CUPRINS MODULUL I - MICROBIOLOGIE GENERALĂ 2

1. Obiectul de studiul al microbiologiei 2.1. Prionii 2.2. Virusurile Test de autoevaluare 2.3. Bacteriile Test de autoevaluare 2.4. Cyanobacteriile (algele albastre-verzi) 2.5. Protozoarele 2.6. Ciupercile Test de autoevaluare Rezumat modul I MODULUL II - MICROBIOLOGIA SOLULUI 1. Solul ca mediu de viaţă pentru microorganisme 2. Circuitul azotului 3. Influenţa factorilor ecologici asupra microorganismelor 4. Interrelaţiile dintre microorganismele din sol 5. Interrelaţiile dintre plantele superioare şi microorganismele din sol Test de autoevaluare Rezumat modul II MODULUL III - MICROBIOLOGIA FERMENTAŢIILOR 1. Fermentaţia alcoolică 2. Utilizarea microorganismelor în vinificaţie Test de autoevaluare Rezumat modul III MODULUL IV - LUCRĂRI PRACTICE 1. Examenul microscopic al microorganismelor 2. Sterilizarea 3. Tehnica cultivării microorganismelor Teme de verificare Bibliografie 68 71 72 60 63 58 59 60 51 52 48 49 50 45 42 2 8 9 14 15 26 27 27 28 30 31 32 32 33 39 2. Caractere generale şi poziţia microorganismelor în lumea vie 7

MODULUL I

MICROBIOLOGIE GENERALĂ
1. OBIECTUL DE STUDIU AL MICROBIOLOGIEI Microbiologia este ştiinţa care se ocupă cu studiul microorganismelor. Microorganismele constituie un grup foarte mare de organisme, diferite ca natură, formă şi activitate biologică, cu o organizare unicelulară şi o structură internă relativ simplă, având drept însă caractere comune dimensiunile microscopice care le fac invizibile cu ochiul liber. Din grupul microorganismelor fac parte bacteriile, ciupercile microscopice (mucegaiurile şi levurile), algele unicelulare şi protozoarele. La lumea microorganismelor au fost alăturate şi virusurile care sunt entităţi infecţioase alcătuite din componentele chimice esenţiale ale organismelor vii, proteine şi acizi nucleici cu o organizare acelulară, care le face inapte de a se multiplica în afara unei celule vii, fapt ce le obligă la un parazitism intracelular absolut. Deşi Microbiologia este o ştiinţă relativ tânără, datorită domeniului de studiu foarte vast, în cadrul ei s-au diferenţiat o serie de discipline microbiologice independente. Acestea pot fi grupate după mai multe criterii: A. După grupul taxanomic studiat: 1. Virologia 2. Bacteriologia 3. Micologia 4. Algologia (ficologia) 5. Protozoologia B. După activitatea microorganismelor în raport cu mediul în care trăiesc: 1. Microbiologia acvatică 2. Microbiologia solului C. După natura problemelor studiate: 1. Fiziologia microorganismelor 2. Ecologia microorganismelor 3. Genetica microorganismelor D. După aplicaţiile practice: 1. Microbiologia medicală - umană şi veterinară 2. Imunologia
2

3. 4. 5. 6. 7. 8.

Microbiologia industrială Microbiologia agricolă Microbiologia insectelor Microbiologia geologică Microbiologia cosmică Patologia vegetală (Fitopatologia)

Istoricul Microbiologiei Microbiologia este o ştiinţa relativ tânără, datorită faptului că din lipsa mijloacelor de investigaţie, oamenii de ştiinţă s-au ocupat în primul rând de vieţuitoarele vizibile. Existenţa microorganismelor ca agenţi etiologici ai unor boli, era însă bănuită încă din antichitate. Hipocrat (400 î.e.n.) întemeietorul medicinei, cosidera doi factori responsabili de aceste boli: unul intrisec, reprezentat de contribuţia bolnavului şi altul extrinsec, constând dintr-o alterare necunoscută a aerului care devine nociv. Această primă ipoteză asupra etiologiei bolilor infecţioase a persistat multă vreme sub forma teoriei miasmelor (gr.miasma = emanaţie putredă, murdărie). Varon (100 î.e.n.), considera că alterarea aerului (gr. malaria = aer rău) este determinată de animale foarte mici, invizibile care pătrund în organism prin gură şi prin nări. Fracastor (1488-1553) intuieşte foarte corect una dintre caracteristicile esenţiale ale bolilor produse de microorganisme şi anume contagiozitatea lor. El arată că "infecţia este aceeaşi pentru cel care a primit-o şi pentru cel care a dat-o" şi că ea este produsă de "particule mici şi imperceptibile" care trec de la un organism bolnav la altul sănătos. Antony Leeuwenhoek (1632-1723) reuşeşte descoperirea microorganismelor folosind ca microscop un sistem de lentile biconvexe de construcţie proprie, cu o putere de mărire de 40-275 x. El observă protozoare, alge, nematozi, levuri şi bacterii pe care le descrie şi desenează în lucrarea sa "Arcana naturae ope microscopiorum detecta" (Tainele naturii descoperite cu ajutorul microscoapelor (1675). Deşi, descoperirile lui Leeuwenhoek au stârnit admiraţia şi interesul oamenilor de ştiinţă, studiul microorganismelor a rămas în continuare empiric, constituind doar o preocupare a amatorilor de curiozităţi ale naturii. În felul acesta se acumulează numai date disparate cu privire la forma, structura, mărimea şi distribuţia în natură a acestor microorganisme. K. Linnaeus, celebru botanist, în opera sa "Systema naturae" (1735) încearcă o sistematizare a vieţuitoarelor cunoscute, reunind toate microorganismele într-un grup denumit semnificativ "Chaos". Terehovski, folosind pentru prima dată metode experimentale, publică în anul 1775 lucrarea " De Chao infusorii Linnaei" în care demonstrează că fiinţele foarte mici, observate în diferite infuzii bogate în substanţe organice, cresc, se divid şi se mişcă datorită unor forţe interne proprii, ajungând la concluzia că aceste organisme sunt adevărate animale în miniatură. Louis Pasteur (1822-1895) savant francez, prin lucrările sale stabileşte principiile care stau şi azi la baza acestei ştiinţe. Primele cercetări ale lui Pasteur au fost legate de fenomenul asimetriei moleculare. La acidul tartric racemic, compus inactiv pentru lumina polarizată, demonstrează că este un amestec echimolecular de acid dextrogir şi acid
3

deci fermentaţia este viaţă fără aer. fermentaţiile sunt procese biologice determinate de acţiunea unor microorganisme anaerobe. care mai târziu au stat la baza microbiologiei experimentale. ca nefiind probată pe cale experimentală. Pasteur extinde noţiunea de specificitate din domeniul fermentaţiilor în acela al patologiei omului şi animalelor. prin învechirea culturii. Folosind baloane speciale cu "gât de lebădă". de pe vasele sau din ingredientele folosite în producţie. deviază cursul normal al fermentaţiei în dauna calităţii (prin apariţia compuşilor nedoriţi). L. Pe acelaşi principiu Pasteur a mai preparat şi utilizat cu succes "vaccinul anticărbunos" (1881). Cercetările lui Pasteur asupra fermentaţiei vinului şi berii l-au condus la următoarele concluzii fundamentale: 1. şi a randamentului ei în produs util determinând o aşa numită "boală" a fermentaţiei. care astfel poate fi izolat în stare pură. au făcut posibilă concluzia falsă că microorganismele pot lua naştere prin organizarea spontană a substanţelor organice din produsele supuse fermentaţiei sau putrefacţiei. 3. ca disimetria moleculară în fenomenele chimice ale vieţii dar. ale căror cristale sunt de forme asimetrice şi enantiomorfe. 4. a observat că dacă în amestecul racemic. contribuind în acelaşi timp la descoperirea fenomenului de imunitate. Pasteur demonstrează că un mediu de cultură 4 . inactiv din punct de vedere optic se dezvoltă un mucegai (Penicillium glaucum) soluţia devine optic activă. Această descoperire pe lângă faptul că furniza un procedeu simplu de separare a izomerilor optici a demonstrat şi intervenţia unei caracteristici fizice. apoi vaccinul antirabic (1885). Mucegaiul degradează izomerul dextrogir lăsându-l intact pe cel levogir. Inoculată la păsări sănătoase. în ceea ce priveşte sterilizarea şi asepsia. fiecare fermentaţie este produsă de un anumit tip de microorganism care este specific în sensul că determină o anumită transformare a mediului pe care creşte. Ulterior. cultura avirulentă. Ignorarea unor principii esenţiale. adică devine avirulent. mai ales a atras atenţia lui Pasteur asupra unui fenomen spre care se va îndrepta în continuare curiozitatea lui de cercetător: microorganismele produc transformări ale substanţelor organice printr-o activitate selectivă foarte specifică. în sensul că ele nu se mai îmbolnăvesc nici dacă sunt infectate cu o cultură proaspătă. Studiind boala "holera găinilor" Pasteur observă că agentul ei patogen îşi pierde complet. care se dezvoltă ca parazit în organismul animal respectiv. le conferă însă rezistenţa faţă de holeră. Pasteur rezolvă şi problema generaţiei spontane. iar multiplicarea lor poate fi prevenită prin încălzire. în sensul că. Până la Pasteur ideea participării microorganismelor la determinarea unor boli era respinsă. deviind de astă dată spre stânga planul luminii polarizate. dezvoltarea unui microorganism străin în mediul unde acţionează un microorganism cu acţiune fermentativă specifică. 2. cercetările acestuia au demonstrat principiul vaccinării şi stabilirea bazelor ştiinţifice ale preparării vaccinului. microorganismele străine care produc bolile vinului şi ale berii sunt consecinţa contaminărilor din aer. virulentă. capacitatea sa specifică de a produce această boală. orice boală infecţioasă este rezultatul activităţii vitale a unui anumit microorganism specific. De asemeni. procedeu utilizat sub denumirea de pasteurizare.levogir. păsările "vaccinate" devenind "imune".

alternanţa de sporulare şi germinare. poate rămâne steril timp îndelungat. demonstrează capacitatea anumitor celule de a capta şi îngloba diferite particule cu care vin în contact şi emite ipoteza că celulele cu funcţii asemănătoare. între care conceptul de "cultură pură". mediul "spală" porţiunile incurbate ale gâtului rămas descoperit. sporii rămaşi nefagocitaţi germinează şi dau naştere formei vegetative 5 . precum şi faptul că infecţia naturală a animalelor provine din sol prin iarba contaminată. pe care îl cultivă "in vitro" în ser sanguin. Robert Koch (1843-1910) a adus în dezvoltarea microbiologiei ca ştiinţă. Faptul că în baloanele cu mediu steril închise ermetic nu apar niciodată microorganisme. biolog rus. microorganismul incriminat să poată fi pus întotdeauna în evidenţă în toate cazurile bolii respective. Koch demonstrează fără echivoc că bacteria carbonoasă (Bacilus anthracis) este agentul patogen al bolii denumită antrax sau cărbune. Când infecţia este moderată. contribuţii de ordin tehnic şi teoretic deosebit de valoroase. Pe baza acestor cercetări. în timp ce acelaşi mediu se infectează dacă este lăsat în contact cu aerul. Când însă infecţia este masivă. studiind formarea de spori termorezistenţi. Koch stabileşte criteriile indispensabile pentru ca un microorganism izolat dintr-un organism afectat de o anumită boală să poată fi considerat în mod justificat ca agentul cauzal al bolii respective. dovedeşte că microorganismele nu iau naştere spontan din materia organică inanimată ci numai se înmulţesc în ea. Postulatele lui Koch. observă că sporii aciculari ai levurii pătrund odată cu hrana în tubul digestiv al dafniei de unde. studiind digestia intracelulară la echinoderme. bulionul se infectează. între care bacilul tuberculozei (Mycobacterium tuberculosis) şi vibrionul holerei. amoebocitele înglobează şi digeră toţi sporii ciupercii şi astfel crustaceul supravieţuieşte. studiind infecţia crustaceului Daphnia magna cu ciuperca Monospora (Metschnikowia) bicuspidata. Pe lângă faptul că a descoperit mai multe specii de bacterii patogene. trec în cavitatea generală unde sunt atacaţi de celule mobile. au reprezentat şi reprezintă încă un principiu eficace de lucru. iar distribuţia lui să corespundă leziunilor caracteristice bolii. respectiv de organism cultivat într-un mediu lipsit de alte organisme. Aceste criterii cunoscute sub numele de postulatele lui Koch. sunt următoarele: 1. străpungând peretele acestuia. a cărui respectare previne interpretările eronate. să poată fi utilizat în cultură pură. în speţă bulionul de carne. Ilia Metchnikoff (1845-1916).sterilizat. porţiunile în care s-au depus bacteriile din aer. a mediilor de cultură solidificate (cu gelatină sau agar). pornind de la organisme similare provenite din mediul înconjurător. după ce este cultivat "in vitro" mai multe generaţii să reproducă boala şi leziunile specifice la animalele sensibile de la care să poată fi reizolat. 2. Ulterior (1884). dacă se evită contaminarea lui cu germeni din aer. Pasteur a adoptat pentru denumirea organismelor microscopice termenul de "microb" creat de medicul francez Sedillot. Dacă prin înclinarea unui asemenea balon. 3. Realizarea culturilor pure este facilitată prin introducerea în tehnica microbiologiei de către Koch. pe medii artificiale. L. iar noua ştiinţă care studiază microbii a rămas cu numele de Microbiologie. în materie de diagnostic bacteriologic sau de identificare a unor agenţi infecţioşi. denumite de el "fagocite" ar putea exista şi în organismul altor animale. R.

Ivanovski (1864-1920) demonstrează că mozaicul tutunului este produs de un agent patogen invizibil la microscop. Beijerinck (1851-1953) confirmă în 1898 filtrabilitatea agentului patogen şi intuieşte natura deosebită a agentului patogen pe care îl considera ca agent contagios viu (contagium vivum fluidum). determinându-i moartea. creind şi organizând condiţiile producţiei de seruri şi vaccinuri în ţara noastră. a adus contribuţii ştiinţifice valoroase în domeniul virologiei. 6 . Acest prim antibiotic a fost mai târziu purificat de Florey şi Chain (1940). Şcoala românească de Microbiologie Victor Babeş (1854-1926). elaborează o substanţă cu proprietăţi microbiene specifice – penicilina. În colaborare cu Cornil. tuberculoza. fiind primul cercetător care după Pasteur. scarlatina. fondatorul şcolii româneşti de microbiologie a desfăşurat o prodigioasă activitate de cercetător studiind numeroase boli ale omului printre care lepra. cu leziuni. Această intuiţie a făcut din Beijerinck adevăratul intemeietor al virologiei ca ştiinţă. Cele mai importante lucrări sunt referitoare la aparatele şi funcţiile fagocitare în regnul animal şi problema imunităţii la nevertebrate. invadează tot organismul dafniei. imunologiei şi microbiologiei generale. anatomia şi histologia patologică a bolilor infecţioase”. Alexander Fleming (1881-1955). febra tifoidă. Mihai Ciucă (1883-1969).a ciupercii. el este autorul primei lucrări de sinteză în bacteriologie şi anatomie patologică din lume. diferite boli ca holera. Cantacuzino a studiat de asemenea. Constantin Ionescu-Mihăieşti (1883-1962). a descris procesul de asimilare la organismele chimiosintetizante şi fenomenul de fixare a azotului atmosferic de către microorganisme. este autorul unor lucrări deosebit de importante în domeniul bacteriofagilor. şi-a dat seama de importanţa terapeutică a antagonismului microbian. de o importanţă excepţională în medicină şi biologie. holera. Winogradski (1856-1953). apărută în 1885. fiind considerat intemeieorul microbiologiei solului. în reacţiile de apărare ale organismului faţă de bacteriile patogene. demonstrând prezenţa şi importanţa celulelor cu proprietăţi fagocitare. paludismului. febra tifoidă şi mai ales turbarea. salmonelozelor. stabilind astfel bazele imunităţii celulare. care traversează filtrele bacteriene şi poate fi transmis de la o plantă bolnavă la una sănătoasă prin intermediul filtratului acelular al trituratului de frunze. difteriei. Ioan Cantacuzino (1863-1934) este creatorul Institutului de Microbiologie. care prin multiplicare. A studiat. care îI poartă numele şi al şcolii contemporane de microbiologie din ţara noastră. Dumitru Combiescu (1887-1961) a desfăşurat o amplă activitate în domeniul rickettsiozelor şi zoonazelor. Prin lucrările sale Fleming deschide era antibioticelor. În acelaşi timp el a elaborat metode speciale pentru cercetarea activităţii microorganismelor din sol. lucrând la Institutul Pasteur din Paris. “Bacteriile şi rolul lor în etiologia. observă în anul 1929 că unele culturi de Penicillium. tuberculoza. Metchnikoff extinde rezultatele acestor observaţii la animalele superioare şi la om. de asemenea asociaţiile microbiene.

Regnul Animalia. Sistemul lui Copeland: 1. dar pe parcursul timpului datorită unor descoperiri noi au apărut alte sisteme de clasificare. 2. Regnul Procaryotae (Monera). Între microorganismele procariote şi eucariote există diferenţe esenţiale structurale. Monografia ustilaginalelor. Plante. Este autorul unor lucrări de sinteză ca: Monografia uredinalelor. 1970). şi a unor lucrări originale în fitopatologie şi în domeniul imunităţii plantelor faţă de bolile bacteriene 2. Sistemul lui Hogg şi Haeckel: 1. febrei aftoase. B.Ştefan Nicolau (1896-1967) este creatorul şcolii româneşti de virologie şI fondatorul institutului respectiv. A. cu excepţia celor cu structură acelulară (virusurile) au ca unitate elementară de bază celula. turbării. hepatitelor virale. funcţionale şi de compoziţie. Iniţial microorganismele au fost incluse în regnul Plantae. Fungi. prezintă unele particularităţi în funcţie de grupul de microorganisme considerat. 2. Regnul Plantae. 7 . Celula la microorganisme. asemănătoare în general cu celula vegetală şi animală. Regnul Plantae. C. Regnul Monera. Sistemul tradiţional: 1. 1932 şi Stanier. A publicat numeroase lucrări originale în domeniul herpesului. Regnul Animalia. Animale cu membrană conţine steroli mitocondrii 80 S prezenţi prezent Mitoză Nucleul Compoziţia chimică membranei citoplasmatice Sistemul respirator Ribozomii Curenţii citoplasmatici Reticulul endoplasmatic Tipul de diviziune a Poziţia microorganismelor în lumea vie După acumularea a numeroase cunoştinţe asupra microorganismelor a fost necesară introducerea acestora într-un grup taxonomic. Aceste particularităţi structurale şi funcţionale au determinat împărţirea microorganismelor în două grupe (Eduard Chatton. Diferenţele dintre celula procariotă şi celula ecucariotă Caracterul Procariote Bacterii Cyanobacterii fără membrană fără steroli (cu excepţia micoplasmelor) în membrană citoplasmatică 70 S absenţi absent directă (sciziparitatea) Eucariote Alge. Traian Săvulescu (1889-1963) este creatorul şi îndrumătorul şcolii româneşti de fitopatologie. Protozoare. CARACTERE GENERALE ŞI POZIŢIA MICROORGANISMELOR ÎN LUMEA VIE Microorganismele. febrei galbene. 3.

această boală a fost eradicată. PRIONII Bolile produse de prioni sunt cunoscute la om şi animale. 4. Regnul Procaryotae (bacterii. 3. Sistemul lui Whittaker: 1. 2.la animale: 1. Regnul Protista. celula. specia. cianobacterii = alge albastre-verzi). encefalopatia spongiformă bovină. numele organismului fiind derivat din latină sau greacă. Astăzi. în stare proaspătă. clasa. Regnul Fungi (ciuperci). 2. În România mai este utilizat impropriu termenul de "căpiala" oilor. alcătuită dintr-un lanţ de 240 de aminoacizi şi care prezintă o configuraţie spaţială asemănătoare unui metru de tâmplărie parţial destins.2. encefalopatia spongiformă a felinelor. După interzicerea consumului de carne. următoarele: . denumită popular scrapie (engl. nefiind introduse entităţile infecţioase cum sunt virusurile sau prionii şi care au fost "alăturate" acestor sisteme de clasificare. brofite. encefalopatia spongiformă a nurcilor. dar aceasta este o boală bine cunoscută şi este produsă de un parazit animal. genul. subîncrengătura. . ordinul. 5. 2.). Regnul Animalia.1. Regnul Protista (protozoare. Prima semnalare a unei boli de natură prionică a fost făcută în Anglia în anul 1732 la ovine. traheofite). A fost depistată la un trib local în Papua . 2. Din punct de vedere taxonomic subdiviziunile regnului sunt: încrengătura. produse de prioni.Noua Guinee. 3. Regnul Plantae. brune. Regnul Plantae (alge verzi. Regnul Animalia (animale multicelulare). 4. Unitatea de lucru efectivă este specia la care denumirea este în sistemul binominal. D. În sistemele de clasificare prezentate anterior sunt cuprinse numai organismele care au ca unitate de bază. Boala Alzheimer. majoritatea specialiştilor din domeniul microbiologiei au acceptat sistemul de clasificare elaborat de Whittaeker în anul 1969 şi care corespunde necesităţilor actuale. diatomee). encefalopatia spongiformă la ovine. roşii.). Aceasta este prima semnalată şi cel mai bine studiată. 5.la om: 1. 4. familia. Agentul infecţios Astăzi se consideră că agentul infecţios este o moleculă proteică cu greutatea moleculară de 27 kilodaltoni. encefalopatia spongiformă a hamsterilor. 8 . eucariotă sau procariotă. Boala Creutsfeldt-Jacob. 3. Medicii veterinari avizaţi folosesc termenul francez de tramblanta oilor. 3. Boala "Kurru". Astăzi sunt cunoscute ca boli certe. tramblanta (fr.

Enzimele din interiorul lor degradează componentele celulare şi în final întreaga celulă nervoasă. niciodată ambele). creierul degenerează complet. având dimensiunea unei nuci. după un timp creierul atacat arată ca un burete (cu numeroase orificii). Surpriza a sosit în momentul studierii în paralel (la oi) a creierului la animale sănătoase şi care prezintă o proteină celulară similară. 2.Această proteină a fost izolată din creierul tuturor cazurilor bolnave studiate. În stadiul final al bolii.2500 nm. Genomul viral este reprezentat în mod obişnuit printr-o moleculă de acid nucleic (ADN sau ARN. Genomul viral poartă informaţia genetică necesară replicării în sensul sintezei constituienţilor virali şi a precursorilor lor. Lanţul de aminoacizi este identic cu excepţia unui singur aminoacid (schimbat). Se consideră că procesul infecţios se desfăşoară astfel: celula prepară proteina celulară normală care se acumulează în lizozomi. În acelaşi timp proteina infecţioasă rezistă la atacul proteazelor celulare. În cazul proteinei infecţioase aceasta se acumulează în lizozomi în mod continuu până când aceştia "crapă". Specialiştii din biochimie consideră că prin schimbarea unui singur aminoacid din lanţ nu se poate modifica configuraţia spaţială. spermatozoid sau cireaşă cu coadă (unii bacteriofagi). aceştia o transportă la exteriorul celulei şi în momentul în care această proteină pătrunde din nou în celulă este degradată de proteaze. formă de cartuş sau obuz (virusul piticirii galbene la cartof). învelişul extern. 1983).2. Capsida virală (gr. Proteina celulară normală prezintă o configuraţie spaţială asemănătoare unui resort. VIRUSURILE Virusurile reprezintă o categorie specifică de agenţi infecţioşi. deoarece boala poate fi studiată numai după moartea individului. sferoidală (virusul gripal). 9 . formând în ansamblu structura specifică a virusului. În locul acesteia rămâne un orificiu. Din acest motiv. Particula virală matură (virionul) este alcătuită din două componente esenţiale: genomul viral şi capsida. precum şi un constituient accesoriu. Capsida protejează materialul genetic.. Morfologia virusurilor Din punct de vedere morfologic virusurile pot aparţine următoarelor tipuri principale: formă cilindrică-alungită sau de bastonaş (virusul mozaicului tutunului). acoperă genomul fiind alcătuită din subunităţi proteice denumite capsomere. Studiile cele mai ample sunt efectuate la animale. Structura virusurilor Deşi diferitele virusuri se deosebesc mult ca formă şi dimensiuni ele sunt constituite după principii comune. Capsida şi genomul viral formează nucleocapsida. formă sferică (izometrică). Capsomerele sunt constituite din molecule proteice aşezate în mod regulat. formă de mormoloc. formă paralelipipedică (virusul variolei). Dimensiunile virusurilor 17 nm . la om ele fiind extrem de puţine. structural şi fiziologic fundamental diferiţi de oricare dintre microorganismele cunoscute (Zarnea G. "Kapsa" = cutie).

B . produse de virusuri care aparţin la 25 genuri distincte.insectă vectoare este variabilă şi corespunde la 3 situaţii: ♦ Virusuri nepersistente. ♦ Virusuri semipersistente au capacitatea de infectare variabilă de la 10-100 ore de la achiziţie. (ex. ca virus. Din punct de vedere morfologic virusurile plantelor aparţin la două grupuri: grupul virusurilor izometrice (izodiametrice) sau sferice şi grupul virusurilor alungite. Până în prezent sunt cunoscute câteva sute de boli virale.transmiterea prin vectori se realizează prin intermediul insectelor (cca.transmiterea prin seminţe (cca. În anul 1915 Twort. E . ♦ Virusuri circulante (virusuri persistente) pot fi transmise timp îndelungat ajungând în hemolimfa insectei.La unele virusuri nucleocapsida este acoperită de o altă structură numită învelişul extern sau peplosul (gr. ♦ Virusuri persistente cu o capacitate de infectare de peste 100 ore (uneori chiar toată durata de viaţă a vectorului). unelte de lucru.transmiterea prin intermediul nematozilor. 1/3 din virusuri). ♦ Virusuri propagative (virusuri persistente) se multiplică în corpul vectorului fiind transmise toată viaţa insectei. C . pot fi transmise până la circa 4 ore de la achiziţie. dar nu poate explica cu exactitate cauza acesteia. altoire. D'Herelle (1917) demonstrează natura particulară a fagului şi îl consideră. determinându-l bacteriofag (mâncător de bacterii).400 specii): afide şi cicade. 10 . În funcţie de răspândirea şi comportarea virusurilor în corpul vectorului. Mecanismul de transmitere: Virusurile se pot transmite de la planta bolnavă la planta sănătoasă pe mai multe căi: A . Virusurile plantelor Virusurile plantelor au o mare importanţă ca agenţi patogeni datorită marii lor răspândiri şi faptului că acelaşi virus poate infecta plante care aparţin la diferite familii botanice. anastomoze radiculare.Polymyxa betae transmite virusul rizomaniei la sfecla pentru zahăr). Circulaţia virusurilor în interiorul plantelor se realizează prin parenchim (plasmodesme). prin floem şi prin xilem.transmitere mecanică: prin contact între frunze. Relaţia dintre virus . În general virusurile plantelor au o structură chimică mai simplă decât virusurile animale şi bacteriofagii. acestea se împart în 3 categorii: ♦ Virusuri localizate pe stilet (virusuri nepersistente). descoperă fenomenul de liză transmisibilă. peplos = manta). Bolile produse de virusuri la plante sunt denumite viroze. D .transmiterea prin intermediul ciupercilor fitopatogene din sol. Bacteriofagii Bacteriofagii sunt virusuri adaptate la viaţa parazitară în celulele bacteriene şi care prin multiplicare produc liza acestora.

. se desprind de pe guler şi rămân legate numai pe placa bazală. reprezentat de cilindrul axial al cozii. La exteriorul cilindrului axial se găseşte teaca contractilă a cozii.6 nm. înotând libere în mediu şi au aspectul unor picioare de păianjen. cu rol de articulare mecanică. ARN m. aceştia încadrându-se în două tipuri de bază şi anume: .tipul filamentos. cu o lungime de 100 nm şi o lăţime de 65 nm. Teaca este constituită din 24 inele suprapuse şi datorită aranjamentului capsomerelor formează o helice.În anul 1940. T4. format din 3 segmente. El are un Ø de 7.c. Structura fagilor diferă de la un grup la altul.c. teaca se scurtează la 1/2 respectiv 35 nm. condus de Delbrück. Placa bazală este un disc hexagonal cu Ø de 40 nm şi este prevăzut la partea inferioară cu 6 cârlige (croşetele cozii) care sunt unităţi integrale de fixare a fagului pe bacterie. cea de-a doua legătură fiind mai slabă. numărul şi modul de aşezare al acestora. placă bazală şi fibrele cozii. îndeosebi la fagi T-par (T2. placa bazală ia forma de stea cu Ø mărit la 60 nm şi este lipsită de dopul central.. Fibrele cozii sunt structuri filamentoase. se găseşte genomul. proteice de 130 nm lungime. fiind împachetată foarte strâns.5 nm şi un canal central cu Ø de 2 nm.N. denumit "grupul fag". la locul de prindere al cozii se află un dop proteic. Gulerul fagului este situat între dopul proteic şi coada fagului şi are forma unui disc hexagonal de 1. Aceste fibrile formează o reţea care îmbracă teaca contractilă a cozii şi care în perioada premergătoare fixării fagului. Între acest dop şi placa bazală se găseşte un tub lung de 120 nm. liniară. cu lungimea de 50 µ m. Genomul bacteriofagilor se deosebeşte de genomul virusurilor animale şi vegetale prin prezenţa unor baze nucleice neobişnuite. la microscop prezintă o formă poliedrică iar în secţiune are o formă hexagonală. în majoritate. guler.c.tipul icosaedric (poliedric).2 x 10 o este alcătuită din ADN şi proteină şi din punct de vedere anatomic prezintă următoarele componente: cap. T6). iar când se contractă.5 nm grosime cu Ø de 3. (ADN m. cum ar fi la 11 . 2. .m. dar nu este cunoscut încă. În momentul contracţiei. fixate cu unul din capete pe placa bazală. Capul fagului. Anatomia fagilor T-par Particula virală matură a fagilor T-par cu g. În interiorul capului. sistemul bacterie-bacteriofag fiind folosit ca model experimental pentru cele mai importante studii de genetică moleculară. care în stare extinsă are o lungime de 80 nm. alcătuit dintr-o moleculă de ADN d.. ce cuprinde 200 gene. iar cu celălalt capăt pe gulerul fagului. ADN d. prin care trece ADN-ul în momentul introducerii în celula bacteriană. ia fiinţă un grup de cercetători.) cu o singură excepţie fagul Ø 6 de la Pseudomonas phaseolicola care are un genom ARN segmentat. coadă. Aceasta este constituit din capsomere cu Ø de 4 nm. Datele cele mai numeroase cunoscute în prezent sunt cele referitoare la fagii din seria T. Structura genomului Bacteriofagii prezintă în majoritate un genom format dintr-o singură moleculă de A.c. În partea bazală a capului.

formarea proteinelor tardive. Infecţia celulei bacteriene.h. c . .bacteriofagii T-par. care este semiconservativă şi nu prin efectuarea de copii identice. Replicarea bacteriofagilor După pătrunderea genomului fagic în interiorul celulei bacteriene au loc procese coordonate de cele 200 gene. care îşi încep activitatea eşalonat în mai multe faze: 1 . După o serie de ciocniri întâmplătoare fagul se fixează pe peretele celular prin intermediul fibrelor cozii. Aceştia sunt reprezentaţi de orice structură existentă la suprafaţa celulei bacteriene sau pe pilii şi flagelii acesteia. 4. Fagul este constituit din 3 porţiuni distincte care se formează separat pe trei linii principale care duc independent la formarea capului. replicarea genomului viral. care sunt degradate în continuare la nucleotide formându-se un stoc din care cel puţin 1/3 sunt utilizate la formarea fagilor progeni.proteine structurale ale virusului. 3. ansamblarea şi morfogeneza virusului care. Legat de acest aspect s-a emis ipoteza că aceste baze nucleice ar avea rol de protecţie a AN fagic împotriva acţiunii unor enzime virale (nucleaze) care atacă numai AN străin şi în felul acesta poate degrada selectiv cromozomul bacterian în cursul sintezei de virus. fiind fărămiţat până la nucleotide în segmente de ADN d. În treptele următoare compuşii finiţi se combină pentru a forma particula virală. II. de unele proteine. Proteinele tardive sunt grupate în 3 categorii: a . III. 12 . Adsorbţia reprezintă procesul de fixare a particulelor virale pe suprafaţa bacteriilor. mici de 1/100 din cromozomul originar. c . rolul fiind preluat de ARN m viral.blochează transcrierea informaţiei de către ARN m al celulei gazdă.degradarea ADN gazdă.enzime necesare lizei celulei bacteriene. 5-hidroximetilluracil şi 5-4. Încorporarea genomului are loc înaintea unirii celor trei componente. injectarea făcându-se rapid (15 secunde la T4). iar sinteza lor este controlată de gene bacteriene. formarea capului fagic nefiind definitivă. în loc de citozină prezintă 5-hidroximetilcitozină. Injectarea genomului viral în celula bacteriană După fixarea ireversibilă pe peretele celular are loc o contracţie a cozii fagului.proteine active în procesul de morfogeneză."astuparea" găurilor produse la intrare în peretele celular.5 hidroximetiluracil. a cozii şi a fibrelor cozii. Sinteza acestora devine predominantă când ADN viral a ajuns la rata maximă de replicare. repetate ale genomului originar. Nu se cunosc încă forţele care proiectează genomul viral în interiorul celulei. Urmează faza de fixare ireversibilă realizată prin intermediul croşetelor şi este condiţionată de prezenţa receptorilor de fag. încorporarea activată de unele proteine care asigură "aspirarea" ADN în precap. 2. care poate fi reversibilă. iar la fagii de la Bacillus subtilis. b .formarea proteinelor timpurii cu rol în: a . axul central al acesteia pătrunzând în adâncimea peretelui celular 12 nm iar genomul este injectat prin intermediul cilindrului axial tubular. Replicarea Ciclul de replicare vegetativă a fagului are următoarele etape: I. este dirijată de 50 de gene din cele 200. b . realizând faza de fixare iniţială.

Structura este aceea a unui cilindru proteic gol deschis la capete (capsidă) în interior aflându-se genomul fagic format din ADN m. coli.c.2 µ m. desăvârşindu-se fagul matur. La fungi virusurile sunt în general latente. La un moment dat. fibrele cozii. când conţinutul în endolizină este maxim. celulele se dezvoltă mai lent. dar eliberând în afară noi particule virale. o moleculă circulară. Micovirusurile Sunt virusuri care atacă fungii. Rolul bacteriofagilor în sol Coloniile de bacterii cultivate pe medii artificiale în zonele unde sunt atacate de bacteriofagi apar ca nişte zone clare "plaje" de liză. adsorbţia făcându-se pe receptori speciali situaţi la extremitatea liberă a pililor de sex. Fagii filamentoşi Fagii filamentoşi care infectează E. iar în suspensii bacteriene atacul fagilor produce limpezirea mediului datorită lizei bacteriilor parazitate care dispar. Transmiterea micovirusurilor în general se face în urma plasmogamiei (heterocarioza). Urmează unirea celor trei componente. ca şi fagii cu ARN. au forma unor bastonaşe flexibile cu Ø de 6 nm şi o lungime de 1000-2000 nm. fagii fiind expulzaţi în exterior. coadă.c. Structura micovirusurilor. dar nu lizează constant. Cianofagii Au formă asemănătoare cu bacteriofagii T-impar. Fagii maturi sunt eliminaţi prin intermediul unor pori care se formează în membrana citoplasmatică. Fagii filamentoşi infectează numai bacteriile cu caracter mascul. Micovirusurile au fost evidenţiate şi în sporii fungilor. Din astfel de suspensii de bacterii lizate se pot obţine prin ultra filtrare suspensii de bacteriofagi. de 13. Cel mai bine studiat este virusul care infectează specia Penicillium chrysogenum. ultima spiră fiind prima care iese în momentul infecţiei virale.c. Genomul este reprezentat de ADN d. aceasta continuă să se dividă un timp.ADN se rulează ca o bobină a cărei ax este perpendicular faţă de cel al cozii. O proprietate deosebită a unor tulpini de fagi. ulterior conţinutul celular trece la exterior prin porii deschişi de virioni. metabolismul celular încetează brusc şi are loc o distrugere masivă a peretelui celular. este capacitatea de a trăi în unele celule bacteriene fără a provoca moartea acestora.. Concomitent cu împachetarea ADN. Liza bacteriană şi eliberarea fagului Liza bacteriană se datoreşte acţiunii unei enzime (endolizina) a cărei sinteză este indusă de prezenţa fagului în celula bacteriană. Astfel de fagi sunt denumiţi 13 . cu un caracter exploziv. bacteria nefiind lizată. Genomul este reprezentat de o moleculă de ARN d. care se prezintă sub forma unor mici particule poliedrice cu Ø de 33-41 nm. cap. capul fagului creşte în volum şi devine matur. fiind cunoscute şi sub denumirea de micofagi. Bobinarea are loc de la exterior la interior.

Virusurile sunt: a) organisme acelulare b) organisme procariote c) organisme eucariote 2. Existenţa bacteriofagilor a fost demonstrată încă din anul 1927 de către A. Răspândirea bacteriofagilor nu este influenţată prea mult de condiţiile din sol. Importanţa agricolă a bacteriofagilor este puţin cunoscută încă. Pătrunderea (Infecţia) virusului în celula bacteriană are loc: a) prin forţe proprii b) printr-un vector activ 14 .3. Genomul viral este format din: a) ADN şi ARN b) ADN sau ARN c) ADN d) ARN 3.2-9. cât şi în soluri care au suferit îngheţul iernii. Se ştie în acest sens că solurile argiloase şi bogate în humus adsorb mai mult particulele de virus de cât cele nisipoase. Răspândirea virusurilor din sol este influenţată de capacitatea humusului şi argilelor de a absorbi şi imobiliza particulele de virus. Importanţa bacteriofagilor din sol constă în faptul că influenţează ecologia bacteriilor gazdă. Test de autoevaluare 1. distrugând speciile de bacterii "lizosensibile". modificând uneori echilibrul microbian. iar celulele bacteriene ce-l găzduiesc se numesc "celule lizogene"."bacteriofagi temperaţi". Densitatea lor maximă este în zona rizosferică şi în nodozităţile mature sau la începutul îmbătrânirii. Grigne. De aici rezultă şi posibilitatea răspândirii diferenţiate a unor boli virotice ale plantelor şi ai bacteriofagilor în natură. Astfel au fost identificaţi în soluri cu pH între 5. fiind dovedită în solele cultivate cu plante leguminoase.

adică lipsit de membrană. spiralate sau helicoidale. dar unele grupe au pigmenţi sintetizanţi şi ca atare pot folosi energia luminoasă.a. de către celulă 4. fiind din acest punct de vedere. ♦ Bacteriile au un polimorfism accentuat. ♦ Altele îşi procură energia necesară sintezelor celulare şi altor manifestări vitale. ♦ Se înmulţesc prin aciziparitate. ♦ Bacteriile pot forma spori.a. dar se cunosc la unele grupe şi forme de conjugare de tip parasexuat. ♦ Mişcarea la speciile mobile este asigurată de organite speciale. numite cili sau flageli. forma de sciziparitate rămâne însă forma esenţială de reproducere. 2 . 15 . În linii generale bacteriile au o serie de caractere generale ce pot fi sistematizate astfel: ♦ Nucleul celulei bacteriene este de tip procariot. la unele grupe. ce constituie un mijloc de conservare a speciei. putând îmbrăca mai multe aspecte morfologice ca forme sferice. 3 .b. cilindrice. BACTERIILE Sunt organisme unicelulare cu o structură complexă care au un metobolism propriu datorită unui aparat enzimatic complex ce le asigură desfăşurarea proceselor vitale. Pentru sinteza capsidei virale se utilizează: a) proteine existente în citoplasmă b) proteine sintetizate de ARN gazdă c) proteine sintetizate de AN viral Rezultatele corecte: 1 . 4 . iar afinităţile tinctoriale nu sunt deosebite faţă de citoplasmă. filamentoase şi pătrate. organisme chimiosintetizante (Chemotrofe).b 2.3. dezintegrând diverse substanţe chimice prin intermediul proceselor fermentative. ♦ Bacteriile sunt lipsite de clorofilă.c) prin "înglobare". cu formare de celule sexuate de sens diferit.

Diplococcus pneumoniae). În funcţie de poziţia celulelor fiice după diviziune. Bacteriile filamentoase. la care planurile de diviziune sunt orientate după cele trei direcţii ale spaţiului şi reciproc perpendiculare unul pe altul. Bacteriile pătrate.5-11 µ m şi o grosime de 0. În unele cazuri. Sarcina. Streptococcus lactis).bacterii spiralate sau elicoidale. au formă sferică. în formă curbată. izolat. cu particularitatea de a forma hife. care se poate strânge şi relaxa.Morfologia bacteriilor Din punct de vedere al formei exterioare se disting cinci tipuri de bază. Micrococcus ureae). întâlnite în apele saline. au ca prototip actinomicetele. genul Gafkia). Stafilococul. la care diviziunea se face după planuri succesive paralele. celulele rezultate rămânând grupate câte două (ex. . de unde şi aspectul lor de miceliu. spre exemplu la Sphaerotilus nutans aspectul filamentos este determinat de aşezarea celulelor individuale în lanţuri de celule reunite printr-o teacă delicată. cu un singur tur de spiră. după cum urmează: . sub formă de spirală cu mai multe ture de spiră dar flexibile. Diplococul. cu raportul între cele două axe foarte diferit. Sporosarcina ureae). După forma celulelor şi modul de grupare în urma procesului de diviziune. Tetracocul. cu genul principal Coccus. Spirilul. bacteriile se împart în următoarele tipuri şi subtipuri morfologice: Bacteriile sferice sau cocii. până la unele cu aspect aproape sferic. în care se cuprind trei categorii de germeni şi anume: vibrionii. cocii prezintă următoarele moduri de grupare: Cocul simplu. iar celulele rezultate se grupează ca un ciorchine (ex. Bacteriile cilindrice. Streptococul.bacterii cilindrice sub formă de bastonaş drept sau uşor curbat din care face parte genul Bacillus. spirilii şi spirocheta. microorganisme cu asemănări morfologice cu fungii. Unele dintre bacteriile cilindrice au proprietatea de a forma spori.bacterii pătrate. rigide ca un baston. la care celulele rămân independente după diviziune (ex. sunt elicoidale cuprind trei subtipuri morfologice: Vibrionul. de la forme cu aspect filamentoase. la care diviziunea se face după planuri succesive paralele. iar celulele rezultate sunt dispuse câte 4 la un loc (ex. sau elipsoidală. iar celulele rezultate formează lanţuri de lungimi variabile (ex.bacterii filamentoase. cu cele două diametre aproximativ egale. cunoscute sub denumirea de bacili au formă de bastonaşe. sunt foarte rare. evidenţiate în apa hipersalină din peninsula Sinai. cu celule alungite în care se cuprind actinomicetele. Spirocheta. Bacteriile spiralate. Staphyllococcus aureus. la care planurile succesive de diviziune sunt dispuse în mai multe direcţii. . ovoidală.bacterii sferice denumite coci.1 µ m. cu tendinţă de ramificare. au forma unor pătrate cu latura de 1. . Formează placarde de 8-16 celule pătrate rezultate în urma diviziunii. . 16 . rezultând o grupare de celule sub formă de cub (ex. la care planurile de diviziune sunt perpendiculare unele faţă de altele. în formă de spirală cu mai multe ture de spiră. cu perete neted.

Funcţiile biologice ale capsulei sunt următoarele: . sporul bacterian. ribozomii. . ce se pune în evidenţă prin metode imunologice. ñ funcţie de raportul faţă de celula bacteriană capsula este de mai multe feluri: ♦ microcapsula. funcţie de specie. Capsula este o secreţie care apare la unele bacterii. ♦ Peretele celular. situate la suprafaţa celulei bacteriene şi reprezintă organite de mişcare ale acesteia. de la unu până la o sută. . cu o structură complexă formată din următoarele componente. La bacteriile Gram-pozitive corpusculul bazal este format din două discuri (inele). incluziunile.amfitrichă.01-0. În funcţie de inserţia pe corpul bacteriei cilii pot avea următoarele poziţii: . angrenate împreună sub forma butonilor de manşetă. Implantarea lor se face în citoplasmă printr-un corp bazal situat între peretele celular şi membrana citoplasmatică. nu servesc la 17 . Compoziţia chimică a capsulei diferă în funcţie de specia bacteriană la care apare şi de condiţiile de mediu. Prezenţa cililor este caracteristică numai anumitor specii de bacterii. cilindrice.02 µ m pe toată lungimea. Numărul cililor este variabil. Lungimea cililor depăşeşte pe cea a celulei. Viteza de înaintare este mare. cu cili dispuşi în jurul bacteriei. aparatul nuclear. cu grosimea fină de 0. lungi. . alţi constituienţi ca polizaharidele şi polipeptide. aparatul fimbrial şi pilii de sex. Cilii sunt organite lungi de 16-18 µ m şi subţiri. .monotrihă. ♦ Structura intraparietală compusă din: membrana citoplasmatică. în mod excepţional până la de 10 ori. ♦ zooglea ce se prezintă ca un strat mucos neorganizat care înglobează mai multe celule microbiene. Aparatul fimbrial. subţiri.Structura celulei bacteriene Celula bacteriană este o entitate morfologică şi funcţională echivalentă cu celulele organismelor superioare. în număr mare. luând ca reper peretele celular: ♦ Structură extraparietală formată din: capsulă.peritrichă.funcţia de protecţie împotriva fagocitelor la bacteriile patogene.2 µ m.funcţia de virulenţă.funcţia de protecţie împotriva desicaţiei. cu cili dispuşi la un pol sub formă de mănunchi. de la exterior către interior. . un cil la un singur pol. mobile. parcurgând într-o secundă o distanţă de la 10 până la 40 ori mai mare ca diametrul longitudinal al bacteriei. Cilii sau flagelii Cilii sau flagelii sunt formaţiuni filamentoase. vacuolele. Ele au o poziţie radială şi sunt mai scurte ca cilii.lophotrichă. Fimbriile sunt formaţiuni filamentoase prezente pe suprafaţa bacteriilor imobile sau mobile. ♦ stratul mucos caracterizat prin prezenţa unei mase amorfe neorganizate în jurul celulei. citoplasmă. fiind formată din 98 % apă. Cu ajutorul cililor bacteriile se pot deplasa linear sau se pot rostogoli. cu diametrul de 0. mezozomii. de obicei ondulaţi. ce se fixează la exteriorul celulei şi constituie un înveliş în jurul acesteia. de ordinul sutelor (100-400). cilii sau flagelii. cu câte un cil la ambii poli ai celulei.

Acizii teichuronici sunt caracteristici bacteriilor Gram+. molecule mici şi chiar ioni împedicându-le difuzarea în mediu deşi concentraţia extracelulară este mai mică. Pilii sunt.participă la procesul de diviziune celulară.asigură individualitatea morfologică. după Ottow. În sfârşit. 5. rămân fixate pe protoplaşti. Conţine permeazele care asigură transportul activ în interiorul celulei a unor substanţe organice polare din mediu. 6. 2. fiind denumite şi "pili de sex". apendice filamentoase care au un canal prin care se face transferul cromozomului bacterian de la celula mamă (F+) la celula femelă (F-). Coloraţia Gram permite clasificarea bacteriilor după peretele celular în două mari categorii: Gram+ (violet) şi Gram. Proteinele reprezintă peste 50 % din total. la nivelul său ia naştere semnalul care declanşează iniţierea replicării cromozomului bacterian. Acizii lipoteichonici sunt întâlniţi la bacteriile Gram+ asociaţi la membrana citoplasmatică dar se găsesc şi în peretele celular. Lipopoliozidele caracterizează bacteriile Gram. Membrana citoplasmatică are rol în creşterea şi diviziunea celulară. Analiza chimică a membranei evidenţiază trei tipuri de molecule: lipide. Ea menţine în celulă o concentraţie ridicată de macromolecule.de susţinere mecanică. . coloranţi) decât cele Gram+. Fimbriile sunt de natură intracelulară deoarece după îndepărtarea peretelui celular.sunt în general mai rezistente la inhibitori (peniciline. membrana citoplasmatică este suportul enzimelor care participă la sinteza ATP (la eucariote aceste enzime se află în mitocondrii). . 3. . 10-20 % la G-. Acizii teichonici sunt foarte abundenţi la bacteriile Gram+. pe care le aglutiează. . Are o grosime de 7. fiind de mai multe tipuri moleculare: 80-90 % laG+. . acoperă citoplasma bacteriilor şi o separă de faţa internă a peretelui celular. Peretele celular este absent la micoplasmatale. proteine şi glucide. Peretele celular are rol: . Acizii graşi se găsesc sub forma unor lanţuri lungi la nivelul peretelui celular la actinomicete şi la bacteriile coryneforme. Bacteriile Gram.conţine receptori de virus.5 nm şi este constituită din două straturi fosfolipidice. Între cele două categorii există diferenţe mari de compoziţie chimică şi anume: 1.mişcare ci au rol de fixare pe diferite substrate solide sau pe hematii. 4.mediază schimbul de substanţe cu mediu. Mezozomii sunt formaţiuni care derivă din membrana citoplasmatică sub forma unor invaginări.oferă protecţie faţă de şocul osmotic. legate de ADN celular. Peptidogliconul (mureina) este prezent la majoritatea bacteriilor. Aceste organite celulare joacă un rol important în diviziunea nucleului şi în formarea septului care separă cele două celule fiice. Membrana citoplasmatică.şi sunt responsabile de primul control al permeabilităţii celulare. Peretele celular Este invizibil sau foarte greu vizibil la microscopul fotonic şi reprezintă aproximativ 20 % din greutatea uscată a celulei şi 25 % din volumul ei. Membrana citoplasmatică este o barieră osmotică de permeabilitate care reglează pătrunderea în celulă şi eliminarea selectivă a diferitelor substanţe.(roşu). 18 .

După modul de formare. Formă sporului poate fi sferică sau ovală. în anumite condiţii de viaţă. cu un diametru de 10-30 nm. terminală sau laterală. lipide şi apă. Cele cu apă au rol în menţinerea presiunii osmotice în raport cu mediul extern. În interiorul lor se găseşte apă sau gaz. în special la variaţiile temperaturii. sferice. Fiecare ribozom se disociază în două subunităţi. Citoplasma poate fi caracterizată ca un complex de stări fizice într-o continuă transformare. structură şi rezistenţă la factorii de mediu. nucleoproteine. Materialul nuclear ("nucleul") este constituit dintr-un cromozom format de o buclă de ADN aflat în suspensie. Sporul bacterian este o formaţiune care derivă din celula vegetativă a bacteriilor. O celulă bacteriană conţine în medie 18. Ribozomii 70 S joacă un rol precis în cursul traducerii lanţurilor de ARN în proteine. La bacteriile fixatoare de N2. amidon. Vacuolele sunt formaţiuni sferice care apar în citoplasmă în faza de creştere activă a celulelor bacteriene. posedă pe cromozom 1 sau 2 plasmide conjugate şi 10-15 plasmide neconjugate. nitrogenaza care este inhibată de O2. Endosporul (sporul propriu-zis) apare în interiorul unei celule vegetative numită "sporangiu" şi prezintă o mare rezistenţă la condiţiile nefavorabile de mediu. Dispunere sporului în celula vegetativă poate fi centrală.2. 19 . sporul bacterian poate fi de mai multe tipuri: 1. Plasmidele sunt considerate material genetic extracromozomial. Ribozomii sunt formaţiuni citoplasmatice. Ele poartă informaţia pentru degradarea unor substraturi şi pentru rezistenţa la antibiotice. Are un pH cuprins între 7-7. ceea ce implică o răsucire foarte accentuată. Citoplasma.000 ribozomi de tip 70 S. Incluziunile sunt formaţiuni inerte care apar în citoplasmă la sfârşitul periodei exponenţiale de creştere a celulei. în citoplasmă.proteină şi proteină-proteină.La bacteriile purpurii mezozomii conţin pigmenţi clorofilieni. de exemplu. compuşi solubili de natură lipoproteică. fiind independente de nucleu. subterminală. iar cele cu gaz au rol de flotaţie. Fiecare subunitate 50 S este legată de o subunitate 30 S prin intermediul legăturilor ARN . Ele pot fi formate din glicogen. Replicarea plasmidelor se produce în două momente diferite: atunci când celula se divide şi atunci când se produce procesul de conjugare. Bacteriile pot conţine mai multe plasmide. în funcţie de starea fiziologică a vârstei celulei. este un sistem coloidal constituit din săruri minerale. Sporul este o formă de conservare a speciei la condiţiile nefavorabile de mediu şi concentrează într-un volum redus toate componentele esenţiale ale celulei din care provine. La bacteriile nitrificatoare numeroasele invaginări ale membranei citoplasmatice măresc suprafaţa de schimb enzimatic. Lungimea acestuia este mare. carbonat de calciu şi fosfat anorganic. este protejată de mezozomi. O celulă vegetativă poate forma un singur endospor. Plasmidele nu sunt indispensabile pentru viaţa celulară dar pot aduce un avantaj selectiv. ajungând la Escherichia coli la 1 mm. 30 S şi 50 S. Escherichia coli.

Gonidia apare endocelular prin condensarea şi fragmentarea protoplasmei unei celule vegetative numită gonidangiu. Chiştii sunt stadii de rapaus sau supravieţuire. 3. 4. În interiorul unei celule apar de regulă mai multe gonidii care sunt eliberate în mediu prin ruperea peretelui gonidangiului. organice şi anorganice. Compoziţia chimică a bacteriilor Compoziţia chimică a celulei bacteriene nu diferă prea mult de cea a celorlalte organisme vii. Au o rezistenţă mai mică decât endosporul şi nu sunt termorezistenţi. Glucidele reprezintă 4-25 % din greutatea uscată a celulei bacteriene şi se găsesc sub formă de glucide simple (mono şi dizaharide) şi polizaharide.este solvent al compuşilor hidrosolubili. Au o formă neregulată şi o rezistenţă intermediară între cea a endosporului şi celula vegetativă. .intră în compoziţia unor constituienţi celulari. Se găseşte sub formă de apă liberă sau legată de diferite componente celulare. . Apa îndeplineşte numeroase funcţii: . Artrosporii se formează prin fragmentarea unor celule vegetative. ARN t.condiţionează activitatea enzimelor. Sporosarcina.asigură transportul elementelor de metabolism. . Sărurile minerale reprezintă 2-20 % din greutatea uscată a bacteriilor şi sunt reprezentate de principalele elemente. Proteinele au rol structural iar unele îndeplinesc funcţia de enzime.reglează pH-ul.reglarea presiunii osmotice. 2. Glucidele simple participă la metabolismul bacterian iar polizaharidele au rol structural.Bacteriile susceptibile de a produce endospori aparţin genurilor: Bacillus. 20 .este mediu de dispersie pentru constituienţii chimici insolubili în apă. 600 molecule diferite. iar această variaţie este specifică depinzând de vârsta celulei şi compoziţia mediului de cultură.activează unele sisteme enzimatice. Delsulfatomaculum.influenţează permeabilitatea peretelui celular. din greutatea uscată a bacteriilor. Ea conţine cca. prin îngroşarea pereţilor şi acumularea de material de rezervă. Principala lor funcţie priveşte capacitatea de reproducere. formate ca răspuns la modificările de mediu şi provin din transformarea unei celule vegetative. . ARN r. . . Cel mai bine este reprezentat fosforul (∼ 45 %). Thermoactinomyces. Substanţele minerale au rol în: . energetic sau de material de rezervă. Reprezintă 1/5 din conţinutul celular. ARN reprezintă cca 17 % din greutatea uscată a celulei bacteriene şi se găseşte localizat în citoplasmă sub trei forme: ARN m. Proteinele reprezintă cca 60 % din greutatea uscată a bacteriilor şi se găsesc sub formă de holoproteine şi heteroproteine. Lipidele se găsesc în membrana citoplasmatică şi sub formă de granule intracitoplasmatice. Apa este mediul biogen esenţial şi reprezintă 78 % din greutatea medie acelulei bacteriene. dublu helicale. Lipidele se găsesc în proporţie de 1-20 %. ADN se găseşte sub forma unei singure molecule circulare. Clostridium. Acizii nucleici. . Sporolactobacillus. Artrosporii sunt caracteristici bacteriilor actinomicete. neavând rezistenţa caracteristică sporului.

bacterii cromopare. .prin înmugurire. antocianici.Pigmenţii sunt substanţe colorate care se găsesc în citoplasma bacteriilor cromogene. Staphylococcus aureus). Pigmenţii pot fi de mai multe tipuri. În afara diviziunii celulare. iar durata unei generaţii este minimă. de protecţie împotriva radiaţiilor luminoase şi ultraviolete. de catalizatori ai celulei vii. termolabile. 21 . Pseudomonas fluorescens). 2. criolabile şi sensibile la acţiunea radiaţiei ultraviolete. după compoziţia chimică: bacterioclorofite.fragmentarea conţinutului celular în mai multe elemente. După substratul asupra căruia acţionează enzimele se clasifică în: . . care se face prin diviziune celulară. Creşterea şi multiplicarea bacteriilor Ciclul de dezvoltare al bacteriilor se compune din două faze: creşterea şi multiplicare. deoarece celula trebuie să se adapteze la substrat. . când numărul bacteriilor din inocul nu creşte. a cărei viteză creşte progresiv şi în care celulele sunt tinere. rol de vitamine. pigmenţi melanici (brun sau negru). . la care pigmentul rămâne localizat în celula bacteriană (Ex. Diviziunea celulară poate fi: . . Această creştere se continuă până la atingerea unei limite. Prin creştere se înţelege procesul de neoformare. când celulele fiice rezultate sunt egale. Sunt sintetizate în tot cursul vieţii bacteriei.bacterii cromofore. când celulele fiice rezultate nu sunt egale. care acţionează lent. care sunt preexistente şi care acţionează rapid asupra unui substrat. Faza de lag sau (creştere zero). apariţia enzimelor fiind legată de mediu. Faza exponenţială sau de multiplicare logaritmică. Această fază durează aproximativ 2 ore şi este o etapă de adaptare la noile condiţii de cultură.enzime adaptive. iar cultura nu este vizibilă macroscopic.endoenzime sunt secretate intracelular şi participă la reacţiile de sinteză (anabolism).heteromorfe. După viteza de acţiune enzimele pot fi de două categorii: .izomorfă. bacteriile se împart în două categorii: . galbeni. în care procesul se accentuează în progresie geometrică. a substanţei de constituţie. rol antibiotic. Prin multiplicare se înţelege sporirea numărului de indivizi. când survine diviziunea celulară. 3. pigmenţi carotenoizi (roşii. Enzimele bacteriene constituie o grupă de proteine cu importanţă biologică deosebită. portocalii). ele sunt angrenate în procesele de catabolism.exoenzime care sunt eliberate în mediul înconjurător acţionând asupra unui substrat din afara celulei. este cuprinsă între momentul însămânţării bacteriilor şi momentul începerii multiplicării. fiind solubile în apă. la care pigmentul este eliminat în mediul pe care îl colorează (Ex. s-a constatat că acest proces se realizează în mai multe faze succesive: 1. în protoplasma bacteriei. în condiţii favorabile. Pigmenţii pot avea rol în fotosinteză. care corespunde începerii multiplicării. Faza de accelerare a ritmului de creştere. După localizarea pigmenţilor faţă de celulă. Evoluţia unei culturi bacteriene În urma studierii multiplicării bacteriilor pe medii artificiale.enzime constitutive. multiplicare se mai poate realiza prin: .

lipsa substanţelor nutritive esenţiale din mediul nutritiv.602 8 3 0. Faza încetinirii ritmului de creşterem când rata multiplicării începe să scadă progresiv.010 4. la întuneric.fototrofe (fotosintetizante) a căror sursă primară de energie este lumina. . Faza iniţială de declin.aritmetic log2 log10 1 0 0. . cu un ritm de dispariţie constant. în care numărul celulelor viabile scade progresiv.708 1024 10 3.903 16 4 1. cu forme de involuţie.505 64 6 1. când apar numeroşi spori. alcooli etc.301 4 2 0. Faza finală de declin încheie evoluţia unei culturi prin moartea în ritm lent a celulelor până la sterilizarea completă a culturii.204 32 5 1. 22 . După sursa de energie bacteriile pot fi clasificate astfel: . în cazul celor chimiotrofe. fie energia radiantă luminoasă în cazul celor capabile de fotosinteză. Faza staţionară.000 2 1 0. 6. Nutriţia bacteriilor Bacteriile pot folosi pentru manifestările lor vitale. care se caracterizează prin faptul că numărul celulelor rămâne constant din cauza echilibrului ce se stabileşte între numărul celulelor ce mor şi a celor ce apar în urma unei diviziuni foarte lente.Creşterea exponenţială a unui organism unicelular ce realizează o generaţie la 20 minute (după Stanier. cu ritm de creştere zero.107 256 8 2.modificările fizico-chimice ale mediului de cultură (acumulare de acizi. 1966) Timpul (minute) 0 20 40 60 80 100 120 140 160 180 200 Număr de diviziuni 0 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 Număr de organisme exprimat în: nr.408 512 9 2. 8.). 7.806 128 7 2. fie energia eliberată prin reacţii chimice oxidative. Faza intermediară de declin în care numărul celulelor continuă să scadă. Această fază corespunde celulelor mature. prin moartea unora dintre ele.acumularea produşilor de catabolism şi a toxinelor în concentraţii incompatibile cu viaţa celulelor.competiţia pentru O2 sau activitatea slabă a substanţelor folosite pentru procesele respiratorii. Această fază corespunde celulelor bătrâne. Oprirea multiplicării bacteriilor şi în cele din urmă moartea lor se datoreşte unei serii de factori ca: . 5. .

pornind de la surse simple anorganice de C şi N ca: CO2. . au nevoie de o concentraţie de O2 mai mică decât aceea din aerul atmosferic. în funcţie de condiţiile de mediu. Această particularitate se datorează sensibilităţii unora dintre enzimele lor la condiţiile de oxidare puternică.Paratrofia reprezintă tipul de nutriţie la care creşterea este dependentă de energia furnizată de celula parazitată. corespunde capacităţii de sinteză a tuturor constituienţilor celulari prin mijloace proprii. Suşele bacteriene în cauză. ele pot fi saprofite (epifite) sau parazite pe organele 23 . în prezenţa O2. posedă în membrană. Microorganismele microaerofile. Respiraţia microorganismelor După exigenţele faţă de oxigenul molecular. 3. Unele microorganisme de acest tip respirator (levurile) pot trece de la un metabolism aerob la unul anaerob. Microorganisme strict (obligatoriu) anaerobe. gheaţa nu se formează la plante decât în prezenţa bacteriilor specifice care. pură. Microorganisme facultativ anaerobe. Bacteriile care folosesc o sursă organică de carbon sunt denumite bacterii de fermentaţie iar cele care utilizează o sursă organică de azot mai sunt denumite bacterii de putrefacţie. care nu se pot dezvolta în prezenţa oxigenului molecular. La temperaturi situate între -10oC şi zero.. Grupe particulare de bacterii Bacteriile glasogene Apa chimică şi biologică. care se comportă ca acceptor final de H. În concluzie. Supusă la temperaaturi inferiore lui zero grade. în funcţie de disponibilităţile de O2 şi care au în mod obişnuit un metabolism anaerob fără a fi însă sensibile la prezenţa O2. NH3. aparţin speciilor Pseudomonas syringae şi Erwinia herbicola. 4. Ele nu dispun de enzimele respiratorii din categoria citocromilor. autotrofele prin sintezele lor generează substanţa organică plecând de la compuşi minerali simpli. bacteriile prezintă următoarele tipuri de nutriţie: . NO3-.Autotrofia. Microorganisme strict (obligatoriu) aerobe care folosesc O2 ca acceptor final de H. Aceste nuclee pot fi reprezentate de particulele minerale care provoacă congelarea începând de la -10oC. În funcţie de capacitatea de sinteză a metaboliţilor esenţiali.chemotrofe (chimiosintetizante) a căror sursă de energie este obţinută la întuneric în urma reacţiei de oxido-reducere a unor substanţe organice sau anorganice. NO2-. . 2. Anaerobioza lor strictă constă în faptul că. având nevoie de prezenţa continuă a oxigenului atmosferic. putând fi cultivate numai pe medii sărăcite în O2. ea nu îngheaţă decât în prezenţa nucleelor glasogene. implică incapacitatea de sinteză a unor metaboliţi esenţiali şi de aceea este nevoie de prezenţa substanţelor organice ca sursă de C sau N. microorganismele se grupează în patru tipuri respiratorii: 1. pe când heterotrofele nu-şi pot realiza sintezele proprii decât dacă dispun de substanţe organice pe care le descompun până la produşi mai simpli şi pe care îi utilizează în metabolismul lor.Heterotrofia. care sunt capabile să-şi orienteze metabolismul spre respiraţie sau spre fermentaţie. poate rămâne în stare lichidă până la -40oC. care este toxic şi nu apă. se formează peroxidul de hidrogen. nucleele glasogene.

cireş. cu o compoziţie chimică asemănătoare celulei animale. la care celula este delimitată de o membrană lipoproteică. porumb. pe când plantele martor netratate cu bacterii rămân imune la toate alterările vizibile. în special pomii fructiferi şi viţa de vie. aplicarea de polimeri care limitează schimburile termice cu exteriorul etc. tomate. flori. Sunt considerate cele mai mici organisme capabile de creştere autonomă pe medii acelulare.Acholeplasma. prun. dacă ele sunt plasate (ţinute) 1 oră la -5oC. fructe). Micoplasmele sunt grupate în clasa Mollicutes (moli = moale.Mycoplasma. Suşele bacteriene active. căpşun). forsiţia. datorită capacităţii de a induce formarea gheţii. Bacteriile glasogene care provoacă îngheţarea au fost observate la plante foarte diverse (pin. a microorganismelor antagoniste. Alte proteine care au o structură repetitivă sunt prezente de asemenea. piersic. folosirea bacteriofagilor. syringae glasogenă este utilizată pentru obţinerea zăpezii artificiale (Snow max). acest polipeptid comportă repetiţii în mai mult de 100 exemplare. Compus din 1200 de aminoacizi. a cărei creştere este dependentă de prezenţa sterolilor în mediu. cais. cu două genuri: . Proteina este formată din 1200 de aminocizi cu o structură repetitivă foarte accentuată. La viţa de vie s-a observat o corelaţie ridicată între numărul de bacterii glasogene prezente pe muguri şi pierderile cauzate de frig la temperaturi apropiate de 0oC. care aplicate pe plante inhibă dezvoltarea speciilor glasogene În sens pozitiv specia Ps. în sângele a numeroase specii de animale din regiunile polare. syringae. 24 . ceea ce le oferă un avantaj selectiv considerabil. fasole. Pe de altă parte suşele inductoare de gheaţă se multiplică abundent pe organele necrozate prin îngheţ. Când o suspensie de bacterii glasogene este pulverizată pe frunze. Procentul de nuclee glasogene este ridicat la Ps. fumigaţii. unde ele au un efect antigel. Bacteriile glasogene joacă un rol important în practică deoarece provoacă îngheţarea în primăvară a numeroase plante. pliabil şi cute = piele). Micoplasmele Micoplasmele reprezintă un grup particular de bacterii lipsite de perete celular. prezintă o genă specifică care cedează o proteină foarte particulară în membrana lor. Reducerea numărului de repetiţii în lanţul polipeptidic reduce activitatea glasogenă. syringae (60 %) şi mai mic la E. apar simptomele îngheţului cu ofilirea ireversibilă.). Binenţeles că se încearcă stoparea acţiunii acestor bacterii pe diferite căi (tratamente chimice cu antiabiotice. Puterea glasogenă a bacteriilor se exprimă "in vitro" sau în "in vivo" pe organele plantelor. . care se dezvoltă independent de steroli. herbicola (1-5 %). pulverizări cu apă. În ultimii ani s-a obţinut prin inginerie genetică suşe neglasogene de Ps.plantelor în cauză (frunze.

încât polimorfismul acestora nu trebuie confundat cu pleomorfismul care implică obligatoriu existenţa a mai mult de o formă celulară distinctă.rezistenţa la antibiotice care acţionează asupra sintezei peretelui celular (penicilina). aderente la substrat. roşu. fiecarespecie are o morfologie caracteristică. fără pereţi transversali. fiind sferici ovali. care le permite să se dezvolte pe substraturi organice dintre cele mai diferite. diplococi. portocaliu.5-2 µ m şi prezintă o structură de tip procariot. Dimensiunile lor variază de la 125250 nm la formele sferice. până la 150 µ m la cele filamentoase. micoplasmele au o plasticitate naturală foarte mare. Datorită lipsei peretelui celular. Actinomicetele produc pigmenţi care dau miceliului aerian culori diferite (galben. pe resturi vegetale actinomicetele încep să se dezvolte numai după ce bacteriile şi ciupercile au încetat să se mai multiplice. instalarea lor în diferite organisme fiind uşurată de natura chimică a membranei similară membranelor gazdei. în cursul vieţii unui organism. . cu tendinţă de ramificare. cultivate în condiţii de mediu bine definite. violet până la albastru sau cenuşiu).Morfologie. Cu toate acestea. atunci când toate substanţele uşor asimilabile din resturile vegetale au fost descompuse de predecesorii lor. alungiţi sau cilindrici. în descompunerea 25 . Pe medii de cultură solide formează colonii dense cu aspect cartilaginos sau cretos. În condiţii naturale micoplasmele sunt parazite. Sporii sunt de asemenea variaţi ca formă. filamentoase.capacitatea de a traversa filtrele bacteriene. înmugurire şi fragmentarea filamentelor. Sporoforii sunt diferiţi ca formă: spiralaţi. În condiţii naturale. Actinomicetele Actinomicetele constituie un grup mare de bacterii filamentoase. O particularitate a fiziologiei actinomicetelor este modul lor de nutriţie omnivor. . Pe aceste colonii se formează sporofori cu spori. caracterizate printr-o mare varietate morfologică. drepţi sau curbaţi. Majoritatea actinomicetelor au o formă alungită filamentoasă. în special. Micoplasmele produc peste 40 de boli la plante dar şi la animale şi om. Multiplicarea micoplasmelor se poate realiza la aceeaşi specie prin diviziune. deoarece au particularitate de a forma hife (filmente) ramificate şi spori de diseminare. Gram pozitive. La unele specii pigmenţii difuzează în mediu. Suprafaţa sporilor este netedă sau prezintă diverse ornamentaţii. Lipsa peretelui celular este răspunzătoare de instabilitatea morfologică şi de alte proprietăţi cum ar fi: . Capacitatea lor de a degrada substanţele organice dintre cele mai complexe le conferăun rol important în natură. Metabolism. Micoplasmele sunt Gram-negative.sensibilitatea osmotică. corespunzând unor celule foarte lungi. fiind descrise mai multe tipuri morfologice ca: sferice-cocoidale. . Morfologie.tendinţa de pătrundere şi creştere în profunzimea mediilor. Multă vreme actinomicetele au fost considerate ca făcând parte din categoria ciupercilor. Filamentele miceliene au un Ø cuprins între 0. de unde şi aspectul lor de miceliu. multinucleate.

Unele grupe de bacterii trăiesc în simbioză cu plantele superioare producând nodozităţi şi realizează fixarea azotului atmosferic. fosforul. calciul. Bacteriile prezintă: a) nucleu complet 26 . Importanţa lor practică este legată în mod deosebit prin intermediul speciilor genului Streptomyces. deci la îmbunătăţirea structurii solului. deci menţin sau schimbă echilibru biologic din sol. a pectinelor. Alte grupe de bacterii au capacitatea de a secreta enzime extracelulare cu care lizează unele bacterii sau ciuperci. Unele specii bacteriene au capacitatea de a produce antibiotice. propionică etc. fermentaţia amidonului. acestea contribuie la agregarea particulelor de sol. Prin unele substanţe bacteriene de natură mucilaginoasă cum sunt polizaharidele capsulare. Bacteriile contribuie şi la formarea substanţelor humice. butirică. animale şi om. În sol acestea participă la degradarea biologică şi mineralizarea substanţelor organice. îmbogăţind solul în materie organică. Rolul bacteriilor în natură Bacteriile care trăiesc în natură joacă un rol important în mineralizarea compuşilor organici. Aproximativ 50 % din tulpinile izolate în natură produc antibiotice. altele activează în zona rădăcinii plantelor contribuind la dezvoltarea acestora şi la sporirea activităţii rizosferice. de producere de substanţe antibiotice (până în prezent peste 500 de antibiotice distincte). fermentaţia lactică. Unele actinomicete produc boli la plante. Test de autoevaluare 1. contribuind astfel la realizarea circuitului elementelor în natură (azotul. În medii specifice unele grupe de bacterii produc procese fermentative utile ca.substanţelor organice din nămoluri şi sol. care pot limita dezvoltarea unor grupe de microorganisme din sol. magneziul şi microelementele). potasiul. Bacteriile sunt organisme: a) pluricelulare b) acelulare c) unicelulare 2.

4. Celula bacteriană este protejată de: a) membrană celulară b) membrană citoplasmatică c) perete celular d) nu este protejată 4.b. Bacteriile au dimensiuni care se măsoară în: a) mm b) cm c) nm d) µ m Rezultate corecte: 1 . iar altele filamentoase. Celulele prezintă un perete rigid. Mecanismul lor fotosintetic este identic cu cel al algelor eucariote. 27 . Unele cyanobacterii sunt unicelulare. având o mobilitate de tip glisant. Pigmenţii fotosintetizanţi sunt reprezentaţi numai de clorofila "a" şi deficobiliproteine (alloficocyanina. Peretele celular poate fi acoperit la exterior cu o teacă gelatinoasă sau fibroasă. 3 .µ m. Cyanobacteriile sunt strict fotoautotrofe şi nu se pot dezvolta numai în prezenţa substanţelor organice. formând lanţuri mai lungi. Cele mai multe Cyanobacterii sunt mobile întrun anumit stadiu de dezvoltare. asemănător cu cel de la bacteriile Gram-negative. 4 . multistratificat. asemănânduse cu bacteriile filamentoase glisante de tip Beggiatoa. 2. CYANOBACTERIILE (ALGELE ALBASTRE-VERZI) Sunt organisme procariote care folosesc apa ca donator de electroni şi în prezenţa luminii produc oxigen. ficocyanina şi uneori ficoeritrina).c.b) nucleu fără membrană c) nu prezintă nucleu 3. nu au nevoie de vitamine ca factor de creştere.c. În citoplasmă se observă vacuole cu gaze ce au rol de flotaţie. 2 .

Oscillatoria şi Lyngbia. Din acest grup ca reprezentanţi cităm: Paramoecium. Din clasa Sarcodina cele mai răspândite genuri sunt: Negleria. În urma contopirii gameţilor iau naştere zigoţii care în condiţii neprielnice se transformă în zigochişti sau chişti de repaus care au o mare rezistenţă la temperaturi nefavorabile.5. Amoeba. concentraţii mari de săruri solubile. PROTOZOARELE Sunt organisme unicelulare la care se cunoaşte un anumit ciclu evolutiv şi care reprezintă vieţuitoare complete şi independente. amidonul. în care se găsesc incluziunile granulare. grăsimi şi substanţe proteice de rezervă cum este volutina. Clasa Infusoria (Ciliata) cuprinde protozoare care se mişcă cu ajutorul a numeroşi cili care sunt excrescenţe protoplasmatice. Euglena. La revenirea condiţiilor favorabile. fiind cuprinse în încrengătura Protozoa. Înmulţirea protozoarelor se face pe cale asexuată prin împărţirea celulei în două părţi aproape egale. Genurile Nostoc şi Anabaena ce au capacitate de a fixa azotul molecular trăiesc în solurile umede din orezării. Cele autotrofe posedă în celule cromatofori. participând la procesul de solificare şi favorizează dezvoltarea în masa lor mucilaginoasă a unor bacterii fixatoare de azot între care Azotobacter şi Clostridium. Dintre cyanobacterii mai răspândite în natură sunt genurile Gloeocapsa şi Chroococcus care sunt organisme unicelulare. regn. în urma cărui proces apar două celule fiice. Sunt mai tolerante faţă de condiţiile extreme nefavorabile decât algele eucariote. În sol sunt răspândite protozoare din următoarele clase: Rhizopoda. 2. Protista. în apele dulci şi ape sărate din mări şi oceane. În acelaşi timp s-a constatat că prin moartea lor protozoarele pun la dispoziţia microorganismelor surse nutritive care stimulează creşterea numărului acestora în sol. Ele constituie primele organisme ce populează rocile dezagregate. sărurile de amoniu. prin conjugare între gameţi.iar ca sursă de azot folosesc azotaţii. Ele sunt în majoritate prădători ce se hrănesc cu bacterii şi se găsesc în sol între 10. Alte grupe sunt filamentoase ca. condriozomii. Celula unui protozor se compune din protoplasmă. precum şi diferite substanţe de rezervă. fiind fixatoare de azot (Nostoc şi Anabaena). Înmulţirea sexuată are loc după mai multe diviziuni simple. Balantiophorus şi Colpoda. 28 . unde asigură N2 necesar plantelor. De asemenea.. Ca reprezentanţi avem genurile Bodo. iar unele specii folosesc azotul molecular. Sunt mult răspândite în sol. leucozina. uscăciune sau acumulare în mediul ambiant a unor factori nocivi. Ca microprădători protozoarele contribuie la diminuarea numărului de bacterii în sol. Ca substanţe de rezervă în celulele de protozoare s-au descoperit. Mastigophora (Flagelata) şi Infusoria (Cilliata). se găsesc unul sau mai mulţi nuclei cu forme şi structuri diferite. glicogenul. Clasa Mastigophora (Flagelata) are în sol forme autotrofe cât şi heterotrofe. din zigochişti apar indivizi obişnuiţi. Sarcodina. Rolul protozoarelor în sol este secundar faţă ce acele al bacteriilor şi ciupercilor.000 până la câteva sute de exemplare la grmul de sol.

format din hife simple sau ramificate.000 de indivizi pe gramul de sol. De asemeni. Se trage de aici concluzia că protozoarele fagocitând bacteriile. sub formă de dermoplast ca la Saccharomycetaceae. ascospori sau bazidiospori. În urma procesului de reducere cromatică se revine la faza asexuată reprezentată prin spori haploidali ce poartă denumirea de spori imobili. prin fragmente de tal sau prin înmugurire. aparatul vegetativ poate fi unicelular. Pe de altă parte se presupune că protozoarele ar elimina în mediu de cultură unele substanţe stimulatoare pentru dezvoltarea bacteriilor. zoospori.gimnoplast su o asocierede gimnoplaşti ce formează un plasmodiu. La ciupercile din subîncrengătura Ascomycotina. iar la majoritatea este un tal filamentos pluricelular. sau masiv la unele ciuperci din subîncrengătura Basidiomycotina. s-a fixat mai mult azot decât la culturile martor. Basidiomycotina şi Deuteromycotina.sexuat.vegetativ. formând corpuri de fructificare de dimensiuni vizibile cu ochiul liber (carpofori). Talul ciupercilor poate fi filamentos la ciupercile microscopice.000 şi 1. format din hife septate. protozoarele ar contribui şi la formarea humusului. CIUPERCILE Ciupercile reprezintă un grup numeros la care se cunosc cca.asexuat. formează colonia să producă mai multe celule tinere care sunt mai active în fixarea azotului molecular. formează asociaţii sub formă de micoriză cu rădăcinile plantelor.În unele experienţe cu Azotobacter în culturile la care s-au adăugat protozoare (Colpidium colpoda). Morfologia ciupercilor Aparatul vegetativ este un tal prezintă cu constituţie variată iar complexitatea acestuia creşte pe măsura evoluţiei filogenetice. Astfel. la ciupercile din subîncrengătura Mastigomycotina aparatul vegetativ este o celulă nudă . neseptat. ele constituie o componentă importantă a microflorei solului la care s-au identificat peste 170 de genuri şi peste 800 de specii. prin unirea gameţilor care dau produşi de fecundaţie ce poartă denumiri diferite ca: zigoţi. după gruparea sistematică din care ciupercile fac parte. 29 . Ciupercile au un rol important în natură participând în descompunerea substanţelor organice.6. . produc substanţe antibiotice participând în acest fel la antagonismul microbian şi la reglarea echilibrului biologic în sol. După alţi autori în afară de acţiunea indirectă asupra biologiei solului. 2. 100. asce şi bazidii.000. Reproducerea ciupercilor Ciupercile se pot reproduce pe mai multe căi şi anume: . La ciupercile din Zigomycotina aparartul vegetativ cu aspect filiform este un sifonoplast. Frecvenţa lor în sol variază între 8.000 de specii. . fiind cuprinse în regnul Fungi. prin spori haploidali ce apar pe corpi de fructificare special formaţi pe miceliu.

apar ramificaţii laterale la câţiva µ m distanţă de apex.saprofite. Protozoarele sunt: 30 . care se dezvoltă numai pe substraturi organice în descompunere. Temperatura maximă limită de dezvoltare este de 60-62oC. afluxul de elemente nutritive realizându-se din regiunile mature în zonele de creştere. necesare creşterii în lungime. Optimul fiind situat între 5. Majoritatea ciupercilor pot să se dezvolte într-o zonă de pH cuprins între 4. Majoritatea ciupercilor sunt mezofile cu un optim de creştere situat între 25-35oC. neputând fi cultivate pe medii artificiale. Ciupercile termofile joacă un rol important în procesele de degradare a compostului. Nutriţia.5 sau acido-tolerante. care se dezvoltă numai în ţesuturi vii.facultativ saprofite. La un moment dat apare o concurenţă trofică între axul principal şi ramificaţiile principale. Acumularea apicală a veziculelor implică o circulaţie acropetală a conţinutului citoplasmatic. Dacă veziculele purtătoare de enzime de creştere sunt prea numeroase. sunt ciupercile care în mod normal se dezvoltă ca parazite. dar în anumite condiţii se dezvoltă şi parazit. După felul substratului folosit ciupercile se împart în: .facultativ parazite. . . prezentând o nutriţie heterotrofă.parazite. dar într-o anumită perioadă a ciclului ontogenetic cu o nutriţie saprofită.5-8. sunt cele care în majoritatea timpului se dezvoltă pe substraturi în descompunere. altele sunt strict anaerobe. dar majoritatea sunt aerobe. PH-ul. Există specii de ciuperci acidofile cu creştere la un pH inferior lui 4. .Unele specii de ciuperci sunt microaerofile. Apexul hifelor este bogat în vezicule ce conţin hidrolaze şi sintezaze. Cyanobacteriile sunt: a) procariote b) eucariote c) entităţi infecţioase 2. Aeraţia. dată în principal de conţinutul mai scăzut al mediului în elemente nutritive. secundare sau terţiare.5-7. Ciupercile sunt organisme total lipsite de pigmenţi asimilatori. Unele specii sunt termotolerante (20-50oC). Cerinţe faţă de mediu Temperatura.5.Creşterea Creşterea filamentelor miceliene este strict apicală comparativ cu creşterea intercalară cunoscută la alte organisme filamentoase. Te de auto valuare st e 1.

alcătuite dintr-un lanţ de 240 de aminoacizi. brune. Prionii sunt molecule proteice cu greutatea moleculară de 27 kilodaltoni. Structura virusurilor Genomul viral (ADN sau ARN. . Regnul Fungi (ciuperci). REZUMAT MODUL I Poziţia microorganismelor în lumea vie 1. . sau cireaşă cu coadă Dimensiunile virusurilor = 17 nm . roşii.bacterii spiralate.bacterii sferice (coci). Ciupercile au o nutriţie: a) autotrofă b) heterotrofă c) paratrofă Rezultate corecte: 1 .2500 nm. 2 . 2.bacterii filamentoase. Morfologia bacteriilor .c.b. Morfologia virusurilor formă cilindrică-alungită sau de bastonaş. Regnul Protista (protozoare. traheofite).bacterii sub formă de bastonaş (bacili). Regnul Animalia (animale multicelulare). Regnul Plantae (alge verzi.a. 4. 5. diatomee). . Regnul Procaryotae (bacterii. formă paralelipipedică formă de cartuş sau obuz formă de mormoloc. cianobacterii = alge albastre-verzi). niciodată ambele) şi capsida virală alcătuită din subunităţi proteice Bacteriile Sunt organisme unicelulare cu o structură complexă de tip procariot. 3. brofite.a) animale unicelulare b) plante c) organisme unicelulare independente 3. 31 . 3 . formă sferică (izometrică). Virusurile sunt entităţi infecţioase constituite din proteină şi un acid nucleic.

vacuolele. 32 . De aici rezultă că. "un corp istoric natural care s-a format din rocă prin influenţa simultană a factorilor fizici. climatul zonei. Nutriţia. vegetaţia. mezozomii. Sunt organisme unicelulare. relieful şi vârsta solului. Protozoarele. sexuat. heterotrofe. aparatul nuclear. Acceptăm definiţia ce consideră solul ca rezultat al unui proces istoric îndelungat şi care se formează sub influenţa factorilor naturali şi ai activităţii omului. pentru ca să ofere condiţii vitale optime microorganismelor care îl populează. facultativ parazite. 1954). După felul substratului folosit ciupercile se împart în: saprofite. prin diferite metode de întreţinere şi exploatare. Solul apare. Nici unul dintre factorii menţionaţi nu poate fi considerat unic sau preponderent în formarea solului. citoplasmă. ♦ Peretele celular. aparatul fimbrial şi pilii de sex. fie prin dirijarea lor de către om. Ciupercile. Solul. şi între plante şi animale. ca rezultat al interacţiunilor îndelungate între aer şi pământ. care. Sunt organisme heterotrofe. tal filamentos. la rândul lor. Reproducerea ciupercilor se poate realiza: vegetativ. chimiosintetizante. trebuie să îndeplinească unele condiţii chimice şi fiziologice. contribuie la formarea şi fertilitatea solului. mobile. deoarece ei acţionează simultan. sporul bacterian. Grupe particulare de bacterii Bacteriile glasogene Micoplasmele Actinomicetele Cyanobacteriile (algele albastre-verzi) Sunt organisme procariote. Structura celulei bacteriene ♦ Structura extraparietală formată din: capsulă. Morfologia ciupercilor. solul poate asigura condiţii favorabile pentru creşterea.SOLUL CA MEDIU DE VIAŢĂ PENTRU MICROORGANISME Solul a fost definit în diferite feluri. ♦ Structura intraparietală compusă din: membrana citoplasmatică. asexuat. dezvoltarea şi înmulţirea microorganismelor şi plantelor. Aparatul vegetativ poate fi: gimnoplast. eucariote. ribozomii. parazite. fotoautotrofe. facultativ saprofite. pe de altă parte.bacterii pătrate. sifonoplast. astfel. pe de o parte. Dintre factorii naturali menţionăm: natura rocii-mamă. chimici şi biologici" (Fedorov.. plasmodiu. incluziunile. tal masiv. care se realizează fie prin fenomene naturale. MODULUL II microbiologia solului MICROBIOLOGIA SOLULUI 1. eucariote. cilii sau flagelii.

Numărul microorganismelor din sol şi componenţa lor constituie un important criteriu practic în aprecierea activităţii biologice a acestora. deoarece este înclus în structura tuturor proteinelor şi a acizilor nucleici. Macrofauna. Datorită acestor condiţii specifice. cyanobacterii. buruieni etc. viermii inelaţi. Microflora constituie populaţia cea mai importantă pentru viaţa solului. Rădăcinile au în plus un rol important şi în modificarea concentraţiei soluţiei solului (ca urmare a procesului de adsorbţie) şi în eliminarea a numeroase substanţe (în special enzime) care intervin direct în activitatea microorganismelor. dintre care amintim: protozoarele. rolul protozoarelor în sol nu este pe deplin clarificat. Macroflora. Cele care au dimensiuni mai mari formează macropopulaţia solului. de natura solului. Aceste condiţii particulare ale solului. dintre care cele mai numeroase aparţin încrengăturii Flagellate. Aceste condiţii depind. dimensiuni.000 la actinomicete şi 500-5. Restul de vieţuitoare au fost puse în evidenţă numai după perfecţionarea mijloacelor de mărire a imaginii. horticole. între 5. Cea mai importantă indicaţie asupra activităţii microorganismelor din sol este dată de numărul lor în unitatea de volum. Deşi este prezent în natură în cantităţi foarte mari. 33 . contribuie hotărâtor la aprecierea activităţii populaţiei din sol şi a structurii ei. Ea este formată din bacterii. între 3. prin activitatea lor.Prezenţa microorganismelor în sol este influenţată în primul rând. de condiţiile staţionare ale mediului. ciuperci microscopice şi alge.000-50.) care furnizează solului cea mai importantă sursă de materie organică. de greutate sau de suprafaţă. adică de compoziţia lui granulometrică şi de tipul de sol (al stadiului său de dezvoltare). Micropopulaţia din sol este reprezentată de microfloră şi microfaună. furnicile. ce va fi utilizată de microorganisme. cuprinde o diversitate mare de organisme. nematozii (circa 10 mii/mp). Cele care trăiesc continuu în sol se adaptează la condiţii staţionare specifice. organe sub diverse forme) ale plantelor superioare (agricole. Populaţia solului Populaţia solului este constituită din totalitatea vieţuitoarelor care există în sol. Macropopulaţia este reprezentată de macrofloră şi macrofaună. CIRCUITUL AZOTULUI Azotul este un element esenţial pentru existenţa vieţii în biosferă.000 la ciuperci.000 buc.00030. coleopterele şi diverse vertebrate care. în mare măsură. râmele (90-500 kg/ha). apartenenţă sistematică şi activitate biologică. 2. este necesară şi cunoaşterea activităţii biochimice a microorganismelor. numărul de microorganisme aflate în jurul rădăcinilor (rizosferă) depăşeşte cu mult pe cel aflat în restul solului. variază între 1 milion-1 miliard de bacterii. Microfauna solului este constituită din protozoare monocelulare (între 100-1. Deşi acţiunea lor este cunoscută./g sol). coroborate cu acţiunea factorilor ecologici. se găseşte aproape invariabil în forme inaccesibile plantelor şi animalelor. ele formând micropopulaţia solului. este formată din părţile subterane (rădăcini. Pentru edificarea completă a acestei activităţi. tulpini şi frunze ajunse în sol. îmbogăţesc solul în materie organică. Ele au o mare diversitate de forme. Valoarea absolută a unor microorganisme raportată la un gram de sol.000 la alge (la adâncimea de 2-5 cm). ele fiind studiate din cele mai vechi timpuri.

Deşi o perioadă de timp. . În timp ce în ecosistemele naturale. care sunt folosite de plante şi introduse în forme organice utilizând energia obţinută prin fotosinteză. Nitrificarea cu cele două trepte intermediare: nitritarea şi nitratarea în care are loc oxidarea NH3 până la nitriţi respectiv nitraţi. I. azotul gazos atmosferic este convertit la forme fixe (NH4-. NO2-). calculele arătând că aceasta ar putea asigura necesarul pentru cel puţin 800.bacterii fixatoare de N2 libere anaerobe. în sensul că pierderile de azot din sol sunt compensate de procesele de fixare. Pe cale abiotică fixarea se realizează prin iradieri. 34 . Toate procesele desfăşurate pe parcursul celor patru etape sunt mediate numai de bacterii.leguminoase. cantităţile de îngrăşăminte chimice cu N2 aplicate au crescut continuu. din contră. încheindu-se în acest mod circuitul azotului. ♦ nitrificarea.bacterii fixatoare de N2 libere aerobe.neleguminoase. constă în mineralizarea azotului proteic până la NH3. Bacteriile care participă la această fixare au fost grupate astfel: . Fixarea azotului molecular care se poate realiza pe cale abiotică şi biotică. ♦ amonificarea. Din păcate această imensă cantitate este inaccesibilă. rezerva de azot atmosferic. Amonificarea. Denitrificarea este procesul prin care are loc reducerea azotului nitric până la azot molecular. criza energetică a ultimilor ani şi apariţia unor efecte secundare nedorite.Circuitul azotului în natură se desfăşoară pe parcursul a mai multor etape care implică desfăşurarea unor multiple activităţi biochimice. III. Dacă rezervele de azot din sol sunt limitate. circuitul azotului este un proces echilibrat. îngrăşămintele chimice cu N au îndreptăţit speranţele rezolvării şi pe viitor a satisfacerii nevoilor nutritive pentru populaţie. cu excepţia unei etape premergătoare amonificării. organismelor vii şi mai cu seamă plantelor superioare. Pe cale biotică fixarea azotului molecular este un proces lent şi continuu prin care. descărcări electrice şi prin intermediul precipitaţiilor. Aceste etape sunt: ♦ fixarea N2. NO3-. II. pierderile depăşesc ritmul de înlocuire. IV. ♦ denitrificarea. . a impus reconsiderarea acestei posibilităţi. direct.bacterii fixatoare de N2 care trăiesc în asociaţie cu plantele. este practic inepuizabilă. ♦ simbioza Actinomicete . fapt ce duce la apariţia unor frecvente dezechilibre între nevoia de azot şi posibilitatea de a o satisface. în sistemele supuse procesului de agricultură. În cazul celui de-al treilea grup în funcţie de relaţia care se stabileşte între cei doi parteneri: ♦ simbioza Rhizobium . sub acţiunea a peste 100 genuri de bacterii diferite. ♦ simbioza asociativă. proteoliza în care pot acţiona şi microfungii. În cursul ultimilor decenii datorită nevoilor crescânde de hrană pentru o populaţie în permanentă dezvoltare.000 ani. unele au loc în anaerobioză iar altele în prezenţa oxigenului.

nitraţii.000 kcal/kg. Legat de acest aspect. în anul 1971 Hank a sintetizat rezultatele din literatura de specialitate pentru diferite ecosisteme. Fixarea N2 de microorganisme libere aerobe În anul 1901 Beijerinck reuşeşte izolarea din sol a două specii de bacterii. având efecte toxice asupra plantelor şi microorganismelor (Davidescu. cantitatea de azot atmosferic fixată biologic variază între limite foarte largi. De asemenea. Pb. 35 . Creşterea concentraţiei acestora peste o anumită limită. Datorită crizei energetice şi efectelor secundare ale îngrăşămintelor chimice cu N. constatând că în solul nesteril conţinutul în azot creşte. . dar mai ales de planta de cultură.ape 70-250 kg N/ha. Microorganismele fixatoare de azot posedă un complex enzimatic denumit nitrogenază capabil să activeze tripla legătură a moleculei de azot. În acelaşi timp excesul de îngrăşăminte chimice cu azot are efecte negative asupra mediului şi uneori asupra omului prin produsele vegetale pe care acesta le consumă. La adulţi.culturi de câmp 7-28 kg N/ha.pădure 58-594 kg N/ha. Ni. Creşterea conţinutului în proteină la plante sub influenţa îngrăşămintelor cu azot are loc în limita potenţialului genetic al speciei sau soiului. Aceste acumulări în plantele furajere sau alimentare provoacă intoxicaţii grave ce pot duce chiar la moartea individului. 500oC şi la o presiune de 300-600 atmosfere. Prin procesele de fixare biologică sunt introduse în sol cantităţi foarte mari de azot. Acesta a urmărit în paralel variaţia azotului în vase cu sol nesteril şi în vase cu sol steril. La copii. .angiosperme şi alte plante neleguminoase 7-114 kg N/ha. În funcţie de numeroşi factori. care poate fi astfel redusă la amoniac. nitraţii sunt convertiţi la nitrosamină care. utilizarea intensivă a îngrăşămintelor chimice duce la creşterea conţinutului solului în unele elemente (Zn. ceea ce presupune un consum ridicat de energie de cca 22. astfel: . . Procesul de desfăşoară la o temperatură relativ scăzută de 15-40oC frecvent întâlnite în sol şi la presiune atmosferică normală.Azotul atmosferic este convertit.leguminoase 73-865 kg N/ha. de asemenea este otrăvitoare.) care anterior se găseau în forme solubile doar ca urme. Fenomenul de fixare a azotului de către microorgansime a fost pus în evidenţă în anul 1888 de către Berthelot. industrial în NH3 prin procedeul Haber. Cr etc.păşuni 13-99 kg N/ha. sunt reduşi la nitriţi care fiind absorbiţi de sânge reduc capacitatea acestuia de a transporta oxigenul prin formarea metahemoglobinei. Folosirea în doze excesive a azotului duce la spălarea acestuia şi la îmbogăţirea în nitraţi a pânzei de apă freatică care poate fi utilizată ca apă potabilă sau în adăpatul animalelor. care au capacitatea de fixare aerobă a azotului molecular. De aceea excesul de azot duce la o serie de deranjamente şi la acumularea de azot nitric în plante. 1974). pe câtă vreme în vasele cu sol sterilizat nu. Reacţia are loc la temperaturi ridicate de cca. . o atenţie tot mai mare se acordă în ultimul timp mecanismelor naturale de fixare a azotului în sol şi în special fixarea biologică. .

Celulele adulte. . .Rhodopseudomonas sp.2 µ m. Bacteriile din genul Azotobacter sunt răspândite în natură mai ales în solurile cultivate. În funcţie de vârsta coloniei celulele apar diferenţiat: 1. bogate în humus cu reacţie neutră şi se găsesc rar în solurile acide. . glicogen etc. . Dintre acestea cele mai răspândite şi mai cunoscute sunt cele din genul Azotobacter. sunt sferice sau ovale ca nişte coci mari de 2 x 1. cercetările au evidenţiat existenţa şi a altor specii capabile să realizeze acest proces. Dintre cele mai cunoscute specii putem enumera: .Azotobacter insigne.Azotobacter vinelandii. fapt ce explică descrierea la un moment dat a numerose specii separate care ulterior au fost considerate ca sinonime.Beijerinckia indica. cu capetele rotunjite. podzolice. izolate sau în perechi.3 µ m. Pe mediile solide formează colonii lucitoare.5.5 x 1. 36 . care cade treptat la fund. Bacteria se dezvoltă la temperatura cuprinsă între 9-35oC şi la un pH între 5. au aspect de bastonaşe groase de 2 x 4 µ m.8.Azotobacter chroococcum. .Derxia gummosa. vâscoase. Morfologia lor este foarte variabilă în funcţie de condiţiile de mediu. format din două straturi şi apar prin modificarea celulelor adulte sau a celulelor bătrâne. . datorită pigmentului melanic..Azotobacter mobile. Aceştia mai poartă numele de macrochişti.Azotobacter fluminensis.Rhodospirillum sp. conţinând numeroase granulaţii constituite din lipide. Chiştii sunt prevăzuţi cu un perete gros. formează un depozit dens albicios şi care mai târziu devine brun-negru.8-8. În condiţii nefavorabile de mediu apar chiştii. cu tendinţa de scurgere prin glisare pe suprafaţa mediului. Celulele bătrâne care apar în a 5-a zi de dezvoltare a culturii. fiind foarte sensibilă la aciditate sub pH=5. din chişti iau naştere celule tinere care reiau ciclul descris. În condiţii de cultură pe medii lichide Azotobacter formează un văl gros la suprafaţă. Cu timpul ele se colorează în brun-negru. Prin germinare. Celule tinere. care sub această formă se menţine viabil mai multe luni sau chiar ani. volutină.Ulterior. albicios. .Azotobacter macrocytogenes. Citoplasma lor este constituită din proteină concentrată. Azotobacter chroococcum prezintă o serie de aspecte morfologice considerate ca făcând parte dintr-un ciclu de evoluţie corelat cu vârsta. turboase şi mlăştinoase. sunt aproape sferice şi au dimensiuni mai mici de 1.Azotobacter agile. . 3. . . la început incolore. de rezistenţă a germenului. Chistul este o formă latentă. 2. Dintre speciile genului Azotobacter cea mai răspândită şi mai eficace este Azotobacter chroococcum.

Este strict aerobă, Gram negative şi oxidează complet hidraţii de carbon până la CO2, fără a produce în mediu metaboliţi intermediari. În condiţii optime fixează aproximativ 20 mg N2 pentru fiecare gram de glucide oxidate. Randamentul fixării este variabil de la o tulpină la alta, după natura sursei de carbon. Deosebirile dintre diferitele tulpini constau în viteza acţiunii lor, unele fiind în stare să fixeze în 3 zile 100 % din concentraţia finală, în timp ce altele realizează fixarea întregii cantităţi numai după 12 zile. Fixarea anaerobă a azotului molecular Fixarea anaerobă a N2 a fost evidenţiată încă din 1893 de Winogradski care a reuşit izolarea şi cultivarea pe un mediu nutritiv lipsit de N, a speciei Clostridium pasteurianum, specie mult răspândită în sol. Ulterior au fost descrise şi alte specii anaerobe care aparţin genurile: Desulfovibrio sp., Desulfatomaculum sp., Methanobacillus sp. Clostridium pasteurianum, face parte din grupul bacteriilor butirice. Se prezintă în cazul formelor tinere vegetative sub formă de bastonaş Gram pozitiv, cu capetele rotunjite, cu dimensiuni variabile, cuprinse între 1,5-8 x 0,8-1,3 µ m. Este mobil, cu cili dispuşi peritrichi, adesea fuziform. La celulele bătrâne apar forme de involuţie filamentoase sau cocoide, iar conţinutul celulelor este granulos şi se colorează în violet cu soluţie iodurată Lugol, conţinând substanţe iodofile. Bacteria prezintă un spor central cu diametrul de 1-1,3 µ m; este un microorganism anaerob obligat, care se dezvoltă în condiţii optime la 20-30oC şi la un pH = 7,3-8,9. Cultivat pe un mediu ce conţine substanţe hidrocarbonate dar, lipsit de N, obţine energie din fermentarea acestora şi fixează N2 atmosferic. Cantitatea de N fixat este proporţională cu cantitatea de glucoză fermentată şi este de aproximativ 3 mg pe gramul de glucoză consumată. Randamentul fixării N, de către Clostridium pasteurianum este maxim când este asociată cu bacteriile celulolitice anaerobe care pun la dispoziţie hidraţi de carbon solubili ca glicerina sau manita care se găsesc în sol în concentraţii mici. Fixare anaerobă a N2 are un rol esenţial în solurile puţin aerate sau invadate de apă (mlaştini, orezării) unde Clostridium pasteurinum este principalul fixator de azot. În ceea ce priveşte proporţia dintre cele două specii descrise, Fedorov arată că în soluri Azotobacter chroococcum a fost găsit numai în 30 % din cazuri, în timp ce Clostridium pasteurianum în 70 %, având deci o preponderenţă mai mare. Simbioza asociativă Prima semnalare a fixării N2 de microorganisme asociative a fost făcută în anul 1974. Cercetările efectuate au pus în evidenţă existenţa a mai multor specii de bacterii ale genului Azospirillum sp., Bacillus sp., Klebsiella sp., care trăiesc în asociaţie cu rădăcinile unor graminee. - Azospirillum lipoferum - porumb; - Azospirillum brasilense - grâu, orez; - Bacillus macerans - porumb; - Klebsiella pneumoniae - Poa pratensis. În România prima semnalare a fost realizată în anul 1980 de către Hera.
37

Fixarea asociativă este mai răspândită de aproximativ 5 ori în zonele tropicale faţă de zona temperată. Simbioza Rhizobium - leguminoase În solurile cultivate cu leguminoase, în afară de fixarea N2 atmosferic de către bacteriile libere aerobe sau anaerobe se mai produce şi fixarea de către microorganismele simbiotice care trăiesc în nodozităţile de pe rădăcinile acestor plante. Deşi formarea de nodozităţi pe rădăcinile plantelor leguminoase se cunoaşte din antichitate, fenomenul era considerat ca un proces patologic, tumoral sau datorat unor înţepături de insecte. Abia în 1865, Voronin a descris nodozităţile şi corpusculii ce-i conţin, iar în 1887 Beijerinck a izolat şi descris bacteriile care le produc. Biologia bacteriilor de nodozităţi Bacteriile care produc nodozităţi la leguminoasele cu care trăiesc în simbioză, aparţin genului Rhizobium care cuprinde mai multe specii distincte, cu capacitatea de a infecta numai anumite plante gazde, după cum urmează: Rhizobium leguminosarum - mazăre, bob, linte, R. trifolii - trifoiul, R. japonicum - soia, R. phaseoli - fasolea, R. lupini - lupinul, R. meliloti - lucerna. Activitatea diferitelor specii de Rhizobium este variabilă de la o specie la alta, în funcţie de două proprietăţi biologice importante: infecţiozitatea, care reprezintă capacitatea de a produce nodozităţi şi eficienţa, care se referă la capacitatea de a fixa N2. Bacteriile ajung în zona rizosferică la nivelul perişorilor absorbanţi fiind stimulate de secreţiile radiculare care au rol chimiotactic pozitiv, după care are loc un proces de recunoaştere a celor doi parteneri. Recunoaşterea se realizează prin intermediul unor substanţe specifice denumite generic lectine. După legarea ireversibilă are loc deformarea perişorului radicular, care ia formă de cârlig, sub acţiunea unor substanţe eliminate de bacterii. Ulterior, peretele perişorului absorbant este dizolvat sub acţiunea unor enzime secretate de bacterii şi acestea pătrund în interior formând un cordon de infecţie care ajunge în celulele parenchimului cortical. Cordonul este format la început dintr-o matrice mucoasă în care se găsesc bacterii şi care treptat se acoperă cu o teacă celulozică. Acest manşon este constituit din secreţii ale ambilor parteneri. Pe măsură ce cordonul infecţios înaintează, bacteriile se multiplică continuu şi sunt eliberate fie prin unele fisuri ale acestuia, fie prin extremitatea lui distală şi se aşează la periferia celulelor unde se multiplică activ. În acelaşi timp celulele cortexului radicular infectat se multiplică rapid, transmiţând infecţia bacteriană celulelor fiice. Rezultatul acestei proliferări este nodozitatea, care la început este inclusă în cortexul radicular, apoi îl deformează pe măsură ce creşte şi în cele din urmă îl rupe. Ea apare ca rezultat al invadării şi multiplicării bacteriilor în celulele gazde şi al acţiunii unor substanţe stimulente de tipul auxinei (acid indolilacetic), secretate de bacterii. La leguminoasele erbacee anuale nodulul este o structură efemeră, în timp ce la cele perene durează 5-6 ani, după care suferă modificări degenerative care duc la necrozarea şi detaşarea lui de rădăcină.
38

S-a constatat că în procesul fixării N2 nu toate nodozităţile sunt la fel de active, ele împărţindu-se în două categorii: ♦ Nodozităţi "eficiente", sunt relativ puţin numeroase şi se formează mai ales pe rădăcinile principale; sunt mai voluminoase şi au o suprafaţă netedă sau rugoasă. Aceste nodozităţi conţin un pigment roşu de natură proteică, leghemoglobina (hemoglobina leguminoaselor). Nodozităţile eficiente au o structură caracteristică fiind constituite din mai multe regiuni: - regiunea periferică este reprezentată de cortexul nodozităţilor, format din mai multe straturi de celule, compacte, cu rol de protecţie; - regiunea meristematică, este situată în regiunea distală cu nodozităţi formate din celule neinfectate şi asigură creşterea nodozităţilor prin diviziune; - regiunea centrală este alcătuită din trei zone distincte: a - zona de invazie, situată sub meristem, este formată din celule neinfectate şi celule mărite, infectate; b- zona simbiotică, ocupă porţiunea cea mai mare din nodozităţi şi prezintă două subzone: - subzona simbiotică timpurie, cu celule ce conţin bacterii care nu proliferează; - subzona simbiotică tardivă, celule pline cu bacterii. Este zona de fixare activă a N2. c - zona de senescenţă, corespunde celulelor şi bacteriilor în curs de degenerare sau moarte. ♦ Nodozităţile "neeficiente", sunt mai numeroase, mai mici, cu suprafaţa netedă şi sunt răspândite pe tot sistemul radicular. Infecţia lor este foarte limitată, ele conţin foarte puţine bacterii. Activitatea lor durează numai câteva zile, iar faţă de celelalte sunt nepigmentate. Mecanismul simbiozei plantă-bacterie Bacteriile simbiotice iau energia necesară asimilării azotului molecular, prin procedee de degradare a substanţelor hidrocarbonate furnizate de planta gazdă. La rândul lor bacteriile asimilează N2 atmosferic până la stadiul de acid aspartic care este preluat de plantă. Aceasta, prin transaminare enzimatică în prezenţa acidului piruvic sintetizează alanina. În continuare planta gazdă sintetizează ceilalţi aminoacizi, prin transaminare, pornind de la alanină şi diferiţi acizi cetonici. Leghemoglobina este singurul reprezentant al hemoglobinelor din regnul vegetal, aceasta apare în stadiul activ al fixării, numai în nodulii eficienţi, aflaţi la maturitate, ca rezultat al simbiozei între bacterii şi leguminoase. În acest sens bacteriile aduc nucleul "hem" iar planta "proteina". Pigmentul nu poate fi sintetizat separat nici de bacterii nici de planta gazdă şi fixarea N2 este proporţională cu concentraţia pigmentului din nodozităţi. Simbioza Frankia - Plante neleguminoase (Actinorizele) Actinorizele reprezintă asociaţii simbiotice fixatoare de N2 la aproximaativ 200 specii de angiosperme, care sunt plante leguminoase caracteristice zonelor cu deficit de azot. Bacteriile care trăiesc în simbioză cu aceste plante aparţin genului Frankia, fam. Frankiaceae, ord. Actynomycetales. Cele mai cunoscute genuri de plante în zona noastră: Hippophae, Elaeagnus.
39

Ele populează terenurile cu deficit mare de azot. 40 . subtropicale. în afară de NH3. formic. fiecare lob reprezentând o nodozitate individuală. Dezaminarea reducătoare 4. la care se adaugă circa 20 de tone reprezentate de restul microflorei şi microfaunei. În mod normal însă. zone de deşert. a îngrăşămintelor verzi şi a bălegarului. predominant proteică. Importanţa deosebită a actinorizelor decurge din faptul că cele mai multe plante gazdă sunt specii pionier. În al doilea rând sunt importante prin larga răspândire a plantelor gazdă. din care rezultă NH 3 şi acidul organic corespunzător. Însăşi celulele bacteriene reprezintă o masă de substanţă organică. Dacă acest N2 organic ar rămâne ca atare. cu ajutorul proteazelor extracelulare eliberate de numeroasele specii de microorganisme aerobe şi anaerobe după formula generală: H2O H2O H2O proteină peptone peptide aminoacizi proteinaze peptidaze Aminoacizii rezultaţi din această degradare pătrund în interiorul celulelor bacteriene. Evoluţia procesului infecţios determină apariţia unor nodozităţi laterale pe suprafaţa rădăcinilor. Dezaminarea hidrolitică şi decarboxilare 3. dune de nisip.Formarea nodozităţilor Modul de recunoaştere între cei doi parteneri şi infecţia sunt asemănătoare ca la simbioza dintre bacteriile genului Rhizobium şi plantele leguminoase. reprezentând 99 % din rezervele totale de N2 din sol. Amonificarea Substanţele organice azotate. După 10-15 zile pe suprafaţa nodulului simplu originar apar lobi noi situaţi în partea apicală. butiric. soluri sărace. pietriş. tropicale şi de la regiunile de şes până la cele subalpine. unde suferă un proces de dezaminare. Dezaminarea cu desaturare. II. Repetarea acestui proces de ramificare şi producerea anuală de noi noduli pe rădăcini duce la apariţia unei grupări compacte cu aspect caroloid. Formaţiunile simple originale au o asemănare externă evidentă cu nodozităţile de leguminoase. Dezaminarea reducătoare cu decarboxilare (anaerobă) 5. temperate. Procesul de amonificare propriu-zis este precedat de descompunerea moleculelor proteice prin hidroliză. Dezaminarea hidrolitică 2. prezente în regiunile arctice. Dezaminarea oxidativă cu decarboxilare 6. la sfârşitul căruia sunt aduse în stare de NH3. rezervele de N2 accesibile plantelor s-ar micşora în fiecare an şi nu ar mai permite creşterea plantelor. Din asemenea reacţii. constau din rezerve humice şi din alţi compuşi acumulaţi în mod natural în sol prin procesul de fixare biologică a N2 şi prin cel de degradare a resturilor organice vegetale şi animale. regiuni subalpine. pot rezulta acizii: acetic. terenurile mlăştinoase. valerianic. de aproximativ 6 t/ha. propionic. Se întâlnesc mai multe tipuri de dezaminare şi anume: 1. aceste substanţe suferă un proces de mineralizare.

în nitraţi care reprezintă forma asimilabilă pentru majoritatea plantelor verzi.000 t N ureic. Din grupa urobacteriilor fac parte: Bacillus (Urobacillus) pasteuri. iar restul poate fi fixat în sol. Cea mai mare parte din el suferă în continuare o transformare absolut necesară pentru viaţa din sol.. În acest proces NH3 poate fi refolosit ca atare.. micoides. sunt spălaţi de ploaie sau reduşi la NH3. Clostridium sp. Pseudomonas sp. şi specii facultativ anaerobe cum sunt: Proteus vulgaris. C. Amonificarea în sens strict poate fi definită deci ca un proces biologic în care se eliberează în sol NH3. Cantitatea de uree eliminată în natură este mare atingând câteva zeci de milioane de tone pe an. nitraţi sau chiar N2 molecular prin denitrificare. Nitrificarea Nitrificarea este un proces de oxidare a NH3 şi a altor forme reduse ale N2 anorganic eliberate în sol în cursul procesului de amonificare.000 tone. B. Escherichia coli. în forme accesibile plantelor. Acest compus fabricat din N2 din aer şi carbură de calciu nu este asimilabil de către plante. nitraţii reprezintă şi forma sub care N2 din sol este pierdut. actinomicete şi microfungi filamentoşi. Planosarcina ureae etc. aplicate prin tehnologiile actuale sub formă de cianamidă de Ca.. Sarcina lutea etc.. Arthrobacter etc. ca rezultat al acţiunii microflorei solului asupra aminoacizilor rezultaţi din descompunerea substanţelor proteice. Se estimează că populaţia umană ar elimina în 24 ore circa 15. III. perfringens şi unele actinomicete ca: Streptomyces violaceus şi Micromonospora chaleea. transformaţi în alcooli. deoarece fiind solubili. Activitatea amonificatoare a urobacteriilor este foarte importantă deoarece ureea conţine 47 % N2 . de o serie întreagă de microorganisme. În acest grup întâlnim specii din genurile: Achromobacter sp. Hidroliza ureei este realizată de un grup numeros de microorganisme capabile să producă enzima ureaza. 41 . thermoproteolyticus. B. aceşti acizi pot fi oxidaţi complet la CO2 şi H2O (în mediul aerob). Ea suferă în sol unele transformări abiotice şi biotice enzimatice până la NH3. La acestea se adaugă grupul urobacteriilor caracterizate prin rezistenţa la concentraţii mari de uree şi la pH alcalin şi prin capacitatea de a elibera cantităţi mari de NH3.500. specii nesporulate ca: Serratia marcescens. iar animalele circa 1. care încep să predomine şi fac ca degajarea de NH3 să fie maximă.care ar fi altfel neutilizat de plante. eliberarea de NH3 sub acţiunea micoflorei temporare de putrefacţie. În acest sens nu este inclusă în amonificare. La aceste cantităţi se mai adaugă îngrăşămintele cu uree. Micrococcus ureae. Corynebacterium sp. acumulaţi ca atare. Pseudomonas fluorescens. Începând cu ziua a 4-a mediul este invadat de mucegaiuri şi degajarea de NH3 descreşte datorită faptului că acestea folosesc NH3 pentru sinteza proteinelor proprii şi produc mult acid care neutralizează amoniacul. În acelaşi timp însă. subtilis. După 2-3 zile intră în acţiune specii obligat anaerobe cum sunt: Clostridium putrefaciens. Bacillus sp. Microflora capabilă să producă amonificarea substanţelor proteice este numeroasă şi diferită şi acţionează în timp după cum urmează: La începutul procesului intervin bacterii obligat aerobe cum sunt: Bacillus cereus var.În funcţie de condiţiile de mediu şi natura microflorei. mai ales în soluri acide sau se evaporă în atmosferă..

2. putând ajunge. IV. Reducerea nitraţilor în procesul de denitrificare se face fie până la N2 sau NH3. acesta fiind considerat de unii autori ca un fenomen patologic. ca rezultat al procesului de nitrificare. Nitraţii pot fi folosiţi şi de microorganisme. fie până la stadii intermediare ca nitriţi. deoarece aduce substanţele azotate în forma cea mai uşor accesibilă plantelor. Dintre microorganismele din flora generală a solului capabile să reducă NO3 la NO2. pentru oxidarea unei substanţe organice sau minerale. fie că sunt asimilaţi în cursul proceselor de sinteză a protoplasmei acestora (asimilarea nitriţilor). s-a observat că în general numărul microorganismelor nitrificatoare este proporţional cu fertilitatea solului. 42 . care transformă sărurile amoniacale în nitriţi. Denitrificarea reprezintă un proces care închide circuitul prin întoarcerea N2 molecular în natură. Pseudomonas aeruginosa etc. iar o cantitate variabilă este spălată de apele de infiltrare şi şiroire. cu toate că o parte din N2 degajat poate fi preluat de fixatorii de N2 anaerobi cum sunt: Clostridium pasteurianum. iar ca sursă de N amoniacul sau nitriţii. Între bacteriile nitroase . În laborator s-a demonstrat că procesul se desfăşoară în două faze: 1. comparativ cu solurile înţelenite.putem cita: Nitrozomonas europaea. Microorganismele nitrificatoare sunt autotrofe chimiosintetizante care îşi procură prin reacţii chimice oxidative. până la un milion de bacterii pe gramul de sol.care constă în oxidarea nitriţilor până la nitraţi Nitrificarea care reprezintă a 3-a fază a circuitului azotului în natură. sau prin tratarea cu vapori de cloroform. Ele sunt aerobe stricte . acidul hiponitros etc. Nitrosospira briensis şi Nitrosolobus multiformis. şi folosesc ca sursă de carbon. ce realizează etapa a doua a nitrificării. Numărul mare de nitrificatori din solurile fertile. Escherichia coli.răspândite practic în toate tipurile de sol. înlocuirea nitriţilor cu nitraţi (HNO2 HNO3). Condiţiile optime de producere sunt realizate în solurile saturate cu apă şi în structurile profunde în care pot reacţiona următoarele grupuri de microorganisme. C mineral din CO2 şi carbonaţi. în solurile fertile. Nitrospira gracilis şi Nitrococcus mobilis. Nitratarea.constă în dispariţia NH3 şi înlocuirea lui cu nitriţi. energia necesară pentru producerea substanţelor celulare proprii. Bacteriile nitrice (nitratbacteriile) frecvent întâlnite sunt: Nitrobacter Winogradskii. sunt în parte consumaţi de plantele superioare. inconstant şi relativ rar în condiţii naturale ale solurilor de cultură. fie că sunt reduşi.. Este sigur că reducerea nitraţilor până la N2 gazos reprezintă pentru solul respectiv o pierdere reală care poate ajunge până la 120 kg N2/ha/an. Denitrificarea Nitraţii acumulaţi în sol. Nitrosococcus oceanus. este un proces de importanţă excepţională. precum şi unele bacterii sulfuroase ca: Thiobacillus denitrificans. Dealtfel. Bacteriile denitrificatoare propriu zise ce reduc NO3. se datorează şi faptului că primele sunt lucrate şi deci bine aerate. Nitritarea . Semnificaţia procesului de denitrificare este încă controversată.la N2 sunt: Pseudomonas stutzeri şi Pseudomonas denitrificans.Natura biologică a acestui proces a fost demonstrată prin suprimarea lui în urma sterilizării solului prin încălzire la 110oC.sunt: Bacillus megaterium. nitratarea .nitrit bacteriile .

cu o dezvoltare maximă la un pH mai mare de 8 (Bacillus ureolitici). pH-ul optim este cel apropiat de neutralitate.Acidofile. pH-ul solului poate fi considerat ca un factor de reglaj al competiţiei pentru hrană. În cazul când mineralizarea. aciditatea se menţine. Aceasta duce la o restructurare a microorganismelor.Neutrofile. care preferă un pH în jur de 7. în timp ce nitriţii sunt preluaţi de nitratbacterii şi reoxidări în nitraţi. este mai puţin dăunătoare pentru fertilitatea solului respectiv. INFLUENŢA FACTORILOR ECOLOGICI ASUPRA MICROORGANISMELOR Influenţa pH-ului Pentru marea majoritate a micropopulaţiei solului. . Calcarizarea solurilor acide stimulează evident activitatea lor biologică. până la stadiile intermediare. ciupercile. cu atât este stimulată mai puternic activitatea microorganismelor. în general. deoarece NH3 poate fi folosit de unele microorganisme heterotrofe. După preferinţele faţă de pH-ul solului. de nitriţi şi NH3. reducerea incompletă. Temperatura este un factor foarte important pentru cantitatea de humus formată în solurile din regiunile umede cu climă temperată. Cu cât pH-ul solului neamendat este mai scăzut.În acelaşi timp. dovedită prin schimbul de ioni. Influenţa temperaturii Dependenţa faţă de temperatură a microorganismelor este.Indiferente sunt majoritatea ciupercilor. Aşa se explică de ce în solurile cu reacţie neutră se găseşte cea mai bogată şi variată microfloră. De exemplu. degradarea şi unele măsuri de fertilizare nu pot acoperi dezalcalinizarea. concurează toate celelalte microorganisme din solurile acide. Din această categorie fac parte cele mai multe şi mai importante microorganisme din sol (Azotobacter. cu bazele absorbite prin schimb cu mineralele argiloase şi coloizii organici. care suportă uşor (chiar preferabil) reacţia acidă a solului. microorganismele pot fi grupate în: . se formează humusul brun. bacteriile nitrificatoare autotrofe. 3.Bazofile. . duce la acidifierea solului. actinomicetele). predominând ciupercile care preferă aciditatea şi bacteriile anaerobe. a căror dezvoltare maximă este la un pH în jur de 3 (genul Thiobacillus). Schimbul este într-un raport echivalent între ionii de hidrogen produşi de rădăcinile plantelor în timpul respiraţiei şi a asimilării substanţelor nutritive. Limitele optime ale temperaturii pentru microorganismele din sol sunt între 20-30oC. . mai mare decât cea a plantelor verzi. care duce la podzolirea solului. Bacteriile au o adaptabilitate foarte mare la oscilaţiile de 43 . microorganismele celulolitice cele mai active. Dezalcalinizarea permanentă şi formarea acizilor. în cadrul descompunerii substanţelor organice. Consecinţele sunt următoarele: microorganismele respective descompun materialul din care se formează humusul şi produc substanţe de inhibare a creşterii. Există o corelaţie între conţinutul de substanţe nutritive şi reacţia solului.

În acest grup se încadrează cele mai multe şi mai importante bacterii din solurile cu climă temperată. amonificatorii ureei şi cei care produc nitrificarea sulfatului de amoniu. . în al doilea rând bacteriile din sol nu pierd apă prin transpiraţie ca plantele superioare şi în al treilea rând suprafaţa de absorbţie la microorganisme faţă de masa protoplasmatică egală. Microorganismele xerofile sunt cele al căror prag este cuprins între pF = 4. dar contrar celor observate la plante. De asemenea. Astfel. o parte din microorganismele amilolitice.Mezofile sunt microorganisme a căror optim de activitate metabolică este în jur de 30oC. ce fixează azotul atmosferic. microorganismele se împart în mai multe grupe: Microorganisme hiperxerofile sunt germeni al căror prag este superior valorii pF = 4.2) nu constituie un prag indicator al încetării activităţii microbiene. Influenţa apei în sol Activitatea biologică a unui sol tinde să se diminueze odată cu scăderea conţinutului în apă. ciupercile şi bacteriile sunt mai sensibile. În funcţie de adaptarea la factorul termic. Această particularitate a microorganismelor faţă de plantele superioare se explică în primul rând prin presiunea osmotică mai ridicată din celulele microbiene. Aici se găsesc agenţi care descompun carboximetilceluloza. Aceasta se întâmplă în cazul umidităţii situate în vecinătatea punctului de ofilire. cele care îşi desfăşoară activitatea la temperaturi scăzute (cea mai mare parte a micropopulaţiei solurilor polare). În funcţie de nevoile de apă. .temperatură. specii de microorganisme din gunoiul de grajd. în cazul umidităţii scăzute predomină procesele de amonificare.6. Aici majoritatea microorganismelor sunt cele amonificatoare. tipul de sol şi structura solului. Existenţa pragurilor diferite ridică probleme de ordin practic deosebit de importante pentru agricultură. tipul microorganismului. Microorganismele hidrofile includ germeni care au pragul pF = 2. punctul de ofilire (pF = 4.Psihrofile. cei care oxidează sulful. De exemplu. este mai mare ca la plante. în general şi activitatea microorganismelor. are drept urmare imobilizarea totală sau parţială a azotului mineral.Termofile sunt microorganisme al căror metabolism este intens la temperaturi relativ ridicate. Referindu-ne la dinamica sintezei şi descompunerii humusului. amilolitice şi cele care degradează substanţele vegetale complexe. când predominarea proceselor de celuloliză asupra amonificării. una dintre consecinţe este predominarea selectivă a unor procese microbiene asupra altora. durata şi nivelul uscării. Diferitele grupe de microorganisme au un grad variat de rezistenţă faţă de uscăciune. comparativ cu actinomicetele. Se apreciază că limita superioară oricărei activităţi biologice corespunde la pF= 5. Aici se includ germenii care degradează celuloza. Uscarea solului peste aceste valori antrenează moartea tuturor microorganismelor. Moartea microorganismelor la umiditate scăzută este determinată de mai mulţi factori ca. sa constatat că odată cu scăderea temperaturii scade.9.2. microorganismele pot fi: . precum şi o parte dintre nitrificatorii sulfatului de amoniu. 44 . fapt ce antrenează o acumulare de azot amoniacal remarcată în solurile în curs de uscare.9-4.5-5. Astfel.

mai evidentă în solurile formate din roci vulcanice. intensitatea maximă a proceselor microbiene din sol s-a constatat primăvara şi uneori. paralel cu modificarea tipurilor de sol. în mare măsură. Variaţia sezonieră afectează în primul rând. pe baza microorganismelor specifice şi anume: ♦ Soluri cu Mucor rammanianus (foarte acide. a proteolizei şi a denitrificării. dispariţia altora sau reducerea numărului lor. Papacostea (1972) a pus în evidenţă existenţa. În zonele temperate. Lumina difuză a zilei este necesară activităţii vitale a microbilor sintetizaţi din sol. depinde de compoziţia chimică a diferitelor fracţii minerale şi organice din sol. adică apare o variaţie sezonieră a microflorei. adesea. care induc în celulele microbiene formarea de peroxizi sau determină hidroliza proteinelor. şi ea. Microflora fiecărui tip de sol se modifică. Pe lângă variaţiile sezoniere. adesea. mai scăzută iarna şi vara. microflora solului poate suferi variaţii în decurs de câteva zile sau chiar în timp de 24 de ore. se schimbă şi micropopulaţia. în solurile din ţara noastră. în funcţie de variaţia factorilor climatici. caracteristice unor tipuri de sol. Prezenţa în sol a unor elemente radioactive. ci şi de modificărea condiţiilor de nutriţie pentru microorganisme. specifice pajiştilor alpine şi acelora de sub pădure de molid). există o diferenţiere a distribuirii microorganismelor şi a activităţii lor în funcţie de mărimea agregatelor. rezultat al activităţii microbiene a solului. straturile superficiale ale solului. Efectul lor în sol este minim. din cauza puterii reduse de pătrundere în acest mediu. formate sub influenţa unui complex de factori. diminuându-se în adâncime. ♦ Soluri cu Pseudomonas lemonnieri şi P. exprimată prin dominarea unor specii. din care fac parte solurile podzolice şi pseudogleizate. S-a constatat că. nu trebuie legată numai de factorii climatici. ♦ Soluri cu Pseudomonas acidophilus şi P. Activitatea microbiană din sol este influenţată şi de textura şi structura solului care. care nu sunt utilizate pentru exploatarea agricolă. Acţiunea bactericidă a lumii se datorează mai ales radiaţiilor din domeniul albastru-violet al spectrului. la rândul lor. Activitatea microbiană a diferitelor soluri Diferitele tipuri de sol. chiar şi asupra algelor care sunt fotosintetizante. Pentru acelaşi tip de sol. Lumina mai slabă şi o umiditate mai ridicată favorizează descompunerea microbiană a humusului. Astfel. a dus la o mare variaţie taxonomică a microorganismelor care îl populează. compoziţia chimică este. a stabilit o clasificare a solurilor. Radiaţiile ultraviolete au o foarte puternică acţiune bactericidă la lungimile de undă cuprinse între 2000 şi 3000 Å. în funcţie de tipul de sol. a unor microorganisme indicatoare. P. toamna. care sunt cele mai fertile. pseudogley.Influenţa energiei radiante Lumina solară are. o influenţă dăunătoare asupra microflorei solului. 45 . activitatea bacteriilor din genul Azotobacter. Variaţia activităţii microflorei din sol. în cursul aceluiaşi an. stimulează formarea de nodozităţi la leguminoase. aureofaciens.

apar de asemenea raporturi care se evidenţiază prin activitatea şi colaborarea lor reciproc complementară. iar nitritul în nitrat de Nitrobacter. care se realizează prin mai multe mecanisme: ♦ Un microorganism produce metaboliţi necesari altuia. din punct de vedere fizicochimic. cât şi raporturi antagoniste. hemiceluloza şi pectina. este mult mai mare decât la formarea nitraţilor din nitriţi. În timpul circuitului biologic al substanţelor. Grupurile de microorganisme menţionate. nu-şi desfăşoară activitatea concomitent. adesea. ♦ Un microorganism alterează mediul. în acelaşi timp. care explică faptul că bacteriile anaerobe se pot dezvolta şi în straturile superioare. sulful produs în a doua etapă poate fi utilizat de către bacteriile denitrificatoare. De exemplu. ci în succesiunea menţionată. INTERRELAŢIILE DINTRE MICROORGANISMELE DIN SOL S-a mai menţionat anterior că. bacterii. în sol. Un exemplu de metabioză foarte strictă este activitatea microorganismelor denitrificatoare: amoniacul este transformat. care oxidează amoniacul. Micropopulaţia iniţială se dezvoltă pe seama celulozei din resturile vegetale. În metabioaza transformării sulfului în hidrogen sulfurat şi sulfat. ale solului. adesea. adică în cadrul unei metabioze. în cazul formării nitriţilor din amoniac. ciuperci şi actinomicete: bacilii fitofagi şi mucoraceele prelucrează compuşii uşor valorificabili ai carbonului (acizi. iar bazidiomicetele prelucrează ligninele. zahăr şi amidon) şi compuşi ai azotului (proteine). pe când altele (Cellvibrio şi Pseudomonas) prelucrează celuloza. Un exemplu elocvent este cauza metabiozei dintre bacteriile aerobe şi cele anaerobe în 46 . în mod succesiv. Nitratul produs de Nitrobacter este neutilizabil de Nitrosomonas. pe baza "diviziunii muncii". Un exemplu tipic de conlucrare şi activitate reciprocă este cel oferit de popularea iniţială a rocilor.4. unele microorganisme degradează sau inactivează unele antibiotice. ciuperci şi alge albastre trăiesc în vecinătate. Metabioza reprezintă raporturi generale şi trepte superioare de convieţuire. Pentru a se putea prelucra autotrof o cantitate suficientă de CO2. deoarece câştigul de energie. când bacterii. bine aerisite. Produşii rezultaţi (glucoză. Metabioza sau comensalismul bacterian Prin acest fenomen se înţelege relaţiile dintre reprezentanţii a două sau mai multe specii de microorganisme (care convieţuiesc şi se succed) în care unul dintre microorganisme profită iar celălalt în aparenţă. este interesantă metabioza ce se realizează între bacteriile aerobe şi cele anaerobe din sol. sprijinindu-se şi completându-şi activitatea. ♦ Un microorganism degradează sau inactivează o substanţă care are un efect toxic asupra celuilalt microorganism. între microorganismele din sol pot fi pot fi raporturi de convieţuire. La descompunerea celulozei participă trei micropopulaţii. Un alt exemplu edificator este cel privind prelucrarea resturilor vegetale la care participă. în nitrit de Nitrosomonas. favorizând astfel dezvoltarea microorganismelor care sunt sensibile la antibioticul respectiv. Pe seama microorganismelor moarte din micropopulaţiile primare şi secundare se dezvoltă micropopulaţia terţiară. În acest caz. acizi organici) sunt utilizaţi de micropopulaţia secundară. transformarea nitriţilor în nitraţi se va efectua mult mai repede decât transformarea amoniacului în nitriţi. nici nu profită şi nici nu este influenţat negativ.

difuzarea oxigenului în interiorul agregatelor. cianobacterii şi ciuperci. Prin aceasta. Sunt şi ciuperci prădătoare care consumă animale mici. Tot aici. bacterii prădătoare. În locul lor apar actinomicetele care se multiplică rapid. Studiul raporturilor antagoniste dintre diferiţi reprezentanţi ai micropopulaţiei solului prezintă interes în sensul dirijării lor pentru protecţia 47 . Raporturi antagoniste Antagonismul constă în relaţii în care un microorganism sau un fag exercită o acţiune defavorabilă asupra unui alt microorganism. precum şi de unele tulpini de streptomicete. iar actinomicetele micolitice sunt streptomicete şi nocardii. Bacteriile micolitice sunt mixobacterii sau tulpini de Bacillus şi Pseudomonas. protozoare. ci se poate. fagii parazitează bacterii. bacteriile sunt o hrană a protozoarelor (protozoarul Rhizopoda consumă în timpul existenţei sale circa 40. astfel împiedică multiplicarea bacteriilor de putrefacţie. care inhibă activitatea bacteriei Bacillus subtilis. descris anterior. După epuizarea substanţelor uşor asimilabile. respectiv ciuperci sau alge. trebuie menţionat şi fenomenul de antibioză. mări intensitatea proceselor fiziologice ale bacteriilor. uneori. Astfel de relaţii pot fi considerate ca relaţii de simbioză. În sol apar următoarele aspecte de antagonisme între microorganismele care îl populează: . metazoare şi chiar bacteriofagi. De exemplu. Parazitismul este fenomenul prin care un fag sau un microorganism se dezvoltă pe seama şi în dauna altui microorganism. Sunt şi cazuri când atât parazitul cât şi gazda sunt ciuperci. ce apare când două specii au necesităţi nutritive asemănătoare. Fenomenul apare când un organism secretă în mediu produse ale activităţii vitale care inhibă dezvoltarea altui organism sau îl omoară. Aceasta din urmă poate fi parazit la rândul ei pe alte ciuperci. bacteriile mor.Antagonismul microbian propriu-zis. De exemplu. Sunt şi bacterii şi actinomicete care lizează alte bacterii. împiedicând. care se realizează prin: Concurenţă pentru sursa de hrană. După cum s-a mai menţionat. al cărui mecanism a fost. de asemenea. De exemplu. produşi ai bacteriilor de fermentaţie. în timp ce actinomicetele nu se dezvoltă. însă. Modificarea mediului prin produşi metabolici. de exemplu pe Mucor recuvus. la începutul descompunerii resturilor vegetale şi animale. Prădătorismul (predaţia) este un act de agresiune când un microorganism (agresor) atacă pe un altul (prada) pe care îl capturează. bacteriile se dezvoltă abundent. când antibioticul produs de un microorganism poate elimina dezvoltarea altor organisme din sol. nu se reduce numărul bacteriilor. consumând resturile organice care nu au fost descompuse de bacterii. Specia cu o creştere rapidă împiedică dezvoltarea speciei cu creştere lentă.000 de bacterii). acţionează asupra tuturor microorganismelor asociate şi. actinomicete. De ezemplu. Liza la cianobacterii şi la algele verzi este efectuată de mixobacterii şi alte bacterii. Streptomyces grisseus produce streptomicină. Penicillium vermiculatum este parazit pe Rhizoctonia solani. De exemplu. ingerează şi digeră. acidul lactic şi acidul butiric. astfel. prin aceasta favorizează dezvoltarea bacteriilor anaerobe din interiorul agregatelor.cadrul agregatelor particulelor din sol: cele aerobe se dezvoltă pe suprafaţa agregatelor şi consumă O2.

d) Între bacterii şi protozoare. Simbioza (mutualismul) Simbioza este o formă de convieţuire între două sau mai multe specii şi constă într-o nutriţie încrucişată: fiecare simbiont produce un metabolit pe care nu-l poate produce celălalt. Se apreciază că între microorganismele din sol şi plantele superioare se stabilesc relaţii de simbioză. plantele de cultură pot avea o acţiune favorabilă asupra florei bacteriene din sol. b) Între bacterii şi ciuperci care se bazează. simbioza dintre bacteriile denitrificatoare şi cele fixatoare de azot. S-a constatat că. INTERRELAŢIILE DINTRE PLANTELE SUPERIOARE ŞI MICROORGANISMELE DIN SOL Plantele superioare. Multe protozoare conţin bacterii endosimbiotice. de exemplu. metabolismului şi înmulţirii organismelor participante. Simbioza poate ave loc între parteneri aparţinând unor grupe diferite de microorganisme şi anume: a) Între diferite bacterii. între Azotobcter şi unele alge. de exemplu. Ei reprezintă forma superioară de simbioză dintre microorganisme. culturile bacteriene respiră mai intens. În cele ce urmează ne vom referi la câteva aspecte ale relaţiilor dintre microorganisme şi plantele superioare (simbioza dintre rizobii şi plantele leguminoase. ascomicete şi. lichenii). cianoficee filiforme şi cloroficee unicelulare. deoarece prezenţa bacteriilor în sol poate să aibă un efect favorabil asupra plantelor de cultură. Apreciind beneficiile reciproce între microorganismele simbiotice ca paraziţi care. În formele ei superioare. în anumite condiţii. numai rareori. iar din partea ciupercilor. simbiontul poate deveni patogen. în acest caz. de exemplu. 48 . c) Între bacterii şi alge. Aspectul cel mai concludent este cel privind relaţiile dintre rădăcinile plantelor şi microorganisme. este o infecţie atenuată. excluzând astfel mijloacele chimice de combatere. în relaţiile simbiotice se pot observa şi trăsături parazitare. astfel încât ele sunt în mod constant prezente în fiecare individ al speciei gazdă (Drăgan şI Kiss. dezvoltându-se în acelaşi mediu natural (sol) cu microorganismele. în prezenţa protozoarelor. lichenii. 5. De aceea. iar cele de Azotobacter fixează mai mult N2. ciliatul Spirostomul teres conţine Chromatium vinosum. 1986). de exemplu.plantelor cultivate. care prezintă multe neajunsuri. Din cele expuse. Uneori. potenţial dăunătoare unuia dintre parteneri. "împreună cu specia gazdă. rezultă că simbioza. din partea algelor. pe de altă parte. au evolut până la un stadiu de toleranţă mutuală completă. bazidiomicete. Simbioza lichenilor acţionează asupra formei. mi ales pe un schimb de factori de creştere. e) Între ciuperci şi alge. Poate că termenul de "concurenţă" nu este cel mai potrivit. intră adesea cu acestea în concurenţă pentru hrană. (Simbioza constă în schimbul de sursă de C şi energie şi de sursă de N). de preferinţă. simbioza constă şi într-o pătrundere morfologică reciprocă a ambilor parteneri (ex. La formarea lichenilor participă adesea. şi invers. pe de o parte şi bacteriile celulolitice. ca şi alte simbioze dintre microorganisme şi plantele superioare.

În rizosfera gramineelor perene se găsesc mai multe bacterii decât la cele anuale. Solul din jurul perilor radiculari conţine mai multe bacterii decât cel din jurul celorlalte zone ale rădăcinii. Prezenţa mai multor microorganisme (în special bacterii) în rizosferă decât în solul nerizosferic (fără rădăcini).5 cm de rădăcină. de pe aceeaşi plantă. Achromobacter şi 49 . Aspectul cel mai important îl considerăm cel privind relaţiile dintre sistemul radicular al plantelor şi microflora solului. 1950) care se deosebesc între ele atât în privinţa densităţii microbiene.5 cm de rădăcină. În rizosfera plantelor predomină bacteriile nesporogene. după care scade evident.5 cm. În mod treptat. ♦ Prima zonă.Distanţa dintre suprafaţa rădăcinii şi particulele de sol. în special cel al bacteriilor. cuprinde microorganismele care se găsesc la o distanţă de 0. cât şi prin structura speciilor de microorganisme. raportul R/S este mai mic decât la solurile sărace. în general este de 5:10 (la actinomicete.Specia plantei. ci şi calitativ. numărul microorganismelor. Efectul rizosferic se manifestă nu numai sub aspect cantitativ (număr de microorganisme). ♦ A treia zonă sau "rizosfera externă" ("edatosfera") cuprinde microorganismele care se găsesc la o distanţă mai mare de 0. fapt ce constă în modificarea echilibrului dintre diferite grupe de microorganisme din sol. iar la lucernă şi trifoi mai multe decât la leguminoase. Flavobacterium. În această zonă. . .Conţinutul solului în substanţe nutritive. . ♦ A doua zonă. pentru că microorganismele utilizează substanţele eliminate de seminţe în timpul germinării lor şi produc. ajungând la o valoare maximă în perioada înfloritului. Spermatosfera este zona de sol care înconjoară seminţele în curs de germinare. chimic şi biologic. care se găseşte la adâncime. În solurile fertile. Pentru aceasta este necesar să definim câteva noţiuni (spermatosfera şi rizosfera). Rizosfera Rizosfera este zona de sol care înconjoară rădăcinile şi este influenţată de acestea din punct de vedere fizic. . în detaliu fixarea simbiotică a azotului atmosferic). . În cadrul rizosferei sunt trei subzone (după Berezova. Flora bacteriană din rizosferă creşte în cursul dezvoltării plantei. Intensitatea efectului rizosferic la bacterii se exprimă prin raportul R/S (rizosferă/sol nerizosferic) care. Zonele rădăcinilor mai apropiate de suprafaţa solului au o rizosferă mai bogată în bacterii decât zonele rădăcinilor. Pe suprafaţa rădăcinii se găsesc cele mai multe bacterii.Distanţa dintre zonele rădăcinii şi suprafaţa solului. se numeşte efect rizosferic. ciuperci. numită "rizosfera internă" (rizosfera propriu-zisă). datorită acţiunilor specifice dintre microorganismele solului şi plantele superioare. alge şi protozoare R/S este între 2 şi 3). Numărul bacteriilor în rizosferă este influenţat de următorii factori: .au fost prezentate când s-a descris. Ea cuprinde microorganismele de la suprafaţa rădăcinilor. numită ''zona periradiculară". este mult mai mare decât în zona fără seminţe în curs de germinare. spermatosfera se transformă în rizosferă.Zonele rădăcinii. bastonaşele Gram-negative din genurile Pseudomonas. are o rază de 0-0.Faza de vegetaţie. la rândul lor. fitohormoni care stimulează germinarea şi apoi creşterea plantei. Aceasta.

a. desmoliticum.a. enzime. Rădăcinile influenţează. lumina. sub formă accesibilă plantelor. Ca etc. Azospirillum ş.a. ca şi acelea care prin metabolismul lor produc substanţe ce inhibă înmulţirea altora. din punct de vedere mecanic. secretă metaboliţi cu acţiune energetică. baze azotate. a sistemului radicular. Principalele specii microbiene care au această capacitate sunt: Pseudomonas sinuosa. N. menţionăm că ciupercile asociate cu rădăcinile arborilor cu funcţie de micoriză se deosebesc de paraziţii adevăraţi ai 50 . favorizează absorbţia apei şi a substanţelor nutritive minerale (P. eliberează CO2. vitamine. precum şi cu muşchii (Bryophyte) şi ferigile (Pteridophyta). plantele lemnoase şi ierboase).). când s-ar acumula într-o cantitate mare. în special. Bacillus mesentericus flavus ş. producând N. parazitism sau comensalism. K ş. care activează sau inhibă creşterea lor. în sensul că nu se ştie precis dacă este vorba de simbioză. În ceea ce priveşte "acuzaţia" de parazitism. Micoriza sau simbioza ciupercilor cu rădăcinile plantelor Micoriza este rezultatul simbiozei ciupercilor cu multe monocotiledonate (de exemplu. Ceea ce este cert este că micorizele arborilor sunt simbioze. umiditatea. Aspectul de simbioză dintre plante şi ciuperci este încă mult discutat. Ciupercile de micoriză iau de la plante substanţe nutritive organice (glucide. ajung dominante în structura microbiologică a rizosferei.Descompun unele substanţe fitotoxice. aeraţia şi altele care condiţionează buna creştere şi dezvoltare a plantelor şi. zaharuri.Stimulează creşterea plantelor prin fitohormonii pe care îi produc şi care sunt absorbiţi de rădăcinile plantelor.Agrobacterium (în rizosfera unor plante se dezvoltă şi Rhizobium. temperatura.a. enzimatică. . Azotobacter. Bacteriile cu un potenţial ridicat de sinteză a substanţelor biologic active din rizosferă.Au efect fitosanitar prin antagonismul ce are loc între microorganismele saprofite şi cele patogene. glucozide ş. fluorescens. Relaţiile dintre rădăcinile plantelor şi microorganismele din rizosferă Aportul plantelor.). . . structura solului. dintre care menţionăm: condiţiile de nutriţie. orhidee) şi dicotiledonate superioare (de exemplu. pe lângă baza ereditară. pH-ul.Îmbunătăţesc condiţiile nutritive ale plantelor prin mineralizarea compuşilor organici. Bacteriile din rizosferă sunt acelea care utilizează excreţiile radiculare şi substanţele provenite din exfolierea ţesuturilor radiculare. şi de unii factori externi. lăsând resturi de ţesuturi care sunt utilizate ca hrană de microorganismele din sol. cum este cumarina. Excreţiile radiculare conţin: aminoacizi. K. în schimb. P. Cantitatea şi calitatea produşilor eliminaţi de rădăcinile plantelolr sunt determinate. cu o mare capacitate de înmulţire şi capabile să se hrănească cu produsele de eliminare ale rădăcinilor. acizi organici simpli. Rolul sanitar al microorganismelor în rizosferă mai constă în faptul că ele consumă unele substanţe eliminate de rădăcinile plantelor care pot deveni dăunătoare. Aportul bacteriilor constă în următoarele: . P. vitamine şi alţi factori de creştere) şi. S. Se citează cazuri când ciupercile de micoriză produc fitohormoni şi apără plantele de unii paraziţi. P.

în primul rând. Se pare că humusul are o influenţă directă şi pozitivă asupra micorizei. În acest caz. de activitatea individuală a partenerului respectiv. Betulaceae. Există şi forme care preferă solurile acide sau puternic alcaline. iar altele spre interior. totuşi. E posibil să apară şi fenomenul invers. plante ierboase ale căror rădăcini sunt normale (cu peri radiculari). Acestea din urmă pătrund între celulele parenchimului cortical al rădăcinii şi formează o reţea intercelulară numită "împletitura lui Harting". Hifele intracelulare ale micorizelor endotrofe sunt digerate de planta gazdă. Rădăcinile acestora sunt acoperite cu un manşon micelian. Conţinutul solului în vitamine şi aminoacizi influenţează răspândirea şi activitatea ciupercilor care formează micorize. În solurile de pădure. că digestia unei părţi a hifelor ciupercilor de către plante are un rol important în stabilirea echilibrului fiziologic dintre ciuperci şi planta gazdă. se menţine echilibru necesar prin digerare de ciuperci. a căror rădăcini nu au perişori radiculari. În acest caz. se poate ca ciuperca . de la care se emit unele hife spre exterior (sol). Micorizele ectotrofe sunt frecvente la arbori (Pinaceae. Avantajele şi dezavantajele convieţuirii dintre cei doi parteneri depind. Trebuie să reţinem. în primul rând. Folosirea micorizei în agricultură este o problemă în cercetare. stimulează creşterea ei. Totodată emit hife şi spre exterior.să devină parazit şi deci să dăuneze plantei. de însuşirile fizice şi chimice ale solului. ci. în general. dezvoltarea micorizei. arbuşti. Solurile pajiştilor sunt. Sunt şi cazuri când solul conţine substanţe care inhibă creşterea ciupercilor şi. Fagaceae). prin aceasta. Când planta gazdă este puternică. 51 . ca o reacţie de apărare a plantei. cu perspective promiţătoare. ciupercile care formează micorize au viaţa nelimitată. găsindu-se la arbori. Când activitatea individuală a plantei gazdă este în dificultate. din contră. în primul rând. pe lândă însuşirile fiziologice ale partenerilor simbiozei şi de condiţiile de mediu.rădăcinilor prin aceea că nu acţionează toxic asupra gazdei.partener al simbiozei . planta gazdă care utilizează produşii de digestie poate fi considerată ca un parazit al ciupercii. Majoritatea ciupercilor de micoriză preferă solurile cu o reacţie puţin acidă. Dezvoltarea micorizei este determinată. privind inocularea solului şi a puieţilor cu ciuperci de micoriză. Cele mai frecvente ciuperci simbiotice sunt bazidiomicetele superioare (mai rar forme inperfecte sau ascomicete). ciupercile endotrofe emit hife în spaţiul intercelular şi în interiorul celulelor scoarţei şi epidermei. iar în cele supuse unei inundaţii de durată sunt distruse complet. Digerarea ciupercilor (funcologia) trebuie privită. lipsite de ciuperci care formează micoriza. Micorizele pot fi ectotrofe sau endotrofe. Micorizele endotrofe sunt mai frecvente decât cele ectotrofe.

Azotul este utilizat de plantele superioare sub formă de: a) azot molecular (atmosferic) b) nitriţi c) nitraţi d) amoniac e) monoxid de azot 3. 3 .a. Nodozităţile "eficiente" de pe rădăcinile de leguminoase conţin un pigment: a) galben b) albastru c) roşu d) alb 5. 52 .c. 2 .c. În cazul rizosferei se stabileşte o relaţie de: a) neutralism b) simbioză c) antagonism 7. Fixarea aerobă a azotului molecular este realizată de: a) Azotobacter chroococcum b) Clostridium pasteurianum c) Rhizobium leguminosarum d) Frankia alni 4.b. 7 .a. 4 . 6 .b.Test deauto evaluare 1. 5 . Fixarea N2 este realizată de: a) virusuri b) bacterii c) cyanobacterii d) alge e) protozoare f) ciuperci 2.a. Micorizele reprezintă simbioza dintre plante şi: a) ciuperci b) bacterii c) alge d) protozoare Rezultate corecte: 1 . Metabioza este o relaţie de: a) parazitism b) prădătorism c) simbioză d) neutralism 6.c.

viermii inelaţi. Influenţa factorilor de mediu asupra microorganismelor Influenţa pH-ului După preferinţele faţă de pH-ul solului. Influenţa apei în sol În funcţie de nevoile de apă. este formată din părţile subterane (rădăcini. microorganismele se împart în mai multe grupe: Microorganisme hiperxerofile. termofile. Populaţia solului: Macroflora. bazofile. Solul ca mediu de viaţă pentru microorganisme Prezenţa microorganismelor în sol este influenţată în primul rând. Microflora este formată din bacterii. Interrelaţiile dintre plantele superioare şi microorganismele din sol Spermatosfera Rizosfera Micoriza Micorizele ectotrofe Micorizele endotrofe 53 . Circuitul azotului ♦ fixarea N2. cuprinde nematozii. xerofile. hidrofile 4. 3. ♦ nitrificarea. Microfauna solului este constituită din protozoare monocelulare. 2. ♦ amonificarea. de condiţiile staţionare ale mediului. ♦ denitrificarea. tulpini şi frunze ajunse în sol. mezofile. Interrelaţiile dintre microorganismele din sol Metabioza sau comensalismul bacterian Raporturi antagoniste Concurenţă pentru sursa de hrană. acidofile. Influenţa temperaturii În funcţie de adaptarea la factorul termic. Macrofauna. furnicile. coleopterele şi diverse vertebrate.REZUMAT MODUL II MICROBIOLOGIA SOLULUI 1. organe sub diverse forme) ale plantelor superioare. microorganismele pot fi: psihrofile. microorganismele pot fi grupate în: neutrofile. Parazitismul Prădătorismul Simbioza (mutualismul) 5. cyanobacterii. râmele. indiferente. ciuperci microscopice şi alge. Modificarea mediului prin produşi metabolici.

se îmbunătăţeşte randamentul şi se scurtează durata procesului tehnologic. . precum şi condiţiile optime de activitate ale microorganismelor care produc transformări chimice în diferite substraturi. 54 . 2. În prezent pentru a se preveni aceste inconvenienţe se recurge la microorganisme selecţionate. propionică etc. 3 sau 4 atomi de carbon. se produce o efervescenţă a mediului lichid în special în vasele foarte mari (de exemplu la mustul de struguri care fermentează). Iniţial fermentaţiile se produceau sub acţiunea micoflorei "spontane".MODULUL III Microbiologia fermentaŢiilor Microbiologia fermentaţiilor studiază caracteristicile biologice şi biochimice.fervere = a fierbe) a fost ales pentru a indica aspectul de lichid care fierbe. aceea în care. sălbatice. lactică. cu ajutorul cărora se obţin produse de calitate superioară. ea studiază rolul microorganismelor în apariţia unor modificări utile a diferitelor produse alimentare. cu formarea unor cantităţi relativ mari de substanţe cu valoare utilă sau economică. levurile. Microorganismele utilizate în procesele fermentative de tip industrial au următoarele calităţi ce pot fi astfel sintetizate: . în anumite condiţii de cultură. enzimele necesare pentru transformarea substratului în sensul dorit.au capacitatea de a-şi menţine constant proprietăţile fiziologice. De asemenea. Din descompunerea anaerobă a hidraţilor de carbon rezultă o serie întreagă de produşi finali cu 1.cresc rapid şi pot fi uşor cultivate în cantităţi mari pe medii ce conţin substanţele organice corespunzătoare. modalităţile de a dirija această activitate microbiană. ca şi posibilităţile de compatere a microorganismelor dăunătoare pentru evoluţia normală a proceselor fermentative sau pentru buna conservare a produselor alimentare. datorită eliberării CO2 sub formă de bule de gaz. sau în amestec cu specii dăunătoare. care apar obişnuit prin degradarea glucozei până la acid piruvic. mucegaiurile care au proprietatea de a degrada în condiţii de anaerobioză diferiţi compuşi organici ai carbonului cu formarea de substanţe cu o condiţie chimică mai simplă. Aceste microorganisme sunt slab sau inegal active. producând uşor şi în cantităţi mari. butirică. care se găsesc pe suprafaţa sau în interiorul produsului supus fermentaţiei. De cele mai multe ori unul dintre produşii rezultaţi predomină cantitativ şi ca stare caracterizează procesul de fermentaţie alcoolică. Termenul generic al fermentaţiei (lat. caracteristic pentru faza de intensitate maximă a procesului fermentativ. Fermentaţiile sunt procese biochimice determinate de enzimele unor microorganisme cum sunt bacteriile. a căror activitate diminuează calitatea produsului final.

În acest scop se folosesc fie preparate enzimatice. . prezente în natură. graţie căruia obţin în mediu anaerob energia necesară manifestărilor vitale. Microorganismele care produc fermentaţia alcoolică a zaharurilor sunt reprezentate de ciuperci în principal din genul Saccharomyces şi unele bacterii ca. Thermobacterium mobile. chimică. Înainte de folosirea lor în fermentaţiile industriale. acid acetic. ce au capacitate superioară de fermentaţie. acetonă. provenite din sfecla de zahăr sau trestia de zahăr. fermentabili. fermentaţiile de către levuri. deoarece alcoolul este întrebuinţat curent în industria alimentară.biosinteza a diferite substanţe chimice (alcooli. acid lactic.. brânzeturi) a unor băuturi alcoolice (vin. macerans. Microorganismele de utilitate industrială sunt astăzi folosite pentru procese ca: . bere) şi a furajelor însilozate. B. amidonurile. secară. 1. produsă de drojdiile sălbatice. acid citric.materii prime amidonoase. . în condiţii relativ simple şi puţin costisitoare. cu conţinut scăzut de 1-5 % zahăr. după relaţia globală: 55 . Microbiologia industrială mai studiază şi aplică metodele de combatere a alterărilor microbiene a alimentelor cu ajutorul conservării prin refrigerare. provenite de la bacterii şi mucegaiuri. Fermentaţia alcoolică este una din cele mai importante fermentaţii industriale. sterilizare. a diferite zaharuri.materii prime celulolitice. sau dirijată prin introducerea în materialul de fermentat a unor suşe de drojdii selecţionate. fie anumite substanţe chimice ca acizii diluaţi. orz. hidraţi de carbon. fermentaţii şi alte procese tehnice. care se pot utiliza după transformarea hidrolitică a amidonului din compoziţia lor în zaharuri mai simple. sau enzime de natură microbiană. porumb. cânepă prin topire). rezultate din industria hârtiei ca lemnul şi stuful. Aceste drojdii au un echipament enzimatic foarte bogat. sau acţiunea asociată a unora din aceşti agenţi. . prin procesul de fermentaţie alcoolică a hidraţilor de carbon. sucurile de fructe. rezultate din cartofi.obţinerea de produse folosite în industria textilelor (fibre de in.materii prime zaharoase. care prin fierbere cu acizi sub presiune se hidrolizează cu formarea de hidraţi de carbon mai simpli. Sarcina ventriculi. ca malţul de cereale.Tulpinile sel. Temperatura optimă de activitate este de 28-32oC.realizează aceste modificări. abundente în natură şi sunt grupate astfel: . Materiile prime folosite la fabricarea alcoolului sunt ieftine. cu formarea unor produşi folositori. . melasa rezultată ca deşeu de la fabricarea zahărului şi leşiilor sulfitice ce rezultă ca deşeu de la fabricarea celulozei. în special de către unele drojdii. antibiotice).ecţionate au capacitatea de a suporta concentraţii mari de alcool şi de a consuma cantităţi mari de hidrocarbonate pentru sintezele lor proprii. farmaceutică a parfumurilor şi cauciucului. celulozele şi hemicelulozele trebuiesc hidrolizate sau convertite în zaharuri cu molecula relativ simple şi fermentabile. Fermentaţia alcoolică poate fi spontană.producerea pe cale fermentativă a unor alimente (produse lactate. Fermentaţia alcoolică Alcoolul etilic sau etanolul (CH3CH2OH) se obţine prin fermentarea completă. Bacillus acetosetilycus etc. urmată de separarea prin distilare şi purificare a alcoolului obţinut.

conţinutul în zahăr al mustului etc. alcool. Pe struguri. pe plante. cunoscută din cele mai vechi timpuri. Utilizarea microorganismelor în vinificaţie Vinul este o băutură alcoolică nedistilată. Această levură este specifică regiunilor calde unde strugurii realizează concentraţii ridicate în zahăr. fam. Solul este considerat rezervorul principal al levurilor. Levurile acestei specii au formă elipsoidală sau globuloasă. în must şi respectiv în vin. Ascomycotina. Ele sunt grupate din punct de vedere sistematic în subîncr. fructe etc. când declanşează unele procese fermentative care duc la efecte nedorite. Levurile Levurile sunt ciuperci microscopice care au capacitatea de a produce fermentaţia caracteristică a mediilor ce conţin zaharuri (levere = a ridica). se întâlnesc în stratul superficial cuprins între 2-10 cm iar în solurile podgoriilor până la 30-40 cm. uneori rotundă. obţinut prin zdrobirea strugurilor recoltaţi la maturitate. prezintă importanţa cea mai mare pentru fermentaţia mustului. Saccharomycetaceae şi în subîncr. fie un rol negativ. există un număr însemnat de microorganisme.C6H12O6 2CH3-CH2OH + CO2 2. de "îmbolnăvire" a vinului. Deuteromycotina (Fungi imperfeţi). În general. Fermentaţia mustului. După declanşarea fermentaţiei ele pun stăpânire rapid pe mediu pentru ca la sfârşitul procesului numărul lor să scadă foarte mult. Temperatura optimă este de 20-25oC şi suportă concentraţii de până la 250-300 mg. La fermentarea mustului prezintă un randament ridicat realizând în medie 1 ml alcool pur din 1. Se prezintă sub formă ovală. care se obţine prin fermentaţia alcoolică a mustului de struguri. flori. Principalele levuri întâlnite în vin Levuri sporogene Saccharomyces ellipsoideus (Sacch. Levurile apar pe boabe în timpul maturării acestora şi sunt răspândite de insecte (în special Drosophylla) prin intermediul particulelor de praf şi nu în ultimul rând odată cu stropii provocaţi de ploi. atât ca forme vegetative cât şi forme de rezistenţă. bacterii şi ciuperci care iau parte la procesul de fermentaţie. cerevisiae). ele se întâlnesc în sol. Levurile ce se găsesc pe struguri aparţin la mai multe specii. uneori chiar mai mult. Prezintă acelaşi randament în alcool dar are o 56 . Saccharomyces oviformis. se face în vase speciale deschise. Răspândirea levurilor Levurile sunt larg răspândite în natură. sub acţiunea drojdiilor din flora naturală sau a unor tulpini selecţionate. unde numărul lor este în medie de ≈ 250.7 g zahăr şi rezistă până la concentraţii de 16 % vol. starea de sănătate a recoltei. ape.000 pe gramul de sol. fam. Cryptococcaceae. proporţia dintre ele fiind diferită în funcţie de mai mulţi factori: condiţiile climatice.l SO2 total. având fie un rol pozitiv în cazul fermentaţiilor normale.

P. la care obţinerea de vinuri cu aciditate volatilă scăzută este o problemă dificilă. Saccharomyces acidifaciens (Sacch. alcool. Pichia membranefaciens. uvarum. este prezentă în toate regiunile viticole dar se întâlneşte în proporţii foarte mici la fermentarea mustului când formează proporţii mărite de acizi volatili şi glicoli. H. Saccharomyces chevalieri. bailii). Excepţional de rezistentă la SO2 (700-1000 mg/l) şi este specifică musturilor păstrate cu doze mari din acest antiseptic. întrucât majoritatea accidentelor de refermentare se datoreşte acestei specii.putere alcooligenă mai mare decât Sacch. demidulci şi dulci. care în condiţii oxidative provoacă vinurilor boala denumită "floare". provoacă declanşarea fermentaţiei aşa cum în regiunile răcoroase acest proces este declanşat de Kloeckera apiculata. alcool. Specie rezistentă la concentraţii mari de SO2. Este o levură patogenă pentru vinurile demiseci sau dulci aflate în butoaie sau sticle cărora le provoacă refermentări. Este considerată o bună levură de finisaj la prepararea vinurilor seci. ellipsoideus depăşind uneori 18 % vol. alcool. la concentraţii de SO2 şi alcool dar mai scăzută decât Sacch. Saccharomyces rosei. Contaminarea este facilitată de proprietatea ei de a fermenta cu uşurinţă fructoza lăsând neatinsă glucoza. Saccharomyces italicus. Provoacă îmbolnăvirea vinurilor demiseci şi dulci sulfitate. osmophila. Specia devine dominantă spre sfârşitul fermentaţiei şi suportă concentraţii de până la 300 mg/l SO2 total şi 100 mg/l SO2 liber. Cum majoritatea levurilor fermentează mai întâi glucoza în vinurile dulci-licoroase zahărul restant este constituit în principal din fructoză. specifică vegetaţiei calde. Prezintă o rezistenţă mai mare decât levurile apiculate. sunt levuri specifice în general regiunilor viticole meridionale. H. se aseamănă sub raporul activităţii fermentative cu Saccharomyces ellipsoideus dar sunt puţin întâlnite în vinuri. Este folosită pentru obţinerea vinurilor cu un conţinut de până la 12 % vol. ellipsoideus dar cu o fermentare mai lentă decât aceasta. ellipsoideus. 57 . dar regulat. sunt încadrate în categoria levurilor patogene. acetat de amil pe care îl formează şi care imprimă mirosuri neplăcute. Sacch. Sacch. Levură apiculată. obţinute din musturi bogate în zahăr. fermentans şi Hansenula anomala. sunt levuri cu putere alcooligenă slabă. Are capacitate mare de a asimila azotaţi. florentinus. cantităţi importante de zahăr fără formarea de acizi volatili. În schimb trebuie inactivată sau înlăturată din vinurile demiseci. au proprietăţi asemănătoare speciei Sacch. afectează calitatea vinurilor prin proporţii ridicate de esteri. levură prezentă constant pe struguri şi în musturi care fermentează. De asemeni. uvarum. putându-se dezvolta până la concentraţii de 12 % vol. rar întâlnită pe struguri şi în musturi normale. este o levură de dimensiuni mari. de formă apiculată. Saccharomyces bayanus. Au proprietatea de a fermenta lent. Saccharomycoides ludwigii. pentru vinuri cu rest de zahăr precum şi pentru recolte atacate de mană şi putregai cenuşiu. Levuri nesporogene Torulopsis stellata. acetat de etil. Levură prezentă pe struguri stafidiţi în urma apariţiei mucegaiului nobil. Hanseniospora valbyensis.

sunt foarte răspândite în natură. Prezintă celule sub formă de lămâie. Candida vini (Candida vini. precum şi la suprafaţa mustului în primele etape de vinificaţie. concentraţie maximă până la care această specie poate rezista. 58 . În cazul în care se află complet scufundate în must ciuperca se prezintă sub formă de fragmente de sifonoplast. Speciile acestui gen sunt cunoscute sub denumirea de "levuri de floare"producând boala denumită floarea vinului. Mycoderna vini).1 g zahăr. Se întâlnesc în pivniţele de vinuri în care formează împreună cu unele bacterii şi alte ciuperci depuneri mucilaginoase pe pereţii umezi. este o altă specie care este folosită la fabricarea berei. având o capacitate foarte mare de înmulţire. Mucegaiurile Ciupercile care formează colonii pufoase vizibile cu ochiul liber. Ele declanşează fermentaţia mustului. în practică sunt denumite mucegaiuri. în sol. Rezistă la acţiunea acidului boric până la concentraţia de 3 %. cunoscută şi sub denumirea de levură sălbatică. Deşi. Rhodotorula mucilaginosa. Acestea apar pe bace la faza de pârgă. Mucor racemosus. În practică sunt cunoscute sub denumirea de levuri apiculate. Prezintă o sensibilitate mai mare decât levurile eliptice la SO2. caracterizată prin formarea unei pelicule la suprafaţa vinurilor slab alcoolice. întâlnindu-se aproape în toate mediile. iar la maturitatea deplină a strugurilor reprezintă 99 % din totalul levurilor existente în acest moment. Mai frecvent se întâlnesc în vinurile bolnave de floare. oţetite. având unul sau ambele capete ascuţite. obişnuit aerobe. Prezenţa lor favorizează formarea de acetat de etil şi alţi compuşi ce dau mirosuri intense cu iz de şoarece. Ele consumă pentru l ml alcool pur 2. Kloeckera apiculata.Brettonomyces intermedius. boabe. este extrem de răspândită pe toate fructele în regiunea cu climat temperatrăcoros. alcool. glutinis sunt levuri denumite şi mucilaginoase deoarece produc mucilagii în musturi şi vinurile tinere sărace în aciditate şi formează pigmenţi carotenoizi galbeni până la roşii. datorită capacităţii mari de înmulţire şi de răspândire precum şi a rezistenţei mari la condiţiile mai puţin prielnice de mediu. Rh. Speciile acestui gen sunt întâlnite în proporţii mici în musturi şi vin. produce în vie infecţia strugurilor pe vreme ploioasă. Numele genului se datorează acţiunii unor specii de a imprima berei britanice gust şi aromă caracteristice în urma unor procese secundare de fermentaţie. Sunt frecvent întâlnite în vii. are capacitatea de a produce fermentarea mustului până la 5-7 % vol. Puterea alcooligenă este redusă realizând 4-5 % vol. Mucegaiurile. păstrate în vase incomplet pline. randamentul în alcool este mai scăzut decât al levurilor eliptice. sensibile la alcool prezintă o rezistenţă mare la temperaturi ridicate (50-60oC) şi la acţiunea substanţelor alcaline (fosfat trisodic 1 %). pe utilajele şi pereţii pivniţelor. alcool Mucor circinelloides. pe frunze.

uneori cu peste 40 %. În crame şi pivniţe se dezvoltă pe dopuri. gluconic etc. produce putrezirea boabelor incomplet coapte sau strugurii vătămaţi de insecte sau grindină. datorită capacităţii acesteia de a provoca microcondensarea pe suprafaţa hifelor sale. cu miros specific de mucegai şi care se îmbolnăvesc uşor. în pivniţe sau pe utilajele folosite în vinificaţie. În unele toamne secetoase. pe rafturi. Aspergillus niger. grilaje. formând pe suprafaţa substratului degradat un mucegai de culoare negricioasă. Genul Merulius cuprinde specii extrem de păgubitoare care se dezvoltă în pivniţe. Botryotinia fuckeliana prezintă ca formă conidiană Botrytis fuckeliana şi produce "putregaiul cenuşiu al strugurilor". Producţia scade mult. În timpul fructificării secretă esteri cu gust şi miros caracteristic de mucegai ce se transmit vinului. stelaje şi orice obiect din lemn pe care se formează un miceliu alb. formează un mucegai alb-cenuşiu şi filamente izolate sau cordoane compacte. vase vinicole etc. mustul obţinut are gust amar.. 59 . boabele atacate fiind complet distruse. Prezintă capacitate mică de fermentaţie. denumită popular ciuperca igrasiei sau buretele de casă. pe vase vinicole. care conduce la obţinerea unui must de înaltă calitate. Vinurile obţinute din strugurii atacaţi de această ciupercă sunt slab alcoolice. altele numai lignina. Se dezvoltă pe toate substraturile lemnoase dar şi pe pereţii pivniţelor şi chiar pe ramele de fier. neplăcute la gust. pătrunzând în lemnul doagelor.Mucor piriformis. căzi. oxalic. Când atacă strugurii copţi. cu aspect buretos. Aspergillus glaucus. Cladosporium cellare. Speciile genului Merulius formează substanţe cu miros specific neplăcut. În unele pivniţe acest mucegai se dezvoltă pe pereţi într-un strat gros cu aspect de catifea şi datorită capacităţilor sale de a purifica aerul şi de a regla umiditatea atmosferică. realizează condiţii deosebite pentru maturarea şi învechirea vinurilor. pe butoaie. În acest caz scade mult conţinutul boabelor în apă şi creşte concentraţia în zahăr (de la 200-220 până la 400-500 g/l). existenţi în aerul din pivniţă. se întâlneşte mai frecvent pe suporturi lemnoase din pivniţe. formând un mucegai negru. dopuri. Această boală apare la intrarea în pârgă şi este favorizată de crăparea sau rărirea pieliţei boabelor. sârme etc. Penicillium glaucum. de culoare brună sau albă. Rhizopus nigricans este frecvent pe strugurii vătămaţi. Dacă contaminarea se extinde devreme se pot produce pierderi de recoltă importante. dar se obţin vinuri cu o aromă buchet deosebită şi foarte plăcută.. cu dimineţi nelipsite de rouă apare aşa numitul "putregai nobil". Merulius lachrymans. se dezvoltă în crame şi pivniţe. a moleculelor compuşilor organici şi anorganici în stare de vapori. transformând lemnul într-o masă moale. producţia în unii ani putând fi diminuată cu 60-90 %. unele atacă numai celuloza. oxidează parţial glucidele cu formarea oxizilor citric.

Fiziologic se deosebeşte de genul Acetobacter prin următoarele proprietăţi: . Speciile genului Acetobacter produc oxidarea etanolului până la acid acetic. speciile genului Gluconobacter sunt lofotriche (3-8 cili la fiecare pol) faţă de ciliaţia peritriche la Acetobacter.Bacteriile vinului Bacteriile prezintă o mare importanţă pentru calitatea vinurilor.bacterii lactice. Într-un al treilea caz vălul format atinge mai mulţi milimetri grosime. În perioada recoltării strugurilor pe pieliţa boabelor. Ciclul Krebs este prezent şi activ. . Astfel. bacteriile au fost grupate în: . precum şi în musturi sau vinuri.nu oxidează acidul acetic şi lactaţii până la CO2. la un pH de aproximativ 4. Unele dintre ele în anumite condiţii pot contribui prin activitatea lor la îmbunătăţirea acesteia. Bacteriile acetice care se dezvoltă în vin formează la suprafaţa acestuia un văl sau o peliculă care uneori poate fi albuie. Genul Acetobacter Acest gen grupează specii cu celule sub formă de bastonaşe dispuse izolat. Speciile cele mai importante sunt: . uleios. Temperatura optimă de dezvoltare este 25-30oC dar variaţia acesteia poate fi cuprinsă între 7-41oC. După procesele pe care le declanşează. 60 . hidrofob şi se colorează pe măsura îmbătrânirii în brun. Singurul criteriu de diferenţiere îl reprezintă flagelaţia când aceasta există. cu un optim de 30oC. este vâscos.5. Alteori acest văl este mai gros. Produc oxidarea moderată a etanolului până la acidul acetic la un pH=4. mai ales când sunt păstrate în vase incomplet pline. Se dezvoltă la temperaturi cuprinse între 5-42oC.Acetobacter peroxydans. . greu de desfăcut şi care cu timpul cade la fundul vasului. subţire. cunoscut şi sub numele de cuib de oţet. dar pot fi întâlnite de asemenea în crame şi pivniţe.Acetobacter pasteurianus. pe lângă levuri şi mucegaiuri se găsesc şi bacterii. cele mai multe pot provoca vinurilor transformări nedorite şi chiar îmbolnăviri grave. Bacteriile acetice Sunt microorganisme aerobe. îndeosebi pe suprafaţa internă a butoaielor şi cisternelor în care se fermentează mustul sau se păstrează vinul şi care nu a fost corect curăţate şi întreţinute. Genul Gluconobacter Cuprinde bacterii asemănătoare din punct de vedere morfologic cu speciile genului Acetobacter.ciclul Krebs nu este complet. în perechi sau lanţuri ce sunt imobile sau prevăzute cu cili dispuşi peritriche. precum şi a acidului acetic a lactaţiilor şi aminoacizilor.Acetobacter aceti. . . se întâlnesc atât pe strugurii sănătoşi cât şi pe cei vătămaţi.bacterii acetice. aproape transparentă cu reflexe irizante şi care poate urca rapid pe pereţii vasului.

dispuse sub forma unor şiraguri de mărgele ca şi streptococii. Te deauto valuare st e 61 .Lactobacillus fructivorans.fermentaţia malolactică. cu celule de formă sferică. citric. imobile.Pediococcus cerevisiae. . . Genul Pediococcus Cuprinde bacterii Gram (+) cu aspect sferic grupate sub formă de diplococi sau tetracoci.Lactobacillus brevis.degradarea acidului tartric. nesulfitate sau cu un conţinut redus de SO2. Descompune energic acidul malic şi în măsură mai mică acidul citric. X. . Prezintă două specii importante: .Pediococcus pentosacens. . izolate sau grupate. . este specia cea mai frecventă în vinuri. din acest motiv nu sunt considerate dăunătoare. Produc fermentaţia malolactică numai în vinuri foarte acide. Principalele specii: . acid acetic etc). se prezintă sub forma unor bacili lungi şi subţiri izolaţi sau grupaţi. Specii homofermentative: Lactobacillus plantarum se prezintă sub formă de bastonaşe scurte. homofermentative. Genul Leuconostoc Cuprinde bacterii Gram (+).Leuconostoc oinos A. .Bacterii lactice Reprezentanţii acestui grup sunt facultativi-anaerobi şi participă la o serie de transformări în vin şi anume: .Lactobacillus hilgardii. Sunt nesporulate. Fermentează glucidele. ovoidă sau alungită. Nu degradează acidul citric şi tartric. Genul Lactobacillus Grupează bacterii Gram (+) şi cuprinde atât specii homofermentative cât şi specii heterofermentative. alcool etilic.transformarea glucidelor în acid lactic şi alţi produşi secundari (glicerol.Leuconostoc gracile. iar acidul malic numai la pH ridicat. . Lactobacillus casei. Specii heterofermentative: . P.degradarea glicerolului şi a altor componenţi.

1. 5 . 3 .c. Fermentaţia alcoolică a mustului este realizată de: a) bacterii acetice b) mucegaiuri c) levuri d) bacterii lactice 2. 62 . Putregaiul nobil al strugurilor este produs de: a) Merulius lachrymans b) Aspergillus niger c) Botryotinia fuckeliana d) Cladosporium cellare 5. Fermentaţia malolactică a vinului este produsă de: a) levuri b) bacterii lactice c) bacterii acetice d) mucegaiuri Rezultate corecte: 1 .b. 4 .c. Permanentizarea levurilor se realizează: a) pe vasele de vinificaţie b) pe plantele de viţă de vie c) în sol d) în aer 3.c.c. 2 . Specia cu putere alcooligenă cea mai mare este: a) Candida vini b) Kloeckera apiculata c) Saccharomyces oviformis d) Saccharomyces ellipsoideus 4.

Penicillium spp Merulius sp. Utilizarea microorganismelor în vinificaţie Levurile Principalele levuri întâlnite în vin Levuri sporogene Saccharomyces spp Pichia spp.. . Mucegaiurile Mucor spp. Hanseniospora spp Levuri nesporogene Torulopsis sp Brettonomyces sp Candida sp. Fermentaţia alcoolică Materiile prime folosite la fabricarea alcoolului sunt: . Botryotinia sp Bacteriile vinului Bacteriile acetice Genul Acetobacter Genul Gluconobacter Bacterii lactice Genul Pediococcus Genul Leuconostoc Genul Lactobacillus 63 . .materii prime celulolitice. Kloeckera sp Rhodotorula sp.materii prime zaharoase. Cladosporium sp. Saccharomycoides sp.REZUMAT MODUL III 1. 2. Rhizopus sp Aspergillus spp.materii prime amidonoase.

64 . pe ea fixându-se preparatul de examinat. . în cele două direcţii de deplasare. 2. Platina sau masa microscopului.MODULUL IV LUCRĂRI PRACTICE 1. Corpul microscopului sau coloana. Microscoapele au suferit în decursul timpului multiple perfecţionări care au permis să se mărească imaginea obiectivului de cercetat de mai multe mii de ori. au permis a fi văzute particule cu dimensiuni de 100 de ori mai mici ca cele observate cu microscoapele optice cele mai puternice. În revolver se înşurubează obiectivele într-o anumită ordine. Partea mecanică a microscopului este la rândul ei constituită din: 1 piciorul microscopului. în aşa fel ca rotirea acestuia în sensul acelor de ceasornic să aducă în axul optic al microscopului obiective din ce în ce mai puternice. situate mult sub limita vizibilităţii cu ochiul liber. Platinele pot fi fixe sau mobile. 2. platina. este fixată de coloană şi intercalată între dispozitivul de iluminat şi tubul microscopic. mai ales la microscopul electronic. EXAMENUL MICROSCOPIC AL MICROORGANISMELOR Microscopul este un instrument optic cu ajutorul căruia pot fi văzute şi studiate corpuri foarte mici. 3. Căruciorul este prevăzut cu o riglă gradată şi cu un "vernier" pentru determinarea poziţiei obiectivului de observat.partea optică. poate face corp comun cu piciorul sau este legată cu ajutorul unei articulaţii care permite înclinaţii până la 90o. tubul şi dispozitivele de punere la punct a imaginii (viza macrometrică şi viza micrometrică). care este constituit din două calote concentrice dispuse una peste alta şi unite la mijloc printr-un şurub. Preparatul se fixează pe platină cu ajutorul a doi cavaleri (lame metalice flexibile) sau se aşează pe aşa numitul "cărucior mobil".partea mecanică. forma paralelipipedică în care este inclusă şi sursa de lumină. Microscopul optic este format din două părţi şi anume: . Tubul microscopului are la partea inferioară revolverul. Piciorul microscopului are în general forma de potcoavă sau la tipurile moderne. 1. Platina poate fi pătrată sau rotundă şi prezintă în centru o deschidere circulară pentru trecerea razelor luminoase. 4. Perfecţionări ulterioare. 3. fiind în cel din urmă caz deplasabile cu ajutorul a două şuruburi de centrare.

diafragmă şi condensator. . cu un indice de refracţie apropiat de cel al sticlei. Când se foloseşte lumina artificială se lucrează cu filtru albastru care permite o mai bună apreciere a nuanţelor în raport cu obiectivul folosit. Obiectivele sunt sisteme de lentile. ce poartă numele de filtre. Aparatul de iluminat fixat sub platină. al cărui indice este (n=1. Obiectivele sunt de două categorii şi anume: . Diafragma poate fi închisă sau deschisă. Aceste obiective se deosebesc prin corecţia mai mult sau mai puţin perfectă a aberaţiilor cromatice şi de sfericitate.obiective apocromatice. care dau o primă imagine reală mărită şi răsturnată a obiectivelor de examinat. La obiectivele cu imersie mediul ce separă lentila frontală de lama portobiect este lichid. 65 .aparatul de luminat. după ce acestea au trecut prin condensator. Condensatorul. Dispozitivul de punere la punct a imaginii este format din două perechi de şuruburi. Oglinda îndreaptă razele luminoase furnizate de către sursa naturală sau artificială în axul optic al microscopului. Tubul este fixat printr-un jgheab vertical la coloana microscopului şi poate fi mişcat cu ajutorul unui şurub cu cremalieră. situat sub platină este format dintr-un sistem de lentile convergente. Obiectivele se mai împart în: obiective uscate şi obiective umede sau cu imersie. Punerea la punct a imaginii se face cu ajutorul vizei micrometrice care este situată în coloana microscopului. iar cea concavă când se lucrează fără condensator şi cu obiective mici. Între oglindă şi condensator se găseşte de obicei un inel care se poate scoate la nevoie din axul optic al microscopului şi în care se pot aşeza discuri de sticlă. el mai utilizat este uleiul de cedru. El se compune din: oglindă. Imaginea furnizată de obiectiv este prinsă de către ocular. Partea optică a microscopului este formată din: . în sus şi în jos. este înnegrit în interior pentru a nu reflecta lumina. Acestea diferă după natura mediului ce se interpune între lentila frontală şi obiectul de examinat. are ca scop să permită observarea preparatului microscopic prin lumina transmisă. care concentrează lumina pe preparatul de observat. situat la partea superioară a tubului.obiectivele şi ocularele. Oglinda are o faţă plană care se foloseşte când se lucrează cu condensatorul. mată sau colorată diferit. ce intră în condensator.La partea superioară a tubului se află ocularul. Diafragma iris se găseşte situată deasupra inelelor portfiltre şi serveşte la limitarea fasciculelor de raze provenite de pe oglindă.5). această imagine este din nou mărită şi transformată în imagine virtuală.515). în raport cu obiectivul folosit. Prima pereche serveşte la mişcări rapide prin intermediul cremalierei şi se numeşte viză macrometrică. .obiective acromatice. La obiectivele uscate acest mediu este aerul a cărui indice de refracţie (n=1) este foarte diferit de indicele mediu al sticlei (n=1.

depăşeşte o anumită valoare. după care se foloseşte viza micrometrică. Ele transformă imaginea dată de obiectiv într-o imagine virtuală. toate razele luminoase a căror înclinare. Cel mai obişnuit procedeu de măsurare microscopică este al ocularului micrometric care se etalonează cu micrometru obiectiv. Se întreţine periodic ştergând ocularele şi obiectivele cu piele de căprioară sau în lipsă. se pune preparatul pe platină şi se fixează cu cei doi cavaleri. pentru care. Micrometrul obiectiv este etalonul ce stă la baza măsurătorilor microscopice. ci indirect cu ajutorul unei scări arbitrare. observăm că lentila frontală a obiectivului cu imersie ajunge în contact cu picătura de ulei de cedru. Punerea la punct a imaginii microscopice se face diferenţiat: Pentru obiectivele uscate. După ce s-a montat preparatul de examinat pe platină. cu diafragma deschisă. Se pune apoi o picătură de ulei de cedru pe lamă şi se coboară tubul microscopului cu viza macrometrică până ce. furnizată de diferite tipuri de lămpi. Pentru obiectivele cu imersie.În cazul obiectivelor uscate. este produsul dintre puterea de mărire a obiectivului şi cea a ocularului. Fiind de dimensiuni foarte mici. se va ridica tubul cu ajutorul vizei macrometrice până la o distanţă mai mare decât distanţa frontală a obiectivului celui mai mic (2-3 cm). Este constituit dintr-o lamă portobiect pe care este gravată la 66 . Ocularele Ocularul este alcătuit din două lentile plan-convexe montate într-un cilindru metalic şi separate între ele printr-o diafragmă. nu se pot măsura direct. în raport cu axa. Din acest moment vom privi prin ocular şi vom continua coborârea tubului cu ajutorul vizei micrometrice până ce imaginea este clară. Întreţinerea microscopului Microscopul trebuie ferit de praf. după ce s-a făcut centrarea perfectă a sursei de lumină. înainte de a scoate lama de pe platina microscopului se ridică tubul microscopului cu viza macrometrică pentru a nu se zgâria lentila frontală a obiectivului. mărită şi dreaptă. După terminarea examinării. după încetarea lucrului se pune în cutia lui sau se protejează cu o husă din folie de polietilenă. Prin interpunerea uleiului de cedru între lentila frontală a obiectivului şi lama portobiect se suprimă reflexia totală şi refracţia. cu o cârpă moale care nu lasă scame. privind lateral. Sursele de lumină Pentru luminarea preparatului microscopic se utilizează fie lumina zilei. vapori. Puterea de mărire a microscopului. MĂSURĂTORI MICROSCOPICE Microorganismele au dimensiuni care se încadrează între anumite limite şi care caracterizează genurile şi speciile respective. Dispozitivul optic al microscopului obişnuit permite o mărire medie între 900 şi 2000 ori. acizi şi umezeală. Obiectivul cu imersie se şterge din timp în timp cu vată cu xilol. obţinându-se o luminozitate mai mare a imaginii. înainte de a pune preparatul de platină. se coboară tubul cu ajutorul vizei macrometrice până ce apare imaginea. iar uleiul de cedru de pe obiectivul cu imersie se şterge cu pulpa degetului. după centrarea luminii. fie lumina artificială. folosind oglinda plană şi condensatorul ridicat. suferă reflexia totală în momentul trecerii din lama de sticlă în aer.

Pe el este o scară de 1 cm împărţită în 100 de părţi.mijloc o scară lungă de 1 mm. Pentru a se mări precizia. după care se măsoară lungimea. iar lama micrometrului obiectiv pe platina microscopului. Pentru efectuarea măsurătorii unui microorganism se procedează în felul următor: Se pune lama portobiect sau frotiul pregătit pe platina microscpului. STERILIZAREA Prin sterilizare se înţelege distrugerea sau îndepărtarea microorganismelor dintr-un spaţiu sau de pe o suprafaţă dată.1 mm sau 100 µ m. în felul acesta putem determina uşor un număr anumit de diviziuni. dacă 5 diviziuni ale micrometrului obiectiv acoperă 10 diviziuni ale micrometrului ocular. deci fiecare diviziune are 0. Determinarea indicelui micrometric Se aşează nicrometrul ocular în tubul ocularului. Metodele folosite 67 . se fixează lumina şi imaginea. fiind un disc de sticlă cu diametrul potrivit. 2. Micrometrul ocular are formă circulară. divizată în 100 părţi egale. Intervalul care separă două diviziuni este de 1/100 mm (0. n oc = numărul de diviziuni ale micrometrului ocular care s-au suprapus peste un anumit număr de diviziuni ale micrometrului obiectiv. se recomandă să se facă un număr mai mare de măsurători şi apoi media lor. Pentru a cunoaşte pentru fiecare combinaţie de ocular şi obiectiv pe care le are un microscop. coeficientul micrometric va fi: 5x10 50 = =5 10 1 0 Coeficientul micrometric se calculează pentru fiecare combinaţie de ocular şi obiectiv şi de obicei se fac tabele din care se extrag valorile necesare gata calculate. Numărul de diviziuni ce rezultă din măsurătoare se înmulţeşte cu coeficientul micrometric al combinaţiei ocular obiectiv cu care s-a lucrat şi se obţine astfel valoarea în micrometri a dimensiunilor căutate. care ne dă mai exact valoarea dimensiunilor unor microorganisme. Se potriveşte scara micrometrului ocular ca să se suprapună peste cea a micrometrului obiectiv. lăţimea sau diametrul obiectivului respectiv cu ajutorul scării micrometrului ocular care a rămas montată în ocularul respectiv. încât se poate introduce în montura metalică a ocularului. Pentru a uşura observaţia. după primele 5 diviziuni mici avem o diviziune ceva mai lungă. se determină indicele sau coeficientul micrometric după cum urmează. Diviziunile sunt şi aici diferenţiate pe lungimi ca şi la micrometrul obiectiv. iar din 10 în 10 diviziuni câte o linie şi mai lungă.01 mm sau 10 micrometri = 10 µ m). Pentru calcularea coeficientului micrometric ne servim de formula: nobx 10 în care: noc n ob = numărul de diviziuni ale micrometrului obiectiv care se suprapune peste un anumit număr de diviziuni ale micrometrului ocular. valoarea în micrometri a unei diviziuni de pe micrometrul ocular. Astfel.

fiole etc. prin flacără. în acest fel substanţele organice aflate eventual pe obiect sunt carbonizate. vor fi ambalate în hârtie pergament. Dacă temperatura în etuvă depăşeşte 180oC dopurile şi hârtia de ambalaj devin brune. . pense nu se flambează deoarece se deteriorează. După natura agentului. mojare). mojarele. Sterilizarea prin agenţi fizici În acest scop se folosesc mai multe metode de sterilizare cum sun: căldura. astfel obiectele care vin în contact cu aerul rece se pot sparge. Sterilizarea prin căldură umedă este mai des folosită în microbiologie deoarece se realizează distrugerea eficace a germenilor la o temperatură mult mai joasă. vor fi acoperite cu dopuri de vată. a gâtului flacoanelor şi al eprubetelor. fie sub formă de căldură uscată sau de căldură umedă. instrumente chirurgicale (foarfece. 68 . sfărâmicioase şi nu mai asigură o protecţie suficientă împotriva unei eventuale reinfectări. Acţiunea distrugătoare a căldurii asupra microbilor se exercită prin coagularea proteinelor care intră în constituţia acestora.încălzirea la roşu se foloseşte pentru sterilizarea fierului sau ansei de platină şi a spatulei înainte de întrebuinţare şi după. metodele de sterilizare pot fi de două feluri: prin agenţi fizici şi prin agenţi chimici. după care se lasă se se răcească aparatul sub 100oC.sterilizarea prin aer cald se bazează pe carbonizarea materiei vii cu ajutorul temperaturii înalte: aerul încălzit la 180oC în etuvă distruge atât formele vegetative cât şi sporii în timp de o oră. Această metodă se foloseşte pentru sterilizarea obiectelor de sticlă (baloane. Astfel. eprubetele şi pipetele. filtrarea. iar plăcile Petri. tuburi de sticlă. plăci Petri. Sterilizarea prin căldură uscată se poate realiza în mai multe moduri: . bisturie. sau prin carbonizare. timp de câteva secunde. Pentru a fi menţinută în stare sterilă şi curată. sticlăria ce urmează a fi supusă sterilizării se pregăteşte în prealabil. Pentru a ne asigura că s-a realizat temperatura de 180oC se introduce în etuvă odată cu sticlăria de sterilizat puţină zaharoză care se caramelizează la 170oC. . căldura umedă având putere de pătrundere mai mare. baloanele. Flambarea serveşte la sterilizarea pipetelor în momentul întrebuinţării. Menţinerea temperaturii la 180oC trebuie să dureze o oră. înainte de a-l deschide. capsulele etc. foarfeci.flambarea constă în trecerea obiectului de câteva ori. eprubete. radiaţiile ultraviolete şi ultrasunetele. De obicei înainte de sterilizare instrumentele respective se lasă să se răcească puţin. metoda constă în a menţine obiectul de sterilizat în flacăra unui bec de gaz sau a unei lămpi de alcool. eventual eprubetele se pot introduce în coşuri de sârmă special confecţionate. centrifugarea. după ce a fost spălată.în acest scop sunt numeroase şi utilizarea lor depinde de natura mediului pe care îl sterilizăm. pense). Instrumentele de metal ca. până la înroşire. pipetele gradate. bisturie. pâlnii. Sterilizarea prin căldură Este metoda cel mai des utilizată în microbiologie. Obiectele de sterilizat se introduc în etuvă care se reglează pentru temperatura de 180oC şi se aşează în interiorul etuvei pe rafturi. curăţată şi uscată.) obiecte din porţelan (capsule.

prin vapori sub presiune şi la temperatura sub 100oC (pasteurizarea şi tindalizarea). pentru a evita pericolul de explozie al aparatului. Tindalizarea este o metodă de sterilizare fracţionată sau discontinuă. rezistenţi la presiunea de 3-4 atmosfere. de aceea obiectele sterilizate prin fierbere se folosesc în următoarele două ore şi nu se menţin un timp mai îndelungat. Pasteurizarea se realizează prin încălzirea pe baia de apă a substanţelor repartizate în diverse flacoane la temperatura de 55-95oC. lăsând robinetul de evacuare a vaporilor deschis. Sterilizarea prin vapori de apă sub presiune (autoclavarea) este metoda cea mai utilizată şi mai eficace. sub acţiunea căldurii. Aparatul folosit pentru sterilizarea prin vapori sub presiune se numeşte autoclav.Sterilizarea prin căldură umedă se poate realiza în mai multe feluri: prin fierbere. distrugându-se atât formele vegetative cât şi sporii. cum sunt mediile ce conţin glucide. metoda serveşte la sterilizarea substanţelor care se degradează cu uşurinţă la temperaturi mai ridicate. un robinet pentru evacuarea aerului şi a vaporilor. Principiul metodei constă în faptul că temperatura vaporilor de apă într-un spaţiu închis creşte proporţional cu presiunea la care aceştia sunt supuşi: astfel la 1/2 atmosfere temperatura este de 115oC timp de 90'. Cazanul prezintă la partea inferioară un orificiu prin care se face legătura cu un tub de nivel prin care se controlează nivelul apei în autoclav şi un robinet de scurgere a apei. urmată de răcirea bruscă şi menţinerea la +4oC. Metoda constă în încălzirea substanţelor ce urmează a fi sterilizate. Această metodă se aplică lichidelor supuse unei alterări rapide. Încălzirea are ca scop distrugerea formelor vegetative. prin vapori produşi continuu. timp de 30'. Sterilizarea prin vapori produşi continuu la 100oC se realizează în autoclav. la o atmosferă temperatura creşte la 120oC timp de 30' şi la 2 atmosfere se realizează o temperatură de 134oC timp de 10'. în scopul de a le menţine valoarea factorilor activi. iar pentru a se ridica punctul de fierbere. Fierberea este folosită curent la sterilizarea unor instrumente ca. 69 . câte o oră pe zi la temperaturi între 56-65oC într-o baie de apă. La partea superioară este acoperit cu un capac care se închide ermetic cu ajutorul unor şuruburi speciale (buloane) şi al unei garnituri de azbest sau cauciuc. o supapă de siguranţă care permite ieşirea vaporilor în cazul depăşirii presiunii prea mari. Se foloseşte apa distilată pentru a se evita depunerea sărurilor pe obiectele de sterilizat. Prin această metodă nu sunt distruse unele forme sporulate care rezistă până la 120oC. prin care se realizează o sterilizare completă. timp de trei zile succesiv. Prin această metodă se distrug numai formele vegetative şi se foloseşte pentru sterilizarea substanţelor ce se degradează uşor. El se compune dintr-un cazan cu pereţi groşi. seringi cu armătură metalică (acestea trebuiesc montate înainte de introducerea în fierbător). în apa distilată de adaugă borax. În capac sunt practicate orificii în care sunt montate următoarele dispozitive: un manometru pentru indicarea presiunii de vapori în autoclav. iar răcirea bruscă şi menţinerea la temperatură scăzută împiedică germinarea formelor de rezistenţă. serul sanguin etc. Explicaţia eficienţei metodei este aceea că treptat rezistenţa sporilor sub influenţa căldurii cedează sau că formele vegetative sunt distruse după ce sporii au germinat în intervalul celor trei zile. deoarece realizează o sterilizare completă.

se ia precauţia ca materialele să fie acoperite cu hârtie pentru a nu se umecta dopurile de vată din cauza vaporilor. care se controlează cu ajutorul coloanei de nivel. pH-ul soluţiilor şi încărcarea electrică a particulelor şi a filtrului.Testele chimice utilizează substanţe cu punct de topire constant. De asemenea se sterilizează: . Pentru controlul bunei funcţionări a autoclavului se întrebuinţează unele metode de testare. după care presiunea în cazan începe să crească treptat. Filtrele Chamberland sunt din porţelan şi au forma unor lumânări (bujii). ca floarea de sulf la 115oC şi acidul benzoic la 121oC. Dacă sterilizarea a fost corect executată. Se aşează apoi materialele de sterilizat fie direct pe suport sau introduse în prealabil în coşuleţe de sârmă. după natura substanţei poroase din care sunt fabricate. .Unele teste biologice. Când aburul iese în jet continuu înseamnă că aerul este complet evacuat şi se poate închide robinetul de vapori. Acest procedeu se aplică pentru sterilizarea anumitor lichide care se degradează uşor sub acţiunea temperaturilor ridicate. adsorbţia este determinată de vâscozitate. utilizează bacterii sporulate care după sterilizare se însămânţează pe medii de cultură. închise la capătul inferior. porţelan azbest sau metal. unele autoclave sunt prevăzute cu încălzire electrică. . În autoclav se sterilizează de obicei culturile de care nu mai avem nevoie pentru ca vasele respective să nu rămână infectate. Nivelul apei trebuie să fie cu câţiva centimetri sub cel al suportului. Robinetul de vapori rămâne deschis până ce se evacuează aerul. astfel scăderea bruscă a presiunii duce la fierberea mediilor lichide cu degajare de vapori şi aruncarea sau cel puţin umectarea dopurilor vaselor puse la sterilizat. Cazanul este susţinut de o îmbrăcăminte din tablă groasă care la partea inferioară are o nişă de unde se introduce sursa de căldură (bec de gaz sau lampă cu benzină). . . temperatură. Filtrarea Filtrarea nu este un fenomen pur mecanic în care filtrul se comportă ca o sită. Capacul autoclavului nu se deschide decât după ce acul manometrului a ajuns la 0.În interiorul cazanului se află un grătar mobil care serveşte ca suport pentru materialele de sterilizat. germenii fiind distruşi nu mai cresc pe mediile însămânţate. se reglează sursa de căldură mai moderat şi se menţine timp de 20-30 minute după care sterilizarea este terminată. Se închide după aceea capacul autoclavului cu ajutorul buloanelor. După ce s-a atins presiunea dorită care se citeşte pe manometru. La extremitatea liberă au o porţiune 70 . Modul de funcţionare a autoclavului Mai întâi se introduce în cazan apa distilată necesară formării de vapori. apa distilată şi unele soluţii. două câte două. care se strâng în sens diametral opus. . ci la baza sa stă adsorbţia particulelor din lichidul de filtrat de către pereţii capilarelor care reprezintă porii filtrelor.sticlăria de laborator. Filtrele folosite în microbiologie sunt de mai multe feluri.mediile de cultură.aparatele de filtrat din sticlă. Controlul se mai face prin termometre înregistratoare foarte exacte.obiectele de cauciuc.

în aşa fel că lichidul supernetant din tub este liber de germeni. Diferitele tipuri de filtre se montează în aparate speciale iar filtrarea se face prin presiune pozitivă sau prin aspiraţia aerului cu o pompă de bicicletă. în care se introduce lichidul ce trebuie filtrat. de asemenea smălţuită. . Ultracentrifuga atinge până la 100. Sterilizarea prin ultrasunete Ultrasunetele sunt unde acustice a căror frecvenţă trece cu mult de limita perceptibilităţii auditive. .înainte de filtrare se sterilizează filtrele în autoclav.000 ture pe minut şi chiar mai mult. notate după cum urmează: EK = cu dimensiuni care reţin bacteriile. V = filtre cu pori mari. către fundul tubului. dar lasă să treacă virusurile. EK1 = intermediare şi EK2 = care reţin şi virusurile mari. Cele mai active sunt radiaţiile ultraviolete cu lungimea de 2540-2800 . sau prin menţinerea câteva ore în soluţie de permanganat de potasiu 1 % şi apoi în soluţie de hiposulfit de sodiu 5 %.filtrarea se face la o aspiraţie moderată şi la o durată medie de 15 minute. Sterilizarea prin raze ultraviolete Radiaţiile ultraviolete distrug formele vegetative ale majorităţii speciilor de microorganisme. Membrana de azbest este montată la fundul unei cupe de metal. forţa centrifugă ce se creează impinge particulele ce se găsesc în suspensie. Moartea bacteriilor s-ar datora unui efect fotoelectric în urma absorbţiei specifice a razelor de către anumite grupe moleculare. Porii filtrelor au mărimi diferite şi se notează cu litera L. N = filtre cu mărimea porilor intermediară (normal).regenerarea se face prin ardere în cuptoare la 280 oC. Se mai utilizează în sterilizarea apei potabile şi a unor medii de cultură. filtrul L1 fiind cel mai grosier. care sunt astfel profund alterate. lichidele vor fi diluate în soluţie cloro-sodică izotomică şi filtrate pe hârtie de filtru. Cristalul suferă deformări mecanice de unde rezultă vibraţii de 20 Khz şi care se produc numai în acelaşi sens. Operaţia de filtrare se face după anumite reguli: . ele sunt de dimensiuni diferite. Filtrele Berkefeld sunt fabricate din pământ de infuzorii sau kiselgur. . 71 . Centrifugarea. Unii autori atribuie rolul principal al sterilizării prin ultrasunete.impermeabilă din porţelan smălţuit sau sunt prevăzute cu o tetină. În acest scop se folosesc centrifugi cu viteza de 50006000 turaţii/minut. Filtrele de azbest nu se regenerează.după întrebuinţare filtrele se sterilizează în autoclav şi apoi se spală energic cu peria. După dimensiunea porilor sunt notate în felul următor: W = filtre cu pori mici. Se pot steriliza pe această cale numai corpurile transparente care permit trecerea acestor raze. însă acţionează slab asupra sporilor. Razele ultraviolete se folosesc pentru sterilizarea unor substanţe care se degradează uşor prin alte metode. . Filtrele Seitz sunt constituite din plăci de azbest care formează substanţa poroasă prin care se efectuează filtrarea. Ele se obţin prin trecerea unui curent electric alternativ de înaltă frecvenţă printr-un cristal de cuarţ. urmată de cifre de la 1 la 7. între care pot fi microorganisme.pentru a evita colmatarea filtrelor. în primul caz şi o pompă de vid în cel de al doilea. Cu cât particulele sunt mai fine cu atât durata şi viteza de centrifugare trebuiesc sporite. se foloseşte pentru sterilizarea unor lichide care nu suportă acţiunea căldurii.

fie pentru distrugerea lor completă. extractul de sol.Trebuie să asigure condiţii aerobe sau anaerobe. cresolii sub formă de emulsie 5 %. Ele trebuie să întrunească anumite calităţi care să permită dezvoltarea microorganismelor: . .acizii: acidul boric 3-4 %.Să aibă un anumit grad de umiditate care să se menţină pe tot timpul cultivării. bulionul nutritiv. bulion-sânge. . iodul (soluţie alcoolică) 1-5 %. . geloză sânge). creolina sub formă de emulsie 5-10 % în apă. 3. bulionul. Din punct de vedere al provenienţei mediile pot fi: de origine naturală (cartof.Să aibă un anumit pH corespunzător cerinţelor germenului respectiv. aldehida formică sub formă de vapori şi ca soluţie în apă 5 %. Cei mai cunoscuţi agenţi chimici folosiţi în sterilizare sunt: . Alţi autori susţin că în faza iniţială ar avea loc o intensă traumatizare a corpului microbilor. . substanţa chimică are acţiune bacteriostatică sau dezinfectantă. gelatina. organice sau anorganice care pot asigura creşterea şi dezvoltarea microorganismelor.substanţele oxidante: cloramina (25 % clor activ suspensie de 10-20 %. geloză-ser. TEHNICA CULTIVĂRII MICROORGANISMELOR Mediile de cultură reprezintă substraturi nutritive lichide sau solide. Acestea pot fi la rândul lor împărţite în: 72 .medii complexe sunt folosite pentru izolarea şi creşterea unor microorganisme care se dezvoltă slab sau nu se dezvoltă pe medii simple (bilion-ser. trebuie să conţină substanţe nutritive necesare şi factorii de creştere în cantităţi indicate în reţetele de preparare. apa oxigenată soluţie 5 %. bilă). În primul caz.medii simple sau uzuale folosite pentru cultivarea celor mai multe specii microbiene ca: apa peptonată. urmat de degajarea de perhidrol. . oxiclorura de mercur 1/6000. funcţie de cerinţele microorganismelor ce se cultivă. . morcov). bulion glucozat. gelatina). animală (lapte. fenolul soluţie 3-5 %. geloza. -Trebuie să fie steril în momentul însămânţării şi în perioada dezvoltării microorganismelor. permanganatul de potasiu soluţie 0. iar în al doilea este bactericidă sau antiseptică.ionizării gazelor din lichidul expus acestora. acidul sulfuric 5 %.1 % ca dezinfectant şi 0. mediul de extract de sol şi artificială (apa peptonată. . oxid şi bioxid de azot.medii speciale cu o compoziţie care permite creşterea preferenţială a unor specii de microorganisme şi pun în evidenţă anumite caracteristici metabolice. provocată de fluxul de electroni. Sterilizarea prin agenţi chimici Unele substanţe chimice se folosesc în laboratorul de microbiologie fie pentru a împiedica dezvoltarea bacteriilor într-un mediu de cultură. biclorura de mercur 1 ‰. geloza. Din punct de vedere al complexităţii compoziţiei mediile pot fi: .01 % ca antiseptic.săruri: azotatul de argint 1 %. hidroxidul de sodiu 3 %).Astfel. . Între acţiunea bacteriostatică şi cea bactericidă. la unele substanţe deosebirea este dată de concentraţia produsului (doza).Mediul trebuie să fie stabil pe întreaga durată a cultivării microorganismelor.

fermentarea zaharurilor. mediile Istrati-Meitert. Endo). În acest caz. Dorset. Bordet-Gengou). Filtratul iniţial nu este clar. Mediul cu extract de sol La 1000 g sol fertil se adaugă 1000 ml apă de robinet. După răcire se filtrează prin hârtie de filtru sau vată pentru a opri grăsimile. în produse cu floră asociată (ex. proteinele sunt degradate în proporţie mai mare.5-7. care se închid cu dopuri de vată şi se sterilizează 20 minute la 115oC. Bulionul propriu-zis se prepară în felul următor: la 1000 ml zeamă de carne se adaugă la cald 10 g peptonă şi 5 g NaCl. timp îndelungat şi constituie substanţa de bază pentru pregătirea mediilor lichide sau solide. b) medii selective ce conţin substanţe bacteriostatice care inhibă creşterea unor specii saprofite sau patogene (ex. tendoane. d) medii diferenţiale sau de identificare ce conţin indicatori pentru punerea în evidenţă a unor procese biochimice caracteristice pentru metabolismul unei specii (ex. Carnea slabă de vită în cantitate de 500 g. Acesta din urmă se repartizează în baloane care se acoperă cu dopuri de vată. 73 . devenind mai accesibile. Apoi mediul se autoclavează timp de 15 minute la 120oC pentru precipitarea sărurilor alcalino-teroase.5 g CaCO3. se toacă şi se macerează la rece. Prepararea mediilor de cultură Mediile simple lichide Bulionul de carne este mediul de bază în microbiologie. Pentru îndepărtarea precipitatului şi a resturilor de grăsimi se filtrează prin hârtie de filtru. până la stadiul de peptone şi aminoacizi. pentru a produce flocularea coloizilor. se curăţă de oase. se determină şi se corectează pH-ul la 7. Maceratul astfel obţinut se poate păstra steril la rece. aponevroze şi grăsimi.8 cu ajutorul unei soluţii de NaOH 10 %. în prealabil se corectează reacţia la pH=7. Se fierbe apoi maceratul timp de 10 minute pentru a se accentua dizolvarea substanţelor solubile şi a se coagula albuminele insolubile. timp de 12-24 ore în 100 ml apă de robinet. se sterilizează în autoclav la 112oC timp de 20 minute. mediul Müller-Kauffmann). Pentru a produce un bilion cu calităţi nutritive superioare.a) medii de îmbogăţire capabile să favorizeze dezvoltarea unor specii microbiene care se află în concentraţii mici. agarul moale etc. Se repartizează apoi zeama de carne în flacoane sterilizate care se închid cu dopuri de vată învelite în tifon şi se sterilizează 30 minute la 120oC. care sub această formă nu pot fi utilizate de bacterii. reducere). se foloseşte procedeul autoclavării maceratului de carne la 2 atmosfere. apoi se agită şi se filtrează la cald prin hârtie de filtru dublă. capacitatea de oxidare. dar se continuă operaţia până se obţine un lichid limpede.). Prepararea lor se realizează în două etape şi anume. mediul Löffler. apoi se repartizează în baloane. Se adaugă în continuare 0. Se lasă să se răcească. Levin. În acest timp se realizează autoliza ţesuturilor şi solubilizarea produselor de autoliză în apă. e) mediile de conservare sunt mediile pentru menţinerea în viaţă a unor culturi pe o durată de timp anumită (ex. prepararea maceratului de carne şi apoi prepararea bulionului propriu-zis. c) medii elective sunt cele fără substanţe bacteriostatice a căror compoziţii oferă condiţii de dezvoltare a unor specii care cresc mai rapid decât flora de asociaţie (ex. Amestecul se autoclavează la 120oC timp de 30 minute. Maceratul. se amestecă totul şi se încălzeşte în continuare până la dizolvarea totală a peptonei.

2 g Asparagină…….1 g KNO3………….0. se dezinfectează cu sublimat coroziv soluţie 0. neutralitatea fiind reprezentată de valoarea 7 (obţinută în raport constant de disociere a apei.0.1 g Agar-agar……. Ingredientele se dizolvă la cald şi pH-ul se aduce la 7.2 şi 7. 20 g FeCl3……………. se introduc în eprubete şi se sterilizează fracţionat. cu ajutorul perforatorului de dopuri..6.002 g Apă distilată …. care sunt prezentate la lucrările practice de chimie şi biochimie. sterilizarea se face la 105oC.2-0.0. 0. 74 .6 iar pentru ciuperci în jur de 5.6. determinarea pH-ului se mai efectuează şi cu ajutorul hârtiei indicatoare care se bazează pe principiul schimbării de culoare. mediile trebuie să aibă pH-ul cuprins între 7. Determinarea reacţiei (pH) mediilor de cultură Pe lângă condiţiile ce trebuie să le îndeplinească. pentru bacterii..4 unităţi în plus. pentru a se impiedica uscarea mediului.4 unităţi. Se mai pot folosi tuberculii sub formă de cilindri. Gradul de alcalinitate sau de aciditate al mediilor de cultură se exprimă prin "pH" care reprezintă logaritmul de semn schimbat al concentraţiei ionilor de H+ din soluţia dată.1 g Glucoză………. mediile de cultură au un anumit grad de alcalinitate sau aciditate în funcţie de cerinţele microorganismelor cultivate. 20 g NaCl……………. de aceea în lucrările de mare precizie se vor utiliza numai aceste metode. până la alcalinitatea absolută (14).1 % timp de o oră. Scara de pH cuprinde toate gradele de reactivitate chimică între 0 şi 14.0. trei zile consecutiv. timp de 20 minute. Există diferite mărci de hârtie indicatoare fabricate de firme ca Merck din Germania.5 g Mg SO4…………. Determinarea pH-ului de cultură se face fie cu ajutorul metodelor electrometrice foarte precise. El are următoarea compoziţie: KHPO4………….0-7.6.2-0.Medii sintetice Mediul Thornton se foloseşte la cultivarea bacteriilor din sol şi apă. fie prin metode colorimetrice. În timpul sterilizării mediilor de cultură pH-ul se modifică cu 0. Corectarea pH-ului mediului se face cu soluţii normale de NaOH şi HCl sau de alte concentraţii (10 % sau 20 %).. În general.5 g CaSO4…………. care este neutră). În mod curent. În timpul cultivării pe medii. Medii naturale Mediu de felii de cartof Se spală tuberculii. de la aciditatea absolută (0). Determinarea pH-ului cu benzi de hârtie este însă mai puţin precisă ca cea efectuată prin metodele electrometrice sau colorimetrice. Se taie tuberculii în felii subţiri de 2-3 mm şi acestea se aşează în plăci Petri. după care se spală din nou şi se curăţă de coajă. în funcţie de temperatură şi de aceea este necesară ajustarea acestora înainte de sterilizare cu 0.0. microorganismele modifică uneori valoarea pHului iniţial. 1000 ml. la care se adaugă puţină apă. pentru actinomicete 7.

Mucegaiuri utile în vinificaţie 3. Structura bacteriilor a .3.1. Nutriţia bacteriilor 2. Definiţie. Bacterii utile în obţinerea vinurilor 75 .1.leguminoase) 2. Poziţia în lumea vie. Morfologia bacteriilor 1. Principalele specii de levuri dăunătoare în vinificaţie 3. Amonificarea 2.3. Principalele specii de levuri utile în vinificaţie 3.1. Respiraţia bacteriilor 1.3.4.fixarea N2 de microorganisme simbiotice (numai Simbioza Rhizobium . Rolul microorganismelor în vinificaţie 3. Nitrificarea 2.TEME DE VERIFICARE Vă rugăm să expediaţi în scris răspunsurile dvs. Denitrificarea 3.fixarea N2 de microorganisme libere b .2. Nomenclatură 1.4. 10 pagini dactilografiate după normele convenţionale).2. Circuitul azotului 2. Fixarea N2 pe cale biotică a . (max.5.5.5. Răspândirea levurilor în natură 3.2. 1.structura intraparietală 1.4.peretele celular c . Etapele circuitului azotului 2.structura extraparietală b . Bacteriile 1.

76 . 2. II . Vol. Ştefanic GH. Academiei Române. Vol. Buchanan R. Tehnică. III . Vol. Hatman M. 9. Vol. Gibbons N..1993. Eliade Gh. . Ulea E.Microbiologie .Centrul de multiplicare. Eliade Gh. Hatman M. IV 1990. Gavrilă L.. I 1991. Ghinea L. 1975. .Bazele biologice ale fertilităţii solului. Ed.E. 6. Iaşi. 1993. Bucureşti.Centrulde multiplicare. 1976. Ed. Vol. Vol. . Universitatea Agronomică Iaşi . . Voica C. Ed. Ghinea L. Cojocaru I. .E. 1990.1983.Microbiologie . 1989. Vol.. . CERES.. Vol. Bucureşti.1984. I . Iaşi. Zarnea Gh. 1983.1986. 10. Universitatea Agronomică Iaşi .BIBLIOGRAFIE 1. Vol.1989. . Ed. Pasca Daniela.“Bergey’s manual of determinative Bacteriology” . Ed. ..Anghel I.1994. CERES. 5.. Bucureşti. Kiss Şt. 4. CERES. II . Ştefanic Gh.V . .Tratat de microbiologie generală. 3. Mihăescu Gh. 8.. Crişan R. CERES. Bucureşti.Curs. I . Papacostea P..Biologia şi tehnologia drojdiilor. Ştefanic Gh.Biologia microorganismelor fixatoare de azot. Bucureşti. III . Bucureşti. 1993.Enzimologia mediului înconjurător.Biologia solului. . Wiliams. Toma M.. Drăgan-Bularde Zborovschi.. II.1991.Microbiologia solului. Ed.Vol. Ed... 7.Lucrări practice. Ştiinţifică şi Enciclopedică. Ed.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful