CUPRINS MODULUL I - MICROBIOLOGIE GENERALĂ 2

1. Obiectul de studiul al microbiologiei 2.1. Prionii 2.2. Virusurile Test de autoevaluare 2.3. Bacteriile Test de autoevaluare 2.4. Cyanobacteriile (algele albastre-verzi) 2.5. Protozoarele 2.6. Ciupercile Test de autoevaluare Rezumat modul I MODULUL II - MICROBIOLOGIA SOLULUI 1. Solul ca mediu de viaţă pentru microorganisme 2. Circuitul azotului 3. Influenţa factorilor ecologici asupra microorganismelor 4. Interrelaţiile dintre microorganismele din sol 5. Interrelaţiile dintre plantele superioare şi microorganismele din sol Test de autoevaluare Rezumat modul II MODULUL III - MICROBIOLOGIA FERMENTAŢIILOR 1. Fermentaţia alcoolică 2. Utilizarea microorganismelor în vinificaţie Test de autoevaluare Rezumat modul III MODULUL IV - LUCRĂRI PRACTICE 1. Examenul microscopic al microorganismelor 2. Sterilizarea 3. Tehnica cultivării microorganismelor Teme de verificare Bibliografie 68 71 72 60 63 58 59 60 51 52 48 49 50 45 42 2 8 9 14 15 26 27 27 28 30 31 32 32 33 39 2. Caractere generale şi poziţia microorganismelor în lumea vie 7

MODULUL I

MICROBIOLOGIE GENERALĂ
1. OBIECTUL DE STUDIU AL MICROBIOLOGIEI Microbiologia este ştiinţa care se ocupă cu studiul microorganismelor. Microorganismele constituie un grup foarte mare de organisme, diferite ca natură, formă şi activitate biologică, cu o organizare unicelulară şi o structură internă relativ simplă, având drept însă caractere comune dimensiunile microscopice care le fac invizibile cu ochiul liber. Din grupul microorganismelor fac parte bacteriile, ciupercile microscopice (mucegaiurile şi levurile), algele unicelulare şi protozoarele. La lumea microorganismelor au fost alăturate şi virusurile care sunt entităţi infecţioase alcătuite din componentele chimice esenţiale ale organismelor vii, proteine şi acizi nucleici cu o organizare acelulară, care le face inapte de a se multiplica în afara unei celule vii, fapt ce le obligă la un parazitism intracelular absolut. Deşi Microbiologia este o ştiinţă relativ tânără, datorită domeniului de studiu foarte vast, în cadrul ei s-au diferenţiat o serie de discipline microbiologice independente. Acestea pot fi grupate după mai multe criterii: A. După grupul taxanomic studiat: 1. Virologia 2. Bacteriologia 3. Micologia 4. Algologia (ficologia) 5. Protozoologia B. După activitatea microorganismelor în raport cu mediul în care trăiesc: 1. Microbiologia acvatică 2. Microbiologia solului C. După natura problemelor studiate: 1. Fiziologia microorganismelor 2. Ecologia microorganismelor 3. Genetica microorganismelor D. După aplicaţiile practice: 1. Microbiologia medicală - umană şi veterinară 2. Imunologia
2

3. 4. 5. 6. 7. 8.

Microbiologia industrială Microbiologia agricolă Microbiologia insectelor Microbiologia geologică Microbiologia cosmică Patologia vegetală (Fitopatologia)

Istoricul Microbiologiei Microbiologia este o ştiinţa relativ tânără, datorită faptului că din lipsa mijloacelor de investigaţie, oamenii de ştiinţă s-au ocupat în primul rând de vieţuitoarele vizibile. Existenţa microorganismelor ca agenţi etiologici ai unor boli, era însă bănuită încă din antichitate. Hipocrat (400 î.e.n.) întemeietorul medicinei, cosidera doi factori responsabili de aceste boli: unul intrisec, reprezentat de contribuţia bolnavului şi altul extrinsec, constând dintr-o alterare necunoscută a aerului care devine nociv. Această primă ipoteză asupra etiologiei bolilor infecţioase a persistat multă vreme sub forma teoriei miasmelor (gr.miasma = emanaţie putredă, murdărie). Varon (100 î.e.n.), considera că alterarea aerului (gr. malaria = aer rău) este determinată de animale foarte mici, invizibile care pătrund în organism prin gură şi prin nări. Fracastor (1488-1553) intuieşte foarte corect una dintre caracteristicile esenţiale ale bolilor produse de microorganisme şi anume contagiozitatea lor. El arată că "infecţia este aceeaşi pentru cel care a primit-o şi pentru cel care a dat-o" şi că ea este produsă de "particule mici şi imperceptibile" care trec de la un organism bolnav la altul sănătos. Antony Leeuwenhoek (1632-1723) reuşeşte descoperirea microorganismelor folosind ca microscop un sistem de lentile biconvexe de construcţie proprie, cu o putere de mărire de 40-275 x. El observă protozoare, alge, nematozi, levuri şi bacterii pe care le descrie şi desenează în lucrarea sa "Arcana naturae ope microscopiorum detecta" (Tainele naturii descoperite cu ajutorul microscoapelor (1675). Deşi, descoperirile lui Leeuwenhoek au stârnit admiraţia şi interesul oamenilor de ştiinţă, studiul microorganismelor a rămas în continuare empiric, constituind doar o preocupare a amatorilor de curiozităţi ale naturii. În felul acesta se acumulează numai date disparate cu privire la forma, structura, mărimea şi distribuţia în natură a acestor microorganisme. K. Linnaeus, celebru botanist, în opera sa "Systema naturae" (1735) încearcă o sistematizare a vieţuitoarelor cunoscute, reunind toate microorganismele într-un grup denumit semnificativ "Chaos". Terehovski, folosind pentru prima dată metode experimentale, publică în anul 1775 lucrarea " De Chao infusorii Linnaei" în care demonstrează că fiinţele foarte mici, observate în diferite infuzii bogate în substanţe organice, cresc, se divid şi se mişcă datorită unor forţe interne proprii, ajungând la concluzia că aceste organisme sunt adevărate animale în miniatură. Louis Pasteur (1822-1895) savant francez, prin lucrările sale stabileşte principiile care stau şi azi la baza acestei ştiinţe. Primele cercetări ale lui Pasteur au fost legate de fenomenul asimetriei moleculare. La acidul tartric racemic, compus inactiv pentru lumina polarizată, demonstrează că este un amestec echimolecular de acid dextrogir şi acid
3

2. au făcut posibilă concluzia falsă că microorganismele pot lua naştere prin organizarea spontană a substanţelor organice din produsele supuse fermentaţiei sau putrefacţiei. a observat că dacă în amestecul racemic. orice boală infecţioasă este rezultatul activităţii vitale a unui anumit microorganism specific. 3. ca nefiind probată pe cale experimentală. inactiv din punct de vedere optic se dezvoltă un mucegai (Penicillium glaucum) soluţia devine optic activă. cercetările acestuia au demonstrat principiul vaccinării şi stabilirea bazelor ştiinţifice ale preparării vaccinului. în sensul că. care se dezvoltă ca parazit în organismul animal respectiv. cultura avirulentă. le conferă însă rezistenţa faţă de holeră. care mai târziu au stat la baza microbiologiei experimentale. adică devine avirulent. ale căror cristale sunt de forme asimetrice şi enantiomorfe. de pe vasele sau din ingredientele folosite în producţie. Ignorarea unor principii esenţiale. Pasteur extinde noţiunea de specificitate din domeniul fermentaţiilor în acela al patologiei omului şi animalelor. Studiind boala "holera găinilor" Pasteur observă că agentul ei patogen îşi pierde complet. Până la Pasteur ideea participării microorganismelor la determinarea unor boli era respinsă. în sensul că ele nu se mai îmbolnăvesc nici dacă sunt infectate cu o cultură proaspătă. fiecare fermentaţie este produsă de un anumit tip de microorganism care este specific în sensul că determină o anumită transformare a mediului pe care creşte. dezvoltarea unui microorganism străin în mediul unde acţionează un microorganism cu acţiune fermentativă specifică. Pasteur demonstrează că un mediu de cultură 4 . 4. în ceea ce priveşte sterilizarea şi asepsia. deviază cursul normal al fermentaţiei în dauna calităţii (prin apariţia compuşilor nedoriţi). Această descoperire pe lângă faptul că furniza un procedeu simplu de separare a izomerilor optici a demonstrat şi intervenţia unei caracteristici fizice. contribuind în acelaşi timp la descoperirea fenomenului de imunitate. Mucegaiul degradează izomerul dextrogir lăsându-l intact pe cel levogir. şi a randamentului ei în produs util determinând o aşa numită "boală" a fermentaţiei. păsările "vaccinate" devenind "imune". prin învechirea culturii. L. De asemeni. mai ales a atras atenţia lui Pasteur asupra unui fenomen spre care se va îndrepta în continuare curiozitatea lui de cercetător: microorganismele produc transformări ale substanţelor organice printr-o activitate selectivă foarte specifică. procedeu utilizat sub denumirea de pasteurizare. Folosind baloane speciale cu "gât de lebădă". care astfel poate fi izolat în stare pură. Pe acelaşi principiu Pasteur a mai preparat şi utilizat cu succes "vaccinul anticărbunos" (1881). fermentaţiile sunt procese biologice determinate de acţiunea unor microorganisme anaerobe. apoi vaccinul antirabic (1885). microorganismele străine care produc bolile vinului şi ale berii sunt consecinţa contaminărilor din aer. capacitatea sa specifică de a produce această boală. Cercetările lui Pasteur asupra fermentaţiei vinului şi berii l-au condus la următoarele concluzii fundamentale: 1. Pasteur rezolvă şi problema generaţiei spontane. iar multiplicarea lor poate fi prevenită prin încălzire. virulentă. deviind de astă dată spre stânga planul luminii polarizate. deci fermentaţia este viaţă fără aer. Inoculată la păsări sănătoase. ca disimetria moleculară în fenomenele chimice ale vieţii dar. Ulterior.levogir.

pornind de la organisme similare provenite din mediul înconjurător. porţiunile în care s-au depus bacteriile din aer. Dacă prin înclinarea unui asemenea balon. mediul "spală" porţiunile incurbate ale gâtului rămas descoperit. Ilia Metchnikoff (1845-1916). Koch demonstrează fără echivoc că bacteria carbonoasă (Bacilus anthracis) este agentul patogen al bolii denumită antrax sau cărbune. amoebocitele înglobează şi digeră toţi sporii ciupercii şi astfel crustaceul supravieţuieşte. 3. R. sporii rămaşi nefagocitaţi germinează şi dau naştere formei vegetative 5 . în speţă bulionul de carne. Robert Koch (1843-1910) a adus în dezvoltarea microbiologiei ca ştiinţă. studiind digestia intracelulară la echinoderme. biolog rus. Realizarea culturilor pure este facilitată prin introducerea în tehnica microbiologiei de către Koch. observă că sporii aciculari ai levurii pătrund odată cu hrana în tubul digestiv al dafniei de unde. bulionul se infectează. poate rămâne steril timp îndelungat. 2. Postulatele lui Koch. Când însă infecţia este masivă. Koch stabileşte criteriile indispensabile pentru ca un microorganism izolat dintr-un organism afectat de o anumită boală să poată fi considerat în mod justificat ca agentul cauzal al bolii respective. între care bacilul tuberculozei (Mycobacterium tuberculosis) şi vibrionul holerei. Pe baza acestor cercetări. a cărui respectare previne interpretările eronate. alternanţa de sporulare şi germinare. trec în cavitatea generală unde sunt atacaţi de celule mobile. precum şi faptul că infecţia naturală a animalelor provine din sol prin iarba contaminată. Ulterior (1884). după ce este cultivat "in vitro" mai multe generaţii să reproducă boala şi leziunile specifice la animalele sensibile de la care să poată fi reizolat. iar distribuţia lui să corespundă leziunilor caracteristice bolii. pe medii artificiale. Pe lângă faptul că a descoperit mai multe specii de bacterii patogene. L. demonstrează capacitatea anumitor celule de a capta şi îngloba diferite particule cu care vin în contact şi emite ipoteza că celulele cu funcţii asemănătoare. pe care îl cultivă "in vitro" în ser sanguin. studiind formarea de spori termorezistenţi. dacă se evită contaminarea lui cu germeni din aer. Faptul că în baloanele cu mediu steril închise ermetic nu apar niciodată microorganisme. să poată fi utilizat în cultură pură. Când infecţia este moderată. Pasteur a adoptat pentru denumirea organismelor microscopice termenul de "microb" creat de medicul francez Sedillot. a mediilor de cultură solidificate (cu gelatină sau agar). microorganismul incriminat să poată fi pus întotdeauna în evidenţă în toate cazurile bolii respective. dovedeşte că microorganismele nu iau naştere spontan din materia organică inanimată ci numai se înmulţesc în ea. au reprezentat şi reprezintă încă un principiu eficace de lucru. iar noua ştiinţă care studiază microbii a rămas cu numele de Microbiologie. respectiv de organism cultivat într-un mediu lipsit de alte organisme. în timp ce acelaşi mediu se infectează dacă este lăsat în contact cu aerul. în materie de diagnostic bacteriologic sau de identificare a unor agenţi infecţioşi. sunt următoarele: 1. studiind infecţia crustaceului Daphnia magna cu ciuperca Monospora (Metschnikowia) bicuspidata. contribuţii de ordin tehnic şi teoretic deosebit de valoroase. străpungând peretele acestuia. între care conceptul de "cultură pură".sterilizat. Aceste criterii cunoscute sub numele de postulatele lui Koch. denumite de el "fagocite" ar putea exista şi în organismul altor animale.

care îI poartă numele şi al şcolii contemporane de microbiologie din ţara noastră. lucrând la Institutul Pasteur din Paris. fiind primul cercetător care după Pasteur. şi-a dat seama de importanţa terapeutică a antagonismului microbian. Alexander Fleming (1881-1955). Această intuiţie a făcut din Beijerinck adevăratul intemeietor al virologiei ca ştiinţă. Constantin Ionescu-Mihăieşti (1883-1962). cu leziuni. a adus contribuţii ştiinţifice valoroase în domeniul virologiei. observă în anul 1929 că unele culturi de Penicillium. tuberculoza. creind şi organizând condiţiile producţiei de seruri şi vaccinuri în ţara noastră. fondatorul şcolii româneşti de microbiologie a desfăşurat o prodigioasă activitate de cercetător studiind numeroase boli ale omului printre care lepra. invadează tot organismul dafniei. Dumitru Combiescu (1887-1961) a desfăşurat o amplă activitate în domeniul rickettsiozelor şi zoonazelor. 6 . anatomia şi histologia patologică a bolilor infecţioase”. imunologiei şi microbiologiei generale. stabilind astfel bazele imunităţii celulare. scarlatina. de asemenea asociaţiile microbiene. Metchnikoff extinde rezultatele acestor observaţii la animalele superioare şi la om. Cantacuzino a studiat de asemenea. paludismului. Winogradski (1856-1953). de o importanţă excepţională în medicină şi biologie. A studiat. Şcoala românească de Microbiologie Victor Babeş (1854-1926). În colaborare cu Cornil. Mihai Ciucă (1883-1969). determinându-i moartea. diferite boli ca holera. a descris procesul de asimilare la organismele chimiosintetizante şi fenomenul de fixare a azotului atmosferic de către microorganisme. Acest prim antibiotic a fost mai târziu purificat de Florey şi Chain (1940). în reacţiile de apărare ale organismului faţă de bacteriile patogene. difteriei. Beijerinck (1851-1953) confirmă în 1898 filtrabilitatea agentului patogen şi intuieşte natura deosebită a agentului patogen pe care îl considera ca agent contagios viu (contagium vivum fluidum). salmonelozelor. care traversează filtrele bacteriene şi poate fi transmis de la o plantă bolnavă la una sănătoasă prin intermediul filtratului acelular al trituratului de frunze. este autorul unor lucrări deosebit de importante în domeniul bacteriofagilor. Prin lucrările sale Fleming deschide era antibioticelor. el este autorul primei lucrări de sinteză în bacteriologie şi anatomie patologică din lume. “Bacteriile şi rolul lor în etiologia. febra tifoidă şi mai ales turbarea.a ciupercii. elaborează o substanţă cu proprietăţi microbiene specifice – penicilina. holera. demonstrând prezenţa şi importanţa celulelor cu proprietăţi fagocitare. tuberculoza. fiind considerat intemeieorul microbiologiei solului. Ioan Cantacuzino (1863-1934) este creatorul Institutului de Microbiologie. care prin multiplicare. febra tifoidă. În acelaşi timp el a elaborat metode speciale pentru cercetarea activităţii microorganismelor din sol. apărută în 1885. Cele mai importante lucrări sunt referitoare la aparatele şi funcţiile fagocitare în regnul animal şi problema imunităţii la nevertebrate. Ivanovski (1864-1920) demonstrează că mozaicul tutunului este produs de un agent patogen invizibil la microscop.

Plante. asemănătoare în general cu celula vegetală şi animală. Sistemul lui Hogg şi Haeckel: 1.Ştefan Nicolau (1896-1967) este creatorul şcolii româneşti de virologie şI fondatorul institutului respectiv. Este autorul unor lucrări de sinteză ca: Monografia uredinalelor. 2. Regnul Plantae. prezintă unele particularităţi în funcţie de grupul de microorganisme considerat. 3. Monografia ustilaginalelor. şi a unor lucrări originale în fitopatologie şi în domeniul imunităţii plantelor faţă de bolile bacteriene 2. Sistemul tradiţional: 1. C. A. Fungi. Între microorganismele procariote şi eucariote există diferenţe esenţiale structurale. Traian Săvulescu (1889-1963) este creatorul şi îndrumătorul şcolii româneşti de fitopatologie. B. CARACTERE GENERALE ŞI POZIŢIA MICROORGANISMELOR ÎN LUMEA VIE Microorganismele. hepatitelor virale. febrei aftoase. Celula la microorganisme. febrei galbene. Regnul Animalia. 1970). 7 . Aceste particularităţi structurale şi funcţionale au determinat împărţirea microorganismelor în două grupe (Eduard Chatton. Iniţial microorganismele au fost incluse în regnul Plantae. A publicat numeroase lucrări originale în domeniul herpesului. cu excepţia celor cu structură acelulară (virusurile) au ca unitate elementară de bază celula. Regnul Monera. Sistemul lui Copeland: 1. Regnul Plantae. Diferenţele dintre celula procariotă şi celula ecucariotă Caracterul Procariote Bacterii Cyanobacterii fără membrană fără steroli (cu excepţia micoplasmelor) în membrană citoplasmatică 70 S absenţi absent directă (sciziparitatea) Eucariote Alge. funcţionale şi de compoziţie. Regnul Animalia. Animale cu membrană conţine steroli mitocondrii 80 S prezenţi prezent Mitoză Nucleul Compoziţia chimică membranei citoplasmatice Sistemul respirator Ribozomii Curenţii citoplasmatici Reticulul endoplasmatic Tipul de diviziune a Poziţia microorganismelor în lumea vie După acumularea a numeroase cunoştinţe asupra microorganismelor a fost necesară introducerea acestora într-un grup taxonomic. dar pe parcursul timpului datorită unor descoperiri noi au apărut alte sisteme de clasificare. 1932 şi Stanier. turbării. 2. Regnul Procaryotae (Monera). Protozoare.

4. Astăzi sunt cunoscute ca boli certe.1. cianobacterii = alge albastre-verzi). encefalopatia spongiformă a hamsterilor. D. roşii. brofite. subîncrengătura.). 3. majoritatea specialiştilor din domeniul microbiologiei au acceptat sistemul de clasificare elaborat de Whittaeker în anul 1969 şi care corespunde necesităţilor actuale. 8 . diatomee). tramblanta (fr.2. În sistemele de clasificare prezentate anterior sunt cuprinse numai organismele care au ca unitate de bază. în stare proaspătă. dar aceasta este o boală bine cunoscută şi este produsă de un parazit animal. 4. eucariotă sau procariotă. 3. nefiind introduse entităţile infecţioase cum sunt virusurile sau prionii şi care au fost "alăturate" acestor sisteme de clasificare. În România mai este utilizat impropriu termenul de "căpiala" oilor. encefalopatia spongiformă la ovine. Agentul infecţios Astăzi se consideră că agentul infecţios este o moleculă proteică cu greutatea moleculară de 27 kilodaltoni. 4. Medicii veterinari avizaţi folosesc termenul francez de tramblanta oilor. denumită popular scrapie (engl. produse de prioni.la animale: 1. Prima semnalare a unei boli de natură prionică a fost făcută în Anglia în anul 1732 la ovine. 3. Regnul Procaryotae (bacterii.). specia. Unitatea de lucru efectivă este specia la care denumirea este în sistemul binominal. celula. PRIONII Bolile produse de prioni sunt cunoscute la om şi animale. Boala Creutsfeldt-Jacob. Regnul Plantae (alge verzi. 2. traheofite). următoarele: . Sistemul lui Whittaker: 1. această boală a fost eradicată. Regnul Protista.Noua Guinee. 3. Boala "Kurru". . După interzicerea consumului de carne. encefalopatia spongiformă bovină. A fost depistată la un trib local în Papua . Regnul Animalia. 5. clasa. Astăzi. Regnul Fungi (ciuperci). brune. Aceasta este prima semnalată şi cel mai bine studiată.la om: 1. 2. Boala Alzheimer. encefalopatia spongiformă a nurcilor. familia. Regnul Animalia (animale multicelulare). alcătuită dintr-un lanţ de 240 de aminoacizi şi care prezintă o configuraţie spaţială asemănătoare unui metru de tâmplărie parţial destins. 2. encefalopatia spongiformă a felinelor. Din punct de vedere taxonomic subdiviziunile regnului sunt: încrengătura. genul. 5. Regnul Plantae. 2. numele organismului fiind derivat din latină sau greacă. ordinul. Regnul Protista (protozoare.

Structura virusurilor Deşi diferitele virusuri se deosebesc mult ca formă şi dimensiuni ele sunt constituite după principii comune. precum şi un constituient accesoriu. Genomul viral poartă informaţia genetică necesară replicării în sensul sintezei constituienţilor virali şi a precursorilor lor. formă sferică (izometrică). Genomul viral este reprezentat în mod obişnuit printr-o moleculă de acid nucleic (ADN sau ARN.2500 nm. spermatozoid sau cireaşă cu coadă (unii bacteriofagi). VIRUSURILE Virusurile reprezintă o categorie specifică de agenţi infecţioşi. niciodată ambele). Lanţul de aminoacizi este identic cu excepţia unui singur aminoacid (schimbat). În acelaşi timp proteina infecţioasă rezistă la atacul proteazelor celulare. În cazul proteinei infecţioase aceasta se acumulează în lizozomi în mod continuu până când aceştia "crapă". "Kapsa" = cutie). În locul acesteia rămâne un orificiu. Capsida şi genomul viral formează nucleocapsida. la om ele fiind extrem de puţine. Morfologia virusurilor Din punct de vedere morfologic virusurile pot aparţine următoarelor tipuri principale: formă cilindrică-alungită sau de bastonaş (virusul mozaicului tutunului). Capsida virală (gr. formă de mormoloc. învelişul extern. creierul degenerează complet. Se consideră că procesul infecţios se desfăşoară astfel: celula prepară proteina celulară normală care se acumulează în lizozomi. Capsida protejează materialul genetic. Proteina celulară normală prezintă o configuraţie spaţială asemănătoare unui resort. 2. Studiile cele mai ample sunt efectuate la animale. Dimensiunile virusurilor 17 nm .2. sferoidală (virusul gripal). Surpriza a sosit în momentul studierii în paralel (la oi) a creierului la animale sănătoase şi care prezintă o proteină celulară similară.Această proteină a fost izolată din creierul tuturor cazurilor bolnave studiate. deoarece boala poate fi studiată numai după moartea individului. Specialiştii din biochimie consideră că prin schimbarea unui singur aminoacid din lanţ nu se poate modifica configuraţia spaţială. Capsomerele sunt constituite din molecule proteice aşezate în mod regulat. 1983). Enzimele din interiorul lor degradează componentele celulare şi în final întreaga celulă nervoasă. 9 .. având dimensiunea unei nuci. formă paralelipipedică (virusul variolei). după un timp creierul atacat arată ca un burete (cu numeroase orificii). Din acest motiv. aceştia o transportă la exteriorul celulei şi în momentul în care această proteină pătrunde din nou în celulă este degradată de proteaze. formă de cartuş sau obuz (virusul piticirii galbene la cartof). În stadiul final al bolii. structural şi fiziologic fundamental diferiţi de oricare dintre microorganismele cunoscute (Zarnea G. Particula virală matură (virionul) este alcătuită din două componente esenţiale: genomul viral şi capsida. formând în ansamblu structura specifică a virusului. acoperă genomul fiind alcătuită din subunităţi proteice denumite capsomere.

400 specii): afide şi cicade.transmitere mecanică: prin contact între frunze. D'Herelle (1917) demonstrează natura particulară a fagului şi îl consideră. În general virusurile plantelor au o structură chimică mai simplă decât virusurile animale şi bacteriofagii. peplos = manta). (ex. 1/3 din virusuri). ♦ Virusuri circulante (virusuri persistente) pot fi transmise timp îndelungat ajungând în hemolimfa insectei.transmiterea prin intermediul ciupercilor fitopatogene din sol. ♦ Virusuri persistente cu o capacitate de infectare de peste 100 ore (uneori chiar toată durata de viaţă a vectorului).La unele virusuri nucleocapsida este acoperită de o altă structură numită învelişul extern sau peplosul (gr. dar nu poate explica cu exactitate cauza acesteia.Polymyxa betae transmite virusul rizomaniei la sfecla pentru zahăr). prin floem şi prin xilem. ca virus. Bacteriofagii Bacteriofagii sunt virusuri adaptate la viaţa parazitară în celulele bacteriene şi care prin multiplicare produc liza acestora. descoperă fenomenul de liză transmisibilă. C . Până în prezent sunt cunoscute câteva sute de boli virale. 10 .insectă vectoare este variabilă şi corespunde la 3 situaţii: ♦ Virusuri nepersistente. Mecanismul de transmitere: Virusurile se pot transmite de la planta bolnavă la planta sănătoasă pe mai multe căi: A . ♦ Virusuri propagative (virusuri persistente) se multiplică în corpul vectorului fiind transmise toată viaţa insectei. Circulaţia virusurilor în interiorul plantelor se realizează prin parenchim (plasmodesme). Bolile produse de virusuri la plante sunt denumite viroze.transmiterea prin seminţe (cca. Virusurile plantelor Virusurile plantelor au o mare importanţă ca agenţi patogeni datorită marii lor răspândiri şi faptului că acelaşi virus poate infecta plante care aparţin la diferite familii botanice.transmiterea prin intermediul nematozilor. E . Relaţia dintre virus . În funcţie de răspândirea şi comportarea virusurilor în corpul vectorului. altoire. pot fi transmise până la circa 4 ore de la achiziţie. În anul 1915 Twort. Din punct de vedere morfologic virusurile plantelor aparţin la două grupuri: grupul virusurilor izometrice (izodiametrice) sau sferice şi grupul virusurilor alungite. anastomoze radiculare. determinându-l bacteriofag (mâncător de bacterii). acestea se împart în 3 categorii: ♦ Virusuri localizate pe stilet (virusuri nepersistente).transmiterea prin vectori se realizează prin intermediul insectelor (cca. ♦ Virusuri semipersistente au capacitatea de infectare variabilă de la 10-100 ore de la achiziţie. B . unelte de lucru. D . produse de virusuri care aparţin la 25 genuri distincte.

ARN m. prin care trece ADN-ul în momentul introducerii în celula bacteriană. Capul fagului. iar cu celălalt capăt pe gulerul fagului. sistemul bacterie-bacteriofag fiind folosit ca model experimental pentru cele mai importante studii de genetică moleculară. teaca se scurtează la 1/2 respectiv 35 nm. alcătuit dintr-o moleculă de ADN d. Structura fagilor diferă de la un grup la altul. iar când se contractă. numărul şi modul de aşezare al acestora. Fibrele cozii sunt structuri filamentoase. ce cuprinde 200 gene.. Placa bazală este un disc hexagonal cu Ø de 40 nm şi este prevăzut la partea inferioară cu 6 cârlige (croşetele cozii) care sunt unităţi integrale de fixare a fagului pe bacterie. Aceste fibrile formează o reţea care îmbracă teaca contractilă a cozii şi care în perioada premergătoare fixării fagului. .) cu o singură excepţie fagul Ø 6 de la Pseudomonas phaseolicola care are un genom ARN segmentat. se desprind de pe guler şi rămân legate numai pe placa bazală. T4. În momentul contracţiei. fiind împachetată foarte strâns.N. coadă. (ADN m. în majoritate. .c.6 nm. placă bazală şi fibrele cozii. cum ar fi la 11 . proteice de 130 nm lungime. cu o lungime de 100 nm şi o lăţime de 65 nm. În partea bazală a capului. format din 3 segmente.5 nm grosime cu Ø de 3. la microscop prezintă o formă poliedrică iar în secţiune are o formă hexagonală. înotând libere în mediu şi au aspectul unor picioare de păianjen. placa bazală ia forma de stea cu Ø mărit la 60 nm şi este lipsită de dopul central. dar nu este cunoscut încă. liniară.În anul 1940. ia fiinţă un grup de cercetători. cu rol de articulare mecanică. ADN d.tipul filamentos. Anatomia fagilor T-par Particula virală matură a fagilor T-par cu g.c. cu lungimea de 50 µ m.c. care în stare extinsă are o lungime de 80 nm. Între acest dop şi placa bazală se găseşte un tub lung de 120 nm. La exteriorul cilindrului axial se găseşte teaca contractilă a cozii. aceştia încadrându-se în două tipuri de bază şi anume: . guler. cea de-a doua legătură fiind mai slabă. se găseşte genomul. Gulerul fagului este situat între dopul proteic şi coada fagului şi are forma unui disc hexagonal de 1.c. 2.tipul icosaedric (poliedric). El are un Ø de 7. Aceasta este constituit din capsomere cu Ø de 4 nm. condus de Delbrück. T6). fixate cu unul din capete pe placa bazală.2 x 10 o este alcătuită din ADN şi proteină şi din punct de vedere anatomic prezintă următoarele componente: cap. reprezentat de cilindrul axial al cozii. Teaca este constituită din 24 inele suprapuse şi datorită aranjamentului capsomerelor formează o helice.5 nm şi un canal central cu Ø de 2 nm.m. Structura genomului Bacteriofagii prezintă în majoritate un genom format dintr-o singură moleculă de A. În interiorul capului.. Genomul bacteriofagilor se deosebeşte de genomul virusurilor animale şi vegetale prin prezenţa unor baze nucleice neobişnuite. Datele cele mai numeroase cunoscute în prezent sunt cele referitoare la fagii din seria T. îndeosebi la fagi T-par (T2. la locul de prindere al cozii se află un dop proteic. denumit "grupul fag".

Injectarea genomului viral în celula bacteriană După fixarea ireversibilă pe peretele celular are loc o contracţie a cozii fagului. 2."astuparea" găurilor produse la intrare în peretele celular. Proteinele tardive sunt grupate în 3 categorii: a .enzime necesare lizei celulei bacteriene. injectarea făcându-se rapid (15 secunde la T4). După o serie de ciocniri întâmplătoare fagul se fixează pe peretele celular prin intermediul fibrelor cozii. Infecţia celulei bacteriene. Legat de acest aspect s-a emis ipoteza că aceste baze nucleice ar avea rol de protecţie a AN fagic împotriva acţiunii unor enzime virale (nucleaze) care atacă numai AN străin şi în felul acesta poate degrada selectiv cromozomul bacterian în cursul sintezei de virus. b .formarea proteinelor timpurii cu rol în: a . Fagul este constituit din 3 porţiuni distincte care se formează separat pe trei linii principale care duc independent la formarea capului. Urmează faza de fixare ireversibilă realizată prin intermediul croşetelor şi este condiţionată de prezenţa receptorilor de fag. repetate ale genomului originar. Aceştia sunt reprezentaţi de orice structură existentă la suprafaţa celulei bacteriene sau pe pilii şi flagelii acesteia. ansamblarea şi morfogeneza virusului care.blochează transcrierea informaţiei de către ARN m al celulei gazdă.5 hidroximetiluracil. 12 . rolul fiind preluat de ARN m viral. a cozii şi a fibrelor cozii. În treptele următoare compuşii finiţi se combină pentru a forma particula virală. Încorporarea genomului are loc înaintea unirii celor trei componente. b . 3. Replicarea bacteriofagilor După pătrunderea genomului fagic în interiorul celulei bacteriene au loc procese coordonate de cele 200 gene. 5-hidroximetilluracil şi 5-4. formarea proteinelor tardive. c .degradarea ADN gazdă. de unele proteine. . iar la fagii de la Bacillus subtilis. care îşi încep activitatea eşalonat în mai multe faze: 1 .proteine active în procesul de morfogeneză. în loc de citozină prezintă 5-hidroximetilcitozină. III. fiind fărămiţat până la nucleotide în segmente de ADN d. axul central al acesteia pătrunzând în adâncimea peretelui celular 12 nm iar genomul este injectat prin intermediul cilindrului axial tubular. mici de 1/100 din cromozomul originar. care sunt degradate în continuare la nucleotide formându-se un stoc din care cel puţin 1/3 sunt utilizate la formarea fagilor progeni. 4. Sinteza acestora devine predominantă când ADN viral a ajuns la rata maximă de replicare. Nu se cunosc încă forţele care proiectează genomul viral în interiorul celulei. iar sinteza lor este controlată de gene bacteriene.proteine structurale ale virusului. este dirijată de 50 de gene din cele 200. replicarea genomului viral. II. care este semiconservativă şi nu prin efectuarea de copii identice.h. Adsorbţia reprezintă procesul de fixare a particulelor virale pe suprafaţa bacteriilor.bacteriofagii T-par. realizând faza de fixare iniţială. Replicarea Ciclul de replicare vegetativă a fagului are următoarele etape: I. care poate fi reversibilă. c . încorporarea activată de unele proteine care asigură "aspirarea" ADN în precap. formarea capului fagic nefiind definitivă.

ultima spiră fiind prima care iese în momentul infecţiei virale. când conţinutul în endolizină este maxim. au forma unor bastonaşe flexibile cu Ø de 6 nm şi o lungime de 1000-2000 nm. coli. iar în suspensii bacteriene atacul fagilor produce limpezirea mediului datorită lizei bacteriilor parazitate care dispar. dar nu lizează constant. bacteria nefiind lizată. cu un caracter exploziv. Transmiterea micovirusurilor în general se face în urma plasmogamiei (heterocarioza).c. cap. care se prezintă sub forma unor mici particule poliedrice cu Ø de 33-41 nm. Genomul este reprezentat de o moleculă de ARN d. adsorbţia făcându-se pe receptori speciali situaţi la extremitatea liberă a pililor de sex. metabolismul celular încetează brusc şi are loc o distrugere masivă a peretelui celular. ca şi fagii cu ARN. Liza bacteriană şi eliberarea fagului Liza bacteriană se datoreşte acţiunii unei enzime (endolizina) a cărei sinteză este indusă de prezenţa fagului în celula bacteriană. Cianofagii Au formă asemănătoare cu bacteriofagii T-impar.ADN se rulează ca o bobină a cărei ax este perpendicular faţă de cel al cozii. Urmează unirea celor trei componente. Structura este aceea a unui cilindru proteic gol deschis la capete (capsidă) în interior aflându-se genomul fagic format din ADN m.2 µ m. Astfel de fagi sunt denumiţi 13 . Fagii maturi sunt eliminaţi prin intermediul unor pori care se formează în membrana citoplasmatică. Structura micovirusurilor. aceasta continuă să se dividă un timp.. O proprietate deosebită a unor tulpini de fagi. de 13. Fagii filamentoşi Fagii filamentoşi care infectează E. Cel mai bine studiat este virusul care infectează specia Penicillium chrysogenum.c. ulterior conţinutul celular trece la exterior prin porii deschişi de virioni. desăvârşindu-se fagul matur. Bobinarea are loc de la exterior la interior. Micovirusurile au fost evidenţiate şi în sporii fungilor. fagii fiind expulzaţi în exterior. dar eliberând în afară noi particule virale. fibrele cozii. Micovirusurile Sunt virusuri care atacă fungii. este capacitatea de a trăi în unele celule bacteriene fără a provoca moartea acestora. o moleculă circulară. fiind cunoscute şi sub denumirea de micofagi. Din astfel de suspensii de bacterii lizate se pot obţine prin ultra filtrare suspensii de bacteriofagi. coadă.c. Genomul este reprezentat de ADN d. Rolul bacteriofagilor în sol Coloniile de bacterii cultivate pe medii artificiale în zonele unde sunt atacate de bacteriofagi apar ca nişte zone clare "plaje" de liză. Fagii filamentoşi infectează numai bacteriile cu caracter mascul. La fungi virusurile sunt în general latente. celulele se dezvoltă mai lent. Concomitent cu împachetarea ADN. La un moment dat. capul fagului creşte în volum şi devine matur.

Răspândirea virusurilor din sol este influenţată de capacitatea humusului şi argilelor de a absorbi şi imobiliza particulele de virus. modificând uneori echilibrul microbian. fiind dovedită în solele cultivate cu plante leguminoase. Astfel au fost identificaţi în soluri cu pH între 5. Densitatea lor maximă este în zona rizosferică şi în nodozităţile mature sau la începutul îmbătrânirii. Se ştie în acest sens că solurile argiloase şi bogate în humus adsorb mai mult particulele de virus de cât cele nisipoase."bacteriofagi temperaţi". Importanţa agricolă a bacteriofagilor este puţin cunoscută încă. Răspândirea bacteriofagilor nu este influenţată prea mult de condiţiile din sol. iar celulele bacteriene ce-l găzduiesc se numesc "celule lizogene". Existenţa bacteriofagilor a fost demonstrată încă din anul 1927 de către A. Pătrunderea (Infecţia) virusului în celula bacteriană are loc: a) prin forţe proprii b) printr-un vector activ 14 . Virusurile sunt: a) organisme acelulare b) organisme procariote c) organisme eucariote 2. cât şi în soluri care au suferit îngheţul iernii.2-9. Grigne. De aici rezultă şi posibilitatea răspândirii diferenţiate a unor boli virotice ale plantelor şi ai bacteriofagilor în natură. Test de autoevaluare 1. Genomul viral este format din: a) ADN şi ARN b) ADN sau ARN c) ADN d) ARN 3.3. Importanţa bacteriofagilor din sol constă în faptul că influenţează ecologia bacteriilor gazdă. distrugând speciile de bacterii "lizosensibile".

3. dezintegrând diverse substanţe chimice prin intermediul proceselor fermentative. numite cili sau flageli. 4 . În linii generale bacteriile au o serie de caractere generale ce pot fi sistematizate astfel: ♦ Nucleul celulei bacteriene este de tip procariot. ♦ Altele îşi procură energia necesară sintezelor celulare şi altor manifestări vitale. dar unele grupe au pigmenţi sintetizanţi şi ca atare pot folosi energia luminoasă. 15 . organisme chimiosintetizante (Chemotrofe).b 2.c) prin "înglobare". iar afinităţile tinctoriale nu sunt deosebite faţă de citoplasmă. ce constituie un mijloc de conservare a speciei. Pentru sinteza capsidei virale se utilizează: a) proteine existente în citoplasmă b) proteine sintetizate de ARN gazdă c) proteine sintetizate de AN viral Rezultatele corecte: 1 . ♦ Se înmulţesc prin aciziparitate. ♦ Mişcarea la speciile mobile este asigurată de organite speciale. cilindrice. ♦ Bacteriile au un polimorfism accentuat. forma de sciziparitate rămâne însă forma esenţială de reproducere. la unele grupe. dar se cunosc la unele grupe şi forme de conjugare de tip parasexuat.b. spiralate sau helicoidale. adică lipsit de membrană. cu formare de celule sexuate de sens diferit. filamentoase şi pătrate.a. fiind din acest punct de vedere. 2 . de către celulă 4. putând îmbrăca mai multe aspecte morfologice ca forme sferice. BACTERIILE Sunt organisme unicelulare cu o structură complexă care au un metobolism propriu datorită unui aparat enzimatic complex ce le asigură desfăşurarea proceselor vitale.a. 3 . ♦ Bacteriile sunt lipsite de clorofilă. ♦ Bacteriile pot forma spori.

întâlnite în apele saline. sau elipsoidală. Streptococcus lactis). bacteriile se împart în următoarele tipuri şi subtipuri morfologice: Bacteriile sferice sau cocii. În funcţie de poziţia celulelor fiice după diviziune. Stafilococul. cu perete neted. După forma celulelor şi modul de grupare în urma procesului de diviziune.Morfologia bacteriilor Din punct de vedere al formei exterioare se disting cinci tipuri de bază. Sarcina. . Streptococul. Sporosarcina ureae). la care planurile de diviziune sunt perpendiculare unele faţă de altele. sunt foarte rare. iar celulele rezultate se grupează ca un ciorchine (ex. cocii prezintă următoarele moduri de grupare: Cocul simplu. rigide ca un baston. au ca prototip actinomicetele. cu cele două diametre aproximativ egale. izolat. Bacteriile spiralate. Staphyllococcus aureus. Micrococcus ureae). Spirilul.bacterii pătrate.1 µ m. cu genul principal Coccus. în formă curbată. de la forme cu aspect filamentoase. sunt elicoidale cuprind trei subtipuri morfologice: Vibrionul. 16 . .bacterii spiralate sau elicoidale. microorganisme cu asemănări morfologice cu fungii. până la unele cu aspect aproape sferic.bacterii sferice denumite coci. spre exemplu la Sphaerotilus nutans aspectul filamentos este determinat de aşezarea celulelor individuale în lanţuri de celule reunite printr-o teacă delicată. la care diviziunea se face după planuri succesive paralele. . cu celule alungite în care se cuprind actinomicetele. au forma unor pătrate cu latura de 1. în care se cuprind trei categorii de germeni şi anume: vibrionii. Tetracocul. spirilii şi spirocheta.bacterii filamentoase. ovoidală. evidenţiate în apa hipersalină din peninsula Sinai. cu un singur tur de spiră. Unele dintre bacteriile cilindrice au proprietatea de a forma spori. la care planurile succesive de diviziune sunt dispuse în mai multe direcţii. cu raportul între cele două axe foarte diferit. Bacteriile cilindrice.5-11 µ m şi o grosime de 0. Diplococul. rezultând o grupare de celule sub formă de cub (ex. Formează placarde de 8-16 celule pătrate rezultate în urma diviziunii. iar celulele rezultate sunt dispuse câte 4 la un loc (ex.bacterii cilindrice sub formă de bastonaş drept sau uşor curbat din care face parte genul Bacillus. cunoscute sub denumirea de bacili au formă de bastonaşe. Bacteriile filamentoase. cu particularitatea de a forma hife. după cum urmează: . de unde şi aspectul lor de miceliu. au formă sferică. genul Gafkia). la care diviziunea se face după planuri succesive paralele. cu tendinţă de ramificare. celulele rezultate rămânând grupate câte două (ex. care se poate strânge şi relaxa. la care celulele rămân independente după diviziune (ex. Bacteriile pătrate. Diplococcus pneumoniae). sub formă de spirală cu mai multe ture de spiră dar flexibile. . în formă de spirală cu mai multe ture de spiră. În unele cazuri. la care planurile de diviziune sunt orientate după cele trei direcţii ale spaţiului şi reciproc perpendiculare unul pe altul. iar celulele rezultate formează lanţuri de lungimi variabile (ex. Spirocheta.

incluziunile. Compoziţia chimică a capsulei diferă în funcţie de specia bacteriană la care apare şi de condiţiile de mediu. Ele au o poziţie radială şi sunt mai scurte ca cilii. de la exterior către interior. sporul bacterian. ce se pune în evidenţă prin metode imunologice. mezozomii. La bacteriile Gram-pozitive corpusculul bazal este format din două discuri (inele). În funcţie de inserţia pe corpul bacteriei cilii pot avea următoarele poziţii: .lophotrichă. Funcţiile biologice ale capsulei sunt următoarele: . citoplasmă. ♦ Structura intraparietală compusă din: membrana citoplasmatică. în număr mare. de la unu până la o sută. fiind formată din 98 % apă. Aparatul fimbrial. cu grosimea fină de 0. Capsula este o secreţie care apare la unele bacterii. aparatul nuclear. Prezenţa cililor este caracteristică numai anumitor specii de bacterii. nu servesc la 17 . ribozomii.peritrichă. un cil la un singur pol. vacuolele. ♦ Peretele celular. . de obicei ondulaţi. ♦ stratul mucos caracterizat prin prezenţa unei mase amorfe neorganizate în jurul celulei.2 µ m. lungi. Cu ajutorul cililor bacteriile se pot deplasa linear sau se pot rostogoli. cu diametrul de 0. Cilii sunt organite lungi de 16-18 µ m şi subţiri. cilii sau flagelii. mobile.funcţia de protecţie împotriva fagocitelor la bacteriile patogene. luând ca reper peretele celular: ♦ Structură extraparietală formată din: capsulă.02 µ m pe toată lungimea. . Cilii sau flagelii Cilii sau flagelii sunt formaţiuni filamentoase. . . Fimbriile sunt formaţiuni filamentoase prezente pe suprafaţa bacteriilor imobile sau mobile.amfitrichă. aparatul fimbrial şi pilii de sex. cu cili dispuşi în jurul bacteriei. cu o structură complexă formată din următoarele componente. în mod excepţional până la de 10 ori. subţiri.Structura celulei bacteriene Celula bacteriană este o entitate morfologică şi funcţională echivalentă cu celulele organismelor superioare. . angrenate împreună sub forma butonilor de manşetă. cilindrice. ce se fixează la exteriorul celulei şi constituie un înveliş în jurul acesteia. cu câte un cil la ambii poli ai celulei. Implantarea lor se face în citoplasmă printr-un corp bazal situat între peretele celular şi membrana citoplasmatică. Numărul cililor este variabil. parcurgând într-o secundă o distanţă de la 10 până la 40 ori mai mare ca diametrul longitudinal al bacteriei. funcţie de specie. cu cili dispuşi la un pol sub formă de mănunchi. ñ funcţie de raportul faţă de celula bacteriană capsula este de mai multe feluri: ♦ microcapsula. Lungimea cililor depăşeşte pe cea a celulei. Viteza de înaintare este mare. situate la suprafaţa celulei bacteriene şi reprezintă organite de mişcare ale acesteia. ♦ zooglea ce se prezintă ca un strat mucos neorganizat care înglobează mai multe celule microbiene.monotrihă.funcţia de protecţie împotriva desicaţiei. de ordinul sutelor (100-400). alţi constituienţi ca polizaharidele şi polipeptide.funcţia de virulenţă.01-0.

Pilii sunt. 6.sunt în general mai rezistente la inhibitori (peniciline. Membrana citoplasmatică. 18 .mişcare ci au rol de fixare pe diferite substrate solide sau pe hematii.oferă protecţie faţă de şocul osmotic. 10-20 % la G-. 2. Peptidogliconul (mureina) este prezent la majoritatea bacteriilor. Peretele celular are rol: . proteine şi glucide. pe care le aglutiează. Lipopoliozidele caracterizează bacteriile Gram. 5. Are o grosime de 7. Acizii lipoteichonici sunt întâlniţi la bacteriile Gram+ asociaţi la membrana citoplasmatică dar se găsesc şi în peretele celular. Acizii teichuronici sunt caracteristici bacteriilor Gram+. la nivelul său ia naştere semnalul care declanşează iniţierea replicării cromozomului bacterian. coloranţi) decât cele Gram+. după Ottow.şi sunt responsabile de primul control al permeabilităţii celulare. membrana citoplasmatică este suportul enzimelor care participă la sinteza ATP (la eucariote aceste enzime se află în mitocondrii). 3. Peretele celular este absent la micoplasmatale. Ea menţine în celulă o concentraţie ridicată de macromolecule. fiind de mai multe tipuri moleculare: 80-90 % laG+. .de susţinere mecanică. rămân fixate pe protoplaşti. legate de ADN celular. Acizii graşi se găsesc sub forma unor lanţuri lungi la nivelul peretelui celular la actinomicete şi la bacteriile coryneforme. molecule mici şi chiar ioni împedicându-le difuzarea în mediu deşi concentraţia extracelulară este mai mică.participă la procesul de diviziune celulară. . Fimbriile sunt de natură intracelulară deoarece după îndepărtarea peretelui celular. Bacteriile Gram. . Peretele celular Este invizibil sau foarte greu vizibil la microscopul fotonic şi reprezintă aproximativ 20 % din greutatea uscată a celulei şi 25 % din volumul ei. Membrana citoplasmatică are rol în creşterea şi diviziunea celulară. Analiza chimică a membranei evidenţiază trei tipuri de molecule: lipide. Coloraţia Gram permite clasificarea bacteriilor după peretele celular în două mari categorii: Gram+ (violet) şi Gram. Membrana citoplasmatică este o barieră osmotică de permeabilitate care reglează pătrunderea în celulă şi eliminarea selectivă a diferitelor substanţe.mediază schimbul de substanţe cu mediu.(roşu). În sfârşit. apendice filamentoase care au un canal prin care se face transferul cromozomului bacterian de la celula mamă (F+) la celula femelă (F-). 4. fiind denumite şi "pili de sex". . acoperă citoplasma bacteriilor şi o separă de faţa internă a peretelui celular. Acizii teichonici sunt foarte abundenţi la bacteriile Gram+.asigură individualitatea morfologică.5 nm şi este constituită din două straturi fosfolipidice. Mezozomii sunt formaţiuni care derivă din membrana citoplasmatică sub forma unor invaginări. Proteinele reprezintă peste 50 % din total. Aceste organite celulare joacă un rol important în diviziunea nucleului şi în formarea septului care separă cele două celule fiice.conţine receptori de virus. Între cele două categorii există diferenţe mari de compoziţie chimică şi anume: 1. Conţine permeazele care asigură transportul activ în interiorul celulei a unor substanţe organice polare din mediu. .

structură şi rezistenţă la factorii de mediu. sferice. Are un pH cuprins între 7-7. Sporul este o formă de conservare a speciei la condiţiile nefavorabile de mediu şi concentrează într-un volum redus toate componentele esenţiale ale celulei din care provine. lipide şi apă. terminală sau laterală. în anumite condiţii de viaţă. compuşi solubili de natură lipoproteică. În interiorul lor se găseşte apă sau gaz. subterminală. ceea ce implică o răsucire foarte accentuată. Formă sporului poate fi sferică sau ovală. amidon. Ele poartă informaţia pentru degradarea unor substraturi şi pentru rezistenţa la antibiotice. ajungând la Escherichia coli la 1 mm. în funcţie de starea fiziologică a vârstei celulei. este un sistem coloidal constituit din săruri minerale.La bacteriile purpurii mezozomii conţin pigmenţi clorofilieni. La bacteriile fixatoare de N2. fiind independente de nucleu. sporul bacterian poate fi de mai multe tipuri: 1. Ribozomii sunt formaţiuni citoplasmatice. La bacteriile nitrificatoare numeroasele invaginări ale membranei citoplasmatice măresc suprafaţa de schimb enzimatic. în citoplasmă. O celulă vegetativă poate forma un singur endospor. cu un diametru de 10-30 nm.2. 30 S şi 50 S. Plasmidele nu sunt indispensabile pentru viaţa celulară dar pot aduce un avantaj selectiv. 19 . nitrogenaza care este inhibată de O2. Replicarea plasmidelor se produce în două momente diferite: atunci când celula se divide şi atunci când se produce procesul de conjugare. Sporul bacterian este o formaţiune care derivă din celula vegetativă a bacteriilor. Ribozomii 70 S joacă un rol precis în cursul traducerii lanţurilor de ARN în proteine. iar cele cu gaz au rol de flotaţie. Plasmidele sunt considerate material genetic extracromozomial. O celulă bacteriană conţine în medie 18. Endosporul (sporul propriu-zis) apare în interiorul unei celule vegetative numită "sporangiu" şi prezintă o mare rezistenţă la condiţiile nefavorabile de mediu. în special la variaţiile temperaturii. este protejată de mezozomi. posedă pe cromozom 1 sau 2 plasmide conjugate şi 10-15 plasmide neconjugate. Fiecare subunitate 50 S este legată de o subunitate 30 S prin intermediul legăturilor ARN . Citoplasma. nucleoproteine. Fiecare ribozom se disociază în două subunităţi. Cele cu apă au rol în menţinerea presiunii osmotice în raport cu mediul extern. Incluziunile sunt formaţiuni inerte care apar în citoplasmă la sfârşitul periodei exponenţiale de creştere a celulei. Dispunere sporului în celula vegetativă poate fi centrală.000 ribozomi de tip 70 S.proteină şi proteină-proteină. de exemplu. Materialul nuclear ("nucleul") este constituit dintr-un cromozom format de o buclă de ADN aflat în suspensie. carbonat de calciu şi fosfat anorganic. După modul de formare. Citoplasma poate fi caracterizată ca un complex de stări fizice într-o continuă transformare. Escherichia coli. Vacuolele sunt formaţiuni sferice care apar în citoplasmă în faza de creştere activă a celulelor bacteriene. Ele pot fi formate din glicogen. Lungimea acestuia este mare. Bacteriile pot conţine mai multe plasmide.

condiţionează activitatea enzimelor.intră în compoziţia unor constituienţi celulari. dublu helicale. 2. Glucidele simple participă la metabolismul bacterian iar polizaharidele au rol structural. neavând rezistenţa caracteristică sporului. din greutatea uscată a bacteriilor.influenţează permeabilitatea peretelui celular. .Bacteriile susceptibile de a produce endospori aparţin genurilor: Bacillus. Apa îndeplineşte numeroase funcţii: . 3. Lipidele se găsesc în membrana citoplasmatică şi sub formă de granule intracitoplasmatice. Gonidia apare endocelular prin condensarea şi fragmentarea protoplasmei unei celule vegetative numită gonidangiu. Principala lor funcţie priveşte capacitatea de reproducere. ADN se găseşte sub forma unei singure molecule circulare. .reglează pH-ul. Proteinele au rol structural iar unele îndeplinesc funcţia de enzime. organice şi anorganice. Proteinele reprezintă cca 60 % din greutatea uscată a bacteriilor şi se găsesc sub formă de holoproteine şi heteroproteine. 4. Substanţele minerale au rol în: . Au o formă neregulată şi o rezistenţă intermediară între cea a endosporului şi celula vegetativă. iar această variaţie este specifică depinzând de vârsta celulei şi compoziţia mediului de cultură. În interiorul unei celule apar de regulă mai multe gonidii care sunt eliberate în mediu prin ruperea peretelui gonidangiului.activează unele sisteme enzimatice. Delsulfatomaculum. Se găseşte sub formă de apă liberă sau legată de diferite componente celulare. ARN reprezintă cca 17 % din greutatea uscată a celulei bacteriene şi se găseşte localizat în citoplasmă sub trei forme: ARN m.este solvent al compuşilor hidrosolubili. ARN r. Cel mai bine este reprezentat fosforul (∼ 45 %).este mediu de dispersie pentru constituienţii chimici insolubili în apă. . Ea conţine cca. 20 . 600 molecule diferite. energetic sau de material de rezervă. Artrosporii se formează prin fragmentarea unor celule vegetative. Glucidele reprezintă 4-25 % din greutatea uscată a celulei bacteriene şi se găsesc sub formă de glucide simple (mono şi dizaharide) şi polizaharide. Apa este mediul biogen esenţial şi reprezintă 78 % din greutatea medie acelulei bacteriene. Sporolactobacillus. Artrosporii sunt caracteristici bacteriilor actinomicete.asigură transportul elementelor de metabolism. Chiştii sunt stadii de rapaus sau supravieţuire. formate ca răspuns la modificările de mediu şi provin din transformarea unei celule vegetative. . Sărurile minerale reprezintă 2-20 % din greutatea uscată a bacteriilor şi sunt reprezentate de principalele elemente. Thermoactinomyces. prin îngroşarea pereţilor şi acumularea de material de rezervă. . Reprezintă 1/5 din conţinutul celular. Compoziţia chimică a bacteriilor Compoziţia chimică a celulei bacteriene nu diferă prea mult de cea a celorlalte organisme vii. Lipidele se găsesc în proporţie de 1-20 %. ARN t.reglarea presiunii osmotice. Au o rezistenţă mai mică decât endosporul şi nu sunt termorezistenţi. . Acizii nucleici. Sporosarcina. . Clostridium.

endoenzime sunt secretate intracelular şi participă la reacţiile de sinteză (anabolism). este cuprinsă între momentul însămânţării bacteriilor şi momentul începerii multiplicării. În afara diviziunii celulare.prin înmugurire. bacteriile se împart în două categorii: . când numărul bacteriilor din inocul nu creşte. în condiţii favorabile. Această fază durează aproximativ 2 ore şi este o etapă de adaptare la noile condiţii de cultură. Prin multiplicare se înţelege sporirea numărului de indivizi. la care pigmentul rămâne localizat în celula bacteriană (Ex.fragmentarea conţinutului celular în mai multe elemente.bacterii cromofore. . . galbeni.enzime adaptive. apariţia enzimelor fiind legată de mediu. Pseudomonas fluorescens). deoarece celula trebuie să se adapteze la substrat.heteromorfe. Pigmenţii pot fi de mai multe tipuri. Enzimele bacteriene constituie o grupă de proteine cu importanţă biologică deosebită.Pigmenţii sunt substanţe colorate care se găsesc în citoplasma bacteriilor cromogene. . când celulele fiice rezultate sunt egale. Diviziunea celulară poate fi: . portocalii). termolabile. a substanţei de constituţie. . Creşterea şi multiplicarea bacteriilor Ciclul de dezvoltare al bacteriilor se compune din două faze: creşterea şi multiplicare. criolabile şi sensibile la acţiunea radiaţiei ultraviolete. . Staphylococcus aureus).exoenzime care sunt eliberate în mediul înconjurător acţionând asupra unui substrat din afara celulei. antocianici. Faza exponenţială sau de multiplicare logaritmică. în care procesul se accentuează în progresie geometrică. la care pigmentul este eliminat în mediul pe care îl colorează (Ex. După substratul asupra căruia acţionează enzimele se clasifică în: . 21 . Această creştere se continuă până la atingerea unei limite. care se face prin diviziune celulară.bacterii cromopare. de catalizatori ai celulei vii. 2. ele sunt angrenate în procesele de catabolism. pigmenţi carotenoizi (roşii.izomorfă. Pigmenţii pot avea rol în fotosinteză. Prin creştere se înţelege procesul de neoformare. în protoplasma bacteriei. după compoziţia chimică: bacterioclorofite. care corespunde începerii multiplicării. rol de vitamine. Sunt sintetizate în tot cursul vieţii bacteriei. iar durata unei generaţii este minimă. pigmenţi melanici (brun sau negru). După viteza de acţiune enzimele pot fi de două categorii: . care sunt preexistente şi care acţionează rapid asupra unui substrat. s-a constatat că acest proces se realizează în mai multe faze succesive: 1. care acţionează lent.enzime constitutive. când celulele fiice rezultate nu sunt egale. de protecţie împotriva radiaţiilor luminoase şi ultraviolete. a cărei viteză creşte progresiv şi în care celulele sunt tinere. După localizarea pigmenţilor faţă de celulă. Faza de lag sau (creştere zero). rol antibiotic. multiplicare se mai poate realiza prin: . când survine diviziunea celulară. fiind solubile în apă. 3. Faza de accelerare a ritmului de creştere. iar cultura nu este vizibilă macroscopic. Evoluţia unei culturi bacteriene În urma studierii multiplicării bacteriilor pe medii artificiale.

Faza iniţială de declin. Faza intermediară de declin în care numărul celulelor continuă să scadă.708 1024 10 3. După sursa de energie bacteriile pot fi clasificate astfel: .010 4. Nutriţia bacteriilor Bacteriile pot folosi pentru manifestările lor vitale.602 8 3 0.Creşterea exponenţială a unui organism unicelular ce realizează o generaţie la 20 minute (după Stanier. Faza finală de declin încheie evoluţia unei culturi prin moartea în ritm lent a celulelor până la sterilizarea completă a culturii. Această fază corespunde celulelor bătrâne.301 4 2 0. prin moartea unora dintre ele. Oprirea multiplicării bacteriilor şi în cele din urmă moartea lor se datoreşte unei serii de factori ca: . 7. .204 32 5 1. care se caracterizează prin faptul că numărul celulelor rămâne constant din cauza echilibrului ce se stabileşte între numărul celulelor ce mor şi a celor ce apar în urma unei diviziuni foarte lente. 1966) Timpul (minute) 0 20 40 60 80 100 120 140 160 180 200 Număr de diviziuni 0 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 Număr de organisme exprimat în: nr. 5.903 16 4 1. alcooli etc. cu ritm de creştere zero. în care numărul celulelor viabile scade progresiv.505 64 6 1.modificările fizico-chimice ale mediului de cultură (acumulare de acizi. Faza staţionară. Această fază corespunde celulelor mature. 22 . cu forme de involuţie.000 2 1 0.lipsa substanţelor nutritive esenţiale din mediul nutritiv.aritmetic log2 log10 1 0 0. Faza încetinirii ritmului de creşterem când rata multiplicării începe să scadă progresiv. cu un ritm de dispariţie constant.107 256 8 2. . în cazul celor chimiotrofe. când apar numeroşi spori. 8. 6.fototrofe (fotosintetizante) a căror sursă primară de energie este lumina. fie energia radiantă luminoasă în cazul celor capabile de fotosinteză.acumularea produşilor de catabolism şi a toxinelor în concentraţii incompatibile cu viaţa celulelor. fie energia eliberată prin reacţii chimice oxidative. .competiţia pentru O2 sau activitatea slabă a substanţelor folosite pentru procesele respiratorii.408 512 9 2.).806 128 7 2. la întuneric.

NH3. Microorganisme strict (obligatoriu) anaerobe. Respiraţia microorganismelor După exigenţele faţă de oxigenul molecular. În concluzie. implică incapacitatea de sinteză a unor metaboliţi esenţiali şi de aceea este nevoie de prezenţa substanţelor organice ca sursă de C sau N. nucleele glasogene. Microorganisme strict (obligatoriu) aerobe care folosesc O2 ca acceptor final de H. NO2-. Supusă la temperaaturi inferiore lui zero grade. poate rămâne în stare lichidă până la -40oC. NO3-. în prezenţa O2. .. autotrofele prin sintezele lor generează substanţa organică plecând de la compuşi minerali simpli. Ele nu dispun de enzimele respiratorii din categoria citocromilor. pură. ele pot fi saprofite (epifite) sau parazite pe organele 23 . posedă în membrană.Heterotrofia. bacteriile prezintă următoarele tipuri de nutriţie: . care este toxic şi nu apă. ea nu îngheaţă decât în prezenţa nucleelor glasogene. Suşele bacteriene în cauză. în funcţie de disponibilităţile de O2 şi care au în mod obişnuit un metabolism anaerob fără a fi însă sensibile la prezenţa O2. pornind de la surse simple anorganice de C şi N ca: CO2. 3. au nevoie de o concentraţie de O2 mai mică decât aceea din aerul atmosferic. microorganismele se grupează în patru tipuri respiratorii: 1. gheaţa nu se formează la plante decât în prezenţa bacteriilor specifice care. Această particularitate se datorează sensibilităţii unora dintre enzimele lor la condiţiile de oxidare puternică. Bacteriile care folosesc o sursă organică de carbon sunt denumite bacterii de fermentaţie iar cele care utilizează o sursă organică de azot mai sunt denumite bacterii de putrefacţie. Aceste nuclee pot fi reprezentate de particulele minerale care provoacă congelarea începând de la -10oC. Microorganisme facultativ anaerobe. 2. corespunde capacităţii de sinteză a tuturor constituienţilor celulari prin mijloace proprii. Grupe particulare de bacterii Bacteriile glasogene Apa chimică şi biologică. având nevoie de prezenţa continuă a oxigenului atmosferic. În funcţie de capacitatea de sinteză a metaboliţilor esenţiali. putând fi cultivate numai pe medii sărăcite în O2. Anaerobioza lor strictă constă în faptul că. Microorganismele microaerofile. Unele microorganisme de acest tip respirator (levurile) pot trece de la un metabolism aerob la unul anaerob. La temperaturi situate între -10oC şi zero. care nu se pot dezvolta în prezenţa oxigenului molecular. aparţin speciilor Pseudomonas syringae şi Erwinia herbicola. 4.chemotrofe (chimiosintetizante) a căror sursă de energie este obţinută la întuneric în urma reacţiei de oxido-reducere a unor substanţe organice sau anorganice. care sunt capabile să-şi orienteze metabolismul spre respiraţie sau spre fermentaţie.Paratrofia reprezintă tipul de nutriţie la care creşterea este dependentă de energia furnizată de celula parazitată.Autotrofia. se formează peroxidul de hidrogen. în funcţie de condiţiile de mediu. . pe când heterotrofele nu-şi pot realiza sintezele proprii decât dacă dispun de substanţe organice pe care le descompun până la produşi mai simpli şi pe care îi utilizează în metabolismul lor. care se comportă ca acceptor final de H.

fructe). dacă ele sunt plasate (ţinute) 1 oră la -5oC. aplicarea de polimeri care limitează schimburile termice cu exteriorul etc. tomate. pulverizări cu apă. Proteina este formată din 1200 de aminocizi cu o structură repetitivă foarte accentuată.). syringae. cu două genuri: . cireş. porumb. fasole. herbicola (1-5 %). apar simptomele îngheţului cu ofilirea ireversibilă. La viţa de vie s-a observat o corelaţie ridicată între numărul de bacterii glasogene prezente pe muguri şi pierderile cauzate de frig la temperaturi apropiate de 0oC. fumigaţii. Micoplasmele Micoplasmele reprezintă un grup particular de bacterii lipsite de perete celular.Acholeplasma. prun. Reducerea numărului de repetiţii în lanţul polipeptidic reduce activitatea glasogenă. Puterea glasogenă a bacteriilor se exprimă "in vitro" sau în "in vivo" pe organele plantelor.plantelor în cauză (frunze. acest polipeptid comportă repetiţii în mai mult de 100 exemplare. Pe de altă parte suşele inductoare de gheaţă se multiplică abundent pe organele necrozate prin îngheţ. flori. unde ele au un efect antigel. în sângele a numeroase specii de animale din regiunile polare. Când o suspensie de bacterii glasogene este pulverizată pe frunze. cais. Binenţeles că se încearcă stoparea acţiunii acestor bacterii pe diferite căi (tratamente chimice cu antiabiotice. cu o compoziţie chimică asemănătoare celulei animale. la care celula este delimitată de o membrană lipoproteică. Procentul de nuclee glasogene este ridicat la Ps. piersic. Alte proteine care au o structură repetitivă sunt prezente de asemenea. pe când plantele martor netratate cu bacterii rămân imune la toate alterările vizibile. În ultimii ani s-a obţinut prin inginerie genetică suşe neglasogene de Ps. folosirea bacteriofagilor. forsiţia. syringae (60 %) şi mai mic la E. . Sunt considerate cele mai mici organisme capabile de creştere autonomă pe medii acelulare. Bacteriile glasogene joacă un rol important în practică deoarece provoacă îngheţarea în primăvară a numeroase plante. Micoplasmele sunt grupate în clasa Mollicutes (moli = moale. 24 . care aplicate pe plante inhibă dezvoltarea speciilor glasogene În sens pozitiv specia Ps. Compus din 1200 de aminoacizi. căpşun). prezintă o genă specifică care cedează o proteină foarte particulară în membrana lor. în special pomii fructiferi şi viţa de vie. pliabil şi cute = piele). Bacteriile glasogene care provoacă îngheţarea au fost observate la plante foarte diverse (pin. Suşele bacteriene active. datorită capacităţii de a induce formarea gheţii. a microorganismelor antagoniste. care se dezvoltă independent de steroli. syringae glasogenă este utilizată pentru obţinerea zăpezii artificiale (Snow max).Mycoplasma. ceea ce le oferă un avantaj selectiv considerabil. a cărei creştere este dependentă de prezenţa sterolilor în mediu.

În condiţii naturale micoplasmele sunt parazite. în special. Cu toate acestea.sensibilitatea osmotică. Pe aceste colonii se formează sporofori cu spori. . Metabolism. Gram pozitive. cu tendinţă de ramificare. În condiţii naturale. roşu. filamentoase. Micoplasmele produc peste 40 de boli la plante dar şi la animale şi om. violet până la albastru sau cenuşiu). Lipsa peretelui celular este răspunzătoare de instabilitatea morfologică şi de alte proprietăţi cum ar fi: . pe resturi vegetale actinomicetele încep să se dezvolte numai după ce bacteriile şi ciupercile au încetat să se mai multiplice. Pe medii de cultură solide formează colonii dense cu aspect cartilaginos sau cretos. Actinomicetele Actinomicetele constituie un grup mare de bacterii filamentoase. . deoarece au particularitate de a forma hife (filmente) ramificate şi spori de diseminare. care le permite să se dezvolte pe substraturi organice dintre cele mai diferite. Datorită lipsei peretelui celular. . caracterizate printr-o mare varietate morfologică. micoplasmele au o plasticitate naturală foarte mare. Suprafaţa sporilor este netedă sau prezintă diverse ornamentaţii.capacitatea de a traversa filtrele bacteriene. Sporii sunt de asemenea variaţi ca formă. în cursul vieţii unui organism. aderente la substrat. Morfologie. atunci când toate substanţele uşor asimilabile din resturile vegetale au fost descompuse de predecesorii lor. de unde şi aspectul lor de miceliu. Multiplicarea micoplasmelor se poate realiza la aceeaşi specie prin diviziune. Actinomicetele produc pigmenţi care dau miceliului aerian culori diferite (galben. fiind sferici ovali. înmugurire şi fragmentarea filamentelor.Morfologie.5-2 µ m şi prezintă o structură de tip procariot. La unele specii pigmenţii difuzează în mediu. drepţi sau curbaţi.rezistenţa la antibiotice care acţionează asupra sintezei peretelui celular (penicilina). O particularitate a fiziologiei actinomicetelor este modul lor de nutriţie omnivor. fiecarespecie are o morfologie caracteristică. până la 150 µ m la cele filamentoase. încât polimorfismul acestora nu trebuie confundat cu pleomorfismul care implică obligatoriu existenţa a mai mult de o formă celulară distinctă. în descompunerea 25 . cultivate în condiţii de mediu bine definite. Filamentele miceliene au un Ø cuprins între 0.tendinţa de pătrundere şi creştere în profunzimea mediilor. portocaliu. diplococi. multinucleate. instalarea lor în diferite organisme fiind uşurată de natura chimică a membranei similară membranelor gazdei. alungiţi sau cilindrici. Dimensiunile lor variază de la 125250 nm la formele sferice. fără pereţi transversali. Majoritatea actinomicetelor au o formă alungită filamentoasă. Capacitatea lor de a degrada substanţele organice dintre cele mai complexe le conferăun rol important în natură. Multă vreme actinomicetele au fost considerate ca făcând parte din categoria ciupercilor. corespunzând unor celule foarte lungi. Sporoforii sunt diferiţi ca formă: spiralaţi. fiind descrise mai multe tipuri morfologice ca: sferice-cocoidale. Micoplasmele sunt Gram-negative.

care pot limita dezvoltarea unor grupe de microorganisme din sol. Unele grupe de bacterii trăiesc în simbioză cu plantele superioare producând nodozităţi şi realizează fixarea azotului atmosferic. fermentaţia lactică. Importanţa lor practică este legată în mod deosebit prin intermediul speciilor genului Streptomyces. Test de autoevaluare 1. potasiul. Unele actinomicete produc boli la plante. propionică etc. a pectinelor. Bacteriile contribuie şi la formarea substanţelor humice. Rolul bacteriilor în natură Bacteriile care trăiesc în natură joacă un rol important în mineralizarea compuşilor organici. magneziul şi microelementele). altele activează în zona rădăcinii plantelor contribuind la dezvoltarea acestora şi la sporirea activităţii rizosferice. fosforul. de producere de substanţe antibiotice (până în prezent peste 500 de antibiotice distincte). butirică. îmbogăţind solul în materie organică. contribuind astfel la realizarea circuitului elementelor în natură (azotul. Prin unele substanţe bacteriene de natură mucilaginoasă cum sunt polizaharidele capsulare. Aproximativ 50 % din tulpinile izolate în natură produc antibiotice. fermentaţia amidonului. În medii specifice unele grupe de bacterii produc procese fermentative utile ca. calciul. acestea contribuie la agregarea particulelor de sol. Bacteriile prezintă: a) nucleu complet 26 . Alte grupe de bacterii au capacitatea de a secreta enzime extracelulare cu care lizează unele bacterii sau ciuperci. deci la îmbunătăţirea structurii solului. Unele specii bacteriene au capacitatea de a produce antibiotice.substanţelor organice din nămoluri şi sol. În sol acestea participă la degradarea biologică şi mineralizarea substanţelor organice. Bacteriile sunt organisme: a) pluricelulare b) acelulare c) unicelulare 2. deci menţin sau schimbă echilibru biologic din sol. animale şi om.

ficocyanina şi uneori ficoeritrina). 4 . Pigmenţii fotosintetizanţi sunt reprezentaţi numai de clorofila "a" şi deficobiliproteine (alloficocyanina.c. 3 .c. 2. nu au nevoie de vitamine ca factor de creştere. 27 . În citoplasmă se observă vacuole cu gaze ce au rol de flotaţie.b. Mecanismul lor fotosintetic este identic cu cel al algelor eucariote. 2 . Cyanobacteriile sunt strict fotoautotrofe şi nu se pot dezvolta numai în prezenţa substanţelor organice. Cele mai multe Cyanobacterii sunt mobile întrun anumit stadiu de dezvoltare. iar altele filamentoase. Unele cyanobacterii sunt unicelulare. având o mobilitate de tip glisant. CYANOBACTERIILE (ALGELE ALBASTRE-VERZI) Sunt organisme procariote care folosesc apa ca donator de electroni şi în prezenţa luminii produc oxigen. asemănător cu cel de la bacteriile Gram-negative. multistratificat. Celulele prezintă un perete rigid.µ m.b) nucleu fără membrană c) nu prezintă nucleu 3. Peretele celular poate fi acoperit la exterior cu o teacă gelatinoasă sau fibroasă. asemănânduse cu bacteriile filamentoase glisante de tip Beggiatoa. Celula bacteriană este protejată de: a) membrană celulară b) membrană citoplasmatică c) perete celular d) nu este protejată 4. formând lanţuri mai lungi.4. Bacteriile au dimensiuni care se măsoară în: a) mm b) cm c) nm d) µ m Rezultate corecte: 1 .

Înmulţirea sexuată are loc după mai multe diviziuni simple. condriozomii. Clasa Mastigophora (Flagelata) are în sol forme autotrofe cât şi heterotrofe. Mastigophora (Flagelata) şi Infusoria (Cilliata). Ele constituie primele organisme ce populează rocile dezagregate. leucozina. În sol sunt răspândite protozoare din următoarele clase: Rhizopoda. fiind fixatoare de azot (Nostoc şi Anabaena). Sunt mult răspândite în sol. se găsesc unul sau mai mulţi nuclei cu forme şi structuri diferite. Balantiophorus şi Colpoda. fiind cuprinse în încrengătura Protozoa. Sunt mai tolerante faţă de condiţiile extreme nefavorabile decât algele eucariote. Celula unui protozor se compune din protoplasmă. Genurile Nostoc şi Anabaena ce au capacitate de a fixa azotul molecular trăiesc în solurile umede din orezării. iar unele specii folosesc azotul molecular. grăsimi şi substanţe proteice de rezervă cum este volutina. În urma contopirii gameţilor iau naştere zigoţii care în condiţii neprielnice se transformă în zigochişti sau chişti de repaus care au o mare rezistenţă la temperaturi nefavorabile. Amoeba. Ele sunt în majoritate prădători ce se hrănesc cu bacterii şi se găsesc în sol între 10. în care se găsesc incluziunile granulare. Oscillatoria şi Lyngbia. Clasa Infusoria (Ciliata) cuprinde protozoare care se mişcă cu ajutorul a numeroşi cili care sunt excrescenţe protoplasmatice. Ca microprădători protozoarele contribuie la diminuarea numărului de bacterii în sol. Ca substanţe de rezervă în celulele de protozoare s-au descoperit.000 până la câteva sute de exemplare la grmul de sol. De asemenea. glicogenul. amidonul. Rolul protozoarelor în sol este secundar faţă ce acele al bacteriilor şi ciupercilor. Din acest grup ca reprezentanţi cităm: Paramoecium. 28 . În acelaşi timp s-a constatat că prin moartea lor protozoarele pun la dispoziţia microorganismelor surse nutritive care stimulează creşterea numărului acestora în sol. 2. PROTOZOARELE Sunt organisme unicelulare la care se cunoaşte un anumit ciclu evolutiv şi care reprezintă vieţuitoare complete şi independente. în apele dulci şi ape sărate din mări şi oceane.iar ca sursă de azot folosesc azotaţii. Dintre cyanobacterii mai răspândite în natură sunt genurile Gloeocapsa şi Chroococcus care sunt organisme unicelulare. Înmulţirea protozoarelor se face pe cale asexuată prin împărţirea celulei în două părţi aproape egale. sărurile de amoniu. unde asigură N2 necesar plantelor. Protista. precum şi diferite substanţe de rezervă. concentraţii mari de săruri solubile. La revenirea condiţiilor favorabile. Euglena. Ca reprezentanţi avem genurile Bodo. regn. Din clasa Sarcodina cele mai răspândite genuri sunt: Negleria. Alte grupe sunt filamentoase ca. Cele autotrofe posedă în celule cromatofori.5. prin conjugare între gameţi. participând la procesul de solificare şi favorizează dezvoltarea în masa lor mucilaginoasă a unor bacterii fixatoare de azot între care Azotobacter şi Clostridium. din zigochişti apar indivizi obişnuiţi. Sarcodina.. în urma cărui proces apar două celule fiice. uscăciune sau acumulare în mediul ambiant a unor factori nocivi.

prin unirea gameţilor care dau produşi de fecundaţie ce poartă denumiri diferite ca: zigoţi. format din hife septate. Pe de altă parte se presupune că protozoarele ar elimina în mediu de cultură unele substanţe stimulatoare pentru dezvoltarea bacteriilor. neseptat. formând corpuri de fructificare de dimensiuni vizibile cu ochiul liber (carpofori).000 de indivizi pe gramul de sol. CIUPERCILE Ciupercile reprezintă un grup numeros la care se cunosc cca. Morfologia ciupercilor Aparatul vegetativ este un tal prezintă cu constituţie variată iar complexitatea acestuia creşte pe măsura evoluţiei filogenetice. . ele constituie o componentă importantă a microflorei solului la care s-au identificat peste 170 de genuri şi peste 800 de specii. La ciupercile din Zigomycotina aparartul vegetativ cu aspect filiform este un sifonoplast. formează colonia să producă mai multe celule tinere care sunt mai active în fixarea azotului molecular. . protozoarele ar contribui şi la formarea humusului.sexuat. după gruparea sistematică din care ciupercile fac parte. Astfel. formează asociaţii sub formă de micoriză cu rădăcinile plantelor. asce şi bazidii. De asemeni. Basidiomycotina şi Deuteromycotina. fiind cuprinse în regnul Fungi. la ciupercile din subîncrengătura Mastigomycotina aparatul vegetativ este o celulă nudă . sau masiv la unele ciuperci din subîncrengătura Basidiomycotina.000 şi 1. sub formă de dermoplast ca la Saccharomycetaceae.gimnoplast su o asocierede gimnoplaşti ce formează un plasmodiu. În urma procesului de reducere cromatică se revine la faza asexuată reprezentată prin spori haploidali ce poartă denumirea de spori imobili. La ciupercile din subîncrengătura Ascomycotina. iar la majoritatea este un tal filamentos pluricelular. Se trage de aici concluzia că protozoarele fagocitând bacteriile.000. 2. Talul ciupercilor poate fi filamentos la ciupercile microscopice. 100.În unele experienţe cu Azotobacter în culturile la care s-au adăugat protozoare (Colpidium colpoda). Frecvenţa lor în sol variază între 8. format din hife simple sau ramificate.vegetativ. Reproducerea ciupercilor Ciupercile se pot reproduce pe mai multe căi şi anume: . zoospori. ascospori sau bazidiospori. s-a fixat mai mult azot decât la culturile martor. prin spori haploidali ce apar pe corpi de fructificare special formaţi pe miceliu.asexuat. prin fragmente de tal sau prin înmugurire. produc substanţe antibiotice participând în acest fel la antagonismul microbian şi la reglarea echilibrului biologic în sol.6. Ciupercile au un rol important în natură participând în descompunerea substanţelor organice. 29 .000 de specii. aparatul vegetativ poate fi unicelular. După alţi autori în afară de acţiunea indirectă asupra biologiei solului.

Majoritatea ciupercilor pot să se dezvolte într-o zonă de pH cuprins între 4. Nutriţia. afluxul de elemente nutritive realizându-se din regiunile mature în zonele de creştere. Aeraţia.5 sau acido-tolerante. . prezentând o nutriţie heterotrofă. altele sunt strict anaerobe. apar ramificaţii laterale la câţiva µ m distanţă de apex. Ciupercile termofile joacă un rol important în procesele de degradare a compostului.5. PH-ul. Dacă veziculele purtătoare de enzime de creştere sunt prea numeroase. Optimul fiind situat între 5.5-8. . Cyanobacteriile sunt: a) procariote b) eucariote c) entităţi infecţioase 2. .facultativ saprofite. Apexul hifelor este bogat în vezicule ce conţin hidrolaze şi sintezaze. dată în principal de conţinutul mai scăzut al mediului în elemente nutritive. După felul substratului folosit ciupercile se împart în: . Protozoarele sunt: 30 . Există specii de ciuperci acidofile cu creştere la un pH inferior lui 4. Acumularea apicală a veziculelor implică o circulaţie acropetală a conţinutului citoplasmatic.Unele specii de ciuperci sunt microaerofile. dar în anumite condiţii se dezvoltă şi parazit. Unele specii sunt termotolerante (20-50oC). care se dezvoltă numai pe substraturi organice în descompunere.parazite. La un moment dat apare o concurenţă trofică între axul principal şi ramificaţiile principale.Creşterea Creşterea filamentelor miceliene este strict apicală comparativ cu creşterea intercalară cunoscută la alte organisme filamentoase. Temperatura maximă limită de dezvoltare este de 60-62oC. sunt cele care în majoritatea timpului se dezvoltă pe substraturi în descompunere. Majoritatea ciupercilor sunt mezofile cu un optim de creştere situat între 25-35oC. sunt ciupercile care în mod normal se dezvoltă ca parazite. necesare creşterii în lungime. care se dezvoltă numai în ţesuturi vii. Cerinţe faţă de mediu Temperatura. secundare sau terţiare.5-7.facultativ parazite. dar într-o anumită perioadă a ciclului ontogenetic cu o nutriţie saprofită. Te de auto valuare st e 1.saprofite. neputând fi cultivate pe medii artificiale. dar majoritatea sunt aerobe. Ciupercile sunt organisme total lipsite de pigmenţi asimilatori.

2. brune. alcătuite dintr-un lanţ de 240 de aminoacizi. . 5. traheofite). Structura virusurilor Genomul viral (ADN sau ARN. 3 . niciodată ambele) şi capsida virală alcătuită din subunităţi proteice Bacteriile Sunt organisme unicelulare cu o structură complexă de tip procariot. . diatomee). Regnul Animalia (animale multicelulare).a. Virusurile sunt entităţi infecţioase constituite din proteină şi un acid nucleic.2500 nm.bacterii spiralate.b. Regnul Protista (protozoare.a) animale unicelulare b) plante c) organisme unicelulare independente 3. REZUMAT MODUL I Poziţia microorganismelor în lumea vie 1. Morfologia virusurilor formă cilindrică-alungită sau de bastonaş.bacterii filamentoase. Regnul Procaryotae (bacterii.bacterii sferice (coci).bacterii sub formă de bastonaş (bacili). sau cireaşă cu coadă Dimensiunile virusurilor = 17 nm .c. 2 . cianobacterii = alge albastre-verzi). 31 . . roşii. Morfologia bacteriilor . Regnul Plantae (alge verzi. Prionii sunt molecule proteice cu greutatea moleculară de 27 kilodaltoni. 3. 4. formă paralelipipedică formă de cartuş sau obuz formă de mormoloc. formă sferică (izometrică). Regnul Fungi (ciuperci). brofite. Ciupercile au o nutriţie: a) autotrofă b) heterotrofă c) paratrofă Rezultate corecte: 1 .

cilii sau flagelii. Solul. fotoautotrofe. Acceptăm definiţia ce consideră solul ca rezultat al unui proces istoric îndelungat şi care se formează sub influenţa factorilor naturali şi ai activităţii omului.. trebuie să îndeplinească unele condiţii chimice şi fiziologice. deoarece ei acţionează simultan. Ciupercile.SOLUL CA MEDIU DE VIAŢĂ PENTRU MICROORGANISME Solul a fost definit în diferite feluri. heterotrofe. dezvoltarea şi înmulţirea microorganismelor şi plantelor. chimiosintetizante. fie prin dirijarea lor de către om. parazite.bacterii pătrate. 1954). După felul substratului folosit ciupercile se împart în: saprofite. Sunt organisme heterotrofe. Structura celulei bacteriene ♦ Structura extraparietală formată din: capsulă. facultativ saprofite. contribuie la formarea şi fertilitatea solului. ribozomii. Grupe particulare de bacterii Bacteriile glasogene Micoplasmele Actinomicetele Cyanobacteriile (algele albastre-verzi) Sunt organisme procariote. eucariote. "un corp istoric natural care s-a format din rocă prin influenţa simultană a factorilor fizici. vegetaţia. prin diferite metode de întreţinere şi exploatare. facultativ parazite. şi între plante şi animale. solul poate asigura condiţii favorabile pentru creşterea. mezozomii. vacuolele. ♦ Structura intraparietală compusă din: membrana citoplasmatică. care se realizează fie prin fenomene naturale. MODULUL II microbiologia solului MICROBIOLOGIA SOLULUI 1. pe de altă parte. chimici şi biologici" (Fedorov. Morfologia ciupercilor. Dintre factorii naturali menţionăm: natura rocii-mamă. Nici unul dintre factorii menţionaţi nu poate fi considerat unic sau preponderent în formarea solului. tal masiv. Sunt organisme unicelulare. sporul bacterian. care. Solul apare. astfel. 32 . Aparatul vegetativ poate fi: gimnoplast. plasmodiu. Nutriţia. asexuat. citoplasmă. ♦ Peretele celular. Reproducerea ciupercilor se poate realiza: vegetativ. pentru ca să ofere condiţii vitale optime microorganismelor care îl populează. ca rezultat al interacţiunilor îndelungate între aer şi pământ. sifonoplast. relieful şi vârsta solului. la rândul lor. tal filamentos. incluziunile. sexuat. mobile. climatul zonei. pe de o parte. eucariote. aparatul nuclear. aparatul fimbrial şi pilii de sex. De aici rezultă că. Protozoarele.

viermii inelaţi. furnicile. de natura solului. Deşi este prezent în natură în cantităţi foarte mari. dintre care amintim: protozoarele.) care furnizează solului cea mai importantă sursă de materie organică. variază între 1 milion-1 miliard de bacterii. adică de compoziţia lui granulometrică şi de tipul de sol (al stadiului său de dezvoltare). Rădăcinile au în plus un rol important şi în modificarea concentraţiei soluţiei solului (ca urmare a procesului de adsorbţie) şi în eliminarea a numeroase substanţe (în special enzime) care intervin direct în activitatea microorganismelor. deoarece este înclus în structura tuturor proteinelor şi a acizilor nucleici. Restul de vieţuitoare au fost puse în evidenţă numai după perfecţionarea mijloacelor de mărire a imaginii. apartenenţă sistematică şi activitate biologică. coroborate cu acţiunea factorilor ecologici. Cele care au dimensiuni mai mari formează macropopulaţia solului. cuprinde o diversitate mare de organisme. Ele au o mare diversitate de forme. prin activitatea lor. Valoarea absolută a unor microorganisme raportată la un gram de sol. Numărul microorganismelor din sol şi componenţa lor constituie un important criteriu practic în aprecierea activităţii biologice a acestora. numărul de microorganisme aflate în jurul rădăcinilor (rizosferă) depăşeşte cu mult pe cel aflat în restul solului. Cele care trăiesc continuu în sol se adaptează la condiţii staţionare specifice.00030.000 buc. Microflora constituie populaţia cea mai importantă pentru viaţa solului. dintre care cele mai numeroase aparţin încrengăturii Flagellate. organe sub diverse forme) ale plantelor superioare (agricole. cyanobacterii.000 la actinomicete şi 500-5. rolul protozoarelor în sol nu este pe deplin clarificat. tulpini şi frunze ajunse în sol.000 la ciuperci. între 3. Macropopulaţia este reprezentată de macrofloră şi macrofaună.Prezenţa microorganismelor în sol este influenţată în primul rând. râmele (90-500 kg/ha). de condiţiile staţionare ale mediului. dimensiuni.000 la alge (la adâncimea de 2-5 cm). îmbogăţesc solul în materie organică. este formată din părţile subterane (rădăcini. Ea este formată din bacterii. contribuie hotărâtor la aprecierea activităţii populaţiei din sol şi a structurii ei. ele formând micropopulaţia solului. nematozii (circa 10 mii/mp). horticole. ciuperci microscopice şi alge. Cea mai importantă indicaţie asupra activităţii microorganismelor din sol este dată de numărul lor în unitatea de volum. buruieni etc. în mare măsură. Datorită acestor condiţii specifice. se găseşte aproape invariabil în forme inaccesibile plantelor şi animalelor. ele fiind studiate din cele mai vechi timpuri. Aceste condiţii particulare ale solului. CIRCUITUL AZOTULUI Azotul este un element esenţial pentru existenţa vieţii în biosferă.000-50. Pentru edificarea completă a acestei activităţi./g sol). Deşi acţiunea lor este cunoscută. 2. Macrofauna. 33 . este necesară şi cunoaşterea activităţii biochimice a microorganismelor. Aceste condiţii depind. ce va fi utilizată de microorganisme. între 5. Populaţia solului Populaţia solului este constituită din totalitatea vieţuitoarelor care există în sol. Macroflora. de greutate sau de suprafaţă. coleopterele şi diverse vertebrate care. Micropopulaţia din sol este reprezentată de microfloră şi microfaună. Microfauna solului este constituită din protozoare monocelulare (între 100-1.

în sistemele supuse procesului de agricultură.bacterii fixatoare de N2 care trăiesc în asociaţie cu plantele. NO3-.000 ani. din contră. care sunt folosite de plante şi introduse în forme organice utilizând energia obţinută prin fotosinteză.neleguminoase. încheindu-se în acest mod circuitul azotului. 34 . În timp ce în ecosistemele naturale. . I. Pe cale biotică fixarea azotului molecular este un proces lent şi continuu prin care. sub acţiunea a peste 100 genuri de bacterii diferite. Din păcate această imensă cantitate este inaccesibilă. proteoliza în care pot acţiona şi microfungii. criza energetică a ultimilor ani şi apariţia unor efecte secundare nedorite. constă în mineralizarea azotului proteic până la NH3. Fixarea azotului molecular care se poate realiza pe cale abiotică şi biotică. Amonificarea. Aceste etape sunt: ♦ fixarea N2. Nitrificarea cu cele două trepte intermediare: nitritarea şi nitratarea în care are loc oxidarea NH3 până la nitriţi respectiv nitraţi. ♦ amonificarea. îngrăşămintele chimice cu N au îndreptăţit speranţele rezolvării şi pe viitor a satisfacerii nevoilor nutritive pentru populaţie. pierderile depăşesc ritmul de înlocuire.bacterii fixatoare de N2 libere aerobe. este practic inepuizabilă. Deşi o perioadă de timp. cu excepţia unei etape premergătoare amonificării. În cursul ultimilor decenii datorită nevoilor crescânde de hrană pentru o populaţie în permanentă dezvoltare. azotul gazos atmosferic este convertit la forme fixe (NH4-. descărcări electrice şi prin intermediul precipitaţiilor. Dacă rezervele de azot din sol sunt limitate. În cazul celui de-al treilea grup în funcţie de relaţia care se stabileşte între cei doi parteneri: ♦ simbioza Rhizobium . calculele arătând că aceasta ar putea asigura necesarul pentru cel puţin 800. II.bacterii fixatoare de N2 libere anaerobe. ♦ simbioza asociativă. organismelor vii şi mai cu seamă plantelor superioare. ♦ denitrificarea. ♦ simbioza Actinomicete . NO2-). . ♦ nitrificarea. III. în sensul că pierderile de azot din sol sunt compensate de procesele de fixare. a impus reconsiderarea acestei posibilităţi. Toate procesele desfăşurate pe parcursul celor patru etape sunt mediate numai de bacterii. Pe cale abiotică fixarea se realizează prin iradieri. rezerva de azot atmosferic.Circuitul azotului în natură se desfăşoară pe parcursul a mai multor etape care implică desfăşurarea unor multiple activităţi biochimice. Denitrificarea este procesul prin care are loc reducerea azotului nitric până la azot molecular. fapt ce duce la apariţia unor frecvente dezechilibre între nevoia de azot şi posibilitatea de a o satisface.leguminoase. direct. Bacteriile care participă la această fixare au fost grupate astfel: . cantităţile de îngrăşăminte chimice cu N2 aplicate au crescut continuu. circuitul azotului este un proces echilibrat. IV. unele au loc în anaerobioză iar altele în prezenţa oxigenului.

Creşterea concentraţiei acestora peste o anumită limită. astfel: .angiosperme şi alte plante neleguminoase 7-114 kg N/ha. Ni. De asemenea. Creşterea conţinutului în proteină la plante sub influenţa îngrăşămintelor cu azot are loc în limita potenţialului genetic al speciei sau soiului. Fenomenul de fixare a azotului de către microorgansime a fost pus în evidenţă în anul 1888 de către Berthelot. Legat de acest aspect. 500oC şi la o presiune de 300-600 atmosfere. Procesul de desfăşoară la o temperatură relativ scăzută de 15-40oC frecvent întâlnite în sol şi la presiune atmosferică normală. La copii. În acelaşi timp excesul de îngrăşăminte chimice cu azot are efecte negative asupra mediului şi uneori asupra omului prin produsele vegetale pe care acesta le consumă. De aceea excesul de azot duce la o serie de deranjamente şi la acumularea de azot nitric în plante. Folosirea în doze excesive a azotului duce la spălarea acestuia şi la îmbogăţirea în nitraţi a pânzei de apă freatică care poate fi utilizată ca apă potabilă sau în adăpatul animalelor. .culturi de câmp 7-28 kg N/ha. o atenţie tot mai mare se acordă în ultimul timp mecanismelor naturale de fixare a azotului în sol şi în special fixarea biologică.pădure 58-594 kg N/ha. pe câtă vreme în vasele cu sol sterilizat nu.păşuni 13-99 kg N/ha. 35 . nitraţii sunt convertiţi la nitrosamină care. . 1974). Datorită crizei energetice şi efectelor secundare ale îngrăşămintelor chimice cu N. Pb. Reacţia are loc la temperaturi ridicate de cca. ceea ce presupune un consum ridicat de energie de cca 22. care poate fi astfel redusă la amoniac. . de asemenea este otrăvitoare.Azotul atmosferic este convertit.000 kcal/kg. Acesta a urmărit în paralel variaţia azotului în vase cu sol nesteril şi în vase cu sol steril. Prin procesele de fixare biologică sunt introduse în sol cantităţi foarte mari de azot. nitraţii. dar mai ales de planta de cultură. cantitatea de azot atmosferic fixată biologic variază între limite foarte largi.ape 70-250 kg N/ha. În funcţie de numeroşi factori. Fixarea N2 de microorganisme libere aerobe În anul 1901 Beijerinck reuşeşte izolarea din sol a două specii de bacterii. Microorganismele fixatoare de azot posedă un complex enzimatic denumit nitrogenază capabil să activeze tripla legătură a moleculei de azot. sunt reduşi la nitriţi care fiind absorbiţi de sânge reduc capacitatea acestuia de a transporta oxigenul prin formarea metahemoglobinei. care au capacitatea de fixare aerobă a azotului molecular. constatând că în solul nesteril conţinutul în azot creşte. în anul 1971 Hank a sintetizat rezultatele din literatura de specialitate pentru diferite ecosisteme.leguminoase 73-865 kg N/ha. Cr etc. La adulţi. industrial în NH3 prin procedeul Haber. având efecte toxice asupra plantelor şi microorganismelor (Davidescu. .) care anterior se găseau în forme solubile doar ca urme. . Aceste acumulări în plantele furajere sau alimentare provoacă intoxicaţii grave ce pot duce chiar la moartea individului. utilizarea intensivă a îngrăşămintelor chimice duce la creşterea conţinutului solului în unele elemente (Zn.

conţinând numeroase granulaţii constituite din lipide.Rhodospirillum sp.Azotobacter macrocytogenes. albicios. bogate în humus cu reacţie neutră şi se găsesc rar în solurile acide.Azotobacter vinelandii. cu capetele rotunjite. Azotobacter chroococcum prezintă o serie de aspecte morfologice considerate ca făcând parte dintr-un ciclu de evoluţie corelat cu vârsta. care cade treptat la fund.Beijerinckia indica. În condiţii nefavorabile de mediu apar chiştii. fapt ce explică descrierea la un moment dat a numerose specii separate care ulterior au fost considerate ca sinonime. Celulele adulte. au aspect de bastonaşe groase de 2 x 4 µ m.2 µ m. În condiţii de cultură pe medii lichide Azotobacter formează un văl gros la suprafaţă. 2.Azotobacter fluminensis. Aceştia mai poartă numele de macrochişti. Morfologia lor este foarte variabilă în funcţie de condiţiile de mediu. Celulele bătrâne care apar în a 5-a zi de dezvoltare a culturii. Bacteria se dezvoltă la temperatura cuprinsă între 9-35oC şi la un pH între 5.Ulterior. format din două straturi şi apar prin modificarea celulelor adulte sau a celulelor bătrâne. . . 3.Rhodopseudomonas sp. de rezistenţă a germenului.Azotobacter agile. glicogen etc. turboase şi mlăştinoase. podzolice. Chistul este o formă latentă.5. .Azotobacter mobile. cu tendinţa de scurgere prin glisare pe suprafaţa mediului. Dintre speciile genului Azotobacter cea mai răspândită şi mai eficace este Azotobacter chroococcum. Chiştii sunt prevăzuţi cu un perete gros. formează un depozit dens albicios şi care mai târziu devine brun-negru. Celule tinere. Prin germinare. .3 µ m. datorită pigmentului melanic.Derxia gummosa. . care sub această formă se menţine viabil mai multe luni sau chiar ani. 36 . Dintre acestea cele mai răspândite şi mai cunoscute sunt cele din genul Azotobacter.5 x 1.Azotobacter insigne. din chişti iau naştere celule tinere care reiau ciclul descris. cercetările au evidenţiat existenţa şi a altor specii capabile să realizeze acest proces. Citoplasma lor este constituită din proteină concentrată. la început incolore. . .8.Azotobacter chroococcum. sunt aproape sferice şi au dimensiuni mai mici de 1. Dintre cele mai cunoscute specii putem enumera: . . Cu timpul ele se colorează în brun-negru. volutină. .. . fiind foarte sensibilă la aciditate sub pH=5. sunt sferice sau ovale ca nişte coci mari de 2 x 1. vâscoase. În funcţie de vârsta coloniei celulele apar diferenţiat: 1. Bacteriile din genul Azotobacter sunt răspândite în natură mai ales în solurile cultivate.8-8. izolate sau în perechi. Pe mediile solide formează colonii lucitoare.

Este strict aerobă, Gram negative şi oxidează complet hidraţii de carbon până la CO2, fără a produce în mediu metaboliţi intermediari. În condiţii optime fixează aproximativ 20 mg N2 pentru fiecare gram de glucide oxidate. Randamentul fixării este variabil de la o tulpină la alta, după natura sursei de carbon. Deosebirile dintre diferitele tulpini constau în viteza acţiunii lor, unele fiind în stare să fixeze în 3 zile 100 % din concentraţia finală, în timp ce altele realizează fixarea întregii cantităţi numai după 12 zile. Fixarea anaerobă a azotului molecular Fixarea anaerobă a N2 a fost evidenţiată încă din 1893 de Winogradski care a reuşit izolarea şi cultivarea pe un mediu nutritiv lipsit de N, a speciei Clostridium pasteurianum, specie mult răspândită în sol. Ulterior au fost descrise şi alte specii anaerobe care aparţin genurile: Desulfovibrio sp., Desulfatomaculum sp., Methanobacillus sp. Clostridium pasteurianum, face parte din grupul bacteriilor butirice. Se prezintă în cazul formelor tinere vegetative sub formă de bastonaş Gram pozitiv, cu capetele rotunjite, cu dimensiuni variabile, cuprinse între 1,5-8 x 0,8-1,3 µ m. Este mobil, cu cili dispuşi peritrichi, adesea fuziform. La celulele bătrâne apar forme de involuţie filamentoase sau cocoide, iar conţinutul celulelor este granulos şi se colorează în violet cu soluţie iodurată Lugol, conţinând substanţe iodofile. Bacteria prezintă un spor central cu diametrul de 1-1,3 µ m; este un microorganism anaerob obligat, care se dezvoltă în condiţii optime la 20-30oC şi la un pH = 7,3-8,9. Cultivat pe un mediu ce conţine substanţe hidrocarbonate dar, lipsit de N, obţine energie din fermentarea acestora şi fixează N2 atmosferic. Cantitatea de N fixat este proporţională cu cantitatea de glucoză fermentată şi este de aproximativ 3 mg pe gramul de glucoză consumată. Randamentul fixării N, de către Clostridium pasteurianum este maxim când este asociată cu bacteriile celulolitice anaerobe care pun la dispoziţie hidraţi de carbon solubili ca glicerina sau manita care se găsesc în sol în concentraţii mici. Fixare anaerobă a N2 are un rol esenţial în solurile puţin aerate sau invadate de apă (mlaştini, orezării) unde Clostridium pasteurinum este principalul fixator de azot. În ceea ce priveşte proporţia dintre cele două specii descrise, Fedorov arată că în soluri Azotobacter chroococcum a fost găsit numai în 30 % din cazuri, în timp ce Clostridium pasteurianum în 70 %, având deci o preponderenţă mai mare. Simbioza asociativă Prima semnalare a fixării N2 de microorganisme asociative a fost făcută în anul 1974. Cercetările efectuate au pus în evidenţă existenţa a mai multor specii de bacterii ale genului Azospirillum sp., Bacillus sp., Klebsiella sp., care trăiesc în asociaţie cu rădăcinile unor graminee. - Azospirillum lipoferum - porumb; - Azospirillum brasilense - grâu, orez; - Bacillus macerans - porumb; - Klebsiella pneumoniae - Poa pratensis. În România prima semnalare a fost realizată în anul 1980 de către Hera.
37

Fixarea asociativă este mai răspândită de aproximativ 5 ori în zonele tropicale faţă de zona temperată. Simbioza Rhizobium - leguminoase În solurile cultivate cu leguminoase, în afară de fixarea N2 atmosferic de către bacteriile libere aerobe sau anaerobe se mai produce şi fixarea de către microorganismele simbiotice care trăiesc în nodozităţile de pe rădăcinile acestor plante. Deşi formarea de nodozităţi pe rădăcinile plantelor leguminoase se cunoaşte din antichitate, fenomenul era considerat ca un proces patologic, tumoral sau datorat unor înţepături de insecte. Abia în 1865, Voronin a descris nodozităţile şi corpusculii ce-i conţin, iar în 1887 Beijerinck a izolat şi descris bacteriile care le produc. Biologia bacteriilor de nodozităţi Bacteriile care produc nodozităţi la leguminoasele cu care trăiesc în simbioză, aparţin genului Rhizobium care cuprinde mai multe specii distincte, cu capacitatea de a infecta numai anumite plante gazde, după cum urmează: Rhizobium leguminosarum - mazăre, bob, linte, R. trifolii - trifoiul, R. japonicum - soia, R. phaseoli - fasolea, R. lupini - lupinul, R. meliloti - lucerna. Activitatea diferitelor specii de Rhizobium este variabilă de la o specie la alta, în funcţie de două proprietăţi biologice importante: infecţiozitatea, care reprezintă capacitatea de a produce nodozităţi şi eficienţa, care se referă la capacitatea de a fixa N2. Bacteriile ajung în zona rizosferică la nivelul perişorilor absorbanţi fiind stimulate de secreţiile radiculare care au rol chimiotactic pozitiv, după care are loc un proces de recunoaştere a celor doi parteneri. Recunoaşterea se realizează prin intermediul unor substanţe specifice denumite generic lectine. După legarea ireversibilă are loc deformarea perişorului radicular, care ia formă de cârlig, sub acţiunea unor substanţe eliminate de bacterii. Ulterior, peretele perişorului absorbant este dizolvat sub acţiunea unor enzime secretate de bacterii şi acestea pătrund în interior formând un cordon de infecţie care ajunge în celulele parenchimului cortical. Cordonul este format la început dintr-o matrice mucoasă în care se găsesc bacterii şi care treptat se acoperă cu o teacă celulozică. Acest manşon este constituit din secreţii ale ambilor parteneri. Pe măsură ce cordonul infecţios înaintează, bacteriile se multiplică continuu şi sunt eliberate fie prin unele fisuri ale acestuia, fie prin extremitatea lui distală şi se aşează la periferia celulelor unde se multiplică activ. În acelaşi timp celulele cortexului radicular infectat se multiplică rapid, transmiţând infecţia bacteriană celulelor fiice. Rezultatul acestei proliferări este nodozitatea, care la început este inclusă în cortexul radicular, apoi îl deformează pe măsură ce creşte şi în cele din urmă îl rupe. Ea apare ca rezultat al invadării şi multiplicării bacteriilor în celulele gazde şi al acţiunii unor substanţe stimulente de tipul auxinei (acid indolilacetic), secretate de bacterii. La leguminoasele erbacee anuale nodulul este o structură efemeră, în timp ce la cele perene durează 5-6 ani, după care suferă modificări degenerative care duc la necrozarea şi detaşarea lui de rădăcină.
38

S-a constatat că în procesul fixării N2 nu toate nodozităţile sunt la fel de active, ele împărţindu-se în două categorii: ♦ Nodozităţi "eficiente", sunt relativ puţin numeroase şi se formează mai ales pe rădăcinile principale; sunt mai voluminoase şi au o suprafaţă netedă sau rugoasă. Aceste nodozităţi conţin un pigment roşu de natură proteică, leghemoglobina (hemoglobina leguminoaselor). Nodozităţile eficiente au o structură caracteristică fiind constituite din mai multe regiuni: - regiunea periferică este reprezentată de cortexul nodozităţilor, format din mai multe straturi de celule, compacte, cu rol de protecţie; - regiunea meristematică, este situată în regiunea distală cu nodozităţi formate din celule neinfectate şi asigură creşterea nodozităţilor prin diviziune; - regiunea centrală este alcătuită din trei zone distincte: a - zona de invazie, situată sub meristem, este formată din celule neinfectate şi celule mărite, infectate; b- zona simbiotică, ocupă porţiunea cea mai mare din nodozităţi şi prezintă două subzone: - subzona simbiotică timpurie, cu celule ce conţin bacterii care nu proliferează; - subzona simbiotică tardivă, celule pline cu bacterii. Este zona de fixare activă a N2. c - zona de senescenţă, corespunde celulelor şi bacteriilor în curs de degenerare sau moarte. ♦ Nodozităţile "neeficiente", sunt mai numeroase, mai mici, cu suprafaţa netedă şi sunt răspândite pe tot sistemul radicular. Infecţia lor este foarte limitată, ele conţin foarte puţine bacterii. Activitatea lor durează numai câteva zile, iar faţă de celelalte sunt nepigmentate. Mecanismul simbiozei plantă-bacterie Bacteriile simbiotice iau energia necesară asimilării azotului molecular, prin procedee de degradare a substanţelor hidrocarbonate furnizate de planta gazdă. La rândul lor bacteriile asimilează N2 atmosferic până la stadiul de acid aspartic care este preluat de plantă. Aceasta, prin transaminare enzimatică în prezenţa acidului piruvic sintetizează alanina. În continuare planta gazdă sintetizează ceilalţi aminoacizi, prin transaminare, pornind de la alanină şi diferiţi acizi cetonici. Leghemoglobina este singurul reprezentant al hemoglobinelor din regnul vegetal, aceasta apare în stadiul activ al fixării, numai în nodulii eficienţi, aflaţi la maturitate, ca rezultat al simbiozei între bacterii şi leguminoase. În acest sens bacteriile aduc nucleul "hem" iar planta "proteina". Pigmentul nu poate fi sintetizat separat nici de bacterii nici de planta gazdă şi fixarea N2 este proporţională cu concentraţia pigmentului din nodozităţi. Simbioza Frankia - Plante neleguminoase (Actinorizele) Actinorizele reprezintă asociaţii simbiotice fixatoare de N2 la aproximaativ 200 specii de angiosperme, care sunt plante leguminoase caracteristice zonelor cu deficit de azot. Bacteriile care trăiesc în simbioză cu aceste plante aparţin genului Frankia, fam. Frankiaceae, ord. Actynomycetales. Cele mai cunoscute genuri de plante în zona noastră: Hippophae, Elaeagnus.
39

Importanţa deosebită a actinorizelor decurge din faptul că cele mai multe plante gazdă sunt specii pionier. Dezaminarea cu desaturare. aceste substanţe suferă un proces de mineralizare. Dezaminarea hidrolitică 2. în afară de NH3. Însăşi celulele bacteriene reprezintă o masă de substanţă organică. Procesul de amonificare propriu-zis este precedat de descompunerea moleculelor proteice prin hidroliză. subtropicale. unde suferă un proces de dezaminare. de aproximativ 6 t/ha. predominant proteică. Dezaminarea reducătoare 4. În al doilea rând sunt importante prin larga răspândire a plantelor gazdă. Dacă acest N2 organic ar rămâne ca atare. După 10-15 zile pe suprafaţa nodulului simplu originar apar lobi noi situaţi în partea apicală. temperate. Evoluţia procesului infecţios determină apariţia unor nodozităţi laterale pe suprafaţa rădăcinilor. Repetarea acestui proces de ramificare şi producerea anuală de noi noduli pe rădăcini duce la apariţia unei grupări compacte cu aspect caroloid. rezervele de N2 accesibile plantelor s-ar micşora în fiecare an şi nu ar mai permite creşterea plantelor. pietriş. a îngrăşămintelor verzi şi a bălegarului. Din asemenea reacţii. tropicale şi de la regiunile de şes până la cele subalpine. Se întâlnesc mai multe tipuri de dezaminare şi anume: 1. Dezaminarea reducătoare cu decarboxilare (anaerobă) 5. soluri sărace. fiecare lob reprezentând o nodozitate individuală. propionic. În mod normal însă. valerianic. II. 40 . regiuni subalpine. Dezaminarea oxidativă cu decarboxilare 6. reprezentând 99 % din rezervele totale de N2 din sol. zone de deşert. pot rezulta acizii: acetic. la care se adaugă circa 20 de tone reprezentate de restul microflorei şi microfaunei. terenurile mlăştinoase. cu ajutorul proteazelor extracelulare eliberate de numeroasele specii de microorganisme aerobe şi anaerobe după formula generală: H2O H2O H2O proteină peptone peptide aminoacizi proteinaze peptidaze Aminoacizii rezultaţi din această degradare pătrund în interiorul celulelor bacteriene. Dezaminarea hidrolitică şi decarboxilare 3. Ele populează terenurile cu deficit mare de azot. constau din rezerve humice şi din alţi compuşi acumulaţi în mod natural în sol prin procesul de fixare biologică a N2 şi prin cel de degradare a resturilor organice vegetale şi animale.Formarea nodozităţilor Modul de recunoaştere între cei doi parteneri şi infecţia sunt asemănătoare ca la simbioza dintre bacteriile genului Rhizobium şi plantele leguminoase. din care rezultă NH 3 şi acidul organic corespunzător. dune de nisip. Amonificarea Substanţele organice azotate. butiric. prezente în regiunile arctice. formic. Formaţiunile simple originale au o asemănare externă evidentă cu nodozităţile de leguminoase. la sfârşitul căruia sunt aduse în stare de NH3.

Cea mai mare parte din el suferă în continuare o transformare absolut necesară pentru viaţa din sol. transformaţi în alcooli.. eliberarea de NH3 sub acţiunea micoflorei temporare de putrefacţie.. Bacillus sp. În acelaşi timp însă. şi specii facultativ anaerobe cum sunt: Proteus vulgaris.care ar fi altfel neutilizat de plante.. Pseudomonas fluorescens. Cantitatea de uree eliminată în natură este mare atingând câteva zeci de milioane de tone pe an. B. După 2-3 zile intră în acţiune specii obligat anaerobe cum sunt: Clostridium putrefaciens. micoides. Planosarcina ureae etc. C. Arthrobacter etc. specii nesporulate ca: Serratia marcescens. Din grupa urobacteriilor fac parte: Bacillus (Urobacillus) pasteuri. La aceste cantităţi se mai adaugă îngrăşămintele cu uree. În acest sens nu este inclusă în amonificare. aplicate prin tehnologiile actuale sub formă de cianamidă de Ca. perfringens şi unele actinomicete ca: Streptomyces violaceus şi Micromonospora chaleea. Clostridium sp. III. B. Micrococcus ureae. Microflora capabilă să producă amonificarea substanţelor proteice este numeroasă şi diferită şi acţionează în timp după cum urmează: La începutul procesului intervin bacterii obligat aerobe cum sunt: Bacillus cereus var. aceşti acizi pot fi oxidaţi complet la CO2 şi H2O (în mediul aerob). Începând cu ziua a 4-a mediul este invadat de mucegaiuri şi degajarea de NH3 descreşte datorită faptului că acestea folosesc NH3 pentru sinteza proteinelor proprii şi produc mult acid care neutralizează amoniacul. sunt spălaţi de ploaie sau reduşi la NH3. Acest compus fabricat din N2 din aer şi carbură de calciu nu este asimilabil de către plante. actinomicete şi microfungi filamentoşi. mai ales în soluri acide sau se evaporă în atmosferă. 41 . deoarece fiind solubili. nitraţii reprezintă şi forma sub care N2 din sol este pierdut. Amonificarea în sens strict poate fi definită deci ca un proces biologic în care se eliberează în sol NH3. În acest proces NH3 poate fi refolosit ca atare. Nitrificarea Nitrificarea este un proces de oxidare a NH3 şi a altor forme reduse ale N2 anorganic eliberate în sol în cursul procesului de amonificare. Ea suferă în sol unele transformări abiotice şi biotice enzimatice până la NH3. Hidroliza ureei este realizată de un grup numeros de microorganisme capabile să producă enzima ureaza. Corynebacterium sp. acumulaţi ca atare.. Se estimează că populaţia umană ar elimina în 24 ore circa 15. La acestea se adaugă grupul urobacteriilor caracterizate prin rezistenţa la concentraţii mari de uree şi la pH alcalin şi prin capacitatea de a elibera cantităţi mari de NH3.000 t N ureic.În funcţie de condiţiile de mediu şi natura microflorei. Activitatea amonificatoare a urobacteriilor este foarte importantă deoarece ureea conţine 47 % N2 . ca rezultat al acţiunii microflorei solului asupra aminoacizilor rezultaţi din descompunerea substanţelor proteice. iar animalele circa 1. iar restul poate fi fixat în sol. Sarcina lutea etc. care încep să predomine şi fac ca degajarea de NH3 să fie maximă. în nitraţi care reprezintă forma asimilabilă pentru majoritatea plantelor verzi. în forme accesibile plantelor.. Escherichia coli. Pseudomonas sp. subtilis. de o serie întreagă de microorganisme.000 tone. nitraţi sau chiar N2 molecular prin denitrificare. thermoproteolyticus. În acest grup întâlnim specii din genurile: Achromobacter sp.500.

Condiţiile optime de producere sunt realizate în solurile saturate cu apă şi în structurile profunde în care pot reacţiona următoarele grupuri de microorganisme. ca rezultat al procesului de nitrificare. putând ajunge. pentru oxidarea unei substanţe organice sau minerale. se datorează şi faptului că primele sunt lucrate şi deci bine aerate. Bacteriile nitrice (nitratbacteriile) frecvent întâlnite sunt: Nitrobacter Winogradskii. Nitrosococcus oceanus. inconstant şi relativ rar în condiţii naturale ale solurilor de cultură. iar ca sursă de N amoniacul sau nitriţii. Nitrosospira briensis şi Nitrosolobus multiformis. acidul hiponitros etc. Dealtfel.constă în dispariţia NH3 şi înlocuirea lui cu nitriţi.. Pseudomonas aeruginosa etc. Este sigur că reducerea nitraţilor până la N2 gazos reprezintă pentru solul respectiv o pierdere reală care poate ajunge până la 120 kg N2/ha/an. Nitratarea. Nitrospira gracilis şi Nitrococcus mobilis. Escherichia coli. iar o cantitate variabilă este spălată de apele de infiltrare şi şiroire. înlocuirea nitriţilor cu nitraţi (HNO2 HNO3). Ele sunt aerobe stricte . sunt în parte consumaţi de plantele superioare. Bacteriile denitrificatoare propriu zise ce reduc NO3. IV.Natura biologică a acestui proces a fost demonstrată prin suprimarea lui în urma sterilizării solului prin încălzire la 110oC. care transformă sărurile amoniacale în nitriţi. este un proces de importanţă excepţională. şi folosesc ca sursă de carbon. C mineral din CO2 şi carbonaţi. comparativ cu solurile înţelenite. fie că sunt reduşi. până la un milion de bacterii pe gramul de sol. sau prin tratarea cu vapori de cloroform. În laborator s-a demonstrat că procesul se desfăşoară în două faze: 1.răspândite practic în toate tipurile de sol. ce realizează etapa a doua a nitrificării. acesta fiind considerat de unii autori ca un fenomen patologic. Nitritarea . precum şi unele bacterii sulfuroase ca: Thiobacillus denitrificans. deoarece aduce substanţele azotate în forma cea mai uşor accesibilă plantelor. în solurile fertile. 42 .nitrit bacteriile . Reducerea nitraţilor în procesul de denitrificare se face fie până la N2 sau NH3. 2. Microorganismele nitrificatoare sunt autotrofe chimiosintetizante care îşi procură prin reacţii chimice oxidative. nitratarea . Dintre microorganismele din flora generală a solului capabile să reducă NO3 la NO2. s-a observat că în general numărul microorganismelor nitrificatoare este proporţional cu fertilitatea solului. Denitrificarea Nitraţii acumulaţi în sol. Între bacteriile nitroase . Denitrificarea reprezintă un proces care închide circuitul prin întoarcerea N2 molecular în natură.putem cita: Nitrozomonas europaea.care constă în oxidarea nitriţilor până la nitraţi Nitrificarea care reprezintă a 3-a fază a circuitului azotului în natură. Semnificaţia procesului de denitrificare este încă controversată. cu toate că o parte din N2 degajat poate fi preluat de fixatorii de N2 anaerobi cum sunt: Clostridium pasteurianum. fie că sunt asimilaţi în cursul proceselor de sinteză a protoplasmei acestora (asimilarea nitriţilor). energia necesară pentru producerea substanţelor celulare proprii.sunt: Bacillus megaterium. Nitraţii pot fi folosiţi şi de microorganisme. Numărul mare de nitrificatori din solurile fertile. fie până la stadii intermediare ca nitriţi.la N2 sunt: Pseudomonas stutzeri şi Pseudomonas denitrificans.

Din această categorie fac parte cele mai multe şi mai importante microorganisme din sol (Azotobacter. concurează toate celelalte microorganisme din solurile acide. Calcarizarea solurilor acide stimulează evident activitatea lor biologică. Dezalcalinizarea permanentă şi formarea acizilor. De exemplu. Există o corelaţie între conţinutul de substanţe nutritive şi reacţia solului. INFLUENŢA FACTORILOR ECOLOGICI ASUPRA MICROORGANISMELOR Influenţa pH-ului Pentru marea majoritate a micropopulaţiei solului. 3. Cu cât pH-ul solului neamendat este mai scăzut. care preferă un pH în jur de 7.Bazofile. dovedită prin schimbul de ioni. Influenţa temperaturii Dependenţa faţă de temperatură a microorganismelor este. bacteriile nitrificatoare autotrofe. pH-ul solului poate fi considerat ca un factor de reglaj al competiţiei pentru hrană. microorganismele celulolitice cele mai active. duce la acidifierea solului. deoarece NH3 poate fi folosit de unele microorganisme heterotrofe.Indiferente sunt majoritatea ciupercilor. până la stadiile intermediare. de nitriţi şi NH3. cu atât este stimulată mai puternic activitatea microorganismelor. Aceasta duce la o restructurare a microorganismelor. în general. predominând ciupercile care preferă aciditatea şi bacteriile anaerobe. este mai puţin dăunătoare pentru fertilitatea solului respectiv. se formează humusul brun. aciditatea se menţine. care suportă uşor (chiar preferabil) reacţia acidă a solului. microorganismele pot fi grupate în: . reducerea incompletă. Temperatura este un factor foarte important pentru cantitatea de humus formată în solurile din regiunile umede cu climă temperată. Bacteriile au o adaptabilitate foarte mare la oscilaţiile de 43 . Limitele optime ale temperaturii pentru microorganismele din sol sunt între 20-30oC. degradarea şi unele măsuri de fertilizare nu pot acoperi dezalcalinizarea. Schimbul este într-un raport echivalent între ionii de hidrogen produşi de rădăcinile plantelor în timpul respiraţiei şi a asimilării substanţelor nutritive. mai mare decât cea a plantelor verzi. în cadrul descompunerii substanţelor organice. ciupercile. cu o dezvoltare maximă la un pH mai mare de 8 (Bacillus ureolitici).În acelaşi timp. actinomicetele). .Acidofile. În cazul când mineralizarea. pH-ul optim este cel apropiat de neutralitate. Aşa se explică de ce în solurile cu reacţie neutră se găseşte cea mai bogată şi variată microfloră. care duce la podzolirea solului. cu bazele absorbite prin schimb cu mineralele argiloase şi coloizii organici. a căror dezvoltare maximă este la un pH în jur de 3 (genul Thiobacillus). . Consecinţele sunt următoarele: microorganismele respective descompun materialul din care se formează humusul şi produc substanţe de inhibare a creşterii. După preferinţele faţă de pH-ul solului.Neutrofile. în timp ce nitriţii sunt preluaţi de nitratbacterii şi reoxidări în nitraţi. .

microorganismele se împart în mai multe grupe: Microorganisme hiperxerofile sunt germeni al căror prag este superior valorii pF = 4. Diferitele grupe de microorganisme au un grad variat de rezistenţă faţă de uscăciune. . cei care oxidează sulful. Se apreciază că limita superioară oricărei activităţi biologice corespunde la pF= 5. microorganismele pot fi: . În funcţie de nevoile de apă. dar contrar celor observate la plante. Microorganismele hidrofile includ germeni care au pragul pF = 2. tipul microorganismului. În acest grup se încadrează cele mai multe şi mai importante bacterii din solurile cu climă temperată. amonificatorii ureei şi cei care produc nitrificarea sulfatului de amoniu. Uscarea solului peste aceste valori antrenează moartea tuturor microorganismelor. ciupercile şi bacteriile sunt mai sensibile. în al doilea rând bacteriile din sol nu pierd apă prin transpiraţie ca plantele superioare şi în al treilea rând suprafaţa de absorbţie la microorganisme faţă de masa protoplasmatică egală. 44 . este mai mare ca la plante. ce fixează azotul atmosferic.6. În funcţie de adaptarea la factorul termic. punctul de ofilire (pF = 4. o parte din microorganismele amilolitice. sa constatat că odată cu scăderea temperaturii scade.2. Microorganismele xerofile sunt cele al căror prag este cuprins între pF = 4. una dintre consecinţe este predominarea selectivă a unor procese microbiene asupra altora. amilolitice şi cele care degradează substanţele vegetale complexe. Referindu-ne la dinamica sintezei şi descompunerii humusului. Influenţa apei în sol Activitatea biologică a unui sol tinde să se diminueze odată cu scăderea conţinutului în apă.temperatură.9. când predominarea proceselor de celuloliză asupra amonificării. Aici majoritatea microorganismelor sunt cele amonificatoare. tipul de sol şi structura solului. Existenţa pragurilor diferite ridică probleme de ordin practic deosebit de importante pentru agricultură.9-4. Astfel.5-5. are drept urmare imobilizarea totală sau parţială a azotului mineral. în general şi activitatea microorganismelor. specii de microorganisme din gunoiul de grajd. precum şi o parte dintre nitrificatorii sulfatului de amoniu. Astfel. Aici se găsesc agenţi care descompun carboximetilceluloza. durata şi nivelul uscării. Aceasta se întâmplă în cazul umidităţii situate în vecinătatea punctului de ofilire. fapt ce antrenează o acumulare de azot amoniacal remarcată în solurile în curs de uscare.Psihrofile. Moartea microorganismelor la umiditate scăzută este determinată de mai mulţi factori ca. De asemenea.Mezofile sunt microorganisme a căror optim de activitate metabolică este în jur de 30oC. în cazul umidităţii scăzute predomină procesele de amonificare. cele care îşi desfăşoară activitatea la temperaturi scăzute (cea mai mare parte a micropopulaţiei solurilor polare). Această particularitate a microorganismelor faţă de plantele superioare se explică în primul rând prin presiunea osmotică mai ridicată din celulele microbiene.2) nu constituie un prag indicator al încetării activităţii microbiene. comparativ cu actinomicetele. Aici se includ germenii care degradează celuloza. De exemplu.Termofile sunt microorganisme al căror metabolism este intens la temperaturi relativ ridicate. .

compoziţia chimică este. stimulează formarea de nodozităţi la leguminoase. intensitatea maximă a proceselor microbiene din sol s-a constatat primăvara şi uneori. S-a constatat că. a proteolizei şi a denitrificării. rezultat al activităţii microbiene a solului. din care fac parte solurile podzolice şi pseudogleizate. adică apare o variaţie sezonieră a microflorei. ci şi de modificărea condiţiilor de nutriţie pentru microorganisme. în solurile din ţara noastră. straturile superficiale ale solului. care sunt cele mai fertile. microflora solului poate suferi variaţii în decurs de câteva zile sau chiar în timp de 24 de ore. care nu sunt utilizate pentru exploatarea agricolă. Variaţia sezonieră afectează în primul rând. Radiaţiile ultraviolete au o foarte puternică acţiune bactericidă la lungimile de undă cuprinse între 2000 şi 3000 Å. pe baza microorganismelor specifice şi anume: ♦ Soluri cu Mucor rammanianus (foarte acide. o influenţă dăunătoare asupra microflorei solului. adesea. Pentru acelaşi tip de sol. din cauza puterii reduse de pătrundere în acest mediu. adesea. pseudogley. activitatea bacteriilor din genul Azotobacter. Efectul lor în sol este minim. mai evidentă în solurile formate din roci vulcanice. ♦ Soluri cu Pseudomonas acidophilus şi P. exprimată prin dominarea unor specii. a stabilit o clasificare a solurilor. se schimbă şi micropopulaţia. Pe lângă variaţiile sezoniere. În zonele temperate. Prezenţa în sol a unor elemente radioactive. Microflora fiecărui tip de sol se modifică. specifice pajiştilor alpine şi acelora de sub pădure de molid). ♦ Soluri cu Pseudomonas lemonnieri şi P. depinde de compoziţia chimică a diferitelor fracţii minerale şi organice din sol. Papacostea (1972) a pus în evidenţă existenţa. mai scăzută iarna şi vara. în cursul aceluiaşi an. caracteristice unor tipuri de sol. nu trebuie legată numai de factorii climatici. Astfel. aureofaciens. chiar şi asupra algelor care sunt fotosintetizante. există o diferenţiere a distribuirii microorganismelor şi a activităţii lor în funcţie de mărimea agregatelor. 45 . a dus la o mare variaţie taxonomică a microorganismelor care îl populează.Influenţa energiei radiante Lumina solară are. la rândul lor. care induc în celulele microbiene formarea de peroxizi sau determină hidroliza proteinelor. paralel cu modificarea tipurilor de sol. toamna. în mare măsură. Activitatea microbiană a diferitelor soluri Diferitele tipuri de sol. în funcţie de variaţia factorilor climatici. diminuându-se în adâncime. Lumina difuză a zilei este necesară activităţii vitale a microbilor sintetizaţi din sol. formate sub influenţa unui complex de factori. P. Activitatea microbiană din sol este influenţată şi de textura şi structura solului care. Acţiunea bactericidă a lumii se datorează mai ales radiaţiilor din domeniul albastru-violet al spectrului. Lumina mai slabă şi o umiditate mai ridicată favorizează descompunerea microbiană a humusului. a unor microorganisme indicatoare. în funcţie de tipul de sol. şi ea. Variaţia activităţii microflorei din sol. dispariţia altora sau reducerea numărului lor.

nici nu profită şi nici nu este influenţat negativ. Un alt exemplu edificator este cel privind prelucrarea resturilor vegetale la care participă. pe baza "diviziunii muncii". care oxidează amoniacul. bacterii. Un exemplu elocvent este cauza metabiozei dintre bacteriile aerobe şi cele anaerobe în 46 . Pentru a se putea prelucra autotrof o cantitate suficientă de CO2. Un exemplu tipic de conlucrare şi activitate reciprocă este cel oferit de popularea iniţială a rocilor. este interesantă metabioza ce se realizează între bacteriile aerobe şi cele anaerobe din sol. zahăr şi amidon) şi compuşi ai azotului (proteine). ciuperci şi alge albastre trăiesc în vecinătate. În metabioaza transformării sulfului în hidrogen sulfurat şi sulfat. adică în cadrul unei metabioze. Produşii rezultaţi (glucoză. iar nitritul în nitrat de Nitrobacter. ale solului. când bacterii. Metabioza sau comensalismul bacterian Prin acest fenomen se înţelege relaţiile dintre reprezentanţii a două sau mai multe specii de microorganisme (care convieţuiesc şi se succed) în care unul dintre microorganisme profită iar celălalt în aparenţă. Micropopulaţia iniţială se dezvoltă pe seama celulozei din resturile vegetale. adesea. La descompunerea celulozei participă trei micropopulaţii. iar bazidiomicetele prelucrează ligninele. acizi organici) sunt utilizaţi de micropopulaţia secundară. Pe seama microorganismelor moarte din micropopulaţiile primare şi secundare se dezvoltă micropopulaţia terţiară. Metabioza reprezintă raporturi generale şi trepte superioare de convieţuire. INTERRELAŢIILE DINTRE MICROORGANISMELE DIN SOL S-a mai menţionat anterior că. De exemplu. în cazul formării nitriţilor din amoniac. între microorganismele din sol pot fi pot fi raporturi de convieţuire. Grupurile de microorganisme menţionate. din punct de vedere fizicochimic. ci în succesiunea menţionată. Un exemplu de metabioză foarte strictă este activitatea microorganismelor denitrificatoare: amoniacul este transformat. este mult mai mare decât la formarea nitraţilor din nitriţi. În acest caz. care se realizează prin mai multe mecanisme: ♦ Un microorganism produce metaboliţi necesari altuia.4. sprijinindu-se şi completându-şi activitatea. nu-şi desfăşoară activitatea concomitent. pe când altele (Cellvibrio şi Pseudomonas) prelucrează celuloza. deoarece câştigul de energie. cât şi raporturi antagoniste. favorizând astfel dezvoltarea microorganismelor care sunt sensibile la antibioticul respectiv. Nitratul produs de Nitrobacter este neutilizabil de Nitrosomonas. în nitrit de Nitrosomonas. transformarea nitriţilor în nitraţi se va efectua mult mai repede decât transformarea amoniacului în nitriţi. ♦ Un microorganism degradează sau inactivează o substanţă care are un efect toxic asupra celuilalt microorganism. care explică faptul că bacteriile anaerobe se pot dezvolta şi în straturile superioare. în mod succesiv. ciuperci şi actinomicete: bacilii fitofagi şi mucoraceele prelucrează compuşii uşor valorificabili ai carbonului (acizi. sulful produs în a doua etapă poate fi utilizat de către bacteriile denitrificatoare. hemiceluloza şi pectina. apar de asemenea raporturi care se evidenţiază prin activitatea şi colaborarea lor reciproc complementară. ♦ Un microorganism alterează mediul. unele microorganisme degradează sau inactivează unele antibiotice. în acelaşi timp. bine aerisite. În timpul circuitului biologic al substanţelor. în sol. adesea.

bacteriile se dezvoltă abundent. acţionează asupra tuturor microorganismelor asociate şi. actinomicete. Astfel de relaţii pot fi considerate ca relaţii de simbioză. În sol apar următoarele aspecte de antagonisme între microorganismele care îl populează: . bacteriile mor. ce apare când două specii au necesităţi nutritive asemănătoare. precum şi de unele tulpini de streptomicete. metazoare şi chiar bacteriofagi. cianobacterii şi ciuperci. Penicillium vermiculatum este parazit pe Rhizoctonia solani. Fenomenul apare când un organism secretă în mediu produse ale activităţii vitale care inhibă dezvoltarea altui organism sau îl omoară. astfel. însă. Aceasta din urmă poate fi parazit la rândul ei pe alte ciuperci. produşi ai bacteriilor de fermentaţie. uneori. În locul lor apar actinomicetele care se multiplică rapid. prin aceasta favorizează dezvoltarea bacteriilor anaerobe din interiorul agregatelor. Modificarea mediului prin produşi metabolici. împiedicând. nu se reduce numărul bacteriilor. Tot aici. Bacteriile micolitice sunt mixobacterii sau tulpini de Bacillus şi Pseudomonas. trebuie menţionat şi fenomenul de antibioză. Studiul raporturilor antagoniste dintre diferiţi reprezentanţi ai micropopulaţiei solului prezintă interes în sensul dirijării lor pentru protecţia 47 . De exemplu. Parazitismul este fenomenul prin care un fag sau un microorganism se dezvoltă pe seama şi în dauna altui microorganism. iar actinomicetele micolitice sunt streptomicete şi nocardii. consumând resturile organice care nu au fost descompuse de bacterii. acidul lactic şi acidul butiric. astfel împiedică multiplicarea bacteriilor de putrefacţie. Streptomyces grisseus produce streptomicină. mări intensitatea proceselor fiziologice ale bacteriilor. bacteriile sunt o hrană a protozoarelor (protozoarul Rhizopoda consumă în timpul existenţei sale circa 40. Prădătorismul (predaţia) este un act de agresiune când un microorganism (agresor) atacă pe un altul (prada) pe care îl capturează. bacterii prădătoare. După epuizarea substanţelor uşor asimilabile. Raporturi antagoniste Antagonismul constă în relaţii în care un microorganism sau un fag exercită o acţiune defavorabilă asupra unui alt microorganism. Sunt şi cazuri când atât parazitul cât şi gazda sunt ciuperci. protozoare. al cărui mecanism a fost. difuzarea oxigenului în interiorul agregatelor. De exemplu. De exemplu. descris anterior. De ezemplu. Liza la cianobacterii şi la algele verzi este efectuată de mixobacterii şi alte bacterii.000 de bacterii). care inhibă activitatea bacteriei Bacillus subtilis.cadrul agregatelor particulelor din sol: cele aerobe se dezvoltă pe suprafaţa agregatelor şi consumă O2. Sunt şi ciuperci prădătoare care consumă animale mici. După cum s-a mai menţionat. la începutul descompunerii resturilor vegetale şi animale. Specia cu o creştere rapidă împiedică dezvoltarea speciei cu creştere lentă. fagii parazitează bacterii. de exemplu pe Mucor recuvus. De exemplu. de asemenea.Antagonismul microbian propriu-zis. Sunt şi bacterii şi actinomicete care lizează alte bacterii. ci se poate. când antibioticul produs de un microorganism poate elimina dezvoltarea altor organisme din sol. Prin aceasta. respectiv ciuperci sau alge. în timp ce actinomicetele nu se dezvoltă. ingerează şi digeră. care se realizează prin: Concurenţă pentru sursa de hrană.

ca şi alte simbioze dintre microorganisme şi plantele superioare. b) Între bacterii şi ciuperci care se bazează. de exemplu. INTERRELAŢIILE DINTRE PLANTELE SUPERIOARE ŞI MICROORGANISMELE DIN SOL Plantele superioare. culturile bacteriene respiră mai intens. (Simbioza constă în schimbul de sursă de C şi energie şi de sursă de N). lichenii). între Azotobcter şi unele alge. pe de o parte şi bacteriile celulolitice. 5. În cele ce urmează ne vom referi la câteva aspecte ale relaţiilor dintre microorganisme şi plantele superioare (simbioza dintre rizobii şi plantele leguminoase. în prezenţa protozoarelor. Simbioza lichenilor acţionează asupra formei. pe de altă parte. deoarece prezenţa bacteriilor în sol poate să aibă un efect favorabil asupra plantelor de cultură. de exemplu. c) Între bacterii şi alge. cianoficee filiforme şi cloroficee unicelulare. simbiontul poate deveni patogen. plantele de cultură pot avea o acţiune favorabilă asupra florei bacteriene din sol. care prezintă multe neajunsuri. metabolismului şi înmulţirii organismelor participante. de preferinţă. intră adesea cu acestea în concurenţă pentru hrană.plantelor cultivate. în relaţiile simbiotice se pot observa şi trăsături parazitare. Apreciind beneficiile reciproce între microorganismele simbiotice ca paraziţi care. Din cele expuse. În formele ei superioare. în acest caz. iar cele de Azotobacter fixează mai mult N2. La formarea lichenilor participă adesea. Multe protozoare conţin bacterii endosimbiotice. de exemplu. De aceea. rezultă că simbioza. "împreună cu specia gazdă. Ei reprezintă forma superioară de simbioză dintre microorganisme. 1986). iar din partea ciupercilor. simbioza constă şi într-o pătrundere morfologică reciprocă a ambilor parteneri (ex. potenţial dăunătoare unuia dintre parteneri. d) Între bacterii şi protozoare. de exemplu. Aspectul cel mai concludent este cel privind relaţiile dintre rădăcinile plantelor şi microorganisme. ascomicete şi. Uneori. din partea algelor. astfel încât ele sunt în mod constant prezente în fiecare individ al speciei gazdă (Drăgan şI Kiss. lichenii. în anumite condiţii. au evolut până la un stadiu de toleranţă mutuală completă. e) Între ciuperci şi alge. este o infecţie atenuată. bazidiomicete. 48 . simbioza dintre bacteriile denitrificatoare şi cele fixatoare de azot. mi ales pe un schimb de factori de creştere. Simbioza poate ave loc între parteneri aparţinând unor grupe diferite de microorganisme şi anume: a) Între diferite bacterii. şi invers. numai rareori. S-a constatat că. excluzând astfel mijloacele chimice de combatere. Poate că termenul de "concurenţă" nu este cel mai potrivit. ciliatul Spirostomul teres conţine Chromatium vinosum. Se apreciază că între microorganismele din sol şi plantele superioare se stabilesc relaţii de simbioză. dezvoltându-se în acelaşi mediu natural (sol) cu microorganismele. Simbioza (mutualismul) Simbioza este o formă de convieţuire între două sau mai multe specii şi constă într-o nutriţie încrucişată: fiecare simbiont produce un metabolit pe care nu-l poate produce celălalt.

. numărul microorganismelor. În această zonă. Achromobacter şi 49 . 1950) care se deosebesc între ele atât în privinţa densităţii microbiene. ♦ Prima zonă. cuprinde microorganismele care se găsesc la o distanţă de 0. de pe aceeaşi plantă. Spermatosfera este zona de sol care înconjoară seminţele în curs de germinare. pentru că microorganismele utilizează substanţele eliminate de seminţe în timpul germinării lor şi produc. Efectul rizosferic se manifestă nu numai sub aspect cantitativ (număr de microorganisme).Faza de vegetaţie. Prezenţa mai multor microorganisme (în special bacterii) în rizosferă decât în solul nerizosferic (fără rădăcini). iar la lucernă şi trifoi mai multe decât la leguminoase. numită "rizosfera internă" (rizosfera propriu-zisă). Zonele rădăcinilor mai apropiate de suprafaţa solului au o rizosferă mai bogată în bacterii decât zonele rădăcinilor. ♦ A treia zonă sau "rizosfera externă" ("edatosfera") cuprinde microorganismele care se găsesc la o distanţă mai mare de 0. Rizosfera Rizosfera este zona de sol care înconjoară rădăcinile şi este influenţată de acestea din punct de vedere fizic. se numeşte efect rizosferic. Flavobacterium. Numărul bacteriilor în rizosferă este influenţat de următorii factori: . fapt ce constă în modificarea echilibrului dintre diferite grupe de microorganisme din sol. . . alge şi protozoare R/S este între 2 şi 3). datorită acţiunilor specifice dintre microorganismele solului şi plantele superioare. În cadrul rizosferei sunt trei subzone (după Berezova. care se găseşte la adâncime.Conţinutul solului în substanţe nutritive. Flora bacteriană din rizosferă creşte în cursul dezvoltării plantei. fitohormoni care stimulează germinarea şi apoi creşterea plantei. spermatosfera se transformă în rizosferă. . este mult mai mare decât în zona fără seminţe în curs de germinare. ci şi calitativ. cât şi prin structura speciilor de microorganisme. În solurile fertile.5 cm de rădăcină. Solul din jurul perilor radiculari conţine mai multe bacterii decât cel din jurul celorlalte zone ale rădăcinii. Aspectul cel mai important îl considerăm cel privind relaţiile dintre sistemul radicular al plantelor şi microflora solului. În mod treptat. . în detaliu fixarea simbiotică a azotului atmosferic). în special cel al bacteriilor. Ea cuprinde microorganismele de la suprafaţa rădăcinilor.5 cm. În rizosfera plantelor predomină bacteriile nesporogene.au fost prezentate când s-a descris. ♦ A doua zonă. ajungând la o valoare maximă în perioada înfloritului. bastonaşele Gram-negative din genurile Pseudomonas. Pentru aceasta este necesar să definim câteva noţiuni (spermatosfera şi rizosfera). Intensitatea efectului rizosferic la bacterii se exprimă prin raportul R/S (rizosferă/sol nerizosferic) care. are o rază de 0-0. după care scade evident. la rândul lor. în general este de 5:10 (la actinomicete. În rizosfera gramineelor perene se găsesc mai multe bacterii decât la cele anuale.Distanţa dintre suprafaţa rădăcinii şi particulele de sol. numită ''zona periradiculară".Specia plantei.Zonele rădăcinii. raportul R/S este mai mic decât la solurile sărace. ciuperci. chimic şi biologic. Pe suprafaţa rădăcinii se găsesc cele mai multe bacterii.5 cm de rădăcină.Distanţa dintre zonele rădăcinii şi suprafaţa solului. Aceasta.

cu o mare capacitate de înmulţire şi capabile să se hrănească cu produsele de eliminare ale rădăcinilor. acizi organici simpli. secretă metaboliţi cu acţiune energetică. vitamine şi alţi factori de creştere) şi. a sistemului radicular.Îmbunătăţesc condiţiile nutritive ale plantelor prin mineralizarea compuşilor organici. pH-ul. N. aeraţia şi altele care condiţionează buna creştere şi dezvoltare a plantelor şi. structura solului.a. şi de unii factori externi. P. fluorescens. vitamine. Bacillus mesentericus flavus ş. Ciupercile de micoriză iau de la plante substanţe nutritive organice (glucide. când s-ar acumula într-o cantitate mare. din punct de vedere mecanic. K. S. Se citează cazuri când ciupercile de micoriză produc fitohormoni şi apără plantele de unii paraziţi.). Relaţiile dintre rădăcinile plantelor şi microorganismele din rizosferă Aportul plantelor. sub formă accesibilă plantelor. desmoliticum. Cantitatea şi calitatea produşilor eliminaţi de rădăcinile plantelolr sunt determinate.Au efect fitosanitar prin antagonismul ce are loc între microorganismele saprofite şi cele patogene. Micoriza sau simbioza ciupercilor cu rădăcinile plantelor Micoriza este rezultatul simbiozei ciupercilor cu multe monocotiledonate (de exemplu. ca şi acelea care prin metabolismul lor produc substanţe ce inhibă înmulţirea altora. Aspectul de simbioză dintre plante şi ciuperci este încă mult discutat. Azospirillum ş. Principalele specii microbiene care au această capacitate sunt: Pseudomonas sinuosa. glucozide ş. Ceea ce este cert este că micorizele arborilor sunt simbioze. plantele lemnoase şi ierboase). umiditatea.). enzimatică. lăsând resturi de ţesuturi care sunt utilizate ca hrană de microorganismele din sol. Excreţiile radiculare conţin: aminoacizi. precum şi cu muşchii (Bryophyte) şi ferigile (Pteridophyta). în schimb. Bacteriile cu un potenţial ridicat de sinteză a substanţelor biologic active din rizosferă.a. K ş. lumina. P. în sensul că nu se ştie precis dacă este vorba de simbioză.Agrobacterium (în rizosfera unor plante se dezvoltă şi Rhizobium. ajung dominante în structura microbiologică a rizosferei. producând N. În ceea ce priveşte "acuzaţia" de parazitism. favorizează absorbţia apei şi a substanţelor nutritive minerale (P. eliberează CO2. orhidee) şi dicotiledonate superioare (de exemplu. cum este cumarina. parazitism sau comensalism. în special. Rolul sanitar al microorganismelor în rizosferă mai constă în faptul că ele consumă unele substanţe eliminate de rădăcinile plantelor care pot deveni dăunătoare. . Rădăcinile influenţează. enzime. pe lângă baza ereditară.Descompun unele substanţe fitotoxice. temperatura. P. baze azotate. menţionăm că ciupercile asociate cu rădăcinile arborilor cu funcţie de micoriză se deosebesc de paraziţii adevăraţi ai 50 .Stimulează creşterea plantelor prin fitohormonii pe care îi produc şi care sunt absorbiţi de rădăcinile plantelor. . care activează sau inhibă creşterea lor. Aportul bacteriilor constă în următoarele: . .a. zaharuri.a. dintre care menţionăm: condiţiile de nutriţie. Bacteriile din rizosferă sunt acelea care utilizează excreţiile radiculare şi substanţele provenite din exfolierea ţesuturilor radiculare. Azotobacter. Ca etc.

Se pare că humusul are o influenţă directă şi pozitivă asupra micorizei. privind inocularea solului şi a puieţilor cu ciuperci de micoriză. se poate ca ciuperca . Digerarea ciupercilor (funcologia) trebuie privită. Sunt şi cazuri când solul conţine substanţe care inhibă creşterea ciupercilor şi. prin aceasta. în primul rând. Micorizele ectotrofe sunt frecvente la arbori (Pinaceae. iar în cele supuse unei inundaţii de durată sunt distruse complet. Betulaceae. dezvoltarea micorizei. ca o reacţie de apărare a plantei. Micorizele endotrofe sunt mai frecvente decât cele ectotrofe. Rădăcinile acestora sunt acoperite cu un manşon micelian.să devină parazit şi deci să dăuneze plantei. Trebuie să reţinem. de la care se emit unele hife spre exterior (sol). stimulează creşterea ei. Avantajele şi dezavantajele convieţuirii dintre cei doi parteneri depind. plante ierboase ale căror rădăcini sunt normale (cu peri radiculari). de activitatea individuală a partenerului respectiv. Conţinutul solului în vitamine şi aminoacizi influenţează răspândirea şi activitatea ciupercilor care formează micorize. În acest caz. din contră. ciupercile care formează micorize au viaţa nelimitată. Când activitatea individuală a plantei gazdă este în dificultate.partener al simbiozei . lipsite de ciuperci care formează micoriza. că digestia unei părţi a hifelor ciupercilor de către plante are un rol important în stabilirea echilibrului fiziologic dintre ciuperci şi planta gazdă. în primul rând. se menţine echilibru necesar prin digerare de ciuperci. în primul rând. ci. Fagaceae). arbuşti. Hifele intracelulare ale micorizelor endotrofe sunt digerate de planta gazdă. În solurile de pădure. găsindu-se la arbori. Majoritatea ciupercilor de micoriză preferă solurile cu o reacţie puţin acidă. planta gazdă care utilizează produşii de digestie poate fi considerată ca un parazit al ciupercii. Micorizele pot fi ectotrofe sau endotrofe. a căror rădăcini nu au perişori radiculari. E posibil să apară şi fenomenul invers. Cele mai frecvente ciuperci simbiotice sunt bazidiomicetele superioare (mai rar forme inperfecte sau ascomicete). Când planta gazdă este puternică. cu perspective promiţătoare. iar altele spre interior. Totodată emit hife şi spre exterior. Există şi forme care preferă solurile acide sau puternic alcaline. în general. 51 . pe lândă însuşirile fiziologice ale partenerilor simbiozei şi de condiţiile de mediu. ciupercile endotrofe emit hife în spaţiul intercelular şi în interiorul celulelor scoarţei şi epidermei.rădăcinilor prin aceea că nu acţionează toxic asupra gazdei. Solurile pajiştilor sunt. Folosirea micorizei în agricultură este o problemă în cercetare. Acestea din urmă pătrund între celulele parenchimului cortical al rădăcinii şi formează o reţea intercelulară numită "împletitura lui Harting". de însuşirile fizice şi chimice ale solului. totuşi. Dezvoltarea micorizei este determinată. În acest caz.

Test deauto evaluare 1. Micorizele reprezintă simbioza dintre plante şi: a) ciuperci b) bacterii c) alge d) protozoare Rezultate corecte: 1 .a.c.c. Nodozităţile "eficiente" de pe rădăcinile de leguminoase conţin un pigment: a) galben b) albastru c) roşu d) alb 5.b.a. Metabioza este o relaţie de: a) parazitism b) prădătorism c) simbioză d) neutralism 6.a. 52 . 3 . 4 .b. În cazul rizosferei se stabileşte o relaţie de: a) neutralism b) simbioză c) antagonism 7. 5 . Fixarea N2 este realizată de: a) virusuri b) bacterii c) cyanobacterii d) alge e) protozoare f) ciuperci 2. Fixarea aerobă a azotului molecular este realizată de: a) Azotobacter chroococcum b) Clostridium pasteurianum c) Rhizobium leguminosarum d) Frankia alni 4.c. 2 . 7 . 6 . Azotul este utilizat de plantele superioare sub formă de: a) azot molecular (atmosferic) b) nitriţi c) nitraţi d) amoniac e) monoxid de azot 3.

Interrelaţiile dintre plantele superioare şi microorganismele din sol Spermatosfera Rizosfera Micoriza Micorizele ectotrofe Micorizele endotrofe 53 . Interrelaţiile dintre microorganismele din sol Metabioza sau comensalismul bacterian Raporturi antagoniste Concurenţă pentru sursa de hrană. mezofile. termofile. cuprinde nematozii. Parazitismul Prădătorismul Simbioza (mutualismul) 5.REZUMAT MODUL II MICROBIOLOGIA SOLULUI 1. Influenţa apei în sol În funcţie de nevoile de apă. cyanobacterii. Circuitul azotului ♦ fixarea N2. 3. microorganismele pot fi: psihrofile. bazofile. râmele. microorganismele pot fi grupate în: neutrofile. Microflora este formată din bacterii. Solul ca mediu de viaţă pentru microorganisme Prezenţa microorganismelor în sol este influenţată în primul rând. hidrofile 4. ♦ nitrificarea. ♦ denitrificarea. indiferente. ciuperci microscopice şi alge. Influenţa temperaturii În funcţie de adaptarea la factorul termic. microorganismele se împart în mai multe grupe: Microorganisme hiperxerofile. de condiţiile staţionare ale mediului. este formată din părţile subterane (rădăcini. xerofile. tulpini şi frunze ajunse în sol. acidofile. furnicile. Modificarea mediului prin produşi metabolici. Influenţa factorilor de mediu asupra microorganismelor Influenţa pH-ului După preferinţele faţă de pH-ul solului. coleopterele şi diverse vertebrate. 2. Populaţia solului: Macroflora. viermii inelaţi. ♦ amonificarea. organe sub diverse forme) ale plantelor superioare. Microfauna solului este constituită din protozoare monocelulare. Macrofauna.

cu ajutorul cărora se obţin produse de calitate superioară.au capacitatea de a-şi menţine constant proprietăţile fiziologice. În prezent pentru a se preveni aceste inconvenienţe se recurge la microorganisme selecţionate. a căror activitate diminuează calitatea produsului final. precum şi condiţiile optime de activitate ale microorganismelor care produc transformări chimice în diferite substraturi. 3 sau 4 atomi de carbon. Termenul generic al fermentaţiei (lat. De cele mai multe ori unul dintre produşii rezultaţi predomină cantitativ şi ca stare caracterizează procesul de fermentaţie alcoolică. modalităţile de a dirija această activitate microbiană.MODULUL III Microbiologia fermentaŢiilor Microbiologia fermentaţiilor studiază caracteristicile biologice şi biochimice. se produce o efervescenţă a mediului lichid în special în vasele foarte mari (de exemplu la mustul de struguri care fermentează).cresc rapid şi pot fi uşor cultivate în cantităţi mari pe medii ce conţin substanţele organice corespunzătoare. în anumite condiţii de cultură. ca şi posibilităţile de compatere a microorganismelor dăunătoare pentru evoluţia normală a proceselor fermentative sau pentru buna conservare a produselor alimentare. aceea în care. mucegaiurile care au proprietatea de a degrada în condiţii de anaerobioză diferiţi compuşi organici ai carbonului cu formarea de substanţe cu o condiţie chimică mai simplă. sau în amestec cu specii dăunătoare. se îmbunătăţeşte randamentul şi se scurtează durata procesului tehnologic. levurile. De asemenea. producând uşor şi în cantităţi mari. lactică. Din descompunerea anaerobă a hidraţilor de carbon rezultă o serie întreagă de produşi finali cu 1. sălbatice. butirică. care apar obişnuit prin degradarea glucozei până la acid piruvic. cu formarea unor cantităţi relativ mari de substanţe cu valoare utilă sau economică. propionică etc. Microorganismele utilizate în procesele fermentative de tip industrial au următoarele calităţi ce pot fi astfel sintetizate: .fervere = a fierbe) a fost ales pentru a indica aspectul de lichid care fierbe. Iniţial fermentaţiile se produceau sub acţiunea micoflorei "spontane". 2. ea studiază rolul microorganismelor în apariţia unor modificări utile a diferitelor produse alimentare. Aceste microorganisme sunt slab sau inegal active. 54 . . Fermentaţiile sunt procese biochimice determinate de enzimele unor microorganisme cum sunt bacteriile. care se găsesc pe suprafaţa sau în interiorul produsului supus fermentaţiei. enzimele necesare pentru transformarea substratului în sensul dorit. datorită eliberării CO2 sub formă de bule de gaz. caracteristic pentru faza de intensitate maximă a procesului fermentativ.

Thermobacterium mobile. prin procesul de fermentaţie alcoolică a hidraţilor de carbon.biosinteza a diferite substanţe chimice (alcooli. acid lactic. Fermentaţia alcoolică este una din cele mai importante fermentaţii industriale. B. Bacillus acetosetilycus etc. provenite de la bacterii şi mucegaiuri. brânzeturi) a unor băuturi alcoolice (vin. . care prin fierbere cu acizi sub presiune se hidrolizează cu formarea de hidraţi de carbon mai simpli. sterilizare. deoarece alcoolul este întrebuinţat curent în industria alimentară. 1. în special de către unele drojdii. acid citric. bere) şi a furajelor însilozate. fermentabili. Fermentaţia alcoolică Alcoolul etilic sau etanolul (CH3CH2OH) se obţine prin fermentarea completă. rezultate din cartofi. fermentaţii şi alte procese tehnice. prezente în natură. Aceste drojdii au un echipament enzimatic foarte bogat.ecţionate au capacitatea de a suporta concentraţii mari de alcool şi de a consuma cantităţi mari de hidrocarbonate pentru sintezele lor proprii. . a diferite zaharuri. ca malţul de cereale. În acest scop se folosesc fie preparate enzimatice. graţie căruia obţin în mediu anaerob energia necesară manifestărilor vitale. . .producerea pe cale fermentativă a unor alimente (produse lactate. Microorganismele de utilitate industrială sunt astăzi folosite pentru procese ca: . abundente în natură şi sunt grupate astfel: . Fermentaţia alcoolică poate fi spontană. sau acţiunea asociată a unora din aceşti agenţi. care se pot utiliza după transformarea hidrolitică a amidonului din compoziţia lor în zaharuri mai simple. Microorganismele care produc fermentaţia alcoolică a zaharurilor sunt reprezentate de ciuperci în principal din genul Saccharomyces şi unele bacterii ca. Sarcina ventriculi. secară. sucurile de fructe.obţinerea de produse folosite în industria textilelor (fibre de in. Temperatura optimă de activitate este de 28-32oC. în condiţii relativ simple şi puţin costisitoare.Tulpinile sel. acid acetic. cânepă prin topire).materii prime zaharoase. porumb. rezultate din industria hârtiei ca lemnul şi stuful. orz. fie anumite substanţe chimice ca acizii diluaţi. Materiile prime folosite la fabricarea alcoolului sunt ieftine. Înainte de folosirea lor în fermentaţiile industriale.realizează aceste modificări. cu formarea unor produşi folositori. fermentaţiile de către levuri. Microbiologia industrială mai studiază şi aplică metodele de combatere a alterărilor microbiene a alimentelor cu ajutorul conservării prin refrigerare.materii prime celulolitice.materii prime amidonoase. chimică. urmată de separarea prin distilare şi purificare a alcoolului obţinut. după relaţia globală: 55 . amidonurile. hidraţi de carbon. celulozele şi hemicelulozele trebuiesc hidrolizate sau convertite în zaharuri cu molecula relativ simple şi fermentabile. sau enzime de natură microbiană. acetonă. produsă de drojdiile sălbatice. antibiotice). farmaceutică a parfumurilor şi cauciucului. sau dirijată prin introducerea în materialul de fermentat a unor suşe de drojdii selecţionate. ce au capacitate superioară de fermentaţie. macerans.. cu conţinut scăzut de 1-5 % zahăr. melasa rezultată ca deşeu de la fabricarea zahărului şi leşiilor sulfitice ce rezultă ca deşeu de la fabricarea celulozei. provenite din sfecla de zahăr sau trestia de zahăr.

cunoscută din cele mai vechi timpuri. Se prezintă sub formă ovală. Temperatura optimă este de 20-25oC şi suportă concentraţii de până la 250-300 mg. Saccharomycetaceae şi în subîncr. După declanşarea fermentaţiei ele pun stăpânire rapid pe mediu pentru ca la sfârşitul procesului numărul lor să scadă foarte mult. bacterii şi ciuperci care iau parte la procesul de fermentaţie.C6H12O6 2CH3-CH2OH + CO2 2. Fermentaţia mustului. uneori rotundă. când declanşează unele procese fermentative care duc la efecte nedorite.7 g zahăr şi rezistă până la concentraţii de 16 % vol. Levurile acestei specii au formă elipsoidală sau globuloasă.000 pe gramul de sol. de "îmbolnăvire" a vinului. Levurile Levurile sunt ciuperci microscopice care au capacitatea de a produce fermentaţia caracteristică a mediilor ce conţin zaharuri (levere = a ridica). ape. există un număr însemnat de microorganisme. Deuteromycotina (Fungi imperfeţi). cerevisiae). Această levură este specifică regiunilor calde unde strugurii realizează concentraţii ridicate în zahăr. uneori chiar mai mult. fam. obţinut prin zdrobirea strugurilor recoltaţi la maturitate. conţinutul în zahăr al mustului etc. fam. fructe etc. În general. unde numărul lor este în medie de ≈ 250. prezintă importanţa cea mai mare pentru fermentaţia mustului. în must şi respectiv în vin. Răspândirea levurilor Levurile sunt larg răspândite în natură.l SO2 total. Cryptococcaceae. Solul este considerat rezervorul principal al levurilor. pe plante. Ele sunt grupate din punct de vedere sistematic în subîncr. Levurile apar pe boabe în timpul maturării acestora şi sunt răspândite de insecte (în special Drosophylla) prin intermediul particulelor de praf şi nu în ultimul rând odată cu stropii provocaţi de ploi. se face în vase speciale deschise. Prezintă acelaşi randament în alcool dar are o 56 . având fie un rol pozitiv în cazul fermentaţiilor normale. alcool. sub acţiunea drojdiilor din flora naturală sau a unor tulpini selecţionate. Pe struguri. atât ca forme vegetative cât şi forme de rezistenţă. Saccharomyces oviformis. care se obţine prin fermentaţia alcoolică a mustului de struguri. La fermentarea mustului prezintă un randament ridicat realizând în medie 1 ml alcool pur din 1. fie un rol negativ. flori. ele se întâlnesc în sol. proporţia dintre ele fiind diferită în funcţie de mai mulţi factori: condiţiile climatice. Ascomycotina. Levurile ce se găsesc pe struguri aparţin la mai multe specii. se întâlnesc în stratul superficial cuprins între 2-10 cm iar în solurile podgoriilor până la 30-40 cm. starea de sănătate a recoltei. Utilizarea microorganismelor în vinificaţie Vinul este o băutură alcoolică nedistilată. Principalele levuri întâlnite în vin Levuri sporogene Saccharomyces ellipsoideus (Sacch.

specifică vegetaţiei calde. Prezintă o rezistenţă mai mare decât levurile apiculate. la care obţinerea de vinuri cu aciditate volatilă scăzută este o problemă dificilă. Este considerată o bună levură de finisaj la prepararea vinurilor seci. se aseamănă sub raporul activităţii fermentative cu Saccharomyces ellipsoideus dar sunt puţin întâlnite în vinuri. Levură apiculată. ellipsoideus. De asemeni. Provoacă îmbolnăvirea vinurilor demiseci şi dulci sulfitate. au proprietăţi asemănătoare speciei Sacch. ellipsoideus dar cu o fermentare mai lentă decât aceasta. Excepţional de rezistentă la SO2 (700-1000 mg/l) şi este specifică musturilor păstrate cu doze mari din acest antiseptic. rar întâlnită pe struguri şi în musturi normale. alcool. H. Au proprietatea de a fermenta lent. Sacch. Levuri nesporogene Torulopsis stellata. dar regulat. cantităţi importante de zahăr fără formarea de acizi volatili. uvarum. putându-se dezvolta până la concentraţii de 12 % vol. ellipsoideus depăşind uneori 18 % vol. care în condiţii oxidative provoacă vinurilor boala denumită "floare".putere alcooligenă mai mare decât Sacch. 57 . este o levură de dimensiuni mari. sunt încadrate în categoria levurilor patogene. În schimb trebuie inactivată sau înlăturată din vinurile demiseci. uvarum. Are capacitate mare de a asimila azotaţi. obţinute din musturi bogate în zahăr. osmophila. la concentraţii de SO2 şi alcool dar mai scăzută decât Sacch. Sacch. fermentans şi Hansenula anomala. Saccharomyces chevalieri. H. pentru vinuri cu rest de zahăr precum şi pentru recolte atacate de mană şi putregai cenuşiu. Saccharomycoides ludwigii. Levură prezentă pe struguri stafidiţi în urma apariţiei mucegaiului nobil. P. acetat de amil pe care îl formează şi care imprimă mirosuri neplăcute. bailii). Cum majoritatea levurilor fermentează mai întâi glucoza în vinurile dulci-licoroase zahărul restant este constituit în principal din fructoză. provoacă declanşarea fermentaţiei aşa cum în regiunile răcoroase acest proces este declanşat de Kloeckera apiculata. Saccharomyces rosei. Specia devine dominantă spre sfârşitul fermentaţiei şi suportă concentraţii de până la 300 mg/l SO2 total şi 100 mg/l SO2 liber. Specie rezistentă la concentraţii mari de SO2. florentinus. sunt levuri cu putere alcooligenă slabă. Pichia membranefaciens. alcool. acetat de etil. levură prezentă constant pe struguri şi în musturi care fermentează. Saccharomyces acidifaciens (Sacch. sunt levuri specifice în general regiunilor viticole meridionale. alcool. Este folosită pentru obţinerea vinurilor cu un conţinut de până la 12 % vol. afectează calitatea vinurilor prin proporţii ridicate de esteri. întrucât majoritatea accidentelor de refermentare se datoreşte acestei specii. Hanseniospora valbyensis. este prezentă în toate regiunile viticole dar se întâlneşte în proporţii foarte mici la fermentarea mustului când formează proporţii mărite de acizi volatili şi glicoli. demidulci şi dulci. de formă apiculată. Este o levură patogenă pentru vinurile demiseci sau dulci aflate în butoaie sau sticle cărora le provoacă refermentări. Contaminarea este facilitată de proprietatea ei de a fermenta cu uşurinţă fructoza lăsând neatinsă glucoza. Saccharomyces italicus. Saccharomyces bayanus.

Mycoderna vini). în sol. Sunt frecvent întâlnite în vii. având o capacitate foarte mare de înmulţire. Mai frecvent se întâlnesc în vinurile bolnave de floare. boabe. Prezenţa lor favorizează formarea de acetat de etil şi alţi compuşi ce dau mirosuri intense cu iz de şoarece. Speciile acestui gen sunt întâlnite în proporţii mici în musturi şi vin.1 g zahăr. obişnuit aerobe. 58 . Mucor racemosus. alcool. Rezistă la acţiunea acidului boric până la concentraţia de 3 %. iar la maturitatea deplină a strugurilor reprezintă 99 % din totalul levurilor existente în acest moment. având unul sau ambele capete ascuţite. Deşi. Rhodotorula mucilaginosa. Kloeckera apiculata. Ele consumă pentru l ml alcool pur 2. Rh. precum şi la suprafaţa mustului în primele etape de vinificaţie. randamentul în alcool este mai scăzut decât al levurilor eliptice. În practică sunt cunoscute sub denumirea de levuri apiculate.Brettonomyces intermedius. Prezintă o sensibilitate mai mare decât levurile eliptice la SO2. pe frunze. Numele genului se datorează acţiunii unor specii de a imprima berei britanice gust şi aromă caracteristice în urma unor procese secundare de fermentaţie. are capacitatea de a produce fermentarea mustului până la 5-7 % vol. caracterizată prin formarea unei pelicule la suprafaţa vinurilor slab alcoolice. Acestea apar pe bace la faza de pârgă. în practică sunt denumite mucegaiuri. întâlnindu-se aproape în toate mediile. Speciile acestui gen sunt cunoscute sub denumirea de "levuri de floare"producând boala denumită floarea vinului. datorită capacităţii mari de înmulţire şi de răspândire precum şi a rezistenţei mari la condiţiile mai puţin prielnice de mediu. Se întâlnesc în pivniţele de vinuri în care formează împreună cu unele bacterii şi alte ciuperci depuneri mucilaginoase pe pereţii umezi. În cazul în care se află complet scufundate în must ciuperca se prezintă sub formă de fragmente de sifonoplast. alcool Mucor circinelloides. Mucegaiurile. sensibile la alcool prezintă o rezistenţă mare la temperaturi ridicate (50-60oC) şi la acţiunea substanţelor alcaline (fosfat trisodic 1 %). pe utilajele şi pereţii pivniţelor. concentraţie maximă până la care această specie poate rezista. produce în vie infecţia strugurilor pe vreme ploioasă. Puterea alcooligenă este redusă realizând 4-5 % vol. Mucegaiurile Ciupercile care formează colonii pufoase vizibile cu ochiul liber. Prezintă celule sub formă de lămâie. Candida vini (Candida vini. Ele declanşează fermentaţia mustului. cunoscută şi sub denumirea de levură sălbatică. oţetite. sunt foarte răspândite în natură. păstrate în vase incomplet pline. este extrem de răspândită pe toate fructele în regiunea cu climat temperatrăcoros. glutinis sunt levuri denumite şi mucilaginoase deoarece produc mucilagii în musturi şi vinurile tinere sărace în aciditate şi formează pigmenţi carotenoizi galbeni până la roşii. este o altă specie care este folosită la fabricarea berei.

Când atacă strugurii copţi. Această boală apare la intrarea în pârgă şi este favorizată de crăparea sau rărirea pieliţei boabelor. formând pe suprafaţa substratului degradat un mucegai de culoare negricioasă. Prezintă capacitate mică de fermentaţie. dar se obţin vinuri cu o aromă buchet deosebită şi foarte plăcută. Aspergillus glaucus. realizează condiţii deosebite pentru maturarea şi învechirea vinurilor. altele numai lignina. producţia în unii ani putând fi diminuată cu 60-90 %. cu dimineţi nelipsite de rouă apare aşa numitul "putregai nobil". Botryotinia fuckeliana prezintă ca formă conidiană Botrytis fuckeliana şi produce "putregaiul cenuşiu al strugurilor". căzi. existenţi în aerul din pivniţă. care conduce la obţinerea unui must de înaltă calitate. uneori cu peste 40 %. În crame şi pivniţe se dezvoltă pe dopuri. pe rafturi. Aspergillus niger. În unele toamne secetoase.Mucor piriformis. grilaje. Producţia scade mult. pătrunzând în lemnul doagelor. Rhizopus nigricans este frecvent pe strugurii vătămaţi. Merulius lachrymans. Penicillium glaucum. Genul Merulius cuprinde specii extrem de păgubitoare care se dezvoltă în pivniţe. Speciile genului Merulius formează substanţe cu miros specific neplăcut. se întâlneşte mai frecvent pe suporturi lemnoase din pivniţe. gluconic etc. Cladosporium cellare. cu miros specific de mucegai şi care se îmbolnăvesc uşor. produce putrezirea boabelor incomplet coapte sau strugurii vătămaţi de insecte sau grindină. formând un mucegai negru. a moleculelor compuşilor organici şi anorganici în stare de vapori. transformând lemnul într-o masă moale. stelaje şi orice obiect din lemn pe care se formează un miceliu alb. sârme etc. unele atacă numai celuloza. de culoare brună sau albă. În timpul fructificării secretă esteri cu gust şi miros caracteristic de mucegai ce se transmit vinului. pe vase vinicole. Se dezvoltă pe toate substraturile lemnoase dar şi pe pereţii pivniţelor şi chiar pe ramele de fier. 59 . datorită capacităţii acesteia de a provoca microcondensarea pe suprafaţa hifelor sale. neplăcute la gust. În unele pivniţe acest mucegai se dezvoltă pe pereţi într-un strat gros cu aspect de catifea şi datorită capacităţilor sale de a purifica aerul şi de a regla umiditatea atmosferică. Vinurile obţinute din strugurii atacaţi de această ciupercă sunt slab alcoolice. Dacă contaminarea se extinde devreme se pot produce pierderi de recoltă importante. În acest caz scade mult conţinutul boabelor în apă şi creşte concentraţia în zahăr (de la 200-220 până la 400-500 g/l). pe butoaie. vase vinicole etc.. mustul obţinut are gust amar. în pivniţe sau pe utilajele folosite în vinificaţie.. boabele atacate fiind complet distruse. denumită popular ciuperca igrasiei sau buretele de casă. oxalic. se dezvoltă în crame şi pivniţe. cu aspect buretos. dopuri. formează un mucegai alb-cenuşiu şi filamente izolate sau cordoane compacte. oxidează parţial glucidele cu formarea oxizilor citric.

Fiziologic se deosebeşte de genul Acetobacter prin următoarele proprietăţi: .bacterii lactice. se întâlnesc atât pe strugurii sănătoşi cât şi pe cei vătămaţi. uleios. Temperatura optimă de dezvoltare este 25-30oC dar variaţia acesteia poate fi cuprinsă între 7-41oC. precum şi a acidului acetic a lactaţiilor şi aminoacizilor. Genul Acetobacter Acest gen grupează specii cu celule sub formă de bastonaşe dispuse izolat. Genul Gluconobacter Cuprinde bacterii asemănătoare din punct de vedere morfologic cu speciile genului Acetobacter. Singurul criteriu de diferenţiere îl reprezintă flagelaţia când aceasta există. bacteriile au fost grupate în: .ciclul Krebs nu este complet. Alteori acest văl este mai gros.Acetobacter peroxydans. Într-un al treilea caz vălul format atinge mai mulţi milimetri grosime. . Speciile cele mai importante sunt: . Bacteriile acetice Sunt microorganisme aerobe. Produc oxidarea moderată a etanolului până la acidul acetic la un pH=4. cele mai multe pot provoca vinurilor transformări nedorite şi chiar îmbolnăviri grave. la un pH de aproximativ 4.Acetobacter pasteurianus. dar pot fi întâlnite de asemenea în crame şi pivniţe. .Acetobacter aceti. mai ales când sunt păstrate în vase incomplet pline. este vâscos.nu oxidează acidul acetic şi lactaţii până la CO2. în perechi sau lanţuri ce sunt imobile sau prevăzute cu cili dispuşi peritriche. îndeosebi pe suprafaţa internă a butoaielor şi cisternelor în care se fermentează mustul sau se păstrează vinul şi care nu a fost corect curăţate şi întreţinute. Speciile genului Acetobacter produc oxidarea etanolului până la acid acetic. Se dezvoltă la temperaturi cuprinse între 5-42oC. Ciclul Krebs este prezent şi activ. După procesele pe care le declanşează. cu un optim de 30oC. 60 . aproape transparentă cu reflexe irizante şi care poate urca rapid pe pereţii vasului.5. Astfel. hidrofob şi se colorează pe măsura îmbătrânirii în brun. precum şi în musturi sau vinuri. pe lângă levuri şi mucegaiuri se găsesc şi bacterii. greu de desfăcut şi care cu timpul cade la fundul vasului.bacterii acetice. . Unele dintre ele în anumite condiţii pot contribui prin activitatea lor la îmbunătăţirea acesteia. Bacteriile acetice care se dezvoltă în vin formează la suprafaţa acestuia un văl sau o peliculă care uneori poate fi albuie. În perioada recoltării strugurilor pe pieliţa boabelor. speciile genului Gluconobacter sunt lofotriche (3-8 cili la fiecare pol) faţă de ciliaţia peritriche la Acetobacter.Bacteriile vinului Bacteriile prezintă o mare importanţă pentru calitatea vinurilor. cunoscut şi sub numele de cuib de oţet. subţire. .

fermentaţia malolactică. ovoidă sau alungită. Genul Lactobacillus Grupează bacterii Gram (+) şi cuprinde atât specii homofermentative cât şi specii heterofermentative.Lactobacillus brevis. .Leuconostoc oinos A. Prezintă două specii importante: . Descompune energic acidul malic şi în măsură mai mică acidul citric.Leuconostoc gracile. . Lactobacillus casei. . Specii homofermentative: Lactobacillus plantarum se prezintă sub formă de bastonaşe scurte. X. imobile. iar acidul malic numai la pH ridicat. se prezintă sub forma unor bacili lungi şi subţiri izolaţi sau grupaţi. Genul Pediococcus Cuprinde bacterii Gram (+) cu aspect sferic grupate sub formă de diplococi sau tetracoci. este specia cea mai frecventă în vinuri. . nesulfitate sau cu un conţinut redus de SO2.Pediococcus pentosacens.Bacterii lactice Reprezentanţii acestui grup sunt facultativi-anaerobi şi participă la o serie de transformări în vin şi anume: . homofermentative. din acest motiv nu sunt considerate dăunătoare. acid acetic etc). Produc fermentaţia malolactică numai în vinuri foarte acide. alcool etilic. izolate sau grupate. Specii heterofermentative: . Te deauto valuare st e 61 . cu celule de formă sferică.Lactobacillus fructivorans. .transformarea glucidelor în acid lactic şi alţi produşi secundari (glicerol. Principalele specii: . Genul Leuconostoc Cuprinde bacterii Gram (+). dispuse sub forma unor şiraguri de mărgele ca şi streptococii.Lactobacillus hilgardii. P. Sunt nesporulate. Fermentează glucidele.degradarea acidului tartric. Nu degradează acidul citric şi tartric.degradarea glicerolului şi a altor componenţi.Pediococcus cerevisiae. citric. . .

3 . 4 .1. Fermentaţia alcoolică a mustului este realizată de: a) bacterii acetice b) mucegaiuri c) levuri d) bacterii lactice 2. Specia cu putere alcooligenă cea mai mare este: a) Candida vini b) Kloeckera apiculata c) Saccharomyces oviformis d) Saccharomyces ellipsoideus 4.c.c. Fermentaţia malolactică a vinului este produsă de: a) levuri b) bacterii lactice c) bacterii acetice d) mucegaiuri Rezultate corecte: 1 .c.b. Putregaiul nobil al strugurilor este produs de: a) Merulius lachrymans b) Aspergillus niger c) Botryotinia fuckeliana d) Cladosporium cellare 5. Permanentizarea levurilor se realizează: a) pe vasele de vinificaţie b) pe plantele de viţă de vie c) în sol d) în aer 3. 62 . 5 . 2 .c.

2. Kloeckera sp Rhodotorula sp..materii prime celulolitice. Botryotinia sp Bacteriile vinului Bacteriile acetice Genul Acetobacter Genul Gluconobacter Bacterii lactice Genul Pediococcus Genul Leuconostoc Genul Lactobacillus 63 .materii prime amidonoase.materii prime zaharoase. Saccharomycoides sp.REZUMAT MODUL III 1. Hanseniospora spp Levuri nesporogene Torulopsis sp Brettonomyces sp Candida sp. Utilizarea microorganismelor în vinificaţie Levurile Principalele levuri întâlnite în vin Levuri sporogene Saccharomyces spp Pichia spp. Fermentaţia alcoolică Materiile prime folosite la fabricarea alcoolului sunt: . Penicillium spp Merulius sp. . Cladosporium sp. Rhizopus sp Aspergillus spp. . Mucegaiurile Mucor spp.

poate face corp comun cu piciorul sau este legată cu ajutorul unei articulaţii care permite înclinaţii până la 90o. Tubul microscopului are la partea inferioară revolverul. 2. 4. Perfecţionări ulterioare. Platina poate fi pătrată sau rotundă şi prezintă în centru o deschidere circulară pentru trecerea razelor luminoase. forma paralelipipedică în care este inclusă şi sursa de lumină. este fixată de coloană şi intercalată între dispozitivul de iluminat şi tubul microscopic. 2. în aşa fel ca rotirea acestuia în sensul acelor de ceasornic să aducă în axul optic al microscopului obiective din ce în ce mai puternice. Microscoapele au suferit în decursul timpului multiple perfecţionări care au permis să se mărească imaginea obiectivului de cercetat de mai multe mii de ori. 3.partea mecanică.MODULUL IV LUCRĂRI PRACTICE 1. În revolver se înşurubează obiectivele într-o anumită ordine. fiind în cel din urmă caz deplasabile cu ajutorul a două şuruburi de centrare. Microscopul optic este format din două părţi şi anume: . EXAMENUL MICROSCOPIC AL MICROORGANISMELOR Microscopul este un instrument optic cu ajutorul căruia pot fi văzute şi studiate corpuri foarte mici. situate mult sub limita vizibilităţii cu ochiul liber. 3. platina. care este constituit din două calote concentrice dispuse una peste alta şi unite la mijloc printr-un şurub. 1. . pe ea fixându-se preparatul de examinat. Platina sau masa microscopului. Căruciorul este prevăzut cu o riglă gradată şi cu un "vernier" pentru determinarea poziţiei obiectivului de observat. Corpul microscopului sau coloana. mai ales la microscopul electronic. Piciorul microscopului are în general forma de potcoavă sau la tipurile moderne. Platinele pot fi fixe sau mobile. în cele două direcţii de deplasare. au permis a fi văzute particule cu dimensiuni de 100 de ori mai mici ca cele observate cu microscoapele optice cele mai puternice.partea optică. tubul şi dispozitivele de punere la punct a imaginii (viza macrometrică şi viza micrometrică). 64 . Partea mecanică a microscopului este la rândul ei constituită din: 1 piciorul microscopului. Preparatul se fixează pe platină cu ajutorul a doi cavaleri (lame metalice flexibile) sau se aşează pe aşa numitul "cărucior mobil".

Dispozitivul de punere la punct a imaginii este format din două perechi de şuruburi. iar cea concavă când se lucrează fără condensator şi cu obiective mici. ce intră în condensator. Obiectivele sunt sisteme de lentile. această imagine este din nou mărită şi transformată în imagine virtuală. Condensatorul.5). . după ce acestea au trecut prin condensator. . 65 . Punerea la punct a imaginii se face cu ajutorul vizei micrometrice care este situată în coloana microscopului. diafragmă şi condensator.515). Între oglindă şi condensator se găseşte de obicei un inel care se poate scoate la nevoie din axul optic al microscopului şi în care se pot aşeza discuri de sticlă. este înnegrit în interior pentru a nu reflecta lumina. La obiectivele cu imersie mediul ce separă lentila frontală de lama portobiect este lichid. Diafragma iris se găseşte situată deasupra inelelor portfiltre şi serveşte la limitarea fasciculelor de raze provenite de pe oglindă.aparatul de luminat. Imaginea furnizată de obiectiv este prinsă de către ocular. el mai utilizat este uleiul de cedru. care dau o primă imagine reală mărită şi răsturnată a obiectivelor de examinat. Obiectivele se mai împart în: obiective uscate şi obiective umede sau cu imersie. mată sau colorată diferit. Partea optică a microscopului este formată din: . Obiectivele sunt de două categorii şi anume: . în raport cu obiectivul folosit. Oglinda îndreaptă razele luminoase furnizate de către sursa naturală sau artificială în axul optic al microscopului. Prima pereche serveşte la mişcări rapide prin intermediul cremalierei şi se numeşte viză macrometrică. El se compune din: oglindă. Acestea diferă după natura mediului ce se interpune între lentila frontală şi obiectul de examinat.obiective acromatice. care concentrează lumina pe preparatul de observat. situat sub platină este format dintr-un sistem de lentile convergente. situat la partea superioară a tubului.obiectivele şi ocularele. Diafragma poate fi închisă sau deschisă.La partea superioară a tubului se află ocularul. are ca scop să permită observarea preparatului microscopic prin lumina transmisă. La obiectivele uscate acest mediu este aerul a cărui indice de refracţie (n=1) este foarte diferit de indicele mediu al sticlei (n=1. ce poartă numele de filtre. Tubul este fixat printr-un jgheab vertical la coloana microscopului şi poate fi mişcat cu ajutorul unui şurub cu cremalieră. cu un indice de refracţie apropiat de cel al sticlei. Oglinda are o faţă plană care se foloseşte când se lucrează cu condensatorul. Când se foloseşte lumina artificială se lucrează cu filtru albastru care permite o mai bună apreciere a nuanţelor în raport cu obiectivul folosit. Aceste obiective se deosebesc prin corecţia mai mult sau mai puţin perfectă a aberaţiilor cromatice şi de sfericitate. în sus şi în jos.obiective apocromatice. al cărui indice este (n=1. Aparatul de iluminat fixat sub platină.

depăşeşte o anumită valoare. Micrometrul obiectiv este etalonul ce stă la baza măsurătorilor microscopice. nu se pot măsura direct. după centrarea luminii. suferă reflexia totală în momentul trecerii din lama de sticlă în aer. Prin interpunerea uleiului de cedru între lentila frontală a obiectivului şi lama portobiect se suprimă reflexia totală şi refracţia. privind lateral. observăm că lentila frontală a obiectivului cu imersie ajunge în contact cu picătura de ulei de cedru. Dispozitivul optic al microscopului obişnuit permite o mărire medie între 900 şi 2000 ori. înainte de a pune preparatul de platină. folosind oglinda plană şi condensatorul ridicat. cu diafragma deschisă. Sursele de lumină Pentru luminarea preparatului microscopic se utilizează fie lumina zilei. Ele transformă imaginea dată de obiectiv într-o imagine virtuală. obţinându-se o luminozitate mai mare a imaginii. Se întreţine periodic ştergând ocularele şi obiectivele cu piele de căprioară sau în lipsă. fie lumina artificială. Este constituit dintr-o lamă portobiect pe care este gravată la 66 . se pune preparatul pe platină şi se fixează cu cei doi cavaleri. acizi şi umezeală. pentru care. furnizată de diferite tipuri de lămpi. după care se foloseşte viza micrometrică. După terminarea examinării. iar uleiul de cedru de pe obiectivul cu imersie se şterge cu pulpa degetului. după ce s-a făcut centrarea perfectă a sursei de lumină. MĂSURĂTORI MICROSCOPICE Microorganismele au dimensiuni care se încadrează între anumite limite şi care caracterizează genurile şi speciile respective. Puterea de mărire a microscopului. mărită şi dreaptă. Se pune apoi o picătură de ulei de cedru pe lamă şi se coboară tubul microscopului cu viza macrometrică până ce. Fiind de dimensiuni foarte mici. cu o cârpă moale care nu lasă scame. Pentru obiectivele cu imersie.În cazul obiectivelor uscate. înainte de a scoate lama de pe platina microscopului se ridică tubul microscopului cu viza macrometrică pentru a nu se zgâria lentila frontală a obiectivului. este produsul dintre puterea de mărire a obiectivului şi cea a ocularului. vapori. Punerea la punct a imaginii microscopice se face diferenţiat: Pentru obiectivele uscate. Din acest moment vom privi prin ocular şi vom continua coborârea tubului cu ajutorul vizei micrometrice până ce imaginea este clară. Ocularele Ocularul este alcătuit din două lentile plan-convexe montate într-un cilindru metalic şi separate între ele printr-o diafragmă. Obiectivul cu imersie se şterge din timp în timp cu vată cu xilol. Cel mai obişnuit procedeu de măsurare microscopică este al ocularului micrometric care se etalonează cu micrometru obiectiv. Întreţinerea microscopului Microscopul trebuie ferit de praf. ci indirect cu ajutorul unei scări arbitrare. După ce s-a montat preparatul de examinat pe platină. se va ridica tubul cu ajutorul vizei macrometrice până la o distanţă mai mare decât distanţa frontală a obiectivului celui mai mic (2-3 cm). după încetarea lucrului se pune în cutia lui sau se protejează cu o husă din folie de polietilenă. se coboară tubul cu ajutorul vizei macrometrice până ce apare imaginea. toate razele luminoase a căror înclinare. în raport cu axa.

Intervalul care separă două diviziuni este de 1/100 mm (0.1 mm sau 100 µ m.01 mm sau 10 micrometri = 10 µ m). fiind un disc de sticlă cu diametrul potrivit. Diviziunile sunt şi aici diferenţiate pe lungimi ca şi la micrometrul obiectiv. după care se măsoară lungimea.mijloc o scară lungă de 1 mm. divizată în 100 părţi egale. se recomandă să se facă un număr mai mare de măsurători şi apoi media lor. deci fiecare diviziune are 0. Pentru a uşura observaţia. Pentru a se mări precizia. iar din 10 în 10 diviziuni câte o linie şi mai lungă. în felul acesta putem determina uşor un număr anumit de diviziuni. n oc = numărul de diviziuni ale micrometrului ocular care s-au suprapus peste un anumit număr de diviziuni ale micrometrului obiectiv. iar lama micrometrului obiectiv pe platina microscopului. după primele 5 diviziuni mici avem o diviziune ceva mai lungă. 2. coeficientul micrometric va fi: 5x10 50 = =5 10 1 0 Coeficientul micrometric se calculează pentru fiecare combinaţie de ocular şi obiectiv şi de obicei se fac tabele din care se extrag valorile necesare gata calculate. Se potriveşte scara micrometrului ocular ca să se suprapună peste cea a micrometrului obiectiv. Astfel. Determinarea indicelui micrometric Se aşează nicrometrul ocular în tubul ocularului. dacă 5 diviziuni ale micrometrului obiectiv acoperă 10 diviziuni ale micrometrului ocular. STERILIZAREA Prin sterilizare se înţelege distrugerea sau îndepărtarea microorganismelor dintr-un spaţiu sau de pe o suprafaţă dată. se determină indicele sau coeficientul micrometric după cum urmează. valoarea în micrometri a unei diviziuni de pe micrometrul ocular. Metodele folosite 67 . Numărul de diviziuni ce rezultă din măsurătoare se înmulţeşte cu coeficientul micrometric al combinaţiei ocular obiectiv cu care s-a lucrat şi se obţine astfel valoarea în micrometri a dimensiunilor căutate. Pentru a cunoaşte pentru fiecare combinaţie de ocular şi obiectiv pe care le are un microscop. Pentru calcularea coeficientului micrometric ne servim de formula: nobx 10 în care: noc n ob = numărul de diviziuni ale micrometrului obiectiv care se suprapune peste un anumit număr de diviziuni ale micrometrului ocular. încât se poate introduce în montura metalică a ocularului. Pe el este o scară de 1 cm împărţită în 100 de părţi. se fixează lumina şi imaginea. Micrometrul ocular are formă circulară. care ne dă mai exact valoarea dimensiunilor unor microorganisme. lăţimea sau diametrul obiectivului respectiv cu ajutorul scării micrometrului ocular care a rămas montată în ocularul respectiv. Pentru efectuarea măsurătorii unui microorganism se procedează în felul următor: Se pune lama portobiect sau frotiul pregătit pe platina microscpului.

tuburi de sticlă. fie sub formă de căldură uscată sau de căldură umedă. Astfel. foarfeci. Această metodă se foloseşte pentru sterilizarea obiectelor de sticlă (baloane. astfel obiectele care vin în contact cu aerul rece se pot sparge. metodele de sterilizare pot fi de două feluri: prin agenţi fizici şi prin agenţi chimici. eprubetele şi pipetele. iar plăcile Petri.) obiecte din porţelan (capsule. după care se lasă se se răcească aparatul sub 100oC. filtrarea. mojarele. Pentru a fi menţinută în stare sterilă şi curată. plăci Petri. capsulele etc. a gâtului flacoanelor şi al eprubetelor.sterilizarea prin aer cald se bazează pe carbonizarea materiei vii cu ajutorul temperaturii înalte: aerul încălzit la 180oC în etuvă distruge atât formele vegetative cât şi sporii în timp de o oră. metoda constă în a menţine obiectul de sterilizat în flacăra unui bec de gaz sau a unei lămpi de alcool. eprubete. Obiectele de sterilizat se introduc în etuvă care se reglează pentru temperatura de 180oC şi se aşează în interiorul etuvei pe rafturi. înainte de a-l deschide. Menţinerea temperaturii la 180oC trebuie să dureze o oră. după ce a fost spălată. căldura umedă având putere de pătrundere mai mare. Instrumentele de metal ca. Sterilizarea prin căldură uscată se poate realiza în mai multe moduri: . . fiole etc. De obicei înainte de sterilizare instrumentele respective se lasă să se răcească puţin. eventual eprubetele se pot introduce în coşuri de sârmă special confecţionate. pense). 68 . sfărâmicioase şi nu mai asigură o protecţie suficientă împotriva unei eventuale reinfectări. prin flacără. vor fi ambalate în hârtie pergament. Sterilizarea prin agenţi fizici În acest scop se folosesc mai multe metode de sterilizare cum sun: căldura. Acţiunea distrugătoare a căldurii asupra microbilor se exercită prin coagularea proteinelor care intră în constituţia acestora. După natura agentului. baloanele. Pentru a ne asigura că s-a realizat temperatura de 180oC se introduce în etuvă odată cu sticlăria de sterilizat puţină zaharoză care se caramelizează la 170oC. Sterilizarea prin căldură umedă este mai des folosită în microbiologie deoarece se realizează distrugerea eficace a germenilor la o temperatură mult mai joasă. bisturie. timp de câteva secunde. . curăţată şi uscată.în acest scop sunt numeroase şi utilizarea lor depinde de natura mediului pe care îl sterilizăm. sticlăria ce urmează a fi supusă sterilizării se pregăteşte în prealabil. Flambarea serveşte la sterilizarea pipetelor în momentul întrebuinţării. bisturie. pense nu se flambează deoarece se deteriorează. centrifugarea. instrumente chirurgicale (foarfece.flambarea constă în trecerea obiectului de câteva ori. pâlnii. până la înroşire. mojare).încălzirea la roşu se foloseşte pentru sterilizarea fierului sau ansei de platină şi a spatulei înainte de întrebuinţare şi după. vor fi acoperite cu dopuri de vată. Dacă temperatura în etuvă depăşeşte 180oC dopurile şi hârtia de ambalaj devin brune. sau prin carbonizare. în acest fel substanţele organice aflate eventual pe obiect sunt carbonizate. Sterilizarea prin căldură Este metoda cel mai des utilizată în microbiologie. radiaţiile ultraviolete şi ultrasunetele. pipetele gradate.

timp de 30'. În capac sunt practicate orificii în care sunt montate următoarele dispozitive: un manometru pentru indicarea presiunii de vapori în autoclav. iar pentru a se ridica punctul de fierbere. timp de trei zile succesiv. Tindalizarea este o metodă de sterilizare fracţionată sau discontinuă. de aceea obiectele sterilizate prin fierbere se folosesc în următoarele două ore şi nu se menţin un timp mai îndelungat. cum sunt mediile ce conţin glucide. Fierberea este folosită curent la sterilizarea unor instrumente ca. Prin această metodă se distrug numai formele vegetative şi se foloseşte pentru sterilizarea substanţelor ce se degradează uşor. Explicaţia eficienţei metodei este aceea că treptat rezistenţa sporilor sub influenţa căldurii cedează sau că formele vegetative sunt distruse după ce sporii au germinat în intervalul celor trei zile.Sterilizarea prin căldură umedă se poate realiza în mai multe feluri: prin fierbere. sub acţiunea căldurii. iar răcirea bruscă şi menţinerea la temperatură scăzută împiedică germinarea formelor de rezistenţă. Se foloseşte apa distilată pentru a se evita depunerea sărurilor pe obiectele de sterilizat. Această metodă se aplică lichidelor supuse unei alterări rapide. prin vapori produşi continuu. La partea superioară este acoperit cu un capac care se închide ermetic cu ajutorul unor şuruburi speciale (buloane) şi al unei garnituri de azbest sau cauciuc. prin care se realizează o sterilizare completă. rezistenţi la presiunea de 3-4 atmosfere. Pasteurizarea se realizează prin încălzirea pe baia de apă a substanţelor repartizate în diverse flacoane la temperatura de 55-95oC. Principiul metodei constă în faptul că temperatura vaporilor de apă într-un spaţiu închis creşte proporţional cu presiunea la care aceştia sunt supuşi: astfel la 1/2 atmosfere temperatura este de 115oC timp de 90'. distrugându-se atât formele vegetative cât şi sporii. metoda serveşte la sterilizarea substanţelor care se degradează cu uşurinţă la temperaturi mai ridicate. deoarece realizează o sterilizare completă. la o atmosferă temperatura creşte la 120oC timp de 30' şi la 2 atmosfere se realizează o temperatură de 134oC timp de 10'. pentru a evita pericolul de explozie al aparatului. seringi cu armătură metalică (acestea trebuiesc montate înainte de introducerea în fierbător). Metoda constă în încălzirea substanţelor ce urmează a fi sterilizate. urmată de răcirea bruscă şi menţinerea la +4oC. în apa distilată de adaugă borax. Sterilizarea prin vapori produşi continuu la 100oC se realizează în autoclav. serul sanguin etc. Sterilizarea prin vapori de apă sub presiune (autoclavarea) este metoda cea mai utilizată şi mai eficace. un robinet pentru evacuarea aerului şi a vaporilor. prin vapori sub presiune şi la temperatura sub 100oC (pasteurizarea şi tindalizarea). El se compune dintr-un cazan cu pereţi groşi. o supapă de siguranţă care permite ieşirea vaporilor în cazul depăşirii presiunii prea mari. lăsând robinetul de evacuare a vaporilor deschis. în scopul de a le menţine valoarea factorilor activi. Cazanul prezintă la partea inferioară un orificiu prin care se face legătura cu un tub de nivel prin care se controlează nivelul apei în autoclav şi un robinet de scurgere a apei. 69 . Încălzirea are ca scop distrugerea formelor vegetative. Aparatul folosit pentru sterilizarea prin vapori sub presiune se numeşte autoclav. câte o oră pe zi la temperaturi între 56-65oC într-o baie de apă. Prin această metodă nu sunt distruse unele forme sporulate care rezistă până la 120oC.

care se controlează cu ajutorul coloanei de nivel. Se aşează apoi materialele de sterilizat fie direct pe suport sau introduse în prealabil în coşuleţe de sârmă.sticlăria de laborator. De asemenea se sterilizează: . .Unele teste biologice. se ia precauţia ca materialele să fie acoperite cu hârtie pentru a nu se umecta dopurile de vată din cauza vaporilor. Capacul autoclavului nu se deschide decât după ce acul manometrului a ajuns la 0.Testele chimice utilizează substanţe cu punct de topire constant. pH-ul soluţiilor şi încărcarea electrică a particulelor şi a filtrului. Dacă sterilizarea a fost corect executată. ca floarea de sulf la 115oC şi acidul benzoic la 121oC. după natura substanţei poroase din care sunt fabricate.mediile de cultură. . Pentru controlul bunei funcţionări a autoclavului se întrebuinţează unele metode de testare. . utilizează bacterii sporulate care după sterilizare se însămânţează pe medii de cultură.În interiorul cazanului se află un grătar mobil care serveşte ca suport pentru materialele de sterilizat. Filtrele Chamberland sunt din porţelan şi au forma unor lumânări (bujii).obiectele de cauciuc. adsorbţia este determinată de vâscozitate. După ce s-a atins presiunea dorită care se citeşte pe manometru. după care presiunea în cazan începe să crească treptat. germenii fiind distruşi nu mai cresc pe mediile însămânţate. Modul de funcţionare a autoclavului Mai întâi se introduce în cazan apa distilată necesară formării de vapori. închise la capătul inferior. temperatură. . apa distilată şi unele soluţii. . La extremitatea liberă au o porţiune 70 . Filtrarea Filtrarea nu este un fenomen pur mecanic în care filtrul se comportă ca o sită. Filtrele folosite în microbiologie sunt de mai multe feluri.aparatele de filtrat din sticlă. Nivelul apei trebuie să fie cu câţiva centimetri sub cel al suportului. Cazanul este susţinut de o îmbrăcăminte din tablă groasă care la partea inferioară are o nişă de unde se introduce sursa de căldură (bec de gaz sau lampă cu benzină). Robinetul de vapori rămâne deschis până ce se evacuează aerul. ci la baza sa stă adsorbţia particulelor din lichidul de filtrat de către pereţii capilarelor care reprezintă porii filtrelor. astfel scăderea bruscă a presiunii duce la fierberea mediilor lichide cu degajare de vapori şi aruncarea sau cel puţin umectarea dopurilor vaselor puse la sterilizat. Controlul se mai face prin termometre înregistratoare foarte exacte. se reglează sursa de căldură mai moderat şi se menţine timp de 20-30 minute după care sterilizarea este terminată. În autoclav se sterilizează de obicei culturile de care nu mai avem nevoie pentru ca vasele respective să nu rămână infectate. Se închide după aceea capacul autoclavului cu ajutorul buloanelor. unele autoclave sunt prevăzute cu încălzire electrică. care se strâng în sens diametral opus. două câte două. Acest procedeu se aplică pentru sterilizarea anumitor lichide care se degradează uşor sub acţiunea temperaturilor ridicate. Când aburul iese în jet continuu înseamnă că aerul este complet evacuat şi se poate închide robinetul de vapori. porţelan azbest sau metal.

lichidele vor fi diluate în soluţie cloro-sodică izotomică şi filtrate pe hârtie de filtru. Cristalul suferă deformări mecanice de unde rezultă vibraţii de 20 Khz şi care se produc numai în acelaşi sens. Unii autori atribuie rolul principal al sterilizării prin ultrasunete. Filtrele Berkefeld sunt fabricate din pământ de infuzorii sau kiselgur. notate după cum urmează: EK = cu dimensiuni care reţin bacteriile. în aşa fel că lichidul supernetant din tub este liber de germeni. Moartea bacteriilor s-ar datora unui efect fotoelectric în urma absorbţiei specifice a razelor de către anumite grupe moleculare.după întrebuinţare filtrele se sterilizează în autoclav şi apoi se spală energic cu peria. Membrana de azbest este montată la fundul unei cupe de metal. se foloseşte pentru sterilizarea unor lichide care nu suportă acţiunea căldurii. Cele mai active sunt radiaţiile ultraviolete cu lungimea de 2540-2800 . Porii filtrelor au mărimi diferite şi se notează cu litera L. Cu cât particulele sunt mai fine cu atât durata şi viteza de centrifugare trebuiesc sporite. sau prin menţinerea câteva ore în soluţie de permanganat de potasiu 1 % şi apoi în soluţie de hiposulfit de sodiu 5 %. N = filtre cu mărimea porilor intermediară (normal). Sterilizarea prin ultrasunete Ultrasunetele sunt unde acustice a căror frecvenţă trece cu mult de limita perceptibilităţii auditive. însă acţionează slab asupra sporilor. urmată de cifre de la 1 la 7. După dimensiunea porilor sunt notate în felul următor: W = filtre cu pori mici. Filtrele Seitz sunt constituite din plăci de azbest care formează substanţa poroasă prin care se efectuează filtrarea. în care se introduce lichidul ce trebuie filtrat.filtrarea se face la o aspiraţie moderată şi la o durată medie de 15 minute. Ultracentrifuga atinge până la 100. către fundul tubului. Centrifugarea. între care pot fi microorganisme. În acest scop se folosesc centrifugi cu viteza de 50006000 turaţii/minut.regenerarea se face prin ardere în cuptoare la 280 oC. . de asemenea smălţuită. V = filtre cu pori mari. Razele ultraviolete se folosesc pentru sterilizarea unor substanţe care se degradează uşor prin alte metode. ele sunt de dimensiuni diferite. Operaţia de filtrare se face după anumite reguli: .pentru a evita colmatarea filtrelor. 71 . forţa centrifugă ce se creează impinge particulele ce se găsesc în suspensie. . EK1 = intermediare şi EK2 = care reţin şi virusurile mari. Filtrele de azbest nu se regenerează. în primul caz şi o pompă de vid în cel de al doilea.impermeabilă din porţelan smălţuit sau sunt prevăzute cu o tetină. . Ele se obţin prin trecerea unui curent electric alternativ de înaltă frecvenţă printr-un cristal de cuarţ. Sterilizarea prin raze ultraviolete Radiaţiile ultraviolete distrug formele vegetative ale majorităţii speciilor de microorganisme. filtrul L1 fiind cel mai grosier.înainte de filtrare se sterilizează filtrele în autoclav. care sunt astfel profund alterate. Se mai utilizează în sterilizarea apei potabile şi a unor medii de cultură. . Se pot steriliza pe această cale numai corpurile transparente care permit trecerea acestor raze. Diferitele tipuri de filtre se montează în aparate speciale iar filtrarea se face prin presiune pozitivă sau prin aspiraţia aerului cu o pompă de bicicletă. dar lasă să treacă virusurile.000 ture pe minut şi chiar mai mult.

Între acţiunea bacteriostatică şi cea bactericidă. În primul caz. aldehida formică sub formă de vapori şi ca soluţie în apă 5 %. . fie pentru distrugerea lor completă.1 % ca dezinfectant şi 0. geloză sânge). fenolul soluţie 3-5 %. substanţa chimică are acţiune bacteriostatică sau dezinfectantă. acidul sulfuric 5 %. . la unele substanţe deosebirea este dată de concentraţia produsului (doza). TEHNICA CULTIVĂRII MICROORGANISMELOR Mediile de cultură reprezintă substraturi nutritive lichide sau solide.acizii: acidul boric 3-4 %. gelatina). gelatina.01 % ca antiseptic. cresolii sub formă de emulsie 5 %. iodul (soluţie alcoolică) 1-5 %. Din punct de vedere al complexităţii compoziţiei mediile pot fi: . bilă). Sterilizarea prin agenţi chimici Unele substanţe chimice se folosesc în laboratorul de microbiologie fie pentru a împiedica dezvoltarea bacteriilor într-un mediu de cultură. .săruri: azotatul de argint 1 %.Trebuie să asigure condiţii aerobe sau anaerobe. . . extractul de sol. funcţie de cerinţele microorganismelor ce se cultivă. trebuie să conţină substanţe nutritive necesare şi factorii de creştere în cantităţi indicate în reţetele de preparare. oxiclorura de mercur 1/6000.Să aibă un anumit pH corespunzător cerinţelor germenului respectiv. iar în al doilea este bactericidă sau antiseptică. Alţi autori susţin că în faza iniţială ar avea loc o intensă traumatizare a corpului microbilor.ionizării gazelor din lichidul expus acestora.medii complexe sunt folosite pentru izolarea şi creşterea unor microorganisme care se dezvoltă slab sau nu se dezvoltă pe medii simple (bilion-ser. Cei mai cunoscuţi agenţi chimici folosiţi în sterilizare sunt: . Din punct de vedere al provenienţei mediile pot fi: de origine naturală (cartof. permanganatul de potasiu soluţie 0. geloză-ser. urmat de degajarea de perhidrol. Ele trebuie să întrunească anumite calităţi care să permită dezvoltarea microorganismelor: . oxid şi bioxid de azot. 3. provocată de fluxul de electroni.medii simple sau uzuale folosite pentru cultivarea celor mai multe specii microbiene ca: apa peptonată.Să aibă un anumit grad de umiditate care să se menţină pe tot timpul cultivării. . creolina sub formă de emulsie 5-10 % în apă.medii speciale cu o compoziţie care permite creşterea preferenţială a unor specii de microorganisme şi pun în evidenţă anumite caracteristici metabolice. apa oxigenată soluţie 5 %. organice sau anorganice care pot asigura creşterea şi dezvoltarea microorganismelor. bulionul. -Trebuie să fie steril în momentul însămânţării şi în perioada dezvoltării microorganismelor. geloza. . bulion glucozat. bulion-sânge. bulionul nutritiv. biclorura de mercur 1 ‰.substanţele oxidante: cloramina (25 % clor activ suspensie de 10-20 %. . geloza.Astfel. mediul de extract de sol şi artificială (apa peptonată. morcov). animală (lapte. Acestea pot fi la rândul lor împărţite în: 72 .Mediul trebuie să fie stabil pe întreaga durată a cultivării microorganismelor. hidroxidul de sodiu 3 %).

Se repartizează apoi zeama de carne în flacoane sterilizate care se închid cu dopuri de vată învelite în tifon şi se sterilizează 30 minute la 120oC. se foloseşte procedeul autoclavării maceratului de carne la 2 atmosfere. se sterilizează în autoclav la 112oC timp de 20 minute. agarul moale etc. în prealabil se corectează reacţia la pH=7. Levin. Prepararea lor se realizează în două etape şi anume. care se închid cu dopuri de vată şi se sterilizează 20 minute la 115oC.5-7. reducere). dar se continuă operaţia până se obţine un lichid limpede. capacitatea de oxidare. Pentru îndepărtarea precipitatului şi a resturilor de grăsimi se filtrează prin hârtie de filtru. Bordet-Gengou). În acest timp se realizează autoliza ţesuturilor şi solubilizarea produselor de autoliză în apă. mediul Löffler. Se adaugă în continuare 0.8 cu ajutorul unei soluţii de NaOH 10 %. mediul Müller-Kauffmann). apoi se repartizează în baloane. Carnea slabă de vită în cantitate de 500 g. se toacă şi se macerează la rece. c) medii elective sunt cele fără substanţe bacteriostatice a căror compoziţii oferă condiţii de dezvoltare a unor specii care cresc mai rapid decât flora de asociaţie (ex. devenind mai accesibile.). Bulionul propriu-zis se prepară în felul următor: la 1000 ml zeamă de carne se adaugă la cald 10 g peptonă şi 5 g NaCl. Maceratul. mediile Istrati-Meitert. Pentru a produce un bilion cu calităţi nutritive superioare.a) medii de îmbogăţire capabile să favorizeze dezvoltarea unor specii microbiene care se află în concentraţii mici. în produse cu floră asociată (ex. Filtratul iniţial nu este clar. timp îndelungat şi constituie substanţa de bază pentru pregătirea mediilor lichide sau solide. Prepararea mediilor de cultură Mediile simple lichide Bulionul de carne este mediul de bază în microbiologie. proteinele sunt degradate în proporţie mai mare. 73 . Mediul cu extract de sol La 1000 g sol fertil se adaugă 1000 ml apă de robinet. e) mediile de conservare sunt mediile pentru menţinerea în viaţă a unor culturi pe o durată de timp anumită (ex. pentru a produce flocularea coloizilor. până la stadiul de peptone şi aminoacizi. În acest caz. b) medii selective ce conţin substanţe bacteriostatice care inhibă creşterea unor specii saprofite sau patogene (ex. se amestecă totul şi se încălzeşte în continuare până la dizolvarea totală a peptonei. Amestecul se autoclavează la 120oC timp de 30 minute. apoi se agită şi se filtrează la cald prin hârtie de filtru dublă. tendoane. Endo). fermentarea zaharurilor. d) medii diferenţiale sau de identificare ce conţin indicatori pentru punerea în evidenţă a unor procese biochimice caracteristice pentru metabolismul unei specii (ex. Dorset.5 g CaCO3. prepararea maceratului de carne şi apoi prepararea bulionului propriu-zis. aponevroze şi grăsimi. Apoi mediul se autoclavează timp de 15 minute la 120oC pentru precipitarea sărurilor alcalino-teroase. Se fierbe apoi maceratul timp de 10 minute pentru a se accentua dizolvarea substanţelor solubile şi a se coagula albuminele insolubile. Maceratul astfel obţinut se poate păstra steril la rece. se determină şi se corectează pH-ul la 7. timp de 12-24 ore în 100 ml apă de robinet. Acesta din urmă se repartizează în baloane care se acoperă cu dopuri de vată. După răcire se filtrează prin hârtie de filtru sau vată pentru a opri grăsimile. se curăţă de oase. Se lasă să se răcească. care sub această formă nu pot fi utilizate de bacterii.

20 g NaCl…………….0. pentru a se impiedica uscarea mediului. se introduc în eprubete şi se sterilizează fracţionat. de la aciditatea absolută (0).6. pentru actinomicete 7. pentru bacterii.5 g CaSO4…………. în funcţie de temperatură şi de aceea este necesară ajustarea acestora înainte de sterilizare cu 0. Se taie tuberculii în felii subţiri de 2-3 mm şi acestea se aşează în plăci Petri.6 iar pentru ciuperci în jur de 5.0. timp de 20 minute.. determinarea pH-ului se mai efectuează şi cu ajutorul hârtiei indicatoare care se bazează pe principiul schimbării de culoare. sterilizarea se face la 105oC.0. 1000 ml. Gradul de alcalinitate sau de aciditate al mediilor de cultură se exprimă prin "pH" care reprezintă logaritmul de semn schimbat al concentraţiei ionilor de H+ din soluţia dată.4 unităţi în plus.1 g KNO3………….1 % timp de o oră. În timpul sterilizării mediilor de cultură pH-ul se modifică cu 0.6.Medii sintetice Mediul Thornton se foloseşte la cultivarea bacteriilor din sol şi apă.1 g Glucoză………. la care se adaugă puţină apă. În timpul cultivării pe medii.. microorganismele modifică uneori valoarea pHului iniţial. mediile trebuie să aibă pH-ul cuprins între 7. neutralitatea fiind reprezentată de valoarea 7 (obţinută în raport constant de disociere a apei.4 unităţi. 74 .1 g Agar-agar…….002 g Apă distilată …. care sunt prezentate la lucrările practice de chimie şi biochimie. după care se spală din nou şi se curăţă de coajă. În general.5 g Mg SO4………….2-0. El are următoarea compoziţie: KHPO4…………. mediile de cultură au un anumit grad de alcalinitate sau aciditate în funcţie de cerinţele microorganismelor cultivate. Se mai pot folosi tuberculii sub formă de cilindri. Medii naturale Mediu de felii de cartof Se spală tuberculii. până la alcalinitatea absolută (14). se dezinfectează cu sublimat coroziv soluţie 0.6. care este neutră). trei zile consecutiv.0-7.2 g Asparagină……. Determinarea reacţiei (pH) mediilor de cultură Pe lângă condiţiile ce trebuie să le îndeplinească. În mod curent. Ingredientele se dizolvă la cald şi pH-ul se aduce la 7. Determinarea pH-ului de cultură se face fie cu ajutorul metodelor electrometrice foarte precise. Determinarea pH-ului cu benzi de hârtie este însă mai puţin precisă ca cea efectuată prin metodele electrometrice sau colorimetrice.2-0. Scara de pH cuprinde toate gradele de reactivitate chimică între 0 şi 14. 0. de aceea în lucrările de mare precizie se vor utiliza numai aceste metode. cu ajutorul perforatorului de dopuri. fie prin metode colorimetrice.0.. Există diferite mărci de hârtie indicatoare fabricate de firme ca Merck din Germania.0.2 şi 7. 20 g FeCl3……………. Corectarea pH-ului mediului se face cu soluţii normale de NaOH şi HCl sau de alte concentraţii (10 % sau 20 %).

Definiţie.TEME DE VERIFICARE Vă rugăm să expediaţi în scris răspunsurile dvs.structura intraparietală 1. Poziţia în lumea vie. Nitrificarea 2. Rolul microorganismelor în vinificaţie 3.1.5. Amonificarea 2. 10 pagini dactilografiate după normele convenţionale). Morfologia bacteriilor 1.structura extraparietală b .3.4.peretele celular c . Fixarea N2 pe cale biotică a . Respiraţia bacteriilor 1.3.4. Nutriţia bacteriilor 2. Răspândirea levurilor în natură 3. (max.2.3. Circuitul azotului 2.2.4. Structura bacteriilor a .5. Bacterii utile în obţinerea vinurilor 75 .5.2.1. Mucegaiuri utile în vinificaţie 3. Nomenclatură 1. Etapele circuitului azotului 2. Denitrificarea 3.fixarea N2 de microorganisme simbiotice (numai Simbioza Rhizobium .fixarea N2 de microorganisme libere b . Principalele specii de levuri dăunătoare în vinificaţie 3. 1. Principalele specii de levuri utile în vinificaţie 3. Bacteriile 1.1.leguminoase) 2.

. Toma M. . Tehnică.Bazele biologice ale fertilităţii solului.. Voica C. III .1986.1991.1983. Bucureşti. Drăgan-Bularde Zborovschi. Ed. Ed.1989.Vol. Eliade Gh. II. I . Vol.. Buchanan R.Microbiologie . Zarnea Gh. Crişan R.Microbiologia solului. Ulea E.Curs.. II .. Cojocaru I. IV 1990.1994.Tratat de microbiologie generală. Eliade Gh.Biologia microorganismelor fixatoare de azot. Vol. . Wiliams. Vol. CERES. CERES.Biologia şi tehnologia drojdiilor.“Bergey’s manual of determinative Bacteriology” .1993.Lucrări practice. . CERES.Biologia solului. 3. II . Vol. Ghinea L.Anghel I.. 10. 1976. Bucureşti. 5. 1993. 1993. I 1991. Iaşi. . Ştefanic GH.. . 8. Academiei Române.E. Ed.Enzimologia mediului înconjurător. . CERES.Centrulde multiplicare. . 1990..Centrul de multiplicare. 9.Microbiologie .BIBLIOGRAFIE 1.. Bucureşti. Vol. Gibbons N.. 76 . 4. Universitatea Agronomică Iaşi . Pasca Daniela. Ed. Kiss Şt. Ştefanic Gh. Bucureşti. Universitatea Agronomică Iaşi . Ed. Vol. Ed. . I . Iaşi. III . 7. 1983.V . Vol.1984. Ştefanic Gh. Ed. 2.E. . Ghinea L. Ştiinţifică şi Enciclopedică. 6. Papacostea P. 1975. Bucureşti. .. Hatman M. 1989. Bucureşti. Vol. Gavrilă L. Mihăescu Gh.. Ed. Vol. Hatman M.