găzduiesc se numesc "celule lizogene". modificând uneori echilibrul microbian.

ce constituie un mijloc de conservare a speciei. dar se cunosc la unele grupe şi forme de conjugare de tip parasexuat. 2 . dar unele grupe au pigmenţi sintetizanţi şi ca atare pot folosi energia luminoasă. putând îmbrăca mai multe aspecte morfologice ca forme sferice.b 2. 4 . cilindrice. spiralate sau helicoidale. la unele grupe. ♦ Bacteriile au un polimorfism accentuat. organisme chimiosintetizante (Chemotrofe). iar afinităţile tinctoriale nu sunt deosebite faţă de citoplasmă. 15 . adică lipsit de membrană. În linii generale bacteriile au o serie de caractere generale ce pot fi sistematizate astfel: ♦ Nucleul celulei bacteriene este de tip procariot. ♦ Bacteriile pot forma spori. BACTERIILE Sunt organisme unicelulare cu o structură complexă care au un metobolism propriu datorită unui aparat enzimatic complex ce le asigură desfăşurarea proceselor vitale. filamentoase şi pătrate. forma de sciziparitate rămâne însă forma esenţială de reproducere. numite cili sau flageli. cu formare de celule sexuate de sens diferit. dezintegrând diverse substanţe chimice prin intermediul proceselor fermentative.a.3. fiind din acest punct de vedere. ♦ Altele îşi procură energia necesară sintezelor celulare şi altor manifestări vitale. 3 .a.b. Pentru sinteza capsidei virale se utilizează: a) proteine existente în citoplasmă b) proteine sintetizate de ARN gazdă c) proteine sintetizate de AN viral Rezultatele corecte: 1 . ♦ Mişcarea la speciile mobile este asigurată de organite speciale. ♦ Se înmulţesc prin aciziparitate. ♦ Bacteriile sunt lipsite de clorofilă. de către celulă 4.c) prin "înglobare".

bacterii pătrate. izolat. cu genul principal Coccus.bacterii spiralate sau elicoidale. Streptococcus lactis). Sporosarcina ureae). genul Gafkia). Bacteriile cilindrice. Bacteriile spiralate. cunoscute sub denumirea de bacili au formă de bastonaşe. Stafilococul. cu perete neted. iar celulele rezultate formează lanţuri de lungimi variabile (ex. rigide ca un baston. Diplococcus pneumoniae). Unele dintre bacteriile cilindrice au proprietatea de a forma spori. sau elipsoidală. la care planurile succesive de diviziune sunt dispuse în mai multe direcţii. cu particularitatea de a forma hife. microorganisme cu asemănări morfologice cu fungii. Staphyllococcus aureus. cu raportul între cele două axe foarte diferit.Morfologia bacteriilor Din punct de vedere al formei exterioare se disting cinci tipuri de bază. la care diviziunea se face după planuri succesive paralele. 16 . au forma unor pătrate cu latura de 1.bacterii sferice denumite coci. la care planurile de diviziune sunt orientate după cele trei direcţii ale spaţiului şi reciproc perpendiculare unul pe altul. până la unele cu aspect aproape sferic.bacterii filamentoase. . ovoidală. Tetracocul. În funcţie de poziţia celulelor fiice după diviziune. cu cele două diametre aproximativ egale. au formă sferică. spre exemplu la Sphaerotilus nutans aspectul filamentos este determinat de aşezarea celulelor individuale în lanţuri de celule reunite printr-o teacă delicată. în care se cuprind trei categorii de germeni şi anume: vibrionii. întâlnite în apele saline.bacterii cilindrice sub formă de bastonaş drept sau uşor curbat din care face parte genul Bacillus. la care celulele rămân independente după diviziune (ex.5-11 µ m şi o grosime de 0. după cum urmează: . După forma celulelor şi modul de grupare în urma procesului de diviziune. la care diviziunea se face după planuri succesive paralele. de la forme cu aspect filamentoase. iar celulele rezultate sunt dispuse câte 4 la un loc (ex. la care planurile de diviziune sunt perpendiculare unele faţă de altele. Diplococul. cu celule alungite în care se cuprind actinomicetele. în formă de spirală cu mai multe ture de spiră. Micrococcus ureae). cu un singur tur de spiră. Bacteriile filamentoase. Sarcina. sunt foarte rare. de unde şi aspectul lor de miceliu. sunt elicoidale cuprind trei subtipuri morfologice: Vibrionul. Bacteriile pătrate. spirilii şi spirocheta. în formă curbată. Spirocheta. care se poate strânge şi relaxa. rezultând o grupare de celule sub formă de cub (ex. Formează placarde de 8-16 celule pătrate rezultate în urma diviziunii.1 µ m. bacteriile se împart în următoarele tipuri şi subtipuri morfologice: Bacteriile sferice sau cocii. . . Streptococul. celulele rezultate rămânând grupate câte două (ex. În unele cazuri. . Spirilul. iar celulele rezultate se grupează ca un ciorchine (ex. evidenţiate în apa hipersalină din peninsula Sinai. au ca prototip actinomicetele. cu tendinţă de ramificare. sub formă de spirală cu mai multe ture de spiră dar flexibile. cocii prezintă următoarele moduri de grupare: Cocul simplu.

Capsula este o secreţie care apare la unele bacterii. cilii sau flagelii. incluziunile. În funcţie de inserţia pe corpul bacteriei cilii pot avea următoarele poziţii: . cu cili dispuşi în jurul bacteriei.monotrihă.Structura celulei bacteriene Celula bacteriană este o entitate morfologică şi funcţională echivalentă cu celulele organismelor superioare.peritrichă. un cil la un singur pol. La bacteriile Gram-pozitive corpusculul bazal este format din două discuri (inele). ♦ stratul mucos caracterizat prin prezenţa unei mase amorfe neorganizate în jurul celulei. Viteza de înaintare este mare. Aparatul fimbrial. nu servesc la 17 . . ♦ Peretele celular.amfitrichă. de la unu până la o sută. aparatul nuclear. Compoziţia chimică a capsulei diferă în funcţie de specia bacteriană la care apare şi de condiţiile de mediu.01-0. parcurgând într-o secundă o distanţă de la 10 până la 40 ori mai mare ca diametrul longitudinal al bacteriei. în mod excepţional până la de 10 ori. citoplasmă. Funcţiile biologice ale capsulei sunt următoarele: . luând ca reper peretele celular: ♦ Structură extraparietală formată din: capsulă. Implantarea lor se face în citoplasmă printr-un corp bazal situat între peretele celular şi membrana citoplasmatică. mobile. ñ funcţie de raportul faţă de celula bacteriană capsula este de mai multe feluri: ♦ microcapsula. Numărul cililor este variabil. lungi. Cilii sunt organite lungi de 16-18 µ m şi subţiri. cu câte un cil la ambii poli ai celulei. . cilindrice.02 µ m pe toată lungimea. Cu ajutorul cililor bacteriile se pot deplasa linear sau se pot rostogoli. de obicei ondulaţi. angrenate împreună sub forma butonilor de manşetă. cu o structură complexă formată din următoarele componente. de ordinul sutelor (100-400). cu grosimea fină de 0. Fimbriile sunt formaţiuni filamentoase prezente pe suprafaţa bacteriilor imobile sau mobile.2 µ m.funcţia de protecţie împotriva fagocitelor la bacteriile patogene. ce se fixează la exteriorul celulei şi constituie un înveliş în jurul acesteia. aparatul fimbrial şi pilii de sex. subţiri. Lungimea cililor depăşeşte pe cea a celulei. cu diametrul de 0. vacuolele. cu cili dispuşi la un pol sub formă de mănunchi. de la exterior către interior. sporul bacterian. ♦ Structura intraparietală compusă din: membrana citoplasmatică. Prezenţa cililor este caracteristică numai anumitor specii de bacterii. alţi constituienţi ca polizaharidele şi polipeptide. funcţie de specie. . Cilii sau flagelii Cilii sau flagelii sunt formaţiuni filamentoase. . în număr mare. Ele au o poziţie radială şi sunt mai scurte ca cilii. .lophotrichă.funcţia de virulenţă.funcţia de protecţie împotriva desicaţiei. ♦ zooglea ce se prezintă ca un strat mucos neorganizat care înglobează mai multe celule microbiene. fiind formată din 98 % apă. situate la suprafaţa celulei bacteriene şi reprezintă organite de mişcare ale acesteia. ce se pune în evidenţă prin metode imunologice. mezozomii. ribozomii.

Acizii teichonici sunt foarte abundenţi la bacteriile Gram+.participă la procesul de diviziune celulară. . . coloranţi) decât cele Gram+. Fimbriile sunt de natură intracelulară deoarece după îndepărtarea peretelui celular. Proteinele reprezintă peste 50 % din total. fiind denumite şi "pili de sex". În sfârşit. 18 .conţine receptori de virus. acoperă citoplasma bacteriilor şi o separă de faţa internă a peretelui celular. Membrana citoplasmatică este o barieră osmotică de permeabilitate care reglează pătrunderea în celulă şi eliminarea selectivă a diferitelor substanţe. la nivelul său ia naştere semnalul care declanşează iniţierea replicării cromozomului bacterian. fiind de mai multe tipuri moleculare: 80-90 % laG+. rămân fixate pe protoplaşti. Coloraţia Gram permite clasificarea bacteriilor după peretele celular în două mari categorii: Gram+ (violet) şi Gram. membrana citoplasmatică este suportul enzimelor care participă la sinteza ATP (la eucariote aceste enzime se află în mitocondrii). 5. .sunt în general mai rezistente la inhibitori (peniciline. legate de ADN celular. Peretele celular are rol: .asigură individualitatea morfologică. Peptidogliconul (mureina) este prezent la majoritatea bacteriilor.mişcare ci au rol de fixare pe diferite substrate solide sau pe hematii. Aceste organite celulare joacă un rol important în diviziunea nucleului şi în formarea septului care separă cele două celule fiice. Bacteriile Gram. pe care le aglutiează.oferă protecţie faţă de şocul osmotic. Peretele celular este absent la micoplasmatale. . 4. . 6. 10-20 % la G-. Membrana citoplasmatică. Lipopoliozidele caracterizează bacteriile Gram. Între cele două categorii există diferenţe mari de compoziţie chimică şi anume: 1. după Ottow. Are o grosime de 7. Acizii graşi se găsesc sub forma unor lanţuri lungi la nivelul peretelui celular la actinomicete şi la bacteriile coryneforme.(roşu). Acizii teichuronici sunt caracteristici bacteriilor Gram+.mediază schimbul de substanţe cu mediu. Analiza chimică a membranei evidenţiază trei tipuri de molecule: lipide. Membrana citoplasmatică are rol în creşterea şi diviziunea celulară. molecule mici şi chiar ioni împedicându-le difuzarea în mediu deşi concentraţia extracelulară este mai mică. Mezozomii sunt formaţiuni care derivă din membrana citoplasmatică sub forma unor invaginări.de susţinere mecanică. Acizii lipoteichonici sunt întâlniţi la bacteriile Gram+ asociaţi la membrana citoplasmatică dar se găsesc şi în peretele celular. Ea menţine în celulă o concentraţie ridicată de macromolecule. proteine şi glucide. Conţine permeazele care asigură transportul activ în interiorul celulei a unor substanţe organice polare din mediu.5 nm şi este constituită din două straturi fosfolipidice.şi sunt responsabile de primul control al permeabilităţii celulare. apendice filamentoase care au un canal prin care se face transferul cromozomului bacterian de la celula mamă (F+) la celula femelă (F-). Pilii sunt. 2. Peretele celular Este invizibil sau foarte greu vizibil la microscopul fotonic şi reprezintă aproximativ 20 % din greutatea uscată a celulei şi 25 % din volumul ei. 3.

amidon. Lungimea acestuia este mare. Ribozomii sunt formaţiuni citoplasmatice. terminală sau laterală. iar cele cu gaz au rol de flotaţie. Endosporul (sporul propriu-zis) apare în interiorul unei celule vegetative numită "sporangiu" şi prezintă o mare rezistenţă la condiţiile nefavorabile de mediu. Fiecare subunitate 50 S este legată de o subunitate 30 S prin intermediul legăturilor ARN . ajungând la Escherichia coli la 1 mm. Sporul este o formă de conservare a speciei la condiţiile nefavorabile de mediu şi concentrează într-un volum redus toate componentele esenţiale ale celulei din care provine. 30 S şi 50 S. Dispunere sporului în celula vegetativă poate fi centrală. Bacteriile pot conţine mai multe plasmide. în funcţie de starea fiziologică a vârstei celulei. în special la variaţiile temperaturii. structură şi rezistenţă la factorii de mediu. de exemplu. Cele cu apă au rol în menţinerea presiunii osmotice în raport cu mediul extern. Citoplasma poate fi caracterizată ca un complex de stări fizice într-o continuă transformare. posedă pe cromozom 1 sau 2 plasmide conjugate şi 10-15 plasmide neconjugate. sferice. este un sistem coloidal constituit din săruri minerale. în anumite condiţii de viaţă.2. subterminală. Citoplasma. Plasmidele sunt considerate material genetic extracromozomial. 19 . Incluziunile sunt formaţiuni inerte care apar în citoplasmă la sfârşitul periodei exponenţiale de creştere a celulei. în citoplasmă. După modul de formare.proteină şi proteină-proteină. cu un diametru de 10-30 nm. Vacuolele sunt formaţiuni sferice care apar în citoplasmă în faza de creştere activă a celulelor bacteriene. Replicarea plasmidelor se produce în două momente diferite: atunci când celula se divide şi atunci când se produce procesul de conjugare. La bacteriile fixatoare de N2. fiind independente de nucleu. Formă sporului poate fi sferică sau ovală.000 ribozomi de tip 70 S. sporul bacterian poate fi de mai multe tipuri: 1. Ele pot fi formate din glicogen. La bacteriile nitrificatoare numeroasele invaginări ale membranei citoplasmatice măresc suprafaţa de schimb enzimatic. Ele poartă informaţia pentru degradarea unor substraturi şi pentru rezistenţa la antibiotice. Materialul nuclear ("nucleul") este constituit dintr-un cromozom format de o buclă de ADN aflat în suspensie. Are un pH cuprins între 7-7. ceea ce implică o răsucire foarte accentuată. lipide şi apă. Escherichia coli. Ribozomii 70 S joacă un rol precis în cursul traducerii lanţurilor de ARN în proteine.La bacteriile purpurii mezozomii conţin pigmenţi clorofilieni. nitrogenaza care este inhibată de O2. Sporul bacterian este o formaţiune care derivă din celula vegetativă a bacteriilor. În interiorul lor se găseşte apă sau gaz. este protejată de mezozomi. compuşi solubili de natură lipoproteică. nucleoproteine. Plasmidele nu sunt indispensabile pentru viaţa celulară dar pot aduce un avantaj selectiv. carbonat de calciu şi fosfat anorganic. O celulă bacteriană conţine în medie 18. Fiecare ribozom se disociază în două subunităţi. O celulă vegetativă poate forma un singur endospor.

3.asigură transportul elementelor de metabolism. Acizii nucleici.este solvent al compuşilor hidrosolubili. din greutatea uscată a bacteriilor. Artrosporii se formează prin fragmentarea unor celule vegetative. Lipidele se găsesc în proporţie de 1-20 %. Apa este mediul biogen esenţial şi reprezintă 78 % din greutatea medie acelulei bacteriene. Au o formă neregulată şi o rezistenţă intermediară între cea a endosporului şi celula vegetativă. Sărurile minerale reprezintă 2-20 % din greutatea uscată a bacteriilor şi sunt reprezentate de principalele elemente. Au o rezistenţă mai mică decât endosporul şi nu sunt termorezistenţi. 2. . Se găseşte sub formă de apă liberă sau legată de diferite componente celulare. Thermoactinomyces. neavând rezistenţa caracteristică sporului.activează unele sisteme enzimatice. 20 .influenţează permeabilitatea peretelui celular. Chiştii sunt stadii de rapaus sau supravieţuire. prin îngroşarea pereţilor şi acumularea de material de rezervă.este mediu de dispersie pentru constituienţii chimici insolubili în apă. Delsulfatomaculum.Bacteriile susceptibile de a produce endospori aparţin genurilor: Bacillus. iar această variaţie este specifică depinzând de vârsta celulei şi compoziţia mediului de cultură. ARN t. Glucidele reprezintă 4-25 % din greutatea uscată a celulei bacteriene şi se găsesc sub formă de glucide simple (mono şi dizaharide) şi polizaharide. energetic sau de material de rezervă.reglarea presiunii osmotice. . 600 molecule diferite. Principala lor funcţie priveşte capacitatea de reproducere. ADN se găseşte sub forma unei singure molecule circulare. Glucidele simple participă la metabolismul bacterian iar polizaharidele au rol structural. Proteinele au rol structural iar unele îndeplinesc funcţia de enzime. .reglează pH-ul. Substanţele minerale au rol în: . Sporolactobacillus. Clostridium. formate ca răspuns la modificările de mediu şi provin din transformarea unei celule vegetative. organice şi anorganice. Ea conţine cca. În interiorul unei celule apar de regulă mai multe gonidii care sunt eliberate în mediu prin ruperea peretelui gonidangiului.intră în compoziţia unor constituienţi celulari. 4. Gonidia apare endocelular prin condensarea şi fragmentarea protoplasmei unei celule vegetative numită gonidangiu. ARN reprezintă cca 17 % din greutatea uscată a celulei bacteriene şi se găseşte localizat în citoplasmă sub trei forme: ARN m. Lipidele se găsesc în membrana citoplasmatică şi sub formă de granule intracitoplasmatice. ARN r.condiţionează activitatea enzimelor. . Sporosarcina. Reprezintă 1/5 din conţinutul celular. Cel mai bine este reprezentat fosforul (∼ 45 %). Artrosporii sunt caracteristici bacteriilor actinomicete. Compoziţia chimică a bacteriilor Compoziţia chimică a celulei bacteriene nu diferă prea mult de cea a celorlalte organisme vii. dublu helicale. . . Apa îndeplineşte numeroase funcţii: . Proteinele reprezintă cca 60 % din greutatea uscată a bacteriilor şi se găsesc sub formă de holoproteine şi heteroproteine. .

bacteriile se împart în două categorii: .prin înmugurire. În afara diviziunii celulare. care corespunde începerii multiplicării. rol antibiotic. rol de vitamine. Faza exponenţială sau de multiplicare logaritmică. Pigmenţii pot avea rol în fotosinteză. Staphylococcus aureus).heteromorfe. 21 . antocianici. iar cultura nu este vizibilă macroscopic. care se face prin diviziune celulară. . multiplicare se mai poate realiza prin: . . După substratul asupra căruia acţionează enzimele se clasifică în: .bacterii cromofore. .endoenzime sunt secretate intracelular şi participă la reacţiile de sinteză (anabolism). când survine diviziunea celulară. în care procesul se accentuează în progresie geometrică. Această creştere se continuă până la atingerea unei limite. Prin creştere se înţelege procesul de neoformare. După localizarea pigmenţilor faţă de celulă. Diviziunea celulară poate fi: . . galbeni. . Evoluţia unei culturi bacteriene În urma studierii multiplicării bacteriilor pe medii artificiale. Faza de lag sau (creştere zero).fragmentarea conţinutului celular în mai multe elemente. termolabile. când numărul bacteriilor din inocul nu creşte. a substanţei de constituţie.enzime constitutive. a cărei viteză creşte progresiv şi în care celulele sunt tinere. când celulele fiice rezultate sunt egale. s-a constatat că acest proces se realizează în mai multe faze succesive: 1. pigmenţi carotenoizi (roşii. la care pigmentul rămâne localizat în celula bacteriană (Ex. iar durata unei generaţii este minimă. care sunt preexistente şi care acţionează rapid asupra unui substrat. Creşterea şi multiplicarea bacteriilor Ciclul de dezvoltare al bacteriilor se compune din două faze: creşterea şi multiplicare. Faza de accelerare a ritmului de creştere. fiind solubile în apă.exoenzime care sunt eliberate în mediul înconjurător acţionând asupra unui substrat din afara celulei.enzime adaptive. apariţia enzimelor fiind legată de mediu. de catalizatori ai celulei vii. portocalii).izomorfă. deoarece celula trebuie să se adapteze la substrat. ele sunt angrenate în procesele de catabolism. de protecţie împotriva radiaţiilor luminoase şi ultraviolete. Pigmenţii pot fi de mai multe tipuri. Enzimele bacteriene constituie o grupă de proteine cu importanţă biologică deosebită. Pseudomonas fluorescens). când celulele fiice rezultate nu sunt egale. Această fază durează aproximativ 2 ore şi este o etapă de adaptare la noile condiţii de cultură. în protoplasma bacteriei.Pigmenţii sunt substanţe colorate care se găsesc în citoplasma bacteriilor cromogene. după compoziţia chimică: bacterioclorofite. pigmenţi melanici (brun sau negru). După viteza de acţiune enzimele pot fi de două categorii: . la care pigmentul este eliminat în mediul pe care îl colorează (Ex. care acţionează lent. în condiţii favorabile. este cuprinsă între momentul însămânţării bacteriilor şi momentul începerii multiplicării. criolabile şi sensibile la acţiunea radiaţiei ultraviolete.bacterii cromopare. 3. 2. Sunt sintetizate în tot cursul vieţii bacteriei. Prin multiplicare se înţelege sporirea numărului de indivizi.

modificările fizico-chimice ale mediului de cultură (acumulare de acizi.010 4. fie energia eliberată prin reacţii chimice oxidative. în cazul celor chimiotrofe. cu forme de involuţie. alcooli etc. 7. Această fază corespunde celulelor bătrâne. prin moartea unora dintre ele.708 1024 10 3. când apar numeroşi spori. .602 8 3 0.competiţia pentru O2 sau activitatea slabă a substanţelor folosite pentru procesele respiratorii. 5. După sursa de energie bacteriile pot fi clasificate astfel: . 8. în care numărul celulelor viabile scade progresiv.Creşterea exponenţială a unui organism unicelular ce realizează o generaţie la 20 minute (după Stanier. Faza iniţială de declin.505 64 6 1. fie energia radiantă luminoasă în cazul celor capabile de fotosinteză. cu ritm de creştere zero. 1966) Timpul (minute) 0 20 40 60 80 100 120 140 160 180 200 Număr de diviziuni 0 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 Număr de organisme exprimat în: nr. Această fază corespunde celulelor mature.fototrofe (fotosintetizante) a căror sursă primară de energie este lumina. la întuneric. 22 . Faza intermediară de declin în care numărul celulelor continuă să scadă.lipsa substanţelor nutritive esenţiale din mediul nutritiv. cu un ritm de dispariţie constant.aritmetic log2 log10 1 0 0.107 256 8 2. . Nutriţia bacteriilor Bacteriile pot folosi pentru manifestările lor vitale. 6.204 32 5 1.903 16 4 1.acumularea produşilor de catabolism şi a toxinelor în concentraţii incompatibile cu viaţa celulelor.).408 512 9 2.301 4 2 0. Faza staţionară.000 2 1 0. . Oprirea multiplicării bacteriilor şi în cele din urmă moartea lor se datoreşte unei serii de factori ca: . care se caracterizează prin faptul că numărul celulelor rămâne constant din cauza echilibrului ce se stabileşte între numărul celulelor ce mor şi a celor ce apar în urma unei diviziuni foarte lente. Faza încetinirii ritmului de creşterem când rata multiplicării începe să scadă progresiv. Faza finală de declin încheie evoluţia unei culturi prin moartea în ritm lent a celulelor până la sterilizarea completă a culturii.806 128 7 2.

gheaţa nu se formează la plante decât în prezenţa bacteriilor specifice care. În concluzie. care sunt capabile să-şi orienteze metabolismul spre respiraţie sau spre fermentaţie. pură. în prezenţa O2. Microorganisme strict (obligatoriu) aerobe care folosesc O2 ca acceptor final de H. Unele microorganisme de acest tip respirator (levurile) pot trece de la un metabolism aerob la unul anaerob. Aceste nuclee pot fi reprezentate de particulele minerale care provoacă congelarea începând de la -10oC. Supusă la temperaaturi inferiore lui zero grade. Grupe particulare de bacterii Bacteriile glasogene Apa chimică şi biologică. microorganismele se grupează în patru tipuri respiratorii: 1. aparţin speciilor Pseudomonas syringae şi Erwinia herbicola. . Microorganisme strict (obligatoriu) anaerobe. 2. putând fi cultivate numai pe medii sărăcite în O2. Microorganismele microaerofile. în funcţie de disponibilităţile de O2 şi care au în mod obişnuit un metabolism anaerob fără a fi însă sensibile la prezenţa O2. Această particularitate se datorează sensibilităţii unora dintre enzimele lor la condiţiile de oxidare puternică. 4.chemotrofe (chimiosintetizante) a căror sursă de energie este obţinută la întuneric în urma reacţiei de oxido-reducere a unor substanţe organice sau anorganice. 3. ea nu îngheaţă decât în prezenţa nucleelor glasogene. Bacteriile care folosesc o sursă organică de carbon sunt denumite bacterii de fermentaţie iar cele care utilizează o sursă organică de azot mai sunt denumite bacterii de putrefacţie. având nevoie de prezenţa continuă a oxigenului atmosferic. au nevoie de o concentraţie de O2 mai mică decât aceea din aerul atmosferic.Autotrofia. posedă în membrană. Suşele bacteriene în cauză. Anaerobioza lor strictă constă în faptul că. La temperaturi situate între -10oC şi zero.Paratrofia reprezintă tipul de nutriţie la care creşterea este dependentă de energia furnizată de celula parazitată. corespunde capacităţii de sinteză a tuturor constituienţilor celulari prin mijloace proprii. care nu se pot dezvolta în prezenţa oxigenului molecular.Heterotrofia. implică incapacitatea de sinteză a unor metaboliţi esenţiali şi de aceea este nevoie de prezenţa substanţelor organice ca sursă de C sau N. care este toxic şi nu apă. NO3-. Ele nu dispun de enzimele respiratorii din categoria citocromilor. ele pot fi saprofite (epifite) sau parazite pe organele 23 . În funcţie de capacitatea de sinteză a metaboliţilor esenţiali.. pe când heterotrofele nu-şi pot realiza sintezele proprii decât dacă dispun de substanţe organice pe care le descompun până la produşi mai simpli şi pe care îi utilizează în metabolismul lor. care se comportă ca acceptor final de H. NH3. bacteriile prezintă următoarele tipuri de nutriţie: . Respiraţia microorganismelor După exigenţele faţă de oxigenul molecular. . în funcţie de condiţiile de mediu. autotrofele prin sintezele lor generează substanţa organică plecând de la compuşi minerali simpli. Microorganisme facultativ anaerobe. poate rămâne în stare lichidă până la -40oC. pornind de la surse simple anorganice de C şi N ca: CO2. NO2-. nucleele glasogene. se formează peroxidul de hidrogen.

Binenţeles că se încearcă stoparea acţiunii acestor bacterii pe diferite căi (tratamente chimice cu antiabiotice. Reducerea numărului de repetiţii în lanţul polipeptidic reduce activitatea glasogenă.). pulverizări cu apă. ceea ce le oferă un avantaj selectiv considerabil. Bacteriile glasogene joacă un rol important în practică deoarece provoacă îngheţarea în primăvară a numeroase plante. apar simptomele îngheţului cu ofilirea ireversibilă. căpşun). Bacteriile glasogene care provoacă îngheţarea au fost observate la plante foarte diverse (pin. fructe). datorită capacităţii de a induce formarea gheţii. Pe de altă parte suşele inductoare de gheaţă se multiplică abundent pe organele necrozate prin îngheţ. Compus din 1200 de aminoacizi. Micoplasmele sunt grupate în clasa Mollicutes (moli = moale. care aplicate pe plante inhibă dezvoltarea speciilor glasogene În sens pozitiv specia Ps. unde ele au un efect antigel. Puterea glasogenă a bacteriilor se exprimă "in vitro" sau în "in vivo" pe organele plantelor. flori. în special pomii fructiferi şi viţa de vie. cu două genuri: . folosirea bacteriofagilor. syringae. Proteina este formată din 1200 de aminocizi cu o structură repetitivă foarte accentuată. Suşele bacteriene active. a cărei creştere este dependentă de prezenţa sterolilor în mediu. cireş.Mycoplasma. . pliabil şi cute = piele). porumb. Alte proteine care au o structură repetitivă sunt prezente de asemenea. prun. acest polipeptid comportă repetiţii în mai mult de 100 exemplare. syringae (60 %) şi mai mic la E. Sunt considerate cele mai mici organisme capabile de creştere autonomă pe medii acelulare. fumigaţii. cu o compoziţie chimică asemănătoare celulei animale. În ultimii ani s-a obţinut prin inginerie genetică suşe neglasogene de Ps. a microorganismelor antagoniste. la care celula este delimitată de o membrană lipoproteică. Procentul de nuclee glasogene este ridicat la Ps. în sângele a numeroase specii de animale din regiunile polare. 24 . tomate. forsiţia.plantelor în cauză (frunze. fasole. dacă ele sunt plasate (ţinute) 1 oră la -5oC. La viţa de vie s-a observat o corelaţie ridicată între numărul de bacterii glasogene prezente pe muguri şi pierderile cauzate de frig la temperaturi apropiate de 0oC. Micoplasmele Micoplasmele reprezintă un grup particular de bacterii lipsite de perete celular. cais.Acholeplasma. piersic. pe când plantele martor netratate cu bacterii rămân imune la toate alterările vizibile. Când o suspensie de bacterii glasogene este pulverizată pe frunze. care se dezvoltă independent de steroli. herbicola (1-5 %). syringae glasogenă este utilizată pentru obţinerea zăpezii artificiale (Snow max). prezintă o genă specifică care cedează o proteină foarte particulară în membrana lor. aplicarea de polimeri care limitează schimburile termice cu exteriorul etc.

Suprafaţa sporilor este netedă sau prezintă diverse ornamentaţii. în descompunerea 25 . în cursul vieţii unui organism.capacitatea de a traversa filtrele bacteriene. violet până la albastru sau cenuşiu).sensibilitatea osmotică. pe resturi vegetale actinomicetele încep să se dezvolte numai după ce bacteriile şi ciupercile au încetat să se mai multiplice.rezistenţa la antibiotice care acţionează asupra sintezei peretelui celular (penicilina). cu tendinţă de ramificare. Sporii sunt de asemenea variaţi ca formă. Datorită lipsei peretelui celular. Pe aceste colonii se formează sporofori cu spori. Pe medii de cultură solide formează colonii dense cu aspect cartilaginos sau cretos.5-2 µ m şi prezintă o structură de tip procariot. Capacitatea lor de a degrada substanţele organice dintre cele mai complexe le conferăun rol important în natură. La unele specii pigmenţii difuzează în mediu. în special. Sporoforii sunt diferiţi ca formă: spiralaţi. Actinomicetele Actinomicetele constituie un grup mare de bacterii filamentoase. instalarea lor în diferite organisme fiind uşurată de natura chimică a membranei similară membranelor gazdei. Micoplasmele produc peste 40 de boli la plante dar şi la animale şi om. de unde şi aspectul lor de miceliu. micoplasmele au o plasticitate naturală foarte mare. fiecarespecie are o morfologie caracteristică. caracterizate printr-o mare varietate morfologică. drepţi sau curbaţi. roşu. Metabolism. O particularitate a fiziologiei actinomicetelor este modul lor de nutriţie omnivor. Cu toate acestea. până la 150 µ m la cele filamentoase. . fiind descrise mai multe tipuri morfologice ca: sferice-cocoidale. În condiţii naturale micoplasmele sunt parazite.Morfologie. deoarece au particularitate de a forma hife (filmente) ramificate şi spori de diseminare. Multiplicarea micoplasmelor se poate realiza la aceeaşi specie prin diviziune. alungiţi sau cilindrici. cultivate în condiţii de mediu bine definite. Morfologie. care le permite să se dezvolte pe substraturi organice dintre cele mai diferite. Majoritatea actinomicetelor au o formă alungită filamentoasă. Actinomicetele produc pigmenţi care dau miceliului aerian culori diferite (galben. Filamentele miceliene au un Ø cuprins între 0. înmugurire şi fragmentarea filamentelor. filamentoase. Gram pozitive. aderente la substrat. diplococi. multinucleate. Dimensiunile lor variază de la 125250 nm la formele sferice. încât polimorfismul acestora nu trebuie confundat cu pleomorfismul care implică obligatoriu existenţa a mai mult de o formă celulară distinctă. Multă vreme actinomicetele au fost considerate ca făcând parte din categoria ciupercilor. corespunzând unor celule foarte lungi. fără pereţi transversali. . Micoplasmele sunt Gram-negative. fiind sferici ovali. În condiţii naturale. .tendinţa de pătrundere şi creştere în profunzimea mediilor. portocaliu. atunci când toate substanţele uşor asimilabile din resturile vegetale au fost descompuse de predecesorii lor. Lipsa peretelui celular este răspunzătoare de instabilitatea morfologică şi de alte proprietăţi cum ar fi: .

de producere de substanţe antibiotice (până în prezent peste 500 de antibiotice distincte). Unele actinomicete produc boli la plante. calciul. Bacteriile prezintă: a) nucleu complet 26 . fermentaţia lactică. În sol acestea participă la degradarea biologică şi mineralizarea substanţelor organice. îmbogăţind solul în materie organică. acestea contribuie la agregarea particulelor de sol. deci la îmbunătăţirea structurii solului. În medii specifice unele grupe de bacterii produc procese fermentative utile ca. propionică etc. Importanţa lor practică este legată în mod deosebit prin intermediul speciilor genului Streptomyces. Bacteriile sunt organisme: a) pluricelulare b) acelulare c) unicelulare 2. potasiul. deci menţin sau schimbă echilibru biologic din sol. altele activează în zona rădăcinii plantelor contribuind la dezvoltarea acestora şi la sporirea activităţii rizosferice. contribuind astfel la realizarea circuitului elementelor în natură (azotul. Alte grupe de bacterii au capacitatea de a secreta enzime extracelulare cu care lizează unele bacterii sau ciuperci. fermentaţia amidonului.substanţelor organice din nămoluri şi sol. Unele specii bacteriene au capacitatea de a produce antibiotice. magneziul şi microelementele). fosforul. care pot limita dezvoltarea unor grupe de microorganisme din sol. Prin unele substanţe bacteriene de natură mucilaginoasă cum sunt polizaharidele capsulare. Unele grupe de bacterii trăiesc în simbioză cu plantele superioare producând nodozităţi şi realizează fixarea azotului atmosferic. Bacteriile contribuie şi la formarea substanţelor humice. Aproximativ 50 % din tulpinile izolate în natură produc antibiotice. a pectinelor. Rolul bacteriilor în natură Bacteriile care trăiesc în natură joacă un rol important în mineralizarea compuşilor organici. Test de autoevaluare 1. butirică. animale şi om.

27 . ficocyanina şi uneori ficoeritrina). Mecanismul lor fotosintetic este identic cu cel al algelor eucariote.b. Unele cyanobacterii sunt unicelulare. Bacteriile au dimensiuni care se măsoară în: a) mm b) cm c) nm d) µ m Rezultate corecte: 1 . nu au nevoie de vitamine ca factor de creştere. multistratificat.µ m. 2 .b) nucleu fără membrană c) nu prezintă nucleu 3. formând lanţuri mai lungi. iar altele filamentoase. având o mobilitate de tip glisant. Celulele prezintă un perete rigid. Peretele celular poate fi acoperit la exterior cu o teacă gelatinoasă sau fibroasă. asemănânduse cu bacteriile filamentoase glisante de tip Beggiatoa. Cyanobacteriile sunt strict fotoautotrofe şi nu se pot dezvolta numai în prezenţa substanţelor organice. Pigmenţii fotosintetizanţi sunt reprezentaţi numai de clorofila "a" şi deficobiliproteine (alloficocyanina. În citoplasmă se observă vacuole cu gaze ce au rol de flotaţie. Cele mai multe Cyanobacterii sunt mobile întrun anumit stadiu de dezvoltare. 4 .c. 3 .4. CYANOBACTERIILE (ALGELE ALBASTRE-VERZI) Sunt organisme procariote care folosesc apa ca donator de electroni şi în prezenţa luminii produc oxigen. Celula bacteriană este protejată de: a) membrană celulară b) membrană citoplasmatică c) perete celular d) nu este protejată 4. 2.c. asemănător cu cel de la bacteriile Gram-negative.

prin conjugare între gameţi. Oscillatoria şi Lyngbia. Din clasa Sarcodina cele mai răspândite genuri sunt: Negleria. fiind fixatoare de azot (Nostoc şi Anabaena). Protista. Sarcodina. în care se găsesc incluziunile granulare. din zigochişti apar indivizi obişnuiţi. în apele dulci şi ape sărate din mări şi oceane. Clasa Infusoria (Ciliata) cuprinde protozoare care se mişcă cu ajutorul a numeroşi cili care sunt excrescenţe protoplasmatice. glicogenul. grăsimi şi substanţe proteice de rezervă cum este volutina. amidonul. Cele autotrofe posedă în celule cromatofori.000 până la câteva sute de exemplare la grmul de sol. Înmulţirea protozoarelor se face pe cale asexuată prin împărţirea celulei în două părţi aproape egale. precum şi diferite substanţe de rezervă. Sunt mai tolerante faţă de condiţiile extreme nefavorabile decât algele eucariote. De asemenea. Din acest grup ca reprezentanţi cităm: Paramoecium. Rolul protozoarelor în sol este secundar faţă ce acele al bacteriilor şi ciupercilor. 2. regn. Balantiophorus şi Colpoda. Amoeba. PROTOZOARELE Sunt organisme unicelulare la care se cunoaşte un anumit ciclu evolutiv şi care reprezintă vieţuitoare complete şi independente. În sol sunt răspândite protozoare din următoarele clase: Rhizopoda. fiind cuprinse în încrengătura Protozoa. condriozomii. Celula unui protozor se compune din protoplasmă. Clasa Mastigophora (Flagelata) are în sol forme autotrofe cât şi heterotrofe. 28 .iar ca sursă de azot folosesc azotaţii. Înmulţirea sexuată are loc după mai multe diviziuni simple. concentraţii mari de săruri solubile. Ca substanţe de rezervă în celulele de protozoare s-au descoperit.. Mastigophora (Flagelata) şi Infusoria (Cilliata). Ca reprezentanţi avem genurile Bodo. în urma cărui proces apar două celule fiice. participând la procesul de solificare şi favorizează dezvoltarea în masa lor mucilaginoasă a unor bacterii fixatoare de azot între care Azotobacter şi Clostridium. Euglena. iar unele specii folosesc azotul molecular. se găsesc unul sau mai mulţi nuclei cu forme şi structuri diferite. La revenirea condiţiilor favorabile. Sunt mult răspândite în sol. Genurile Nostoc şi Anabaena ce au capacitate de a fixa azotul molecular trăiesc în solurile umede din orezării. unde asigură N2 necesar plantelor. uscăciune sau acumulare în mediul ambiant a unor factori nocivi. În urma contopirii gameţilor iau naştere zigoţii care în condiţii neprielnice se transformă în zigochişti sau chişti de repaus care au o mare rezistenţă la temperaturi nefavorabile. sărurile de amoniu. leucozina. Ele sunt în majoritate prădători ce se hrănesc cu bacterii şi se găsesc în sol între 10. În acelaşi timp s-a constatat că prin moartea lor protozoarele pun la dispoziţia microorganismelor surse nutritive care stimulează creşterea numărului acestora în sol. Ele constituie primele organisme ce populează rocile dezagregate. Ca microprădători protozoarele contribuie la diminuarea numărului de bacterii în sol. Dintre cyanobacterii mai răspândite în natură sunt genurile Gloeocapsa şi Chroococcus care sunt organisme unicelulare. Alte grupe sunt filamentoase ca.5.

În unele experienţe cu Azotobacter în culturile la care s-au adăugat protozoare (Colpidium colpoda). În urma procesului de reducere cromatică se revine la faza asexuată reprezentată prin spori haploidali ce poartă denumirea de spori imobili.000 de indivizi pe gramul de sol. iar la majoritatea este un tal filamentos pluricelular. Reproducerea ciupercilor Ciupercile se pot reproduce pe mai multe căi şi anume: . Basidiomycotina şi Deuteromycotina. formând corpuri de fructificare de dimensiuni vizibile cu ochiul liber (carpofori). sau masiv la unele ciuperci din subîncrengătura Basidiomycotina.000 de specii. Astfel.000 şi 1. 29 . ele constituie o componentă importantă a microflorei solului la care s-au identificat peste 170 de genuri şi peste 800 de specii. La ciupercile din Zigomycotina aparartul vegetativ cu aspect filiform este un sifonoplast. Pe de altă parte se presupune că protozoarele ar elimina în mediu de cultură unele substanţe stimulatoare pentru dezvoltarea bacteriilor. formează colonia să producă mai multe celule tinere care sunt mai active în fixarea azotului molecular. fiind cuprinse în regnul Fungi. Ciupercile au un rol important în natură participând în descompunerea substanţelor organice. CIUPERCILE Ciupercile reprezintă un grup numeros la care se cunosc cca. Morfologia ciupercilor Aparatul vegetativ este un tal prezintă cu constituţie variată iar complexitatea acestuia creşte pe măsura evoluţiei filogenetice. la ciupercile din subîncrengătura Mastigomycotina aparatul vegetativ este o celulă nudă .gimnoplast su o asocierede gimnoplaşti ce formează un plasmodiu. prin fragmente de tal sau prin înmugurire. De asemeni. La ciupercile din subîncrengătura Ascomycotina. s-a fixat mai mult azot decât la culturile martor. Frecvenţa lor în sol variază între 8. formează asociaţii sub formă de micoriză cu rădăcinile plantelor. prin spori haploidali ce apar pe corpi de fructificare special formaţi pe miceliu. neseptat. prin unirea gameţilor care dau produşi de fecundaţie ce poartă denumiri diferite ca: zigoţi. 100. protozoarele ar contribui şi la formarea humusului.asexuat. asce şi bazidii.vegetativ. Se trage de aici concluzia că protozoarele fagocitând bacteriile. format din hife septate. 2. .sexuat. format din hife simple sau ramificate. zoospori. sub formă de dermoplast ca la Saccharomycetaceae. produc substanţe antibiotice participând în acest fel la antagonismul microbian şi la reglarea echilibrului biologic în sol. .000. ascospori sau bazidiospori.6. După alţi autori în afară de acţiunea indirectă asupra biologiei solului. după gruparea sistematică din care ciupercile fac parte. aparatul vegetativ poate fi unicelular. Talul ciupercilor poate fi filamentos la ciupercile microscopice.

După felul substratului folosit ciupercile se împart în: . PH-ul. apar ramificaţii laterale la câţiva µ m distanţă de apex.facultativ parazite. sunt ciupercile care în mod normal se dezvoltă ca parazite. Optimul fiind situat între 5. Unele specii sunt termotolerante (20-50oC).5. care se dezvoltă numai în ţesuturi vii.5-7. care se dezvoltă numai pe substraturi organice în descompunere. . Cerinţe faţă de mediu Temperatura.facultativ saprofite.Unele specii de ciuperci sunt microaerofile. Cyanobacteriile sunt: a) procariote b) eucariote c) entităţi infecţioase 2. Nutriţia.5 sau acido-tolerante. Majoritatea ciupercilor pot să se dezvolte într-o zonă de pH cuprins între 4. dar într-o anumită perioadă a ciclului ontogenetic cu o nutriţie saprofită. Dacă veziculele purtătoare de enzime de creştere sunt prea numeroase. secundare sau terţiare. dar majoritatea sunt aerobe. Există specii de ciuperci acidofile cu creştere la un pH inferior lui 4. altele sunt strict anaerobe. afluxul de elemente nutritive realizându-se din regiunile mature în zonele de creştere. necesare creşterii în lungime. Te de auto valuare st e 1. sunt cele care în majoritatea timpului se dezvoltă pe substraturi în descompunere. Acumularea apicală a veziculelor implică o circulaţie acropetală a conţinutului citoplasmatic. . Temperatura maximă limită de dezvoltare este de 60-62oC. dată în principal de conţinutul mai scăzut al mediului în elemente nutritive. La un moment dat apare o concurenţă trofică între axul principal şi ramificaţiile principale.Creşterea Creşterea filamentelor miceliene este strict apicală comparativ cu creşterea intercalară cunoscută la alte organisme filamentoase. Apexul hifelor este bogat în vezicule ce conţin hidrolaze şi sintezaze. Protozoarele sunt: 30 . prezentând o nutriţie heterotrofă. Majoritatea ciupercilor sunt mezofile cu un optim de creştere situat între 25-35oC. .saprofite. Aeraţia. neputând fi cultivate pe medii artificiale. Ciupercile sunt organisme total lipsite de pigmenţi asimilatori. Ciupercile termofile joacă un rol important în procesele de degradare a compostului.parazite. dar în anumite condiţii se dezvoltă şi parazit.5-8.

brofite. 5. .bacterii spiralate. Regnul Procaryotae (bacterii.bacterii filamentoase. cianobacterii = alge albastre-verzi).bacterii sferice (coci). brune.2500 nm. 4.a) animale unicelulare b) plante c) organisme unicelulare independente 3. 3 . formă sferică (izometrică). REZUMAT MODUL I Poziţia microorganismelor în lumea vie 1. 31 . traheofite). Structura virusurilor Genomul viral (ADN sau ARN. 2 . Regnul Animalia (animale multicelulare). formă paralelipipedică formă de cartuş sau obuz formă de mormoloc.b. sau cireaşă cu coadă Dimensiunile virusurilor = 17 nm . Prionii sunt molecule proteice cu greutatea moleculară de 27 kilodaltoni. alcătuite dintr-un lanţ de 240 de aminoacizi. . roşii. Regnul Plantae (alge verzi. . Morfologia virusurilor formă cilindrică-alungită sau de bastonaş. Regnul Protista (protozoare. Regnul Fungi (ciuperci). niciodată ambele) şi capsida virală alcătuită din subunităţi proteice Bacteriile Sunt organisme unicelulare cu o structură complexă de tip procariot. Morfologia bacteriilor . 3. Virusurile sunt entităţi infecţioase constituite din proteină şi un acid nucleic. 2. Ciupercile au o nutriţie: a) autotrofă b) heterotrofă c) paratrofă Rezultate corecte: 1 . diatomee).a.bacterii sub formă de bastonaş (bacili).c.

♦ Peretele celular. Structura celulei bacteriene ♦ Structura extraparietală formată din: capsulă. eucariote. aparatul fimbrial şi pilii de sex. eucariote. plasmodiu. care se realizează fie prin fenomene naturale. citoplasmă. tal filamentos. Dintre factorii naturali menţionăm: natura rocii-mamă. chimici şi biologici" (Fedorov. care. şi între plante şi animale. ca rezultat al interacţiunilor îndelungate între aer şi pământ. climatul zonei. asexuat. "un corp istoric natural care s-a format din rocă prin influenţa simultană a factorilor fizici.SOLUL CA MEDIU DE VIAŢĂ PENTRU MICROORGANISME Solul a fost definit în diferite feluri. incluziunile. aparatul nuclear. De aici rezultă că. Sunt organisme heterotrofe. deoarece ei acţionează simultan. solul poate asigura condiţii favorabile pentru creşterea. Grupe particulare de bacterii Bacteriile glasogene Micoplasmele Actinomicetele Cyanobacteriile (algele albastre-verzi) Sunt organisme procariote. 1954). pe de altă parte. chimiosintetizante. 32 . facultativ parazite. vegetaţia. tal masiv. Ciupercile. parazite. astfel. sifonoplast. Protozoarele.. mobile. mezozomii. trebuie să îndeplinească unele condiţii chimice şi fiziologice. pe de o parte. Acceptăm definiţia ce consideră solul ca rezultat al unui proces istoric îndelungat şi care se formează sub influenţa factorilor naturali şi ai activităţii omului. contribuie la formarea şi fertilitatea solului. sporul bacterian. relieful şi vârsta solului. Nutriţia. fie prin dirijarea lor de către om. Nici unul dintre factorii menţionaţi nu poate fi considerat unic sau preponderent în formarea solului. Solul. Sunt organisme unicelulare. sexuat. Solul apare. fotoautotrofe. heterotrofe. ♦ Structura intraparietală compusă din: membrana citoplasmatică. Reproducerea ciupercilor se poate realiza: vegetativ. După felul substratului folosit ciupercile se împart în: saprofite.bacterii pătrate. la rândul lor. Morfologia ciupercilor. pentru ca să ofere condiţii vitale optime microorganismelor care îl populează. vacuolele. facultativ saprofite. ribozomii. Aparatul vegetativ poate fi: gimnoplast. cilii sau flagelii. dezvoltarea şi înmulţirea microorganismelor şi plantelor. MODULUL II microbiologia solului MICROBIOLOGIA SOLULUI 1. prin diferite metode de întreţinere şi exploatare.

prin activitatea lor. de condiţiile staţionare ale mediului. organe sub diverse forme) ale plantelor superioare (agricole. Ele au o mare diversitate de forme. îmbogăţesc solul în materie organică. în mare măsură. Rădăcinile au în plus un rol important şi în modificarea concentraţiei soluţiei solului (ca urmare a procesului de adsorbţie) şi în eliminarea a numeroase substanţe (în special enzime) care intervin direct în activitatea microorganismelor./g sol). între 3. cyanobacterii.000 la alge (la adâncimea de 2-5 cm). variază între 1 milion-1 miliard de bacterii. Valoarea absolută a unor microorganisme raportată la un gram de sol. dintre care cele mai numeroase aparţin încrengăturii Flagellate.00030. Deşi acţiunea lor este cunoscută. Aceste condiţii depind. Macrofauna.000 la ciuperci. Macropopulaţia este reprezentată de macrofloră şi macrofaună. 33 . de greutate sau de suprafaţă. dimensiuni. între 5.000-50. contribuie hotărâtor la aprecierea activităţii populaţiei din sol şi a structurii ei. dintre care amintim: protozoarele. Cele care au dimensiuni mai mari formează macropopulaţia solului. coroborate cu acţiunea factorilor ecologici. rolul protozoarelor în sol nu este pe deplin clarificat. cuprinde o diversitate mare de organisme. Datorită acestor condiţii specifice. coleopterele şi diverse vertebrate care. se găseşte aproape invariabil în forme inaccesibile plantelor şi animalelor. Microfauna solului este constituită din protozoare monocelulare (între 100-1. este necesară şi cunoaşterea activităţii biochimice a microorganismelor. deoarece este înclus în structura tuturor proteinelor şi a acizilor nucleici. ce va fi utilizată de microorganisme.Prezenţa microorganismelor în sol este influenţată în primul rând. 2. furnicile. ciuperci microscopice şi alge. Microflora constituie populaţia cea mai importantă pentru viaţa solului.) care furnizează solului cea mai importantă sursă de materie organică. Ea este formată din bacterii. tulpini şi frunze ajunse în sol. de natura solului. Numărul microorganismelor din sol şi componenţa lor constituie un important criteriu practic în aprecierea activităţii biologice a acestora. horticole.000 la actinomicete şi 500-5.000 buc. numărul de microorganisme aflate în jurul rădăcinilor (rizosferă) depăşeşte cu mult pe cel aflat în restul solului. Pentru edificarea completă a acestei activităţi. Aceste condiţii particulare ale solului. Restul de vieţuitoare au fost puse în evidenţă numai după perfecţionarea mijloacelor de mărire a imaginii. râmele (90-500 kg/ha). ele formând micropopulaţia solului. buruieni etc. nematozii (circa 10 mii/mp). adică de compoziţia lui granulometrică şi de tipul de sol (al stadiului său de dezvoltare). apartenenţă sistematică şi activitate biologică. Cea mai importantă indicaţie asupra activităţii microorganismelor din sol este dată de numărul lor în unitatea de volum. viermii inelaţi. Cele care trăiesc continuu în sol se adaptează la condiţii staţionare specifice. Deşi este prezent în natură în cantităţi foarte mari. Macroflora. ele fiind studiate din cele mai vechi timpuri. Populaţia solului Populaţia solului este constituită din totalitatea vieţuitoarelor care există în sol. CIRCUITUL AZOTULUI Azotul este un element esenţial pentru existenţa vieţii în biosferă. este formată din părţile subterane (rădăcini. Micropopulaţia din sol este reprezentată de microfloră şi microfaună.

000 ani.leguminoase. I. în sensul că pierderile de azot din sol sunt compensate de procesele de fixare. încheindu-se în acest mod circuitul azotului. Pe cale biotică fixarea azotului molecular este un proces lent şi continuu prin care. ♦ nitrificarea. cantităţile de îngrăşăminte chimice cu N2 aplicate au crescut continuu. pierderile depăşesc ritmul de înlocuire. ♦ amonificarea. Denitrificarea este procesul prin care are loc reducerea azotului nitric până la azot molecular.Circuitul azotului în natură se desfăşoară pe parcursul a mai multor etape care implică desfăşurarea unor multiple activităţi biochimice. circuitul azotului este un proces echilibrat. Aceste etape sunt: ♦ fixarea N2. Deşi o perioadă de timp. III. În cazul celui de-al treilea grup în funcţie de relaţia care se stabileşte între cei doi parteneri: ♦ simbioza Rhizobium .bacterii fixatoare de N2 libere aerobe. în sistemele supuse procesului de agricultură.bacterii fixatoare de N2 libere anaerobe. criza energetică a ultimilor ani şi apariţia unor efecte secundare nedorite. rezerva de azot atmosferic. Toate procesele desfăşurate pe parcursul celor patru etape sunt mediate numai de bacterii. care sunt folosite de plante şi introduse în forme organice utilizând energia obţinută prin fotosinteză.neleguminoase. Bacteriile care participă la această fixare au fost grupate astfel: .bacterii fixatoare de N2 care trăiesc în asociaţie cu plantele. a impus reconsiderarea acestei posibilităţi. descărcări electrice şi prin intermediul precipitaţiilor. Amonificarea. Dacă rezervele de azot din sol sunt limitate. În timp ce în ecosistemele naturale. ♦ simbioza Actinomicete . din contră. direct. azotul gazos atmosferic este convertit la forme fixe (NH4-. Pe cale abiotică fixarea se realizează prin iradieri. constă în mineralizarea azotului proteic până la NH3. cu excepţia unei etape premergătoare amonificării. Din păcate această imensă cantitate este inaccesibilă. ♦ simbioza asociativă. este practic inepuizabilă. . fapt ce duce la apariţia unor frecvente dezechilibre între nevoia de azot şi posibilitatea de a o satisface. Fixarea azotului molecular care se poate realiza pe cale abiotică şi biotică. Nitrificarea cu cele două trepte intermediare: nitritarea şi nitratarea în care are loc oxidarea NH3 până la nitriţi respectiv nitraţi. NO2-). unele au loc în anaerobioză iar altele în prezenţa oxigenului. II. îngrăşămintele chimice cu N au îndreptăţit speranţele rezolvării şi pe viitor a satisfacerii nevoilor nutritive pentru populaţie. organismelor vii şi mai cu seamă plantelor superioare. NO3-. IV. ♦ denitrificarea. 34 . . sub acţiunea a peste 100 genuri de bacterii diferite. proteoliza în care pot acţiona şi microfungii. calculele arătând că aceasta ar putea asigura necesarul pentru cel puţin 800. În cursul ultimilor decenii datorită nevoilor crescânde de hrană pentru o populaţie în permanentă dezvoltare.

La copii. având efecte toxice asupra plantelor şi microorganismelor (Davidescu. Fixarea N2 de microorganisme libere aerobe În anul 1901 Beijerinck reuşeşte izolarea din sol a două specii de bacterii. De aceea excesul de azot duce la o serie de deranjamente şi la acumularea de azot nitric în plante. Cr etc. Pb. Aceste acumulări în plantele furajere sau alimentare provoacă intoxicaţii grave ce pot duce chiar la moartea individului. 35 . nitraţii. Acesta a urmărit în paralel variaţia azotului în vase cu sol nesteril şi în vase cu sol steril. . Prin procesele de fixare biologică sunt introduse în sol cantităţi foarte mari de azot. Folosirea în doze excesive a azotului duce la spălarea acestuia şi la îmbogăţirea în nitraţi a pânzei de apă freatică care poate fi utilizată ca apă potabilă sau în adăpatul animalelor. astfel: . Reacţia are loc la temperaturi ridicate de cca. pe câtă vreme în vasele cu sol sterilizat nu. utilizarea intensivă a îngrăşămintelor chimice duce la creşterea conţinutului solului în unele elemente (Zn.angiosperme şi alte plante neleguminoase 7-114 kg N/ha. . o atenţie tot mai mare se acordă în ultimul timp mecanismelor naturale de fixare a azotului în sol şi în special fixarea biologică. .leguminoase 73-865 kg N/ha. Ni.culturi de câmp 7-28 kg N/ha. dar mai ales de planta de cultură. ceea ce presupune un consum ridicat de energie de cca 22. Creşterea conţinutului în proteină la plante sub influenţa îngrăşămintelor cu azot are loc în limita potenţialului genetic al speciei sau soiului. Legat de acest aspect. Fenomenul de fixare a azotului de către microorgansime a fost pus în evidenţă în anul 1888 de către Berthelot. De asemenea. Procesul de desfăşoară la o temperatură relativ scăzută de 15-40oC frecvent întâlnite în sol şi la presiune atmosferică normală. . nitraţii sunt convertiţi la nitrosamină care. La adulţi. constatând că în solul nesteril conţinutul în azot creşte. 1974). care poate fi astfel redusă la amoniac. În funcţie de numeroşi factori.000 kcal/kg. În acelaşi timp excesul de îngrăşăminte chimice cu azot are efecte negative asupra mediului şi uneori asupra omului prin produsele vegetale pe care acesta le consumă. cantitatea de azot atmosferic fixată biologic variază între limite foarte largi. Creşterea concentraţiei acestora peste o anumită limită.păşuni 13-99 kg N/ha. de asemenea este otrăvitoare. .) care anterior se găseau în forme solubile doar ca urme. Microorganismele fixatoare de azot posedă un complex enzimatic denumit nitrogenază capabil să activeze tripla legătură a moleculei de azot. 500oC şi la o presiune de 300-600 atmosfere.pădure 58-594 kg N/ha. industrial în NH3 prin procedeul Haber. sunt reduşi la nitriţi care fiind absorbiţi de sânge reduc capacitatea acestuia de a transporta oxigenul prin formarea metahemoglobinei.ape 70-250 kg N/ha. Datorită crizei energetice şi efectelor secundare ale îngrăşămintelor chimice cu N. în anul 1971 Hank a sintetizat rezultatele din literatura de specialitate pentru diferite ecosisteme.Azotul atmosferic este convertit. care au capacitatea de fixare aerobă a azotului molecular.

Citoplasma lor este constituită din proteină concentrată.. vâscoase. bogate în humus cu reacţie neutră şi se găsesc rar în solurile acide. . albicios.8-8. .Ulterior.Azotobacter vinelandii. cu capetele rotunjite. . Celule tinere. . datorită pigmentului melanic. Morfologia lor este foarte variabilă în funcţie de condiţiile de mediu. Azotobacter chroococcum prezintă o serie de aspecte morfologice considerate ca făcând parte dintr-un ciclu de evoluţie corelat cu vârsta.5 x 1. Bacteriile din genul Azotobacter sunt răspândite în natură mai ales în solurile cultivate.Derxia gummosa. În condiţii nefavorabile de mediu apar chiştii. din chişti iau naştere celule tinere care reiau ciclul descris. 2.3 µ m. Aceştia mai poartă numele de macrochişti. care sub această formă se menţine viabil mai multe luni sau chiar ani.2 µ m. sunt sferice sau ovale ca nişte coci mari de 2 x 1. format din două straturi şi apar prin modificarea celulelor adulte sau a celulelor bătrâne. . 36 . izolate sau în perechi. Cu timpul ele se colorează în brun-negru. .Azotobacter insigne.Beijerinckia indica. de rezistenţă a germenului. sunt aproape sferice şi au dimensiuni mai mici de 1.Azotobacter chroococcum.Rhodospirillum sp. . fapt ce explică descrierea la un moment dat a numerose specii separate care ulterior au fost considerate ca sinonime. Prin germinare. au aspect de bastonaşe groase de 2 x 4 µ m. care cade treptat la fund. podzolice. Dintre cele mai cunoscute specii putem enumera: . formează un depozit dens albicios şi care mai târziu devine brun-negru.5. În condiţii de cultură pe medii lichide Azotobacter formează un văl gros la suprafaţă. Chiştii sunt prevăzuţi cu un perete gros. cercetările au evidenţiat existenţa şi a altor specii capabile să realizeze acest proces. conţinând numeroase granulaţii constituite din lipide. glicogen etc.Rhodopseudomonas sp. . la început incolore. În funcţie de vârsta coloniei celulele apar diferenţiat: 1. Bacteria se dezvoltă la temperatura cuprinsă între 9-35oC şi la un pH între 5. turboase şi mlăştinoase.8.Azotobacter macrocytogenes.Azotobacter fluminensis. fiind foarte sensibilă la aciditate sub pH=5. Dintre speciile genului Azotobacter cea mai răspândită şi mai eficace este Azotobacter chroococcum. Celulele adulte. Celulele bătrâne care apar în a 5-a zi de dezvoltare a culturii. .Azotobacter mobile.Azotobacter agile. cu tendinţa de scurgere prin glisare pe suprafaţa mediului. 3. . Chistul este o formă latentă. Dintre acestea cele mai răspândite şi mai cunoscute sunt cele din genul Azotobacter. volutină. Pe mediile solide formează colonii lucitoare.

Este strict aerobă, Gram negative şi oxidează complet hidraţii de carbon până la CO2, fără a produce în mediu metaboliţi intermediari. În condiţii optime fixează aproximativ 20 mg N2 pentru fiecare gram de glucide oxidate. Randamentul fixării este variabil de la o tulpină la alta, după natura sursei de carbon. Deosebirile dintre diferitele tulpini constau în viteza acţiunii lor, unele fiind în stare să fixeze în 3 zile 100 % din concentraţia finală, în timp ce altele realizează fixarea întregii cantităţi numai după 12 zile. Fixarea anaerobă a azotului molecular Fixarea anaerobă a N2 a fost evidenţiată încă din 1893 de Winogradski care a reuşit izolarea şi cultivarea pe un mediu nutritiv lipsit de N, a speciei Clostridium pasteurianum, specie mult răspândită în sol. Ulterior au fost descrise şi alte specii anaerobe care aparţin genurile: Desulfovibrio sp., Desulfatomaculum sp., Methanobacillus sp. Clostridium pasteurianum, face parte din grupul bacteriilor butirice. Se prezintă în cazul formelor tinere vegetative sub formă de bastonaş Gram pozitiv, cu capetele rotunjite, cu dimensiuni variabile, cuprinse între 1,5-8 x 0,8-1,3 µ m. Este mobil, cu cili dispuşi peritrichi, adesea fuziform. La celulele bătrâne apar forme de involuţie filamentoase sau cocoide, iar conţinutul celulelor este granulos şi se colorează în violet cu soluţie iodurată Lugol, conţinând substanţe iodofile. Bacteria prezintă un spor central cu diametrul de 1-1,3 µ m; este un microorganism anaerob obligat, care se dezvoltă în condiţii optime la 20-30oC şi la un pH = 7,3-8,9. Cultivat pe un mediu ce conţine substanţe hidrocarbonate dar, lipsit de N, obţine energie din fermentarea acestora şi fixează N2 atmosferic. Cantitatea de N fixat este proporţională cu cantitatea de glucoză fermentată şi este de aproximativ 3 mg pe gramul de glucoză consumată. Randamentul fixării N, de către Clostridium pasteurianum este maxim când este asociată cu bacteriile celulolitice anaerobe care pun la dispoziţie hidraţi de carbon solubili ca glicerina sau manita care se găsesc în sol în concentraţii mici. Fixare anaerobă a N2 are un rol esenţial în solurile puţin aerate sau invadate de apă (mlaştini, orezării) unde Clostridium pasteurinum este principalul fixator de azot. În ceea ce priveşte proporţia dintre cele două specii descrise, Fedorov arată că în soluri Azotobacter chroococcum a fost găsit numai în 30 % din cazuri, în timp ce Clostridium pasteurianum în 70 %, având deci o preponderenţă mai mare. Simbioza asociativă Prima semnalare a fixării N2 de microorganisme asociative a fost făcută în anul 1974. Cercetările efectuate au pus în evidenţă existenţa a mai multor specii de bacterii ale genului Azospirillum sp., Bacillus sp., Klebsiella sp., care trăiesc în asociaţie cu rădăcinile unor graminee. - Azospirillum lipoferum - porumb; - Azospirillum brasilense - grâu, orez; - Bacillus macerans - porumb; - Klebsiella pneumoniae - Poa pratensis. În România prima semnalare a fost realizată în anul 1980 de către Hera.
37

Fixarea asociativă este mai răspândită de aproximativ 5 ori în zonele tropicale faţă de zona temperată. Simbioza Rhizobium - leguminoase În solurile cultivate cu leguminoase, în afară de fixarea N2 atmosferic de către bacteriile libere aerobe sau anaerobe se mai produce şi fixarea de către microorganismele simbiotice care trăiesc în nodozităţile de pe rădăcinile acestor plante. Deşi formarea de nodozităţi pe rădăcinile plantelor leguminoase se cunoaşte din antichitate, fenomenul era considerat ca un proces patologic, tumoral sau datorat unor înţepături de insecte. Abia în 1865, Voronin a descris nodozităţile şi corpusculii ce-i conţin, iar în 1887 Beijerinck a izolat şi descris bacteriile care le produc. Biologia bacteriilor de nodozităţi Bacteriile care produc nodozităţi la leguminoasele cu care trăiesc în simbioză, aparţin genului Rhizobium care cuprinde mai multe specii distincte, cu capacitatea de a infecta numai anumite plante gazde, după cum urmează: Rhizobium leguminosarum - mazăre, bob, linte, R. trifolii - trifoiul, R. japonicum - soia, R. phaseoli - fasolea, R. lupini - lupinul, R. meliloti - lucerna. Activitatea diferitelor specii de Rhizobium este variabilă de la o specie la alta, în funcţie de două proprietăţi biologice importante: infecţiozitatea, care reprezintă capacitatea de a produce nodozităţi şi eficienţa, care se referă la capacitatea de a fixa N2. Bacteriile ajung în zona rizosferică la nivelul perişorilor absorbanţi fiind stimulate de secreţiile radiculare care au rol chimiotactic pozitiv, după care are loc un proces de recunoaştere a celor doi parteneri. Recunoaşterea se realizează prin intermediul unor substanţe specifice denumite generic lectine. După legarea ireversibilă are loc deformarea perişorului radicular, care ia formă de cârlig, sub acţiunea unor substanţe eliminate de bacterii. Ulterior, peretele perişorului absorbant este dizolvat sub acţiunea unor enzime secretate de bacterii şi acestea pătrund în interior formând un cordon de infecţie care ajunge în celulele parenchimului cortical. Cordonul este format la început dintr-o matrice mucoasă în care se găsesc bacterii şi care treptat se acoperă cu o teacă celulozică. Acest manşon este constituit din secreţii ale ambilor parteneri. Pe măsură ce cordonul infecţios înaintează, bacteriile se multiplică continuu şi sunt eliberate fie prin unele fisuri ale acestuia, fie prin extremitatea lui distală şi se aşează la periferia celulelor unde se multiplică activ. În acelaşi timp celulele cortexului radicular infectat se multiplică rapid, transmiţând infecţia bacteriană celulelor fiice. Rezultatul acestei proliferări este nodozitatea, care la început este inclusă în cortexul radicular, apoi îl deformează pe măsură ce creşte şi în cele din urmă îl rupe. Ea apare ca rezultat al invadării şi multiplicării bacteriilor în celulele gazde şi al acţiunii unor substanţe stimulente de tipul auxinei (acid indolilacetic), secretate de bacterii. La leguminoasele erbacee anuale nodulul este o structură efemeră, în timp ce la cele perene durează 5-6 ani, după care suferă modificări degenerative care duc la necrozarea şi detaşarea lui de rădăcină.
38

S-a constatat că în procesul fixării N2 nu toate nodozităţile sunt la fel de active, ele împărţindu-se în două categorii: ♦ Nodozităţi "eficiente", sunt relativ puţin numeroase şi se formează mai ales pe rădăcinile principale; sunt mai voluminoase şi au o suprafaţă netedă sau rugoasă. Aceste nodozităţi conţin un pigment roşu de natură proteică, leghemoglobina (hemoglobina leguminoaselor). Nodozităţile eficiente au o structură caracteristică fiind constituite din mai multe regiuni: - regiunea periferică este reprezentată de cortexul nodozităţilor, format din mai multe straturi de celule, compacte, cu rol de protecţie; - regiunea meristematică, este situată în regiunea distală cu nodozităţi formate din celule neinfectate şi asigură creşterea nodozităţilor prin diviziune; - regiunea centrală este alcătuită din trei zone distincte: a - zona de invazie, situată sub meristem, este formată din celule neinfectate şi celule mărite, infectate; b- zona simbiotică, ocupă porţiunea cea mai mare din nodozităţi şi prezintă două subzone: - subzona simbiotică timpurie, cu celule ce conţin bacterii care nu proliferează; - subzona simbiotică tardivă, celule pline cu bacterii. Este zona de fixare activă a N2. c - zona de senescenţă, corespunde celulelor şi bacteriilor în curs de degenerare sau moarte. ♦ Nodozităţile "neeficiente", sunt mai numeroase, mai mici, cu suprafaţa netedă şi sunt răspândite pe tot sistemul radicular. Infecţia lor este foarte limitată, ele conţin foarte puţine bacterii. Activitatea lor durează numai câteva zile, iar faţă de celelalte sunt nepigmentate. Mecanismul simbiozei plantă-bacterie Bacteriile simbiotice iau energia necesară asimilării azotului molecular, prin procedee de degradare a substanţelor hidrocarbonate furnizate de planta gazdă. La rândul lor bacteriile asimilează N2 atmosferic până la stadiul de acid aspartic care este preluat de plantă. Aceasta, prin transaminare enzimatică în prezenţa acidului piruvic sintetizează alanina. În continuare planta gazdă sintetizează ceilalţi aminoacizi, prin transaminare, pornind de la alanină şi diferiţi acizi cetonici. Leghemoglobina este singurul reprezentant al hemoglobinelor din regnul vegetal, aceasta apare în stadiul activ al fixării, numai în nodulii eficienţi, aflaţi la maturitate, ca rezultat al simbiozei între bacterii şi leguminoase. În acest sens bacteriile aduc nucleul "hem" iar planta "proteina". Pigmentul nu poate fi sintetizat separat nici de bacterii nici de planta gazdă şi fixarea N2 este proporţională cu concentraţia pigmentului din nodozităţi. Simbioza Frankia - Plante neleguminoase (Actinorizele) Actinorizele reprezintă asociaţii simbiotice fixatoare de N2 la aproximaativ 200 specii de angiosperme, care sunt plante leguminoase caracteristice zonelor cu deficit de azot. Bacteriile care trăiesc în simbioză cu aceste plante aparţin genului Frankia, fam. Frankiaceae, ord. Actynomycetales. Cele mai cunoscute genuri de plante în zona noastră: Hippophae, Elaeagnus.
39

a îngrăşămintelor verzi şi a bălegarului. propionic. În al doilea rând sunt importante prin larga răspândire a plantelor gazdă. rezervele de N2 accesibile plantelor s-ar micşora în fiecare an şi nu ar mai permite creşterea plantelor. Ele populează terenurile cu deficit mare de azot. pot rezulta acizii: acetic.Formarea nodozităţilor Modul de recunoaştere între cei doi parteneri şi infecţia sunt asemănătoare ca la simbioza dintre bacteriile genului Rhizobium şi plantele leguminoase. Importanţa deosebită a actinorizelor decurge din faptul că cele mai multe plante gazdă sunt specii pionier. Din asemenea reacţii. Dezaminarea reducătoare cu decarboxilare (anaerobă) 5. predominant proteică. butiric. Se întâlnesc mai multe tipuri de dezaminare şi anume: 1. Repetarea acestui proces de ramificare şi producerea anuală de noi noduli pe rădăcini duce la apariţia unei grupări compacte cu aspect caroloid. constau din rezerve humice şi din alţi compuşi acumulaţi în mod natural în sol prin procesul de fixare biologică a N2 şi prin cel de degradare a resturilor organice vegetale şi animale. de aproximativ 6 t/ha. Formaţiunile simple originale au o asemănare externă evidentă cu nodozităţile de leguminoase. temperate. regiuni subalpine. Procesul de amonificare propriu-zis este precedat de descompunerea moleculelor proteice prin hidroliză. Evoluţia procesului infecţios determină apariţia unor nodozităţi laterale pe suprafaţa rădăcinilor. formic. valerianic. II. la care se adaugă circa 20 de tone reprezentate de restul microflorei şi microfaunei. soluri sărace. zone de deşert. fiecare lob reprezentând o nodozitate individuală. Dacă acest N2 organic ar rămâne ca atare. Amonificarea Substanţele organice azotate. subtropicale. cu ajutorul proteazelor extracelulare eliberate de numeroasele specii de microorganisme aerobe şi anaerobe după formula generală: H2O H2O H2O proteină peptone peptide aminoacizi proteinaze peptidaze Aminoacizii rezultaţi din această degradare pătrund în interiorul celulelor bacteriene. După 10-15 zile pe suprafaţa nodulului simplu originar apar lobi noi situaţi în partea apicală. Dezaminarea oxidativă cu decarboxilare 6. tropicale şi de la regiunile de şes până la cele subalpine. În mod normal însă. prezente în regiunile arctice. unde suferă un proces de dezaminare. Dezaminarea reducătoare 4. Dezaminarea hidrolitică 2. din care rezultă NH 3 şi acidul organic corespunzător. Însăşi celulele bacteriene reprezintă o masă de substanţă organică. aceste substanţe suferă un proces de mineralizare. terenurile mlăştinoase. Dezaminarea hidrolitică şi decarboxilare 3. la sfârşitul căruia sunt aduse în stare de NH3. pietriş. 40 . în afară de NH3. Dezaminarea cu desaturare. reprezentând 99 % din rezervele totale de N2 din sol. dune de nisip.

eliberarea de NH3 sub acţiunea micoflorei temporare de putrefacţie. Bacillus sp. Planosarcina ureae etc. Acest compus fabricat din N2 din aer şi carbură de calciu nu este asimilabil de către plante.. aplicate prin tehnologiile actuale sub formă de cianamidă de Ca. Începând cu ziua a 4-a mediul este invadat de mucegaiuri şi degajarea de NH3 descreşte datorită faptului că acestea folosesc NH3 pentru sinteza proteinelor proprii şi produc mult acid care neutralizează amoniacul. Escherichia coli. La acestea se adaugă grupul urobacteriilor caracterizate prin rezistenţa la concentraţii mari de uree şi la pH alcalin şi prin capacitatea de a elibera cantităţi mari de NH3. nitraţii reprezintă şi forma sub care N2 din sol este pierdut. B. specii nesporulate ca: Serratia marcescens. acumulaţi ca atare. nitraţi sau chiar N2 molecular prin denitrificare. sunt spălaţi de ploaie sau reduşi la NH3. Pseudomonas sp. iar animalele circa 1. C. În acelaşi timp însă. de o serie întreagă de microorganisme. Ea suferă în sol unele transformări abiotice şi biotice enzimatice până la NH3. Microflora capabilă să producă amonificarea substanţelor proteice este numeroasă şi diferită şi acţionează în timp după cum urmează: La începutul procesului intervin bacterii obligat aerobe cum sunt: Bacillus cereus var. Amonificarea în sens strict poate fi definită deci ca un proces biologic în care se eliberează în sol NH3. Clostridium sp.. subtilis. După 2-3 zile intră în acţiune specii obligat anaerobe cum sunt: Clostridium putrefaciens. în forme accesibile plantelor. care încep să predomine şi fac ca degajarea de NH3 să fie maximă. Se estimează că populaţia umană ar elimina în 24 ore circa 15. Sarcina lutea etc. III. La aceste cantităţi se mai adaugă îngrăşămintele cu uree. 41 . B. În acest grup întâlnim specii din genurile: Achromobacter sp.500. Pseudomonas fluorescens. micoides. thermoproteolyticus.. iar restul poate fi fixat în sol. transformaţi în alcooli. mai ales în soluri acide sau se evaporă în atmosferă. deoarece fiind solubili. Micrococcus ureae. În acest proces NH3 poate fi refolosit ca atare.. perfringens şi unele actinomicete ca: Streptomyces violaceus şi Micromonospora chaleea. Hidroliza ureei este realizată de un grup numeros de microorganisme capabile să producă enzima ureaza. Nitrificarea Nitrificarea este un proces de oxidare a NH3 şi a altor forme reduse ale N2 anorganic eliberate în sol în cursul procesului de amonificare.În funcţie de condiţiile de mediu şi natura microflorei. aceşti acizi pot fi oxidaţi complet la CO2 şi H2O (în mediul aerob).000 tone. şi specii facultativ anaerobe cum sunt: Proteus vulgaris. în nitraţi care reprezintă forma asimilabilă pentru majoritatea plantelor verzi. Din grupa urobacteriilor fac parte: Bacillus (Urobacillus) pasteuri. Corynebacterium sp. Arthrobacter etc. Activitatea amonificatoare a urobacteriilor este foarte importantă deoarece ureea conţine 47 % N2 . actinomicete şi microfungi filamentoşi.care ar fi altfel neutilizat de plante. În acest sens nu este inclusă în amonificare. ca rezultat al acţiunii microflorei solului asupra aminoacizilor rezultaţi din descompunerea substanţelor proteice. Cea mai mare parte din el suferă în continuare o transformare absolut necesară pentru viaţa din sol.000 t N ureic. Cantitatea de uree eliminată în natură este mare atingând câteva zeci de milioane de tone pe an..

Dintre microorganismele din flora generală a solului capabile să reducă NO3 la NO2. Nitrosospira briensis şi Nitrosolobus multiformis. Nitritarea . şi folosesc ca sursă de carbon. sau prin tratarea cu vapori de cloroform. C mineral din CO2 şi carbonaţi.nitrit bacteriile .la N2 sunt: Pseudomonas stutzeri şi Pseudomonas denitrificans. care transformă sărurile amoniacale în nitriţi.constă în dispariţia NH3 şi înlocuirea lui cu nitriţi. Bacteriile nitrice (nitratbacteriile) frecvent întâlnite sunt: Nitrobacter Winogradskii. Între bacteriile nitroase . Denitrificarea reprezintă un proces care închide circuitul prin întoarcerea N2 molecular în natură. cu toate că o parte din N2 degajat poate fi preluat de fixatorii de N2 anaerobi cum sunt: Clostridium pasteurianum. putând ajunge. Reducerea nitraţilor în procesul de denitrificare se face fie până la N2 sau NH3. Denitrificarea Nitraţii acumulaţi în sol. iar ca sursă de N amoniacul sau nitriţii. ce realizează etapa a doua a nitrificării.. Bacteriile denitrificatoare propriu zise ce reduc NO3. este un proces de importanţă excepţională. fie până la stadii intermediare ca nitriţi. acesta fiind considerat de unii autori ca un fenomen patologic. fie că sunt reduşi. Condiţiile optime de producere sunt realizate în solurile saturate cu apă şi în structurile profunde în care pot reacţiona următoarele grupuri de microorganisme.Natura biologică a acestui proces a fost demonstrată prin suprimarea lui în urma sterilizării solului prin încălzire la 110oC. Nitraţii pot fi folosiţi şi de microorganisme. precum şi unele bacterii sulfuroase ca: Thiobacillus denitrificans. ca rezultat al procesului de nitrificare. 2. Pseudomonas aeruginosa etc.care constă în oxidarea nitriţilor până la nitraţi Nitrificarea care reprezintă a 3-a fază a circuitului azotului în natură.sunt: Bacillus megaterium. Microorganismele nitrificatoare sunt autotrofe chimiosintetizante care îşi procură prin reacţii chimice oxidative. energia necesară pentru producerea substanţelor celulare proprii. s-a observat că în general numărul microorganismelor nitrificatoare este proporţional cu fertilitatea solului. sunt în parte consumaţi de plantele superioare. În laborator s-a demonstrat că procesul se desfăşoară în două faze: 1. IV. nitratarea . fie că sunt asimilaţi în cursul proceselor de sinteză a protoplasmei acestora (asimilarea nitriţilor). deoarece aduce substanţele azotate în forma cea mai uşor accesibilă plantelor. Numărul mare de nitrificatori din solurile fertile. comparativ cu solurile înţelenite. Dealtfel. iar o cantitate variabilă este spălată de apele de infiltrare şi şiroire. Nitratarea. până la un milion de bacterii pe gramul de sol. Este sigur că reducerea nitraţilor până la N2 gazos reprezintă pentru solul respectiv o pierdere reală care poate ajunge până la 120 kg N2/ha/an. se datorează şi faptului că primele sunt lucrate şi deci bine aerate.răspândite practic în toate tipurile de sol. Nitrosococcus oceanus. acidul hiponitros etc. Escherichia coli.putem cita: Nitrozomonas europaea. Semnificaţia procesului de denitrificare este încă controversată. 42 . pentru oxidarea unei substanţe organice sau minerale. în solurile fertile. Ele sunt aerobe stricte . Nitrospira gracilis şi Nitrococcus mobilis. înlocuirea nitriţilor cu nitraţi (HNO2 HNO3). inconstant şi relativ rar în condiţii naturale ale solurilor de cultură.

cu atât este stimulată mai puternic activitatea microorganismelor. ciupercile. microorganismele celulolitice cele mai active. concurează toate celelalte microorganisme din solurile acide.În acelaşi timp. În cazul când mineralizarea. Consecinţele sunt următoarele: microorganismele respective descompun materialul din care se formează humusul şi produc substanţe de inhibare a creşterii. care duce la podzolirea solului. Schimbul este într-un raport echivalent între ionii de hidrogen produşi de rădăcinile plantelor în timpul respiraţiei şi a asimilării substanţelor nutritive. actinomicetele). mai mare decât cea a plantelor verzi. Bacteriile au o adaptabilitate foarte mare la oscilaţiile de 43 .Indiferente sunt majoritatea ciupercilor. cu o dezvoltare maximă la un pH mai mare de 8 (Bacillus ureolitici). Din această categorie fac parte cele mai multe şi mai importante microorganisme din sol (Azotobacter. duce la acidifierea solului. Dezalcalinizarea permanentă şi formarea acizilor. După preferinţele faţă de pH-ul solului. De exemplu. a căror dezvoltare maximă este la un pH în jur de 3 (genul Thiobacillus).Bazofile. bacteriile nitrificatoare autotrofe. deoarece NH3 poate fi folosit de unele microorganisme heterotrofe. este mai puţin dăunătoare pentru fertilitatea solului respectiv. . care suportă uşor (chiar preferabil) reacţia acidă a solului. Temperatura este un factor foarte important pentru cantitatea de humus formată în solurile din regiunile umede cu climă temperată. Limitele optime ale temperaturii pentru microorganismele din sol sunt între 20-30oC.Neutrofile. Aceasta duce la o restructurare a microorganismelor. Calcarizarea solurilor acide stimulează evident activitatea lor biologică. Există o corelaţie între conţinutul de substanţe nutritive şi reacţia solului. pH-ul optim este cel apropiat de neutralitate. Cu cât pH-ul solului neamendat este mai scăzut. de nitriţi şi NH3. . Influenţa temperaturii Dependenţa faţă de temperatură a microorganismelor este. 3. INFLUENŢA FACTORILOR ECOLOGICI ASUPRA MICROORGANISMELOR Influenţa pH-ului Pentru marea majoritate a micropopulaţiei solului. microorganismele pot fi grupate în: . . cu bazele absorbite prin schimb cu mineralele argiloase şi coloizii organici. în timp ce nitriţii sunt preluaţi de nitratbacterii şi reoxidări în nitraţi. în general. până la stadiile intermediare.Acidofile. pH-ul solului poate fi considerat ca un factor de reglaj al competiţiei pentru hrană. dovedită prin schimbul de ioni. Aşa se explică de ce în solurile cu reacţie neutră se găseşte cea mai bogată şi variată microfloră. care preferă un pH în jur de 7. aciditatea se menţine. se formează humusul brun. predominând ciupercile care preferă aciditatea şi bacteriile anaerobe. degradarea şi unele măsuri de fertilizare nu pot acoperi dezalcalinizarea. reducerea incompletă. în cadrul descompunerii substanţelor organice.

Existenţa pragurilor diferite ridică probleme de ordin practic deosebit de importante pentru agricultură. . precum şi o parte dintre nitrificatorii sulfatului de amoniu. Influenţa apei în sol Activitatea biologică a unui sol tinde să se diminueze odată cu scăderea conţinutului în apă. este mai mare ca la plante. tipul microorganismului. amilolitice şi cele care degradează substanţele vegetale complexe. Microorganismele hidrofile includ germeni care au pragul pF = 2. Astfel.temperatură.2) nu constituie un prag indicator al încetării activităţii microbiene. Aici se includ germenii care degradează celuloza. dar contrar celor observate la plante. Diferitele grupe de microorganisme au un grad variat de rezistenţă faţă de uscăciune. în al doilea rând bacteriile din sol nu pierd apă prin transpiraţie ca plantele superioare şi în al treilea rând suprafaţa de absorbţie la microorganisme faţă de masa protoplasmatică egală. ce fixează azotul atmosferic. În acest grup se încadrează cele mai multe şi mai importante bacterii din solurile cu climă temperată. sa constatat că odată cu scăderea temperaturii scade. punctul de ofilire (pF = 4. durata şi nivelul uscării. Această particularitate a microorganismelor faţă de plantele superioare se explică în primul rând prin presiunea osmotică mai ridicată din celulele microbiene. Aici majoritatea microorganismelor sunt cele amonificatoare. Referindu-ne la dinamica sintezei şi descompunerii humusului. ciupercile şi bacteriile sunt mai sensibile. Uscarea solului peste aceste valori antrenează moartea tuturor microorganismelor. 44 . amonificatorii ureei şi cei care produc nitrificarea sulfatului de amoniu. în cazul umidităţii scăzute predomină procesele de amonificare.Psihrofile. Moartea microorganismelor la umiditate scăzută este determinată de mai mulţi factori ca.2. De exemplu. în general şi activitatea microorganismelor. Astfel. tipul de sol şi structura solului. cei care oxidează sulful. cele care îşi desfăşoară activitatea la temperaturi scăzute (cea mai mare parte a micropopulaţiei solurilor polare). Aceasta se întâmplă în cazul umidităţii situate în vecinătatea punctului de ofilire.6. În funcţie de adaptarea la factorul termic. microorganismele pot fi: .Mezofile sunt microorganisme a căror optim de activitate metabolică este în jur de 30oC. Se apreciază că limita superioară oricărei activităţi biologice corespunde la pF= 5. fapt ce antrenează o acumulare de azot amoniacal remarcată în solurile în curs de uscare. o parte din microorganismele amilolitice. . Aici se găsesc agenţi care descompun carboximetilceluloza. Microorganismele xerofile sunt cele al căror prag este cuprins între pF = 4. are drept urmare imobilizarea totală sau parţială a azotului mineral.9-4. una dintre consecinţe este predominarea selectivă a unor procese microbiene asupra altora. În funcţie de nevoile de apă. comparativ cu actinomicetele. De asemenea. specii de microorganisme din gunoiul de grajd.Termofile sunt microorganisme al căror metabolism este intens la temperaturi relativ ridicate. când predominarea proceselor de celuloliză asupra amonificării.5-5. microorganismele se împart în mai multe grupe: Microorganisme hiperxerofile sunt germeni al căror prag este superior valorii pF = 4.9.

şi ea. dispariţia altora sau reducerea numărului lor. în solurile din ţara noastră. Activitatea microbiană din sol este influenţată şi de textura şi structura solului care. activitatea bacteriilor din genul Azotobacter. se schimbă şi micropopulaţia. care induc în celulele microbiene formarea de peroxizi sau determină hidroliza proteinelor.Influenţa energiei radiante Lumina solară are. caracteristice unor tipuri de sol. nu trebuie legată numai de factorii climatici. din cauza puterii reduse de pătrundere în acest mediu. Astfel. formate sub influenţa unui complex de factori. care sunt cele mai fertile. a unor microorganisme indicatoare. diminuându-se în adâncime. 45 . mai scăzută iarna şi vara. a proteolizei şi a denitrificării. care nu sunt utilizate pentru exploatarea agricolă. compoziţia chimică este. Activitatea microbiană a diferitelor soluri Diferitele tipuri de sol. P. stimulează formarea de nodozităţi la leguminoase. din care fac parte solurile podzolice şi pseudogleizate. straturile superficiale ale solului. microflora solului poate suferi variaţii în decurs de câteva zile sau chiar în timp de 24 de ore. la rândul lor. Lumina mai slabă şi o umiditate mai ridicată favorizează descompunerea microbiană a humusului. aureofaciens. mai evidentă în solurile formate din roci vulcanice. Prezenţa în sol a unor elemente radioactive. Radiaţiile ultraviolete au o foarte puternică acţiune bactericidă la lungimile de undă cuprinse între 2000 şi 3000 Å. depinde de compoziţia chimică a diferitelor fracţii minerale şi organice din sol. Microflora fiecărui tip de sol se modifică. există o diferenţiere a distribuirii microorganismelor şi a activităţii lor în funcţie de mărimea agregatelor. chiar şi asupra algelor care sunt fotosintetizante. pseudogley. paralel cu modificarea tipurilor de sol. adesea. o influenţă dăunătoare asupra microflorei solului. în mare măsură. Efectul lor în sol este minim. Variaţia sezonieră afectează în primul rând. Pe lângă variaţiile sezoniere. toamna. adesea. Lumina difuză a zilei este necesară activităţii vitale a microbilor sintetizaţi din sol. În zonele temperate. Variaţia activităţii microflorei din sol. Acţiunea bactericidă a lumii se datorează mai ales radiaţiilor din domeniul albastru-violet al spectrului. adică apare o variaţie sezonieră a microflorei. pe baza microorganismelor specifice şi anume: ♦ Soluri cu Mucor rammanianus (foarte acide. în cursul aceluiaşi an. a stabilit o clasificare a solurilor. S-a constatat că. specifice pajiştilor alpine şi acelora de sub pădure de molid). ♦ Soluri cu Pseudomonas lemonnieri şi P. exprimată prin dominarea unor specii. Pentru acelaşi tip de sol. în funcţie de tipul de sol. rezultat al activităţii microbiene a solului. a dus la o mare variaţie taxonomică a microorganismelor care îl populează. Papacostea (1972) a pus în evidenţă existenţa. ♦ Soluri cu Pseudomonas acidophilus şi P. ci şi de modificărea condiţiilor de nutriţie pentru microorganisme. intensitatea maximă a proceselor microbiene din sol s-a constatat primăvara şi uneori. în funcţie de variaţia factorilor climatici.

Metabioza sau comensalismul bacterian Prin acest fenomen se înţelege relaţiile dintre reprezentanţii a două sau mai multe specii de microorganisme (care convieţuiesc şi se succed) în care unul dintre microorganisme profită iar celălalt în aparenţă. Nitratul produs de Nitrobacter este neutilizabil de Nitrosomonas. adesea. În timpul circuitului biologic al substanţelor. Pentru a se putea prelucra autotrof o cantitate suficientă de CO2. bine aerisite. este mult mai mare decât la formarea nitraţilor din nitriţi. Metabioza reprezintă raporturi generale şi trepte superioare de convieţuire. în sol. din punct de vedere fizicochimic. care oxidează amoniacul. cât şi raporturi antagoniste. sprijinindu-se şi completându-şi activitatea. De exemplu. În metabioaza transformării sulfului în hidrogen sulfurat şi sulfat. Produşii rezultaţi (glucoză. Pe seama microorganismelor moarte din micropopulaţiile primare şi secundare se dezvoltă micropopulaţia terţiară.4. Un alt exemplu edificator este cel privind prelucrarea resturilor vegetale la care participă. apar de asemenea raporturi care se evidenţiază prin activitatea şi colaborarea lor reciproc complementară. hemiceluloza şi pectina. Micropopulaţia iniţială se dezvoltă pe seama celulozei din resturile vegetale. adesea. ciuperci şi alge albastre trăiesc în vecinătate. zahăr şi amidon) şi compuşi ai azotului (proteine). ciuperci şi actinomicete: bacilii fitofagi şi mucoraceele prelucrează compuşii uşor valorificabili ai carbonului (acizi. Un exemplu elocvent este cauza metabiozei dintre bacteriile aerobe şi cele anaerobe în 46 . bacterii. Un exemplu de metabioză foarte strictă este activitatea microorganismelor denitrificatoare: amoniacul este transformat. La descompunerea celulozei participă trei micropopulaţii. când bacterii. deoarece câştigul de energie. între microorganismele din sol pot fi pot fi raporturi de convieţuire. În acest caz. Un exemplu tipic de conlucrare şi activitate reciprocă este cel oferit de popularea iniţială a rocilor. transformarea nitriţilor în nitraţi se va efectua mult mai repede decât transformarea amoniacului în nitriţi. Grupurile de microorganisme menţionate. favorizând astfel dezvoltarea microorganismelor care sunt sensibile la antibioticul respectiv. iar bazidiomicetele prelucrează ligninele. ♦ Un microorganism alterează mediul. ale solului. pe când altele (Cellvibrio şi Pseudomonas) prelucrează celuloza. iar nitritul în nitrat de Nitrobacter. în nitrit de Nitrosomonas. unele microorganisme degradează sau inactivează unele antibiotice. ♦ Un microorganism degradează sau inactivează o substanţă care are un efect toxic asupra celuilalt microorganism. este interesantă metabioza ce se realizează între bacteriile aerobe şi cele anaerobe din sol. în cazul formării nitriţilor din amoniac. care explică faptul că bacteriile anaerobe se pot dezvolta şi în straturile superioare. ci în succesiunea menţionată. sulful produs în a doua etapă poate fi utilizat de către bacteriile denitrificatoare. în acelaşi timp. nici nu profită şi nici nu este influenţat negativ. în mod succesiv. adică în cadrul unei metabioze. INTERRELAŢIILE DINTRE MICROORGANISMELE DIN SOL S-a mai menţionat anterior că. acizi organici) sunt utilizaţi de micropopulaţia secundară. pe baza "diviziunii muncii". nu-şi desfăşoară activitatea concomitent. care se realizează prin mai multe mecanisme: ♦ Un microorganism produce metaboliţi necesari altuia.

Sunt şi ciuperci prădătoare care consumă animale mici. bacterii prădătoare. de asemenea. Fenomenul apare când un organism secretă în mediu produse ale activităţii vitale care inhibă dezvoltarea altui organism sau îl omoară. în timp ce actinomicetele nu se dezvoltă. metazoare şi chiar bacteriofagi. când antibioticul produs de un microorganism poate elimina dezvoltarea altor organisme din sol. acţionează asupra tuturor microorganismelor asociate şi. actinomicete. În sol apar următoarele aspecte de antagonisme între microorganismele care îl populează: . protozoare. trebuie menţionat şi fenomenul de antibioză. care se realizează prin: Concurenţă pentru sursa de hrană. Studiul raporturilor antagoniste dintre diferiţi reprezentanţi ai micropopulaţiei solului prezintă interes în sensul dirijării lor pentru protecţia 47 . După cum s-a mai menţionat. iar actinomicetele micolitice sunt streptomicete şi nocardii. bacteriile se dezvoltă abundent.cadrul agregatelor particulelor din sol: cele aerobe se dezvoltă pe suprafaţa agregatelor şi consumă O2. Sunt şi bacterii şi actinomicete care lizează alte bacterii. Modificarea mediului prin produşi metabolici. astfel împiedică multiplicarea bacteriilor de putrefacţie. Specia cu o creştere rapidă împiedică dezvoltarea speciei cu creştere lentă. Parazitismul este fenomenul prin care un fag sau un microorganism se dezvoltă pe seama şi în dauna altui microorganism. De exemplu. de exemplu pe Mucor recuvus. acidul lactic şi acidul butiric. Liza la cianobacterii şi la algele verzi este efectuată de mixobacterii şi alte bacterii. De exemplu. Raporturi antagoniste Antagonismul constă în relaţii în care un microorganism sau un fag exercită o acţiune defavorabilă asupra unui alt microorganism. prin aceasta favorizează dezvoltarea bacteriilor anaerobe din interiorul agregatelor.Antagonismul microbian propriu-zis. bacteriile mor. Prădătorismul (predaţia) este un act de agresiune când un microorganism (agresor) atacă pe un altul (prada) pe care îl capturează. cianobacterii şi ciuperci. descris anterior. Prin aceasta. De exemplu. uneori. Penicillium vermiculatum este parazit pe Rhizoctonia solani. mări intensitatea proceselor fiziologice ale bacteriilor. consumând resturile organice care nu au fost descompuse de bacterii. Aceasta din urmă poate fi parazit la rândul ei pe alte ciuperci. difuzarea oxigenului în interiorul agregatelor. împiedicând. al cărui mecanism a fost. De exemplu. În locul lor apar actinomicetele care se multiplică rapid. Sunt şi cazuri când atât parazitul cât şi gazda sunt ciuperci. produşi ai bacteriilor de fermentaţie. De ezemplu. la începutul descompunerii resturilor vegetale şi animale. astfel. însă. După epuizarea substanţelor uşor asimilabile. ci se poate. care inhibă activitatea bacteriei Bacillus subtilis. precum şi de unele tulpini de streptomicete. bacteriile sunt o hrană a protozoarelor (protozoarul Rhizopoda consumă în timpul existenţei sale circa 40. ce apare când două specii au necesităţi nutritive asemănătoare. Tot aici. Bacteriile micolitice sunt mixobacterii sau tulpini de Bacillus şi Pseudomonas. respectiv ciuperci sau alge. fagii parazitează bacterii.000 de bacterii). ingerează şi digeră. nu se reduce numărul bacteriilor. Astfel de relaţii pot fi considerate ca relaţii de simbioză. Streptomyces grisseus produce streptomicină.

Din cele expuse. de preferinţă. care prezintă multe neajunsuri. (Simbioza constă în schimbul de sursă de C şi energie şi de sursă de N). iar din partea ciupercilor. În formele ei superioare. În cele ce urmează ne vom referi la câteva aspecte ale relaţiilor dintre microorganisme şi plantele superioare (simbioza dintre rizobii şi plantele leguminoase. cianoficee filiforme şi cloroficee unicelulare. de exemplu. d) Între bacterii şi protozoare. "împreună cu specia gazdă. numai rareori. Simbioza lichenilor acţionează asupra formei. de exemplu. culturile bacteriene respiră mai intens. Multe protozoare conţin bacterii endosimbiotice. deoarece prezenţa bacteriilor în sol poate să aibă un efect favorabil asupra plantelor de cultură. dezvoltându-se în acelaşi mediu natural (sol) cu microorganismele. iar cele de Azotobacter fixează mai mult N2. metabolismului şi înmulţirii organismelor participante. din partea algelor. de exemplu. potenţial dăunătoare unuia dintre parteneri. Aspectul cel mai concludent este cel privind relaţiile dintre rădăcinile plantelor şi microorganisme. excluzând astfel mijloacele chimice de combatere. astfel încât ele sunt în mod constant prezente în fiecare individ al speciei gazdă (Drăgan şI Kiss. Apreciind beneficiile reciproce între microorganismele simbiotice ca paraziţi care. pe de altă parte. 1986). în anumite condiţii. b) Între bacterii şi ciuperci care se bazează. De aceea. 48 . în prezenţa protozoarelor. lichenii. e) Între ciuperci şi alge. INTERRELAŢIILE DINTRE PLANTELE SUPERIOARE ŞI MICROORGANISMELE DIN SOL Plantele superioare. au evolut până la un stadiu de toleranţă mutuală completă. simbioza dintre bacteriile denitrificatoare şi cele fixatoare de azot. este o infecţie atenuată. de exemplu. S-a constatat că.plantelor cultivate. 5. plantele de cultură pot avea o acţiune favorabilă asupra florei bacteriene din sol. ascomicete şi. c) Între bacterii şi alge. lichenii). simbioza constă şi într-o pătrundere morfologică reciprocă a ambilor parteneri (ex. pe de o parte şi bacteriile celulolitice. La formarea lichenilor participă adesea. în relaţiile simbiotice se pot observa şi trăsături parazitare. ca şi alte simbioze dintre microorganisme şi plantele superioare. Simbioza (mutualismul) Simbioza este o formă de convieţuire între două sau mai multe specii şi constă într-o nutriţie încrucişată: fiecare simbiont produce un metabolit pe care nu-l poate produce celălalt. mi ales pe un schimb de factori de creştere. rezultă că simbioza. simbiontul poate deveni patogen. Ei reprezintă forma superioară de simbioză dintre microorganisme. şi invers. între Azotobcter şi unele alge. Poate că termenul de "concurenţă" nu este cel mai potrivit. intră adesea cu acestea în concurenţă pentru hrană. Se apreciază că între microorganismele din sol şi plantele superioare se stabilesc relaţii de simbioză. ciliatul Spirostomul teres conţine Chromatium vinosum. în acest caz. Uneori. bazidiomicete. Simbioza poate ave loc între parteneri aparţinând unor grupe diferite de microorganisme şi anume: a) Între diferite bacterii.

♦ A treia zonă sau "rizosfera externă" ("edatosfera") cuprinde microorganismele care se găsesc la o distanţă mai mare de 0. Numărul bacteriilor în rizosferă este influenţat de următorii factori: . după care scade evident.Zonele rădăcinii. ♦ A doua zonă. Spermatosfera este zona de sol care înconjoară seminţele în curs de germinare.au fost prezentate când s-a descris. în general este de 5:10 (la actinomicete. . Ea cuprinde microorganismele de la suprafaţa rădăcinilor.Faza de vegetaţie. . cât şi prin structura speciilor de microorganisme. bastonaşele Gram-negative din genurile Pseudomonas. numărul microorganismelor. Pe suprafaţa rădăcinii se găsesc cele mai multe bacterii. în detaliu fixarea simbiotică a azotului atmosferic). pentru că microorganismele utilizează substanţele eliminate de seminţe în timpul germinării lor şi produc. alge şi protozoare R/S este între 2 şi 3).5 cm.Distanţa dintre zonele rădăcinii şi suprafaţa solului. este mult mai mare decât în zona fără seminţe în curs de germinare. Flavobacterium. cuprinde microorganismele care se găsesc la o distanţă de 0. Zonele rădăcinilor mai apropiate de suprafaţa solului au o rizosferă mai bogată în bacterii decât zonele rădăcinilor. Aceasta. Solul din jurul perilor radiculari conţine mai multe bacterii decât cel din jurul celorlalte zone ale rădăcinii. Intensitatea efectului rizosferic la bacterii se exprimă prin raportul R/S (rizosferă/sol nerizosferic) care. În cadrul rizosferei sunt trei subzone (după Berezova. Achromobacter şi 49 . de pe aceeaşi plantă. raportul R/S este mai mic decât la solurile sărace. ci şi calitativ.Distanţa dintre suprafaţa rădăcinii şi particulele de sol.Specia plantei. datorită acţiunilor specifice dintre microorganismele solului şi plantele superioare. chimic şi biologic. În rizosfera gramineelor perene se găsesc mai multe bacterii decât la cele anuale. Prezenţa mai multor microorganisme (în special bacterii) în rizosferă decât în solul nerizosferic (fără rădăcini). În această zonă. care se găseşte la adâncime. numită ''zona periradiculară".Conţinutul solului în substanţe nutritive. ciuperci. fapt ce constă în modificarea echilibrului dintre diferite grupe de microorganisme din sol.5 cm de rădăcină. se numeşte efect rizosferic. în special cel al bacteriilor. iar la lucernă şi trifoi mai multe decât la leguminoase.5 cm de rădăcină. ♦ Prima zonă. are o rază de 0-0. . În mod treptat. fitohormoni care stimulează germinarea şi apoi creşterea plantei. spermatosfera se transformă în rizosferă. . ajungând la o valoare maximă în perioada înfloritului. În solurile fertile. Rizosfera Rizosfera este zona de sol care înconjoară rădăcinile şi este influenţată de acestea din punct de vedere fizic. la rândul lor. numită "rizosfera internă" (rizosfera propriu-zisă). Flora bacteriană din rizosferă creşte în cursul dezvoltării plantei. Aspectul cel mai important îl considerăm cel privind relaţiile dintre sistemul radicular al plantelor şi microflora solului. . 1950) care se deosebesc între ele atât în privinţa densităţii microbiene. În rizosfera plantelor predomină bacteriile nesporogene. Efectul rizosferic se manifestă nu numai sub aspect cantitativ (număr de microorganisme). Pentru aceasta este necesar să definim câteva noţiuni (spermatosfera şi rizosfera).

Stimulează creşterea plantelor prin fitohormonii pe care îi produc şi care sunt absorbiţi de rădăcinile plantelor. în schimb. lumina. K ş. . ca şi acelea care prin metabolismul lor produc substanţe ce inhibă înmulţirea altora. P. menţionăm că ciupercile asociate cu rădăcinile arborilor cu funcţie de micoriză se deosebesc de paraziţii adevăraţi ai 50 . În ceea ce priveşte "acuzaţia" de parazitism. . Excreţiile radiculare conţin: aminoacizi. lăsând resturi de ţesuturi care sunt utilizate ca hrană de microorganismele din sol. Azotobacter. şi de unii factori externi.). Ciupercile de micoriză iau de la plante substanţe nutritive organice (glucide.). K. orhidee) şi dicotiledonate superioare (de exemplu. cu o mare capacitate de înmulţire şi capabile să se hrănească cu produsele de eliminare ale rădăcinilor. Rolul sanitar al microorganismelor în rizosferă mai constă în faptul că ele consumă unele substanţe eliminate de rădăcinile plantelor care pot deveni dăunătoare. Micoriza sau simbioza ciupercilor cu rădăcinile plantelor Micoriza este rezultatul simbiozei ciupercilor cu multe monocotiledonate (de exemplu. Relaţiile dintre rădăcinile plantelor şi microorganismele din rizosferă Aportul plantelor. glucozide ş. zaharuri. eliberează CO2. pe lângă baza ereditară. vitamine. N. aeraţia şi altele care condiţionează buna creştere şi dezvoltare a plantelor şi. Bacillus mesentericus flavus ş. enzimatică. P. Se citează cazuri când ciupercile de micoriză produc fitohormoni şi apără plantele de unii paraziţi. Cantitatea şi calitatea produşilor eliminaţi de rădăcinile plantelolr sunt determinate.a. temperatura. a sistemului radicular. dintre care menţionăm: condiţiile de nutriţie. Ceea ce este cert este că micorizele arborilor sunt simbioze. ajung dominante în structura microbiologică a rizosferei. parazitism sau comensalism. Aportul bacteriilor constă în următoarele: . favorizează absorbţia apei şi a substanţelor nutritive minerale (P. cum este cumarina.Au efect fitosanitar prin antagonismul ce are loc între microorganismele saprofite şi cele patogene. plantele lemnoase şi ierboase). desmoliticum. Aspectul de simbioză dintre plante şi ciuperci este încă mult discutat. S. care activează sau inhibă creşterea lor. sub formă accesibilă plantelor. P. când s-ar acumula într-o cantitate mare. Ca etc.Descompun unele substanţe fitotoxice. Rădăcinile influenţează. enzime.a. în special. secretă metaboliţi cu acţiune energetică. în sensul că nu se ştie precis dacă este vorba de simbioză.a.Agrobacterium (în rizosfera unor plante se dezvoltă şi Rhizobium. vitamine şi alţi factori de creştere) şi. producând N. umiditatea. structura solului. Bacteriile din rizosferă sunt acelea care utilizează excreţiile radiculare şi substanţele provenite din exfolierea ţesuturilor radiculare. fluorescens. .Îmbunătăţesc condiţiile nutritive ale plantelor prin mineralizarea compuşilor organici. din punct de vedere mecanic. Azospirillum ş. Bacteriile cu un potenţial ridicat de sinteză a substanţelor biologic active din rizosferă.a. Principalele specii microbiene care au această capacitate sunt: Pseudomonas sinuosa. baze azotate. acizi organici simpli. pH-ul. precum şi cu muşchii (Bryophyte) şi ferigile (Pteridophyta).

În acest caz. În acest caz. iar în cele supuse unei inundaţii de durată sunt distruse complet. Majoritatea ciupercilor de micoriză preferă solurile cu o reacţie puţin acidă. stimulează creşterea ei. pe lândă însuşirile fiziologice ale partenerilor simbiozei şi de condiţiile de mediu. se poate ca ciuperca . ca o reacţie de apărare a plantei. În solurile de pădure. iar altele spre interior. în primul rând. totuşi.rădăcinilor prin aceea că nu acţionează toxic asupra gazdei. Rădăcinile acestora sunt acoperite cu un manşon micelian. de la care se emit unele hife spre exterior (sol). Digerarea ciupercilor (funcologia) trebuie privită. Fagaceae). Conţinutul solului în vitamine şi aminoacizi influenţează răspândirea şi activitatea ciupercilor care formează micorize. ci. ciupercile endotrofe emit hife în spaţiul intercelular şi în interiorul celulelor scoarţei şi epidermei. ciupercile care formează micorize au viaţa nelimitată. prin aceasta. Totodată emit hife şi spre exterior. Hifele intracelulare ale micorizelor endotrofe sunt digerate de planta gazdă. E posibil să apară şi fenomenul invers. Când planta gazdă este puternică. cu perspective promiţătoare. 51 . Există şi forme care preferă solurile acide sau puternic alcaline. Solurile pajiştilor sunt. se menţine echilibru necesar prin digerare de ciuperci. Avantajele şi dezavantajele convieţuirii dintre cei doi parteneri depind. Acestea din urmă pătrund între celulele parenchimului cortical al rădăcinii şi formează o reţea intercelulară numită "împletitura lui Harting".partener al simbiozei . privind inocularea solului şi a puieţilor cu ciuperci de micoriză. Dezvoltarea micorizei este determinată. Trebuie să reţinem. Cele mai frecvente ciuperci simbiotice sunt bazidiomicetele superioare (mai rar forme inperfecte sau ascomicete). Folosirea micorizei în agricultură este o problemă în cercetare. Când activitatea individuală a plantei gazdă este în dificultate. de însuşirile fizice şi chimice ale solului. de activitatea individuală a partenerului respectiv. plante ierboase ale căror rădăcini sunt normale (cu peri radiculari). planta gazdă care utilizează produşii de digestie poate fi considerată ca un parazit al ciupercii. în primul rând. dezvoltarea micorizei. din contră. Micorizele pot fi ectotrofe sau endotrofe. Micorizele endotrofe sunt mai frecvente decât cele ectotrofe. arbuşti. în primul rând. a căror rădăcini nu au perişori radiculari. Se pare că humusul are o influenţă directă şi pozitivă asupra micorizei. Betulaceae. găsindu-se la arbori. în general.să devină parazit şi deci să dăuneze plantei. Micorizele ectotrofe sunt frecvente la arbori (Pinaceae. Sunt şi cazuri când solul conţine substanţe care inhibă creşterea ciupercilor şi. lipsite de ciuperci care formează micoriza. că digestia unei părţi a hifelor ciupercilor de către plante are un rol important în stabilirea echilibrului fiziologic dintre ciuperci şi planta gazdă.

În cazul rizosferei se stabileşte o relaţie de: a) neutralism b) simbioză c) antagonism 7.c. 2 .b. 7 . Fixarea N2 este realizată de: a) virusuri b) bacterii c) cyanobacterii d) alge e) protozoare f) ciuperci 2.a.a.a. 4 . 5 .b. 6 . Micorizele reprezintă simbioza dintre plante şi: a) ciuperci b) bacterii c) alge d) protozoare Rezultate corecte: 1 . Azotul este utilizat de plantele superioare sub formă de: a) azot molecular (atmosferic) b) nitriţi c) nitraţi d) amoniac e) monoxid de azot 3. Metabioza este o relaţie de: a) parazitism b) prădătorism c) simbioză d) neutralism 6. 52 . 3 . Fixarea aerobă a azotului molecular este realizată de: a) Azotobacter chroococcum b) Clostridium pasteurianum c) Rhizobium leguminosarum d) Frankia alni 4.Test deauto evaluare 1. Nodozităţile "eficiente" de pe rădăcinile de leguminoase conţin un pigment: a) galben b) albastru c) roşu d) alb 5.c.c.

microorganismele se împart în mai multe grupe: Microorganisme hiperxerofile. Interrelaţiile dintre plantele superioare şi microorganismele din sol Spermatosfera Rizosfera Micoriza Micorizele ectotrofe Micorizele endotrofe 53 . Interrelaţiile dintre microorganismele din sol Metabioza sau comensalismul bacterian Raporturi antagoniste Concurenţă pentru sursa de hrană. Circuitul azotului ♦ fixarea N2. ♦ amonificarea. microorganismele pot fi: psihrofile. bazofile. 3. Influenţa factorilor de mediu asupra microorganismelor Influenţa pH-ului După preferinţele faţă de pH-ul solului. cyanobacterii. Microfauna solului este constituită din protozoare monocelulare. tulpini şi frunze ajunse în sol. Microflora este formată din bacterii. organe sub diverse forme) ale plantelor superioare. acidofile. de condiţiile staţionare ale mediului. Influenţa apei în sol În funcţie de nevoile de apă. Modificarea mediului prin produşi metabolici. este formată din părţile subterane (rădăcini. termofile. mezofile. Populaţia solului: Macroflora. râmele. Macrofauna. cuprinde nematozii. xerofile. Solul ca mediu de viaţă pentru microorganisme Prezenţa microorganismelor în sol este influenţată în primul rând. Parazitismul Prădătorismul Simbioza (mutualismul) 5. coleopterele şi diverse vertebrate. 2. ciuperci microscopice şi alge. microorganismele pot fi grupate în: neutrofile. ♦ denitrificarea. furnicile. viermii inelaţi. indiferente. hidrofile 4. ♦ nitrificarea.REZUMAT MODUL II MICROBIOLOGIA SOLULUI 1. Influenţa temperaturii În funcţie de adaptarea la factorul termic.

levurile. sau în amestec cu specii dăunătoare. Din descompunerea anaerobă a hidraţilor de carbon rezultă o serie întreagă de produşi finali cu 1.fervere = a fierbe) a fost ales pentru a indica aspectul de lichid care fierbe. butirică. ea studiază rolul microorganismelor în apariţia unor modificări utile a diferitelor produse alimentare. precum şi condiţiile optime de activitate ale microorganismelor care produc transformări chimice în diferite substraturi. sălbatice. De asemenea. producând uşor şi în cantităţi mari. enzimele necesare pentru transformarea substratului în sensul dorit. aceea în care. În prezent pentru a se preveni aceste inconvenienţe se recurge la microorganisme selecţionate. cu ajutorul cărora se obţin produse de calitate superioară. ca şi posibilităţile de compatere a microorganismelor dăunătoare pentru evoluţia normală a proceselor fermentative sau pentru buna conservare a produselor alimentare. . Iniţial fermentaţiile se produceau sub acţiunea micoflorei "spontane". se îmbunătăţeşte randamentul şi se scurtează durata procesului tehnologic. Microorganismele utilizate în procesele fermentative de tip industrial au următoarele calităţi ce pot fi astfel sintetizate: . datorită eliberării CO2 sub formă de bule de gaz. care apar obişnuit prin degradarea glucozei până la acid piruvic. lactică.cresc rapid şi pot fi uşor cultivate în cantităţi mari pe medii ce conţin substanţele organice corespunzătoare. Aceste microorganisme sunt slab sau inegal active.au capacitatea de a-şi menţine constant proprietăţile fiziologice. caracteristic pentru faza de intensitate maximă a procesului fermentativ. mucegaiurile care au proprietatea de a degrada în condiţii de anaerobioză diferiţi compuşi organici ai carbonului cu formarea de substanţe cu o condiţie chimică mai simplă. propionică etc. Termenul generic al fermentaţiei (lat. modalităţile de a dirija această activitate microbiană. cu formarea unor cantităţi relativ mari de substanţe cu valoare utilă sau economică. care se găsesc pe suprafaţa sau în interiorul produsului supus fermentaţiei. Fermentaţiile sunt procese biochimice determinate de enzimele unor microorganisme cum sunt bacteriile. în anumite condiţii de cultură. 54 . a căror activitate diminuează calitatea produsului final.MODULUL III Microbiologia fermentaŢiilor Microbiologia fermentaţiilor studiază caracteristicile biologice şi biochimice. se produce o efervescenţă a mediului lichid în special în vasele foarte mari (de exemplu la mustul de struguri care fermentează). 3 sau 4 atomi de carbon. 2. De cele mai multe ori unul dintre produşii rezultaţi predomină cantitativ şi ca stare caracterizează procesul de fermentaţie alcoolică.

sterilizare. antibiotice).biosinteza a diferite substanţe chimice (alcooli. care se pot utiliza după transformarea hidrolitică a amidonului din compoziţia lor în zaharuri mai simple. . fermentaţii şi alte procese tehnice. cânepă prin topire). sau acţiunea asociată a unora din aceşti agenţi. fie anumite substanţe chimice ca acizii diluaţi. fermentaţiile de către levuri. sau enzime de natură microbiană. rezultate din industria hârtiei ca lemnul şi stuful. urmată de separarea prin distilare şi purificare a alcoolului obţinut. secară. Fermentaţia alcoolică Alcoolul etilic sau etanolul (CH3CH2OH) se obţine prin fermentarea completă.materii prime amidonoase. acetonă. Fermentaţia alcoolică este una din cele mai importante fermentaţii industriale. sucurile de fructe. Sarcina ventriculi. Materiile prime folosite la fabricarea alcoolului sunt ieftine. Înainte de folosirea lor în fermentaţiile industriale.ecţionate au capacitatea de a suporta concentraţii mari de alcool şi de a consuma cantităţi mari de hidrocarbonate pentru sintezele lor proprii. ce au capacitate superioară de fermentaţie.realizează aceste modificări. hidraţi de carbon. ca malţul de cereale. .materii prime celulolitice. acid acetic. macerans. bere) şi a furajelor însilozate. brânzeturi) a unor băuturi alcoolice (vin. porumb. cu formarea unor produşi folositori. Aceste drojdii au un echipament enzimatic foarte bogat. fermentabili. cu conţinut scăzut de 1-5 % zahăr. rezultate din cartofi. Thermobacterium mobile. orz.materii prime zaharoase. melasa rezultată ca deşeu de la fabricarea zahărului şi leşiilor sulfitice ce rezultă ca deşeu de la fabricarea celulozei. graţie căruia obţin în mediu anaerob energia necesară manifestărilor vitale. Microorganismele de utilitate industrială sunt astăzi folosite pentru procese ca: . a diferite zaharuri. celulozele şi hemicelulozele trebuiesc hidrolizate sau convertite în zaharuri cu molecula relativ simple şi fermentabile. B. Bacillus acetosetilycus etc. Microorganismele care produc fermentaţia alcoolică a zaharurilor sunt reprezentate de ciuperci în principal din genul Saccharomyces şi unele bacterii ca. amidonurile. produsă de drojdiile sălbatice. farmaceutică a parfumurilor şi cauciucului. provenite de la bacterii şi mucegaiuri. prin procesul de fermentaţie alcoolică a hidraţilor de carbon. chimică. . care prin fierbere cu acizi sub presiune se hidrolizează cu formarea de hidraţi de carbon mai simpli. acid lactic. în condiţii relativ simple şi puţin costisitoare.producerea pe cale fermentativă a unor alimente (produse lactate. 1. după relaţia globală: 55 . Temperatura optimă de activitate este de 28-32oC.obţinerea de produse folosite în industria textilelor (fibre de in. acid citric. deoarece alcoolul este întrebuinţat curent în industria alimentară. în special de către unele drojdii. prezente în natură. sau dirijată prin introducerea în materialul de fermentat a unor suşe de drojdii selecţionate. . Microbiologia industrială mai studiază şi aplică metodele de combatere a alterărilor microbiene a alimentelor cu ajutorul conservării prin refrigerare. provenite din sfecla de zahăr sau trestia de zahăr.Tulpinile sel. Fermentaţia alcoolică poate fi spontană. În acest scop se folosesc fie preparate enzimatice.. abundente în natură şi sunt grupate astfel: .

Pe struguri. Deuteromycotina (Fungi imperfeţi). starea de sănătate a recoltei. conţinutul în zahăr al mustului etc. proporţia dintre ele fiind diferită în funcţie de mai mulţi factori: condiţiile climatice. Levurile ce se găsesc pe struguri aparţin la mai multe specii. uneori chiar mai mult. Fermentaţia mustului. Se prezintă sub formă ovală. ape. de "îmbolnăvire" a vinului. bacterii şi ciuperci care iau parte la procesul de fermentaţie. se întâlnesc în stratul superficial cuprins între 2-10 cm iar în solurile podgoriilor până la 30-40 cm. cunoscută din cele mai vechi timpuri. Utilizarea microorganismelor în vinificaţie Vinul este o băutură alcoolică nedistilată. Principalele levuri întâlnite în vin Levuri sporogene Saccharomyces ellipsoideus (Sacch.000 pe gramul de sol. pe plante. unde numărul lor este în medie de ≈ 250. Solul este considerat rezervorul principal al levurilor. Levurile apar pe boabe în timpul maturării acestora şi sunt răspândite de insecte (în special Drosophylla) prin intermediul particulelor de praf şi nu în ultimul rând odată cu stropii provocaţi de ploi. în must şi respectiv în vin. Temperatura optimă este de 20-25oC şi suportă concentraţii de până la 250-300 mg. Levurile acestei specii au formă elipsoidală sau globuloasă. când declanşează unele procese fermentative care duc la efecte nedorite. Ascomycotina. cerevisiae). alcool. Saccharomyces oviformis. Prezintă acelaşi randament în alcool dar are o 56 . fam. există un număr însemnat de microorganisme. fructe etc. ele se întâlnesc în sol. uneori rotundă.l SO2 total. Cryptococcaceae. sub acţiunea drojdiilor din flora naturală sau a unor tulpini selecţionate. fie un rol negativ. atât ca forme vegetative cât şi forme de rezistenţă. prezintă importanţa cea mai mare pentru fermentaţia mustului.7 g zahăr şi rezistă până la concentraţii de 16 % vol. Ele sunt grupate din punct de vedere sistematic în subîncr. Răspândirea levurilor Levurile sunt larg răspândite în natură. Levurile Levurile sunt ciuperci microscopice care au capacitatea de a produce fermentaţia caracteristică a mediilor ce conţin zaharuri (levere = a ridica). În general. După declanşarea fermentaţiei ele pun stăpânire rapid pe mediu pentru ca la sfârşitul procesului numărul lor să scadă foarte mult. care se obţine prin fermentaţia alcoolică a mustului de struguri. flori. Saccharomycetaceae şi în subîncr. obţinut prin zdrobirea strugurilor recoltaţi la maturitate. fam. La fermentarea mustului prezintă un randament ridicat realizând în medie 1 ml alcool pur din 1.C6H12O6 2CH3-CH2OH + CO2 2. se face în vase speciale deschise. Această levură este specifică regiunilor calde unde strugurii realizează concentraţii ridicate în zahăr. având fie un rol pozitiv în cazul fermentaţiilor normale.

fermentans şi Hansenula anomala. acetat de etil. întrucât majoritatea accidentelor de refermentare se datoreşte acestei specii. Pichia membranefaciens. levură prezentă constant pe struguri şi în musturi care fermentează. provoacă declanşarea fermentaţiei aşa cum în regiunile răcoroase acest proces este declanşat de Kloeckera apiculata. Prezintă o rezistenţă mai mare decât levurile apiculate. rar întâlnită pe struguri şi în musturi normale. alcool. pentru vinuri cu rest de zahăr precum şi pentru recolte atacate de mană şi putregai cenuşiu. alcool. Saccharomyces rosei. 57 . afectează calitatea vinurilor prin proporţii ridicate de esteri. Are capacitate mare de a asimila azotaţi. Specie rezistentă la concentraţii mari de SO2. cantităţi importante de zahăr fără formarea de acizi volatili. dar regulat. Saccharomyces italicus. sunt încadrate în categoria levurilor patogene. uvarum. bailii). osmophila. Levură apiculată. au proprietăţi asemănătoare speciei Sacch. specifică vegetaţiei calde. la concentraţii de SO2 şi alcool dar mai scăzută decât Sacch. putându-se dezvolta până la concentraţii de 12 % vol. P. Saccharomyces chevalieri. H. Provoacă îmbolnăvirea vinurilor demiseci şi dulci sulfitate. Este folosită pentru obţinerea vinurilor cu un conţinut de până la 12 % vol. De asemeni. sunt levuri specifice în general regiunilor viticole meridionale. se aseamănă sub raporul activităţii fermentative cu Saccharomyces ellipsoideus dar sunt puţin întâlnite în vinuri. sunt levuri cu putere alcooligenă slabă. Contaminarea este facilitată de proprietatea ei de a fermenta cu uşurinţă fructoza lăsând neatinsă glucoza. Sacch. uvarum. Hanseniospora valbyensis. Este considerată o bună levură de finisaj la prepararea vinurilor seci. care în condiţii oxidative provoacă vinurilor boala denumită "floare". este prezentă în toate regiunile viticole dar se întâlneşte în proporţii foarte mici la fermentarea mustului când formează proporţii mărite de acizi volatili şi glicoli. Levuri nesporogene Torulopsis stellata. ellipsoideus dar cu o fermentare mai lentă decât aceasta. Cum majoritatea levurilor fermentează mai întâi glucoza în vinurile dulci-licoroase zahărul restant este constituit în principal din fructoză. Saccharomycoides ludwigii. Saccharomyces bayanus. Au proprietatea de a fermenta lent. Specia devine dominantă spre sfârşitul fermentaţiei şi suportă concentraţii de până la 300 mg/l SO2 total şi 100 mg/l SO2 liber. obţinute din musturi bogate în zahăr. la care obţinerea de vinuri cu aciditate volatilă scăzută este o problemă dificilă. H. florentinus. Sacch. Este o levură patogenă pentru vinurile demiseci sau dulci aflate în butoaie sau sticle cărora le provoacă refermentări. alcool. Levură prezentă pe struguri stafidiţi în urma apariţiei mucegaiului nobil. ellipsoideus. În schimb trebuie inactivată sau înlăturată din vinurile demiseci. Saccharomyces acidifaciens (Sacch. de formă apiculată. acetat de amil pe care îl formează şi care imprimă mirosuri neplăcute.putere alcooligenă mai mare decât Sacch. este o levură de dimensiuni mari. ellipsoideus depăşind uneori 18 % vol. demidulci şi dulci. Excepţional de rezistentă la SO2 (700-1000 mg/l) şi este specifică musturilor păstrate cu doze mari din acest antiseptic.

Ele declanşează fermentaţia mustului. 58 . iar la maturitatea deplină a strugurilor reprezintă 99 % din totalul levurilor existente în acest moment. Acestea apar pe bace la faza de pârgă. Ele consumă pentru l ml alcool pur 2. păstrate în vase incomplet pline. În cazul în care se află complet scufundate în must ciuperca se prezintă sub formă de fragmente de sifonoplast. Mai frecvent se întâlnesc în vinurile bolnave de floare. Rezistă la acţiunea acidului boric până la concentraţia de 3 %. pe frunze. Mucegaiurile. pe utilajele şi pereţii pivniţelor. concentraţie maximă până la care această specie poate rezista. sunt foarte răspândite în natură. este o altă specie care este folosită la fabricarea berei. este extrem de răspândită pe toate fructele în regiunea cu climat temperatrăcoros. randamentul în alcool este mai scăzut decât al levurilor eliptice.Brettonomyces intermedius. datorită capacităţii mari de înmulţire şi de răspândire precum şi a rezistenţei mari la condiţiile mai puţin prielnice de mediu. având unul sau ambele capete ascuţite. alcool. boabe. Sunt frecvent întâlnite în vii. oţetite.1 g zahăr. Mucor racemosus. În practică sunt cunoscute sub denumirea de levuri apiculate. Se întâlnesc în pivniţele de vinuri în care formează împreună cu unele bacterii şi alte ciuperci depuneri mucilaginoase pe pereţii umezi. Prezenţa lor favorizează formarea de acetat de etil şi alţi compuşi ce dau mirosuri intense cu iz de şoarece. Mucegaiurile Ciupercile care formează colonii pufoase vizibile cu ochiul liber. glutinis sunt levuri denumite şi mucilaginoase deoarece produc mucilagii în musturi şi vinurile tinere sărace în aciditate şi formează pigmenţi carotenoizi galbeni până la roşii. cunoscută şi sub denumirea de levură sălbatică. Speciile acestui gen sunt cunoscute sub denumirea de "levuri de floare"producând boala denumită floarea vinului. Prezintă celule sub formă de lămâie. Candida vini (Candida vini. sensibile la alcool prezintă o rezistenţă mare la temperaturi ridicate (50-60oC) şi la acţiunea substanţelor alcaline (fosfat trisodic 1 %). în sol. Rhodotorula mucilaginosa. obişnuit aerobe. Puterea alcooligenă este redusă realizând 4-5 % vol. precum şi la suprafaţa mustului în primele etape de vinificaţie. Kloeckera apiculata. produce în vie infecţia strugurilor pe vreme ploioasă. Rh. are capacitatea de a produce fermentarea mustului până la 5-7 % vol. alcool Mucor circinelloides. întâlnindu-se aproape în toate mediile. caracterizată prin formarea unei pelicule la suprafaţa vinurilor slab alcoolice. Mycoderna vini). Deşi. Speciile acestui gen sunt întâlnite în proporţii mici în musturi şi vin. Numele genului se datorează acţiunii unor specii de a imprima berei britanice gust şi aromă caracteristice în urma unor procese secundare de fermentaţie. în practică sunt denumite mucegaiuri. Prezintă o sensibilitate mai mare decât levurile eliptice la SO2. având o capacitate foarte mare de înmulţire.

Producţia scade mult. producţia în unii ani putând fi diminuată cu 60-90 %. Vinurile obţinute din strugurii atacaţi de această ciupercă sunt slab alcoolice. dar se obţin vinuri cu o aromă buchet deosebită şi foarte plăcută. se întâlneşte mai frecvent pe suporturi lemnoase din pivniţe. cu dimineţi nelipsite de rouă apare aşa numitul "putregai nobil". căzi. pe rafturi.. Botryotinia fuckeliana prezintă ca formă conidiană Botrytis fuckeliana şi produce "putregaiul cenuşiu al strugurilor". Genul Merulius cuprinde specii extrem de păgubitoare care se dezvoltă în pivniţe. altele numai lignina. Dacă contaminarea se extinde devreme se pot produce pierderi de recoltă importante. pe vase vinicole. grilaje. Se dezvoltă pe toate substraturile lemnoase dar şi pe pereţii pivniţelor şi chiar pe ramele de fier. în pivniţe sau pe utilajele folosite în vinificaţie. gluconic etc.. Prezintă capacitate mică de fermentaţie. pe butoaie. sârme etc. a moleculelor compuşilor organici şi anorganici în stare de vapori.Mucor piriformis. unele atacă numai celuloza. În crame şi pivniţe se dezvoltă pe dopuri. Speciile genului Merulius formează substanţe cu miros specific neplăcut. Merulius lachrymans. vase vinicole etc. dopuri. mustul obţinut are gust amar. 59 . transformând lemnul într-o masă moale. se dezvoltă în crame şi pivniţe. cu aspect buretos. În acest caz scade mult conţinutul boabelor în apă şi creşte concentraţia în zahăr (de la 200-220 până la 400-500 g/l). Penicillium glaucum. Rhizopus nigricans este frecvent pe strugurii vătămaţi. formează un mucegai alb-cenuşiu şi filamente izolate sau cordoane compacte. boabele atacate fiind complet distruse. pătrunzând în lemnul doagelor. Această boală apare la intrarea în pârgă şi este favorizată de crăparea sau rărirea pieliţei boabelor. produce putrezirea boabelor incomplet coapte sau strugurii vătămaţi de insecte sau grindină. În timpul fructificării secretă esteri cu gust şi miros caracteristic de mucegai ce se transmit vinului. datorită capacităţii acesteia de a provoca microcondensarea pe suprafaţa hifelor sale. care conduce la obţinerea unui must de înaltă calitate. Cladosporium cellare. neplăcute la gust. de culoare brună sau albă. oxidează parţial glucidele cu formarea oxizilor citric. uneori cu peste 40 %. denumită popular ciuperca igrasiei sau buretele de casă. realizează condiţii deosebite pentru maturarea şi învechirea vinurilor. existenţi în aerul din pivniţă. stelaje şi orice obiect din lemn pe care se formează un miceliu alb. oxalic. Când atacă strugurii copţi. formând pe suprafaţa substratului degradat un mucegai de culoare negricioasă. Aspergillus glaucus. În unele pivniţe acest mucegai se dezvoltă pe pereţi într-un strat gros cu aspect de catifea şi datorită capacităţilor sale de a purifica aerul şi de a regla umiditatea atmosferică. cu miros specific de mucegai şi care se îmbolnăvesc uşor. formând un mucegai negru. Aspergillus niger. În unele toamne secetoase.

cu un optim de 30oC. aproape transparentă cu reflexe irizante şi care poate urca rapid pe pereţii vasului. pe lângă levuri şi mucegaiuri se găsesc şi bacterii. mai ales când sunt păstrate în vase incomplet pline.Acetobacter pasteurianus. speciile genului Gluconobacter sunt lofotriche (3-8 cili la fiecare pol) faţă de ciliaţia peritriche la Acetobacter. subţire. Alteori acest văl este mai gros. Speciile cele mai importante sunt: .Acetobacter peroxydans. uleios. greu de desfăcut şi care cu timpul cade la fundul vasului. Singurul criteriu de diferenţiere îl reprezintă flagelaţia când aceasta există. se întâlnesc atât pe strugurii sănătoşi cât şi pe cei vătămaţi. Speciile genului Acetobacter produc oxidarea etanolului până la acid acetic. cunoscut şi sub numele de cuib de oţet. Bacteriile acetice care se dezvoltă în vin formează la suprafaţa acestuia un văl sau o peliculă care uneori poate fi albuie. Unele dintre ele în anumite condiţii pot contribui prin activitatea lor la îmbunătăţirea acesteia. precum şi a acidului acetic a lactaţiilor şi aminoacizilor. Genul Acetobacter Acest gen grupează specii cu celule sub formă de bastonaşe dispuse izolat. Ciclul Krebs este prezent şi activ.bacterii lactice. cele mai multe pot provoca vinurilor transformări nedorite şi chiar îmbolnăviri grave. Genul Gluconobacter Cuprinde bacterii asemănătoare din punct de vedere morfologic cu speciile genului Acetobacter.bacterii acetice. Într-un al treilea caz vălul format atinge mai mulţi milimetri grosime. Se dezvoltă la temperaturi cuprinse între 5-42oC. în perechi sau lanţuri ce sunt imobile sau prevăzute cu cili dispuşi peritriche.Bacteriile vinului Bacteriile prezintă o mare importanţă pentru calitatea vinurilor. îndeosebi pe suprafaţa internă a butoaielor şi cisternelor în care se fermentează mustul sau se păstrează vinul şi care nu a fost corect curăţate şi întreţinute. este vâscos. Bacteriile acetice Sunt microorganisme aerobe. dar pot fi întâlnite de asemenea în crame şi pivniţe.nu oxidează acidul acetic şi lactaţii până la CO2. Fiziologic se deosebeşte de genul Acetobacter prin următoarele proprietăţi: . 60 . . . precum şi în musturi sau vinuri. la un pH de aproximativ 4. În perioada recoltării strugurilor pe pieliţa boabelor. Temperatura optimă de dezvoltare este 25-30oC dar variaţia acesteia poate fi cuprinsă între 7-41oC.ciclul Krebs nu este complet. bacteriile au fost grupate în: . Astfel.5. .Acetobacter aceti. După procesele pe care le declanşează. hidrofob şi se colorează pe măsura îmbătrânirii în brun. . Produc oxidarea moderată a etanolului până la acidul acetic la un pH=4.

. se prezintă sub forma unor bacili lungi şi subţiri izolaţi sau grupaţi. este specia cea mai frecventă în vinuri.Pediococcus cerevisiae.Lactobacillus brevis. din acest motiv nu sunt considerate dăunătoare. Produc fermentaţia malolactică numai în vinuri foarte acide.fermentaţia malolactică. .degradarea acidului tartric. dispuse sub forma unor şiraguri de mărgele ca şi streptococii.Bacterii lactice Reprezentanţii acestui grup sunt facultativi-anaerobi şi participă la o serie de transformări în vin şi anume: . cu celule de formă sferică. .Leuconostoc gracile. nesulfitate sau cu un conţinut redus de SO2.Leuconostoc oinos A. X.Lactobacillus hilgardii. P. Genul Lactobacillus Grupează bacterii Gram (+) şi cuprinde atât specii homofermentative cât şi specii heterofermentative.Pediococcus pentosacens. alcool etilic. . Genul Pediococcus Cuprinde bacterii Gram (+) cu aspect sferic grupate sub formă de diplococi sau tetracoci. Lactobacillus casei. acid acetic etc). . imobile. Genul Leuconostoc Cuprinde bacterii Gram (+). citric. Prezintă două specii importante: . . Principalele specii: . Sunt nesporulate. ovoidă sau alungită. . Descompune energic acidul malic şi în măsură mai mică acidul citric. Specii homofermentative: Lactobacillus plantarum se prezintă sub formă de bastonaşe scurte. Specii heterofermentative: . izolate sau grupate. iar acidul malic numai la pH ridicat.degradarea glicerolului şi a altor componenţi.transformarea glucidelor în acid lactic şi alţi produşi secundari (glicerol. Te deauto valuare st e 61 . homofermentative.Lactobacillus fructivorans. Fermentează glucidele. Nu degradează acidul citric şi tartric.

c. 2 . Putregaiul nobil al strugurilor este produs de: a) Merulius lachrymans b) Aspergillus niger c) Botryotinia fuckeliana d) Cladosporium cellare 5.c.c.c. 4 . 3 . Permanentizarea levurilor se realizează: a) pe vasele de vinificaţie b) pe plantele de viţă de vie c) în sol d) în aer 3. 62 . Specia cu putere alcooligenă cea mai mare este: a) Candida vini b) Kloeckera apiculata c) Saccharomyces oviformis d) Saccharomyces ellipsoideus 4. 5 . Fermentaţia alcoolică a mustului este realizată de: a) bacterii acetice b) mucegaiuri c) levuri d) bacterii lactice 2. Fermentaţia malolactică a vinului este produsă de: a) levuri b) bacterii lactice c) bacterii acetice d) mucegaiuri Rezultate corecte: 1 .b.1.

Mucegaiurile Mucor spp. Rhizopus sp Aspergillus spp. . Botryotinia sp Bacteriile vinului Bacteriile acetice Genul Acetobacter Genul Gluconobacter Bacterii lactice Genul Pediococcus Genul Leuconostoc Genul Lactobacillus 63 .materii prime zaharoase. Saccharomycoides sp. Cladosporium sp. Penicillium spp Merulius sp.materii prime amidonoase. Fermentaţia alcoolică Materiile prime folosite la fabricarea alcoolului sunt: .REZUMAT MODUL III 1. Utilizarea microorganismelor în vinificaţie Levurile Principalele levuri întâlnite în vin Levuri sporogene Saccharomyces spp Pichia spp. Kloeckera sp Rhodotorula sp. 2. Hanseniospora spp Levuri nesporogene Torulopsis sp Brettonomyces sp Candida sp.. .materii prime celulolitice.

partea mecanică. Tubul microscopului are la partea inferioară revolverul. . Platinele pot fi fixe sau mobile. în cele două direcţii de deplasare. 64 . Căruciorul este prevăzut cu o riglă gradată şi cu un "vernier" pentru determinarea poziţiei obiectivului de observat. tubul şi dispozitivele de punere la punct a imaginii (viza macrometrică şi viza micrometrică). 2. situate mult sub limita vizibilităţii cu ochiul liber. 3. 3. este fixată de coloană şi intercalată între dispozitivul de iluminat şi tubul microscopic. 4. în aşa fel ca rotirea acestuia în sensul acelor de ceasornic să aducă în axul optic al microscopului obiective din ce în ce mai puternice. poate face corp comun cu piciorul sau este legată cu ajutorul unei articulaţii care permite înclinaţii până la 90o. Preparatul se fixează pe platină cu ajutorul a doi cavaleri (lame metalice flexibile) sau se aşează pe aşa numitul "cărucior mobil". Microscopul optic este format din două părţi şi anume: . EXAMENUL MICROSCOPIC AL MICROORGANISMELOR Microscopul este un instrument optic cu ajutorul căruia pot fi văzute şi studiate corpuri foarte mici. platina. Perfecţionări ulterioare. pe ea fixându-se preparatul de examinat. Partea mecanică a microscopului este la rândul ei constituită din: 1 piciorul microscopului. 1. au permis a fi văzute particule cu dimensiuni de 100 de ori mai mici ca cele observate cu microscoapele optice cele mai puternice. care este constituit din două calote concentrice dispuse una peste alta şi unite la mijloc printr-un şurub. Piciorul microscopului are în general forma de potcoavă sau la tipurile moderne. fiind în cel din urmă caz deplasabile cu ajutorul a două şuruburi de centrare.MODULUL IV LUCRĂRI PRACTICE 1. mai ales la microscopul electronic. Platina poate fi pătrată sau rotundă şi prezintă în centru o deschidere circulară pentru trecerea razelor luminoase. În revolver se înşurubează obiectivele într-o anumită ordine.partea optică. forma paralelipipedică în care este inclusă şi sursa de lumină. Corpul microscopului sau coloana. 2. Microscoapele au suferit în decursul timpului multiple perfecţionări care au permis să se mărească imaginea obiectivului de cercetat de mai multe mii de ori. Platina sau masa microscopului.

al cărui indice este (n=1. cu un indice de refracţie apropiat de cel al sticlei. .La partea superioară a tubului se află ocularul. Prima pereche serveşte la mişcări rapide prin intermediul cremalierei şi se numeşte viză macrometrică. La obiectivele cu imersie mediul ce separă lentila frontală de lama portobiect este lichid. Tubul este fixat printr-un jgheab vertical la coloana microscopului şi poate fi mişcat cu ajutorul unui şurub cu cremalieră. Diafragma poate fi închisă sau deschisă. Diafragma iris se găseşte situată deasupra inelelor portfiltre şi serveşte la limitarea fasciculelor de raze provenite de pe oglindă.aparatul de luminat. . iar cea concavă când se lucrează fără condensator şi cu obiective mici. situat sub platină este format dintr-un sistem de lentile convergente. Când se foloseşte lumina artificială se lucrează cu filtru albastru care permite o mai bună apreciere a nuanţelor în raport cu obiectivul folosit. Obiectivele se mai împart în: obiective uscate şi obiective umede sau cu imersie.5). Dispozitivul de punere la punct a imaginii este format din două perechi de şuruburi. Oglinda îndreaptă razele luminoase furnizate de către sursa naturală sau artificială în axul optic al microscopului. Aceste obiective se deosebesc prin corecţia mai mult sau mai puţin perfectă a aberaţiilor cromatice şi de sfericitate. Obiectivele sunt sisteme de lentile. El se compune din: oglindă. ce intră în condensator. care dau o primă imagine reală mărită şi răsturnată a obiectivelor de examinat. în sus şi în jos. Obiectivele sunt de două categorii şi anume: . diafragmă şi condensator. Oglinda are o faţă plană care se foloseşte când se lucrează cu condensatorul. La obiectivele uscate acest mediu este aerul a cărui indice de refracţie (n=1) este foarte diferit de indicele mediu al sticlei (n=1. această imagine este din nou mărită şi transformată în imagine virtuală. mată sau colorată diferit. în raport cu obiectivul folosit.obiectivele şi ocularele.515). Condensatorul. Imaginea furnizată de obiectiv este prinsă de către ocular.obiective apocromatice. Partea optică a microscopului este formată din: .obiective acromatice. Între oglindă şi condensator se găseşte de obicei un inel care se poate scoate la nevoie din axul optic al microscopului şi în care se pot aşeza discuri de sticlă. după ce acestea au trecut prin condensator. Aparatul de iluminat fixat sub platină. care concentrează lumina pe preparatul de observat. situat la partea superioară a tubului. este înnegrit în interior pentru a nu reflecta lumina. 65 . el mai utilizat este uleiul de cedru. are ca scop să permită observarea preparatului microscopic prin lumina transmisă. ce poartă numele de filtre. Punerea la punct a imaginii se face cu ajutorul vizei micrometrice care este situată în coloana microscopului. Acestea diferă după natura mediului ce se interpune între lentila frontală şi obiectul de examinat.

Punerea la punct a imaginii microscopice se face diferenţiat: Pentru obiectivele uscate. Se pune apoi o picătură de ulei de cedru pe lamă şi se coboară tubul microscopului cu viza macrometrică până ce. Ocularele Ocularul este alcătuit din două lentile plan-convexe montate într-un cilindru metalic şi separate între ele printr-o diafragmă. este produsul dintre puterea de mărire a obiectivului şi cea a ocularului. Este constituit dintr-o lamă portobiect pe care este gravată la 66 . Sursele de lumină Pentru luminarea preparatului microscopic se utilizează fie lumina zilei. Dispozitivul optic al microscopului obişnuit permite o mărire medie între 900 şi 2000 ori. se coboară tubul cu ajutorul vizei macrometrice până ce apare imaginea. după centrarea luminii. fie lumina artificială. în raport cu axa. Prin interpunerea uleiului de cedru între lentila frontală a obiectivului şi lama portobiect se suprimă reflexia totală şi refracţia. cu diafragma deschisă. Puterea de mărire a microscopului. nu se pot măsura direct. depăşeşte o anumită valoare. După terminarea examinării. acizi şi umezeală. după ce s-a făcut centrarea perfectă a sursei de lumină. după încetarea lucrului se pune în cutia lui sau se protejează cu o husă din folie de polietilenă. obţinându-se o luminozitate mai mare a imaginii. Din acest moment vom privi prin ocular şi vom continua coborârea tubului cu ajutorul vizei micrometrice până ce imaginea este clară. Cel mai obişnuit procedeu de măsurare microscopică este al ocularului micrometric care se etalonează cu micrometru obiectiv. Fiind de dimensiuni foarte mici. folosind oglinda plană şi condensatorul ridicat. Se întreţine periodic ştergând ocularele şi obiectivele cu piele de căprioară sau în lipsă. mărită şi dreaptă. După ce s-a montat preparatul de examinat pe platină. pentru care.În cazul obiectivelor uscate. suferă reflexia totală în momentul trecerii din lama de sticlă în aer. se va ridica tubul cu ajutorul vizei macrometrice până la o distanţă mai mare decât distanţa frontală a obiectivului celui mai mic (2-3 cm). privind lateral. iar uleiul de cedru de pe obiectivul cu imersie se şterge cu pulpa degetului. vapori. înainte de a scoate lama de pe platina microscopului se ridică tubul microscopului cu viza macrometrică pentru a nu se zgâria lentila frontală a obiectivului. toate razele luminoase a căror înclinare. Pentru obiectivele cu imersie. Obiectivul cu imersie se şterge din timp în timp cu vată cu xilol. după care se foloseşte viza micrometrică. Întreţinerea microscopului Microscopul trebuie ferit de praf. observăm că lentila frontală a obiectivului cu imersie ajunge în contact cu picătura de ulei de cedru. înainte de a pune preparatul de platină. MĂSURĂTORI MICROSCOPICE Microorganismele au dimensiuni care se încadrează între anumite limite şi care caracterizează genurile şi speciile respective. Micrometrul obiectiv este etalonul ce stă la baza măsurătorilor microscopice. se pune preparatul pe platină şi se fixează cu cei doi cavaleri. furnizată de diferite tipuri de lămpi. ci indirect cu ajutorul unei scări arbitrare. cu o cârpă moale care nu lasă scame. Ele transformă imaginea dată de obiectiv într-o imagine virtuală.

Pentru efectuarea măsurătorii unui microorganism se procedează în felul următor: Se pune lama portobiect sau frotiul pregătit pe platina microscpului. Numărul de diviziuni ce rezultă din măsurătoare se înmulţeşte cu coeficientul micrometric al combinaţiei ocular obiectiv cu care s-a lucrat şi se obţine astfel valoarea în micrometri a dimensiunilor căutate. Intervalul care separă două diviziuni este de 1/100 mm (0. Pentru a se mări precizia. încât se poate introduce în montura metalică a ocularului.1 mm sau 100 µ m. care ne dă mai exact valoarea dimensiunilor unor microorganisme. Pentru a cunoaşte pentru fiecare combinaţie de ocular şi obiectiv pe care le are un microscop.01 mm sau 10 micrometri = 10 µ m). după care se măsoară lungimea. Se potriveşte scara micrometrului ocular ca să se suprapună peste cea a micrometrului obiectiv. valoarea în micrometri a unei diviziuni de pe micrometrul ocular. Astfel. Determinarea indicelui micrometric Se aşează nicrometrul ocular în tubul ocularului. iar din 10 în 10 diviziuni câte o linie şi mai lungă. se recomandă să se facă un număr mai mare de măsurători şi apoi media lor. dacă 5 diviziuni ale micrometrului obiectiv acoperă 10 diviziuni ale micrometrului ocular. coeficientul micrometric va fi: 5x10 50 = =5 10 1 0 Coeficientul micrometric se calculează pentru fiecare combinaţie de ocular şi obiectiv şi de obicei se fac tabele din care se extrag valorile necesare gata calculate. divizată în 100 părţi egale. Metodele folosite 67 . STERILIZAREA Prin sterilizare se înţelege distrugerea sau îndepărtarea microorganismelor dintr-un spaţiu sau de pe o suprafaţă dată. se determină indicele sau coeficientul micrometric după cum urmează. n oc = numărul de diviziuni ale micrometrului ocular care s-au suprapus peste un anumit număr de diviziuni ale micrometrului obiectiv. Pentru calcularea coeficientului micrometric ne servim de formula: nobx 10 în care: noc n ob = numărul de diviziuni ale micrometrului obiectiv care se suprapune peste un anumit număr de diviziuni ale micrometrului ocular. Pentru a uşura observaţia. Micrometrul ocular are formă circulară. deci fiecare diviziune are 0. Pe el este o scară de 1 cm împărţită în 100 de părţi. 2. lăţimea sau diametrul obiectivului respectiv cu ajutorul scării micrometrului ocular care a rămas montată în ocularul respectiv. iar lama micrometrului obiectiv pe platina microscopului.mijloc o scară lungă de 1 mm. fiind un disc de sticlă cu diametrul potrivit. Diviziunile sunt şi aici diferenţiate pe lungimi ca şi la micrometrul obiectiv. se fixează lumina şi imaginea. după primele 5 diviziuni mici avem o diviziune ceva mai lungă. în felul acesta putem determina uşor un număr anumit de diviziuni.

după ce a fost spălată. Menţinerea temperaturii la 180oC trebuie să dureze o oră. curăţată şi uscată. metoda constă în a menţine obiectul de sterilizat în flacăra unui bec de gaz sau a unei lămpi de alcool. pâlnii. căldura umedă având putere de pătrundere mai mare. Sterilizarea prin agenţi fizici În acest scop se folosesc mai multe metode de sterilizare cum sun: căldura. De obicei înainte de sterilizare instrumentele respective se lasă să se răcească puţin. vor fi acoperite cu dopuri de vată. eprubete. Flambarea serveşte la sterilizarea pipetelor în momentul întrebuinţării. Dacă temperatura în etuvă depăşeşte 180oC dopurile şi hârtia de ambalaj devin brune. iar plăcile Petri.sterilizarea prin aer cald se bazează pe carbonizarea materiei vii cu ajutorul temperaturii înalte: aerul încălzit la 180oC în etuvă distruge atât formele vegetative cât şi sporii în timp de o oră. după care se lasă se se răcească aparatul sub 100oC. a gâtului flacoanelor şi al eprubetelor. pense). . pense nu se flambează deoarece se deteriorează. Sterilizarea prin căldură Este metoda cel mai des utilizată în microbiologie. instrumente chirurgicale (foarfece. sticlăria ce urmează a fi supusă sterilizării se pregăteşte în prealabil. mojarele. timp de câteva secunde. baloanele. bisturie. Instrumentele de metal ca. sau prin carbonizare.încălzirea la roşu se foloseşte pentru sterilizarea fierului sau ansei de platină şi a spatulei înainte de întrebuinţare şi după. în acest fel substanţele organice aflate eventual pe obiect sunt carbonizate.) obiecte din porţelan (capsule. Această metodă se foloseşte pentru sterilizarea obiectelor de sticlă (baloane. vor fi ambalate în hârtie pergament. sfărâmicioase şi nu mai asigură o protecţie suficientă împotriva unei eventuale reinfectări. .flambarea constă în trecerea obiectului de câteva ori. până la înroşire. Astfel. capsulele etc. plăci Petri. prin flacără. Pentru a fi menţinută în stare sterilă şi curată. După natura agentului. eprubetele şi pipetele. centrifugarea. mojare). pipetele gradate. metodele de sterilizare pot fi de două feluri: prin agenţi fizici şi prin agenţi chimici. Sterilizarea prin căldură uscată se poate realiza în mai multe moduri: . 68 . filtrarea. eventual eprubetele se pot introduce în coşuri de sârmă special confecţionate. Sterilizarea prin căldură umedă este mai des folosită în microbiologie deoarece se realizează distrugerea eficace a germenilor la o temperatură mult mai joasă. Obiectele de sterilizat se introduc în etuvă care se reglează pentru temperatura de 180oC şi se aşează în interiorul etuvei pe rafturi. foarfeci. înainte de a-l deschide. fiole etc. radiaţiile ultraviolete şi ultrasunetele. Acţiunea distrugătoare a căldurii asupra microbilor se exercită prin coagularea proteinelor care intră în constituţia acestora. Pentru a ne asigura că s-a realizat temperatura de 180oC se introduce în etuvă odată cu sticlăria de sterilizat puţină zaharoză care se caramelizează la 170oC. astfel obiectele care vin în contact cu aerul rece se pot sparge. tuburi de sticlă. bisturie.în acest scop sunt numeroase şi utilizarea lor depinde de natura mediului pe care îl sterilizăm. fie sub formă de căldură uscată sau de căldură umedă.

El se compune dintr-un cazan cu pereţi groşi. sub acţiunea căldurii. Explicaţia eficienţei metodei este aceea că treptat rezistenţa sporilor sub influenţa căldurii cedează sau că formele vegetative sunt distruse după ce sporii au germinat în intervalul celor trei zile. Încălzirea are ca scop distrugerea formelor vegetative. prin care se realizează o sterilizare completă. metoda serveşte la sterilizarea substanţelor care se degradează cu uşurinţă la temperaturi mai ridicate. serul sanguin etc. Pasteurizarea se realizează prin încălzirea pe baia de apă a substanţelor repartizate în diverse flacoane la temperatura de 55-95oC. Sterilizarea prin vapori produşi continuu la 100oC se realizează în autoclav. La partea superioară este acoperit cu un capac care se închide ermetic cu ajutorul unor şuruburi speciale (buloane) şi al unei garnituri de azbest sau cauciuc. iar răcirea bruscă şi menţinerea la temperatură scăzută împiedică germinarea formelor de rezistenţă. Fierberea este folosită curent la sterilizarea unor instrumente ca. rezistenţi la presiunea de 3-4 atmosfere. În capac sunt practicate orificii în care sunt montate următoarele dispozitive: un manometru pentru indicarea presiunii de vapori în autoclav. timp de 30'. de aceea obiectele sterilizate prin fierbere se folosesc în următoarele două ore şi nu se menţin un timp mai îndelungat. deoarece realizează o sterilizare completă. prin vapori produşi continuu. la o atmosferă temperatura creşte la 120oC timp de 30' şi la 2 atmosfere se realizează o temperatură de 134oC timp de 10'. Tindalizarea este o metodă de sterilizare fracţionată sau discontinuă. 69 . câte o oră pe zi la temperaturi între 56-65oC într-o baie de apă. cum sunt mediile ce conţin glucide. Prin această metodă se distrug numai formele vegetative şi se foloseşte pentru sterilizarea substanţelor ce se degradează uşor. Aparatul folosit pentru sterilizarea prin vapori sub presiune se numeşte autoclav. iar pentru a se ridica punctul de fierbere. Principiul metodei constă în faptul că temperatura vaporilor de apă într-un spaţiu închis creşte proporţional cu presiunea la care aceştia sunt supuşi: astfel la 1/2 atmosfere temperatura este de 115oC timp de 90'.Sterilizarea prin căldură umedă se poate realiza în mai multe feluri: prin fierbere. un robinet pentru evacuarea aerului şi a vaporilor. Se foloseşte apa distilată pentru a se evita depunerea sărurilor pe obiectele de sterilizat. Cazanul prezintă la partea inferioară un orificiu prin care se face legătura cu un tub de nivel prin care se controlează nivelul apei în autoclav şi un robinet de scurgere a apei. Metoda constă în încălzirea substanţelor ce urmează a fi sterilizate. Prin această metodă nu sunt distruse unele forme sporulate care rezistă până la 120oC. pentru a evita pericolul de explozie al aparatului. urmată de răcirea bruscă şi menţinerea la +4oC. prin vapori sub presiune şi la temperatura sub 100oC (pasteurizarea şi tindalizarea). timp de trei zile succesiv. Sterilizarea prin vapori de apă sub presiune (autoclavarea) este metoda cea mai utilizată şi mai eficace. seringi cu armătură metalică (acestea trebuiesc montate înainte de introducerea în fierbător). în scopul de a le menţine valoarea factorilor activi. distrugându-se atât formele vegetative cât şi sporii. o supapă de siguranţă care permite ieşirea vaporilor în cazul depăşirii presiunii prea mari. Această metodă se aplică lichidelor supuse unei alterări rapide. în apa distilată de adaugă borax. lăsând robinetul de evacuare a vaporilor deschis.

Pentru controlul bunei funcţionări a autoclavului se întrebuinţează unele metode de testare.obiectele de cauciuc. . . care se strâng în sens diametral opus. închise la capătul inferior. apa distilată şi unele soluţii. Capacul autoclavului nu se deschide decât după ce acul manometrului a ajuns la 0. temperatură. Când aburul iese în jet continuu înseamnă că aerul este complet evacuat şi se poate închide robinetul de vapori. Se închide după aceea capacul autoclavului cu ajutorul buloanelor. pH-ul soluţiilor şi încărcarea electrică a particulelor şi a filtrului. În autoclav se sterilizează de obicei culturile de care nu mai avem nevoie pentru ca vasele respective să nu rămână infectate. astfel scăderea bruscă a presiunii duce la fierberea mediilor lichide cu degajare de vapori şi aruncarea sau cel puţin umectarea dopurilor vaselor puse la sterilizat. care se controlează cu ajutorul coloanei de nivel.Testele chimice utilizează substanţe cu punct de topire constant. Filtrele Chamberland sunt din porţelan şi au forma unor lumânări (bujii). Cazanul este susţinut de o îmbrăcăminte din tablă groasă care la partea inferioară are o nişă de unde se introduce sursa de căldură (bec de gaz sau lampă cu benzină). . Modul de funcţionare a autoclavului Mai întâi se introduce în cazan apa distilată necesară formării de vapori. Filtrarea Filtrarea nu este un fenomen pur mecanic în care filtrul se comportă ca o sită. după care presiunea în cazan începe să crească treptat. unele autoclave sunt prevăzute cu încălzire electrică. ca floarea de sulf la 115oC şi acidul benzoic la 121oC. Controlul se mai face prin termometre înregistratoare foarte exacte. după natura substanţei poroase din care sunt fabricate. De asemenea se sterilizează: . La extremitatea liberă au o porţiune 70 . germenii fiind distruşi nu mai cresc pe mediile însămânţate. Acest procedeu se aplică pentru sterilizarea anumitor lichide care se degradează uşor sub acţiunea temperaturilor ridicate. .sticlăria de laborator. adsorbţia este determinată de vâscozitate. porţelan azbest sau metal. utilizează bacterii sporulate care după sterilizare se însămânţează pe medii de cultură. Dacă sterilizarea a fost corect executată. ci la baza sa stă adsorbţia particulelor din lichidul de filtrat de către pereţii capilarelor care reprezintă porii filtrelor.În interiorul cazanului se află un grătar mobil care serveşte ca suport pentru materialele de sterilizat. Filtrele folosite în microbiologie sunt de mai multe feluri.Unele teste biologice. Nivelul apei trebuie să fie cu câţiva centimetri sub cel al suportului. se ia precauţia ca materialele să fie acoperite cu hârtie pentru a nu se umecta dopurile de vată din cauza vaporilor. Se aşează apoi materialele de sterilizat fie direct pe suport sau introduse în prealabil în coşuleţe de sârmă. Robinetul de vapori rămâne deschis până ce se evacuează aerul. două câte două. se reglează sursa de căldură mai moderat şi se menţine timp de 20-30 minute după care sterilizarea este terminată.aparatele de filtrat din sticlă. După ce s-a atins presiunea dorită care se citeşte pe manometru. .mediile de cultură.

. Razele ultraviolete se folosesc pentru sterilizarea unor substanţe care se degradează uşor prin alte metode. în primul caz şi o pompă de vid în cel de al doilea. ele sunt de dimensiuni diferite. filtrul L1 fiind cel mai grosier. forţa centrifugă ce se creează impinge particulele ce se găsesc în suspensie. care sunt astfel profund alterate. se foloseşte pentru sterilizarea unor lichide care nu suportă acţiunea căldurii.pentru a evita colmatarea filtrelor. către fundul tubului. Operaţia de filtrare se face după anumite reguli: . După dimensiunea porilor sunt notate în felul următor: W = filtre cu pori mici. urmată de cifre de la 1 la 7. sau prin menţinerea câteva ore în soluţie de permanganat de potasiu 1 % şi apoi în soluţie de hiposulfit de sodiu 5 %. 71 . N = filtre cu mărimea porilor intermediară (normal). între care pot fi microorganisme.000 ture pe minut şi chiar mai mult.după întrebuinţare filtrele se sterilizează în autoclav şi apoi se spală energic cu peria. Cristalul suferă deformări mecanice de unde rezultă vibraţii de 20 Khz şi care se produc numai în acelaşi sens. lichidele vor fi diluate în soluţie cloro-sodică izotomică şi filtrate pe hârtie de filtru. Diferitele tipuri de filtre se montează în aparate speciale iar filtrarea se face prin presiune pozitivă sau prin aspiraţia aerului cu o pompă de bicicletă. notate după cum urmează: EK = cu dimensiuni care reţin bacteriile.impermeabilă din porţelan smălţuit sau sunt prevăzute cu o tetină. Ultracentrifuga atinge până la 100. Cu cât particulele sunt mai fine cu atât durata şi viteza de centrifugare trebuiesc sporite. de asemenea smălţuită. În acest scop se folosesc centrifugi cu viteza de 50006000 turaţii/minut.înainte de filtrare se sterilizează filtrele în autoclav. Filtrele Seitz sunt constituite din plăci de azbest care formează substanţa poroasă prin care se efectuează filtrarea. Se mai utilizează în sterilizarea apei potabile şi a unor medii de cultură. Sterilizarea prin ultrasunete Ultrasunetele sunt unde acustice a căror frecvenţă trece cu mult de limita perceptibilităţii auditive.filtrarea se face la o aspiraţie moderată şi la o durată medie de 15 minute. Filtrele de azbest nu se regenerează. EK1 = intermediare şi EK2 = care reţin şi virusurile mari. dar lasă să treacă virusurile. Centrifugarea. Sterilizarea prin raze ultraviolete Radiaţiile ultraviolete distrug formele vegetative ale majorităţii speciilor de microorganisme.regenerarea se face prin ardere în cuptoare la 280 oC. în aşa fel că lichidul supernetant din tub este liber de germeni. Cele mai active sunt radiaţiile ultraviolete cu lungimea de 2540-2800 . V = filtre cu pori mari. Filtrele Berkefeld sunt fabricate din pământ de infuzorii sau kiselgur. Membrana de azbest este montată la fundul unei cupe de metal. Se pot steriliza pe această cale numai corpurile transparente care permit trecerea acestor raze. Unii autori atribuie rolul principal al sterilizării prin ultrasunete. Moartea bacteriilor s-ar datora unui efect fotoelectric în urma absorbţiei specifice a razelor de către anumite grupe moleculare. însă acţionează slab asupra sporilor. . . în care se introduce lichidul ce trebuie filtrat. Porii filtrelor au mărimi diferite şi se notează cu litera L. . Ele se obţin prin trecerea unui curent electric alternativ de înaltă frecvenţă printr-un cristal de cuarţ.

săruri: azotatul de argint 1 %. bulionul nutritiv. Din punct de vedere al provenienţei mediile pot fi: de origine naturală (cartof. fenolul soluţie 3-5 %. . fie pentru distrugerea lor completă. oxiclorura de mercur 1/6000. organice sau anorganice care pot asigura creşterea şi dezvoltarea microorganismelor. provocată de fluxul de electroni. TEHNICA CULTIVĂRII MICROORGANISMELOR Mediile de cultură reprezintă substraturi nutritive lichide sau solide. bulion glucozat. hidroxidul de sodiu 3 %).Trebuie să asigure condiţii aerobe sau anaerobe.acizii: acidul boric 3-4 %. iodul (soluţie alcoolică) 1-5 %.substanţele oxidante: cloramina (25 % clor activ suspensie de 10-20 %. În primul caz. Alţi autori susţin că în faza iniţială ar avea loc o intensă traumatizare a corpului microbilor. creolina sub formă de emulsie 5-10 % în apă. . extractul de sol.Să aibă un anumit pH corespunzător cerinţelor germenului respectiv. bulion-sânge. gelatina).Mediul trebuie să fie stabil pe întreaga durată a cultivării microorganismelor. animală (lapte.Să aibă un anumit grad de umiditate care să se menţină pe tot timpul cultivării. Între acţiunea bacteriostatică şi cea bactericidă. apa oxigenată soluţie 5 %. substanţa chimică are acţiune bacteriostatică sau dezinfectantă. .01 % ca antiseptic. urmat de degajarea de perhidrol. . . Acestea pot fi la rândul lor împărţite în: 72 . geloza. funcţie de cerinţele microorganismelor ce se cultivă.medii complexe sunt folosite pentru izolarea şi creşterea unor microorganisme care se dezvoltă slab sau nu se dezvoltă pe medii simple (bilion-ser. . . gelatina. la unele substanţe deosebirea este dată de concentraţia produsului (doza).Astfel. trebuie să conţină substanţe nutritive necesare şi factorii de creştere în cantităţi indicate în reţetele de preparare. Cei mai cunoscuţi agenţi chimici folosiţi în sterilizare sunt: . geloză sânge). mediul de extract de sol şi artificială (apa peptonată. oxid şi bioxid de azot. Ele trebuie să întrunească anumite calităţi care să permită dezvoltarea microorganismelor: . geloză-ser.1 % ca dezinfectant şi 0. bulionul.medii simple sau uzuale folosite pentru cultivarea celor mai multe specii microbiene ca: apa peptonată.ionizării gazelor din lichidul expus acestora. 3.medii speciale cu o compoziţie care permite creşterea preferenţială a unor specii de microorganisme şi pun în evidenţă anumite caracteristici metabolice. -Trebuie să fie steril în momentul însămânţării şi în perioada dezvoltării microorganismelor. bilă). iar în al doilea este bactericidă sau antiseptică. biclorura de mercur 1 ‰. morcov). acidul sulfuric 5 %. . Din punct de vedere al complexităţii compoziţiei mediile pot fi: . geloza. cresolii sub formă de emulsie 5 %. aldehida formică sub formă de vapori şi ca soluţie în apă 5 %. permanganatul de potasiu soluţie 0. Sterilizarea prin agenţi chimici Unele substanţe chimice se folosesc în laboratorul de microbiologie fie pentru a împiedica dezvoltarea bacteriilor într-un mediu de cultură.

Bulionul propriu-zis se prepară în felul următor: la 1000 ml zeamă de carne se adaugă la cald 10 g peptonă şi 5 g NaCl. c) medii elective sunt cele fără substanţe bacteriostatice a căror compoziţii oferă condiţii de dezvoltare a unor specii care cresc mai rapid decât flora de asociaţie (ex. în prealabil se corectează reacţia la pH=7. mediile Istrati-Meitert. apoi se repartizează în baloane. Carnea slabă de vită în cantitate de 500 g. e) mediile de conservare sunt mediile pentru menţinerea în viaţă a unor culturi pe o durată de timp anumită (ex. aponevroze şi grăsimi.8 cu ajutorul unei soluţii de NaOH 10 %. timp de 12-24 ore în 100 ml apă de robinet. prepararea maceratului de carne şi apoi prepararea bulionului propriu-zis. timp îndelungat şi constituie substanţa de bază pentru pregătirea mediilor lichide sau solide. fermentarea zaharurilor. Mediul cu extract de sol La 1000 g sol fertil se adaugă 1000 ml apă de robinet. proteinele sunt degradate în proporţie mai mare. 73 . capacitatea de oxidare. Se repartizează apoi zeama de carne în flacoane sterilizate care se închid cu dopuri de vată învelite în tifon şi se sterilizează 30 minute la 120oC. Apoi mediul se autoclavează timp de 15 minute la 120oC pentru precipitarea sărurilor alcalino-teroase.). Endo). După răcire se filtrează prin hârtie de filtru sau vată pentru a opri grăsimile. În acest timp se realizează autoliza ţesuturilor şi solubilizarea produselor de autoliză în apă. Levin. se toacă şi se macerează la rece. se sterilizează în autoclav la 112oC timp de 20 minute. până la stadiul de peptone şi aminoacizi. se determină şi se corectează pH-ul la 7. dar se continuă operaţia până se obţine un lichid limpede. în produse cu floră asociată (ex. Prepararea lor se realizează în două etape şi anume. d) medii diferenţiale sau de identificare ce conţin indicatori pentru punerea în evidenţă a unor procese biochimice caracteristice pentru metabolismul unei specii (ex. Amestecul se autoclavează la 120oC timp de 30 minute. se amestecă totul şi se încălzeşte în continuare până la dizolvarea totală a peptonei. b) medii selective ce conţin substanţe bacteriostatice care inhibă creşterea unor specii saprofite sau patogene (ex. Pentru îndepărtarea precipitatului şi a resturilor de grăsimi se filtrează prin hârtie de filtru. agarul moale etc.5-7. Pentru a produce un bilion cu calităţi nutritive superioare. În acest caz. care sub această formă nu pot fi utilizate de bacterii. Prepararea mediilor de cultură Mediile simple lichide Bulionul de carne este mediul de bază în microbiologie. mediul Müller-Kauffmann). mediul Löffler. reducere). Bordet-Gengou). tendoane.a) medii de îmbogăţire capabile să favorizeze dezvoltarea unor specii microbiene care se află în concentraţii mici. se foloseşte procedeul autoclavării maceratului de carne la 2 atmosfere. pentru a produce flocularea coloizilor. apoi se agită şi se filtrează la cald prin hârtie de filtru dublă. Se lasă să se răcească. care se închid cu dopuri de vată şi se sterilizează 20 minute la 115oC. se curăţă de oase. Maceratul. Maceratul astfel obţinut se poate păstra steril la rece.5 g CaCO3. Acesta din urmă se repartizează în baloane care se acoperă cu dopuri de vată. Dorset. Se adaugă în continuare 0. Filtratul iniţial nu este clar. devenind mai accesibile. Se fierbe apoi maceratul timp de 10 minute pentru a se accentua dizolvarea substanţelor solubile şi a se coagula albuminele insolubile.

6. trei zile consecutiv.5 g Mg SO4………….0. cu ajutorul perforatorului de dopuri.2 şi 7.2-0. mediile trebuie să aibă pH-ul cuprins între 7.Medii sintetice Mediul Thornton se foloseşte la cultivarea bacteriilor din sol şi apă. pentru actinomicete 7. În timpul sterilizării mediilor de cultură pH-ul se modifică cu 0.6. În timpul cultivării pe medii.1 g Glucoză………. sterilizarea se face la 105oC. 0. Se mai pot folosi tuberculii sub formă de cilindri. la care se adaugă puţină apă. fie prin metode colorimetrice. Gradul de alcalinitate sau de aciditate al mediilor de cultură se exprimă prin "pH" care reprezintă logaritmul de semn schimbat al concentraţiei ionilor de H+ din soluţia dată. timp de 20 minute.0. Scara de pH cuprinde toate gradele de reactivitate chimică între 0 şi 14.0. Corectarea pH-ului mediului se face cu soluţii normale de NaOH şi HCl sau de alte concentraţii (10 % sau 20 %). determinarea pH-ului se mai efectuează şi cu ajutorul hârtiei indicatoare care se bazează pe principiul schimbării de culoare.4 unităţi. după care se spală din nou şi se curăţă de coajă. pentru a se impiedica uscarea mediului.1 % timp de o oră.6 iar pentru ciuperci în jur de 5..1 g Agar-agar……. Determinarea pH-ului de cultură se face fie cu ajutorul metodelor electrometrice foarte precise. 20 g FeCl3……………. Determinarea reacţiei (pH) mediilor de cultură Pe lângă condiţiile ce trebuie să le îndeplinească. 20 g NaCl……………. care sunt prezentate la lucrările practice de chimie şi biochimie.. Determinarea pH-ului cu benzi de hârtie este însă mai puţin precisă ca cea efectuată prin metodele electrometrice sau colorimetrice.. care este neutră). El are următoarea compoziţie: KHPO4…………. Se taie tuberculii în felii subţiri de 2-3 mm şi acestea se aşează în plăci Petri.0-7. microorganismele modifică uneori valoarea pHului iniţial.002 g Apă distilată …. pentru bacterii.6. 74 .0. până la alcalinitatea absolută (14). Există diferite mărci de hârtie indicatoare fabricate de firme ca Merck din Germania.5 g CaSO4…………. de aceea în lucrările de mare precizie se vor utiliza numai aceste metode. neutralitatea fiind reprezentată de valoarea 7 (obţinută în raport constant de disociere a apei. Medii naturale Mediu de felii de cartof Se spală tuberculii. Ingredientele se dizolvă la cald şi pH-ul se aduce la 7. În mod curent. se dezinfectează cu sublimat coroziv soluţie 0. În general. 1000 ml.4 unităţi în plus. în funcţie de temperatură şi de aceea este necesară ajustarea acestora înainte de sterilizare cu 0. de la aciditatea absolută (0).0. mediile de cultură au un anumit grad de alcalinitate sau aciditate în funcţie de cerinţele microorganismelor cultivate.2 g Asparagină…….1 g KNO3…………. se introduc în eprubete şi se sterilizează fracţionat.2-0.

3. Nitrificarea 2.fixarea N2 de microorganisme libere b .structura extraparietală b .2.fixarea N2 de microorganisme simbiotice (numai Simbioza Rhizobium .structura intraparietală 1. Principalele specii de levuri dăunătoare în vinificaţie 3. 10 pagini dactilografiate după normele convenţionale). Structura bacteriilor a .4. Nutriţia bacteriilor 2. Mucegaiuri utile în vinificaţie 3. Bacteriile 1. 1.5.peretele celular c .1. Circuitul azotului 2. Nomenclatură 1.2. Denitrificarea 3. Respiraţia bacteriilor 1.1.5. Definiţie. Morfologia bacteriilor 1. Fixarea N2 pe cale biotică a .5.leguminoase) 2. Principalele specii de levuri utile în vinificaţie 3. Rolul microorganismelor în vinificaţie 3.4. Răspândirea levurilor în natură 3. Poziţia în lumea vie.1.3.2. Etapele circuitului azotului 2. Bacterii utile în obţinerea vinurilor 75 .4. (max.3.TEME DE VERIFICARE Vă rugăm să expediaţi în scris răspunsurile dvs. Amonificarea 2.

Bucureşti.. Vol. Gibbons N. II. Vol. I 1991. Universitatea Agronomică Iaşi .Microbiologie . Ştiinţifică şi Enciclopedică.. Ştefanic Gh. CERES. Ed. 1976. Ed.Centrul de multiplicare. 1993. Ed.Microbiologia solului.. Gavrilă L. Cojocaru I.V . 1975.Vol. Vol. ... Vol. Bucureşti. 2.Anghel I. CERES. Iaşi. Vol.Bazele biologice ale fertilităţii solului. Ed. Papacostea P.. . Tehnică.“Bergey’s manual of determinative Bacteriology” .BIBLIOGRAFIE 1.1989. Wiliams. . 10. 9. Mihăescu Gh.Enzimologia mediului înconjurător. . Pasca Daniela.1994. Eliade Gh. Drăgan-Bularde Zborovschi. 1990. Hatman M. Eliade Gh. Universitatea Agronomică Iaşi . III .. Hatman M. CERES.E. Ghinea L.. Bucureşti. Ghinea L. Vol.E.1991. Buchanan R. Vol. . Academiei Române. 3. IV 1990. Bucureşti.Biologia şi tehnologia drojdiilor. 76 .1993. Crişan R. . Ed. 1983..Centrulde multiplicare. 4. 5. Bucureşti. Zarnea Gh..Curs.Tratat de microbiologie generală. 1993. II .1986. . I . 8. Ştefanic GH. II . 6.Biologia solului.1983. 7. . Kiss Şt. . . Iaşi.1984. Voica C. Ed. Ulea E. Toma M. Vol. III .Microbiologie . I .Biologia microorganismelor fixatoare de azot. CERES. 1989.. Ed. Bucureşti. Ştefanic Gh. Vol. Ed..Lucrări practice.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful