CUPRINS MODULUL I - MICROBIOLOGIE GENERALĂ 2

1. Obiectul de studiul al microbiologiei 2.1. Prionii 2.2. Virusurile Test de autoevaluare 2.3. Bacteriile Test de autoevaluare 2.4. Cyanobacteriile (algele albastre-verzi) 2.5. Protozoarele 2.6. Ciupercile Test de autoevaluare Rezumat modul I MODULUL II - MICROBIOLOGIA SOLULUI 1. Solul ca mediu de viaţă pentru microorganisme 2. Circuitul azotului 3. Influenţa factorilor ecologici asupra microorganismelor 4. Interrelaţiile dintre microorganismele din sol 5. Interrelaţiile dintre plantele superioare şi microorganismele din sol Test de autoevaluare Rezumat modul II MODULUL III - MICROBIOLOGIA FERMENTAŢIILOR 1. Fermentaţia alcoolică 2. Utilizarea microorganismelor în vinificaţie Test de autoevaluare Rezumat modul III MODULUL IV - LUCRĂRI PRACTICE 1. Examenul microscopic al microorganismelor 2. Sterilizarea 3. Tehnica cultivării microorganismelor Teme de verificare Bibliografie 68 71 72 60 63 58 59 60 51 52 48 49 50 45 42 2 8 9 14 15 26 27 27 28 30 31 32 32 33 39 2. Caractere generale şi poziţia microorganismelor în lumea vie 7

MODULUL I

MICROBIOLOGIE GENERALĂ
1. OBIECTUL DE STUDIU AL MICROBIOLOGIEI Microbiologia este ştiinţa care se ocupă cu studiul microorganismelor. Microorganismele constituie un grup foarte mare de organisme, diferite ca natură, formă şi activitate biologică, cu o organizare unicelulară şi o structură internă relativ simplă, având drept însă caractere comune dimensiunile microscopice care le fac invizibile cu ochiul liber. Din grupul microorganismelor fac parte bacteriile, ciupercile microscopice (mucegaiurile şi levurile), algele unicelulare şi protozoarele. La lumea microorganismelor au fost alăturate şi virusurile care sunt entităţi infecţioase alcătuite din componentele chimice esenţiale ale organismelor vii, proteine şi acizi nucleici cu o organizare acelulară, care le face inapte de a se multiplica în afara unei celule vii, fapt ce le obligă la un parazitism intracelular absolut. Deşi Microbiologia este o ştiinţă relativ tânără, datorită domeniului de studiu foarte vast, în cadrul ei s-au diferenţiat o serie de discipline microbiologice independente. Acestea pot fi grupate după mai multe criterii: A. După grupul taxanomic studiat: 1. Virologia 2. Bacteriologia 3. Micologia 4. Algologia (ficologia) 5. Protozoologia B. După activitatea microorganismelor în raport cu mediul în care trăiesc: 1. Microbiologia acvatică 2. Microbiologia solului C. După natura problemelor studiate: 1. Fiziologia microorganismelor 2. Ecologia microorganismelor 3. Genetica microorganismelor D. După aplicaţiile practice: 1. Microbiologia medicală - umană şi veterinară 2. Imunologia
2

3. 4. 5. 6. 7. 8.

Microbiologia industrială Microbiologia agricolă Microbiologia insectelor Microbiologia geologică Microbiologia cosmică Patologia vegetală (Fitopatologia)

Istoricul Microbiologiei Microbiologia este o ştiinţa relativ tânără, datorită faptului că din lipsa mijloacelor de investigaţie, oamenii de ştiinţă s-au ocupat în primul rând de vieţuitoarele vizibile. Existenţa microorganismelor ca agenţi etiologici ai unor boli, era însă bănuită încă din antichitate. Hipocrat (400 î.e.n.) întemeietorul medicinei, cosidera doi factori responsabili de aceste boli: unul intrisec, reprezentat de contribuţia bolnavului şi altul extrinsec, constând dintr-o alterare necunoscută a aerului care devine nociv. Această primă ipoteză asupra etiologiei bolilor infecţioase a persistat multă vreme sub forma teoriei miasmelor (gr.miasma = emanaţie putredă, murdărie). Varon (100 î.e.n.), considera că alterarea aerului (gr. malaria = aer rău) este determinată de animale foarte mici, invizibile care pătrund în organism prin gură şi prin nări. Fracastor (1488-1553) intuieşte foarte corect una dintre caracteristicile esenţiale ale bolilor produse de microorganisme şi anume contagiozitatea lor. El arată că "infecţia este aceeaşi pentru cel care a primit-o şi pentru cel care a dat-o" şi că ea este produsă de "particule mici şi imperceptibile" care trec de la un organism bolnav la altul sănătos. Antony Leeuwenhoek (1632-1723) reuşeşte descoperirea microorganismelor folosind ca microscop un sistem de lentile biconvexe de construcţie proprie, cu o putere de mărire de 40-275 x. El observă protozoare, alge, nematozi, levuri şi bacterii pe care le descrie şi desenează în lucrarea sa "Arcana naturae ope microscopiorum detecta" (Tainele naturii descoperite cu ajutorul microscoapelor (1675). Deşi, descoperirile lui Leeuwenhoek au stârnit admiraţia şi interesul oamenilor de ştiinţă, studiul microorganismelor a rămas în continuare empiric, constituind doar o preocupare a amatorilor de curiozităţi ale naturii. În felul acesta se acumulează numai date disparate cu privire la forma, structura, mărimea şi distribuţia în natură a acestor microorganisme. K. Linnaeus, celebru botanist, în opera sa "Systema naturae" (1735) încearcă o sistematizare a vieţuitoarelor cunoscute, reunind toate microorganismele într-un grup denumit semnificativ "Chaos". Terehovski, folosind pentru prima dată metode experimentale, publică în anul 1775 lucrarea " De Chao infusorii Linnaei" în care demonstrează că fiinţele foarte mici, observate în diferite infuzii bogate în substanţe organice, cresc, se divid şi se mişcă datorită unor forţe interne proprii, ajungând la concluzia că aceste organisme sunt adevărate animale în miniatură. Louis Pasteur (1822-1895) savant francez, prin lucrările sale stabileşte principiile care stau şi azi la baza acestei ştiinţe. Primele cercetări ale lui Pasteur au fost legate de fenomenul asimetriei moleculare. La acidul tartric racemic, compus inactiv pentru lumina polarizată, demonstrează că este un amestec echimolecular de acid dextrogir şi acid
3

3. Până la Pasteur ideea participării microorganismelor la determinarea unor boli era respinsă.levogir. cultura avirulentă. dezvoltarea unui microorganism străin în mediul unde acţionează un microorganism cu acţiune fermentativă specifică. Ignorarea unor principii esenţiale. au făcut posibilă concluzia falsă că microorganismele pot lua naştere prin organizarea spontană a substanţelor organice din produsele supuse fermentaţiei sau putrefacţiei. apoi vaccinul antirabic (1885). 4. Această descoperire pe lângă faptul că furniza un procedeu simplu de separare a izomerilor optici a demonstrat şi intervenţia unei caracteristici fizice. Studiind boala "holera găinilor" Pasteur observă că agentul ei patogen îşi pierde complet. Pasteur rezolvă şi problema generaţiei spontane. le conferă însă rezistenţa faţă de holeră. virulentă. Folosind baloane speciale cu "gât de lebădă". prin învechirea culturii. în sensul că ele nu se mai îmbolnăvesc nici dacă sunt infectate cu o cultură proaspătă. Cercetările lui Pasteur asupra fermentaţiei vinului şi berii l-au condus la următoarele concluzii fundamentale: 1. orice boală infecţioasă este rezultatul activităţii vitale a unui anumit microorganism specific. procedeu utilizat sub denumirea de pasteurizare. de pe vasele sau din ingredientele folosite în producţie. care astfel poate fi izolat în stare pură. mai ales a atras atenţia lui Pasteur asupra unui fenomen spre care se va îndrepta în continuare curiozitatea lui de cercetător: microorganismele produc transformări ale substanţelor organice printr-o activitate selectivă foarte specifică. păsările "vaccinate" devenind "imune". inactiv din punct de vedere optic se dezvoltă un mucegai (Penicillium glaucum) soluţia devine optic activă. fiecare fermentaţie este produsă de un anumit tip de microorganism care este specific în sensul că determină o anumită transformare a mediului pe care creşte. în sensul că. ca disimetria moleculară în fenomenele chimice ale vieţii dar. 2. iar multiplicarea lor poate fi prevenită prin încălzire. ca nefiind probată pe cale experimentală. adică devine avirulent. Pasteur demonstrează că un mediu de cultură 4 . Pasteur extinde noţiunea de specificitate din domeniul fermentaţiilor în acela al patologiei omului şi animalelor. şi a randamentului ei în produs util determinând o aşa numită "boală" a fermentaţiei. Pe acelaşi principiu Pasteur a mai preparat şi utilizat cu succes "vaccinul anticărbunos" (1881). deci fermentaţia este viaţă fără aer. cercetările acestuia au demonstrat principiul vaccinării şi stabilirea bazelor ştiinţifice ale preparării vaccinului. ale căror cristale sunt de forme asimetrice şi enantiomorfe. Mucegaiul degradează izomerul dextrogir lăsându-l intact pe cel levogir. care mai târziu au stat la baza microbiologiei experimentale. a observat că dacă în amestecul racemic. Inoculată la păsări sănătoase. deviază cursul normal al fermentaţiei în dauna calităţii (prin apariţia compuşilor nedoriţi). deviind de astă dată spre stânga planul luminii polarizate. fermentaţiile sunt procese biologice determinate de acţiunea unor microorganisme anaerobe. microorganismele străine care produc bolile vinului şi ale berii sunt consecinţa contaminărilor din aer. L. De asemeni. Ulterior. contribuind în acelaşi timp la descoperirea fenomenului de imunitate. care se dezvoltă ca parazit în organismul animal respectiv. în ceea ce priveşte sterilizarea şi asepsia. capacitatea sa specifică de a produce această boală.

a mediilor de cultură solidificate (cu gelatină sau agar). amoebocitele înglobează şi digeră toţi sporii ciupercii şi astfel crustaceul supravieţuieşte. Pasteur a adoptat pentru denumirea organismelor microscopice termenul de "microb" creat de medicul francez Sedillot. 3. iar noua ştiinţă care studiază microbii a rămas cu numele de Microbiologie. după ce este cultivat "in vitro" mai multe generaţii să reproducă boala şi leziunile specifice la animalele sensibile de la care să poată fi reizolat. trec în cavitatea generală unde sunt atacaţi de celule mobile. observă că sporii aciculari ai levurii pătrund odată cu hrana în tubul digestiv al dafniei de unde. respectiv de organism cultivat într-un mediu lipsit de alte organisme. între care bacilul tuberculozei (Mycobacterium tuberculosis) şi vibrionul holerei. Aceste criterii cunoscute sub numele de postulatele lui Koch. Dacă prin înclinarea unui asemenea balon. Faptul că în baloanele cu mediu steril închise ermetic nu apar niciodată microorganisme. Pe baza acestor cercetări. Koch stabileşte criteriile indispensabile pentru ca un microorganism izolat dintr-un organism afectat de o anumită boală să poată fi considerat în mod justificat ca agentul cauzal al bolii respective. studiind infecţia crustaceului Daphnia magna cu ciuperca Monospora (Metschnikowia) bicuspidata. studiind formarea de spori termorezistenţi. bulionul se infectează. dacă se evită contaminarea lui cu germeni din aer. pe care îl cultivă "in vitro" în ser sanguin. microorganismul incriminat să poată fi pus întotdeauna în evidenţă în toate cazurile bolii respective. Postulatele lui Koch.sterilizat. Ilia Metchnikoff (1845-1916). R. pe medii artificiale. Când infecţia este moderată. pornind de la organisme similare provenite din mediul înconjurător. în materie de diagnostic bacteriologic sau de identificare a unor agenţi infecţioşi. poate rămâne steril timp îndelungat. Koch demonstrează fără echivoc că bacteria carbonoasă (Bacilus anthracis) este agentul patogen al bolii denumită antrax sau cărbune. a cărui respectare previne interpretările eronate. sunt următoarele: 1. denumite de el "fagocite" ar putea exista şi în organismul altor animale. Realizarea culturilor pure este facilitată prin introducerea în tehnica microbiologiei de către Koch. contribuţii de ordin tehnic şi teoretic deosebit de valoroase. în speţă bulionul de carne. Ulterior (1884). sporii rămaşi nefagocitaţi germinează şi dau naştere formei vegetative 5 . demonstrează capacitatea anumitor celule de a capta şi îngloba diferite particule cu care vin în contact şi emite ipoteza că celulele cu funcţii asemănătoare. biolog rus. străpungând peretele acestuia. porţiunile în care s-au depus bacteriile din aer. dovedeşte că microorganismele nu iau naştere spontan din materia organică inanimată ci numai se înmulţesc în ea. au reprezentat şi reprezintă încă un principiu eficace de lucru. 2. alternanţa de sporulare şi germinare. Pe lângă faptul că a descoperit mai multe specii de bacterii patogene. să poată fi utilizat în cultură pură. Când însă infecţia este masivă. mediul "spală" porţiunile incurbate ale gâtului rămas descoperit. precum şi faptul că infecţia naturală a animalelor provine din sol prin iarba contaminată. studiind digestia intracelulară la echinoderme. iar distribuţia lui să corespundă leziunilor caracteristice bolii. L. între care conceptul de "cultură pură". Robert Koch (1843-1910) a adus în dezvoltarea microbiologiei ca ştiinţă. în timp ce acelaşi mediu se infectează dacă este lăsat în contact cu aerul.

salmonelozelor. Acest prim antibiotic a fost mai târziu purificat de Florey şi Chain (1940). cu leziuni. care îI poartă numele şi al şcolii contemporane de microbiologie din ţara noastră. şi-a dat seama de importanţa terapeutică a antagonismului microbian. paludismului. Ivanovski (1864-1920) demonstrează că mozaicul tutunului este produs de un agent patogen invizibil la microscop. de asemenea asociaţiile microbiene. A studiat. Alexander Fleming (1881-1955). creind şi organizând condiţiile producţiei de seruri şi vaccinuri în ţara noastră. imunologiei şi microbiologiei generale. invadează tot organismul dafniei. de o importanţă excepţională în medicină şi biologie. a adus contribuţii ştiinţifice valoroase în domeniul virologiei. febra tifoidă. demonstrând prezenţa şi importanţa celulelor cu proprietăţi fagocitare. În acelaşi timp el a elaborat metode speciale pentru cercetarea activităţii microorganismelor din sol. care prin multiplicare. Această intuiţie a făcut din Beijerinck adevăratul intemeietor al virologiei ca ştiinţă. tuberculoza. observă în anul 1929 că unele culturi de Penicillium. elaborează o substanţă cu proprietăţi microbiene specifice – penicilina. determinându-i moartea. el este autorul primei lucrări de sinteză în bacteriologie şi anatomie patologică din lume. fondatorul şcolii româneşti de microbiologie a desfăşurat o prodigioasă activitate de cercetător studiind numeroase boli ale omului printre care lepra. Ioan Cantacuzino (1863-1934) este creatorul Institutului de Microbiologie. stabilind astfel bazele imunităţii celulare. Beijerinck (1851-1953) confirmă în 1898 filtrabilitatea agentului patogen şi intuieşte natura deosebită a agentului patogen pe care îl considera ca agent contagios viu (contagium vivum fluidum). “Bacteriile şi rolul lor în etiologia. tuberculoza. fiind primul cercetător care după Pasteur. lucrând la Institutul Pasteur din Paris. Cantacuzino a studiat de asemenea. fiind considerat intemeieorul microbiologiei solului. Metchnikoff extinde rezultatele acestor observaţii la animalele superioare şi la om. Mihai Ciucă (1883-1969). diferite boli ca holera. difteriei. 6 . anatomia şi histologia patologică a bolilor infecţioase”. Dumitru Combiescu (1887-1961) a desfăşurat o amplă activitate în domeniul rickettsiozelor şi zoonazelor. în reacţiile de apărare ale organismului faţă de bacteriile patogene. apărută în 1885. Constantin Ionescu-Mihăieşti (1883-1962). Prin lucrările sale Fleming deschide era antibioticelor. care traversează filtrele bacteriene şi poate fi transmis de la o plantă bolnavă la una sănătoasă prin intermediul filtratului acelular al trituratului de frunze. este autorul unor lucrări deosebit de importante în domeniul bacteriofagilor.a ciupercii. Cele mai importante lucrări sunt referitoare la aparatele şi funcţiile fagocitare în regnul animal şi problema imunităţii la nevertebrate. Şcoala românească de Microbiologie Victor Babeş (1854-1926). febra tifoidă şi mai ales turbarea. a descris procesul de asimilare la organismele chimiosintetizante şi fenomenul de fixare a azotului atmosferic de către microorganisme. scarlatina. În colaborare cu Cornil. holera. Winogradski (1856-1953).

Ştefan Nicolau (1896-1967) este creatorul şcolii româneşti de virologie şI fondatorul institutului respectiv. Regnul Monera. hepatitelor virale. B. cu excepţia celor cu structură acelulară (virusurile) au ca unitate elementară de bază celula. febrei aftoase. Aceste particularităţi structurale şi funcţionale au determinat împărţirea microorganismelor în două grupe (Eduard Chatton. Regnul Animalia. Între microorganismele procariote şi eucariote există diferenţe esenţiale structurale. A. 2. A publicat numeroase lucrări originale în domeniul herpesului. 3. Sistemul lui Copeland: 1. Plante. Animale cu membrană conţine steroli mitocondrii 80 S prezenţi prezent Mitoză Nucleul Compoziţia chimică membranei citoplasmatice Sistemul respirator Ribozomii Curenţii citoplasmatici Reticulul endoplasmatic Tipul de diviziune a Poziţia microorganismelor în lumea vie După acumularea a numeroase cunoştinţe asupra microorganismelor a fost necesară introducerea acestora într-un grup taxonomic. Regnul Animalia. Diferenţele dintre celula procariotă şi celula ecucariotă Caracterul Procariote Bacterii Cyanobacterii fără membrană fără steroli (cu excepţia micoplasmelor) în membrană citoplasmatică 70 S absenţi absent directă (sciziparitatea) Eucariote Alge. şi a unor lucrări originale în fitopatologie şi în domeniul imunităţii plantelor faţă de bolile bacteriene 2. Regnul Procaryotae (Monera). Iniţial microorganismele au fost incluse în regnul Plantae. febrei galbene. 1932 şi Stanier. Fungi. turbării. Sistemul lui Hogg şi Haeckel: 1. Monografia ustilaginalelor. 2. prezintă unele particularităţi în funcţie de grupul de microorganisme considerat. Celula la microorganisme. Este autorul unor lucrări de sinteză ca: Monografia uredinalelor. 7 . 1970). funcţionale şi de compoziţie. Traian Săvulescu (1889-1963) este creatorul şi îndrumătorul şcolii româneşti de fitopatologie. CARACTERE GENERALE ŞI POZIŢIA MICROORGANISMELOR ÎN LUMEA VIE Microorganismele. dar pe parcursul timpului datorită unor descoperiri noi au apărut alte sisteme de clasificare. Sistemul tradiţional: 1. Regnul Plantae. Protozoare. C. asemănătoare în general cu celula vegetală şi animală. Regnul Plantae.

4. brofite.la animale: 1. 3.). Boala "Kurru". brune. 3. 2. Regnul Plantae. Unitatea de lucru efectivă este specia la care denumirea este în sistemul binominal. subîncrengătura. eucariotă sau procariotă. majoritatea specialiştilor din domeniul microbiologiei au acceptat sistemul de clasificare elaborat de Whittaeker în anul 1969 şi care corespunde necesităţilor actuale. Aceasta este prima semnalată şi cel mai bine studiată. Astăzi. traheofite). 2. 5. denumită popular scrapie (engl. A fost depistată la un trib local în Papua . 2. encefalopatia spongiformă bovină. 8 . encefalopatia spongiformă a nurcilor. celula. Regnul Animalia (animale multicelulare). Regnul Animalia. Boala Creutsfeldt-Jacob. 4. cianobacterii = alge albastre-verzi).la om: 1. encefalopatia spongiformă la ovine. familia. numele organismului fiind derivat din latină sau greacă. Agentul infecţios Astăzi se consideră că agentul infecţios este o moleculă proteică cu greutatea moleculară de 27 kilodaltoni. Boala Alzheimer. tramblanta (fr. Astăzi sunt cunoscute ca boli certe. . în stare proaspătă. produse de prioni. alcătuită dintr-un lanţ de 240 de aminoacizi şi care prezintă o configuraţie spaţială asemănătoare unui metru de tâmplărie parţial destins. 2. În România mai este utilizat impropriu termenul de "căpiala" oilor. Regnul Procaryotae (bacterii. specia. 3. această boală a fost eradicată. ordinul. Medicii veterinari avizaţi folosesc termenul francez de tramblanta oilor. Sistemul lui Whittaker: 1. 4. roşii. Prima semnalare a unei boli de natură prionică a fost făcută în Anglia în anul 1732 la ovine.2. Regnul Protista (protozoare. următoarele: . 3.). Regnul Plantae (alge verzi. Regnul Protista. genul. nefiind introduse entităţile infecţioase cum sunt virusurile sau prionii şi care au fost "alăturate" acestor sisteme de clasificare. diatomee). După interzicerea consumului de carne.1. clasa. encefalopatia spongiformă a felinelor. Regnul Fungi (ciuperci). D. În sistemele de clasificare prezentate anterior sunt cuprinse numai organismele care au ca unitate de bază. dar aceasta este o boală bine cunoscută şi este produsă de un parazit animal. encefalopatia spongiformă a hamsterilor. PRIONII Bolile produse de prioni sunt cunoscute la om şi animale.Noua Guinee. Din punct de vedere taxonomic subdiviziunile regnului sunt: încrengătura. 5.

formă paralelipipedică (virusul variolei). "Kapsa" = cutie). VIRUSURILE Virusurile reprezintă o categorie specifică de agenţi infecţioşi. În cazul proteinei infecţioase aceasta se acumulează în lizozomi în mod continuu până când aceştia "crapă". spermatozoid sau cireaşă cu coadă (unii bacteriofagi). 2. Lanţul de aminoacizi este identic cu excepţia unui singur aminoacid (schimbat). Se consideră că procesul infecţios se desfăşoară astfel: celula prepară proteina celulară normală care se acumulează în lizozomi. Studiile cele mai ample sunt efectuate la animale. deoarece boala poate fi studiată numai după moartea individului. formă de cartuş sau obuz (virusul piticirii galbene la cartof).2. În stadiul final al bolii. Din acest motiv. învelişul extern. Capsomerele sunt constituite din molecule proteice aşezate în mod regulat. Genomul viral poartă informaţia genetică necesară replicării în sensul sintezei constituienţilor virali şi a precursorilor lor. formând în ansamblu structura specifică a virusului. În locul acesteia rămâne un orificiu.. precum şi un constituient accesoriu. formă de mormoloc. sferoidală (virusul gripal). 9 . niciodată ambele). Dimensiunile virusurilor 17 nm .Această proteină a fost izolată din creierul tuturor cazurilor bolnave studiate. acoperă genomul fiind alcătuită din subunităţi proteice denumite capsomere. Specialiştii din biochimie consideră că prin schimbarea unui singur aminoacid din lanţ nu se poate modifica configuraţia spaţială. În acelaşi timp proteina infecţioasă rezistă la atacul proteazelor celulare. Structura virusurilor Deşi diferitele virusuri se deosebesc mult ca formă şi dimensiuni ele sunt constituite după principii comune. Capsida virală (gr. Proteina celulară normală prezintă o configuraţie spaţială asemănătoare unui resort. aceştia o transportă la exteriorul celulei şi în momentul în care această proteină pătrunde din nou în celulă este degradată de proteaze. formă sferică (izometrică). Surpriza a sosit în momentul studierii în paralel (la oi) a creierului la animale sănătoase şi care prezintă o proteină celulară similară. 1983). Particula virală matură (virionul) este alcătuită din două componente esenţiale: genomul viral şi capsida. creierul degenerează complet. structural şi fiziologic fundamental diferiţi de oricare dintre microorganismele cunoscute (Zarnea G. Capsida protejează materialul genetic. la om ele fiind extrem de puţine. după un timp creierul atacat arată ca un burete (cu numeroase orificii).2500 nm. Enzimele din interiorul lor degradează componentele celulare şi în final întreaga celulă nervoasă. Capsida şi genomul viral formează nucleocapsida. având dimensiunea unei nuci. Genomul viral este reprezentat în mod obişnuit printr-o moleculă de acid nucleic (ADN sau ARN. Morfologia virusurilor Din punct de vedere morfologic virusurile pot aparţine următoarelor tipuri principale: formă cilindrică-alungită sau de bastonaş (virusul mozaicului tutunului).

determinându-l bacteriofag (mâncător de bacterii). În funcţie de răspândirea şi comportarea virusurilor în corpul vectorului. ♦ Virusuri persistente cu o capacitate de infectare de peste 100 ore (uneori chiar toată durata de viaţă a vectorului). ♦ Virusuri propagative (virusuri persistente) se multiplică în corpul vectorului fiind transmise toată viaţa insectei. C . ca virus. Mecanismul de transmitere: Virusurile se pot transmite de la planta bolnavă la planta sănătoasă pe mai multe căi: A .transmiterea prin vectori se realizează prin intermediul insectelor (cca. Până în prezent sunt cunoscute câteva sute de boli virale. În general virusurile plantelor au o structură chimică mai simplă decât virusurile animale şi bacteriofagii. altoire. D'Herelle (1917) demonstrează natura particulară a fagului şi îl consideră. (ex.La unele virusuri nucleocapsida este acoperită de o altă structură numită învelişul extern sau peplosul (gr. pot fi transmise până la circa 4 ore de la achiziţie. prin floem şi prin xilem.400 specii): afide şi cicade.insectă vectoare este variabilă şi corespunde la 3 situaţii: ♦ Virusuri nepersistente. peplos = manta). Bolile produse de virusuri la plante sunt denumite viroze.transmitere mecanică: prin contact între frunze. B . 10 . ♦ Virusuri circulante (virusuri persistente) pot fi transmise timp îndelungat ajungând în hemolimfa insectei. E . Din punct de vedere morfologic virusurile plantelor aparţin la două grupuri: grupul virusurilor izometrice (izodiametrice) sau sferice şi grupul virusurilor alungite.transmiterea prin seminţe (cca. dar nu poate explica cu exactitate cauza acesteia.Polymyxa betae transmite virusul rizomaniei la sfecla pentru zahăr). Circulaţia virusurilor în interiorul plantelor se realizează prin parenchim (plasmodesme). ♦ Virusuri semipersistente au capacitatea de infectare variabilă de la 10-100 ore de la achiziţie. produse de virusuri care aparţin la 25 genuri distincte. anastomoze radiculare. acestea se împart în 3 categorii: ♦ Virusuri localizate pe stilet (virusuri nepersistente). D . unelte de lucru. Virusurile plantelor Virusurile plantelor au o mare importanţă ca agenţi patogeni datorită marii lor răspândiri şi faptului că acelaşi virus poate infecta plante care aparţin la diferite familii botanice. Bacteriofagii Bacteriofagii sunt virusuri adaptate la viaţa parazitară în celulele bacteriene şi care prin multiplicare produc liza acestora. În anul 1915 Twort. 1/3 din virusuri). descoperă fenomenul de liză transmisibilă.transmiterea prin intermediul ciupercilor fitopatogene din sol.transmiterea prin intermediul nematozilor. Relaţia dintre virus .

. numărul şi modul de aşezare al acestora. Aceste fibrile formează o reţea care îmbracă teaca contractilă a cozii şi care în perioada premergătoare fixării fagului. Datele cele mai numeroase cunoscute în prezent sunt cele referitoare la fagii din seria T. . îndeosebi la fagi T-par (T2. În interiorul capului. format din 3 segmente.c. El are un Ø de 7.c. ia fiinţă un grup de cercetători. prin care trece ADN-ul în momentul introducerii în celula bacteriană. Teaca este constituită din 24 inele suprapuse şi datorită aranjamentului capsomerelor formează o helice. denumit "grupul fag". Între acest dop şi placa bazală se găseşte un tub lung de 120 nm. La exteriorul cilindrului axial se găseşte teaca contractilă a cozii. care în stare extinsă are o lungime de 80 nm. ARN m. se găseşte genomul. Aceasta este constituit din capsomere cu Ø de 4 nm.2 x 10 o este alcătuită din ADN şi proteină şi din punct de vedere anatomic prezintă următoarele componente: cap.tipul filamentos. cea de-a doua legătură fiind mai slabă.N. 2. condus de Delbrück.) cu o singură excepţie fagul Ø 6 de la Pseudomonas phaseolicola care are un genom ARN segmentat. fixate cu unul din capete pe placa bazală. coadă.În anul 1940. alcătuit dintr-o moleculă de ADN d. (ADN m. aceştia încadrându-se în două tipuri de bază şi anume: . În partea bazală a capului. Structura fagilor diferă de la un grup la altul. Fibrele cozii sunt structuri filamentoase.. dar nu este cunoscut încă. placă bazală şi fibrele cozii. reprezentat de cilindrul axial al cozii. Placa bazală este un disc hexagonal cu Ø de 40 nm şi este prevăzut la partea inferioară cu 6 cârlige (croşetele cozii) care sunt unităţi integrale de fixare a fagului pe bacterie. ce cuprinde 200 gene. cu o lungime de 100 nm şi o lăţime de 65 nm.5 nm grosime cu Ø de 3. T6). placa bazală ia forma de stea cu Ø mărit la 60 nm şi este lipsită de dopul central. Genomul bacteriofagilor se deosebeşte de genomul virusurilor animale şi vegetale prin prezenţa unor baze nucleice neobişnuite. Capul fagului.6 nm.c. la locul de prindere al cozii se află un dop proteic.c. iar când se contractă. înotând libere în mediu şi au aspectul unor picioare de păianjen. Gulerul fagului este situat între dopul proteic şi coada fagului şi are forma unui disc hexagonal de 1.5 nm şi un canal central cu Ø de 2 nm. proteice de 130 nm lungime. cum ar fi la 11 . Anatomia fagilor T-par Particula virală matură a fagilor T-par cu g. cu rol de articulare mecanică. liniară. T4. .m. cu lungimea de 50 µ m. sistemul bacterie-bacteriofag fiind folosit ca model experimental pentru cele mai importante studii de genetică moleculară. Structura genomului Bacteriofagii prezintă în majoritate un genom format dintr-o singură moleculă de A. în majoritate. se desprind de pe guler şi rămân legate numai pe placa bazală.tipul icosaedric (poliedric). teaca se scurtează la 1/2 respectiv 35 nm. fiind împachetată foarte strâns. la microscop prezintă o formă poliedrică iar în secţiune are o formă hexagonală. guler. În momentul contracţiei. ADN d. iar cu celălalt capăt pe gulerul fagului.

Încorporarea genomului are loc înaintea unirii celor trei componente. rolul fiind preluat de ARN m viral. care îşi încep activitatea eşalonat în mai multe faze: 1 . iar la fagii de la Bacillus subtilis. 4. care este semiconservativă şi nu prin efectuarea de copii identice. în loc de citozină prezintă 5-hidroximetilcitozină. Urmează faza de fixare ireversibilă realizată prin intermediul croşetelor şi este condiţionată de prezenţa receptorilor de fag.formarea proteinelor timpurii cu rol în: a . 5-hidroximetilluracil şi 5-4."astuparea" găurilor produse la intrare în peretele celular. de unele proteine. . Replicarea bacteriofagilor După pătrunderea genomului fagic în interiorul celulei bacteriene au loc procese coordonate de cele 200 gene. iar sinteza lor este controlată de gene bacteriene. Sinteza acestora devine predominantă când ADN viral a ajuns la rata maximă de replicare. 3. Proteinele tardive sunt grupate în 3 categorii: a . fiind fărămiţat până la nucleotide în segmente de ADN d. Aceştia sunt reprezentaţi de orice structură existentă la suprafaţa celulei bacteriene sau pe pilii şi flagelii acesteia.enzime necesare lizei celulei bacteriene. Infecţia celulei bacteriene. b . După o serie de ciocniri întâmplătoare fagul se fixează pe peretele celular prin intermediul fibrelor cozii. c . repetate ale genomului originar. axul central al acesteia pătrunzând în adâncimea peretelui celular 12 nm iar genomul este injectat prin intermediul cilindrului axial tubular. 2.proteine active în procesul de morfogeneză.h. b . a cozii şi a fibrelor cozii.degradarea ADN gazdă. Nu se cunosc încă forţele care proiectează genomul viral în interiorul celulei. mici de 1/100 din cromozomul originar.5 hidroximetiluracil. care poate fi reversibilă.proteine structurale ale virusului. încorporarea activată de unele proteine care asigură "aspirarea" ADN în precap. Adsorbţia reprezintă procesul de fixare a particulelor virale pe suprafaţa bacteriilor. c .blochează transcrierea informaţiei de către ARN m al celulei gazdă. Injectarea genomului viral în celula bacteriană După fixarea ireversibilă pe peretele celular are loc o contracţie a cozii fagului. ansamblarea şi morfogeneza virusului care. formarea proteinelor tardive. injectarea făcându-se rapid (15 secunde la T4). este dirijată de 50 de gene din cele 200. Replicarea Ciclul de replicare vegetativă a fagului are următoarele etape: I. replicarea genomului viral. III. Fagul este constituit din 3 porţiuni distincte care se formează separat pe trei linii principale care duc independent la formarea capului.bacteriofagii T-par. formarea capului fagic nefiind definitivă. 12 . care sunt degradate în continuare la nucleotide formându-se un stoc din care cel puţin 1/3 sunt utilizate la formarea fagilor progeni. realizând faza de fixare iniţială. II. În treptele următoare compuşii finiţi se combină pentru a forma particula virală. Legat de acest aspect s-a emis ipoteza că aceste baze nucleice ar avea rol de protecţie a AN fagic împotriva acţiunii unor enzime virale (nucleaze) care atacă numai AN străin şi în felul acesta poate degrada selectiv cromozomul bacterian în cursul sintezei de virus.

La un moment dat. Cel mai bine studiat este virusul care infectează specia Penicillium chrysogenum. dar eliberând în afară noi particule virale. coli.ADN se rulează ca o bobină a cărei ax este perpendicular faţă de cel al cozii. Transmiterea micovirusurilor în general se face în urma plasmogamiei (heterocarioza). aceasta continuă să se dividă un timp. metabolismul celular încetează brusc şi are loc o distrugere masivă a peretelui celular.c. capul fagului creşte în volum şi devine matur. Structura este aceea a unui cilindru proteic gol deschis la capete (capsidă) în interior aflându-se genomul fagic format din ADN m. adsorbţia făcându-se pe receptori speciali situaţi la extremitatea liberă a pililor de sex. fagii fiind expulzaţi în exterior. coadă. Micovirusurile Sunt virusuri care atacă fungii. ultima spiră fiind prima care iese în momentul infecţiei virale.2 µ m. Fagii maturi sunt eliminaţi prin intermediul unor pori care se formează în membrana citoplasmatică. Din astfel de suspensii de bacterii lizate se pot obţine prin ultra filtrare suspensii de bacteriofagi. O proprietate deosebită a unor tulpini de fagi.c.. au forma unor bastonaşe flexibile cu Ø de 6 nm şi o lungime de 1000-2000 nm.c. Fagii filamentoşi infectează numai bacteriile cu caracter mascul. Astfel de fagi sunt denumiţi 13 . bacteria nefiind lizată. este capacitatea de a trăi în unele celule bacteriene fără a provoca moartea acestora. Rolul bacteriofagilor în sol Coloniile de bacterii cultivate pe medii artificiale în zonele unde sunt atacate de bacteriofagi apar ca nişte zone clare "plaje" de liză. Structura micovirusurilor. Cianofagii Au formă asemănătoare cu bacteriofagii T-impar. Bobinarea are loc de la exterior la interior. dar nu lizează constant. fibrele cozii. Liza bacteriană şi eliberarea fagului Liza bacteriană se datoreşte acţiunii unei enzime (endolizina) a cărei sinteză este indusă de prezenţa fagului în celula bacteriană. când conţinutul în endolizină este maxim. celulele se dezvoltă mai lent. Urmează unirea celor trei componente. La fungi virusurile sunt în general latente. Genomul este reprezentat de ADN d. fiind cunoscute şi sub denumirea de micofagi. Fagii filamentoşi Fagii filamentoşi care infectează E. care se prezintă sub forma unor mici particule poliedrice cu Ø de 33-41 nm. o moleculă circulară. cap. Concomitent cu împachetarea ADN. ulterior conţinutul celular trece la exterior prin porii deschişi de virioni. de 13. cu un caracter exploziv. ca şi fagii cu ARN. Micovirusurile au fost evidenţiate şi în sporii fungilor. desăvârşindu-se fagul matur. Genomul este reprezentat de o moleculă de ARN d. iar în suspensii bacteriene atacul fagilor produce limpezirea mediului datorită lizei bacteriilor parazitate care dispar.

cât şi în soluri care au suferit îngheţul iernii. Răspândirea virusurilor din sol este influenţată de capacitatea humusului şi argilelor de a absorbi şi imobiliza particulele de virus. Grigne. Virusurile sunt: a) organisme acelulare b) organisme procariote c) organisme eucariote 2. Existenţa bacteriofagilor a fost demonstrată încă din anul 1927 de către A.3. Pătrunderea (Infecţia) virusului în celula bacteriană are loc: a) prin forţe proprii b) printr-un vector activ 14 . De aici rezultă şi posibilitatea răspândirii diferenţiate a unor boli virotice ale plantelor şi ai bacteriofagilor în natură. Importanţa bacteriofagilor din sol constă în faptul că influenţează ecologia bacteriilor gazdă. Densitatea lor maximă este în zona rizosferică şi în nodozităţile mature sau la începutul îmbătrânirii. Importanţa agricolă a bacteriofagilor este puţin cunoscută încă. Răspândirea bacteriofagilor nu este influenţată prea mult de condiţiile din sol. Se ştie în acest sens că solurile argiloase şi bogate în humus adsorb mai mult particulele de virus de cât cele nisipoase."bacteriofagi temperaţi".2-9. modificând uneori echilibrul microbian. fiind dovedită în solele cultivate cu plante leguminoase. Test de autoevaluare 1. iar celulele bacteriene ce-l găzduiesc se numesc "celule lizogene". distrugând speciile de bacterii "lizosensibile". Astfel au fost identificaţi în soluri cu pH între 5. Genomul viral este format din: a) ADN şi ARN b) ADN sau ARN c) ADN d) ARN 3.

adică lipsit de membrană. filamentoase şi pătrate.a.b 2. 2 . iar afinităţile tinctoriale nu sunt deosebite faţă de citoplasmă. putând îmbrăca mai multe aspecte morfologice ca forme sferice. 15 . ♦ Bacteriile sunt lipsite de clorofilă. 3 .c) prin "înglobare". 4 . cu formare de celule sexuate de sens diferit. cilindrice.b. dar se cunosc la unele grupe şi forme de conjugare de tip parasexuat. la unele grupe. dezintegrând diverse substanţe chimice prin intermediul proceselor fermentative. În linii generale bacteriile au o serie de caractere generale ce pot fi sistematizate astfel: ♦ Nucleul celulei bacteriene este de tip procariot. forma de sciziparitate rămâne însă forma esenţială de reproducere. ♦ Altele îşi procură energia necesară sintezelor celulare şi altor manifestări vitale. ♦ Mişcarea la speciile mobile este asigurată de organite speciale. dar unele grupe au pigmenţi sintetizanţi şi ca atare pot folosi energia luminoasă. Pentru sinteza capsidei virale se utilizează: a) proteine existente în citoplasmă b) proteine sintetizate de ARN gazdă c) proteine sintetizate de AN viral Rezultatele corecte: 1 . ce constituie un mijloc de conservare a speciei. de către celulă 4. ♦ Se înmulţesc prin aciziparitate.3. organisme chimiosintetizante (Chemotrofe).a. fiind din acest punct de vedere. ♦ Bacteriile au un polimorfism accentuat. ♦ Bacteriile pot forma spori. numite cili sau flageli. BACTERIILE Sunt organisme unicelulare cu o structură complexă care au un metobolism propriu datorită unui aparat enzimatic complex ce le asigură desfăşurarea proceselor vitale. spiralate sau helicoidale.

după cum urmează: . Stafilococul. celulele rezultate rămânând grupate câte două (ex. .bacterii spiralate sau elicoidale. iar celulele rezultate sunt dispuse câte 4 la un loc (ex. de unde şi aspectul lor de miceliu. Spirilul. genul Gafkia). Bacteriile filamentoase. spirilii şi spirocheta. Sporosarcina ureae). sunt foarte rare. sunt elicoidale cuprind trei subtipuri morfologice: Vibrionul. cu celule alungite în care se cuprind actinomicetele. . izolat. evidenţiate în apa hipersalină din peninsula Sinai. Streptococcus lactis). Bacteriile pătrate. în care se cuprind trei categorii de germeni şi anume: vibrionii. întâlnite în apele saline. 16 .bacterii pătrate. au forma unor pătrate cu latura de 1. iar celulele rezultate formează lanţuri de lungimi variabile (ex. Formează placarde de 8-16 celule pătrate rezultate în urma diviziunii. în formă de spirală cu mai multe ture de spiră. iar celulele rezultate se grupează ca un ciorchine (ex.5-11 µ m şi o grosime de 0. Micrococcus ureae). cunoscute sub denumirea de bacili au formă de bastonaşe. Sarcina. sau elipsoidală. la care planurile de diviziune sunt orientate după cele trei direcţii ale spaţiului şi reciproc perpendiculare unul pe altul. la care planurile succesive de diviziune sunt dispuse în mai multe direcţii. În unele cazuri. cu genul principal Coccus. Spirocheta. rezultând o grupare de celule sub formă de cub (ex. la care diviziunea se face după planuri succesive paralele. . Diplococcus pneumoniae). cu raportul între cele două axe foarte diferit. sub formă de spirală cu mai multe ture de spiră dar flexibile. până la unele cu aspect aproape sferic. cu tendinţă de ramificare. spre exemplu la Sphaerotilus nutans aspectul filamentos este determinat de aşezarea celulelor individuale în lanţuri de celule reunite printr-o teacă delicată. cu un singur tur de spiră. microorganisme cu asemănări morfologice cu fungii. După forma celulelor şi modul de grupare în urma procesului de diviziune. Streptococul. rigide ca un baston.1 µ m. cu cele două diametre aproximativ egale. cocii prezintă următoarele moduri de grupare: Cocul simplu. . Staphyllococcus aureus. la care celulele rămân independente după diviziune (ex. la care planurile de diviziune sunt perpendiculare unele faţă de altele. Diplococul.Morfologia bacteriilor Din punct de vedere al formei exterioare se disting cinci tipuri de bază. Unele dintre bacteriile cilindrice au proprietatea de a forma spori. În funcţie de poziţia celulelor fiice după diviziune. ovoidală. care se poate strânge şi relaxa. Bacteriile cilindrice. în formă curbată. bacteriile se împart în următoarele tipuri şi subtipuri morfologice: Bacteriile sferice sau cocii. au formă sferică.bacterii cilindrice sub formă de bastonaş drept sau uşor curbat din care face parte genul Bacillus. Bacteriile spiralate.bacterii sferice denumite coci. la care diviziunea se face după planuri succesive paralele. de la forme cu aspect filamentoase. cu perete neted. au ca prototip actinomicetele. cu particularitatea de a forma hife.bacterii filamentoase. Tetracocul.

incluziunile. Aparatul fimbrial. de la exterior către interior. Capsula este o secreţie care apare la unele bacterii. Implantarea lor se face în citoplasmă printr-un corp bazal situat între peretele celular şi membrana citoplasmatică. cu cili dispuşi la un pol sub formă de mănunchi. . funcţie de specie.2 µ m. parcurgând într-o secundă o distanţă de la 10 până la 40 ori mai mare ca diametrul longitudinal al bacteriei. vacuolele. . Cilii sunt organite lungi de 16-18 µ m şi subţiri. situate la suprafaţa celulei bacteriene şi reprezintă organite de mişcare ale acesteia. . ce se fixează la exteriorul celulei şi constituie un înveliş în jurul acesteia. cu grosimea fină de 0. ce se pune în evidenţă prin metode imunologice. ñ funcţie de raportul faţă de celula bacteriană capsula este de mai multe feluri: ♦ microcapsula. citoplasmă. de ordinul sutelor (100-400).funcţia de protecţie împotriva desicaţiei. lungi. La bacteriile Gram-pozitive corpusculul bazal este format din două discuri (inele).amfitrichă. ♦ Peretele celular. ♦ Structura intraparietală compusă din: membrana citoplasmatică. de la unu până la o sută. Cilii sau flagelii Cilii sau flagelii sunt formaţiuni filamentoase. cu câte un cil la ambii poli ai celulei. angrenate împreună sub forma butonilor de manşetă. luând ca reper peretele celular: ♦ Structură extraparietală formată din: capsulă. sporul bacterian. mezozomii. nu servesc la 17 . alţi constituienţi ca polizaharidele şi polipeptide.monotrihă. Funcţiile biologice ale capsulei sunt următoarele: . subţiri. cilindrice. ♦ stratul mucos caracterizat prin prezenţa unei mase amorfe neorganizate în jurul celulei. . aparatul nuclear.peritrichă. În funcţie de inserţia pe corpul bacteriei cilii pot avea următoarele poziţii: .lophotrichă. Lungimea cililor depăşeşte pe cea a celulei. cu diametrul de 0. ribozomii.funcţia de virulenţă. mobile.01-0. aparatul fimbrial şi pilii de sex. Fimbriile sunt formaţiuni filamentoase prezente pe suprafaţa bacteriilor imobile sau mobile. Cu ajutorul cililor bacteriile se pot deplasa linear sau se pot rostogoli. Ele au o poziţie radială şi sunt mai scurte ca cilii. cilii sau flagelii. fiind formată din 98 % apă. un cil la un singur pol. de obicei ondulaţi. în mod excepţional până la de 10 ori. cu o structură complexă formată din următoarele componente. Viteza de înaintare este mare. Compoziţia chimică a capsulei diferă în funcţie de specia bacteriană la care apare şi de condiţiile de mediu.02 µ m pe toată lungimea. cu cili dispuşi în jurul bacteriei. .funcţia de protecţie împotriva fagocitelor la bacteriile patogene. în număr mare. Numărul cililor este variabil.Structura celulei bacteriene Celula bacteriană este o entitate morfologică şi funcţională echivalentă cu celulele organismelor superioare. Prezenţa cililor este caracteristică numai anumitor specii de bacterii. ♦ zooglea ce se prezintă ca un strat mucos neorganizat care înglobează mai multe celule microbiene.

asigură individualitatea morfologică. Conţine permeazele care asigură transportul activ în interiorul celulei a unor substanţe organice polare din mediu. membrana citoplasmatică este suportul enzimelor care participă la sinteza ATP (la eucariote aceste enzime se află în mitocondrii). 18 . Aceste organite celulare joacă un rol important în diviziunea nucleului şi în formarea septului care separă cele două celule fiice. 3. 10-20 % la G-. Coloraţia Gram permite clasificarea bacteriilor după peretele celular în două mari categorii: Gram+ (violet) şi Gram. . Analiza chimică a membranei evidenţiază trei tipuri de molecule: lipide. Membrana citoplasmatică este o barieră osmotică de permeabilitate care reglează pătrunderea în celulă şi eliminarea selectivă a diferitelor substanţe. Proteinele reprezintă peste 50 % din total. Membrana citoplasmatică.conţine receptori de virus. acoperă citoplasma bacteriilor şi o separă de faţa internă a peretelui celular. Peretele celular are rol: . Acizii teichuronici sunt caracteristici bacteriilor Gram+. Lipopoliozidele caracterizează bacteriile Gram.mediază schimbul de substanţe cu mediu. . În sfârşit. Între cele două categorii există diferenţe mari de compoziţie chimică şi anume: 1. Acizii graşi se găsesc sub forma unor lanţuri lungi la nivelul peretelui celular la actinomicete şi la bacteriile coryneforme. rămân fixate pe protoplaşti. Bacteriile Gram. 2. Peretele celular este absent la micoplasmatale. molecule mici şi chiar ioni împedicându-le difuzarea în mediu deşi concentraţia extracelulară este mai mică. proteine şi glucide. Pilii sunt. Are o grosime de 7. Fimbriile sunt de natură intracelulară deoarece după îndepărtarea peretelui celular. Acizii teichonici sunt foarte abundenţi la bacteriile Gram+. Ea menţine în celulă o concentraţie ridicată de macromolecule.sunt în general mai rezistente la inhibitori (peniciline. fiind denumite şi "pili de sex". Acizii lipoteichonici sunt întâlniţi la bacteriile Gram+ asociaţi la membrana citoplasmatică dar se găsesc şi în peretele celular. . Peretele celular Este invizibil sau foarte greu vizibil la microscopul fotonic şi reprezintă aproximativ 20 % din greutatea uscată a celulei şi 25 % din volumul ei. după Ottow. . Membrana citoplasmatică are rol în creşterea şi diviziunea celulară. apendice filamentoase care au un canal prin care se face transferul cromozomului bacterian de la celula mamă (F+) la celula femelă (F-). coloranţi) decât cele Gram+.mişcare ci au rol de fixare pe diferite substrate solide sau pe hematii. 5. la nivelul său ia naştere semnalul care declanşează iniţierea replicării cromozomului bacterian. 6.oferă protecţie faţă de şocul osmotic. Peptidogliconul (mureina) este prezent la majoritatea bacteriilor. pe care le aglutiează.şi sunt responsabile de primul control al permeabilităţii celulare.(roşu).participă la procesul de diviziune celulară. fiind de mai multe tipuri moleculare: 80-90 % laG+.de susţinere mecanică. Mezozomii sunt formaţiuni care derivă din membrana citoplasmatică sub forma unor invaginări.5 nm şi este constituită din două straturi fosfolipidice. 4. . legate de ADN celular.

compuşi solubili de natură lipoproteică. Cele cu apă au rol în menţinerea presiunii osmotice în raport cu mediul extern. Materialul nuclear ("nucleul") este constituit dintr-un cromozom format de o buclă de ADN aflat în suspensie. 30 S şi 50 S.000 ribozomi de tip 70 S. posedă pe cromozom 1 sau 2 plasmide conjugate şi 10-15 plasmide neconjugate. Are un pH cuprins între 7-7. în anumite condiţii de viaţă. este un sistem coloidal constituit din săruri minerale. Fiecare subunitate 50 S este legată de o subunitate 30 S prin intermediul legăturilor ARN . structură şi rezistenţă la factorii de mediu. în funcţie de starea fiziologică a vârstei celulei. este protejată de mezozomi. Sporul bacterian este o formaţiune care derivă din celula vegetativă a bacteriilor. În interiorul lor se găseşte apă sau gaz. Vacuolele sunt formaţiuni sferice care apar în citoplasmă în faza de creştere activă a celulelor bacteriene. Ribozomii sunt formaţiuni citoplasmatice. Sporul este o formă de conservare a speciei la condiţiile nefavorabile de mediu şi concentrează într-un volum redus toate componentele esenţiale ale celulei din care provine. în special la variaţiile temperaturii. O celulă vegetativă poate forma un singur endospor. Escherichia coli. fiind independente de nucleu.La bacteriile purpurii mezozomii conţin pigmenţi clorofilieni. Ele poartă informaţia pentru degradarea unor substraturi şi pentru rezistenţa la antibiotice.proteină şi proteină-proteină. La bacteriile nitrificatoare numeroasele invaginări ale membranei citoplasmatice măresc suprafaţa de schimb enzimatic. ceea ce implică o răsucire foarte accentuată. Incluziunile sunt formaţiuni inerte care apar în citoplasmă la sfârşitul periodei exponenţiale de creştere a celulei. Fiecare ribozom se disociază în două subunităţi. După modul de formare. Lungimea acestuia este mare. Bacteriile pot conţine mai multe plasmide. Citoplasma poate fi caracterizată ca un complex de stări fizice într-o continuă transformare. carbonat de calciu şi fosfat anorganic. nitrogenaza care este inhibată de O2. terminală sau laterală. Dispunere sporului în celula vegetativă poate fi centrală. Plasmidele sunt considerate material genetic extracromozomial. sporul bacterian poate fi de mai multe tipuri: 1. Endosporul (sporul propriu-zis) apare în interiorul unei celule vegetative numită "sporangiu" şi prezintă o mare rezistenţă la condiţiile nefavorabile de mediu. de exemplu. Formă sporului poate fi sferică sau ovală. iar cele cu gaz au rol de flotaţie. ajungând la Escherichia coli la 1 mm. nucleoproteine. în citoplasmă. Citoplasma. sferice. Ele pot fi formate din glicogen. cu un diametru de 10-30 nm. O celulă bacteriană conţine în medie 18. 19 . La bacteriile fixatoare de N2.2. Plasmidele nu sunt indispensabile pentru viaţa celulară dar pot aduce un avantaj selectiv. Replicarea plasmidelor se produce în două momente diferite: atunci când celula se divide şi atunci când se produce procesul de conjugare. subterminală. Ribozomii 70 S joacă un rol precis în cursul traducerii lanţurilor de ARN în proteine. amidon. lipide şi apă.

Principala lor funcţie priveşte capacitatea de reproducere. ADN se găseşte sub forma unei singure molecule circulare. organice şi anorganice. Compoziţia chimică a bacteriilor Compoziţia chimică a celulei bacteriene nu diferă prea mult de cea a celorlalte organisme vii. formate ca răspuns la modificările de mediu şi provin din transformarea unei celule vegetative.asigură transportul elementelor de metabolism. Au o formă neregulată şi o rezistenţă intermediară între cea a endosporului şi celula vegetativă. Au o rezistenţă mai mică decât endosporul şi nu sunt termorezistenţi. 3. 2.activează unele sisteme enzimatice. prin îngroşarea pereţilor şi acumularea de material de rezervă. Thermoactinomyces. Sporosarcina.condiţionează activitatea enzimelor. ARN r. .reglează pH-ul. dublu helicale. din greutatea uscată a bacteriilor. .Bacteriile susceptibile de a produce endospori aparţin genurilor: Bacillus. neavând rezistenţa caracteristică sporului. Lipidele se găsesc în proporţie de 1-20 %. Sărurile minerale reprezintă 2-20 % din greutatea uscată a bacteriilor şi sunt reprezentate de principalele elemente. . Artrosporii se formează prin fragmentarea unor celule vegetative.intră în compoziţia unor constituienţi celulari. Proteinele au rol structural iar unele îndeplinesc funcţia de enzime. Gonidia apare endocelular prin condensarea şi fragmentarea protoplasmei unei celule vegetative numită gonidangiu. Apa este mediul biogen esenţial şi reprezintă 78 % din greutatea medie acelulei bacteriene. Glucidele reprezintă 4-25 % din greutatea uscată a celulei bacteriene şi se găsesc sub formă de glucide simple (mono şi dizaharide) şi polizaharide. Apa îndeplineşte numeroase funcţii: .influenţează permeabilitatea peretelui celular. Substanţele minerale au rol în: . Clostridium. Acizii nucleici.este solvent al compuşilor hidrosolubili. energetic sau de material de rezervă. . iar această variaţie este specifică depinzând de vârsta celulei şi compoziţia mediului de cultură. 20 . Chiştii sunt stadii de rapaus sau supravieţuire. Delsulfatomaculum. 600 molecule diferite. . Se găseşte sub formă de apă liberă sau legată de diferite componente celulare. Sporolactobacillus. 4. Cel mai bine este reprezentat fosforul (∼ 45 %).reglarea presiunii osmotice. Proteinele reprezintă cca 60 % din greutatea uscată a bacteriilor şi se găsesc sub formă de holoproteine şi heteroproteine. Ea conţine cca. Lipidele se găsesc în membrana citoplasmatică şi sub formă de granule intracitoplasmatice. . ARN reprezintă cca 17 % din greutatea uscată a celulei bacteriene şi se găseşte localizat în citoplasmă sub trei forme: ARN m. În interiorul unei celule apar de regulă mai multe gonidii care sunt eliberate în mediu prin ruperea peretelui gonidangiului. Reprezintă 1/5 din conţinutul celular. Glucidele simple participă la metabolismul bacterian iar polizaharidele au rol structural.este mediu de dispersie pentru constituienţii chimici insolubili în apă. ARN t. . Artrosporii sunt caracteristici bacteriilor actinomicete.

Prin multiplicare se înţelege sporirea numărului de indivizi. multiplicare se mai poate realiza prin: . pigmenţi melanici (brun sau negru). portocalii). Faza de accelerare a ritmului de creştere. care sunt preexistente şi care acţionează rapid asupra unui substrat. este cuprinsă între momentul însămânţării bacteriilor şi momentul începerii multiplicării.enzime constitutive. când celulele fiice rezultate nu sunt egale. . a substanţei de constituţie. rol antibiotic. la care pigmentul rămâne localizat în celula bacteriană (Ex. Creşterea şi multiplicarea bacteriilor Ciclul de dezvoltare al bacteriilor se compune din două faze: creşterea şi multiplicare. . care se face prin diviziune celulară. Pigmenţii pot fi de mai multe tipuri. care corespunde începerii multiplicării. galbeni. Prin creştere se înţelege procesul de neoformare. termolabile. când numărul bacteriilor din inocul nu creşte. deoarece celula trebuie să se adapteze la substrat. în condiţii favorabile.izomorfă. Sunt sintetizate în tot cursul vieţii bacteriei.heteromorfe. Această fază durează aproximativ 2 ore şi este o etapă de adaptare la noile condiţii de cultură.endoenzime sunt secretate intracelular şi participă la reacţiile de sinteză (anabolism). în care procesul se accentuează în progresie geometrică. când survine diviziunea celulară. 21 . în protoplasma bacteriei. fiind solubile în apă. când celulele fiice rezultate sunt egale. după compoziţia chimică: bacterioclorofite. apariţia enzimelor fiind legată de mediu. iar cultura nu este vizibilă macroscopic. bacteriile se împart în două categorii: . de catalizatori ai celulei vii. Enzimele bacteriene constituie o grupă de proteine cu importanţă biologică deosebită.enzime adaptive. 2. Faza de lag sau (creştere zero). În afara diviziunii celulare. După localizarea pigmenţilor faţă de celulă. După viteza de acţiune enzimele pot fi de două categorii: . . de protecţie împotriva radiaţiilor luminoase şi ultraviolete.bacterii cromofore. Pigmenţii pot avea rol în fotosinteză. 3. . Staphylococcus aureus). criolabile şi sensibile la acţiunea radiaţiei ultraviolete. .prin înmugurire. Pseudomonas fluorescens). pigmenţi carotenoizi (roşii. s-a constatat că acest proces se realizează în mai multe faze succesive: 1. care acţionează lent. Diviziunea celulară poate fi: .exoenzime care sunt eliberate în mediul înconjurător acţionând asupra unui substrat din afara celulei. După substratul asupra căruia acţionează enzimele se clasifică în: .fragmentarea conţinutului celular în mai multe elemente.Pigmenţii sunt substanţe colorate care se găsesc în citoplasma bacteriilor cromogene. Faza exponenţială sau de multiplicare logaritmică. Evoluţia unei culturi bacteriene În urma studierii multiplicării bacteriilor pe medii artificiale. Această creştere se continuă până la atingerea unei limite. rol de vitamine. iar durata unei generaţii este minimă. ele sunt angrenate în procesele de catabolism. a cărei viteză creşte progresiv şi în care celulele sunt tinere. antocianici. la care pigmentul este eliminat în mediul pe care îl colorează (Ex.bacterii cromopare.

cu forme de involuţie. După sursa de energie bacteriile pot fi clasificate astfel: .107 256 8 2.acumularea produşilor de catabolism şi a toxinelor în concentraţii incompatibile cu viaţa celulelor.505 64 6 1. fie energia radiantă luminoasă în cazul celor capabile de fotosinteză.lipsa substanţelor nutritive esenţiale din mediul nutritiv.602 8 3 0.903 16 4 1.408 512 9 2.010 4. 8. prin moartea unora dintre ele. 7. în care numărul celulelor viabile scade progresiv.000 2 1 0. . Faza staţionară. în cazul celor chimiotrofe. care se caracterizează prin faptul că numărul celulelor rămâne constant din cauza echilibrului ce se stabileşte între numărul celulelor ce mor şi a celor ce apar în urma unei diviziuni foarte lente. Această fază corespunde celulelor mature. Faza finală de declin încheie evoluţia unei culturi prin moartea în ritm lent a celulelor până la sterilizarea completă a culturii. Oprirea multiplicării bacteriilor şi în cele din urmă moartea lor se datoreşte unei serii de factori ca: . Faza încetinirii ritmului de creşterem când rata multiplicării începe să scadă progresiv.301 4 2 0. alcooli etc. Această fază corespunde celulelor bătrâne. 1966) Timpul (minute) 0 20 40 60 80 100 120 140 160 180 200 Număr de diviziuni 0 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 Număr de organisme exprimat în: nr.Creşterea exponenţială a unui organism unicelular ce realizează o generaţie la 20 minute (după Stanier.). când apar numeroşi spori.204 32 5 1. 22 .competiţia pentru O2 sau activitatea slabă a substanţelor folosite pentru procesele respiratorii. Faza intermediară de declin în care numărul celulelor continuă să scadă.806 128 7 2. .aritmetic log2 log10 1 0 0. la întuneric. cu un ritm de dispariţie constant. 6.modificările fizico-chimice ale mediului de cultură (acumulare de acizi.708 1024 10 3.fototrofe (fotosintetizante) a căror sursă primară de energie este lumina. Nutriţia bacteriilor Bacteriile pot folosi pentru manifestările lor vitale. Faza iniţială de declin. fie energia eliberată prin reacţii chimice oxidative. . 5. cu ritm de creştere zero.

Unele microorganisme de acest tip respirator (levurile) pot trece de la un metabolism aerob la unul anaerob. pornind de la surse simple anorganice de C şi N ca: CO2. Supusă la temperaaturi inferiore lui zero grade. Ele nu dispun de enzimele respiratorii din categoria citocromilor. Microorganisme strict (obligatoriu) anaerobe. . Această particularitate se datorează sensibilităţii unora dintre enzimele lor la condiţiile de oxidare puternică. Microorganisme facultativ anaerobe. La temperaturi situate între -10oC şi zero. care sunt capabile să-şi orienteze metabolismul spre respiraţie sau spre fermentaţie. care se comportă ca acceptor final de H. care nu se pot dezvolta în prezenţa oxigenului molecular. în funcţie de condiţiile de mediu. Suşele bacteriene în cauză. poate rămâne în stare lichidă până la -40oC. Aceste nuclee pot fi reprezentate de particulele minerale care provoacă congelarea începând de la -10oC. au nevoie de o concentraţie de O2 mai mică decât aceea din aerul atmosferic. în prezenţa O2. pură. Microorganismele microaerofile. putând fi cultivate numai pe medii sărăcite în O2. ea nu îngheaţă decât în prezenţa nucleelor glasogene. în funcţie de disponibilităţile de O2 şi care au în mod obişnuit un metabolism anaerob fără a fi însă sensibile la prezenţa O2.Paratrofia reprezintă tipul de nutriţie la care creşterea este dependentă de energia furnizată de celula parazitată. gheaţa nu se formează la plante decât în prezenţa bacteriilor specifice care. corespunde capacităţii de sinteză a tuturor constituienţilor celulari prin mijloace proprii. având nevoie de prezenţa continuă a oxigenului atmosferic. NH3. Anaerobioza lor strictă constă în faptul că. 2. 4. pe când heterotrofele nu-şi pot realiza sintezele proprii decât dacă dispun de substanţe organice pe care le descompun până la produşi mai simpli şi pe care îi utilizează în metabolismul lor. posedă în membrană. Microorganisme strict (obligatoriu) aerobe care folosesc O2 ca acceptor final de H. ele pot fi saprofite (epifite) sau parazite pe organele 23 ..Heterotrofia.Autotrofia. NO3-. În funcţie de capacitatea de sinteză a metaboliţilor esenţiali. Respiraţia microorganismelor După exigenţele faţă de oxigenul molecular. autotrofele prin sintezele lor generează substanţa organică plecând de la compuşi minerali simpli. nucleele glasogene. aparţin speciilor Pseudomonas syringae şi Erwinia herbicola. bacteriile prezintă următoarele tipuri de nutriţie: .chemotrofe (chimiosintetizante) a căror sursă de energie este obţinută la întuneric în urma reacţiei de oxido-reducere a unor substanţe organice sau anorganice. implică incapacitatea de sinteză a unor metaboliţi esenţiali şi de aceea este nevoie de prezenţa substanţelor organice ca sursă de C sau N. microorganismele se grupează în patru tipuri respiratorii: 1. care este toxic şi nu apă. . se formează peroxidul de hidrogen. NO2-. Grupe particulare de bacterii Bacteriile glasogene Apa chimică şi biologică. Bacteriile care folosesc o sursă organică de carbon sunt denumite bacterii de fermentaţie iar cele care utilizează o sursă organică de azot mai sunt denumite bacterii de putrefacţie. În concluzie. 3.

Puterea glasogenă a bacteriilor se exprimă "in vitro" sau în "in vivo" pe organele plantelor. acest polipeptid comportă repetiţii în mai mult de 100 exemplare. Procentul de nuclee glasogene este ridicat la Ps. prun. piersic. pliabil şi cute = piele). Reducerea numărului de repetiţii în lanţul polipeptidic reduce activitatea glasogenă. Pe de altă parte suşele inductoare de gheaţă se multiplică abundent pe organele necrozate prin îngheţ. syringae glasogenă este utilizată pentru obţinerea zăpezii artificiale (Snow max). pe când plantele martor netratate cu bacterii rămân imune la toate alterările vizibile. datorită capacităţii de a induce formarea gheţii. Micoplasmele Micoplasmele reprezintă un grup particular de bacterii lipsite de perete celular. a microorganismelor antagoniste. La viţa de vie s-a observat o corelaţie ridicată între numărul de bacterii glasogene prezente pe muguri şi pierderile cauzate de frig la temperaturi apropiate de 0oC. cireş. în sângele a numeroase specii de animale din regiunile polare. care aplicate pe plante inhibă dezvoltarea speciilor glasogene În sens pozitiv specia Ps. Când o suspensie de bacterii glasogene este pulverizată pe frunze. Bacteriile glasogene care provoacă îngheţarea au fost observate la plante foarte diverse (pin. herbicola (1-5 %). . folosirea bacteriofagilor.plantelor în cauză (frunze.Mycoplasma. Alte proteine care au o structură repetitivă sunt prezente de asemenea. aplicarea de polimeri care limitează schimburile termice cu exteriorul etc. dacă ele sunt plasate (ţinute) 1 oră la -5oC. Sunt considerate cele mai mici organisme capabile de creştere autonomă pe medii acelulare. cais. în special pomii fructiferi şi viţa de vie. tomate. Suşele bacteriene active. ceea ce le oferă un avantaj selectiv considerabil. În ultimii ani s-a obţinut prin inginerie genetică suşe neglasogene de Ps. prezintă o genă specifică care cedează o proteină foarte particulară în membrana lor. syringae (60 %) şi mai mic la E. a cărei creştere este dependentă de prezenţa sterolilor în mediu. Binenţeles că se încearcă stoparea acţiunii acestor bacterii pe diferite căi (tratamente chimice cu antiabiotice. Proteina este formată din 1200 de aminocizi cu o structură repetitivă foarte accentuată.). Micoplasmele sunt grupate în clasa Mollicutes (moli = moale. pulverizări cu apă. forsiţia. unde ele au un efect antigel. cu două genuri: . la care celula este delimitată de o membrană lipoproteică. Bacteriile glasogene joacă un rol important în practică deoarece provoacă îngheţarea în primăvară a numeroase plante. porumb. fumigaţii. flori. fructe). syringae. cu o compoziţie chimică asemănătoare celulei animale. căpşun). apar simptomele îngheţului cu ofilirea ireversibilă. 24 . fasole. care se dezvoltă independent de steroli.Acholeplasma. Compus din 1200 de aminoacizi.

corespunzând unor celule foarte lungi. Majoritatea actinomicetelor au o formă alungită filamentoasă.Morfologie. Capacitatea lor de a degrada substanţele organice dintre cele mai complexe le conferăun rol important în natură. micoplasmele au o plasticitate naturală foarte mare. drepţi sau curbaţi. în descompunerea 25 . Multiplicarea micoplasmelor se poate realiza la aceeaşi specie prin diviziune. înmugurire şi fragmentarea filamentelor.tendinţa de pătrundere şi creştere în profunzimea mediilor. filamentoase. alungiţi sau cilindrici. Dimensiunile lor variază de la 125250 nm la formele sferice. Sporoforii sunt diferiţi ca formă: spiralaţi. care le permite să se dezvolte pe substraturi organice dintre cele mai diferite.capacitatea de a traversa filtrele bacteriene. Filamentele miceliene au un Ø cuprins între 0. aderente la substrat. instalarea lor în diferite organisme fiind uşurată de natura chimică a membranei similară membranelor gazdei. . încât polimorfismul acestora nu trebuie confundat cu pleomorfismul care implică obligatoriu existenţa a mai mult de o formă celulară distinctă. . . Suprafaţa sporilor este netedă sau prezintă diverse ornamentaţii. pe resturi vegetale actinomicetele încep să se dezvolte numai după ce bacteriile şi ciupercile au încetat să se mai multiplice. Actinomicetele Actinomicetele constituie un grup mare de bacterii filamentoase. cultivate în condiţii de mediu bine definite. Micoplasmele produc peste 40 de boli la plante dar şi la animale şi om. până la 150 µ m la cele filamentoase.rezistenţa la antibiotice care acţionează asupra sintezei peretelui celular (penicilina). La unele specii pigmenţii difuzează în mediu. multinucleate. Morfologie. Multă vreme actinomicetele au fost considerate ca făcând parte din categoria ciupercilor. Pe aceste colonii se formează sporofori cu spori. fiind descrise mai multe tipuri morfologice ca: sferice-cocoidale. portocaliu. de unde şi aspectul lor de miceliu. în special. Lipsa peretelui celular este răspunzătoare de instabilitatea morfologică şi de alte proprietăţi cum ar fi: . Sporii sunt de asemenea variaţi ca formă. Datorită lipsei peretelui celular. O particularitate a fiziologiei actinomicetelor este modul lor de nutriţie omnivor. cu tendinţă de ramificare. Micoplasmele sunt Gram-negative. În condiţii naturale. Cu toate acestea. Gram pozitive. fără pereţi transversali. Actinomicetele produc pigmenţi care dau miceliului aerian culori diferite (galben. în cursul vieţii unui organism.sensibilitatea osmotică. deoarece au particularitate de a forma hife (filmente) ramificate şi spori de diseminare. În condiţii naturale micoplasmele sunt parazite. fiind sferici ovali. Pe medii de cultură solide formează colonii dense cu aspect cartilaginos sau cretos. diplococi.5-2 µ m şi prezintă o structură de tip procariot. violet până la albastru sau cenuşiu). roşu. caracterizate printr-o mare varietate morfologică. atunci când toate substanţele uşor asimilabile din resturile vegetale au fost descompuse de predecesorii lor. Metabolism. fiecarespecie are o morfologie caracteristică.

butirică. a pectinelor. Bacteriile sunt organisme: a) pluricelulare b) acelulare c) unicelulare 2. altele activează în zona rădăcinii plantelor contribuind la dezvoltarea acestora şi la sporirea activităţii rizosferice. fosforul. acestea contribuie la agregarea particulelor de sol. Bacteriile prezintă: a) nucleu complet 26 . Importanţa lor practică este legată în mod deosebit prin intermediul speciilor genului Streptomyces. contribuind astfel la realizarea circuitului elementelor în natură (azotul. magneziul şi microelementele). de producere de substanţe antibiotice (până în prezent peste 500 de antibiotice distincte). Aproximativ 50 % din tulpinile izolate în natură produc antibiotice. potasiul. deci la îmbunătăţirea structurii solului. Test de autoevaluare 1. animale şi om. îmbogăţind solul în materie organică. Bacteriile contribuie şi la formarea substanţelor humice. Unele specii bacteriene au capacitatea de a produce antibiotice. calciul.substanţelor organice din nămoluri şi sol. fermentaţia amidonului. În sol acestea participă la degradarea biologică şi mineralizarea substanţelor organice. fermentaţia lactică. deci menţin sau schimbă echilibru biologic din sol. Unele grupe de bacterii trăiesc în simbioză cu plantele superioare producând nodozităţi şi realizează fixarea azotului atmosferic. Alte grupe de bacterii au capacitatea de a secreta enzime extracelulare cu care lizează unele bacterii sau ciuperci. Unele actinomicete produc boli la plante. Rolul bacteriilor în natură Bacteriile care trăiesc în natură joacă un rol important în mineralizarea compuşilor organici. Prin unele substanţe bacteriene de natură mucilaginoasă cum sunt polizaharidele capsulare. care pot limita dezvoltarea unor grupe de microorganisme din sol. În medii specifice unele grupe de bacterii produc procese fermentative utile ca. propionică etc.

Cele mai multe Cyanobacterii sunt mobile întrun anumit stadiu de dezvoltare.b) nucleu fără membrană c) nu prezintă nucleu 3. având o mobilitate de tip glisant. asemănânduse cu bacteriile filamentoase glisante de tip Beggiatoa.b. Cyanobacteriile sunt strict fotoautotrofe şi nu se pot dezvolta numai în prezenţa substanţelor organice.µ m. 2 . Celulele prezintă un perete rigid. 3 . Celula bacteriană este protejată de: a) membrană celulară b) membrană citoplasmatică c) perete celular d) nu este protejată 4. Bacteriile au dimensiuni care se măsoară în: a) mm b) cm c) nm d) µ m Rezultate corecte: 1 . ficocyanina şi uneori ficoeritrina). Pigmenţii fotosintetizanţi sunt reprezentaţi numai de clorofila "a" şi deficobiliproteine (alloficocyanina.c. iar altele filamentoase. formând lanţuri mai lungi. 27 . Peretele celular poate fi acoperit la exterior cu o teacă gelatinoasă sau fibroasă. 4 . asemănător cu cel de la bacteriile Gram-negative. nu au nevoie de vitamine ca factor de creştere. CYANOBACTERIILE (ALGELE ALBASTRE-VERZI) Sunt organisme procariote care folosesc apa ca donator de electroni şi în prezenţa luminii produc oxigen.4. În citoplasmă se observă vacuole cu gaze ce au rol de flotaţie. multistratificat. Mecanismul lor fotosintetic este identic cu cel al algelor eucariote.c. 2. Unele cyanobacterii sunt unicelulare.

Ca substanţe de rezervă în celulele de protozoare s-au descoperit. Genurile Nostoc şi Anabaena ce au capacitate de a fixa azotul molecular trăiesc în solurile umede din orezării.. În acelaşi timp s-a constatat că prin moartea lor protozoarele pun la dispoziţia microorganismelor surse nutritive care stimulează creşterea numărului acestora în sol. Sunt mai tolerante faţă de condiţiile extreme nefavorabile decât algele eucariote. grăsimi şi substanţe proteice de rezervă cum este volutina. 2. Dintre cyanobacterii mai răspândite în natură sunt genurile Gloeocapsa şi Chroococcus care sunt organisme unicelulare. Ele constituie primele organisme ce populează rocile dezagregate. fiind cuprinse în încrengătura Protozoa. În urma contopirii gameţilor iau naştere zigoţii care în condiţii neprielnice se transformă în zigochişti sau chişti de repaus care au o mare rezistenţă la temperaturi nefavorabile. Sunt mult răspândite în sol. unde asigură N2 necesar plantelor. Ele sunt în majoritate prădători ce se hrănesc cu bacterii şi se găsesc în sol între 10. uscăciune sau acumulare în mediul ambiant a unor factori nocivi. PROTOZOARELE Sunt organisme unicelulare la care se cunoaşte un anumit ciclu evolutiv şi care reprezintă vieţuitoare complete şi independente. Ca microprădători protozoarele contribuie la diminuarea numărului de bacterii în sol. fiind fixatoare de azot (Nostoc şi Anabaena). iar unele specii folosesc azotul molecular. Cele autotrofe posedă în celule cromatofori. Înmulţirea sexuată are loc după mai multe diviziuni simple. La revenirea condiţiilor favorabile. De asemenea. sărurile de amoniu. Mastigophora (Flagelata) şi Infusoria (Cilliata). În sol sunt răspândite protozoare din următoarele clase: Rhizopoda. amidonul. leucozina. Balantiophorus şi Colpoda. Alte grupe sunt filamentoase ca. 28 .iar ca sursă de azot folosesc azotaţii. Celula unui protozor se compune din protoplasmă. Amoeba. Ca reprezentanţi avem genurile Bodo. Oscillatoria şi Lyngbia. se găsesc unul sau mai mulţi nuclei cu forme şi structuri diferite. Euglena. Din acest grup ca reprezentanţi cităm: Paramoecium. Din clasa Sarcodina cele mai răspândite genuri sunt: Negleria.5. concentraţii mari de săruri solubile. prin conjugare între gameţi. glicogenul. regn. Rolul protozoarelor în sol este secundar faţă ce acele al bacteriilor şi ciupercilor. Clasa Mastigophora (Flagelata) are în sol forme autotrofe cât şi heterotrofe. Sarcodina. Clasa Infusoria (Ciliata) cuprinde protozoare care se mişcă cu ajutorul a numeroşi cili care sunt excrescenţe protoplasmatice. precum şi diferite substanţe de rezervă.000 până la câteva sute de exemplare la grmul de sol. în care se găsesc incluziunile granulare. în urma cărui proces apar două celule fiice. Înmulţirea protozoarelor se face pe cale asexuată prin împărţirea celulei în două părţi aproape egale. Protista. condriozomii. din zigochişti apar indivizi obişnuiţi. participând la procesul de solificare şi favorizează dezvoltarea în masa lor mucilaginoasă a unor bacterii fixatoare de azot între care Azotobacter şi Clostridium. în apele dulci şi ape sărate din mări şi oceane.

Ciupercile au un rol important în natură participând în descompunerea substanţelor organice. formează asociaţii sub formă de micoriză cu rădăcinile plantelor. Morfologia ciupercilor Aparatul vegetativ este un tal prezintă cu constituţie variată iar complexitatea acestuia creşte pe măsura evoluţiei filogenetice. Astfel. iar la majoritatea este un tal filamentos pluricelular. formează colonia să producă mai multe celule tinere care sunt mai active în fixarea azotului molecular. zoospori. Talul ciupercilor poate fi filamentos la ciupercile microscopice. Pe de altă parte se presupune că protozoarele ar elimina în mediu de cultură unele substanţe stimulatoare pentru dezvoltarea bacteriilor. neseptat. aparatul vegetativ poate fi unicelular. Basidiomycotina şi Deuteromycotina. prin unirea gameţilor care dau produşi de fecundaţie ce poartă denumiri diferite ca: zigoţi.6. De asemeni. 2.gimnoplast su o asocierede gimnoplaşti ce formează un plasmodiu. 29 . s-a fixat mai mult azot decât la culturile martor. La ciupercile din Zigomycotina aparartul vegetativ cu aspect filiform este un sifonoplast. În urma procesului de reducere cromatică se revine la faza asexuată reprezentată prin spori haploidali ce poartă denumirea de spori imobili. la ciupercile din subîncrengătura Mastigomycotina aparatul vegetativ este o celulă nudă . ele constituie o componentă importantă a microflorei solului la care s-au identificat peste 170 de genuri şi peste 800 de specii. format din hife simple sau ramificate. format din hife septate.000 şi 1. asce şi bazidii. CIUPERCILE Ciupercile reprezintă un grup numeros la care se cunosc cca. formând corpuri de fructificare de dimensiuni vizibile cu ochiul liber (carpofori).vegetativ. protozoarele ar contribui şi la formarea humusului. Se trage de aici concluzia că protozoarele fagocitând bacteriile.În unele experienţe cu Azotobacter în culturile la care s-au adăugat protozoare (Colpidium colpoda). sub formă de dermoplast ca la Saccharomycetaceae.000. ascospori sau bazidiospori. prin spori haploidali ce apar pe corpi de fructificare special formaţi pe miceliu. La ciupercile din subîncrengătura Ascomycotina. 100.sexuat.asexuat. fiind cuprinse în regnul Fungi. produc substanţe antibiotice participând în acest fel la antagonismul microbian şi la reglarea echilibrului biologic în sol. Frecvenţa lor în sol variază între 8. sau masiv la unele ciuperci din subîncrengătura Basidiomycotina. .000 de indivizi pe gramul de sol.000 de specii. . Reproducerea ciupercilor Ciupercile se pot reproduce pe mai multe căi şi anume: . După alţi autori în afară de acţiunea indirectă asupra biologiei solului. prin fragmente de tal sau prin înmugurire. după gruparea sistematică din care ciupercile fac parte.

facultativ parazite. Nutriţia. Cerinţe faţă de mediu Temperatura. După felul substratului folosit ciupercile se împart în: .5-7. care se dezvoltă numai pe substraturi organice în descompunere. Majoritatea ciupercilor sunt mezofile cu un optim de creştere situat între 25-35oC. Majoritatea ciupercilor pot să se dezvolte într-o zonă de pH cuprins între 4. Există specii de ciuperci acidofile cu creştere la un pH inferior lui 4. care se dezvoltă numai în ţesuturi vii. Cyanobacteriile sunt: a) procariote b) eucariote c) entităţi infecţioase 2. Temperatura maximă limită de dezvoltare este de 60-62oC. prezentând o nutriţie heterotrofă. neputând fi cultivate pe medii artificiale. .saprofite. secundare sau terţiare. dar în anumite condiţii se dezvoltă şi parazit. Aeraţia.facultativ saprofite. necesare creşterii în lungime.5 sau acido-tolerante.parazite. afluxul de elemente nutritive realizându-se din regiunile mature în zonele de creştere. dar într-o anumită perioadă a ciclului ontogenetic cu o nutriţie saprofită.Unele specii de ciuperci sunt microaerofile. altele sunt strict anaerobe. Ciupercile sunt organisme total lipsite de pigmenţi asimilatori. Unele specii sunt termotolerante (20-50oC). Protozoarele sunt: 30 .5. dată în principal de conţinutul mai scăzut al mediului în elemente nutritive. . sunt ciupercile care în mod normal se dezvoltă ca parazite. Ciupercile termofile joacă un rol important în procesele de degradare a compostului. Optimul fiind situat între 5. PH-ul. Dacă veziculele purtătoare de enzime de creştere sunt prea numeroase. .Creşterea Creşterea filamentelor miceliene este strict apicală comparativ cu creşterea intercalară cunoscută la alte organisme filamentoase. dar majoritatea sunt aerobe. sunt cele care în majoritatea timpului se dezvoltă pe substraturi în descompunere. Te de auto valuare st e 1. apar ramificaţii laterale la câţiva µ m distanţă de apex.5-8. Acumularea apicală a veziculelor implică o circulaţie acropetală a conţinutului citoplasmatic. Apexul hifelor este bogat în vezicule ce conţin hidrolaze şi sintezaze. La un moment dat apare o concurenţă trofică între axul principal şi ramificaţiile principale.

Morfologia bacteriilor . Regnul Fungi (ciuperci). cianobacterii = alge albastre-verzi).c. 5. . Morfologia virusurilor formă cilindrică-alungită sau de bastonaş. REZUMAT MODUL I Poziţia microorganismelor în lumea vie 1. formă paralelipipedică formă de cartuş sau obuz formă de mormoloc. 4.bacterii filamentoase. Regnul Plantae (alge verzi. 2 .2500 nm. Regnul Protista (protozoare. Prionii sunt molecule proteice cu greutatea moleculară de 27 kilodaltoni. Ciupercile au o nutriţie: a) autotrofă b) heterotrofă c) paratrofă Rezultate corecte: 1 . 3 . . diatomee).b. niciodată ambele) şi capsida virală alcătuită din subunităţi proteice Bacteriile Sunt organisme unicelulare cu o structură complexă de tip procariot. 3.a.bacterii spiralate. Virusurile sunt entităţi infecţioase constituite din proteină şi un acid nucleic. traheofite). alcătuite dintr-un lanţ de 240 de aminoacizi. Regnul Procaryotae (bacterii.bacterii sferice (coci).bacterii sub formă de bastonaş (bacili). Structura virusurilor Genomul viral (ADN sau ARN. 2. Regnul Animalia (animale multicelulare). brune. formă sferică (izometrică). roşii. sau cireaşă cu coadă Dimensiunile virusurilor = 17 nm .a) animale unicelulare b) plante c) organisme unicelulare independente 3. brofite. . 31 .

astfel. care se realizează fie prin fenomene naturale. Nutriţia. vacuolele. tal filamentos. Protozoarele. Ciupercile. ♦ Peretele celular. cilii sau flagelii. Solul apare. "un corp istoric natural care s-a format din rocă prin influenţa simultană a factorilor fizici. ♦ Structura intraparietală compusă din: membrana citoplasmatică. pentru ca să ofere condiţii vitale optime microorganismelor care îl populează. fie prin dirijarea lor de către om. Acceptăm definiţia ce consideră solul ca rezultat al unui proces istoric îndelungat şi care se formează sub influenţa factorilor naturali şi ai activităţii omului. ca rezultat al interacţiunilor îndelungate între aer şi pământ. dezvoltarea şi înmulţirea microorganismelor şi plantelor. Nici unul dintre factorii menţionaţi nu poate fi considerat unic sau preponderent în formarea solului. Sunt organisme heterotrofe. Reproducerea ciupercilor se poate realiza: vegetativ. climatul zonei. solul poate asigura condiţii favorabile pentru creşterea. După felul substratului folosit ciupercile se împart în: saprofite. facultativ saprofite. contribuie la formarea şi fertilitatea solului. chimici şi biologici" (Fedorov. Morfologia ciupercilor. vegetaţia. aparatul nuclear. incluziunile. chimiosintetizante. heterotrofe. prin diferite metode de întreţinere şi exploatare. sifonoplast. 32 . Grupe particulare de bacterii Bacteriile glasogene Micoplasmele Actinomicetele Cyanobacteriile (algele albastre-verzi) Sunt organisme procariote. şi între plante şi animale.bacterii pătrate.SOLUL CA MEDIU DE VIAŢĂ PENTRU MICROORGANISME Solul a fost definit în diferite feluri. trebuie să îndeplinească unele condiţii chimice şi fiziologice. pe de o parte. Aparatul vegetativ poate fi: gimnoplast. mezozomii. sporul bacterian. facultativ parazite. Solul. deoarece ei acţionează simultan. tal masiv. pe de altă parte. la rândul lor. MODULUL II microbiologia solului MICROBIOLOGIA SOLULUI 1. fotoautotrofe. parazite. eucariote. 1954). Sunt organisme unicelulare. plasmodiu. Structura celulei bacteriene ♦ Structura extraparietală formată din: capsulă. Dintre factorii naturali menţionăm: natura rocii-mamă. De aici rezultă că. aparatul fimbrial şi pilii de sex. care. relieful şi vârsta solului. citoplasmă. sexuat. asexuat. eucariote. ribozomii. mobile..

) care furnizează solului cea mai importantă sursă de materie organică. ciuperci microscopice şi alge. Pentru edificarea completă a acestei activităţi. dimensiuni. deoarece este înclus în structura tuturor proteinelor şi a acizilor nucleici. cyanobacterii. Aceste condiţii depind. îmbogăţesc solul în materie organică.000 buc. coleopterele şi diverse vertebrate care. horticole. nematozii (circa 10 mii/mp). tulpini şi frunze ajunse în sol. Deşi este prezent în natură în cantităţi foarte mari.Prezenţa microorganismelor în sol este influenţată în primul rând. Cele care au dimensiuni mai mari formează macropopulaţia solului.00030. de condiţiile staţionare ale mediului. Aceste condiţii particulare ale solului. se găseşte aproape invariabil în forme inaccesibile plantelor şi animalelor. Microflora constituie populaţia cea mai importantă pentru viaţa solului. Numărul microorganismelor din sol şi componenţa lor constituie un important criteriu practic în aprecierea activităţii biologice a acestora. Ele au o mare diversitate de forme. între 3. de greutate sau de suprafaţă.000 la alge (la adâncimea de 2-5 cm). Restul de vieţuitoare au fost puse în evidenţă numai după perfecţionarea mijloacelor de mărire a imaginii. 2. viermii inelaţi. este formată din părţile subterane (rădăcini. Ea este formată din bacterii. este necesară şi cunoaşterea activităţii biochimice a microorganismelor. Datorită acestor condiţii specifice. dintre care cele mai numeroase aparţin încrengăturii Flagellate. apartenenţă sistematică şi activitate biologică. buruieni etc. în mare măsură.000 la actinomicete şi 500-5. Macropopulaţia este reprezentată de macrofloră şi macrofaună. Populaţia solului Populaţia solului este constituită din totalitatea vieţuitoarelor care există în sol. Macrofauna. Valoarea absolută a unor microorganisme raportată la un gram de sol. Macroflora. ele fiind studiate din cele mai vechi timpuri. rolul protozoarelor în sol nu este pe deplin clarificat. râmele (90-500 kg/ha). Cele care trăiesc continuu în sol se adaptează la condiţii staţionare specifice. Micropopulaţia din sol este reprezentată de microfloră şi microfaună. numărul de microorganisme aflate în jurul rădăcinilor (rizosferă) depăşeşte cu mult pe cel aflat în restul solului. Deşi acţiunea lor este cunoscută./g sol). Rădăcinile au în plus un rol important şi în modificarea concentraţiei soluţiei solului (ca urmare a procesului de adsorbţie) şi în eliminarea a numeroase substanţe (în special enzime) care intervin direct în activitatea microorganismelor. variază între 1 milion-1 miliard de bacterii. de natura solului. cuprinde o diversitate mare de organisme. Cea mai importantă indicaţie asupra activităţii microorganismelor din sol este dată de numărul lor în unitatea de volum. între 5. prin activitatea lor. Microfauna solului este constituită din protozoare monocelulare (între 100-1. dintre care amintim: protozoarele. ele formând micropopulaţia solului. CIRCUITUL AZOTULUI Azotul este un element esenţial pentru existenţa vieţii în biosferă. coroborate cu acţiunea factorilor ecologici.000-50. adică de compoziţia lui granulometrică şi de tipul de sol (al stadiului său de dezvoltare). ce va fi utilizată de microorganisme. furnicile. contribuie hotărâtor la aprecierea activităţii populaţiei din sol şi a structurii ei. 33 .000 la ciuperci. organe sub diverse forme) ale plantelor superioare (agricole.

♦ simbioza Actinomicete .bacterii fixatoare de N2 libere anaerobe. 34 . azotul gazos atmosferic este convertit la forme fixe (NH4-. fapt ce duce la apariţia unor frecvente dezechilibre între nevoia de azot şi posibilitatea de a o satisface.000 ani. În timp ce în ecosistemele naturale. ♦ simbioza asociativă.bacterii fixatoare de N2 libere aerobe. cu excepţia unei etape premergătoare amonificării. circuitul azotului este un proces echilibrat. Denitrificarea este procesul prin care are loc reducerea azotului nitric până la azot molecular.Circuitul azotului în natură se desfăşoară pe parcursul a mai multor etape care implică desfăşurarea unor multiple activităţi biochimice. criza energetică a ultimilor ani şi apariţia unor efecte secundare nedorite. direct. . Toate procesele desfăşurate pe parcursul celor patru etape sunt mediate numai de bacterii. Fixarea azotului molecular care se poate realiza pe cale abiotică şi biotică. rezerva de azot atmosferic. Bacteriile care participă la această fixare au fost grupate astfel: . care sunt folosite de plante şi introduse în forme organice utilizând energia obţinută prin fotosinteză.leguminoase. a impus reconsiderarea acestei posibilităţi. din contră. constă în mineralizarea azotului proteic până la NH3. ♦ denitrificarea. II. în sistemele supuse procesului de agricultură. proteoliza în care pot acţiona şi microfungii. ♦ amonificarea. unele au loc în anaerobioză iar altele în prezenţa oxigenului. IV. NO2-). încheindu-se în acest mod circuitul azotului. este practic inepuizabilă. Pe cale biotică fixarea azotului molecular este un proces lent şi continuu prin care. în sensul că pierderile de azot din sol sunt compensate de procesele de fixare. I. Aceste etape sunt: ♦ fixarea N2. ♦ nitrificarea. . Deşi o perioadă de timp. îngrăşămintele chimice cu N au îndreptăţit speranţele rezolvării şi pe viitor a satisfacerii nevoilor nutritive pentru populaţie. organismelor vii şi mai cu seamă plantelor superioare. III. Pe cale abiotică fixarea se realizează prin iradieri. NO3-. Dacă rezervele de azot din sol sunt limitate. În cursul ultimilor decenii datorită nevoilor crescânde de hrană pentru o populaţie în permanentă dezvoltare. calculele arătând că aceasta ar putea asigura necesarul pentru cel puţin 800. cantităţile de îngrăşăminte chimice cu N2 aplicate au crescut continuu. descărcări electrice şi prin intermediul precipitaţiilor. În cazul celui de-al treilea grup în funcţie de relaţia care se stabileşte între cei doi parteneri: ♦ simbioza Rhizobium . Amonificarea.neleguminoase. Din păcate această imensă cantitate este inaccesibilă. pierderile depăşesc ritmul de înlocuire. sub acţiunea a peste 100 genuri de bacterii diferite. Nitrificarea cu cele două trepte intermediare: nitritarea şi nitratarea în care are loc oxidarea NH3 până la nitriţi respectiv nitraţi.bacterii fixatoare de N2 care trăiesc în asociaţie cu plantele.

Azotul atmosferic este convertit. care poate fi astfel redusă la amoniac. Pb. care au capacitatea de fixare aerobă a azotului molecular.culturi de câmp 7-28 kg N/ha. nitraţii sunt convertiţi la nitrosamină care. Datorită crizei energetice şi efectelor secundare ale îngrăşămintelor chimice cu N. Reacţia are loc la temperaturi ridicate de cca. 1974). Creşterea conţinutului în proteină la plante sub influenţa îngrăşămintelor cu azot are loc în limita potenţialului genetic al speciei sau soiului. . . Cr etc.pădure 58-594 kg N/ha. Microorganismele fixatoare de azot posedă un complex enzimatic denumit nitrogenază capabil să activeze tripla legătură a moleculei de azot. utilizarea intensivă a îngrăşămintelor chimice duce la creşterea conţinutului solului în unele elemente (Zn. Procesul de desfăşoară la o temperatură relativ scăzută de 15-40oC frecvent întâlnite în sol şi la presiune atmosferică normală. În funcţie de numeroşi factori. 500oC şi la o presiune de 300-600 atmosfere. Folosirea în doze excesive a azotului duce la spălarea acestuia şi la îmbogăţirea în nitraţi a pânzei de apă freatică care poate fi utilizată ca apă potabilă sau în adăpatul animalelor. constatând că în solul nesteril conţinutul în azot creşte.angiosperme şi alte plante neleguminoase 7-114 kg N/ha. ceea ce presupune un consum ridicat de energie de cca 22. Ni. 35 . Aceste acumulări în plantele furajere sau alimentare provoacă intoxicaţii grave ce pot duce chiar la moartea individului. sunt reduşi la nitriţi care fiind absorbiţi de sânge reduc capacitatea acestuia de a transporta oxigenul prin formarea metahemoglobinei. . Fenomenul de fixare a azotului de către microorgansime a fost pus în evidenţă în anul 1888 de către Berthelot.000 kcal/kg. . Creşterea concentraţiei acestora peste o anumită limită. La adulţi. industrial în NH3 prin procedeul Haber. astfel: . având efecte toxice asupra plantelor şi microorganismelor (Davidescu. cantitatea de azot atmosferic fixată biologic variază între limite foarte largi. de asemenea este otrăvitoare. în anul 1971 Hank a sintetizat rezultatele din literatura de specialitate pentru diferite ecosisteme.păşuni 13-99 kg N/ha.ape 70-250 kg N/ha. Prin procesele de fixare biologică sunt introduse în sol cantităţi foarte mari de azot. dar mai ales de planta de cultură. De asemenea. Acesta a urmărit în paralel variaţia azotului în vase cu sol nesteril şi în vase cu sol steril.) care anterior se găseau în forme solubile doar ca urme. În acelaşi timp excesul de îngrăşăminte chimice cu azot are efecte negative asupra mediului şi uneori asupra omului prin produsele vegetale pe care acesta le consumă.leguminoase 73-865 kg N/ha. Fixarea N2 de microorganisme libere aerobe În anul 1901 Beijerinck reuşeşte izolarea din sol a două specii de bacterii. pe câtă vreme în vasele cu sol sterilizat nu. De aceea excesul de azot duce la o serie de deranjamente şi la acumularea de azot nitric în plante. La copii. . Legat de acest aspect. nitraţii. o atenţie tot mai mare se acordă în ultimul timp mecanismelor naturale de fixare a azotului în sol şi în special fixarea biologică.

Bacteria se dezvoltă la temperatura cuprinsă între 9-35oC şi la un pH între 5. cu capetele rotunjite. Azotobacter chroococcum prezintă o serie de aspecte morfologice considerate ca făcând parte dintr-un ciclu de evoluţie corelat cu vârsta. bogate în humus cu reacţie neutră şi se găsesc rar în solurile acide. cercetările au evidenţiat existenţa şi a altor specii capabile să realizeze acest proces.Azotobacter chroococcum. . În condiţii de cultură pe medii lichide Azotobacter formează un văl gros la suprafaţă. au aspect de bastonaşe groase de 2 x 4 µ m. podzolice.8-8. Dintre acestea cele mai răspândite şi mai cunoscute sunt cele din genul Azotobacter. de rezistenţă a germenului. 3.8. sunt aproape sferice şi au dimensiuni mai mici de 1.. datorită pigmentului melanic. .Azotobacter mobile. la început incolore. . . 36 . glicogen etc. .3 µ m. care cade treptat la fund. Dintre speciile genului Azotobacter cea mai răspândită şi mai eficace este Azotobacter chroococcum. Prin germinare. În condiţii nefavorabile de mediu apar chiştii. izolate sau în perechi.Azotobacter insigne. Bacteriile din genul Azotobacter sunt răspândite în natură mai ales în solurile cultivate. Celule tinere. . . turboase şi mlăştinoase.Azotobacter vinelandii. din chişti iau naştere celule tinere care reiau ciclul descris.5 x 1.Azotobacter fluminensis.Beijerinckia indica. fapt ce explică descrierea la un moment dat a numerose specii separate care ulterior au fost considerate ca sinonime. Chistul este o formă latentă. Pe mediile solide formează colonii lucitoare.5. Aceştia mai poartă numele de macrochişti. format din două straturi şi apar prin modificarea celulelor adulte sau a celulelor bătrâne. care sub această formă se menţine viabil mai multe luni sau chiar ani. . vâscoase.Rhodopseudomonas sp. albicios. conţinând numeroase granulaţii constituite din lipide.Ulterior. Morfologia lor este foarte variabilă în funcţie de condiţiile de mediu. volutină. Celulele adulte. .2 µ m.Rhodospirillum sp.Azotobacter agile. .Derxia gummosa. Celulele bătrâne care apar în a 5-a zi de dezvoltare a culturii. Cu timpul ele se colorează în brun-negru. Citoplasma lor este constituită din proteină concentrată. cu tendinţa de scurgere prin glisare pe suprafaţa mediului. sunt sferice sau ovale ca nişte coci mari de 2 x 1. Dintre cele mai cunoscute specii putem enumera: . 2. În funcţie de vârsta coloniei celulele apar diferenţiat: 1. fiind foarte sensibilă la aciditate sub pH=5. Chiştii sunt prevăzuţi cu un perete gros. formează un depozit dens albicios şi care mai târziu devine brun-negru.Azotobacter macrocytogenes.

Este strict aerobă, Gram negative şi oxidează complet hidraţii de carbon până la CO2, fără a produce în mediu metaboliţi intermediari. În condiţii optime fixează aproximativ 20 mg N2 pentru fiecare gram de glucide oxidate. Randamentul fixării este variabil de la o tulpină la alta, după natura sursei de carbon. Deosebirile dintre diferitele tulpini constau în viteza acţiunii lor, unele fiind în stare să fixeze în 3 zile 100 % din concentraţia finală, în timp ce altele realizează fixarea întregii cantităţi numai după 12 zile. Fixarea anaerobă a azotului molecular Fixarea anaerobă a N2 a fost evidenţiată încă din 1893 de Winogradski care a reuşit izolarea şi cultivarea pe un mediu nutritiv lipsit de N, a speciei Clostridium pasteurianum, specie mult răspândită în sol. Ulterior au fost descrise şi alte specii anaerobe care aparţin genurile: Desulfovibrio sp., Desulfatomaculum sp., Methanobacillus sp. Clostridium pasteurianum, face parte din grupul bacteriilor butirice. Se prezintă în cazul formelor tinere vegetative sub formă de bastonaş Gram pozitiv, cu capetele rotunjite, cu dimensiuni variabile, cuprinse între 1,5-8 x 0,8-1,3 µ m. Este mobil, cu cili dispuşi peritrichi, adesea fuziform. La celulele bătrâne apar forme de involuţie filamentoase sau cocoide, iar conţinutul celulelor este granulos şi se colorează în violet cu soluţie iodurată Lugol, conţinând substanţe iodofile. Bacteria prezintă un spor central cu diametrul de 1-1,3 µ m; este un microorganism anaerob obligat, care se dezvoltă în condiţii optime la 20-30oC şi la un pH = 7,3-8,9. Cultivat pe un mediu ce conţine substanţe hidrocarbonate dar, lipsit de N, obţine energie din fermentarea acestora şi fixează N2 atmosferic. Cantitatea de N fixat este proporţională cu cantitatea de glucoză fermentată şi este de aproximativ 3 mg pe gramul de glucoză consumată. Randamentul fixării N, de către Clostridium pasteurianum este maxim când este asociată cu bacteriile celulolitice anaerobe care pun la dispoziţie hidraţi de carbon solubili ca glicerina sau manita care se găsesc în sol în concentraţii mici. Fixare anaerobă a N2 are un rol esenţial în solurile puţin aerate sau invadate de apă (mlaştini, orezării) unde Clostridium pasteurinum este principalul fixator de azot. În ceea ce priveşte proporţia dintre cele două specii descrise, Fedorov arată că în soluri Azotobacter chroococcum a fost găsit numai în 30 % din cazuri, în timp ce Clostridium pasteurianum în 70 %, având deci o preponderenţă mai mare. Simbioza asociativă Prima semnalare a fixării N2 de microorganisme asociative a fost făcută în anul 1974. Cercetările efectuate au pus în evidenţă existenţa a mai multor specii de bacterii ale genului Azospirillum sp., Bacillus sp., Klebsiella sp., care trăiesc în asociaţie cu rădăcinile unor graminee. - Azospirillum lipoferum - porumb; - Azospirillum brasilense - grâu, orez; - Bacillus macerans - porumb; - Klebsiella pneumoniae - Poa pratensis. În România prima semnalare a fost realizată în anul 1980 de către Hera.
37

Fixarea asociativă este mai răspândită de aproximativ 5 ori în zonele tropicale faţă de zona temperată. Simbioza Rhizobium - leguminoase În solurile cultivate cu leguminoase, în afară de fixarea N2 atmosferic de către bacteriile libere aerobe sau anaerobe se mai produce şi fixarea de către microorganismele simbiotice care trăiesc în nodozităţile de pe rădăcinile acestor plante. Deşi formarea de nodozităţi pe rădăcinile plantelor leguminoase se cunoaşte din antichitate, fenomenul era considerat ca un proces patologic, tumoral sau datorat unor înţepături de insecte. Abia în 1865, Voronin a descris nodozităţile şi corpusculii ce-i conţin, iar în 1887 Beijerinck a izolat şi descris bacteriile care le produc. Biologia bacteriilor de nodozităţi Bacteriile care produc nodozităţi la leguminoasele cu care trăiesc în simbioză, aparţin genului Rhizobium care cuprinde mai multe specii distincte, cu capacitatea de a infecta numai anumite plante gazde, după cum urmează: Rhizobium leguminosarum - mazăre, bob, linte, R. trifolii - trifoiul, R. japonicum - soia, R. phaseoli - fasolea, R. lupini - lupinul, R. meliloti - lucerna. Activitatea diferitelor specii de Rhizobium este variabilă de la o specie la alta, în funcţie de două proprietăţi biologice importante: infecţiozitatea, care reprezintă capacitatea de a produce nodozităţi şi eficienţa, care se referă la capacitatea de a fixa N2. Bacteriile ajung în zona rizosferică la nivelul perişorilor absorbanţi fiind stimulate de secreţiile radiculare care au rol chimiotactic pozitiv, după care are loc un proces de recunoaştere a celor doi parteneri. Recunoaşterea se realizează prin intermediul unor substanţe specifice denumite generic lectine. După legarea ireversibilă are loc deformarea perişorului radicular, care ia formă de cârlig, sub acţiunea unor substanţe eliminate de bacterii. Ulterior, peretele perişorului absorbant este dizolvat sub acţiunea unor enzime secretate de bacterii şi acestea pătrund în interior formând un cordon de infecţie care ajunge în celulele parenchimului cortical. Cordonul este format la început dintr-o matrice mucoasă în care se găsesc bacterii şi care treptat se acoperă cu o teacă celulozică. Acest manşon este constituit din secreţii ale ambilor parteneri. Pe măsură ce cordonul infecţios înaintează, bacteriile se multiplică continuu şi sunt eliberate fie prin unele fisuri ale acestuia, fie prin extremitatea lui distală şi se aşează la periferia celulelor unde se multiplică activ. În acelaşi timp celulele cortexului radicular infectat se multiplică rapid, transmiţând infecţia bacteriană celulelor fiice. Rezultatul acestei proliferări este nodozitatea, care la început este inclusă în cortexul radicular, apoi îl deformează pe măsură ce creşte şi în cele din urmă îl rupe. Ea apare ca rezultat al invadării şi multiplicării bacteriilor în celulele gazde şi al acţiunii unor substanţe stimulente de tipul auxinei (acid indolilacetic), secretate de bacterii. La leguminoasele erbacee anuale nodulul este o structură efemeră, în timp ce la cele perene durează 5-6 ani, după care suferă modificări degenerative care duc la necrozarea şi detaşarea lui de rădăcină.
38

S-a constatat că în procesul fixării N2 nu toate nodozităţile sunt la fel de active, ele împărţindu-se în două categorii: ♦ Nodozităţi "eficiente", sunt relativ puţin numeroase şi se formează mai ales pe rădăcinile principale; sunt mai voluminoase şi au o suprafaţă netedă sau rugoasă. Aceste nodozităţi conţin un pigment roşu de natură proteică, leghemoglobina (hemoglobina leguminoaselor). Nodozităţile eficiente au o structură caracteristică fiind constituite din mai multe regiuni: - regiunea periferică este reprezentată de cortexul nodozităţilor, format din mai multe straturi de celule, compacte, cu rol de protecţie; - regiunea meristematică, este situată în regiunea distală cu nodozităţi formate din celule neinfectate şi asigură creşterea nodozităţilor prin diviziune; - regiunea centrală este alcătuită din trei zone distincte: a - zona de invazie, situată sub meristem, este formată din celule neinfectate şi celule mărite, infectate; b- zona simbiotică, ocupă porţiunea cea mai mare din nodozităţi şi prezintă două subzone: - subzona simbiotică timpurie, cu celule ce conţin bacterii care nu proliferează; - subzona simbiotică tardivă, celule pline cu bacterii. Este zona de fixare activă a N2. c - zona de senescenţă, corespunde celulelor şi bacteriilor în curs de degenerare sau moarte. ♦ Nodozităţile "neeficiente", sunt mai numeroase, mai mici, cu suprafaţa netedă şi sunt răspândite pe tot sistemul radicular. Infecţia lor este foarte limitată, ele conţin foarte puţine bacterii. Activitatea lor durează numai câteva zile, iar faţă de celelalte sunt nepigmentate. Mecanismul simbiozei plantă-bacterie Bacteriile simbiotice iau energia necesară asimilării azotului molecular, prin procedee de degradare a substanţelor hidrocarbonate furnizate de planta gazdă. La rândul lor bacteriile asimilează N2 atmosferic până la stadiul de acid aspartic care este preluat de plantă. Aceasta, prin transaminare enzimatică în prezenţa acidului piruvic sintetizează alanina. În continuare planta gazdă sintetizează ceilalţi aminoacizi, prin transaminare, pornind de la alanină şi diferiţi acizi cetonici. Leghemoglobina este singurul reprezentant al hemoglobinelor din regnul vegetal, aceasta apare în stadiul activ al fixării, numai în nodulii eficienţi, aflaţi la maturitate, ca rezultat al simbiozei între bacterii şi leguminoase. În acest sens bacteriile aduc nucleul "hem" iar planta "proteina". Pigmentul nu poate fi sintetizat separat nici de bacterii nici de planta gazdă şi fixarea N2 este proporţională cu concentraţia pigmentului din nodozităţi. Simbioza Frankia - Plante neleguminoase (Actinorizele) Actinorizele reprezintă asociaţii simbiotice fixatoare de N2 la aproximaativ 200 specii de angiosperme, care sunt plante leguminoase caracteristice zonelor cu deficit de azot. Bacteriile care trăiesc în simbioză cu aceste plante aparţin genului Frankia, fam. Frankiaceae, ord. Actynomycetales. Cele mai cunoscute genuri de plante în zona noastră: Hippophae, Elaeagnus.
39

Dezaminarea cu desaturare. Dezaminarea hidrolitică 2. În al doilea rând sunt importante prin larga răspândire a plantelor gazdă. Importanţa deosebită a actinorizelor decurge din faptul că cele mai multe plante gazdă sunt specii pionier. fiecare lob reprezentând o nodozitate individuală. aceste substanţe suferă un proces de mineralizare. soluri sărace. zone de deşert. a îngrăşămintelor verzi şi a bălegarului. formic. Amonificarea Substanţele organice azotate. predominant proteică. După 10-15 zile pe suprafaţa nodulului simplu originar apar lobi noi situaţi în partea apicală. unde suferă un proces de dezaminare. dune de nisip. 40 . Ele populează terenurile cu deficit mare de azot. Dezaminarea hidrolitică şi decarboxilare 3. din care rezultă NH 3 şi acidul organic corespunzător. Însăşi celulele bacteriene reprezintă o masă de substanţă organică. Formaţiunile simple originale au o asemănare externă evidentă cu nodozităţile de leguminoase. subtropicale. reprezentând 99 % din rezervele totale de N2 din sol. Dezaminarea oxidativă cu decarboxilare 6. Se întâlnesc mai multe tipuri de dezaminare şi anume: 1. propionic. tropicale şi de la regiunile de şes până la cele subalpine. Din asemenea reacţii. Dacă acest N2 organic ar rămâne ca atare. la sfârşitul căruia sunt aduse în stare de NH3. rezervele de N2 accesibile plantelor s-ar micşora în fiecare an şi nu ar mai permite creşterea plantelor. În mod normal însă.Formarea nodozităţilor Modul de recunoaştere între cei doi parteneri şi infecţia sunt asemănătoare ca la simbioza dintre bacteriile genului Rhizobium şi plantele leguminoase. valerianic. Procesul de amonificare propriu-zis este precedat de descompunerea moleculelor proteice prin hidroliză. butiric. terenurile mlăştinoase. prezente în regiunile arctice. Dezaminarea reducătoare 4. pot rezulta acizii: acetic. în afară de NH3. regiuni subalpine. II. de aproximativ 6 t/ha. cu ajutorul proteazelor extracelulare eliberate de numeroasele specii de microorganisme aerobe şi anaerobe după formula generală: H2O H2O H2O proteină peptone peptide aminoacizi proteinaze peptidaze Aminoacizii rezultaţi din această degradare pătrund în interiorul celulelor bacteriene. Repetarea acestui proces de ramificare şi producerea anuală de noi noduli pe rădăcini duce la apariţia unei grupări compacte cu aspect caroloid. constau din rezerve humice şi din alţi compuşi acumulaţi în mod natural în sol prin procesul de fixare biologică a N2 şi prin cel de degradare a resturilor organice vegetale şi animale. temperate. la care se adaugă circa 20 de tone reprezentate de restul microflorei şi microfaunei. Evoluţia procesului infecţios determină apariţia unor nodozităţi laterale pe suprafaţa rădăcinilor. pietriş. Dezaminarea reducătoare cu decarboxilare (anaerobă) 5.

B.În funcţie de condiţiile de mediu şi natura microflorei. Nitrificarea Nitrificarea este un proces de oxidare a NH3 şi a altor forme reduse ale N2 anorganic eliberate în sol în cursul procesului de amonificare. acumulaţi ca atare. Microflora capabilă să producă amonificarea substanţelor proteice este numeroasă şi diferită şi acţionează în timp după cum urmează: La începutul procesului intervin bacterii obligat aerobe cum sunt: Bacillus cereus var. care încep să predomine şi fac ca degajarea de NH3 să fie maximă. subtilis. aplicate prin tehnologiile actuale sub formă de cianamidă de Ca. thermoproteolyticus. B. Din grupa urobacteriilor fac parte: Bacillus (Urobacillus) pasteuri. Pseudomonas sp. Se estimează că populaţia umană ar elimina în 24 ore circa 15. nitraţii reprezintă şi forma sub care N2 din sol este pierdut. C.. Acest compus fabricat din N2 din aer şi carbură de calciu nu este asimilabil de către plante. deoarece fiind solubili. în nitraţi care reprezintă forma asimilabilă pentru majoritatea plantelor verzi. La aceste cantităţi se mai adaugă îngrăşămintele cu uree. iar restul poate fi fixat în sol. Activitatea amonificatoare a urobacteriilor este foarte importantă deoarece ureea conţine 47 % N2 .000 tone.. sunt spălaţi de ploaie sau reduşi la NH3. actinomicete şi microfungi filamentoşi. 41 .. Planosarcina ureae etc.care ar fi altfel neutilizat de plante. şi specii facultativ anaerobe cum sunt: Proteus vulgaris. în forme accesibile plantelor. În acelaşi timp însă. specii nesporulate ca: Serratia marcescens. Cantitatea de uree eliminată în natură este mare atingând câteva zeci de milioane de tone pe an. perfringens şi unele actinomicete ca: Streptomyces violaceus şi Micromonospora chaleea. mai ales în soluri acide sau se evaporă în atmosferă. III. Ea suferă în sol unele transformări abiotice şi biotice enzimatice până la NH3. La acestea se adaugă grupul urobacteriilor caracterizate prin rezistenţa la concentraţii mari de uree şi la pH alcalin şi prin capacitatea de a elibera cantităţi mari de NH3. Pseudomonas fluorescens. micoides.500. de o serie întreagă de microorganisme. Sarcina lutea etc. Arthrobacter etc. iar animalele circa 1. Corynebacterium sp. Micrococcus ureae. Cea mai mare parte din el suferă în continuare o transformare absolut necesară pentru viaţa din sol. În acest grup întâlnim specii din genurile: Achromobacter sp. După 2-3 zile intră în acţiune specii obligat anaerobe cum sunt: Clostridium putrefaciens. Amonificarea în sens strict poate fi definită deci ca un proces biologic în care se eliberează în sol NH3.. Începând cu ziua a 4-a mediul este invadat de mucegaiuri şi degajarea de NH3 descreşte datorită faptului că acestea folosesc NH3 pentru sinteza proteinelor proprii şi produc mult acid care neutralizează amoniacul. În acest proces NH3 poate fi refolosit ca atare.. Bacillus sp.000 t N ureic. aceşti acizi pot fi oxidaţi complet la CO2 şi H2O (în mediul aerob). eliberarea de NH3 sub acţiunea micoflorei temporare de putrefacţie. Clostridium sp. Hidroliza ureei este realizată de un grup numeros de microorganisme capabile să producă enzima ureaza. nitraţi sau chiar N2 molecular prin denitrificare. transformaţi în alcooli. ca rezultat al acţiunii microflorei solului asupra aminoacizilor rezultaţi din descompunerea substanţelor proteice. Escherichia coli. În acest sens nu este inclusă în amonificare.

Numărul mare de nitrificatori din solurile fertile. fie că sunt asimilaţi în cursul proceselor de sinteză a protoplasmei acestora (asimilarea nitriţilor). Nitrosospira briensis şi Nitrosolobus multiformis. deoarece aduce substanţele azotate în forma cea mai uşor accesibilă plantelor. care transformă sărurile amoniacale în nitriţi. se datorează şi faptului că primele sunt lucrate şi deci bine aerate.nitrit bacteriile . Dealtfel. C mineral din CO2 şi carbonaţi. este un proces de importanţă excepţională. Ele sunt aerobe stricte . iar o cantitate variabilă este spălată de apele de infiltrare şi şiroire. Dintre microorganismele din flora generală a solului capabile să reducă NO3 la NO2.. precum şi unele bacterii sulfuroase ca: Thiobacillus denitrificans. Între bacteriile nitroase . Microorganismele nitrificatoare sunt autotrofe chimiosintetizante care îşi procură prin reacţii chimice oxidative.Natura biologică a acestui proces a fost demonstrată prin suprimarea lui în urma sterilizării solului prin încălzire la 110oC. Nitrospira gracilis şi Nitrococcus mobilis. inconstant şi relativ rar în condiţii naturale ale solurilor de cultură. ca rezultat al procesului de nitrificare. energia necesară pentru producerea substanţelor celulare proprii. acesta fiind considerat de unii autori ca un fenomen patologic.care constă în oxidarea nitriţilor până la nitraţi Nitrificarea care reprezintă a 3-a fază a circuitului azotului în natură. sau prin tratarea cu vapori de cloroform. ce realizează etapa a doua a nitrificării. înlocuirea nitriţilor cu nitraţi (HNO2 HNO3). nitratarea . Denitrificarea Nitraţii acumulaţi în sol. iar ca sursă de N amoniacul sau nitriţii.răspândite practic în toate tipurile de sol. Reducerea nitraţilor în procesul de denitrificare se face fie până la N2 sau NH3.sunt: Bacillus megaterium. s-a observat că în general numărul microorganismelor nitrificatoare este proporţional cu fertilitatea solului. Condiţiile optime de producere sunt realizate în solurile saturate cu apă şi în structurile profunde în care pot reacţiona următoarele grupuri de microorganisme. Nitritarea .putem cita: Nitrozomonas europaea. Nitratarea. Semnificaţia procesului de denitrificare este încă controversată. În laborator s-a demonstrat că procesul se desfăşoară în două faze: 1. până la un milion de bacterii pe gramul de sol. Pseudomonas aeruginosa etc. Denitrificarea reprezintă un proces care închide circuitul prin întoarcerea N2 molecular în natură. Escherichia coli. Bacteriile denitrificatoare propriu zise ce reduc NO3.la N2 sunt: Pseudomonas stutzeri şi Pseudomonas denitrificans. Nitraţii pot fi folosiţi şi de microorganisme. în solurile fertile. Bacteriile nitrice (nitratbacteriile) frecvent întâlnite sunt: Nitrobacter Winogradskii. 2. Nitrosococcus oceanus. cu toate că o parte din N2 degajat poate fi preluat de fixatorii de N2 anaerobi cum sunt: Clostridium pasteurianum. comparativ cu solurile înţelenite. pentru oxidarea unei substanţe organice sau minerale. Este sigur că reducerea nitraţilor până la N2 gazos reprezintă pentru solul respectiv o pierdere reală care poate ajunge până la 120 kg N2/ha/an. şi folosesc ca sursă de carbon. acidul hiponitros etc. fie că sunt reduşi. 42 . putând ajunge. sunt în parte consumaţi de plantele superioare.constă în dispariţia NH3 şi înlocuirea lui cu nitriţi. fie până la stadii intermediare ca nitriţi. IV.

Influenţa temperaturii Dependenţa faţă de temperatură a microorganismelor este. reducerea incompletă. care preferă un pH în jur de 7. aciditatea se menţine. Aşa se explică de ce în solurile cu reacţie neutră se găseşte cea mai bogată şi variată microfloră. mai mare decât cea a plantelor verzi. degradarea şi unele măsuri de fertilizare nu pot acoperi dezalcalinizarea. Din această categorie fac parte cele mai multe şi mai importante microorganisme din sol (Azotobacter. După preferinţele faţă de pH-ul solului.Bazofile. cu bazele absorbite prin schimb cu mineralele argiloase şi coloizii organici. ciupercile. pH-ul optim este cel apropiat de neutralitate. Limitele optime ale temperaturii pentru microorganismele din sol sunt între 20-30oC. Schimbul este într-un raport echivalent între ionii de hidrogen produşi de rădăcinile plantelor în timpul respiraţiei şi a asimilării substanţelor nutritive. Există o corelaţie între conţinutul de substanţe nutritive şi reacţia solului. până la stadiile intermediare. Calcarizarea solurilor acide stimulează evident activitatea lor biologică. Cu cât pH-ul solului neamendat este mai scăzut. deoarece NH3 poate fi folosit de unele microorganisme heterotrofe. bacteriile nitrificatoare autotrofe. . care suportă uşor (chiar preferabil) reacţia acidă a solului. concurează toate celelalte microorganisme din solurile acide. se formează humusul brun. INFLUENŢA FACTORILOR ECOLOGICI ASUPRA MICROORGANISMELOR Influenţa pH-ului Pentru marea majoritate a micropopulaţiei solului. Bacteriile au o adaptabilitate foarte mare la oscilaţiile de 43 . Consecinţele sunt următoarele: microorganismele respective descompun materialul din care se formează humusul şi produc substanţe de inhibare a creşterii. duce la acidifierea solului. în timp ce nitriţii sunt preluaţi de nitratbacterii şi reoxidări în nitraţi. predominând ciupercile care preferă aciditatea şi bacteriile anaerobe. în cadrul descompunerii substanţelor organice. pH-ul solului poate fi considerat ca un factor de reglaj al competiţiei pentru hrană. microorganismele pot fi grupate în: . cu atât este stimulată mai puternic activitatea microorganismelor. Temperatura este un factor foarte important pentru cantitatea de humus formată în solurile din regiunile umede cu climă temperată. Aceasta duce la o restructurare a microorganismelor.Acidofile. microorganismele celulolitice cele mai active. În cazul când mineralizarea.În acelaşi timp. în general. . actinomicetele). . este mai puţin dăunătoare pentru fertilitatea solului respectiv. de nitriţi şi NH3.Neutrofile. De exemplu. care duce la podzolirea solului. Dezalcalinizarea permanentă şi formarea acizilor. cu o dezvoltare maximă la un pH mai mare de 8 (Bacillus ureolitici). 3. a căror dezvoltare maximă este la un pH în jur de 3 (genul Thiobacillus).Indiferente sunt majoritatea ciupercilor. dovedită prin schimbul de ioni.

sa constatat că odată cu scăderea temperaturii scade. . punctul de ofilire (pF = 4. Microorganismele hidrofile includ germeni care au pragul pF = 2. una dintre consecinţe este predominarea selectivă a unor procese microbiene asupra altora.Termofile sunt microorganisme al căror metabolism este intens la temperaturi relativ ridicate. are drept urmare imobilizarea totală sau parţială a azotului mineral. Astfel. ce fixează azotul atmosferic. De exemplu.6.2) nu constituie un prag indicator al încetării activităţii microbiene. tipul microorganismului. Diferitele grupe de microorganisme au un grad variat de rezistenţă faţă de uscăciune.9-4. este mai mare ca la plante. microorganismele se împart în mai multe grupe: Microorganisme hiperxerofile sunt germeni al căror prag este superior valorii pF = 4. precum şi o parte dintre nitrificatorii sulfatului de amoniu.9. În acest grup se încadrează cele mai multe şi mai importante bacterii din solurile cu climă temperată. o parte din microorganismele amilolitice. Aici se includ germenii care degradează celuloza. Astfel. tipul de sol şi structura solului. în al doilea rând bacteriile din sol nu pierd apă prin transpiraţie ca plantele superioare şi în al treilea rând suprafaţa de absorbţie la microorganisme faţă de masa protoplasmatică egală. dar contrar celor observate la plante.5-5. cei care oxidează sulful.Psihrofile. Influenţa apei în sol Activitatea biologică a unui sol tinde să se diminueze odată cu scăderea conţinutului în apă. Referindu-ne la dinamica sintezei şi descompunerii humusului. Existenţa pragurilor diferite ridică probleme de ordin practic deosebit de importante pentru agricultură. Moartea microorganismelor la umiditate scăzută este determinată de mai mulţi factori ca.temperatură. În funcţie de nevoile de apă. Microorganismele xerofile sunt cele al căror prag este cuprins între pF = 4. cele care îşi desfăşoară activitatea la temperaturi scăzute (cea mai mare parte a micropopulaţiei solurilor polare). în cazul umidităţii scăzute predomină procesele de amonificare. microorganismele pot fi: . Se apreciază că limita superioară oricărei activităţi biologice corespunde la pF= 5. De asemenea.2. ciupercile şi bacteriile sunt mai sensibile. specii de microorganisme din gunoiul de grajd. În funcţie de adaptarea la factorul termic. . 44 . amilolitice şi cele care degradează substanţele vegetale complexe. în general şi activitatea microorganismelor. Aceasta se întâmplă în cazul umidităţii situate în vecinătatea punctului de ofilire. când predominarea proceselor de celuloliză asupra amonificării. Această particularitate a microorganismelor faţă de plantele superioare se explică în primul rând prin presiunea osmotică mai ridicată din celulele microbiene. Aici majoritatea microorganismelor sunt cele amonificatoare. comparativ cu actinomicetele. Uscarea solului peste aceste valori antrenează moartea tuturor microorganismelor. fapt ce antrenează o acumulare de azot amoniacal remarcată în solurile în curs de uscare. amonificatorii ureei şi cei care produc nitrificarea sulfatului de amoniu. Aici se găsesc agenţi care descompun carboximetilceluloza.Mezofile sunt microorganisme a căror optim de activitate metabolică este în jur de 30oC. durata şi nivelul uscării.

Radiaţiile ultraviolete au o foarte puternică acţiune bactericidă la lungimile de undă cuprinse între 2000 şi 3000 Å. straturile superficiale ale solului. adesea. dispariţia altora sau reducerea numărului lor. a stabilit o clasificare a solurilor. Variaţia sezonieră afectează în primul rând. Astfel. Efectul lor în sol este minim. şi ea. activitatea bacteriilor din genul Azotobacter. la rândul lor. Variaţia activităţii microflorei din sol. Papacostea (1972) a pus în evidenţă existenţa. toamna. Activitatea microbiană din sol este influenţată şi de textura şi structura solului care. din care fac parte solurile podzolice şi pseudogleizate. ♦ Soluri cu Pseudomonas acidophilus şi P. Lumina difuză a zilei este necesară activităţii vitale a microbilor sintetizaţi din sol. exprimată prin dominarea unor specii. S-a constatat că. specifice pajiştilor alpine şi acelora de sub pădure de molid). adesea. diminuându-se în adâncime. care sunt cele mai fertile. stimulează formarea de nodozităţi la leguminoase. se schimbă şi micropopulaţia. pe baza microorganismelor specifice şi anume: ♦ Soluri cu Mucor rammanianus (foarte acide. rezultat al activităţii microbiene a solului. ♦ Soluri cu Pseudomonas lemonnieri şi P. 45 . Microflora fiecărui tip de sol se modifică. Activitatea microbiană a diferitelor soluri Diferitele tipuri de sol. în solurile din ţara noastră. în funcţie de tipul de sol. mai evidentă în solurile formate din roci vulcanice. care induc în celulele microbiene formarea de peroxizi sau determină hidroliza proteinelor. o influenţă dăunătoare asupra microflorei solului. în mare măsură. intensitatea maximă a proceselor microbiene din sol s-a constatat primăvara şi uneori. Acţiunea bactericidă a lumii se datorează mai ales radiaţiilor din domeniul albastru-violet al spectrului. P.Influenţa energiei radiante Lumina solară are. aureofaciens. paralel cu modificarea tipurilor de sol. caracteristice unor tipuri de sol. există o diferenţiere a distribuirii microorganismelor şi a activităţii lor în funcţie de mărimea agregatelor. depinde de compoziţia chimică a diferitelor fracţii minerale şi organice din sol. Pe lângă variaţiile sezoniere. a proteolizei şi a denitrificării. În zonele temperate. pseudogley. Lumina mai slabă şi o umiditate mai ridicată favorizează descompunerea microbiană a humusului. chiar şi asupra algelor care sunt fotosintetizante. compoziţia chimică este. a unor microorganisme indicatoare. adică apare o variaţie sezonieră a microflorei. mai scăzută iarna şi vara. a dus la o mare variaţie taxonomică a microorganismelor care îl populează. în funcţie de variaţia factorilor climatici. din cauza puterii reduse de pătrundere în acest mediu. formate sub influenţa unui complex de factori. nu trebuie legată numai de factorii climatici. ci şi de modificărea condiţiilor de nutriţie pentru microorganisme. microflora solului poate suferi variaţii în decurs de câteva zile sau chiar în timp de 24 de ore. în cursul aceluiaşi an. Pentru acelaşi tip de sol. Prezenţa în sol a unor elemente radioactive. care nu sunt utilizate pentru exploatarea agricolă.

Un alt exemplu edificator este cel privind prelucrarea resturilor vegetale la care participă. între microorganismele din sol pot fi pot fi raporturi de convieţuire. ♦ Un microorganism alterează mediul. Un exemplu tipic de conlucrare şi activitate reciprocă este cel oferit de popularea iniţială a rocilor.4. acizi organici) sunt utilizaţi de micropopulaţia secundară. ♦ Un microorganism degradează sau inactivează o substanţă care are un efect toxic asupra celuilalt microorganism. apar de asemenea raporturi care se evidenţiază prin activitatea şi colaborarea lor reciproc complementară. Pentru a se putea prelucra autotrof o cantitate suficientă de CO2. iar nitritul în nitrat de Nitrobacter. INTERRELAŢIILE DINTRE MICROORGANISMELE DIN SOL S-a mai menţionat anterior că. ciuperci şi actinomicete: bacilii fitofagi şi mucoraceele prelucrează compuşii uşor valorificabili ai carbonului (acizi. bacterii. sulful produs în a doua etapă poate fi utilizat de către bacteriile denitrificatoare. Pe seama microorganismelor moarte din micropopulaţiile primare şi secundare se dezvoltă micropopulaţia terţiară. zahăr şi amidon) şi compuşi ai azotului (proteine). din punct de vedere fizicochimic. este mult mai mare decât la formarea nitraţilor din nitriţi. Micropopulaţia iniţială se dezvoltă pe seama celulozei din resturile vegetale. pe când altele (Cellvibrio şi Pseudomonas) prelucrează celuloza. favorizând astfel dezvoltarea microorganismelor care sunt sensibile la antibioticul respectiv. care oxidează amoniacul. transformarea nitriţilor în nitraţi se va efectua mult mai repede decât transformarea amoniacului în nitriţi. care se realizează prin mai multe mecanisme: ♦ Un microorganism produce metaboliţi necesari altuia. nu-şi desfăşoară activitatea concomitent. iar bazidiomicetele prelucrează ligninele. adică în cadrul unei metabioze. când bacterii. în acelaşi timp. în cazul formării nitriţilor din amoniac. De exemplu. sprijinindu-se şi completându-şi activitatea. care explică faptul că bacteriile anaerobe se pot dezvolta şi în straturile superioare. Grupurile de microorganisme menţionate. adesea. în nitrit de Nitrosomonas. Un exemplu de metabioză foarte strictă este activitatea microorganismelor denitrificatoare: amoniacul este transformat. Metabioza sau comensalismul bacterian Prin acest fenomen se înţelege relaţiile dintre reprezentanţii a două sau mai multe specii de microorganisme (care convieţuiesc şi se succed) în care unul dintre microorganisme profită iar celălalt în aparenţă. Un exemplu elocvent este cauza metabiozei dintre bacteriile aerobe şi cele anaerobe în 46 . bine aerisite. este interesantă metabioza ce se realizează între bacteriile aerobe şi cele anaerobe din sol. hemiceluloza şi pectina. adesea. ciuperci şi alge albastre trăiesc în vecinătate. În timpul circuitului biologic al substanţelor. Produşii rezultaţi (glucoză. ale solului. ci în succesiunea menţionată. Nitratul produs de Nitrobacter este neutilizabil de Nitrosomonas. în sol. Metabioza reprezintă raporturi generale şi trepte superioare de convieţuire. în mod succesiv. cât şi raporturi antagoniste. nici nu profită şi nici nu este influenţat negativ. În acest caz. La descompunerea celulozei participă trei micropopulaţii. deoarece câştigul de energie. În metabioaza transformării sulfului în hidrogen sulfurat şi sulfat. unele microorganisme degradează sau inactivează unele antibiotice. pe baza "diviziunii muncii".

Specia cu o creştere rapidă împiedică dezvoltarea speciei cu creştere lentă. iar actinomicetele micolitice sunt streptomicete şi nocardii. uneori. precum şi de unele tulpini de streptomicete. care se realizează prin: Concurenţă pentru sursa de hrană. de asemenea. protozoare. mări intensitatea proceselor fiziologice ale bacteriilor. la începutul descompunerii resturilor vegetale şi animale. Raporturi antagoniste Antagonismul constă în relaţii în care un microorganism sau un fag exercită o acţiune defavorabilă asupra unui alt microorganism. Modificarea mediului prin produşi metabolici. fagii parazitează bacterii. Penicillium vermiculatum este parazit pe Rhizoctonia solani. actinomicete. După cum s-a mai menţionat. De exemplu. Aceasta din urmă poate fi parazit la rândul ei pe alte ciuperci. Sunt şi ciuperci prădătoare care consumă animale mici. acidul lactic şi acidul butiric. difuzarea oxigenului în interiorul agregatelor. care inhibă activitatea bacteriei Bacillus subtilis. astfel împiedică multiplicarea bacteriilor de putrefacţie. cianobacterii şi ciuperci. nu se reduce numărul bacteriilor. ingerează şi digeră. în timp ce actinomicetele nu se dezvoltă. Parazitismul este fenomenul prin care un fag sau un microorganism se dezvoltă pe seama şi în dauna altui microorganism. când antibioticul produs de un microorganism poate elimina dezvoltarea altor organisme din sol. Tot aici. al cărui mecanism a fost. respectiv ciuperci sau alge.000 de bacterii). bacteriile se dezvoltă abundent. De ezemplu. descris anterior. de exemplu pe Mucor recuvus. De exemplu. astfel. În locul lor apar actinomicetele care se multiplică rapid. Streptomyces grisseus produce streptomicină. acţionează asupra tuturor microorganismelor asociate şi. Bacteriile micolitice sunt mixobacterii sau tulpini de Bacillus şi Pseudomonas. prin aceasta favorizează dezvoltarea bacteriilor anaerobe din interiorul agregatelor. metazoare şi chiar bacteriofagi. Studiul raporturilor antagoniste dintre diferiţi reprezentanţi ai micropopulaţiei solului prezintă interes în sensul dirijării lor pentru protecţia 47 . produşi ai bacteriilor de fermentaţie. Astfel de relaţii pot fi considerate ca relaţii de simbioză. Sunt şi bacterii şi actinomicete care lizează alte bacterii. ci se poate. Fenomenul apare când un organism secretă în mediu produse ale activităţii vitale care inhibă dezvoltarea altui organism sau îl omoară.Antagonismul microbian propriu-zis. În sol apar următoarele aspecte de antagonisme între microorganismele care îl populează: . După epuizarea substanţelor uşor asimilabile. bacteriile sunt o hrană a protozoarelor (protozoarul Rhizopoda consumă în timpul existenţei sale circa 40. consumând resturile organice care nu au fost descompuse de bacterii. De exemplu. însă. trebuie menţionat şi fenomenul de antibioză. Prin aceasta. ce apare când două specii au necesităţi nutritive asemănătoare. bacterii prădătoare. De exemplu. Sunt şi cazuri când atât parazitul cât şi gazda sunt ciuperci. Prădătorismul (predaţia) este un act de agresiune când un microorganism (agresor) atacă pe un altul (prada) pe care îl capturează. Liza la cianobacterii şi la algele verzi este efectuată de mixobacterii şi alte bacterii.cadrul agregatelor particulelor din sol: cele aerobe se dezvoltă pe suprafaţa agregatelor şi consumă O2. bacteriile mor. împiedicând.

în anumite condiţii. au evolut până la un stadiu de toleranţă mutuală completă. De aceea. simbioza dintre bacteriile denitrificatoare şi cele fixatoare de azot. ascomicete şi. ciliatul Spirostomul teres conţine Chromatium vinosum. de exemplu. Simbioza (mutualismul) Simbioza este o formă de convieţuire între două sau mai multe specii şi constă într-o nutriţie încrucişată: fiecare simbiont produce un metabolit pe care nu-l poate produce celălalt. (Simbioza constă în schimbul de sursă de C şi energie şi de sursă de N). între Azotobcter şi unele alge. dezvoltându-se în acelaşi mediu natural (sol) cu microorganismele. c) Între bacterii şi alge. astfel încât ele sunt în mod constant prezente în fiecare individ al speciei gazdă (Drăgan şI Kiss. este o infecţie atenuată. bazidiomicete. în acest caz. "împreună cu specia gazdă. numai rareori. 5. ca şi alte simbioze dintre microorganisme şi plantele superioare. lichenii). La formarea lichenilor participă adesea. simbiontul poate deveni patogen. d) Între bacterii şi protozoare. de exemplu. plantele de cultură pot avea o acţiune favorabilă asupra florei bacteriene din sol. iar din partea ciupercilor. de preferinţă. Apreciind beneficiile reciproce între microorganismele simbiotice ca paraziţi care. mi ales pe un schimb de factori de creştere. iar cele de Azotobacter fixează mai mult N2.plantelor cultivate. intră adesea cu acestea în concurenţă pentru hrană. cianoficee filiforme şi cloroficee unicelulare. Uneori. 48 . e) Între ciuperci şi alge. culturile bacteriene respiră mai intens. pe de o parte şi bacteriile celulolitice. Ei reprezintă forma superioară de simbioză dintre microorganisme. Din cele expuse. În cele ce urmează ne vom referi la câteva aspecte ale relaţiilor dintre microorganisme şi plantele superioare (simbioza dintre rizobii şi plantele leguminoase. Se apreciază că între microorganismele din sol şi plantele superioare se stabilesc relaţii de simbioză. În formele ei superioare. de exemplu. Multe protozoare conţin bacterii endosimbiotice. în prezenţa protozoarelor. deoarece prezenţa bacteriilor în sol poate să aibă un efect favorabil asupra plantelor de cultură. metabolismului şi înmulţirii organismelor participante. simbioza constă şi într-o pătrundere morfologică reciprocă a ambilor parteneri (ex. care prezintă multe neajunsuri. lichenii. din partea algelor. Simbioza lichenilor acţionează asupra formei. S-a constatat că. 1986). Simbioza poate ave loc între parteneri aparţinând unor grupe diferite de microorganisme şi anume: a) Între diferite bacterii. şi invers. rezultă că simbioza. pe de altă parte. b) Între bacterii şi ciuperci care se bazează. de exemplu. potenţial dăunătoare unuia dintre parteneri. INTERRELAŢIILE DINTRE PLANTELE SUPERIOARE ŞI MICROORGANISMELE DIN SOL Plantele superioare. excluzând astfel mijloacele chimice de combatere. Poate că termenul de "concurenţă" nu este cel mai potrivit. în relaţiile simbiotice se pot observa şi trăsături parazitare. Aspectul cel mai concludent este cel privind relaţiile dintre rădăcinile plantelor şi microorganisme.

după care scade evident. 1950) care se deosebesc între ele atât în privinţa densităţii microbiene. numită ''zona periradiculară". ♦ A doua zonă. în special cel al bacteriilor. numită "rizosfera internă" (rizosfera propriu-zisă). Aspectul cel mai important îl considerăm cel privind relaţiile dintre sistemul radicular al plantelor şi microflora solului. Zonele rădăcinilor mai apropiate de suprafaţa solului au o rizosferă mai bogată în bacterii decât zonele rădăcinilor. În această zonă. Rizosfera Rizosfera este zona de sol care înconjoară rădăcinile şi este influenţată de acestea din punct de vedere fizic. fitohormoni care stimulează germinarea şi apoi creşterea plantei. Intensitatea efectului rizosferic la bacterii se exprimă prin raportul R/S (rizosferă/sol nerizosferic) care.au fost prezentate când s-a descris. datorită acţiunilor specifice dintre microorganismele solului şi plantele superioare.5 cm de rădăcină. Ea cuprinde microorganismele de la suprafaţa rădăcinilor. cuprinde microorganismele care se găsesc la o distanţă de 0. de pe aceeaşi plantă. . ♦ A treia zonă sau "rizosfera externă" ("edatosfera") cuprinde microorganismele care se găsesc la o distanţă mai mare de 0. iar la lucernă şi trifoi mai multe decât la leguminoase.Specia plantei. la rândul lor. Prezenţa mai multor microorganisme (în special bacterii) în rizosferă decât în solul nerizosferic (fără rădăcini). Efectul rizosferic se manifestă nu numai sub aspect cantitativ (număr de microorganisme).Faza de vegetaţie. Numărul bacteriilor în rizosferă este influenţat de următorii factori: . bastonaşele Gram-negative din genurile Pseudomonas. Pentru aceasta este necesar să definim câteva noţiuni (spermatosfera şi rizosfera). Solul din jurul perilor radiculari conţine mai multe bacterii decât cel din jurul celorlalte zone ale rădăcinii. raportul R/S este mai mic decât la solurile sărace. Pe suprafaţa rădăcinii se găsesc cele mai multe bacterii. pentru că microorganismele utilizează substanţele eliminate de seminţe în timpul germinării lor şi produc. . În solurile fertile.5 cm. în general este de 5:10 (la actinomicete. ci şi calitativ. care se găseşte la adâncime. Aceasta. Spermatosfera este zona de sol care înconjoară seminţele în curs de germinare.Zonele rădăcinii. În mod treptat. Flavobacterium. numărul microorganismelor. este mult mai mare decât în zona fără seminţe în curs de germinare. ♦ Prima zonă. chimic şi biologic. alge şi protozoare R/S este între 2 şi 3). Flora bacteriană din rizosferă creşte în cursul dezvoltării plantei. . . . se numeşte efect rizosferic. are o rază de 0-0. spermatosfera se transformă în rizosferă.Conţinutul solului în substanţe nutritive.Distanţa dintre suprafaţa rădăcinii şi particulele de sol. în detaliu fixarea simbiotică a azotului atmosferic). cât şi prin structura speciilor de microorganisme. fapt ce constă în modificarea echilibrului dintre diferite grupe de microorganisme din sol. În rizosfera gramineelor perene se găsesc mai multe bacterii decât la cele anuale. În rizosfera plantelor predomină bacteriile nesporogene.5 cm de rădăcină.Distanţa dintre zonele rădăcinii şi suprafaţa solului. ajungând la o valoare maximă în perioada înfloritului. Achromobacter şi 49 . În cadrul rizosferei sunt trei subzone (după Berezova. ciuperci.

K. orhidee) şi dicotiledonate superioare (de exemplu. cum este cumarina. Principalele specii microbiene care au această capacitate sunt: Pseudomonas sinuosa. lăsând resturi de ţesuturi care sunt utilizate ca hrană de microorganismele din sol. zaharuri. din punct de vedere mecanic. enzimatică.a. Excreţiile radiculare conţin: aminoacizi.a. ca şi acelea care prin metabolismul lor produc substanţe ce inhibă înmulţirea altora.). secretă metaboliţi cu acţiune energetică. Aportul bacteriilor constă în următoarele: . glucozide ş. .Au efect fitosanitar prin antagonismul ce are loc între microorganismele saprofite şi cele patogene. Rădăcinile influenţează. K ş.Descompun unele substanţe fitotoxice.Îmbunătăţesc condiţiile nutritive ale plantelor prin mineralizarea compuşilor organici.Agrobacterium (în rizosfera unor plante se dezvoltă şi Rhizobium.). Ciupercile de micoriză iau de la plante substanţe nutritive organice (glucide. Se citează cazuri când ciupercile de micoriză produc fitohormoni şi apără plantele de unii paraziţi. cu o mare capacitate de înmulţire şi capabile să se hrănească cu produsele de eliminare ale rădăcinilor. vitamine. acizi organici simpli. Cantitatea şi calitatea produşilor eliminaţi de rădăcinile plantelolr sunt determinate. Micoriza sau simbioza ciupercilor cu rădăcinile plantelor Micoriza este rezultatul simbiozei ciupercilor cu multe monocotiledonate (de exemplu. a sistemului radicular. Relaţiile dintre rădăcinile plantelor şi microorganismele din rizosferă Aportul plantelor. plantele lemnoase şi ierboase). fluorescens. S.Stimulează creşterea plantelor prin fitohormonii pe care îi produc şi care sunt absorbiţi de rădăcinile plantelor. Azospirillum ş.a. ajung dominante în structura microbiologică a rizosferei. umiditatea. Rolul sanitar al microorganismelor în rizosferă mai constă în faptul că ele consumă unele substanţe eliminate de rădăcinile plantelor care pot deveni dăunătoare. eliberează CO2.a. când s-ar acumula într-o cantitate mare. Bacillus mesentericus flavus ş. favorizează absorbţia apei şi a substanţelor nutritive minerale (P. . Bacteriile din rizosferă sunt acelea care utilizează excreţiile radiculare şi substanţele provenite din exfolierea ţesuturilor radiculare. enzime. precum şi cu muşchii (Bryophyte) şi ferigile (Pteridophyta). P. N. pH-ul. P. lumina. desmoliticum. vitamine şi alţi factori de creştere) şi. care activează sau inhibă creşterea lor. producând N. menţionăm că ciupercile asociate cu rădăcinile arborilor cu funcţie de micoriză se deosebesc de paraziţii adevăraţi ai 50 . în schimb. şi de unii factori externi. temperatura. Bacteriile cu un potenţial ridicat de sinteză a substanţelor biologic active din rizosferă. parazitism sau comensalism. aeraţia şi altele care condiţionează buna creştere şi dezvoltare a plantelor şi. dintre care menţionăm: condiţiile de nutriţie. în sensul că nu se ştie precis dacă este vorba de simbioză. . sub formă accesibilă plantelor. În ceea ce priveşte "acuzaţia" de parazitism. Ca etc. Ceea ce este cert este că micorizele arborilor sunt simbioze. Aspectul de simbioză dintre plante şi ciuperci este încă mult discutat. pe lângă baza ereditară. în special. baze azotate. P. Azotobacter. structura solului.

Digerarea ciupercilor (funcologia) trebuie privită. Hifele intracelulare ale micorizelor endotrofe sunt digerate de planta gazdă. Avantajele şi dezavantajele convieţuirii dintre cei doi parteneri depind. din contră. de activitatea individuală a partenerului respectiv. Când activitatea individuală a plantei gazdă este în dificultate. În solurile de pădure. Conţinutul solului în vitamine şi aminoacizi influenţează răspândirea şi activitatea ciupercilor care formează micorize. în general. Micorizele pot fi ectotrofe sau endotrofe. a căror rădăcini nu au perişori radiculari. stimulează creşterea ei. Acestea din urmă pătrund între celulele parenchimului cortical al rădăcinii şi formează o reţea intercelulară numită "împletitura lui Harting". în primul rând. pe lândă însuşirile fiziologice ale partenerilor simbiozei şi de condiţiile de mediu. în primul rând. ci. Fagaceae). totuşi. Sunt şi cazuri când solul conţine substanţe care inhibă creşterea ciupercilor şi. ciupercile endotrofe emit hife în spaţiul intercelular şi în interiorul celulelor scoarţei şi epidermei. ca o reacţie de apărare a plantei.partener al simbiozei . Betulaceae. prin aceasta. Există şi forme care preferă solurile acide sau puternic alcaline. Când planta gazdă este puternică. Trebuie să reţinem. Cele mai frecvente ciuperci simbiotice sunt bazidiomicetele superioare (mai rar forme inperfecte sau ascomicete). Se pare că humusul are o influenţă directă şi pozitivă asupra micorizei. cu perspective promiţătoare. se menţine echilibru necesar prin digerare de ciuperci. plante ierboase ale căror rădăcini sunt normale (cu peri radiculari). în primul rând. de la care se emit unele hife spre exterior (sol).să devină parazit şi deci să dăuneze plantei. planta gazdă care utilizează produşii de digestie poate fi considerată ca un parazit al ciupercii. privind inocularea solului şi a puieţilor cu ciuperci de micoriză. Rădăcinile acestora sunt acoperite cu un manşon micelian. iar altele spre interior. Solurile pajiştilor sunt. de însuşirile fizice şi chimice ale solului. Micorizele ectotrofe sunt frecvente la arbori (Pinaceae. dezvoltarea micorizei. Micorizele endotrofe sunt mai frecvente decât cele ectotrofe. arbuşti. În acest caz. Dezvoltarea micorizei este determinată. se poate ca ciuperca . În acest caz. 51 . Totodată emit hife şi spre exterior. găsindu-se la arbori. iar în cele supuse unei inundaţii de durată sunt distruse complet. că digestia unei părţi a hifelor ciupercilor de către plante are un rol important în stabilirea echilibrului fiziologic dintre ciuperci şi planta gazdă. E posibil să apară şi fenomenul invers. lipsite de ciuperci care formează micoriza. ciupercile care formează micorize au viaţa nelimitată. Folosirea micorizei în agricultură este o problemă în cercetare. Majoritatea ciupercilor de micoriză preferă solurile cu o reacţie puţin acidă.rădăcinilor prin aceea că nu acţionează toxic asupra gazdei.

c. 6 . 52 .a. 3 .c. 4 . Micorizele reprezintă simbioza dintre plante şi: a) ciuperci b) bacterii c) alge d) protozoare Rezultate corecte: 1 .a.b.Test deauto evaluare 1. 2 . 5 .c. Metabioza este o relaţie de: a) parazitism b) prădătorism c) simbioză d) neutralism 6. Fixarea N2 este realizată de: a) virusuri b) bacterii c) cyanobacterii d) alge e) protozoare f) ciuperci 2.b. Nodozităţile "eficiente" de pe rădăcinile de leguminoase conţin un pigment: a) galben b) albastru c) roşu d) alb 5. Azotul este utilizat de plantele superioare sub formă de: a) azot molecular (atmosferic) b) nitriţi c) nitraţi d) amoniac e) monoxid de azot 3. 7 . În cazul rizosferei se stabileşte o relaţie de: a) neutralism b) simbioză c) antagonism 7. Fixarea aerobă a azotului molecular este realizată de: a) Azotobacter chroococcum b) Clostridium pasteurianum c) Rhizobium leguminosarum d) Frankia alni 4.a.

ciuperci microscopice şi alge. Modificarea mediului prin produşi metabolici.REZUMAT MODUL II MICROBIOLOGIA SOLULUI 1. microorganismele se împart în mai multe grupe: Microorganisme hiperxerofile. ♦ denitrificarea. mezofile. tulpini şi frunze ajunse în sol. hidrofile 4. acidofile. microorganismele pot fi: psihrofile. Populaţia solului: Macroflora. coleopterele şi diverse vertebrate. 2. Microflora este formată din bacterii. de condiţiile staţionare ale mediului. xerofile. cyanobacterii. termofile. Influenţa apei în sol În funcţie de nevoile de apă. ♦ amonificarea. 3. Circuitul azotului ♦ fixarea N2. viermii inelaţi. Parazitismul Prădătorismul Simbioza (mutualismul) 5. râmele. microorganismele pot fi grupate în: neutrofile. Influenţa temperaturii În funcţie de adaptarea la factorul termic. cuprinde nematozii. bazofile. Influenţa factorilor de mediu asupra microorganismelor Influenţa pH-ului După preferinţele faţă de pH-ul solului. ♦ nitrificarea. organe sub diverse forme) ale plantelor superioare. este formată din părţile subterane (rădăcini. Microfauna solului este constituită din protozoare monocelulare. Macrofauna. indiferente. Solul ca mediu de viaţă pentru microorganisme Prezenţa microorganismelor în sol este influenţată în primul rând. Interrelaţiile dintre microorganismele din sol Metabioza sau comensalismul bacterian Raporturi antagoniste Concurenţă pentru sursa de hrană. furnicile. Interrelaţiile dintre plantele superioare şi microorganismele din sol Spermatosfera Rizosfera Micoriza Micorizele ectotrofe Micorizele endotrofe 53 .

Termenul generic al fermentaţiei (lat. aceea în care. ea studiază rolul microorganismelor în apariţia unor modificări utile a diferitelor produse alimentare.au capacitatea de a-şi menţine constant proprietăţile fiziologice. în anumite condiţii de cultură. Din descompunerea anaerobă a hidraţilor de carbon rezultă o serie întreagă de produşi finali cu 1.fervere = a fierbe) a fost ales pentru a indica aspectul de lichid care fierbe. Iniţial fermentaţiile se produceau sub acţiunea micoflorei "spontane". care se găsesc pe suprafaţa sau în interiorul produsului supus fermentaţiei. Fermentaţiile sunt procese biochimice determinate de enzimele unor microorganisme cum sunt bacteriile.MODULUL III Microbiologia fermentaŢiilor Microbiologia fermentaţiilor studiază caracteristicile biologice şi biochimice. 2. precum şi condiţiile optime de activitate ale microorganismelor care produc transformări chimice în diferite substraturi. În prezent pentru a se preveni aceste inconvenienţe se recurge la microorganisme selecţionate. cu ajutorul cărora se obţin produse de calitate superioară. producând uşor şi în cantităţi mari. a căror activitate diminuează calitatea produsului final. Aceste microorganisme sunt slab sau inegal active. butirică. De cele mai multe ori unul dintre produşii rezultaţi predomină cantitativ şi ca stare caracterizează procesul de fermentaţie alcoolică. enzimele necesare pentru transformarea substratului în sensul dorit. propionică etc. se îmbunătăţeşte randamentul şi se scurtează durata procesului tehnologic. se produce o efervescenţă a mediului lichid în special în vasele foarte mari (de exemplu la mustul de struguri care fermentează). mucegaiurile care au proprietatea de a degrada în condiţii de anaerobioză diferiţi compuşi organici ai carbonului cu formarea de substanţe cu o condiţie chimică mai simplă. sălbatice. ca şi posibilităţile de compatere a microorganismelor dăunătoare pentru evoluţia normală a proceselor fermentative sau pentru buna conservare a produselor alimentare. modalităţile de a dirija această activitate microbiană. datorită eliberării CO2 sub formă de bule de gaz. lactică. sau în amestec cu specii dăunătoare. 3 sau 4 atomi de carbon. caracteristic pentru faza de intensitate maximă a procesului fermentativ. 54 .cresc rapid şi pot fi uşor cultivate în cantităţi mari pe medii ce conţin substanţele organice corespunzătoare. care apar obişnuit prin degradarea glucozei până la acid piruvic. cu formarea unor cantităţi relativ mari de substanţe cu valoare utilă sau economică. Microorganismele utilizate în procesele fermentative de tip industrial au următoarele calităţi ce pot fi astfel sintetizate: . De asemenea. . levurile.

farmaceutică a parfumurilor şi cauciucului.obţinerea de produse folosite în industria textilelor (fibre de in. brânzeturi) a unor băuturi alcoolice (vin. . orz. ca malţul de cereale. după relaţia globală: 55 . produsă de drojdiile sălbatice. Microbiologia industrială mai studiază şi aplică metodele de combatere a alterărilor microbiene a alimentelor cu ajutorul conservării prin refrigerare. Microorganismele care produc fermentaţia alcoolică a zaharurilor sunt reprezentate de ciuperci în principal din genul Saccharomyces şi unele bacterii ca. . cu conţinut scăzut de 1-5 % zahăr. a diferite zaharuri. în condiţii relativ simple şi puţin costisitoare. cânepă prin topire). cu formarea unor produşi folositori. fermentaţii şi alte procese tehnice. hidraţi de carbon. sau acţiunea asociată a unora din aceşti agenţi. antibiotice). acid acetic. Fermentaţia alcoolică Alcoolul etilic sau etanolul (CH3CH2OH) se obţine prin fermentarea completă. chimică. sucurile de fructe. În acest scop se folosesc fie preparate enzimatice.Tulpinile sel. melasa rezultată ca deşeu de la fabricarea zahărului şi leşiilor sulfitice ce rezultă ca deşeu de la fabricarea celulozei. provenite din sfecla de zahăr sau trestia de zahăr. fermentabili. celulozele şi hemicelulozele trebuiesc hidrolizate sau convertite în zaharuri cu molecula relativ simple şi fermentabile.materii prime amidonoase. Materiile prime folosite la fabricarea alcoolului sunt ieftine. Temperatura optimă de activitate este de 28-32oC. Microorganismele de utilitate industrială sunt astăzi folosite pentru procese ca: . Sarcina ventriculi. deoarece alcoolul este întrebuinţat curent în industria alimentară. porumb. bere) şi a furajelor însilozate. Înainte de folosirea lor în fermentaţiile industriale. fie anumite substanţe chimice ca acizii diluaţi. 1.materii prime zaharoase. urmată de separarea prin distilare şi purificare a alcoolului obţinut.biosinteza a diferite substanţe chimice (alcooli. fermentaţiile de către levuri.realizează aceste modificări. Fermentaţia alcoolică poate fi spontană. sau dirijată prin introducerea în materialul de fermentat a unor suşe de drojdii selecţionate. secară. în special de către unele drojdii. .ecţionate au capacitatea de a suporta concentraţii mari de alcool şi de a consuma cantităţi mari de hidrocarbonate pentru sintezele lor proprii. prezente în natură. sau enzime de natură microbiană. rezultate din cartofi. Thermobacterium mobile. acid citric. acid lactic. care se pot utiliza după transformarea hidrolitică a amidonului din compoziţia lor în zaharuri mai simple. prin procesul de fermentaţie alcoolică a hidraţilor de carbon. Bacillus acetosetilycus etc. . amidonurile. acetonă.. care prin fierbere cu acizi sub presiune se hidrolizează cu formarea de hidraţi de carbon mai simpli. rezultate din industria hârtiei ca lemnul şi stuful. B. abundente în natură şi sunt grupate astfel: .materii prime celulolitice. graţie căruia obţin în mediu anaerob energia necesară manifestărilor vitale. provenite de la bacterii şi mucegaiuri.producerea pe cale fermentativă a unor alimente (produse lactate. sterilizare. ce au capacitate superioară de fermentaţie. macerans. Aceste drojdii au un echipament enzimatic foarte bogat. Fermentaţia alcoolică este una din cele mai importante fermentaţii industriale.

fie un rol negativ.l SO2 total. Saccharomyces oviformis. alcool. există un număr însemnat de microorganisme. fructe etc. Pe struguri. La fermentarea mustului prezintă un randament ridicat realizând în medie 1 ml alcool pur din 1. fam. proporţia dintre ele fiind diferită în funcţie de mai mulţi factori: condiţiile climatice. pe plante. având fie un rol pozitiv în cazul fermentaţiilor normale.7 g zahăr şi rezistă până la concentraţii de 16 % vol. Ascomycotina. După declanşarea fermentaţiei ele pun stăpânire rapid pe mediu pentru ca la sfârşitul procesului numărul lor să scadă foarte mult. Principalele levuri întâlnite în vin Levuri sporogene Saccharomyces ellipsoideus (Sacch. Levurile ce se găsesc pe struguri aparţin la mai multe specii. unde numărul lor este în medie de ≈ 250. de "îmbolnăvire" a vinului. prezintă importanţa cea mai mare pentru fermentaţia mustului. ele se întâlnesc în sol. Solul este considerat rezervorul principal al levurilor.000 pe gramul de sol. fam. când declanşează unele procese fermentative care duc la efecte nedorite. flori. Temperatura optimă este de 20-25oC şi suportă concentraţii de până la 250-300 mg. Răspândirea levurilor Levurile sunt larg răspândite în natură. atât ca forme vegetative cât şi forme de rezistenţă. starea de sănătate a recoltei. se întâlnesc în stratul superficial cuprins între 2-10 cm iar în solurile podgoriilor până la 30-40 cm. uneori rotundă. uneori chiar mai mult. Levurile acestei specii au formă elipsoidală sau globuloasă. cunoscută din cele mai vechi timpuri. sub acţiunea drojdiilor din flora naturală sau a unor tulpini selecţionate. Utilizarea microorganismelor în vinificaţie Vinul este o băutură alcoolică nedistilată.C6H12O6 2CH3-CH2OH + CO2 2. În general. Levurile apar pe boabe în timpul maturării acestora şi sunt răspândite de insecte (în special Drosophylla) prin intermediul particulelor de praf şi nu în ultimul rând odată cu stropii provocaţi de ploi. conţinutul în zahăr al mustului etc. bacterii şi ciuperci care iau parte la procesul de fermentaţie. Ele sunt grupate din punct de vedere sistematic în subîncr. care se obţine prin fermentaţia alcoolică a mustului de struguri. în must şi respectiv în vin. Saccharomycetaceae şi în subîncr. Levurile Levurile sunt ciuperci microscopice care au capacitatea de a produce fermentaţia caracteristică a mediilor ce conţin zaharuri (levere = a ridica). Această levură este specifică regiunilor calde unde strugurii realizează concentraţii ridicate în zahăr. Fermentaţia mustului. obţinut prin zdrobirea strugurilor recoltaţi la maturitate. Cryptococcaceae. Se prezintă sub formă ovală. Prezintă acelaşi randament în alcool dar are o 56 . se face în vase speciale deschise. ape. Deuteromycotina (Fungi imperfeţi). cerevisiae).

alcool. de formă apiculată. Este folosită pentru obţinerea vinurilor cu un conţinut de până la 12 % vol. cantităţi importante de zahăr fără formarea de acizi volatili. sunt levuri specifice în general regiunilor viticole meridionale. Saccharomyces bayanus. osmophila. Hanseniospora valbyensis. Provoacă îmbolnăvirea vinurilor demiseci şi dulci sulfitate. Saccharomyces italicus. fermentans şi Hansenula anomala. la concentraţii de SO2 şi alcool dar mai scăzută decât Sacch. levură prezentă constant pe struguri şi în musturi care fermentează. Saccharomyces acidifaciens (Sacch. este prezentă în toate regiunile viticole dar se întâlneşte în proporţii foarte mici la fermentarea mustului când formează proporţii mărite de acizi volatili şi glicoli. Levuri nesporogene Torulopsis stellata. specifică vegetaţiei calde. alcool. alcool. Specie rezistentă la concentraţii mari de SO2. Saccharomycoides ludwigii. Cum majoritatea levurilor fermentează mai întâi glucoza în vinurile dulci-licoroase zahărul restant este constituit în principal din fructoză. Excepţional de rezistentă la SO2 (700-1000 mg/l) şi este specifică musturilor păstrate cu doze mari din acest antiseptic. Saccharomyces rosei. provoacă declanşarea fermentaţiei aşa cum în regiunile răcoroase acest proces este declanşat de Kloeckera apiculata. În schimb trebuie inactivată sau înlăturată din vinurile demiseci. afectează calitatea vinurilor prin proporţii ridicate de esteri. este o levură de dimensiuni mari. Sacch. Levură apiculată. P. dar regulat. De asemeni. ellipsoideus depăşind uneori 18 % vol. Are capacitate mare de a asimila azotaţi. Pichia membranefaciens. Saccharomyces chevalieri. care în condiţii oxidative provoacă vinurilor boala denumită "floare". putându-se dezvolta până la concentraţii de 12 % vol. 57 . ellipsoideus. rar întâlnită pe struguri şi în musturi normale. pentru vinuri cu rest de zahăr precum şi pentru recolte atacate de mană şi putregai cenuşiu. Specia devine dominantă spre sfârşitul fermentaţiei şi suportă concentraţii de până la 300 mg/l SO2 total şi 100 mg/l SO2 liber. Contaminarea este facilitată de proprietatea ei de a fermenta cu uşurinţă fructoza lăsând neatinsă glucoza. ellipsoideus dar cu o fermentare mai lentă decât aceasta. sunt levuri cu putere alcooligenă slabă. Au proprietatea de a fermenta lent. uvarum. demidulci şi dulci. uvarum. Prezintă o rezistenţă mai mare decât levurile apiculate. florentinus. obţinute din musturi bogate în zahăr. se aseamănă sub raporul activităţii fermentative cu Saccharomyces ellipsoideus dar sunt puţin întâlnite în vinuri. Levură prezentă pe struguri stafidiţi în urma apariţiei mucegaiului nobil. H. acetat de etil. H. au proprietăţi asemănătoare speciei Sacch. Sacch. sunt încadrate în categoria levurilor patogene. Este o levură patogenă pentru vinurile demiseci sau dulci aflate în butoaie sau sticle cărora le provoacă refermentări. Este considerată o bună levură de finisaj la prepararea vinurilor seci. întrucât majoritatea accidentelor de refermentare se datoreşte acestei specii. bailii). la care obţinerea de vinuri cu aciditate volatilă scăzută este o problemă dificilă. acetat de amil pe care îl formează şi care imprimă mirosuri neplăcute.putere alcooligenă mai mare decât Sacch.

datorită capacităţii mari de înmulţire şi de răspândire precum şi a rezistenţei mari la condiţiile mai puţin prielnice de mediu. Sunt frecvent întâlnite în vii. concentraţie maximă până la care această specie poate rezista. Prezintă celule sub formă de lămâie.1 g zahăr.Brettonomyces intermedius. având unul sau ambele capete ascuţite. alcool. în sol. Speciile acestui gen sunt cunoscute sub denumirea de "levuri de floare"producând boala denumită floarea vinului. produce în vie infecţia strugurilor pe vreme ploioasă. Mucor racemosus. Rhodotorula mucilaginosa. În cazul în care se află complet scufundate în must ciuperca se prezintă sub formă de fragmente de sifonoplast. randamentul în alcool este mai scăzut decât al levurilor eliptice. iar la maturitatea deplină a strugurilor reprezintă 99 % din totalul levurilor existente în acest moment. întâlnindu-se aproape în toate mediile. Mucegaiurile. Se întâlnesc în pivniţele de vinuri în care formează împreună cu unele bacterii şi alte ciuperci depuneri mucilaginoase pe pereţii umezi. 58 . precum şi la suprafaţa mustului în primele etape de vinificaţie. Numele genului se datorează acţiunii unor specii de a imprima berei britanice gust şi aromă caracteristice în urma unor procese secundare de fermentaţie. cunoscută şi sub denumirea de levură sălbatică. pe utilajele şi pereţii pivniţelor. pe frunze. Mycoderna vini). Prezintă o sensibilitate mai mare decât levurile eliptice la SO2. Puterea alcooligenă este redusă realizând 4-5 % vol. este extrem de răspândită pe toate fructele în regiunea cu climat temperatrăcoros. Kloeckera apiculata. păstrate în vase incomplet pline. Rezistă la acţiunea acidului boric până la concentraţia de 3 %. Ele declanşează fermentaţia mustului. având o capacitate foarte mare de înmulţire. oţetite. Mai frecvent se întâlnesc în vinurile bolnave de floare. Rh. obişnuit aerobe. în practică sunt denumite mucegaiuri. Ele consumă pentru l ml alcool pur 2. În practică sunt cunoscute sub denumirea de levuri apiculate. este o altă specie care este folosită la fabricarea berei. alcool Mucor circinelloides. Candida vini (Candida vini. boabe. sensibile la alcool prezintă o rezistenţă mare la temperaturi ridicate (50-60oC) şi la acţiunea substanţelor alcaline (fosfat trisodic 1 %). sunt foarte răspândite în natură. Deşi. Mucegaiurile Ciupercile care formează colonii pufoase vizibile cu ochiul liber. glutinis sunt levuri denumite şi mucilaginoase deoarece produc mucilagii în musturi şi vinurile tinere sărace în aciditate şi formează pigmenţi carotenoizi galbeni până la roşii. Prezenţa lor favorizează formarea de acetat de etil şi alţi compuşi ce dau mirosuri intense cu iz de şoarece. caracterizată prin formarea unei pelicule la suprafaţa vinurilor slab alcoolice. Acestea apar pe bace la faza de pârgă. are capacitatea de a produce fermentarea mustului până la 5-7 % vol. Speciile acestui gen sunt întâlnite în proporţii mici în musturi şi vin.

mustul obţinut are gust amar. pe butoaie. În crame şi pivniţe se dezvoltă pe dopuri. dopuri. care conduce la obţinerea unui must de înaltă calitate. unele atacă numai celuloza. formând pe suprafaţa substratului degradat un mucegai de culoare negricioasă. datorită capacităţii acesteia de a provoca microcondensarea pe suprafaţa hifelor sale. căzi. În unele pivniţe acest mucegai se dezvoltă pe pereţi într-un strat gros cu aspect de catifea şi datorită capacităţilor sale de a purifica aerul şi de a regla umiditatea atmosferică. gluconic etc. Speciile genului Merulius formează substanţe cu miros specific neplăcut. existenţi în aerul din pivniţă. sârme etc. producţia în unii ani putând fi diminuată cu 60-90 %.. Vinurile obţinute din strugurii atacaţi de această ciupercă sunt slab alcoolice. uneori cu peste 40 %.Mucor piriformis. realizează condiţii deosebite pentru maturarea şi învechirea vinurilor. transformând lemnul într-o masă moale.. Dacă contaminarea se extinde devreme se pot produce pierderi de recoltă importante. neplăcute la gust. vase vinicole etc. Această boală apare la intrarea în pârgă şi este favorizată de crăparea sau rărirea pieliţei boabelor. a moleculelor compuşilor organici şi anorganici în stare de vapori. Penicillium glaucum. formează un mucegai alb-cenuşiu şi filamente izolate sau cordoane compacte. În unele toamne secetoase. produce putrezirea boabelor incomplet coapte sau strugurii vătămaţi de insecte sau grindină. stelaje şi orice obiect din lemn pe care se formează un miceliu alb. pe vase vinicole. Cladosporium cellare. se dezvoltă în crame şi pivniţe. Aspergillus niger. 59 . Genul Merulius cuprinde specii extrem de păgubitoare care se dezvoltă în pivniţe. Botryotinia fuckeliana prezintă ca formă conidiană Botrytis fuckeliana şi produce "putregaiul cenuşiu al strugurilor". de culoare brună sau albă. În timpul fructificării secretă esteri cu gust şi miros caracteristic de mucegai ce se transmit vinului. Aspergillus glaucus. Se dezvoltă pe toate substraturile lemnoase dar şi pe pereţii pivniţelor şi chiar pe ramele de fier. Producţia scade mult. denumită popular ciuperca igrasiei sau buretele de casă. pe rafturi. cu miros specific de mucegai şi care se îmbolnăvesc uşor. oxalic. formând un mucegai negru. dar se obţin vinuri cu o aromă buchet deosebită şi foarte plăcută. Prezintă capacitate mică de fermentaţie. pătrunzând în lemnul doagelor. Merulius lachrymans. altele numai lignina. Rhizopus nigricans este frecvent pe strugurii vătămaţi. se întâlneşte mai frecvent pe suporturi lemnoase din pivniţe. boabele atacate fiind complet distruse. cu aspect buretos. oxidează parţial glucidele cu formarea oxizilor citric. în pivniţe sau pe utilajele folosite în vinificaţie. cu dimineţi nelipsite de rouă apare aşa numitul "putregai nobil". În acest caz scade mult conţinutul boabelor în apă şi creşte concentraţia în zahăr (de la 200-220 până la 400-500 g/l). Când atacă strugurii copţi. grilaje.

Acetobacter aceti. uleios. precum şi a acidului acetic a lactaţiilor şi aminoacizilor. Astfel. Se dezvoltă la temperaturi cuprinse între 5-42oC. Speciile genului Acetobacter produc oxidarea etanolului până la acid acetic. . îndeosebi pe suprafaţa internă a butoaielor şi cisternelor în care se fermentează mustul sau se păstrează vinul şi care nu a fost corect curăţate şi întreţinute. Produc oxidarea moderată a etanolului până la acidul acetic la un pH=4. Bacteriile acetice care se dezvoltă în vin formează la suprafaţa acestuia un văl sau o peliculă care uneori poate fi albuie.5. cunoscut şi sub numele de cuib de oţet. Genul Gluconobacter Cuprinde bacterii asemănătoare din punct de vedere morfologic cu speciile genului Acetobacter. cu un optim de 30oC. subţire.nu oxidează acidul acetic şi lactaţii până la CO2.bacterii lactice. În perioada recoltării strugurilor pe pieliţa boabelor. După procesele pe care le declanşează. Genul Acetobacter Acest gen grupează specii cu celule sub formă de bastonaşe dispuse izolat.bacterii acetice. dar pot fi întâlnite de asemenea în crame şi pivniţe. speciile genului Gluconobacter sunt lofotriche (3-8 cili la fiecare pol) faţă de ciliaţia peritriche la Acetobacter. Într-un al treilea caz vălul format atinge mai mulţi milimetri grosime. Alteori acest văl este mai gros. . se întâlnesc atât pe strugurii sănătoşi cât şi pe cei vătămaţi. . Bacteriile acetice Sunt microorganisme aerobe. aproape transparentă cu reflexe irizante şi care poate urca rapid pe pereţii vasului. . Unele dintre ele în anumite condiţii pot contribui prin activitatea lor la îmbunătăţirea acesteia. 60 . mai ales când sunt păstrate în vase incomplet pline. precum şi în musturi sau vinuri.Acetobacter pasteurianus. Fiziologic se deosebeşte de genul Acetobacter prin următoarele proprietăţi: . la un pH de aproximativ 4. greu de desfăcut şi care cu timpul cade la fundul vasului. bacteriile au fost grupate în: . în perechi sau lanţuri ce sunt imobile sau prevăzute cu cili dispuşi peritriche. pe lângă levuri şi mucegaiuri se găsesc şi bacterii. Ciclul Krebs este prezent şi activ. Temperatura optimă de dezvoltare este 25-30oC dar variaţia acesteia poate fi cuprinsă între 7-41oC. este vâscos. Singurul criteriu de diferenţiere îl reprezintă flagelaţia când aceasta există. hidrofob şi se colorează pe măsura îmbătrânirii în brun. cele mai multe pot provoca vinurilor transformări nedorite şi chiar îmbolnăviri grave.Bacteriile vinului Bacteriile prezintă o mare importanţă pentru calitatea vinurilor. Speciile cele mai importante sunt: .Acetobacter peroxydans.ciclul Krebs nu este complet.

Lactobacillus hilgardii. acid acetic etc). izolate sau grupate. X.Bacterii lactice Reprezentanţii acestui grup sunt facultativi-anaerobi şi participă la o serie de transformări în vin şi anume: . citric. iar acidul malic numai la pH ridicat.Pediococcus cerevisiae. . cu celule de formă sferică. din acest motiv nu sunt considerate dăunătoare. . . nesulfitate sau cu un conţinut redus de SO2. Prezintă două specii importante: . Genul Lactobacillus Grupează bacterii Gram (+) şi cuprinde atât specii homofermentative cât şi specii heterofermentative. Principalele specii: .fermentaţia malolactică. . Fermentează glucidele. Specii heterofermentative: . Sunt nesporulate. homofermentative.Lactobacillus brevis. ovoidă sau alungită. Te deauto valuare st e 61 .degradarea acidului tartric. dispuse sub forma unor şiraguri de mărgele ca şi streptococii.transformarea glucidelor în acid lactic şi alţi produşi secundari (glicerol. alcool etilic.Leuconostoc gracile. Nu degradează acidul citric şi tartric. Specii homofermentative: Lactobacillus plantarum se prezintă sub formă de bastonaşe scurte. este specia cea mai frecventă în vinuri. Produc fermentaţia malolactică numai în vinuri foarte acide. se prezintă sub forma unor bacili lungi şi subţiri izolaţi sau grupaţi. Genul Pediococcus Cuprinde bacterii Gram (+) cu aspect sferic grupate sub formă de diplococi sau tetracoci. imobile. . Genul Leuconostoc Cuprinde bacterii Gram (+). Descompune energic acidul malic şi în măsură mai mică acidul citric. Lactobacillus casei.Leuconostoc oinos A. P.degradarea glicerolului şi a altor componenţi.Lactobacillus fructivorans. .Pediococcus pentosacens. .

c.c. 5 . Fermentaţia alcoolică a mustului este realizată de: a) bacterii acetice b) mucegaiuri c) levuri d) bacterii lactice 2.1.c. 3 .b. Specia cu putere alcooligenă cea mai mare este: a) Candida vini b) Kloeckera apiculata c) Saccharomyces oviformis d) Saccharomyces ellipsoideus 4. 62 . Fermentaţia malolactică a vinului este produsă de: a) levuri b) bacterii lactice c) bacterii acetice d) mucegaiuri Rezultate corecte: 1 . 4 . Putregaiul nobil al strugurilor este produs de: a) Merulius lachrymans b) Aspergillus niger c) Botryotinia fuckeliana d) Cladosporium cellare 5. Permanentizarea levurilor se realizează: a) pe vasele de vinificaţie b) pe plantele de viţă de vie c) în sol d) în aer 3.c. 2 .

Utilizarea microorganismelor în vinificaţie Levurile Principalele levuri întâlnite în vin Levuri sporogene Saccharomyces spp Pichia spp. Saccharomycoides sp.materii prime celulolitice.REZUMAT MODUL III 1. Botryotinia sp Bacteriile vinului Bacteriile acetice Genul Acetobacter Genul Gluconobacter Bacterii lactice Genul Pediococcus Genul Leuconostoc Genul Lactobacillus 63 .materii prime zaharoase. Kloeckera sp Rhodotorula sp. .materii prime amidonoase. Fermentaţia alcoolică Materiile prime folosite la fabricarea alcoolului sunt: . 2. Cladosporium sp. Mucegaiurile Mucor spp. Rhizopus sp Aspergillus spp.. Hanseniospora spp Levuri nesporogene Torulopsis sp Brettonomyces sp Candida sp. Penicillium spp Merulius sp. .

Tubul microscopului are la partea inferioară revolverul. . 4. 2. Perfecţionări ulterioare. În revolver se înşurubează obiectivele într-o anumită ordine. 3. Platina sau masa microscopului. fiind în cel din urmă caz deplasabile cu ajutorul a două şuruburi de centrare. este fixată de coloană şi intercalată între dispozitivul de iluminat şi tubul microscopic. Corpul microscopului sau coloana. Preparatul se fixează pe platină cu ajutorul a doi cavaleri (lame metalice flexibile) sau se aşează pe aşa numitul "cărucior mobil". Piciorul microscopului are în general forma de potcoavă sau la tipurile moderne. forma paralelipipedică în care este inclusă şi sursa de lumină. în aşa fel ca rotirea acestuia în sensul acelor de ceasornic să aducă în axul optic al microscopului obiective din ce în ce mai puternice. situate mult sub limita vizibilităţii cu ochiul liber. 64 . Microscoapele au suferit în decursul timpului multiple perfecţionări care au permis să se mărească imaginea obiectivului de cercetat de mai multe mii de ori. Partea mecanică a microscopului este la rândul ei constituită din: 1 piciorul microscopului. Microscopul optic este format din două părţi şi anume: . au permis a fi văzute particule cu dimensiuni de 100 de ori mai mici ca cele observate cu microscoapele optice cele mai puternice. în cele două direcţii de deplasare. poate face corp comun cu piciorul sau este legată cu ajutorul unei articulaţii care permite înclinaţii până la 90o. 1.MODULUL IV LUCRĂRI PRACTICE 1. pe ea fixându-se preparatul de examinat. Platina poate fi pătrată sau rotundă şi prezintă în centru o deschidere circulară pentru trecerea razelor luminoase. Căruciorul este prevăzut cu o riglă gradată şi cu un "vernier" pentru determinarea poziţiei obiectivului de observat. platina. tubul şi dispozitivele de punere la punct a imaginii (viza macrometrică şi viza micrometrică).partea optică. 2. mai ales la microscopul electronic. care este constituit din două calote concentrice dispuse una peste alta şi unite la mijloc printr-un şurub. Platinele pot fi fixe sau mobile. EXAMENUL MICROSCOPIC AL MICROORGANISMELOR Microscopul este un instrument optic cu ajutorul căruia pot fi văzute şi studiate corpuri foarte mici. 3.partea mecanică.

515). această imagine este din nou mărită şi transformată în imagine virtuală. în raport cu obiectivul folosit. Condensatorul. Când se foloseşte lumina artificială se lucrează cu filtru albastru care permite o mai bună apreciere a nuanţelor în raport cu obiectivul folosit. Diafragma poate fi închisă sau deschisă. iar cea concavă când se lucrează fără condensator şi cu obiective mici. al cărui indice este (n=1. Punerea la punct a imaginii se face cu ajutorul vizei micrometrice care este situată în coloana microscopului. Diafragma iris se găseşte situată deasupra inelelor portfiltre şi serveşte la limitarea fasciculelor de raze provenite de pe oglindă. .aparatul de luminat. Prima pereche serveşte la mişcări rapide prin intermediul cremalierei şi se numeşte viză macrometrică.obiectivele şi ocularele. Aceste obiective se deosebesc prin corecţia mai mult sau mai puţin perfectă a aberaţiilor cromatice şi de sfericitate. situat sub platină este format dintr-un sistem de lentile convergente. are ca scop să permită observarea preparatului microscopic prin lumina transmisă. Aparatul de iluminat fixat sub platină. La obiectivele cu imersie mediul ce separă lentila frontală de lama portobiect este lichid.5). El se compune din: oglindă. după ce acestea au trecut prin condensator. Obiectivele sunt sisteme de lentile. Oglinda are o faţă plană care se foloseşte când se lucrează cu condensatorul. Tubul este fixat printr-un jgheab vertical la coloana microscopului şi poate fi mişcat cu ajutorul unui şurub cu cremalieră. Oglinda îndreaptă razele luminoase furnizate de către sursa naturală sau artificială în axul optic al microscopului. Partea optică a microscopului este formată din: . care concentrează lumina pe preparatul de observat.obiective acromatice. ce intră în condensator. Imaginea furnizată de obiectiv este prinsă de către ocular. Acestea diferă după natura mediului ce se interpune între lentila frontală şi obiectul de examinat. Obiectivele se mai împart în: obiective uscate şi obiective umede sau cu imersie. 65 . el mai utilizat este uleiul de cedru. este înnegrit în interior pentru a nu reflecta lumina. La obiectivele uscate acest mediu este aerul a cărui indice de refracţie (n=1) este foarte diferit de indicele mediu al sticlei (n=1. diafragmă şi condensator. situat la partea superioară a tubului.La partea superioară a tubului se află ocularul.obiective apocromatice. Între oglindă şi condensator se găseşte de obicei un inel care se poate scoate la nevoie din axul optic al microscopului şi în care se pot aşeza discuri de sticlă. Obiectivele sunt de două categorii şi anume: . care dau o primă imagine reală mărită şi răsturnată a obiectivelor de examinat. . mată sau colorată diferit. în sus şi în jos. ce poartă numele de filtre. cu un indice de refracţie apropiat de cel al sticlei. Dispozitivul de punere la punct a imaginii este format din două perechi de şuruburi.

cu diafragma deschisă. Fiind de dimensiuni foarte mici. este produsul dintre puterea de mărire a obiectivului şi cea a ocularului. Din acest moment vom privi prin ocular şi vom continua coborârea tubului cu ajutorul vizei micrometrice până ce imaginea este clară. Întreţinerea microscopului Microscopul trebuie ferit de praf. vapori. Ele transformă imaginea dată de obiectiv într-o imagine virtuală. acizi şi umezeală. fie lumina artificială. observăm că lentila frontală a obiectivului cu imersie ajunge în contact cu picătura de ulei de cedru. după încetarea lucrului se pune în cutia lui sau se protejează cu o husă din folie de polietilenă. înainte de a scoate lama de pe platina microscopului se ridică tubul microscopului cu viza macrometrică pentru a nu se zgâria lentila frontală a obiectivului. Puterea de mărire a microscopului. se pune preparatul pe platină şi se fixează cu cei doi cavaleri. Cel mai obişnuit procedeu de măsurare microscopică este al ocularului micrometric care se etalonează cu micrometru obiectiv. Ocularele Ocularul este alcătuit din două lentile plan-convexe montate într-un cilindru metalic şi separate între ele printr-o diafragmă. în raport cu axa. depăşeşte o anumită valoare. mărită şi dreaptă. Obiectivul cu imersie se şterge din timp în timp cu vată cu xilol. înainte de a pune preparatul de platină. după centrarea luminii. După ce s-a montat preparatul de examinat pe platină. Dispozitivul optic al microscopului obişnuit permite o mărire medie între 900 şi 2000 ori. toate razele luminoase a căror înclinare. folosind oglinda plană şi condensatorul ridicat. după ce s-a făcut centrarea perfectă a sursei de lumină. Micrometrul obiectiv este etalonul ce stă la baza măsurătorilor microscopice.În cazul obiectivelor uscate. iar uleiul de cedru de pe obiectivul cu imersie se şterge cu pulpa degetului. Punerea la punct a imaginii microscopice se face diferenţiat: Pentru obiectivele uscate. suferă reflexia totală în momentul trecerii din lama de sticlă în aer. Prin interpunerea uleiului de cedru între lentila frontală a obiectivului şi lama portobiect se suprimă reflexia totală şi refracţia. După terminarea examinării. Se întreţine periodic ştergând ocularele şi obiectivele cu piele de căprioară sau în lipsă. se coboară tubul cu ajutorul vizei macrometrice până ce apare imaginea. Este constituit dintr-o lamă portobiect pe care este gravată la 66 . Se pune apoi o picătură de ulei de cedru pe lamă şi se coboară tubul microscopului cu viza macrometrică până ce. Pentru obiectivele cu imersie. cu o cârpă moale care nu lasă scame. se va ridica tubul cu ajutorul vizei macrometrice până la o distanţă mai mare decât distanţa frontală a obiectivului celui mai mic (2-3 cm). pentru care. după care se foloseşte viza micrometrică. privind lateral. furnizată de diferite tipuri de lămpi. ci indirect cu ajutorul unei scări arbitrare. MĂSURĂTORI MICROSCOPICE Microorganismele au dimensiuni care se încadrează între anumite limite şi care caracterizează genurile şi speciile respective. nu se pot măsura direct. Sursele de lumină Pentru luminarea preparatului microscopic se utilizează fie lumina zilei. obţinându-se o luminozitate mai mare a imaginii.

Pentru efectuarea măsurătorii unui microorganism se procedează în felul următor: Se pune lama portobiect sau frotiul pregătit pe platina microscpului. Metodele folosite 67 . valoarea în micrometri a unei diviziuni de pe micrometrul ocular. Astfel. Pentru calcularea coeficientului micrometric ne servim de formula: nobx 10 în care: noc n ob = numărul de diviziuni ale micrometrului obiectiv care se suprapune peste un anumit număr de diviziuni ale micrometrului ocular. Micrometrul ocular are formă circulară. Determinarea indicelui micrometric Se aşează nicrometrul ocular în tubul ocularului. divizată în 100 părţi egale. iar din 10 în 10 diviziuni câte o linie şi mai lungă. Se potriveşte scara micrometrului ocular ca să se suprapună peste cea a micrometrului obiectiv. n oc = numărul de diviziuni ale micrometrului ocular care s-au suprapus peste un anumit număr de diviziuni ale micrometrului obiectiv.01 mm sau 10 micrometri = 10 µ m). deci fiecare diviziune are 0. 2.1 mm sau 100 µ m. în felul acesta putem determina uşor un număr anumit de diviziuni. care ne dă mai exact valoarea dimensiunilor unor microorganisme. coeficientul micrometric va fi: 5x10 50 = =5 10 1 0 Coeficientul micrometric se calculează pentru fiecare combinaţie de ocular şi obiectiv şi de obicei se fac tabele din care se extrag valorile necesare gata calculate. după primele 5 diviziuni mici avem o diviziune ceva mai lungă. STERILIZAREA Prin sterilizare se înţelege distrugerea sau îndepărtarea microorganismelor dintr-un spaţiu sau de pe o suprafaţă dată. se recomandă să se facă un număr mai mare de măsurători şi apoi media lor. lăţimea sau diametrul obiectivului respectiv cu ajutorul scării micrometrului ocular care a rămas montată în ocularul respectiv. se fixează lumina şi imaginea. dacă 5 diviziuni ale micrometrului obiectiv acoperă 10 diviziuni ale micrometrului ocular. se determină indicele sau coeficientul micrometric după cum urmează. iar lama micrometrului obiectiv pe platina microscopului. Pe el este o scară de 1 cm împărţită în 100 de părţi. Pentru a uşura observaţia.mijloc o scară lungă de 1 mm. fiind un disc de sticlă cu diametrul potrivit. Diviziunile sunt şi aici diferenţiate pe lungimi ca şi la micrometrul obiectiv. după care se măsoară lungimea. Numărul de diviziuni ce rezultă din măsurătoare se înmulţeşte cu coeficientul micrometric al combinaţiei ocular obiectiv cu care s-a lucrat şi se obţine astfel valoarea în micrometri a dimensiunilor căutate. încât se poate introduce în montura metalică a ocularului. Pentru a se mări precizia. Pentru a cunoaşte pentru fiecare combinaţie de ocular şi obiectiv pe care le are un microscop. Intervalul care separă două diviziuni este de 1/100 mm (0.

capsulele etc. Flambarea serveşte la sterilizarea pipetelor în momentul întrebuinţării. înainte de a-l deschide. sticlăria ce urmează a fi supusă sterilizării se pregăteşte în prealabil. De obicei înainte de sterilizare instrumentele respective se lasă să se răcească puţin. eprubete. sfărâmicioase şi nu mai asigură o protecţie suficientă împotriva unei eventuale reinfectări. căldura umedă având putere de pătrundere mai mare. astfel obiectele care vin în contact cu aerul rece se pot sparge. iar plăcile Petri. Menţinerea temperaturii la 180oC trebuie să dureze o oră.încălzirea la roşu se foloseşte pentru sterilizarea fierului sau ansei de platină şi a spatulei înainte de întrebuinţare şi după. vor fi acoperite cu dopuri de vată. instrumente chirurgicale (foarfece. Obiectele de sterilizat se introduc în etuvă care se reglează pentru temperatura de 180oC şi se aşează în interiorul etuvei pe rafturi. sau prin carbonizare. mojare).în acest scop sunt numeroase şi utilizarea lor depinde de natura mediului pe care îl sterilizăm. Sterilizarea prin căldură umedă este mai des folosită în microbiologie deoarece se realizează distrugerea eficace a germenilor la o temperatură mult mai joasă. Pentru a fi menţinută în stare sterilă şi curată. Instrumentele de metal ca. pâlnii. până la înroşire. fiole etc. centrifugarea. Acţiunea distrugătoare a căldurii asupra microbilor se exercită prin coagularea proteinelor care intră în constituţia acestora. a gâtului flacoanelor şi al eprubetelor. Astfel. fie sub formă de căldură uscată sau de căldură umedă. . în acest fel substanţele organice aflate eventual pe obiect sunt carbonizate. Sterilizarea prin căldură uscată se poate realiza în mai multe moduri: . foarfeci. metoda constă în a menţine obiectul de sterilizat în flacăra unui bec de gaz sau a unei lămpi de alcool. filtrarea. Dacă temperatura în etuvă depăşeşte 180oC dopurile şi hârtia de ambalaj devin brune. Sterilizarea prin căldură Este metoda cel mai des utilizată în microbiologie. după care se lasă se se răcească aparatul sub 100oC. metodele de sterilizare pot fi de două feluri: prin agenţi fizici şi prin agenţi chimici.flambarea constă în trecerea obiectului de câteva ori. timp de câteva secunde. . bisturie. Pentru a ne asigura că s-a realizat temperatura de 180oC se introduce în etuvă odată cu sticlăria de sterilizat puţină zaharoză care se caramelizează la 170oC. radiaţiile ultraviolete şi ultrasunetele. După natura agentului. 68 . pense nu se flambează deoarece se deteriorează. Sterilizarea prin agenţi fizici În acest scop se folosesc mai multe metode de sterilizare cum sun: căldura. mojarele. pipetele gradate. prin flacără. baloanele. după ce a fost spălată. bisturie.) obiecte din porţelan (capsule. curăţată şi uscată. tuburi de sticlă. eprubetele şi pipetele. eventual eprubetele se pot introduce în coşuri de sârmă special confecţionate. pense). Această metodă se foloseşte pentru sterilizarea obiectelor de sticlă (baloane. vor fi ambalate în hârtie pergament.sterilizarea prin aer cald se bazează pe carbonizarea materiei vii cu ajutorul temperaturii înalte: aerul încălzit la 180oC în etuvă distruge atât formele vegetative cât şi sporii în timp de o oră. plăci Petri.

La partea superioară este acoperit cu un capac care se închide ermetic cu ajutorul unor şuruburi speciale (buloane) şi al unei garnituri de azbest sau cauciuc. Pasteurizarea se realizează prin încălzirea pe baia de apă a substanţelor repartizate în diverse flacoane la temperatura de 55-95oC. iar răcirea bruscă şi menţinerea la temperatură scăzută împiedică germinarea formelor de rezistenţă. Sterilizarea prin vapori produşi continuu la 100oC se realizează în autoclav. prin vapori sub presiune şi la temperatura sub 100oC (pasteurizarea şi tindalizarea). Încălzirea are ca scop distrugerea formelor vegetative. prin care se realizează o sterilizare completă. Tindalizarea este o metodă de sterilizare fracţionată sau discontinuă. lăsând robinetul de evacuare a vaporilor deschis. Sterilizarea prin vapori de apă sub presiune (autoclavarea) este metoda cea mai utilizată şi mai eficace. un robinet pentru evacuarea aerului şi a vaporilor. de aceea obiectele sterilizate prin fierbere se folosesc în următoarele două ore şi nu se menţin un timp mai îndelungat. metoda serveşte la sterilizarea substanţelor care se degradează cu uşurinţă la temperaturi mai ridicate. Fierberea este folosită curent la sterilizarea unor instrumente ca. Principiul metodei constă în faptul că temperatura vaporilor de apă într-un spaţiu închis creşte proporţional cu presiunea la care aceştia sunt supuşi: astfel la 1/2 atmosfere temperatura este de 115oC timp de 90'. distrugându-se atât formele vegetative cât şi sporii. 69 . deoarece realizează o sterilizare completă. Cazanul prezintă la partea inferioară un orificiu prin care se face legătura cu un tub de nivel prin care se controlează nivelul apei în autoclav şi un robinet de scurgere a apei. Explicaţia eficienţei metodei este aceea că treptat rezistenţa sporilor sub influenţa căldurii cedează sau că formele vegetative sunt distruse după ce sporii au germinat în intervalul celor trei zile. urmată de răcirea bruscă şi menţinerea la +4oC. Se foloseşte apa distilată pentru a se evita depunerea sărurilor pe obiectele de sterilizat.Sterilizarea prin căldură umedă se poate realiza în mai multe feluri: prin fierbere. în apa distilată de adaugă borax. El se compune dintr-un cazan cu pereţi groşi. sub acţiunea căldurii. cum sunt mediile ce conţin glucide. Metoda constă în încălzirea substanţelor ce urmează a fi sterilizate. rezistenţi la presiunea de 3-4 atmosfere. în scopul de a le menţine valoarea factorilor activi. o supapă de siguranţă care permite ieşirea vaporilor în cazul depăşirii presiunii prea mari. Prin această metodă se distrug numai formele vegetative şi se foloseşte pentru sterilizarea substanţelor ce se degradează uşor. la o atmosferă temperatura creşte la 120oC timp de 30' şi la 2 atmosfere se realizează o temperatură de 134oC timp de 10'. timp de trei zile succesiv. Prin această metodă nu sunt distruse unele forme sporulate care rezistă până la 120oC. pentru a evita pericolul de explozie al aparatului. serul sanguin etc. Aparatul folosit pentru sterilizarea prin vapori sub presiune se numeşte autoclav. seringi cu armătură metalică (acestea trebuiesc montate înainte de introducerea în fierbător). În capac sunt practicate orificii în care sunt montate următoarele dispozitive: un manometru pentru indicarea presiunii de vapori în autoclav. iar pentru a se ridica punctul de fierbere. timp de 30'. câte o oră pe zi la temperaturi între 56-65oC într-o baie de apă. prin vapori produşi continuu. Această metodă se aplică lichidelor supuse unei alterări rapide.

germenii fiind distruşi nu mai cresc pe mediile însămânţate. apa distilată şi unele soluţii. se reglează sursa de căldură mai moderat şi se menţine timp de 20-30 minute după care sterilizarea este terminată. . temperatură. Nivelul apei trebuie să fie cu câţiva centimetri sub cel al suportului.În interiorul cazanului se află un grătar mobil care serveşte ca suport pentru materialele de sterilizat. care se controlează cu ajutorul coloanei de nivel. Când aburul iese în jet continuu înseamnă că aerul este complet evacuat şi se poate închide robinetul de vapori. Se aşează apoi materialele de sterilizat fie direct pe suport sau introduse în prealabil în coşuleţe de sârmă. . ci la baza sa stă adsorbţia particulelor din lichidul de filtrat de către pereţii capilarelor care reprezintă porii filtrelor. care se strâng în sens diametral opus. două câte două. se ia precauţia ca materialele să fie acoperite cu hârtie pentru a nu se umecta dopurile de vată din cauza vaporilor. Dacă sterilizarea a fost corect executată. închise la capătul inferior. De asemenea se sterilizează: . după natura substanţei poroase din care sunt fabricate.obiectele de cauciuc. pH-ul soluţiilor şi încărcarea electrică a particulelor şi a filtrului. Capacul autoclavului nu se deschide decât după ce acul manometrului a ajuns la 0. Modul de funcţionare a autoclavului Mai întâi se introduce în cazan apa distilată necesară formării de vapori. Filtrele folosite în microbiologie sunt de mai multe feluri. utilizează bacterii sporulate care după sterilizare se însămânţează pe medii de cultură. . În autoclav se sterilizează de obicei culturile de care nu mai avem nevoie pentru ca vasele respective să nu rămână infectate. astfel scăderea bruscă a presiunii duce la fierberea mediilor lichide cu degajare de vapori şi aruncarea sau cel puţin umectarea dopurilor vaselor puse la sterilizat. porţelan azbest sau metal.aparatele de filtrat din sticlă. După ce s-a atins presiunea dorită care se citeşte pe manometru. Cazanul este susţinut de o îmbrăcăminte din tablă groasă care la partea inferioară are o nişă de unde se introduce sursa de căldură (bec de gaz sau lampă cu benzină). Pentru controlul bunei funcţionări a autoclavului se întrebuinţează unele metode de testare. La extremitatea liberă au o porţiune 70 . unele autoclave sunt prevăzute cu încălzire electrică. adsorbţia este determinată de vâscozitate. Se închide după aceea capacul autoclavului cu ajutorul buloanelor. Controlul se mai face prin termometre înregistratoare foarte exacte. Filtrarea Filtrarea nu este un fenomen pur mecanic în care filtrul se comportă ca o sită. . Acest procedeu se aplică pentru sterilizarea anumitor lichide care se degradează uşor sub acţiunea temperaturilor ridicate. după care presiunea în cazan începe să crească treptat. Filtrele Chamberland sunt din porţelan şi au forma unor lumânări (bujii).sticlăria de laborator. ca floarea de sulf la 115oC şi acidul benzoic la 121oC.Unele teste biologice.Testele chimice utilizează substanţe cu punct de topire constant.mediile de cultură. . Robinetul de vapori rămâne deschis până ce se evacuează aerul.

După dimensiunea porilor sunt notate în felul următor: W = filtre cu pori mici. Razele ultraviolete se folosesc pentru sterilizarea unor substanţe care se degradează uşor prin alte metode. Sterilizarea prin ultrasunete Ultrasunetele sunt unde acustice a căror frecvenţă trece cu mult de limita perceptibilităţii auditive. EK1 = intermediare şi EK2 = care reţin şi virusurile mari. Membrana de azbest este montată la fundul unei cupe de metal. urmată de cifre de la 1 la 7. Se mai utilizează în sterilizarea apei potabile şi a unor medii de cultură. Sterilizarea prin raze ultraviolete Radiaţiile ultraviolete distrug formele vegetative ale majorităţii speciilor de microorganisme. Ultracentrifuga atinge până la 100. Filtrele Berkefeld sunt fabricate din pământ de infuzorii sau kiselgur. . în aşa fel că lichidul supernetant din tub este liber de germeni. însă acţionează slab asupra sporilor. Moartea bacteriilor s-ar datora unui efect fotoelectric în urma absorbţiei specifice a razelor de către anumite grupe moleculare. lichidele vor fi diluate în soluţie cloro-sodică izotomică şi filtrate pe hârtie de filtru. filtrul L1 fiind cel mai grosier.filtrarea se face la o aspiraţie moderată şi la o durată medie de 15 minute. V = filtre cu pori mari. . 71 . Unii autori atribuie rolul principal al sterilizării prin ultrasunete. notate după cum urmează: EK = cu dimensiuni care reţin bacteriile.regenerarea se face prin ardere în cuptoare la 280 oC. către fundul tubului. care sunt astfel profund alterate. se foloseşte pentru sterilizarea unor lichide care nu suportă acţiunea căldurii. Cu cât particulele sunt mai fine cu atât durata şi viteza de centrifugare trebuiesc sporite. Cristalul suferă deformări mecanice de unde rezultă vibraţii de 20 Khz şi care se produc numai în acelaşi sens. Cele mai active sunt radiaţiile ultraviolete cu lungimea de 2540-2800 . Operaţia de filtrare se face după anumite reguli: . forţa centrifugă ce se creează impinge particulele ce se găsesc în suspensie. Se pot steriliza pe această cale numai corpurile transparente care permit trecerea acestor raze.înainte de filtrare se sterilizează filtrele în autoclav. sau prin menţinerea câteva ore în soluţie de permanganat de potasiu 1 % şi apoi în soluţie de hiposulfit de sodiu 5 %. În acest scop se folosesc centrifugi cu viteza de 50006000 turaţii/minut. în care se introduce lichidul ce trebuie filtrat. N = filtre cu mărimea porilor intermediară (normal).000 ture pe minut şi chiar mai mult. Diferitele tipuri de filtre se montează în aparate speciale iar filtrarea se face prin presiune pozitivă sau prin aspiraţia aerului cu o pompă de bicicletă. de asemenea smălţuită. Centrifugarea. între care pot fi microorganisme.după întrebuinţare filtrele se sterilizează în autoclav şi apoi se spală energic cu peria. Porii filtrelor au mărimi diferite şi se notează cu litera L.impermeabilă din porţelan smălţuit sau sunt prevăzute cu o tetină. dar lasă să treacă virusurile. în primul caz şi o pompă de vid în cel de al doilea. Ele se obţin prin trecerea unui curent electric alternativ de înaltă frecvenţă printr-un cristal de cuarţ. . . Filtrele Seitz sunt constituite din plăci de azbest care formează substanţa poroasă prin care se efectuează filtrarea. ele sunt de dimensiuni diferite. Filtrele de azbest nu se regenerează.pentru a evita colmatarea filtrelor.

. Acestea pot fi la rândul lor împărţite în: 72 . permanganatul de potasiu soluţie 0.acizii: acidul boric 3-4 %. geloza. . geloză-ser. gelatina. trebuie să conţină substanţe nutritive necesare şi factorii de creştere în cantităţi indicate în reţetele de preparare. Alţi autori susţin că în faza iniţială ar avea loc o intensă traumatizare a corpului microbilor. oxid şi bioxid de azot. bulion glucozat. gelatina).medii speciale cu o compoziţie care permite creşterea preferenţială a unor specii de microorganisme şi pun în evidenţă anumite caracteristici metabolice. . urmat de degajarea de perhidrol. aldehida formică sub formă de vapori şi ca soluţie în apă 5 %. morcov). bulionul. Cei mai cunoscuţi agenţi chimici folosiţi în sterilizare sunt: . geloza.medii simple sau uzuale folosite pentru cultivarea celor mai multe specii microbiene ca: apa peptonată.săruri: azotatul de argint 1 %. . . organice sau anorganice care pot asigura creşterea şi dezvoltarea microorganismelor. În primul caz. Din punct de vedere al provenienţei mediile pot fi: de origine naturală (cartof. -Trebuie să fie steril în momentul însămânţării şi în perioada dezvoltării microorganismelor. Între acţiunea bacteriostatică şi cea bactericidă. provocată de fluxul de electroni. substanţa chimică are acţiune bacteriostatică sau dezinfectantă. 3. TEHNICA CULTIVĂRII MICROORGANISMELOR Mediile de cultură reprezintă substraturi nutritive lichide sau solide.medii complexe sunt folosite pentru izolarea şi creşterea unor microorganisme care se dezvoltă slab sau nu se dezvoltă pe medii simple (bilion-ser. . apa oxigenată soluţie 5 %.Să aibă un anumit grad de umiditate care să se menţină pe tot timpul cultivării. acidul sulfuric 5 %.Astfel. fie pentru distrugerea lor completă. bulion-sânge. bilă). Ele trebuie să întrunească anumite calităţi care să permită dezvoltarea microorganismelor: . biclorura de mercur 1 ‰. hidroxidul de sodiu 3 %).1 % ca dezinfectant şi 0. oxiclorura de mercur 1/6000. funcţie de cerinţele microorganismelor ce se cultivă.ionizării gazelor din lichidul expus acestora.01 % ca antiseptic. la unele substanţe deosebirea este dată de concentraţia produsului (doza).substanţele oxidante: cloramina (25 % clor activ suspensie de 10-20 %. Din punct de vedere al complexităţii compoziţiei mediile pot fi: . iar în al doilea este bactericidă sau antiseptică.Trebuie să asigure condiţii aerobe sau anaerobe. cresolii sub formă de emulsie 5 %. . animală (lapte. Sterilizarea prin agenţi chimici Unele substanţe chimice se folosesc în laboratorul de microbiologie fie pentru a împiedica dezvoltarea bacteriilor într-un mediu de cultură. mediul de extract de sol şi artificială (apa peptonată. bulionul nutritiv. creolina sub formă de emulsie 5-10 % în apă. . fenolul soluţie 3-5 %.Să aibă un anumit pH corespunzător cerinţelor germenului respectiv. iodul (soluţie alcoolică) 1-5 %.Mediul trebuie să fie stabil pe întreaga durată a cultivării microorganismelor. extractul de sol. geloză sânge).

mediul Müller-Kauffmann). Dorset. mediile Istrati-Meitert. se determină şi se corectează pH-ul la 7. se amestecă totul şi se încălzeşte în continuare până la dizolvarea totală a peptonei. Maceratul astfel obţinut se poate păstra steril la rece.5-7. Apoi mediul se autoclavează timp de 15 minute la 120oC pentru precipitarea sărurilor alcalino-teroase. Bulionul propriu-zis se prepară în felul următor: la 1000 ml zeamă de carne se adaugă la cald 10 g peptonă şi 5 g NaCl. devenind mai accesibile. apoi se repartizează în baloane. prepararea maceratului de carne şi apoi prepararea bulionului propriu-zis. dar se continuă operaţia până se obţine un lichid limpede. Carnea slabă de vită în cantitate de 500 g. în produse cu floră asociată (ex. aponevroze şi grăsimi. Prepararea mediilor de cultură Mediile simple lichide Bulionul de carne este mediul de bază în microbiologie.5 g CaCO3. pentru a produce flocularea coloizilor. timp de 12-24 ore în 100 ml apă de robinet. În acest timp se realizează autoliza ţesuturilor şi solubilizarea produselor de autoliză în apă. până la stadiul de peptone şi aminoacizi. e) mediile de conservare sunt mediile pentru menţinerea în viaţă a unor culturi pe o durată de timp anumită (ex. b) medii selective ce conţin substanţe bacteriostatice care inhibă creşterea unor specii saprofite sau patogene (ex. Maceratul.8 cu ajutorul unei soluţii de NaOH 10 %. În acest caz. apoi se agită şi se filtrează la cald prin hârtie de filtru dublă. agarul moale etc. reducere). Endo). se curăţă de oase. Acesta din urmă se repartizează în baloane care se acoperă cu dopuri de vată. se sterilizează în autoclav la 112oC timp de 20 minute. mediul Löffler. c) medii elective sunt cele fără substanţe bacteriostatice a căror compoziţii oferă condiţii de dezvoltare a unor specii care cresc mai rapid decât flora de asociaţie (ex. se foloseşte procedeul autoclavării maceratului de carne la 2 atmosfere. Prepararea lor se realizează în două etape şi anume. Amestecul se autoclavează la 120oC timp de 30 minute. tendoane.a) medii de îmbogăţire capabile să favorizeze dezvoltarea unor specii microbiene care se află în concentraţii mici.). Pentru a produce un bilion cu calităţi nutritive superioare. Se repartizează apoi zeama de carne în flacoane sterilizate care se închid cu dopuri de vată învelite în tifon şi se sterilizează 30 minute la 120oC. Mediul cu extract de sol La 1000 g sol fertil se adaugă 1000 ml apă de robinet. în prealabil se corectează reacţia la pH=7. se toacă şi se macerează la rece. Se fierbe apoi maceratul timp de 10 minute pentru a se accentua dizolvarea substanţelor solubile şi a se coagula albuminele insolubile. Se adaugă în continuare 0. Pentru îndepărtarea precipitatului şi a resturilor de grăsimi se filtrează prin hârtie de filtru. fermentarea zaharurilor. proteinele sunt degradate în proporţie mai mare. Se lasă să se răcească. Levin. Filtratul iniţial nu este clar. 73 . capacitatea de oxidare. timp îndelungat şi constituie substanţa de bază pentru pregătirea mediilor lichide sau solide. care sub această formă nu pot fi utilizate de bacterii. După răcire se filtrează prin hârtie de filtru sau vată pentru a opri grăsimile. d) medii diferenţiale sau de identificare ce conţin indicatori pentru punerea în evidenţă a unor procese biochimice caracteristice pentru metabolismul unei specii (ex. care se închid cu dopuri de vată şi se sterilizează 20 minute la 115oC. Bordet-Gengou).

microorganismele modifică uneori valoarea pHului iniţial.0. care este neutră). Determinarea pH-ului de cultură se face fie cu ajutorul metodelor electrometrice foarte precise.0.6. În timpul cultivării pe medii. timp de 20 minute. Determinarea reacţiei (pH) mediilor de cultură Pe lângă condiţiile ce trebuie să le îndeplinească. Medii naturale Mediu de felii de cartof Se spală tuberculii. pentru actinomicete 7. Scara de pH cuprinde toate gradele de reactivitate chimică între 0 şi 14. Corectarea pH-ului mediului se face cu soluţii normale de NaOH şi HCl sau de alte concentraţii (10 % sau 20 %). 1000 ml.1 g Glucoză……….1 g Agar-agar……. fie prin metode colorimetrice.5 g Mg SO4…………. trei zile consecutiv. Se mai pot folosi tuberculii sub formă de cilindri. 20 g FeCl3…………….002 g Apă distilată …. după care se spală din nou şi se curăţă de coajă. se introduc în eprubete şi se sterilizează fracţionat.0. Gradul de alcalinitate sau de aciditate al mediilor de cultură se exprimă prin "pH" care reprezintă logaritmul de semn schimbat al concentraţiei ionilor de H+ din soluţia dată.. neutralitatea fiind reprezentată de valoarea 7 (obţinută în raport constant de disociere a apei.0-7. În general. în funcţie de temperatură şi de aceea este necesară ajustarea acestora înainte de sterilizare cu 0. până la alcalinitatea absolută (14). El are următoarea compoziţie: KHPO4…………. mediile de cultură au un anumit grad de alcalinitate sau aciditate în funcţie de cerinţele microorganismelor cultivate. 20 g NaCl…………….2 g Asparagină…….5 g CaSO4…………. la care se adaugă puţină apă. Există diferite mărci de hârtie indicatoare fabricate de firme ca Merck din Germania.6.6 iar pentru ciuperci în jur de 5..4 unităţi.Medii sintetice Mediul Thornton se foloseşte la cultivarea bacteriilor din sol şi apă. Determinarea pH-ului cu benzi de hârtie este însă mai puţin precisă ca cea efectuată prin metodele electrometrice sau colorimetrice. 74 .2-0..6. care sunt prezentate la lucrările practice de chimie şi biochimie.2 şi 7. se dezinfectează cu sublimat coroziv soluţie 0. determinarea pH-ului se mai efectuează şi cu ajutorul hârtiei indicatoare care se bazează pe principiul schimbării de culoare. pentru bacterii.0.1 % timp de o oră. În mod curent.0.2-0.1 g KNO3…………. pentru a se impiedica uscarea mediului. Se taie tuberculii în felii subţiri de 2-3 mm şi acestea se aşează în plăci Petri. de aceea în lucrările de mare precizie se vor utiliza numai aceste metode. 0. mediile trebuie să aibă pH-ul cuprins între 7.4 unităţi în plus. de la aciditatea absolută (0). cu ajutorul perforatorului de dopuri. În timpul sterilizării mediilor de cultură pH-ul se modifică cu 0. Ingredientele se dizolvă la cald şi pH-ul se aduce la 7. sterilizarea se face la 105oC.

Morfologia bacteriilor 1.2. Denitrificarea 3.structura extraparietală b . Respiraţia bacteriilor 1. Principalele specii de levuri dăunătoare în vinificaţie 3. Circuitul azotului 2.leguminoase) 2.4. Răspândirea levurilor în natură 3.2.2.1.fixarea N2 de microorganisme simbiotice (numai Simbioza Rhizobium .1. Nitrificarea 2. 10 pagini dactilografiate după normele convenţionale). Nomenclatură 1.structura intraparietală 1.peretele celular c .TEME DE VERIFICARE Vă rugăm să expediaţi în scris răspunsurile dvs. Mucegaiuri utile în vinificaţie 3.fixarea N2 de microorganisme libere b . Fixarea N2 pe cale biotică a . 1.1.3. Structura bacteriilor a .4.5. Principalele specii de levuri utile în vinificaţie 3. Rolul microorganismelor în vinificaţie 3.5. (max. Amonificarea 2. Nutriţia bacteriilor 2.5.3. Bacteriile 1. Definiţie.4. Bacterii utile în obţinerea vinurilor 75 .3. Etapele circuitului azotului 2. Poziţia în lumea vie.

1989.Microbiologie . Bucureşti. Bucureşti. I . . Vol. Bucureşti.Curs. Ştiinţifică şi Enciclopedică. 1983.Centrulde multiplicare. Tehnică. Iaşi. Bucureşti. Toma M.. Wiliams. Cojocaru I.Centrul de multiplicare. CERES. Mihăescu Gh. III . I . Bucureşti. Ed.Lucrări practice. 1993. 3. Gibbons N. Universitatea Agronomică Iaşi . . CERES.Vol. . Vol... 6. . Vol. Ed. Vol.Tratat de microbiologie generală. 1989. II.Microbiologia solului... CERES.1983. Hatman M. Ştefanic GH.. .Anghel I.1984.Biologia solului.1993. Ulea E. Ed. Gavrilă L. Ed.V .Enzimologia mediului înconjurător.Bazele biologice ale fertilităţii solului. Universitatea Agronomică Iaşi ... IV 1990. . Academiei Române. 9. .Microbiologie . II . Zarnea Gh. 1976. Ghinea L. 76 . . Voica C. Ed. Pasca Daniela. Ed. CERES. 1990. 8..Biologia şi tehnologia drojdiilor. Vol. Drăgan-Bularde Zborovschi. 7.BIBLIOGRAFIE 1. 2. Ştefanic Gh. Papacostea P. 1975. . Bucureşti. Crişan R. Hatman M. Eliade Gh. Vol.Biologia microorganismelor fixatoare de azot. Ed. 10. I 1991. Vol. Vol. Vol. . 1993.. 4.1994. Ştefanic Gh.1991. III . Ed. Iaşi.. II . Eliade Gh.“Bergey’s manual of determinative Bacteriology” .E. 5. Kiss Şt.1986. Buchanan R.E. Ghinea L..

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful