P. 1
Microbiologie

Microbiologie

|Views: 537|Likes:
Published by Mire Flori Sorea

More info:

Published by: Mire Flori Sorea on Jun 05, 2011
Copyright:Attribution Non-commercial

Availability:

Read on Scribd mobile: iPhone, iPad and Android.
download as DOC, PDF, TXT or read online from Scribd
See more
See less

06/15/2013

pdf

text

original

CUPRINS MODULUL I - MICROBIOLOGIE GENERALĂ 2

1. Obiectul de studiul al microbiologiei 2.1. Prionii 2.2. Virusurile Test de autoevaluare 2.3. Bacteriile Test de autoevaluare 2.4. Cyanobacteriile (algele albastre-verzi) 2.5. Protozoarele 2.6. Ciupercile Test de autoevaluare Rezumat modul I MODULUL II - MICROBIOLOGIA SOLULUI 1. Solul ca mediu de viaţă pentru microorganisme 2. Circuitul azotului 3. Influenţa factorilor ecologici asupra microorganismelor 4. Interrelaţiile dintre microorganismele din sol 5. Interrelaţiile dintre plantele superioare şi microorganismele din sol Test de autoevaluare Rezumat modul II MODULUL III - MICROBIOLOGIA FERMENTAŢIILOR 1. Fermentaţia alcoolică 2. Utilizarea microorganismelor în vinificaţie Test de autoevaluare Rezumat modul III MODULUL IV - LUCRĂRI PRACTICE 1. Examenul microscopic al microorganismelor 2. Sterilizarea 3. Tehnica cultivării microorganismelor Teme de verificare Bibliografie 68 71 72 60 63 58 59 60 51 52 48 49 50 45 42 2 8 9 14 15 26 27 27 28 30 31 32 32 33 39 2. Caractere generale şi poziţia microorganismelor în lumea vie 7

MODULUL I

MICROBIOLOGIE GENERALĂ
1. OBIECTUL DE STUDIU AL MICROBIOLOGIEI Microbiologia este ştiinţa care se ocupă cu studiul microorganismelor. Microorganismele constituie un grup foarte mare de organisme, diferite ca natură, formă şi activitate biologică, cu o organizare unicelulară şi o structură internă relativ simplă, având drept însă caractere comune dimensiunile microscopice care le fac invizibile cu ochiul liber. Din grupul microorganismelor fac parte bacteriile, ciupercile microscopice (mucegaiurile şi levurile), algele unicelulare şi protozoarele. La lumea microorganismelor au fost alăturate şi virusurile care sunt entităţi infecţioase alcătuite din componentele chimice esenţiale ale organismelor vii, proteine şi acizi nucleici cu o organizare acelulară, care le face inapte de a se multiplica în afara unei celule vii, fapt ce le obligă la un parazitism intracelular absolut. Deşi Microbiologia este o ştiinţă relativ tânără, datorită domeniului de studiu foarte vast, în cadrul ei s-au diferenţiat o serie de discipline microbiologice independente. Acestea pot fi grupate după mai multe criterii: A. După grupul taxanomic studiat: 1. Virologia 2. Bacteriologia 3. Micologia 4. Algologia (ficologia) 5. Protozoologia B. După activitatea microorganismelor în raport cu mediul în care trăiesc: 1. Microbiologia acvatică 2. Microbiologia solului C. După natura problemelor studiate: 1. Fiziologia microorganismelor 2. Ecologia microorganismelor 3. Genetica microorganismelor D. După aplicaţiile practice: 1. Microbiologia medicală - umană şi veterinară 2. Imunologia
2

3. 4. 5. 6. 7. 8.

Microbiologia industrială Microbiologia agricolă Microbiologia insectelor Microbiologia geologică Microbiologia cosmică Patologia vegetală (Fitopatologia)

Istoricul Microbiologiei Microbiologia este o ştiinţa relativ tânără, datorită faptului că din lipsa mijloacelor de investigaţie, oamenii de ştiinţă s-au ocupat în primul rând de vieţuitoarele vizibile. Existenţa microorganismelor ca agenţi etiologici ai unor boli, era însă bănuită încă din antichitate. Hipocrat (400 î.e.n.) întemeietorul medicinei, cosidera doi factori responsabili de aceste boli: unul intrisec, reprezentat de contribuţia bolnavului şi altul extrinsec, constând dintr-o alterare necunoscută a aerului care devine nociv. Această primă ipoteză asupra etiologiei bolilor infecţioase a persistat multă vreme sub forma teoriei miasmelor (gr.miasma = emanaţie putredă, murdărie). Varon (100 î.e.n.), considera că alterarea aerului (gr. malaria = aer rău) este determinată de animale foarte mici, invizibile care pătrund în organism prin gură şi prin nări. Fracastor (1488-1553) intuieşte foarte corect una dintre caracteristicile esenţiale ale bolilor produse de microorganisme şi anume contagiozitatea lor. El arată că "infecţia este aceeaşi pentru cel care a primit-o şi pentru cel care a dat-o" şi că ea este produsă de "particule mici şi imperceptibile" care trec de la un organism bolnav la altul sănătos. Antony Leeuwenhoek (1632-1723) reuşeşte descoperirea microorganismelor folosind ca microscop un sistem de lentile biconvexe de construcţie proprie, cu o putere de mărire de 40-275 x. El observă protozoare, alge, nematozi, levuri şi bacterii pe care le descrie şi desenează în lucrarea sa "Arcana naturae ope microscopiorum detecta" (Tainele naturii descoperite cu ajutorul microscoapelor (1675). Deşi, descoperirile lui Leeuwenhoek au stârnit admiraţia şi interesul oamenilor de ştiinţă, studiul microorganismelor a rămas în continuare empiric, constituind doar o preocupare a amatorilor de curiozităţi ale naturii. În felul acesta se acumulează numai date disparate cu privire la forma, structura, mărimea şi distribuţia în natură a acestor microorganisme. K. Linnaeus, celebru botanist, în opera sa "Systema naturae" (1735) încearcă o sistematizare a vieţuitoarelor cunoscute, reunind toate microorganismele într-un grup denumit semnificativ "Chaos". Terehovski, folosind pentru prima dată metode experimentale, publică în anul 1775 lucrarea " De Chao infusorii Linnaei" în care demonstrează că fiinţele foarte mici, observate în diferite infuzii bogate în substanţe organice, cresc, se divid şi se mişcă datorită unor forţe interne proprii, ajungând la concluzia că aceste organisme sunt adevărate animale în miniatură. Louis Pasteur (1822-1895) savant francez, prin lucrările sale stabileşte principiile care stau şi azi la baza acestei ştiinţe. Primele cercetări ale lui Pasteur au fost legate de fenomenul asimetriei moleculare. La acidul tartric racemic, compus inactiv pentru lumina polarizată, demonstrează că este un amestec echimolecular de acid dextrogir şi acid
3

inactiv din punct de vedere optic se dezvoltă un mucegai (Penicillium glaucum) soluţia devine optic activă. deviind de astă dată spre stânga planul luminii polarizate. Această descoperire pe lângă faptul că furniza un procedeu simplu de separare a izomerilor optici a demonstrat şi intervenţia unei caracteristici fizice. a observat că dacă în amestecul racemic. le conferă însă rezistenţa faţă de holeră. care astfel poate fi izolat în stare pură. virulentă. deviază cursul normal al fermentaţiei în dauna calităţii (prin apariţia compuşilor nedoriţi). L. adică devine avirulent. deci fermentaţia este viaţă fără aer. Inoculată la păsări sănătoase. 2. de pe vasele sau din ingredientele folosite în producţie. Cercetările lui Pasteur asupra fermentaţiei vinului şi berii l-au condus la următoarele concluzii fundamentale: 1. Ignorarea unor principii esenţiale. Pasteur rezolvă şi problema generaţiei spontane. dezvoltarea unui microorganism străin în mediul unde acţionează un microorganism cu acţiune fermentativă specifică.levogir. Pasteur extinde noţiunea de specificitate din domeniul fermentaţiilor în acela al patologiei omului şi animalelor. Ulterior. microorganismele străine care produc bolile vinului şi ale berii sunt consecinţa contaminărilor din aer. capacitatea sa specifică de a produce această boală. 4. Pe acelaşi principiu Pasteur a mai preparat şi utilizat cu succes "vaccinul anticărbunos" (1881). cercetările acestuia au demonstrat principiul vaccinării şi stabilirea bazelor ştiinţifice ale preparării vaccinului. şi a randamentului ei în produs util determinând o aşa numită "boală" a fermentaţiei. care mai târziu au stat la baza microbiologiei experimentale. ale căror cristale sunt de forme asimetrice şi enantiomorfe. în sensul că. prin învechirea culturii. au făcut posibilă concluzia falsă că microorganismele pot lua naştere prin organizarea spontană a substanţelor organice din produsele supuse fermentaţiei sau putrefacţiei. Mucegaiul degradează izomerul dextrogir lăsându-l intact pe cel levogir. mai ales a atras atenţia lui Pasteur asupra unui fenomen spre care se va îndrepta în continuare curiozitatea lui de cercetător: microorganismele produc transformări ale substanţelor organice printr-o activitate selectivă foarte specifică. ca disimetria moleculară în fenomenele chimice ale vieţii dar. De asemeni. în sensul că ele nu se mai îmbolnăvesc nici dacă sunt infectate cu o cultură proaspătă. contribuind în acelaşi timp la descoperirea fenomenului de imunitate. Studiind boala "holera găinilor" Pasteur observă că agentul ei patogen îşi pierde complet. Folosind baloane speciale cu "gât de lebădă". care se dezvoltă ca parazit în organismul animal respectiv. cultura avirulentă. ca nefiind probată pe cale experimentală. apoi vaccinul antirabic (1885). fermentaţiile sunt procese biologice determinate de acţiunea unor microorganisme anaerobe. păsările "vaccinate" devenind "imune". procedeu utilizat sub denumirea de pasteurizare. Pasteur demonstrează că un mediu de cultură 4 . orice boală infecţioasă este rezultatul activităţii vitale a unui anumit microorganism specific. fiecare fermentaţie este produsă de un anumit tip de microorganism care este specific în sensul că determină o anumită transformare a mediului pe care creşte. în ceea ce priveşte sterilizarea şi asepsia. Până la Pasteur ideea participării microorganismelor la determinarea unor boli era respinsă. iar multiplicarea lor poate fi prevenită prin încălzire. 3.

iar noua ştiinţă care studiază microbii a rămas cu numele de Microbiologie. Postulatele lui Koch. observă că sporii aciculari ai levurii pătrund odată cu hrana în tubul digestiv al dafniei de unde. Aceste criterii cunoscute sub numele de postulatele lui Koch. străpungând peretele acestuia. R. L. au reprezentat şi reprezintă încă un principiu eficace de lucru. alternanţa de sporulare şi germinare. pornind de la organisme similare provenite din mediul înconjurător. studiind formarea de spori termorezistenţi. Pe lângă faptul că a descoperit mai multe specii de bacterii patogene. între care conceptul de "cultură pură". contribuţii de ordin tehnic şi teoretic deosebit de valoroase. a cărui respectare previne interpretările eronate. bulionul se infectează. după ce este cultivat "in vitro" mai multe generaţii să reproducă boala şi leziunile specifice la animalele sensibile de la care să poată fi reizolat. Koch stabileşte criteriile indispensabile pentru ca un microorganism izolat dintr-un organism afectat de o anumită boală să poată fi considerat în mod justificat ca agentul cauzal al bolii respective. poate rămâne steril timp îndelungat. 2. respectiv de organism cultivat într-un mediu lipsit de alte organisme. denumite de el "fagocite" ar putea exista şi în organismul altor animale. trec în cavitatea generală unde sunt atacaţi de celule mobile. în timp ce acelaşi mediu se infectează dacă este lăsat în contact cu aerul. demonstrează capacitatea anumitor celule de a capta şi îngloba diferite particule cu care vin în contact şi emite ipoteza că celulele cu funcţii asemănătoare. sporii rămaşi nefagocitaţi germinează şi dau naştere formei vegetative 5 . între care bacilul tuberculozei (Mycobacterium tuberculosis) şi vibrionul holerei. Când însă infecţia este masivă. în speţă bulionul de carne. Dacă prin înclinarea unui asemenea balon. studiind digestia intracelulară la echinoderme. porţiunile în care s-au depus bacteriile din aer. a mediilor de cultură solidificate (cu gelatină sau agar). în materie de diagnostic bacteriologic sau de identificare a unor agenţi infecţioşi.sterilizat. dovedeşte că microorganismele nu iau naştere spontan din materia organică inanimată ci numai se înmulţesc în ea. biolog rus. precum şi faptul că infecţia naturală a animalelor provine din sol prin iarba contaminată. dacă se evită contaminarea lui cu germeni din aer. pe care îl cultivă "in vitro" în ser sanguin. Ilia Metchnikoff (1845-1916). studiind infecţia crustaceului Daphnia magna cu ciuperca Monospora (Metschnikowia) bicuspidata. 3. Koch demonstrează fără echivoc că bacteria carbonoasă (Bacilus anthracis) este agentul patogen al bolii denumită antrax sau cărbune. să poată fi utilizat în cultură pură. Ulterior (1884). sunt următoarele: 1. Pasteur a adoptat pentru denumirea organismelor microscopice termenul de "microb" creat de medicul francez Sedillot. pe medii artificiale. Pe baza acestor cercetări. mediul "spală" porţiunile incurbate ale gâtului rămas descoperit. Realizarea culturilor pure este facilitată prin introducerea în tehnica microbiologiei de către Koch. amoebocitele înglobează şi digeră toţi sporii ciupercii şi astfel crustaceul supravieţuieşte. Robert Koch (1843-1910) a adus în dezvoltarea microbiologiei ca ştiinţă. Când infecţia este moderată. Faptul că în baloanele cu mediu steril închise ermetic nu apar niciodată microorganisme. iar distribuţia lui să corespundă leziunilor caracteristice bolii. microorganismul incriminat să poată fi pus întotdeauna în evidenţă în toate cazurile bolii respective.

scarlatina. Şcoala românească de Microbiologie Victor Babeş (1854-1926).a ciupercii. holera. În colaborare cu Cornil. fiind primul cercetător care după Pasteur. Dumitru Combiescu (1887-1961) a desfăşurat o amplă activitate în domeniul rickettsiozelor şi zoonazelor. Alexander Fleming (1881-1955). Constantin Ionescu-Mihăieşti (1883-1962). Această intuiţie a făcut din Beijerinck adevăratul intemeietor al virologiei ca ştiinţă. Cele mai importante lucrări sunt referitoare la aparatele şi funcţiile fagocitare în regnul animal şi problema imunităţii la nevertebrate. Ioan Cantacuzino (1863-1934) este creatorul Institutului de Microbiologie. care îI poartă numele şi al şcolii contemporane de microbiologie din ţara noastră. 6 . în reacţiile de apărare ale organismului faţă de bacteriile patogene. de o importanţă excepţională în medicină şi biologie. Acest prim antibiotic a fost mai târziu purificat de Florey şi Chain (1940). a descris procesul de asimilare la organismele chimiosintetizante şi fenomenul de fixare a azotului atmosferic de către microorganisme. fondatorul şcolii româneşti de microbiologie a desfăşurat o prodigioasă activitate de cercetător studiind numeroase boli ale omului printre care lepra. febra tifoidă. Winogradski (1856-1953). care prin multiplicare. este autorul unor lucrări deosebit de importante în domeniul bacteriofagilor. apărută în 1885. creind şi organizând condiţiile producţiei de seruri şi vaccinuri în ţara noastră. observă în anul 1929 că unele culturi de Penicillium. anatomia şi histologia patologică a bolilor infecţioase”. tuberculoza. imunologiei şi microbiologiei generale. determinându-i moartea. Prin lucrările sale Fleming deschide era antibioticelor. A studiat. diferite boli ca holera. “Bacteriile şi rolul lor în etiologia. Beijerinck (1851-1953) confirmă în 1898 filtrabilitatea agentului patogen şi intuieşte natura deosebită a agentului patogen pe care îl considera ca agent contagios viu (contagium vivum fluidum). fiind considerat intemeieorul microbiologiei solului. elaborează o substanţă cu proprietăţi microbiene specifice – penicilina. Mihai Ciucă (1883-1969). invadează tot organismul dafniei. febra tifoidă şi mai ales turbarea. tuberculoza. salmonelozelor. lucrând la Institutul Pasteur din Paris. demonstrând prezenţa şi importanţa celulelor cu proprietăţi fagocitare. el este autorul primei lucrări de sinteză în bacteriologie şi anatomie patologică din lume. paludismului. În acelaşi timp el a elaborat metode speciale pentru cercetarea activităţii microorganismelor din sol. cu leziuni. Cantacuzino a studiat de asemenea. şi-a dat seama de importanţa terapeutică a antagonismului microbian. care traversează filtrele bacteriene şi poate fi transmis de la o plantă bolnavă la una sănătoasă prin intermediul filtratului acelular al trituratului de frunze. difteriei. Ivanovski (1864-1920) demonstrează că mozaicul tutunului este produs de un agent patogen invizibil la microscop. a adus contribuţii ştiinţifice valoroase în domeniul virologiei. de asemenea asociaţiile microbiene. Metchnikoff extinde rezultatele acestor observaţii la animalele superioare şi la om. stabilind astfel bazele imunităţii celulare.

cu excepţia celor cu structură acelulară (virusurile) au ca unitate elementară de bază celula. Iniţial microorganismele au fost incluse în regnul Plantae. 3. Sistemul tradiţional: 1. Sistemul lui Copeland: 1. Diferenţele dintre celula procariotă şi celula ecucariotă Caracterul Procariote Bacterii Cyanobacterii fără membrană fără steroli (cu excepţia micoplasmelor) în membrană citoplasmatică 70 S absenţi absent directă (sciziparitatea) Eucariote Alge. Regnul Monera. Regnul Plantae. asemănătoare în general cu celula vegetală şi animală. 1970). 1932 şi Stanier. B. Fungi. CARACTERE GENERALE ŞI POZIŢIA MICROORGANISMELOR ÎN LUMEA VIE Microorganismele. Animale cu membrană conţine steroli mitocondrii 80 S prezenţi prezent Mitoză Nucleul Compoziţia chimică membranei citoplasmatice Sistemul respirator Ribozomii Curenţii citoplasmatici Reticulul endoplasmatic Tipul de diviziune a Poziţia microorganismelor în lumea vie După acumularea a numeroase cunoştinţe asupra microorganismelor a fost necesară introducerea acestora într-un grup taxonomic. A. Celula la microorganisme. Între microorganismele procariote şi eucariote există diferenţe esenţiale structurale. funcţionale şi de compoziţie. prezintă unele particularităţi în funcţie de grupul de microorganisme considerat. Regnul Animalia. Regnul Animalia. febrei aftoase. Sistemul lui Hogg şi Haeckel: 1. Regnul Plantae.Ştefan Nicolau (1896-1967) este creatorul şcolii româneşti de virologie şI fondatorul institutului respectiv. A publicat numeroase lucrări originale în domeniul herpesului. hepatitelor virale. turbării. C. Protozoare. Traian Săvulescu (1889-1963) este creatorul şi îndrumătorul şcolii româneşti de fitopatologie. 2. Aceste particularităţi structurale şi funcţionale au determinat împărţirea microorganismelor în două grupe (Eduard Chatton. Plante. dar pe parcursul timpului datorită unor descoperiri noi au apărut alte sisteme de clasificare. Regnul Procaryotae (Monera). 2. 7 . Este autorul unor lucrări de sinteză ca: Monografia uredinalelor. şi a unor lucrări originale în fitopatologie şi în domeniul imunităţii plantelor faţă de bolile bacteriene 2. Monografia ustilaginalelor. febrei galbene.

familia. Regnul Fungi (ciuperci). Regnul Animalia. cianobacterii = alge albastre-verzi). denumită popular scrapie (engl. clasa. Prima semnalare a unei boli de natură prionică a fost făcută în Anglia în anul 1732 la ovine. produse de prioni.). D. Medicii veterinari avizaţi folosesc termenul francez de tramblanta oilor. encefalopatia spongiformă a felinelor. Sistemul lui Whittaker: 1. A fost depistată la un trib local în Papua . Regnul Plantae. . Aceasta este prima semnalată şi cel mai bine studiată. encefalopatia spongiformă a nurcilor. tramblanta (fr. 5. encefalopatia spongiformă la ovine. 5. Astăzi sunt cunoscute ca boli certe. 4. 3. în stare proaspătă. În România mai este utilizat impropriu termenul de "căpiala" oilor. În sistemele de clasificare prezentate anterior sunt cuprinse numai organismele care au ca unitate de bază. genul. 2. encefalopatia spongiformă a hamsterilor. nefiind introduse entităţile infecţioase cum sunt virusurile sau prionii şi care au fost "alăturate" acestor sisteme de clasificare. Boala "Kurru". brofite.1. Regnul Procaryotae (bacterii. Regnul Protista (protozoare.la om: 1.la animale: 1. 3. Boala Alzheimer. majoritatea specialiştilor din domeniul microbiologiei au acceptat sistemul de clasificare elaborat de Whittaeker în anul 1969 şi care corespunde necesităţilor actuale. 3. specia. roşii. brune.). 2. această boală a fost eradicată. Boala Creutsfeldt-Jacob. 2. alcătuită dintr-un lanţ de 240 de aminoacizi şi care prezintă o configuraţie spaţială asemănătoare unui metru de tâmplărie parţial destins. Agentul infecţios Astăzi se consideră că agentul infecţios este o moleculă proteică cu greutatea moleculară de 27 kilodaltoni. eucariotă sau procariotă. După interzicerea consumului de carne. 2. Regnul Animalia (animale multicelulare). numele organismului fiind derivat din latină sau greacă. Regnul Plantae (alge verzi. 4. PRIONII Bolile produse de prioni sunt cunoscute la om şi animale. dar aceasta este o boală bine cunoscută şi este produsă de un parazit animal. ordinul. următoarele: . encefalopatia spongiformă bovină. Astăzi. subîncrengătura. celula. Unitatea de lucru efectivă este specia la care denumirea este în sistemul binominal. 4. traheofite). 8 . Regnul Protista. 3. Din punct de vedere taxonomic subdiviziunile regnului sunt: încrengătura.2. diatomee).Noua Guinee.

formând în ansamblu structura specifică a virusului. Surpriza a sosit în momentul studierii în paralel (la oi) a creierului la animale sănătoase şi care prezintă o proteină celulară similară.Această proteină a fost izolată din creierul tuturor cazurilor bolnave studiate. În cazul proteinei infecţioase aceasta se acumulează în lizozomi în mod continuu până când aceştia "crapă". VIRUSURILE Virusurile reprezintă o categorie specifică de agenţi infecţioşi. 9 . Studiile cele mai ample sunt efectuate la animale. formă de cartuş sau obuz (virusul piticirii galbene la cartof).. structural şi fiziologic fundamental diferiţi de oricare dintre microorganismele cunoscute (Zarnea G. Particula virală matură (virionul) este alcătuită din două componente esenţiale: genomul viral şi capsida. În acelaşi timp proteina infecţioasă rezistă la atacul proteazelor celulare. Specialiştii din biochimie consideră că prin schimbarea unui singur aminoacid din lanţ nu se poate modifica configuraţia spaţială. "Kapsa" = cutie). Genomul viral poartă informaţia genetică necesară replicării în sensul sintezei constituienţilor virali şi a precursorilor lor. Proteina celulară normală prezintă o configuraţie spaţială asemănătoare unui resort. deoarece boala poate fi studiată numai după moartea individului. creierul degenerează complet. Capsida protejează materialul genetic. Enzimele din interiorul lor degradează componentele celulare şi în final întreaga celulă nervoasă. Genomul viral este reprezentat în mod obişnuit printr-o moleculă de acid nucleic (ADN sau ARN. formă paralelipipedică (virusul variolei). 2. Din acest motiv. acoperă genomul fiind alcătuită din subunităţi proteice denumite capsomere. având dimensiunea unei nuci. formă de mormoloc. niciodată ambele). spermatozoid sau cireaşă cu coadă (unii bacteriofagi). Capsida şi genomul viral formează nucleocapsida. Lanţul de aminoacizi este identic cu excepţia unui singur aminoacid (schimbat). după un timp creierul atacat arată ca un burete (cu numeroase orificii). precum şi un constituient accesoriu. învelişul extern. la om ele fiind extrem de puţine. formă sferică (izometrică). Morfologia virusurilor Din punct de vedere morfologic virusurile pot aparţine următoarelor tipuri principale: formă cilindrică-alungită sau de bastonaş (virusul mozaicului tutunului).2500 nm. sferoidală (virusul gripal). Capsomerele sunt constituite din molecule proteice aşezate în mod regulat. În stadiul final al bolii.2. Se consideră că procesul infecţios se desfăşoară astfel: celula prepară proteina celulară normală care se acumulează în lizozomi. Capsida virală (gr. În locul acesteia rămâne un orificiu. Dimensiunile virusurilor 17 nm . Structura virusurilor Deşi diferitele virusuri se deosebesc mult ca formă şi dimensiuni ele sunt constituite după principii comune. aceştia o transportă la exteriorul celulei şi în momentul în care această proteină pătrunde din nou în celulă este degradată de proteaze. 1983).

determinându-l bacteriofag (mâncător de bacterii). Până în prezent sunt cunoscute câteva sute de boli virale. ca virus. pot fi transmise până la circa 4 ore de la achiziţie. ♦ Virusuri semipersistente au capacitatea de infectare variabilă de la 10-100 ore de la achiziţie. În funcţie de răspândirea şi comportarea virusurilor în corpul vectorului. descoperă fenomenul de liză transmisibilă. ♦ Virusuri propagative (virusuri persistente) se multiplică în corpul vectorului fiind transmise toată viaţa insectei.Polymyxa betae transmite virusul rizomaniei la sfecla pentru zahăr).400 specii): afide şi cicade. Din punct de vedere morfologic virusurile plantelor aparţin la două grupuri: grupul virusurilor izometrice (izodiametrice) sau sferice şi grupul virusurilor alungite. (ex.insectă vectoare este variabilă şi corespunde la 3 situaţii: ♦ Virusuri nepersistente. Circulaţia virusurilor în interiorul plantelor se realizează prin parenchim (plasmodesme).transmiterea prin vectori se realizează prin intermediul insectelor (cca. ♦ Virusuri circulante (virusuri persistente) pot fi transmise timp îndelungat ajungând în hemolimfa insectei. 1/3 din virusuri). unelte de lucru. Virusurile plantelor Virusurile plantelor au o mare importanţă ca agenţi patogeni datorită marii lor răspândiri şi faptului că acelaşi virus poate infecta plante care aparţin la diferite familii botanice. dar nu poate explica cu exactitate cauza acesteia. produse de virusuri care aparţin la 25 genuri distincte. Relaţia dintre virus .transmiterea prin seminţe (cca. prin floem şi prin xilem. altoire.La unele virusuri nucleocapsida este acoperită de o altă structură numită învelişul extern sau peplosul (gr.transmiterea prin intermediul nematozilor. D . peplos = manta). E . B . Mecanismul de transmitere: Virusurile se pot transmite de la planta bolnavă la planta sănătoasă pe mai multe căi: A . Bacteriofagii Bacteriofagii sunt virusuri adaptate la viaţa parazitară în celulele bacteriene şi care prin multiplicare produc liza acestora. D'Herelle (1917) demonstrează natura particulară a fagului şi îl consideră. Bolile produse de virusuri la plante sunt denumite viroze. ♦ Virusuri persistente cu o capacitate de infectare de peste 100 ore (uneori chiar toată durata de viaţă a vectorului).transmitere mecanică: prin contact între frunze. C .transmiterea prin intermediul ciupercilor fitopatogene din sol. acestea se împart în 3 categorii: ♦ Virusuri localizate pe stilet (virusuri nepersistente). În general virusurile plantelor au o structură chimică mai simplă decât virusurile animale şi bacteriofagii. 10 . În anul 1915 Twort. anastomoze radiculare.

m. se găseşte genomul. ce cuprinde 200 gene. ia fiinţă un grup de cercetători. Anatomia fagilor T-par Particula virală matură a fagilor T-par cu g.6 nm. fiind împachetată foarte strâns. 2. coadă.. . Capul fagului. Aceste fibrile formează o reţea care îmbracă teaca contractilă a cozii şi care în perioada premergătoare fixării fagului.5 nm şi un canal central cu Ø de 2 nm. sistemul bacterie-bacteriofag fiind folosit ca model experimental pentru cele mai importante studii de genetică moleculară. El are un Ø de 7. reprezentat de cilindrul axial al cozii. liniară. dar nu este cunoscut încă. la locul de prindere al cozii se află un dop proteic.c. prin care trece ADN-ul în momentul introducerii în celula bacteriană.N. cu rol de articulare mecanică. teaca se scurtează la 1/2 respectiv 35 nm. îndeosebi la fagi T-par (T2. în majoritate. placa bazală ia forma de stea cu Ø mărit la 60 nm şi este lipsită de dopul central. alcătuit dintr-o moleculă de ADN d. placă bazală şi fibrele cozii. aceştia încadrându-se în două tipuri de bază şi anume: .c. În momentul contracţiei. Datele cele mai numeroase cunoscute în prezent sunt cele referitoare la fagii din seria T.tipul filamentos. cu o lungime de 100 nm şi o lăţime de 65 nm. În partea bazală a capului. ARN m. Aceasta este constituit din capsomere cu Ø de 4 nm. Gulerul fagului este situat între dopul proteic şi coada fagului şi are forma unui disc hexagonal de 1. iar când se contractă. iar cu celălalt capăt pe gulerul fagului. Genomul bacteriofagilor se deosebeşte de genomul virusurilor animale şi vegetale prin prezenţa unor baze nucleice neobişnuite. cu lungimea de 50 µ m. Teaca este constituită din 24 inele suprapuse şi datorită aranjamentului capsomerelor formează o helice.) cu o singură excepţie fagul Ø 6 de la Pseudomonas phaseolicola care are un genom ARN segmentat. care în stare extinsă are o lungime de 80 nm. Structura fagilor diferă de la un grup la altul. fixate cu unul din capete pe placa bazală. ADN d. Structura genomului Bacteriofagii prezintă în majoritate un genom format dintr-o singură moleculă de A. Între acest dop şi placa bazală se găseşte un tub lung de 120 nm.c. la microscop prezintă o formă poliedrică iar în secţiune are o formă hexagonală. înotând libere în mediu şi au aspectul unor picioare de păianjen. guler..În anul 1940. . format din 3 segmente. (ADN m. cum ar fi la 11 . se desprind de pe guler şi rămân legate numai pe placa bazală. cea de-a doua legătură fiind mai slabă. Fibrele cozii sunt structuri filamentoase. În interiorul capului. proteice de 130 nm lungime.tipul icosaedric (poliedric). Placa bazală este un disc hexagonal cu Ø de 40 nm şi este prevăzut la partea inferioară cu 6 cârlige (croşetele cozii) care sunt unităţi integrale de fixare a fagului pe bacterie. numărul şi modul de aşezare al acestora.c. La exteriorul cilindrului axial se găseşte teaca contractilă a cozii. condus de Delbrück.5 nm grosime cu Ø de 3. T4.2 x 10 o este alcătuită din ADN şi proteină şi din punct de vedere anatomic prezintă următoarele componente: cap. T6). denumit "grupul fag".

Replicarea bacteriofagilor După pătrunderea genomului fagic în interiorul celulei bacteriene au loc procese coordonate de cele 200 gene. Aceştia sunt reprezentaţi de orice structură existentă la suprafaţa celulei bacteriene sau pe pilii şi flagelii acesteia. c . Fagul este constituit din 3 porţiuni distincte care se formează separat pe trei linii principale care duc independent la formarea capului. iar sinteza lor este controlată de gene bacteriene. ansamblarea şi morfogeneza virusului care.proteine structurale ale virusului. Sinteza acestora devine predominantă când ADN viral a ajuns la rata maximă de replicare. Urmează faza de fixare ireversibilă realizată prin intermediul croşetelor şi este condiţionată de prezenţa receptorilor de fag. b . rolul fiind preluat de ARN m viral. a cozii şi a fibrelor cozii."astuparea" găurilor produse la intrare în peretele celular. Proteinele tardive sunt grupate în 3 categorii: a . mici de 1/100 din cromozomul originar. 2.blochează transcrierea informaţiei de către ARN m al celulei gazdă. Adsorbţia reprezintă procesul de fixare a particulelor virale pe suprafaţa bacteriilor. iar la fagii de la Bacillus subtilis. realizând faza de fixare iniţială. care sunt degradate în continuare la nucleotide formându-se un stoc din care cel puţin 1/3 sunt utilizate la formarea fagilor progeni. axul central al acesteia pătrunzând în adâncimea peretelui celular 12 nm iar genomul este injectat prin intermediul cilindrului axial tubular. de unele proteine. 12 . II. injectarea făcându-se rapid (15 secunde la T4). Injectarea genomului viral în celula bacteriană După fixarea ireversibilă pe peretele celular are loc o contracţie a cozii fagului.degradarea ADN gazdă. 4.h. c . care îşi încep activitatea eşalonat în mai multe faze: 1 . b . formarea capului fagic nefiind definitivă.enzime necesare lizei celulei bacteriene. în loc de citozină prezintă 5-hidroximetilcitozină. este dirijată de 50 de gene din cele 200. Nu se cunosc încă forţele care proiectează genomul viral în interiorul celulei. Încorporarea genomului are loc înaintea unirii celor trei componente. care poate fi reversibilă. fiind fărămiţat până la nucleotide în segmente de ADN d. Legat de acest aspect s-a emis ipoteza că aceste baze nucleice ar avea rol de protecţie a AN fagic împotriva acţiunii unor enzime virale (nucleaze) care atacă numai AN străin şi în felul acesta poate degrada selectiv cromozomul bacterian în cursul sintezei de virus. formarea proteinelor tardive.formarea proteinelor timpurii cu rol în: a . Replicarea Ciclul de replicare vegetativă a fagului are următoarele etape: I. Infecţia celulei bacteriene.5 hidroximetiluracil. repetate ale genomului originar. care este semiconservativă şi nu prin efectuarea de copii identice. . 3. III. replicarea genomului viral. În treptele următoare compuşii finiţi se combină pentru a forma particula virală.proteine active în procesul de morfogeneză.bacteriofagii T-par. După o serie de ciocniri întâmplătoare fagul se fixează pe peretele celular prin intermediul fibrelor cozii. 5-hidroximetilluracil şi 5-4. încorporarea activată de unele proteine care asigură "aspirarea" ADN în precap.

metabolismul celular încetează brusc şi are loc o distrugere masivă a peretelui celular. Cel mai bine studiat este virusul care infectează specia Penicillium chrysogenum. Liza bacteriană şi eliberarea fagului Liza bacteriană se datoreşte acţiunii unei enzime (endolizina) a cărei sinteză este indusă de prezenţa fagului în celula bacteriană. Genomul este reprezentat de o moleculă de ARN d. ulterior conţinutul celular trece la exterior prin porii deschişi de virioni.ADN se rulează ca o bobină a cărei ax este perpendicular faţă de cel al cozii. coli. când conţinutul în endolizină este maxim. bacteria nefiind lizată. aceasta continuă să se dividă un timp. cap. Genomul este reprezentat de ADN d. Cianofagii Au formă asemănătoare cu bacteriofagii T-impar. Bobinarea are loc de la exterior la interior. de 13. Concomitent cu împachetarea ADN. Urmează unirea celor trei componente. care se prezintă sub forma unor mici particule poliedrice cu Ø de 33-41 nm. Structura este aceea a unui cilindru proteic gol deschis la capete (capsidă) în interior aflându-se genomul fagic format din ADN m. capul fagului creşte în volum şi devine matur.2 µ m. o moleculă circulară. dar nu lizează constant. Micovirusurile Sunt virusuri care atacă fungii. desăvârşindu-se fagul matur. fagii fiind expulzaţi în exterior. este capacitatea de a trăi în unele celule bacteriene fără a provoca moartea acestora.c. La un moment dat.. Structura micovirusurilor. O proprietate deosebită a unor tulpini de fagi. Fagii filamentoşi Fagii filamentoşi care infectează E. Fagii maturi sunt eliminaţi prin intermediul unor pori care se formează în membrana citoplasmatică.c. Rolul bacteriofagilor în sol Coloniile de bacterii cultivate pe medii artificiale în zonele unde sunt atacate de bacteriofagi apar ca nişte zone clare "plaje" de liză. coadă. iar în suspensii bacteriene atacul fagilor produce limpezirea mediului datorită lizei bacteriilor parazitate care dispar. adsorbţia făcându-se pe receptori speciali situaţi la extremitatea liberă a pililor de sex. celulele se dezvoltă mai lent. Micovirusurile au fost evidenţiate şi în sporii fungilor. Transmiterea micovirusurilor în general se face în urma plasmogamiei (heterocarioza). ultima spiră fiind prima care iese în momentul infecţiei virale. Din astfel de suspensii de bacterii lizate se pot obţine prin ultra filtrare suspensii de bacteriofagi. Fagii filamentoşi infectează numai bacteriile cu caracter mascul. Astfel de fagi sunt denumiţi 13 .c. dar eliberând în afară noi particule virale. cu un caracter exploziv. fiind cunoscute şi sub denumirea de micofagi. La fungi virusurile sunt în general latente. au forma unor bastonaşe flexibile cu Ø de 6 nm şi o lungime de 1000-2000 nm. ca şi fagii cu ARN. fibrele cozii.

Importanţa bacteriofagilor din sol constă în faptul că influenţează ecologia bacteriilor gazdă. Densitatea lor maximă este în zona rizosferică şi în nodozităţile mature sau la începutul îmbătrânirii.2-9.3. Virusurile sunt: a) organisme acelulare b) organisme procariote c) organisme eucariote 2. fiind dovedită în solele cultivate cu plante leguminoase. Test de autoevaluare 1. Grigne. Răspândirea virusurilor din sol este influenţată de capacitatea humusului şi argilelor de a absorbi şi imobiliza particulele de virus. Genomul viral este format din: a) ADN şi ARN b) ADN sau ARN c) ADN d) ARN 3. Se ştie în acest sens că solurile argiloase şi bogate în humus adsorb mai mult particulele de virus de cât cele nisipoase."bacteriofagi temperaţi". Existenţa bacteriofagilor a fost demonstrată încă din anul 1927 de către A. Răspândirea bacteriofagilor nu este influenţată prea mult de condiţiile din sol. iar celulele bacteriene ce-l găzduiesc se numesc "celule lizogene". distrugând speciile de bacterii "lizosensibile". cât şi în soluri care au suferit îngheţul iernii. modificând uneori echilibrul microbian. Astfel au fost identificaţi în soluri cu pH între 5. Pătrunderea (Infecţia) virusului în celula bacteriană are loc: a) prin forţe proprii b) printr-un vector activ 14 . Importanţa agricolă a bacteriofagilor este puţin cunoscută încă. De aici rezultă şi posibilitatea răspândirii diferenţiate a unor boli virotice ale plantelor şi ai bacteriofagilor în natură.

Pentru sinteza capsidei virale se utilizează: a) proteine existente în citoplasmă b) proteine sintetizate de ARN gazdă c) proteine sintetizate de AN viral Rezultatele corecte: 1 .a. dezintegrând diverse substanţe chimice prin intermediul proceselor fermentative. filamentoase şi pătrate. forma de sciziparitate rămâne însă forma esenţială de reproducere. ♦ Bacteriile sunt lipsite de clorofilă. fiind din acest punct de vedere. de către celulă 4. 15 . adică lipsit de membrană. ♦ Bacteriile au un polimorfism accentuat.b 2. ♦ Bacteriile pot forma spori. putând îmbrăca mai multe aspecte morfologice ca forme sferice. dar unele grupe au pigmenţi sintetizanţi şi ca atare pot folosi energia luminoasă. ♦ Mişcarea la speciile mobile este asigurată de organite speciale. 4 . cu formare de celule sexuate de sens diferit. dar se cunosc la unele grupe şi forme de conjugare de tip parasexuat.c) prin "înglobare".b. În linii generale bacteriile au o serie de caractere generale ce pot fi sistematizate astfel: ♦ Nucleul celulei bacteriene este de tip procariot. ce constituie un mijloc de conservare a speciei. BACTERIILE Sunt organisme unicelulare cu o structură complexă care au un metobolism propriu datorită unui aparat enzimatic complex ce le asigură desfăşurarea proceselor vitale. numite cili sau flageli. 2 . organisme chimiosintetizante (Chemotrofe). 3 .a. ♦ Altele îşi procură energia necesară sintezelor celulare şi altor manifestări vitale. cilindrice.3. ♦ Se înmulţesc prin aciziparitate. iar afinităţile tinctoriale nu sunt deosebite faţă de citoplasmă. la unele grupe. spiralate sau helicoidale.

bacterii sferice denumite coci.bacterii cilindrice sub formă de bastonaş drept sau uşor curbat din care face parte genul Bacillus. la care celulele rămân independente după diviziune (ex. ovoidală. care se poate strânge şi relaxa. evidenţiate în apa hipersalină din peninsula Sinai. în formă de spirală cu mai multe ture de spiră. Diplococcus pneumoniae).bacterii spiralate sau elicoidale. În funcţie de poziţia celulelor fiice după diviziune. de unde şi aspectul lor de miceliu. Bacteriile filamentoase. până la unele cu aspect aproape sferic. cunoscute sub denumirea de bacili au formă de bastonaşe. cu genul principal Coccus. . microorganisme cu asemănări morfologice cu fungii. au formă sferică. . sub formă de spirală cu mai multe ture de spiră dar flexibile. Tetracocul. Sarcina. celulele rezultate rămânând grupate câte două (ex. cu tendinţă de ramificare. . Bacteriile spiralate.bacterii pătrate. spirilii şi spirocheta. izolat. Streptococul.bacterii filamentoase. după cum urmează: . au forma unor pătrate cu latura de 1. iar celulele rezultate sunt dispuse câte 4 la un loc (ex. cu raportul între cele două axe foarte diferit. Unele dintre bacteriile cilindrice au proprietatea de a forma spori. 16 . cu particularitatea de a forma hife. cocii prezintă următoarele moduri de grupare: Cocul simplu. sunt foarte rare. Micrococcus ureae). spre exemplu la Sphaerotilus nutans aspectul filamentos este determinat de aşezarea celulelor individuale în lanţuri de celule reunite printr-o teacă delicată. Spirilul. la care diviziunea se face după planuri succesive paralele. întâlnite în apele saline. Diplococul. Stafilococul. cu cele două diametre aproximativ egale. Bacteriile cilindrice. la care planurile de diviziune sunt perpendiculare unele faţă de altele. Formează placarde de 8-16 celule pătrate rezultate în urma diviziunii. Staphyllococcus aureus. . în care se cuprind trei categorii de germeni şi anume: vibrionii. Streptococcus lactis).1 µ m.Morfologia bacteriilor Din punct de vedere al formei exterioare se disting cinci tipuri de bază. au ca prototip actinomicetele.5-11 µ m şi o grosime de 0. iar celulele rezultate formează lanţuri de lungimi variabile (ex. bacteriile se împart în următoarele tipuri şi subtipuri morfologice: Bacteriile sferice sau cocii. rigide ca un baston. Bacteriile pătrate. rezultând o grupare de celule sub formă de cub (ex. cu un singur tur de spiră. În unele cazuri. sau elipsoidală. cu perete neted. la care planurile succesive de diviziune sunt dispuse în mai multe direcţii. sunt elicoidale cuprind trei subtipuri morfologice: Vibrionul. genul Gafkia). cu celule alungite în care se cuprind actinomicetele. iar celulele rezultate se grupează ca un ciorchine (ex. la care diviziunea se face după planuri succesive paralele. După forma celulelor şi modul de grupare în urma procesului de diviziune. de la forme cu aspect filamentoase. Spirocheta. la care planurile de diviziune sunt orientate după cele trei direcţii ale spaţiului şi reciproc perpendiculare unul pe altul. în formă curbată. Sporosarcina ureae).

cu diametrul de 0.lophotrichă. de la unu până la o sută. vacuolele. . aparatul fimbrial şi pilii de sex. cilindrice.01-0. nu servesc la 17 .peritrichă. situate la suprafaţa celulei bacteriene şi reprezintă organite de mişcare ale acesteia.02 µ m pe toată lungimea. La bacteriile Gram-pozitive corpusculul bazal este format din două discuri (inele). cu cili dispuşi la un pol sub formă de mănunchi. . angrenate împreună sub forma butonilor de manşetă. incluziunile. Implantarea lor se face în citoplasmă printr-un corp bazal situat între peretele celular şi membrana citoplasmatică. Fimbriile sunt formaţiuni filamentoase prezente pe suprafaţa bacteriilor imobile sau mobile.funcţia de protecţie împotriva fagocitelor la bacteriile patogene. ce se fixează la exteriorul celulei şi constituie un înveliş în jurul acesteia. Cilii sau flagelii Cilii sau flagelii sunt formaţiuni filamentoase. ce se pune în evidenţă prin metode imunologice. Funcţiile biologice ale capsulei sunt următoarele: . lungi. ♦ Structura intraparietală compusă din: membrana citoplasmatică. cu câte un cil la ambii poli ai celulei.Structura celulei bacteriene Celula bacteriană este o entitate morfologică şi funcţională echivalentă cu celulele organismelor superioare. de obicei ondulaţi. cilii sau flagelii. cu o structură complexă formată din următoarele componente. sporul bacterian. Compoziţia chimică a capsulei diferă în funcţie de specia bacteriană la care apare şi de condiţiile de mediu. fiind formată din 98 % apă. subţiri. Prezenţa cililor este caracteristică numai anumitor specii de bacterii. luând ca reper peretele celular: ♦ Structură extraparietală formată din: capsulă. parcurgând într-o secundă o distanţă de la 10 până la 40 ori mai mare ca diametrul longitudinal al bacteriei. aparatul nuclear. cu cili dispuşi în jurul bacteriei. cu grosimea fină de 0. ♦ zooglea ce se prezintă ca un strat mucos neorganizat care înglobează mai multe celule microbiene. Viteza de înaintare este mare.monotrihă. Numărul cililor este variabil. citoplasmă. în număr mare. Lungimea cililor depăşeşte pe cea a celulei. un cil la un singur pol. mobile. mezozomii. ♦ stratul mucos caracterizat prin prezenţa unei mase amorfe neorganizate în jurul celulei. . Cu ajutorul cililor bacteriile se pot deplasa linear sau se pot rostogoli.funcţia de protecţie împotriva desicaţiei.funcţia de virulenţă.amfitrichă. ♦ Peretele celular. ribozomii. Ele au o poziţie radială şi sunt mai scurte ca cilii. alţi constituienţi ca polizaharidele şi polipeptide. .2 µ m. . ñ funcţie de raportul faţă de celula bacteriană capsula este de mai multe feluri: ♦ microcapsula. funcţie de specie. Cilii sunt organite lungi de 16-18 µ m şi subţiri. Aparatul fimbrial. Capsula este o secreţie care apare la unele bacterii. de ordinul sutelor (100-400). de la exterior către interior. în mod excepţional până la de 10 ori. În funcţie de inserţia pe corpul bacteriei cilii pot avea următoarele poziţii: .

5 nm şi este constituită din două straturi fosfolipidice. .de susţinere mecanică. 18 . Mezozomii sunt formaţiuni care derivă din membrana citoplasmatică sub forma unor invaginări.asigură individualitatea morfologică. Conţine permeazele care asigură transportul activ în interiorul celulei a unor substanţe organice polare din mediu. Peretele celular este absent la micoplasmatale. apendice filamentoase care au un canal prin care se face transferul cromozomului bacterian de la celula mamă (F+) la celula femelă (F-). . Membrana citoplasmatică. 6. legate de ADN celular. fiind de mai multe tipuri moleculare: 80-90 % laG+. Analiza chimică a membranei evidenţiază trei tipuri de molecule: lipide. . membrana citoplasmatică este suportul enzimelor care participă la sinteza ATP (la eucariote aceste enzime se află în mitocondrii).oferă protecţie faţă de şocul osmotic. Bacteriile Gram. Ea menţine în celulă o concentraţie ridicată de macromolecule. acoperă citoplasma bacteriilor şi o separă de faţa internă a peretelui celular.mediază schimbul de substanţe cu mediu. Proteinele reprezintă peste 50 % din total.participă la procesul de diviziune celulară. 3. 10-20 % la G-. Are o grosime de 7. Acizii teichuronici sunt caracteristici bacteriilor Gram+. Acizii lipoteichonici sunt întâlniţi la bacteriile Gram+ asociaţi la membrana citoplasmatică dar se găsesc şi în peretele celular. Între cele două categorii există diferenţe mari de compoziţie chimică şi anume: 1. la nivelul său ia naştere semnalul care declanşează iniţierea replicării cromozomului bacterian.mişcare ci au rol de fixare pe diferite substrate solide sau pe hematii. . Lipopoliozidele caracterizează bacteriile Gram. molecule mici şi chiar ioni împedicându-le difuzarea în mediu deşi concentraţia extracelulară este mai mică. Peretele celular Este invizibil sau foarte greu vizibil la microscopul fotonic şi reprezintă aproximativ 20 % din greutatea uscată a celulei şi 25 % din volumul ei. coloranţi) decât cele Gram+. 4. după Ottow. Membrana citoplasmatică este o barieră osmotică de permeabilitate care reglează pătrunderea în celulă şi eliminarea selectivă a diferitelor substanţe. Membrana citoplasmatică are rol în creşterea şi diviziunea celulară.şi sunt responsabile de primul control al permeabilităţii celulare. proteine şi glucide. Acizii graşi se găsesc sub forma unor lanţuri lungi la nivelul peretelui celular la actinomicete şi la bacteriile coryneforme.sunt în general mai rezistente la inhibitori (peniciline. rămân fixate pe protoplaşti. Peretele celular are rol: . Pilii sunt. Fimbriile sunt de natură intracelulară deoarece după îndepărtarea peretelui celular.(roşu).conţine receptori de virus. 5. Peptidogliconul (mureina) este prezent la majoritatea bacteriilor. Aceste organite celulare joacă un rol important în diviziunea nucleului şi în formarea septului care separă cele două celule fiice. . Acizii teichonici sunt foarte abundenţi la bacteriile Gram+. Coloraţia Gram permite clasificarea bacteriilor după peretele celular în două mari categorii: Gram+ (violet) şi Gram. În sfârşit. pe care le aglutiează. 2. fiind denumite şi "pili de sex".

Plasmidele nu sunt indispensabile pentru viaţa celulară dar pot aduce un avantaj selectiv. amidon. Lungimea acestuia este mare. sferice. Formă sporului poate fi sferică sau ovală. Citoplasma. în citoplasmă.000 ribozomi de tip 70 S. Fiecare subunitate 50 S este legată de o subunitate 30 S prin intermediul legăturilor ARN .proteină şi proteină-proteină. subterminală. în anumite condiţii de viaţă. Materialul nuclear ("nucleul") este constituit dintr-un cromozom format de o buclă de ADN aflat în suspensie. nucleoproteine. Vacuolele sunt formaţiuni sferice care apar în citoplasmă în faza de creştere activă a celulelor bacteriene. posedă pe cromozom 1 sau 2 plasmide conjugate şi 10-15 plasmide neconjugate. Are un pH cuprins între 7-7. O celulă vegetativă poate forma un singur endospor. carbonat de calciu şi fosfat anorganic. Ele pot fi formate din glicogen. structură şi rezistenţă la factorii de mediu. nitrogenaza care este inhibată de O2. La bacteriile fixatoare de N2. Endosporul (sporul propriu-zis) apare în interiorul unei celule vegetative numită "sporangiu" şi prezintă o mare rezistenţă la condiţiile nefavorabile de mediu. Cele cu apă au rol în menţinerea presiunii osmotice în raport cu mediul extern. este un sistem coloidal constituit din săruri minerale. de exemplu. Sporul este o formă de conservare a speciei la condiţiile nefavorabile de mediu şi concentrează într-un volum redus toate componentele esenţiale ale celulei din care provine. Escherichia coli. După modul de formare. Fiecare ribozom se disociază în două subunităţi. La bacteriile nitrificatoare numeroasele invaginări ale membranei citoplasmatice măresc suprafaţa de schimb enzimatic. 30 S şi 50 S. Plasmidele sunt considerate material genetic extracromozomial. 19 . Ribozomii sunt formaţiuni citoplasmatice. fiind independente de nucleu. În interiorul lor se găseşte apă sau gaz. în special la variaţiile temperaturii. Citoplasma poate fi caracterizată ca un complex de stări fizice într-o continuă transformare. este protejată de mezozomi. Ele poartă informaţia pentru degradarea unor substraturi şi pentru rezistenţa la antibiotice. sporul bacterian poate fi de mai multe tipuri: 1. ajungând la Escherichia coli la 1 mm. compuşi solubili de natură lipoproteică.La bacteriile purpurii mezozomii conţin pigmenţi clorofilieni. în funcţie de starea fiziologică a vârstei celulei. Incluziunile sunt formaţiuni inerte care apar în citoplasmă la sfârşitul periodei exponenţiale de creştere a celulei. terminală sau laterală. O celulă bacteriană conţine în medie 18. iar cele cu gaz au rol de flotaţie. Sporul bacterian este o formaţiune care derivă din celula vegetativă a bacteriilor. Replicarea plasmidelor se produce în două momente diferite: atunci când celula se divide şi atunci când se produce procesul de conjugare.2. Dispunere sporului în celula vegetativă poate fi centrală. lipide şi apă. Ribozomii 70 S joacă un rol precis în cursul traducerii lanţurilor de ARN în proteine. ceea ce implică o răsucire foarte accentuată. Bacteriile pot conţine mai multe plasmide. cu un diametru de 10-30 nm.

Glucidele simple participă la metabolismul bacterian iar polizaharidele au rol structural.reglarea presiunii osmotice. 2. din greutatea uscată a bacteriilor. Artrosporii se formează prin fragmentarea unor celule vegetative. Artrosporii sunt caracteristici bacteriilor actinomicete.reglează pH-ul. . Chiştii sunt stadii de rapaus sau supravieţuire.asigură transportul elementelor de metabolism. 20 .influenţează permeabilitatea peretelui celular. ARN t. Compoziţia chimică a bacteriilor Compoziţia chimică a celulei bacteriene nu diferă prea mult de cea a celorlalte organisme vii. Glucidele reprezintă 4-25 % din greutatea uscată a celulei bacteriene şi se găsesc sub formă de glucide simple (mono şi dizaharide) şi polizaharide. 4. Acizii nucleici. energetic sau de material de rezervă.condiţionează activitatea enzimelor. .activează unele sisteme enzimatice.este mediu de dispersie pentru constituienţii chimici insolubili în apă. Apa îndeplineşte numeroase funcţii: . Lipidele se găsesc în proporţie de 1-20 %. Sporolactobacillus. Lipidele se găsesc în membrana citoplasmatică şi sub formă de granule intracitoplasmatice. Reprezintă 1/5 din conţinutul celular. Apa este mediul biogen esenţial şi reprezintă 78 % din greutatea medie acelulei bacteriene. Clostridium. ARN reprezintă cca 17 % din greutatea uscată a celulei bacteriene şi se găseşte localizat în citoplasmă sub trei forme: ARN m. dublu helicale. Substanţele minerale au rol în: . Se găseşte sub formă de apă liberă sau legată de diferite componente celulare. iar această variaţie este specifică depinzând de vârsta celulei şi compoziţia mediului de cultură. 3. . Gonidia apare endocelular prin condensarea şi fragmentarea protoplasmei unei celule vegetative numită gonidangiu. formate ca răspuns la modificările de mediu şi provin din transformarea unei celule vegetative.este solvent al compuşilor hidrosolubili. În interiorul unei celule apar de regulă mai multe gonidii care sunt eliberate în mediu prin ruperea peretelui gonidangiului. prin îngroşarea pereţilor şi acumularea de material de rezervă. . Proteinele reprezintă cca 60 % din greutatea uscată a bacteriilor şi se găsesc sub formă de holoproteine şi heteroproteine. . Delsulfatomaculum. Au o rezistenţă mai mică decât endosporul şi nu sunt termorezistenţi. Au o formă neregulată şi o rezistenţă intermediară între cea a endosporului şi celula vegetativă. . Cel mai bine este reprezentat fosforul (∼ 45 %). Sporosarcina. Principala lor funcţie priveşte capacitatea de reproducere. Thermoactinomyces. . ARN r.Bacteriile susceptibile de a produce endospori aparţin genurilor: Bacillus. Sărurile minerale reprezintă 2-20 % din greutatea uscată a bacteriilor şi sunt reprezentate de principalele elemente. organice şi anorganice. ADN se găseşte sub forma unei singure molecule circulare. 600 molecule diferite. neavând rezistenţa caracteristică sporului. Proteinele au rol structural iar unele îndeplinesc funcţia de enzime. Ea conţine cca.intră în compoziţia unor constituienţi celulari.

care corespunde începerii multiplicării. În afara diviziunii celulare. după compoziţia chimică: bacterioclorofite. 2.enzime constitutive. multiplicare se mai poate realiza prin: .fragmentarea conţinutului celular în mai multe elemente. Pigmenţii pot fi de mai multe tipuri. bacteriile se împart în două categorii: . a substanţei de constituţie.bacterii cromopare. iar cultura nu este vizibilă macroscopic. la care pigmentul rămâne localizat în celula bacteriană (Ex. 21 . termolabile. . s-a constatat că acest proces se realizează în mai multe faze succesive: 1. . Evoluţia unei culturi bacteriene În urma studierii multiplicării bacteriilor pe medii artificiale. iar durata unei generaţii este minimă. 3.izomorfă. . Enzimele bacteriene constituie o grupă de proteine cu importanţă biologică deosebită. în protoplasma bacteriei. este cuprinsă între momentul însămânţării bacteriilor şi momentul începerii multiplicării. Pigmenţii pot avea rol în fotosinteză. Diviziunea celulară poate fi: . Staphylococcus aureus).enzime adaptive. în condiţii favorabile. rol antibiotic. care se face prin diviziune celulară.bacterii cromofore. Sunt sintetizate în tot cursul vieţii bacteriei. ele sunt angrenate în procesele de catabolism. când celulele fiice rezultate nu sunt egale. de catalizatori ai celulei vii. criolabile şi sensibile la acţiunea radiaţiei ultraviolete. După substratul asupra căruia acţionează enzimele se clasifică în: . deoarece celula trebuie să se adapteze la substrat. pigmenţi melanici (brun sau negru). a cărei viteză creşte progresiv şi în care celulele sunt tinere. Prin creştere se înţelege procesul de neoformare. Faza exponenţială sau de multiplicare logaritmică. Faza de accelerare a ritmului de creştere. în care procesul se accentuează în progresie geometrică. când numărul bacteriilor din inocul nu creşte. când survine diviziunea celulară. de protecţie împotriva radiaţiilor luminoase şi ultraviolete. la care pigmentul este eliminat în mediul pe care îl colorează (Ex. Faza de lag sau (creştere zero). galbeni.Pigmenţii sunt substanţe colorate care se găsesc în citoplasma bacteriilor cromogene. După viteza de acţiune enzimele pot fi de două categorii: . rol de vitamine.heteromorfe. Această creştere se continuă până la atingerea unei limite. . apariţia enzimelor fiind legată de mediu. Prin multiplicare se înţelege sporirea numărului de indivizi. Această fază durează aproximativ 2 ore şi este o etapă de adaptare la noile condiţii de cultură.endoenzime sunt secretate intracelular şi participă la reacţiile de sinteză (anabolism). fiind solubile în apă.prin înmugurire. care sunt preexistente şi care acţionează rapid asupra unui substrat. portocalii). care acţionează lent. După localizarea pigmenţilor faţă de celulă.exoenzime care sunt eliberate în mediul înconjurător acţionând asupra unui substrat din afara celulei. când celulele fiice rezultate sunt egale. Creşterea şi multiplicarea bacteriilor Ciclul de dezvoltare al bacteriilor se compune din două faze: creşterea şi multiplicare. . Pseudomonas fluorescens). pigmenţi carotenoizi (roşii. antocianici.

acumularea produşilor de catabolism şi a toxinelor în concentraţii incompatibile cu viaţa celulelor. Nutriţia bacteriilor Bacteriile pot folosi pentru manifestările lor vitale. 1966) Timpul (minute) 0 20 40 60 80 100 120 140 160 180 200 Număr de diviziuni 0 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 Număr de organisme exprimat în: nr.301 4 2 0. . prin moartea unora dintre ele.Creşterea exponenţială a unui organism unicelular ce realizează o generaţie la 20 minute (după Stanier. După sursa de energie bacteriile pot fi clasificate astfel: .107 256 8 2. Faza iniţială de declin. Faza finală de declin încheie evoluţia unei culturi prin moartea în ritm lent a celulelor până la sterilizarea completă a culturii. 22 .modificările fizico-chimice ale mediului de cultură (acumulare de acizi.204 32 5 1. cu forme de involuţie.408 512 9 2. Oprirea multiplicării bacteriilor şi în cele din urmă moartea lor se datoreşte unei serii de factori ca: . . Această fază corespunde celulelor mature.000 2 1 0.fototrofe (fotosintetizante) a căror sursă primară de energie este lumina.505 64 6 1. Faza încetinirii ritmului de creşterem când rata multiplicării începe să scadă progresiv.aritmetic log2 log10 1 0 0. 7. fie energia eliberată prin reacţii chimice oxidative. Această fază corespunde celulelor bătrâne.lipsa substanţelor nutritive esenţiale din mediul nutritiv.010 4. 8.708 1024 10 3. . în cazul celor chimiotrofe. care se caracterizează prin faptul că numărul celulelor rămâne constant din cauza echilibrului ce se stabileşte între numărul celulelor ce mor şi a celor ce apar în urma unei diviziuni foarte lente. cu un ritm de dispariţie constant. în care numărul celulelor viabile scade progresiv. la întuneric.competiţia pentru O2 sau activitatea slabă a substanţelor folosite pentru procesele respiratorii. 5.). alcooli etc.806 128 7 2. fie energia radiantă luminoasă în cazul celor capabile de fotosinteză. cu ritm de creştere zero.602 8 3 0. când apar numeroşi spori. 6. Faza intermediară de declin în care numărul celulelor continuă să scadă.903 16 4 1. Faza staţionară.

Aceste nuclee pot fi reprezentate de particulele minerale care provoacă congelarea începând de la -10oC. . având nevoie de prezenţa continuă a oxigenului atmosferic. 3. NO3-. Această particularitate se datorează sensibilităţii unora dintre enzimele lor la condiţiile de oxidare puternică. care se comportă ca acceptor final de H. Supusă la temperaaturi inferiore lui zero grade.Paratrofia reprezintă tipul de nutriţie la care creşterea este dependentă de energia furnizată de celula parazitată. poate rămâne în stare lichidă până la -40oC. în prezenţa O2. autotrofele prin sintezele lor generează substanţa organică plecând de la compuşi minerali simpli. ele pot fi saprofite (epifite) sau parazite pe organele 23 . Bacteriile care folosesc o sursă organică de carbon sunt denumite bacterii de fermentaţie iar cele care utilizează o sursă organică de azot mai sunt denumite bacterii de putrefacţie. NH3. 4. În funcţie de capacitatea de sinteză a metaboliţilor esenţiali. NO2-. se formează peroxidul de hidrogen. posedă în membrană. au nevoie de o concentraţie de O2 mai mică decât aceea din aerul atmosferic. În concluzie. corespunde capacităţii de sinteză a tuturor constituienţilor celulari prin mijloace proprii. Microorganisme strict (obligatoriu) anaerobe. pură. Suşele bacteriene în cauză. aparţin speciilor Pseudomonas syringae şi Erwinia herbicola. Unele microorganisme de acest tip respirator (levurile) pot trece de la un metabolism aerob la unul anaerob. Ele nu dispun de enzimele respiratorii din categoria citocromilor. în funcţie de disponibilităţile de O2 şi care au în mod obişnuit un metabolism anaerob fără a fi însă sensibile la prezenţa O2. Respiraţia microorganismelor După exigenţele faţă de oxigenul molecular.Autotrofia. nucleele glasogene. gheaţa nu se formează la plante decât în prezenţa bacteriilor specifice care. microorganismele se grupează în patru tipuri respiratorii: 1. Microorganisme strict (obligatoriu) aerobe care folosesc O2 ca acceptor final de H. care este toxic şi nu apă. ea nu îngheaţă decât în prezenţa nucleelor glasogene. pornind de la surse simple anorganice de C şi N ca: CO2. bacteriile prezintă următoarele tipuri de nutriţie: . 2.chemotrofe (chimiosintetizante) a căror sursă de energie este obţinută la întuneric în urma reacţiei de oxido-reducere a unor substanţe organice sau anorganice. implică incapacitatea de sinteză a unor metaboliţi esenţiali şi de aceea este nevoie de prezenţa substanţelor organice ca sursă de C sau N. Anaerobioza lor strictă constă în faptul că. Microorganismele microaerofile. pe când heterotrofele nu-şi pot realiza sintezele proprii decât dacă dispun de substanţe organice pe care le descompun până la produşi mai simpli şi pe care îi utilizează în metabolismul lor. care nu se pot dezvolta în prezenţa oxigenului molecular. care sunt capabile să-şi orienteze metabolismul spre respiraţie sau spre fermentaţie. Microorganisme facultativ anaerobe. putând fi cultivate numai pe medii sărăcite în O2. La temperaturi situate între -10oC şi zero. în funcţie de condiţiile de mediu. . Grupe particulare de bacterii Bacteriile glasogene Apa chimică şi biologică.Heterotrofia..

acest polipeptid comportă repetiţii în mai mult de 100 exemplare. cireş.Acholeplasma. Micoplasmele sunt grupate în clasa Mollicutes (moli = moale. prun. La viţa de vie s-a observat o corelaţie ridicată între numărul de bacterii glasogene prezente pe muguri şi pierderile cauzate de frig la temperaturi apropiate de 0oC. pe când plantele martor netratate cu bacterii rămân imune la toate alterările vizibile. fasole. Puterea glasogenă a bacteriilor se exprimă "in vitro" sau în "in vivo" pe organele plantelor. fructe). a cărei creştere este dependentă de prezenţa sterolilor în mediu. folosirea bacteriofagilor. Când o suspensie de bacterii glasogene este pulverizată pe frunze. Procentul de nuclee glasogene este ridicat la Ps. flori. Sunt considerate cele mai mici organisme capabile de creştere autonomă pe medii acelulare. În ultimii ani s-a obţinut prin inginerie genetică suşe neglasogene de Ps. aplicarea de polimeri care limitează schimburile termice cu exteriorul etc. syringae. Bacteriile glasogene joacă un rol important în practică deoarece provoacă îngheţarea în primăvară a numeroase plante. care aplicate pe plante inhibă dezvoltarea speciilor glasogene În sens pozitiv specia Ps. pliabil şi cute = piele). Compus din 1200 de aminoacizi. Suşele bacteriene active. dacă ele sunt plasate (ţinute) 1 oră la -5oC. forsiţia. . cu o compoziţie chimică asemănătoare celulei animale. în special pomii fructiferi şi viţa de vie. căpşun). Bacteriile glasogene care provoacă îngheţarea au fost observate la plante foarte diverse (pin. fumigaţii. pulverizări cu apă. datorită capacităţii de a induce formarea gheţii. la care celula este delimitată de o membrană lipoproteică. în sângele a numeroase specii de animale din regiunile polare. care se dezvoltă independent de steroli. Pe de altă parte suşele inductoare de gheaţă se multiplică abundent pe organele necrozate prin îngheţ.Mycoplasma. Alte proteine care au o structură repetitivă sunt prezente de asemenea. herbicola (1-5 %). cais. Binenţeles că se încearcă stoparea acţiunii acestor bacterii pe diferite căi (tratamente chimice cu antiabiotice. Reducerea numărului de repetiţii în lanţul polipeptidic reduce activitatea glasogenă. 24 .plantelor în cauză (frunze. porumb. prezintă o genă specifică care cedează o proteină foarte particulară în membrana lor. syringae (60 %) şi mai mic la E. piersic. syringae glasogenă este utilizată pentru obţinerea zăpezii artificiale (Snow max).). ceea ce le oferă un avantaj selectiv considerabil. tomate. Proteina este formată din 1200 de aminocizi cu o structură repetitivă foarte accentuată. cu două genuri: . unde ele au un efect antigel. a microorganismelor antagoniste. Micoplasmele Micoplasmele reprezintă un grup particular de bacterii lipsite de perete celular. apar simptomele îngheţului cu ofilirea ireversibilă.

capacitatea de a traversa filtrele bacteriene. caracterizate printr-o mare varietate morfologică. Pe aceste colonii se formează sporofori cu spori. Capacitatea lor de a degrada substanţele organice dintre cele mai complexe le conferăun rol important în natură. Sporoforii sunt diferiţi ca formă: spiralaţi. La unele specii pigmenţii difuzează în mediu. înmugurire şi fragmentarea filamentelor. Metabolism. În condiţii naturale micoplasmele sunt parazite. În condiţii naturale. Multă vreme actinomicetele au fost considerate ca făcând parte din categoria ciupercilor. Lipsa peretelui celular este răspunzătoare de instabilitatea morfologică şi de alte proprietăţi cum ar fi: . Cu toate acestea. violet până la albastru sau cenuşiu). în descompunerea 25 . . instalarea lor în diferite organisme fiind uşurată de natura chimică a membranei similară membranelor gazdei. .tendinţa de pătrundere şi creştere în profunzimea mediilor.sensibilitatea osmotică. încât polimorfismul acestora nu trebuie confundat cu pleomorfismul care implică obligatoriu existenţa a mai mult de o formă celulară distinctă. până la 150 µ m la cele filamentoase. alungiţi sau cilindrici. aderente la substrat. Morfologie. pe resturi vegetale actinomicetele încep să se dezvolte numai după ce bacteriile şi ciupercile au încetat să se mai multiplice.rezistenţa la antibiotice care acţionează asupra sintezei peretelui celular (penicilina). Micoplasmele produc peste 40 de boli la plante dar şi la animale şi om. filamentoase. Pe medii de cultură solide formează colonii dense cu aspect cartilaginos sau cretos. de unde şi aspectul lor de miceliu. corespunzând unor celule foarte lungi.Morfologie. atunci când toate substanţele uşor asimilabile din resturile vegetale au fost descompuse de predecesorii lor. roşu. Micoplasmele sunt Gram-negative. micoplasmele au o plasticitate naturală foarte mare. deoarece au particularitate de a forma hife (filmente) ramificate şi spori de diseminare. . Sporii sunt de asemenea variaţi ca formă. O particularitate a fiziologiei actinomicetelor este modul lor de nutriţie omnivor. Datorită lipsei peretelui celular. Actinomicetele Actinomicetele constituie un grup mare de bacterii filamentoase. Dimensiunile lor variază de la 125250 nm la formele sferice. Actinomicetele produc pigmenţi care dau miceliului aerian culori diferite (galben. în cursul vieţii unui organism.5-2 µ m şi prezintă o structură de tip procariot. fiind descrise mai multe tipuri morfologice ca: sferice-cocoidale. fiecarespecie are o morfologie caracteristică. cultivate în condiţii de mediu bine definite. cu tendinţă de ramificare. Gram pozitive. Suprafaţa sporilor este netedă sau prezintă diverse ornamentaţii. portocaliu. drepţi sau curbaţi. Multiplicarea micoplasmelor se poate realiza la aceeaşi specie prin diviziune. Majoritatea actinomicetelor au o formă alungită filamentoasă. fiind sferici ovali. în special. Filamentele miceliene au un Ø cuprins între 0. care le permite să se dezvolte pe substraturi organice dintre cele mai diferite. multinucleate. fără pereţi transversali. diplococi.

Aproximativ 50 % din tulpinile izolate în natură produc antibiotice. calciul. Bacteriile sunt organisme: a) pluricelulare b) acelulare c) unicelulare 2. magneziul şi microelementele). Importanţa lor practică este legată în mod deosebit prin intermediul speciilor genului Streptomyces. care pot limita dezvoltarea unor grupe de microorganisme din sol. Bacteriile prezintă: a) nucleu complet 26 . Test de autoevaluare 1. îmbogăţind solul în materie organică. contribuind astfel la realizarea circuitului elementelor în natură (azotul. Unele specii bacteriene au capacitatea de a produce antibiotice. acestea contribuie la agregarea particulelor de sol. Alte grupe de bacterii au capacitatea de a secreta enzime extracelulare cu care lizează unele bacterii sau ciuperci. animale şi om. potasiul.substanţelor organice din nămoluri şi sol. În sol acestea participă la degradarea biologică şi mineralizarea substanţelor organice. fosforul. deci menţin sau schimbă echilibru biologic din sol. În medii specifice unele grupe de bacterii produc procese fermentative utile ca. Unele actinomicete produc boli la plante. deci la îmbunătăţirea structurii solului. Rolul bacteriilor în natură Bacteriile care trăiesc în natură joacă un rol important în mineralizarea compuşilor organici. a pectinelor. altele activează în zona rădăcinii plantelor contribuind la dezvoltarea acestora şi la sporirea activităţii rizosferice. fermentaţia lactică. Bacteriile contribuie şi la formarea substanţelor humice. fermentaţia amidonului. de producere de substanţe antibiotice (până în prezent peste 500 de antibiotice distincte). Prin unele substanţe bacteriene de natură mucilaginoasă cum sunt polizaharidele capsulare. propionică etc. Unele grupe de bacterii trăiesc în simbioză cu plantele superioare producând nodozităţi şi realizează fixarea azotului atmosferic. butirică.

b. În citoplasmă se observă vacuole cu gaze ce au rol de flotaţie. Celula bacteriană este protejată de: a) membrană celulară b) membrană citoplasmatică c) perete celular d) nu este protejată 4. Unele cyanobacterii sunt unicelulare.4. 4 .µ m. ficocyanina şi uneori ficoeritrina). multistratificat. Bacteriile au dimensiuni care se măsoară în: a) mm b) cm c) nm d) µ m Rezultate corecte: 1 . formând lanţuri mai lungi. Celulele prezintă un perete rigid. Mecanismul lor fotosintetic este identic cu cel al algelor eucariote.c. 2 . Cyanobacteriile sunt strict fotoautotrofe şi nu se pot dezvolta numai în prezenţa substanţelor organice.c. având o mobilitate de tip glisant. Peretele celular poate fi acoperit la exterior cu o teacă gelatinoasă sau fibroasă. asemănător cu cel de la bacteriile Gram-negative. nu au nevoie de vitamine ca factor de creştere. 27 . asemănânduse cu bacteriile filamentoase glisante de tip Beggiatoa. 3 . iar altele filamentoase. 2.b) nucleu fără membrană c) nu prezintă nucleu 3. CYANOBACTERIILE (ALGELE ALBASTRE-VERZI) Sunt organisme procariote care folosesc apa ca donator de electroni şi în prezenţa luminii produc oxigen. Pigmenţii fotosintetizanţi sunt reprezentaţi numai de clorofila "a" şi deficobiliproteine (alloficocyanina. Cele mai multe Cyanobacterii sunt mobile întrun anumit stadiu de dezvoltare.

Sunt mai tolerante faţă de condiţiile extreme nefavorabile decât algele eucariote. precum şi diferite substanţe de rezervă. În acelaşi timp s-a constatat că prin moartea lor protozoarele pun la dispoziţia microorganismelor surse nutritive care stimulează creşterea numărului acestora în sol. fiind fixatoare de azot (Nostoc şi Anabaena). Ca microprădători protozoarele contribuie la diminuarea numărului de bacterii în sol. uscăciune sau acumulare în mediul ambiant a unor factori nocivi. din zigochişti apar indivizi obişnuiţi. unde asigură N2 necesar plantelor. prin conjugare între gameţi. Ele sunt în majoritate prădători ce se hrănesc cu bacterii şi se găsesc în sol între 10. Alte grupe sunt filamentoase ca. Celula unui protozor se compune din protoplasmă. glicogenul. în urma cărui proces apar două celule fiice. Dintre cyanobacterii mai răspândite în natură sunt genurile Gloeocapsa şi Chroococcus care sunt organisme unicelulare. participând la procesul de solificare şi favorizează dezvoltarea în masa lor mucilaginoasă a unor bacterii fixatoare de azot între care Azotobacter şi Clostridium. se găsesc unul sau mai mulţi nuclei cu forme şi structuri diferite. concentraţii mari de săruri solubile. Ele constituie primele organisme ce populează rocile dezagregate. În urma contopirii gameţilor iau naştere zigoţii care în condiţii neprielnice se transformă în zigochişti sau chişti de repaus care au o mare rezistenţă la temperaturi nefavorabile. grăsimi şi substanţe proteice de rezervă cum este volutina. fiind cuprinse în încrengătura Protozoa. în apele dulci şi ape sărate din mări şi oceane. Cele autotrofe posedă în celule cromatofori. Ca reprezentanţi avem genurile Bodo. Clasa Mastigophora (Flagelata) are în sol forme autotrofe cât şi heterotrofe. Balantiophorus şi Colpoda. Sarcodina. Genurile Nostoc şi Anabaena ce au capacitate de a fixa azotul molecular trăiesc în solurile umede din orezării.. Mastigophora (Flagelata) şi Infusoria (Cilliata). Protista. Oscillatoria şi Lyngbia. leucozina. Amoeba. condriozomii. iar unele specii folosesc azotul molecular. 28 . De asemenea. Rolul protozoarelor în sol este secundar faţă ce acele al bacteriilor şi ciupercilor. Ca substanţe de rezervă în celulele de protozoare s-au descoperit. Înmulţirea sexuată are loc după mai multe diviziuni simple. sărurile de amoniu.iar ca sursă de azot folosesc azotaţii. Sunt mult răspândite în sol. Euglena. Înmulţirea protozoarelor se face pe cale asexuată prin împărţirea celulei în două părţi aproape egale. În sol sunt răspândite protozoare din următoarele clase: Rhizopoda. Clasa Infusoria (Ciliata) cuprinde protozoare care se mişcă cu ajutorul a numeroşi cili care sunt excrescenţe protoplasmatice.5. PROTOZOARELE Sunt organisme unicelulare la care se cunoaşte un anumit ciclu evolutiv şi care reprezintă vieţuitoare complete şi independente. 2. La revenirea condiţiilor favorabile. amidonul. Din clasa Sarcodina cele mai răspândite genuri sunt: Negleria. regn. Din acest grup ca reprezentanţi cităm: Paramoecium. în care se găsesc incluziunile granulare.000 până la câteva sute de exemplare la grmul de sol.

s-a fixat mai mult azot decât la culturile martor. formează colonia să producă mai multe celule tinere care sunt mai active în fixarea azotului molecular. ele constituie o componentă importantă a microflorei solului la care s-au identificat peste 170 de genuri şi peste 800 de specii. La ciupercile din Zigomycotina aparartul vegetativ cu aspect filiform este un sifonoplast. format din hife simple sau ramificate. prin fragmente de tal sau prin înmugurire. După alţi autori în afară de acţiunea indirectă asupra biologiei solului. sau masiv la unele ciuperci din subîncrengătura Basidiomycotina. formând corpuri de fructificare de dimensiuni vizibile cu ochiul liber (carpofori). prin unirea gameţilor care dau produşi de fecundaţie ce poartă denumiri diferite ca: zigoţi.gimnoplast su o asocierede gimnoplaşti ce formează un plasmodiu. Astfel. Morfologia ciupercilor Aparatul vegetativ este un tal prezintă cu constituţie variată iar complexitatea acestuia creşte pe măsura evoluţiei filogenetice. Se trage de aici concluzia că protozoarele fagocitând bacteriile.sexuat. ascospori sau bazidiospori. 29 . protozoarele ar contribui şi la formarea humusului.000 de indivizi pe gramul de sol. De asemeni. 2. Reproducerea ciupercilor Ciupercile se pot reproduce pe mai multe căi şi anume: . fiind cuprinse în regnul Fungi. Pe de altă parte se presupune că protozoarele ar elimina în mediu de cultură unele substanţe stimulatoare pentru dezvoltarea bacteriilor. produc substanţe antibiotice participând în acest fel la antagonismul microbian şi la reglarea echilibrului biologic în sol. format din hife septate. formează asociaţii sub formă de micoriză cu rădăcinile plantelor. sub formă de dermoplast ca la Saccharomycetaceae. Frecvenţa lor în sol variază între 8. asce şi bazidii.000 de specii.asexuat. La ciupercile din subîncrengătura Ascomycotina. 100. Basidiomycotina şi Deuteromycotina. neseptat. Ciupercile au un rol important în natură participând în descompunerea substanţelor organice. aparatul vegetativ poate fi unicelular.000. la ciupercile din subîncrengătura Mastigomycotina aparatul vegetativ este o celulă nudă .vegetativ. iar la majoritatea este un tal filamentos pluricelular. zoospori.000 şi 1.6. CIUPERCILE Ciupercile reprezintă un grup numeros la care se cunosc cca.În unele experienţe cu Azotobacter în culturile la care s-au adăugat protozoare (Colpidium colpoda). prin spori haploidali ce apar pe corpi de fructificare special formaţi pe miceliu. după gruparea sistematică din care ciupercile fac parte. . În urma procesului de reducere cromatică se revine la faza asexuată reprezentată prin spori haploidali ce poartă denumirea de spori imobili. . Talul ciupercilor poate fi filamentos la ciupercile microscopice.

dar într-o anumită perioadă a ciclului ontogenetic cu o nutriţie saprofită. Ciupercile termofile joacă un rol important în procesele de degradare a compostului. Temperatura maximă limită de dezvoltare este de 60-62oC. Acumularea apicală a veziculelor implică o circulaţie acropetală a conţinutului citoplasmatic. afluxul de elemente nutritive realizându-se din regiunile mature în zonele de creştere. Majoritatea ciupercilor pot să se dezvolte într-o zonă de pH cuprins între 4. necesare creşterii în lungime. Te de auto valuare st e 1. Există specii de ciuperci acidofile cu creştere la un pH inferior lui 4. Cyanobacteriile sunt: a) procariote b) eucariote c) entităţi infecţioase 2. Dacă veziculele purtătoare de enzime de creştere sunt prea numeroase. prezentând o nutriţie heterotrofă. . apar ramificaţii laterale la câţiva µ m distanţă de apex. PH-ul. Optimul fiind situat între 5.5 sau acido-tolerante.5-8. care se dezvoltă numai pe substraturi organice în descompunere. Nutriţia. .Unele specii de ciuperci sunt microaerofile. Aeraţia. care se dezvoltă numai în ţesuturi vii.facultativ saprofite. Ciupercile sunt organisme total lipsite de pigmenţi asimilatori. Unele specii sunt termotolerante (20-50oC). .saprofite. dar în anumite condiţii se dezvoltă şi parazit. sunt cele care în majoritatea timpului se dezvoltă pe substraturi în descompunere. Cerinţe faţă de mediu Temperatura. La un moment dat apare o concurenţă trofică între axul principal şi ramificaţiile principale. dar majoritatea sunt aerobe. Protozoarele sunt: 30 .Creşterea Creşterea filamentelor miceliene este strict apicală comparativ cu creşterea intercalară cunoscută la alte organisme filamentoase. Majoritatea ciupercilor sunt mezofile cu un optim de creştere situat între 25-35oC. secundare sau terţiare.parazite.5-7. dată în principal de conţinutul mai scăzut al mediului în elemente nutritive.5. După felul substratului folosit ciupercile se împart în: .facultativ parazite. neputând fi cultivate pe medii artificiale. altele sunt strict anaerobe. Apexul hifelor este bogat în vezicule ce conţin hidrolaze şi sintezaze. sunt ciupercile care în mod normal se dezvoltă ca parazite.

formă paralelipipedică formă de cartuş sau obuz formă de mormoloc. alcătuite dintr-un lanţ de 240 de aminoacizi. 3 . brofite. Ciupercile au o nutriţie: a) autotrofă b) heterotrofă c) paratrofă Rezultate corecte: 1 .bacterii sferice (coci). diatomee). Prionii sunt molecule proteice cu greutatea moleculară de 27 kilodaltoni. cianobacterii = alge albastre-verzi). niciodată ambele) şi capsida virală alcătuită din subunităţi proteice Bacteriile Sunt organisme unicelulare cu o structură complexă de tip procariot. . 2 . REZUMAT MODUL I Poziţia microorganismelor în lumea vie 1. Morfologia bacteriilor .a. Regnul Animalia (animale multicelulare). roşii. Structura virusurilor Genomul viral (ADN sau ARN. Regnul Fungi (ciuperci).a) animale unicelulare b) plante c) organisme unicelulare independente 3. sau cireaşă cu coadă Dimensiunile virusurilor = 17 nm . 2. Virusurile sunt entităţi infecţioase constituite din proteină şi un acid nucleic.2500 nm.b. . traheofite). . 4.bacterii sub formă de bastonaş (bacili).bacterii filamentoase. 5. Regnul Procaryotae (bacterii.bacterii spiralate. 3. brune. Regnul Protista (protozoare. 31 . Morfologia virusurilor formă cilindrică-alungită sau de bastonaş.c. Regnul Plantae (alge verzi. formă sferică (izometrică).

cilii sau flagelii. Reproducerea ciupercilor se poate realiza: vegetativ. Sunt organisme heterotrofe. chimiosintetizante. sexuat. ribozomii. Solul. trebuie să îndeplinească unele condiţii chimice şi fiziologice. eucariote. sifonoplast. şi între plante şi animale. Nutriţia. mezozomii. climatul zonei. De aici rezultă că. Dintre factorii naturali menţionăm: natura rocii-mamă. dezvoltarea şi înmulţirea microorganismelor şi plantelor. Solul apare. eucariote. asexuat. relieful şi vârsta solului. astfel. Nici unul dintre factorii menţionaţi nu poate fi considerat unic sau preponderent în formarea solului. heterotrofe. contribuie la formarea şi fertilitatea solului. Acceptăm definiţia ce consideră solul ca rezultat al unui proces istoric îndelungat şi care se formează sub influenţa factorilor naturali şi ai activităţii omului.. care. Protozoarele. "un corp istoric natural care s-a format din rocă prin influenţa simultană a factorilor fizici. citoplasmă. aparatul fimbrial şi pilii de sex. MODULUL II microbiologia solului MICROBIOLOGIA SOLULUI 1. pentru ca să ofere condiţii vitale optime microorganismelor care îl populează. sporul bacterian.bacterii pătrate. care se realizează fie prin fenomene naturale. fie prin dirijarea lor de către om. Grupe particulare de bacterii Bacteriile glasogene Micoplasmele Actinomicetele Cyanobacteriile (algele albastre-verzi) Sunt organisme procariote. la rândul lor. Ciupercile. aparatul nuclear. tal filamentos. tal masiv.SOLUL CA MEDIU DE VIAŢĂ PENTRU MICROORGANISME Solul a fost definit în diferite feluri. plasmodiu. 32 . Sunt organisme unicelulare. prin diferite metode de întreţinere şi exploatare. pe de o parte. vegetaţia. deoarece ei acţionează simultan. Structura celulei bacteriene ♦ Structura extraparietală formată din: capsulă. 1954). mobile. incluziunile. După felul substratului folosit ciupercile se împart în: saprofite. Aparatul vegetativ poate fi: gimnoplast. solul poate asigura condiţii favorabile pentru creşterea. ca rezultat al interacţiunilor îndelungate între aer şi pământ. facultativ parazite. facultativ saprofite. chimici şi biologici" (Fedorov. fotoautotrofe. ♦ Structura intraparietală compusă din: membrana citoplasmatică. Morfologia ciupercilor. ♦ Peretele celular. pe de altă parte. parazite. vacuolele.

este formată din părţile subterane (rădăcini. Datorită acestor condiţii specifice. dimensiuni. Rădăcinile au în plus un rol important şi în modificarea concentraţiei soluţiei solului (ca urmare a procesului de adsorbţie) şi în eliminarea a numeroase substanţe (în special enzime) care intervin direct în activitatea microorganismelor. de greutate sau de suprafaţă. Cele care trăiesc continuu în sol se adaptează la condiţii staţionare specifice.000 buc. cyanobacterii. contribuie hotărâtor la aprecierea activităţii populaţiei din sol şi a structurii ei. între 5. ciuperci microscopice şi alge. adică de compoziţia lui granulometrică şi de tipul de sol (al stadiului său de dezvoltare). coroborate cu acţiunea factorilor ecologici. buruieni etc. organe sub diverse forme) ale plantelor superioare (agricole./g sol).000 la alge (la adâncimea de 2-5 cm). de condiţiile staţionare ale mediului. rolul protozoarelor în sol nu este pe deplin clarificat. numărul de microorganisme aflate în jurul rădăcinilor (rizosferă) depăşeşte cu mult pe cel aflat în restul solului. coleopterele şi diverse vertebrate care. Deşi este prezent în natură în cantităţi foarte mari.Prezenţa microorganismelor în sol este influenţată în primul rând. Pentru edificarea completă a acestei activităţi. Numărul microorganismelor din sol şi componenţa lor constituie un important criteriu practic în aprecierea activităţii biologice a acestora. Deşi acţiunea lor este cunoscută.000 la actinomicete şi 500-5. Restul de vieţuitoare au fost puse în evidenţă numai după perfecţionarea mijloacelor de mărire a imaginii. râmele (90-500 kg/ha). nematozii (circa 10 mii/mp). 33 . ce va fi utilizată de microorganisme. deoarece este înclus în structura tuturor proteinelor şi a acizilor nucleici. dintre care amintim: protozoarele. între 3. Populaţia solului Populaţia solului este constituită din totalitatea vieţuitoarelor care există în sol. ele formând micropopulaţia solului. CIRCUITUL AZOTULUI Azotul este un element esenţial pentru existenţa vieţii în biosferă. horticole. ele fiind studiate din cele mai vechi timpuri. Aceste condiţii particulare ale solului.000-50. Cea mai importantă indicaţie asupra activităţii microorganismelor din sol este dată de numărul lor în unitatea de volum. Micropopulaţia din sol este reprezentată de microfloră şi microfaună. în mare măsură. se găseşte aproape invariabil în forme inaccesibile plantelor şi animalelor. cuprinde o diversitate mare de organisme. tulpini şi frunze ajunse în sol.000 la ciuperci. Cele care au dimensiuni mai mari formează macropopulaţia solului.) care furnizează solului cea mai importantă sursă de materie organică. apartenenţă sistematică şi activitate biologică. de natura solului. Valoarea absolută a unor microorganisme raportată la un gram de sol. Aceste condiţii depind. dintre care cele mai numeroase aparţin încrengăturii Flagellate.00030. 2. îmbogăţesc solul în materie organică. Macroflora. Macrofauna. variază între 1 milion-1 miliard de bacterii. Ele au o mare diversitate de forme. Microfauna solului este constituită din protozoare monocelulare (între 100-1. viermii inelaţi. furnicile. prin activitatea lor. este necesară şi cunoaşterea activităţii biochimice a microorganismelor. Microflora constituie populaţia cea mai importantă pentru viaţa solului. Macropopulaţia este reprezentată de macrofloră şi macrofaună. Ea este formată din bacterii.

Aceste etape sunt: ♦ fixarea N2.000 ani. Toate procesele desfăşurate pe parcursul celor patru etape sunt mediate numai de bacterii. a impus reconsiderarea acestei posibilităţi. pierderile depăşesc ritmul de înlocuire. ♦ simbioza asociativă. În timp ce în ecosistemele naturale. I. II. criza energetică a ultimilor ani şi apariţia unor efecte secundare nedorite. Din păcate această imensă cantitate este inaccesibilă.bacterii fixatoare de N2 libere anaerobe. din contră. Dacă rezervele de azot din sol sunt limitate. cantităţile de îngrăşăminte chimice cu N2 aplicate au crescut continuu. circuitul azotului este un proces echilibrat. III. IV. cu excepţia unei etape premergătoare amonificării. sub acţiunea a peste 100 genuri de bacterii diferite. ♦ nitrificarea. în sensul că pierderile de azot din sol sunt compensate de procesele de fixare. fapt ce duce la apariţia unor frecvente dezechilibre între nevoia de azot şi posibilitatea de a o satisface. În cursul ultimilor decenii datorită nevoilor crescânde de hrană pentru o populaţie în permanentă dezvoltare. Denitrificarea este procesul prin care are loc reducerea azotului nitric până la azot molecular. este practic inepuizabilă. unele au loc în anaerobioză iar altele în prezenţa oxigenului. descărcări electrice şi prin intermediul precipitaţiilor. Nitrificarea cu cele două trepte intermediare: nitritarea şi nitratarea în care are loc oxidarea NH3 până la nitriţi respectiv nitraţi. direct. azotul gazos atmosferic este convertit la forme fixe (NH4-. ♦ amonificarea. . calculele arătând că aceasta ar putea asigura necesarul pentru cel puţin 800. În cazul celui de-al treilea grup în funcţie de relaţia care se stabileşte între cei doi parteneri: ♦ simbioza Rhizobium . NO3-.leguminoase. Pe cale abiotică fixarea se realizează prin iradieri. care sunt folosite de plante şi introduse în forme organice utilizând energia obţinută prin fotosinteză. îngrăşămintele chimice cu N au îndreptăţit speranţele rezolvării şi pe viitor a satisfacerii nevoilor nutritive pentru populaţie. .bacterii fixatoare de N2 care trăiesc în asociaţie cu plantele. ♦ simbioza Actinomicete . organismelor vii şi mai cu seamă plantelor superioare.neleguminoase. în sistemele supuse procesului de agricultură. Fixarea azotului molecular care se poate realiza pe cale abiotică şi biotică. constă în mineralizarea azotului proteic până la NH3. 34 . Pe cale biotică fixarea azotului molecular este un proces lent şi continuu prin care. NO2-). încheindu-se în acest mod circuitul azotului. Bacteriile care participă la această fixare au fost grupate astfel: . Amonificarea.Circuitul azotului în natură se desfăşoară pe parcursul a mai multor etape care implică desfăşurarea unor multiple activităţi biochimice. proteoliza în care pot acţiona şi microfungii. rezerva de azot atmosferic.bacterii fixatoare de N2 libere aerobe. ♦ denitrificarea. Deşi o perioadă de timp.

Procesul de desfăşoară la o temperatură relativ scăzută de 15-40oC frecvent întâlnite în sol şi la presiune atmosferică normală. 1974). care poate fi astfel redusă la amoniac.culturi de câmp 7-28 kg N/ha. Prin procesele de fixare biologică sunt introduse în sol cantităţi foarte mari de azot.) care anterior se găseau în forme solubile doar ca urme.pădure 58-594 kg N/ha.000 kcal/kg. de asemenea este otrăvitoare. Fixarea N2 de microorganisme libere aerobe În anul 1901 Beijerinck reuşeşte izolarea din sol a două specii de bacterii. Datorită crizei energetice şi efectelor secundare ale îngrăşămintelor chimice cu N. Creşterea conţinutului în proteină la plante sub influenţa îngrăşămintelor cu azot are loc în limita potenţialului genetic al speciei sau soiului. o atenţie tot mai mare se acordă în ultimul timp mecanismelor naturale de fixare a azotului în sol şi în special fixarea biologică. Fenomenul de fixare a azotului de către microorgansime a fost pus în evidenţă în anul 1888 de către Berthelot.angiosperme şi alte plante neleguminoase 7-114 kg N/ha. Reacţia are loc la temperaturi ridicate de cca. nitraţii. constatând că în solul nesteril conţinutul în azot creşte. De asemenea. dar mai ales de planta de cultură.leguminoase 73-865 kg N/ha. 35 .Azotul atmosferic este convertit. sunt reduşi la nitriţi care fiind absorbiţi de sânge reduc capacitatea acestuia de a transporta oxigenul prin formarea metahemoglobinei. Cr etc. cantitatea de azot atmosferic fixată biologic variază între limite foarte largi. Pb.păşuni 13-99 kg N/ha. industrial în NH3 prin procedeul Haber. De aceea excesul de azot duce la o serie de deranjamente şi la acumularea de azot nitric în plante. În funcţie de numeroşi factori. . . La adulţi. care au capacitatea de fixare aerobă a azotului molecular. . astfel: . Acesta a urmărit în paralel variaţia azotului în vase cu sol nesteril şi în vase cu sol steril. Ni. nitraţii sunt convertiţi la nitrosamină care. 500oC şi la o presiune de 300-600 atmosfere. ceea ce presupune un consum ridicat de energie de cca 22. La copii. având efecte toxice asupra plantelor şi microorganismelor (Davidescu. În acelaşi timp excesul de îngrăşăminte chimice cu azot are efecte negative asupra mediului şi uneori asupra omului prin produsele vegetale pe care acesta le consumă. . utilizarea intensivă a îngrăşămintelor chimice duce la creşterea conţinutului solului în unele elemente (Zn. în anul 1971 Hank a sintetizat rezultatele din literatura de specialitate pentru diferite ecosisteme. pe câtă vreme în vasele cu sol sterilizat nu.ape 70-250 kg N/ha. Aceste acumulări în plantele furajere sau alimentare provoacă intoxicaţii grave ce pot duce chiar la moartea individului. Legat de acest aspect. Folosirea în doze excesive a azotului duce la spălarea acestuia şi la îmbogăţirea în nitraţi a pânzei de apă freatică care poate fi utilizată ca apă potabilă sau în adăpatul animalelor. Microorganismele fixatoare de azot posedă un complex enzimatic denumit nitrogenază capabil să activeze tripla legătură a moleculei de azot. . Creşterea concentraţiei acestora peste o anumită limită.

În condiţii nefavorabile de mediu apar chiştii.5 x 1. Pe mediile solide formează colonii lucitoare.Azotobacter mobile. la început incolore. Prin germinare.Azotobacter chroococcum. Celule tinere. datorită pigmentului melanic. Dintre speciile genului Azotobacter cea mai răspândită şi mai eficace este Azotobacter chroococcum. bogate în humus cu reacţie neutră şi se găsesc rar în solurile acide. . albicios. . Morfologia lor este foarte variabilă în funcţie de condiţiile de mediu. cercetările au evidenţiat existenţa şi a altor specii capabile să realizeze acest proces.Azotobacter fluminensis. . vâscoase. 3.Derxia gummosa. turboase şi mlăştinoase.3 µ m. Bacteria se dezvoltă la temperatura cuprinsă între 9-35oC şi la un pH între 5. .5. conţinând numeroase granulaţii constituite din lipide. Dintre acestea cele mai răspândite şi mai cunoscute sunt cele din genul Azotobacter.Ulterior. de rezistenţă a germenului. sunt aproape sferice şi au dimensiuni mai mici de 1. Celulele bătrâne care apar în a 5-a zi de dezvoltare a culturii. cu tendinţa de scurgere prin glisare pe suprafaţa mediului. fapt ce explică descrierea la un moment dat a numerose specii separate care ulterior au fost considerate ca sinonime. .Beijerinckia indica. .. formează un depozit dens albicios şi care mai târziu devine brun-negru. Azotobacter chroococcum prezintă o serie de aspecte morfologice considerate ca făcând parte dintr-un ciclu de evoluţie corelat cu vârsta.Rhodospirillum sp. au aspect de bastonaşe groase de 2 x 4 µ m.Azotobacter vinelandii. . Cu timpul ele se colorează în brun-negru. În condiţii de cultură pe medii lichide Azotobacter formează un văl gros la suprafaţă. 36 . Chiştii sunt prevăzuţi cu un perete gros. care cade treptat la fund. Citoplasma lor este constituită din proteină concentrată. podzolice.8-8. . cu capetele rotunjite. . glicogen etc. Aceştia mai poartă numele de macrochişti. Celulele adulte.Azotobacter agile. izolate sau în perechi. format din două straturi şi apar prin modificarea celulelor adulte sau a celulelor bătrâne. Bacteriile din genul Azotobacter sunt răspândite în natură mai ales în solurile cultivate.Rhodopseudomonas sp.8. Chistul este o formă latentă. În funcţie de vârsta coloniei celulele apar diferenţiat: 1. din chişti iau naştere celule tinere care reiau ciclul descris. fiind foarte sensibilă la aciditate sub pH=5. 2.Azotobacter insigne.Azotobacter macrocytogenes. care sub această formă se menţine viabil mai multe luni sau chiar ani.2 µ m. sunt sferice sau ovale ca nişte coci mari de 2 x 1. volutină. Dintre cele mai cunoscute specii putem enumera: . .

Este strict aerobă, Gram negative şi oxidează complet hidraţii de carbon până la CO2, fără a produce în mediu metaboliţi intermediari. În condiţii optime fixează aproximativ 20 mg N2 pentru fiecare gram de glucide oxidate. Randamentul fixării este variabil de la o tulpină la alta, după natura sursei de carbon. Deosebirile dintre diferitele tulpini constau în viteza acţiunii lor, unele fiind în stare să fixeze în 3 zile 100 % din concentraţia finală, în timp ce altele realizează fixarea întregii cantităţi numai după 12 zile. Fixarea anaerobă a azotului molecular Fixarea anaerobă a N2 a fost evidenţiată încă din 1893 de Winogradski care a reuşit izolarea şi cultivarea pe un mediu nutritiv lipsit de N, a speciei Clostridium pasteurianum, specie mult răspândită în sol. Ulterior au fost descrise şi alte specii anaerobe care aparţin genurile: Desulfovibrio sp., Desulfatomaculum sp., Methanobacillus sp. Clostridium pasteurianum, face parte din grupul bacteriilor butirice. Se prezintă în cazul formelor tinere vegetative sub formă de bastonaş Gram pozitiv, cu capetele rotunjite, cu dimensiuni variabile, cuprinse între 1,5-8 x 0,8-1,3 µ m. Este mobil, cu cili dispuşi peritrichi, adesea fuziform. La celulele bătrâne apar forme de involuţie filamentoase sau cocoide, iar conţinutul celulelor este granulos şi se colorează în violet cu soluţie iodurată Lugol, conţinând substanţe iodofile. Bacteria prezintă un spor central cu diametrul de 1-1,3 µ m; este un microorganism anaerob obligat, care se dezvoltă în condiţii optime la 20-30oC şi la un pH = 7,3-8,9. Cultivat pe un mediu ce conţine substanţe hidrocarbonate dar, lipsit de N, obţine energie din fermentarea acestora şi fixează N2 atmosferic. Cantitatea de N fixat este proporţională cu cantitatea de glucoză fermentată şi este de aproximativ 3 mg pe gramul de glucoză consumată. Randamentul fixării N, de către Clostridium pasteurianum este maxim când este asociată cu bacteriile celulolitice anaerobe care pun la dispoziţie hidraţi de carbon solubili ca glicerina sau manita care se găsesc în sol în concentraţii mici. Fixare anaerobă a N2 are un rol esenţial în solurile puţin aerate sau invadate de apă (mlaştini, orezării) unde Clostridium pasteurinum este principalul fixator de azot. În ceea ce priveşte proporţia dintre cele două specii descrise, Fedorov arată că în soluri Azotobacter chroococcum a fost găsit numai în 30 % din cazuri, în timp ce Clostridium pasteurianum în 70 %, având deci o preponderenţă mai mare. Simbioza asociativă Prima semnalare a fixării N2 de microorganisme asociative a fost făcută în anul 1974. Cercetările efectuate au pus în evidenţă existenţa a mai multor specii de bacterii ale genului Azospirillum sp., Bacillus sp., Klebsiella sp., care trăiesc în asociaţie cu rădăcinile unor graminee. - Azospirillum lipoferum - porumb; - Azospirillum brasilense - grâu, orez; - Bacillus macerans - porumb; - Klebsiella pneumoniae - Poa pratensis. În România prima semnalare a fost realizată în anul 1980 de către Hera.
37

Fixarea asociativă este mai răspândită de aproximativ 5 ori în zonele tropicale faţă de zona temperată. Simbioza Rhizobium - leguminoase În solurile cultivate cu leguminoase, în afară de fixarea N2 atmosferic de către bacteriile libere aerobe sau anaerobe se mai produce şi fixarea de către microorganismele simbiotice care trăiesc în nodozităţile de pe rădăcinile acestor plante. Deşi formarea de nodozităţi pe rădăcinile plantelor leguminoase se cunoaşte din antichitate, fenomenul era considerat ca un proces patologic, tumoral sau datorat unor înţepături de insecte. Abia în 1865, Voronin a descris nodozităţile şi corpusculii ce-i conţin, iar în 1887 Beijerinck a izolat şi descris bacteriile care le produc. Biologia bacteriilor de nodozităţi Bacteriile care produc nodozităţi la leguminoasele cu care trăiesc în simbioză, aparţin genului Rhizobium care cuprinde mai multe specii distincte, cu capacitatea de a infecta numai anumite plante gazde, după cum urmează: Rhizobium leguminosarum - mazăre, bob, linte, R. trifolii - trifoiul, R. japonicum - soia, R. phaseoli - fasolea, R. lupini - lupinul, R. meliloti - lucerna. Activitatea diferitelor specii de Rhizobium este variabilă de la o specie la alta, în funcţie de două proprietăţi biologice importante: infecţiozitatea, care reprezintă capacitatea de a produce nodozităţi şi eficienţa, care se referă la capacitatea de a fixa N2. Bacteriile ajung în zona rizosferică la nivelul perişorilor absorbanţi fiind stimulate de secreţiile radiculare care au rol chimiotactic pozitiv, după care are loc un proces de recunoaştere a celor doi parteneri. Recunoaşterea se realizează prin intermediul unor substanţe specifice denumite generic lectine. După legarea ireversibilă are loc deformarea perişorului radicular, care ia formă de cârlig, sub acţiunea unor substanţe eliminate de bacterii. Ulterior, peretele perişorului absorbant este dizolvat sub acţiunea unor enzime secretate de bacterii şi acestea pătrund în interior formând un cordon de infecţie care ajunge în celulele parenchimului cortical. Cordonul este format la început dintr-o matrice mucoasă în care se găsesc bacterii şi care treptat se acoperă cu o teacă celulozică. Acest manşon este constituit din secreţii ale ambilor parteneri. Pe măsură ce cordonul infecţios înaintează, bacteriile se multiplică continuu şi sunt eliberate fie prin unele fisuri ale acestuia, fie prin extremitatea lui distală şi se aşează la periferia celulelor unde se multiplică activ. În acelaşi timp celulele cortexului radicular infectat se multiplică rapid, transmiţând infecţia bacteriană celulelor fiice. Rezultatul acestei proliferări este nodozitatea, care la început este inclusă în cortexul radicular, apoi îl deformează pe măsură ce creşte şi în cele din urmă îl rupe. Ea apare ca rezultat al invadării şi multiplicării bacteriilor în celulele gazde şi al acţiunii unor substanţe stimulente de tipul auxinei (acid indolilacetic), secretate de bacterii. La leguminoasele erbacee anuale nodulul este o structură efemeră, în timp ce la cele perene durează 5-6 ani, după care suferă modificări degenerative care duc la necrozarea şi detaşarea lui de rădăcină.
38

S-a constatat că în procesul fixării N2 nu toate nodozităţile sunt la fel de active, ele împărţindu-se în două categorii: ♦ Nodozităţi "eficiente", sunt relativ puţin numeroase şi se formează mai ales pe rădăcinile principale; sunt mai voluminoase şi au o suprafaţă netedă sau rugoasă. Aceste nodozităţi conţin un pigment roşu de natură proteică, leghemoglobina (hemoglobina leguminoaselor). Nodozităţile eficiente au o structură caracteristică fiind constituite din mai multe regiuni: - regiunea periferică este reprezentată de cortexul nodozităţilor, format din mai multe straturi de celule, compacte, cu rol de protecţie; - regiunea meristematică, este situată în regiunea distală cu nodozităţi formate din celule neinfectate şi asigură creşterea nodozităţilor prin diviziune; - regiunea centrală este alcătuită din trei zone distincte: a - zona de invazie, situată sub meristem, este formată din celule neinfectate şi celule mărite, infectate; b- zona simbiotică, ocupă porţiunea cea mai mare din nodozităţi şi prezintă două subzone: - subzona simbiotică timpurie, cu celule ce conţin bacterii care nu proliferează; - subzona simbiotică tardivă, celule pline cu bacterii. Este zona de fixare activă a N2. c - zona de senescenţă, corespunde celulelor şi bacteriilor în curs de degenerare sau moarte. ♦ Nodozităţile "neeficiente", sunt mai numeroase, mai mici, cu suprafaţa netedă şi sunt răspândite pe tot sistemul radicular. Infecţia lor este foarte limitată, ele conţin foarte puţine bacterii. Activitatea lor durează numai câteva zile, iar faţă de celelalte sunt nepigmentate. Mecanismul simbiozei plantă-bacterie Bacteriile simbiotice iau energia necesară asimilării azotului molecular, prin procedee de degradare a substanţelor hidrocarbonate furnizate de planta gazdă. La rândul lor bacteriile asimilează N2 atmosferic până la stadiul de acid aspartic care este preluat de plantă. Aceasta, prin transaminare enzimatică în prezenţa acidului piruvic sintetizează alanina. În continuare planta gazdă sintetizează ceilalţi aminoacizi, prin transaminare, pornind de la alanină şi diferiţi acizi cetonici. Leghemoglobina este singurul reprezentant al hemoglobinelor din regnul vegetal, aceasta apare în stadiul activ al fixării, numai în nodulii eficienţi, aflaţi la maturitate, ca rezultat al simbiozei între bacterii şi leguminoase. În acest sens bacteriile aduc nucleul "hem" iar planta "proteina". Pigmentul nu poate fi sintetizat separat nici de bacterii nici de planta gazdă şi fixarea N2 este proporţională cu concentraţia pigmentului din nodozităţi. Simbioza Frankia - Plante neleguminoase (Actinorizele) Actinorizele reprezintă asociaţii simbiotice fixatoare de N2 la aproximaativ 200 specii de angiosperme, care sunt plante leguminoase caracteristice zonelor cu deficit de azot. Bacteriile care trăiesc în simbioză cu aceste plante aparţin genului Frankia, fam. Frankiaceae, ord. Actynomycetales. Cele mai cunoscute genuri de plante în zona noastră: Hippophae, Elaeagnus.
39

40 . fiecare lob reprezentând o nodozitate individuală.Formarea nodozităţilor Modul de recunoaştere între cei doi parteneri şi infecţia sunt asemănătoare ca la simbioza dintre bacteriile genului Rhizobium şi plantele leguminoase. Dacă acest N2 organic ar rămâne ca atare. Evoluţia procesului infecţios determină apariţia unor nodozităţi laterale pe suprafaţa rădăcinilor. În al doilea rând sunt importante prin larga răspândire a plantelor gazdă. Repetarea acestui proces de ramificare şi producerea anuală de noi noduli pe rădăcini duce la apariţia unei grupări compacte cu aspect caroloid. pietriş. formic. După 10-15 zile pe suprafaţa nodulului simplu originar apar lobi noi situaţi în partea apicală. propionic. de aproximativ 6 t/ha. Dezaminarea cu desaturare. Amonificarea Substanţele organice azotate. regiuni subalpine. Dezaminarea reducătoare cu decarboxilare (anaerobă) 5. Dezaminarea hidrolitică şi decarboxilare 3. a îngrăşămintelor verzi şi a bălegarului. rezervele de N2 accesibile plantelor s-ar micşora în fiecare an şi nu ar mai permite creşterea plantelor. la care se adaugă circa 20 de tone reprezentate de restul microflorei şi microfaunei. II. valerianic. temperate. la sfârşitul căruia sunt aduse în stare de NH3. pot rezulta acizii: acetic. Dezaminarea reducătoare 4. Procesul de amonificare propriu-zis este precedat de descompunerea moleculelor proteice prin hidroliză. Se întâlnesc mai multe tipuri de dezaminare şi anume: 1. în afară de NH3. unde suferă un proces de dezaminare. Însăşi celulele bacteriene reprezintă o masă de substanţă organică. Dezaminarea hidrolitică 2. dune de nisip. constau din rezerve humice şi din alţi compuşi acumulaţi în mod natural în sol prin procesul de fixare biologică a N2 şi prin cel de degradare a resturilor organice vegetale şi animale. subtropicale. Dezaminarea oxidativă cu decarboxilare 6. Ele populează terenurile cu deficit mare de azot. tropicale şi de la regiunile de şes până la cele subalpine. soluri sărace. În mod normal însă. butiric. reprezentând 99 % din rezervele totale de N2 din sol. Importanţa deosebită a actinorizelor decurge din faptul că cele mai multe plante gazdă sunt specii pionier. Din asemenea reacţii. cu ajutorul proteazelor extracelulare eliberate de numeroasele specii de microorganisme aerobe şi anaerobe după formula generală: H2O H2O H2O proteină peptone peptide aminoacizi proteinaze peptidaze Aminoacizii rezultaţi din această degradare pătrund în interiorul celulelor bacteriene. terenurile mlăştinoase. aceste substanţe suferă un proces de mineralizare. prezente în regiunile arctice. Formaţiunile simple originale au o asemănare externă evidentă cu nodozităţile de leguminoase. din care rezultă NH 3 şi acidul organic corespunzător. zone de deşert. predominant proteică.

000 tone. actinomicete şi microfungi filamentoşi.care ar fi altfel neutilizat de plante. După 2-3 zile intră în acţiune specii obligat anaerobe cum sunt: Clostridium putrefaciens. Pseudomonas fluorescens. iar restul poate fi fixat în sol. deoarece fiind solubili. La acestea se adaugă grupul urobacteriilor caracterizate prin rezistenţa la concentraţii mari de uree şi la pH alcalin şi prin capacitatea de a elibera cantităţi mari de NH3.000 t N ureic. Hidroliza ureei este realizată de un grup numeros de microorganisme capabile să producă enzima ureaza. ca rezultat al acţiunii microflorei solului asupra aminoacizilor rezultaţi din descompunerea substanţelor proteice. nitraţii reprezintă şi forma sub care N2 din sol este pierdut. Din grupa urobacteriilor fac parte: Bacillus (Urobacillus) pasteuri. Activitatea amonificatoare a urobacteriilor este foarte importantă deoarece ureea conţine 47 % N2 . Nitrificarea Nitrificarea este un proces de oxidare a NH3 şi a altor forme reduse ale N2 anorganic eliberate în sol în cursul procesului de amonificare. B.. Microflora capabilă să producă amonificarea substanţelor proteice este numeroasă şi diferită şi acţionează în timp după cum urmează: La începutul procesului intervin bacterii obligat aerobe cum sunt: Bacillus cereus var. Micrococcus ureae. transformaţi în alcooli. eliberarea de NH3 sub acţiunea micoflorei temporare de putrefacţie. aplicate prin tehnologiile actuale sub formă de cianamidă de Ca. în forme accesibile plantelor. subtilis. mai ales în soluri acide sau se evaporă în atmosferă.. Arthrobacter etc. Corynebacterium sp.. Amonificarea în sens strict poate fi definită deci ca un proces biologic în care se eliberează în sol NH3. În acest proces NH3 poate fi refolosit ca atare. Acest compus fabricat din N2 din aer şi carbură de calciu nu este asimilabil de către plante. Ea suferă în sol unele transformări abiotice şi biotice enzimatice până la NH3. Cantitatea de uree eliminată în natură este mare atingând câteva zeci de milioane de tone pe an. Cea mai mare parte din el suferă în continuare o transformare absolut necesară pentru viaţa din sol. Pseudomonas sp. sunt spălaţi de ploaie sau reduşi la NH3. specii nesporulate ca: Serratia marcescens. micoides. nitraţi sau chiar N2 molecular prin denitrificare. Escherichia coli. Se estimează că populaţia umană ar elimina în 24 ore circa 15. de o serie întreagă de microorganisme. thermoproteolyticus. La aceste cantităţi se mai adaugă îngrăşămintele cu uree.. în nitraţi care reprezintă forma asimilabilă pentru majoritatea plantelor verzi. Planosarcina ureae etc. În acest sens nu este inclusă în amonificare. Sarcina lutea etc..În funcţie de condiţiile de mediu şi natura microflorei. B. Începând cu ziua a 4-a mediul este invadat de mucegaiuri şi degajarea de NH3 descreşte datorită faptului că acestea folosesc NH3 pentru sinteza proteinelor proprii şi produc mult acid care neutralizează amoniacul. 41 . III. iar animalele circa 1. În acelaşi timp însă. care încep să predomine şi fac ca degajarea de NH3 să fie maximă. acumulaţi ca atare. aceşti acizi pot fi oxidaţi complet la CO2 şi H2O (în mediul aerob).500. În acest grup întâlnim specii din genurile: Achromobacter sp. şi specii facultativ anaerobe cum sunt: Proteus vulgaris. perfringens şi unele actinomicete ca: Streptomyces violaceus şi Micromonospora chaleea. C. Bacillus sp. Clostridium sp.

înlocuirea nitriţilor cu nitraţi (HNO2 HNO3). Denitrificarea reprezintă un proces care închide circuitul prin întoarcerea N2 molecular în natură. Dintre microorganismele din flora generală a solului capabile să reducă NO3 la NO2. Nitrospira gracilis şi Nitrococcus mobilis. în solurile fertile. Numărul mare de nitrificatori din solurile fertile. ce realizează etapa a doua a nitrificării.care constă în oxidarea nitriţilor până la nitraţi Nitrificarea care reprezintă a 3-a fază a circuitului azotului în natură.nitrit bacteriile .răspândite practic în toate tipurile de sol. Microorganismele nitrificatoare sunt autotrofe chimiosintetizante care îşi procură prin reacţii chimice oxidative. Bacteriile nitrice (nitratbacteriile) frecvent întâlnite sunt: Nitrobacter Winogradskii. fie că sunt asimilaţi în cursul proceselor de sinteză a protoplasmei acestora (asimilarea nitriţilor). precum şi unele bacterii sulfuroase ca: Thiobacillus denitrificans. fie până la stadii intermediare ca nitriţi. Ele sunt aerobe stricte . Între bacteriile nitroase . pentru oxidarea unei substanţe organice sau minerale. s-a observat că în general numărul microorganismelor nitrificatoare este proporţional cu fertilitatea solului. sunt în parte consumaţi de plantele superioare. Reducerea nitraţilor în procesul de denitrificare se face fie până la N2 sau NH3. Bacteriile denitrificatoare propriu zise ce reduc NO3. iar o cantitate variabilă este spălată de apele de infiltrare şi şiroire. cu toate că o parte din N2 degajat poate fi preluat de fixatorii de N2 anaerobi cum sunt: Clostridium pasteurianum. Condiţiile optime de producere sunt realizate în solurile saturate cu apă şi în structurile profunde în care pot reacţiona următoarele grupuri de microorganisme. care transformă sărurile amoniacale în nitriţi.constă în dispariţia NH3 şi înlocuirea lui cu nitriţi..sunt: Bacillus megaterium. Este sigur că reducerea nitraţilor până la N2 gazos reprezintă pentru solul respectiv o pierdere reală care poate ajunge până la 120 kg N2/ha/an.la N2 sunt: Pseudomonas stutzeri şi Pseudomonas denitrificans. Nitritarea . nitratarea . Pseudomonas aeruginosa etc. Escherichia coli. Nitraţii pot fi folosiţi şi de microorganisme. IV. şi folosesc ca sursă de carbon. Nitratarea. Dealtfel. putând ajunge. inconstant şi relativ rar în condiţii naturale ale solurilor de cultură. energia necesară pentru producerea substanţelor celulare proprii.Natura biologică a acestui proces a fost demonstrată prin suprimarea lui în urma sterilizării solului prin încălzire la 110oC. se datorează şi faptului că primele sunt lucrate şi deci bine aerate. ca rezultat al procesului de nitrificare. 42 . 2. Nitrosococcus oceanus. comparativ cu solurile înţelenite. C mineral din CO2 şi carbonaţi. acesta fiind considerat de unii autori ca un fenomen patologic.putem cita: Nitrozomonas europaea. fie că sunt reduşi. În laborator s-a demonstrat că procesul se desfăşoară în două faze: 1. deoarece aduce substanţele azotate în forma cea mai uşor accesibilă plantelor. Denitrificarea Nitraţii acumulaţi în sol. Nitrosospira briensis şi Nitrosolobus multiformis. iar ca sursă de N amoniacul sau nitriţii. este un proces de importanţă excepţională. acidul hiponitros etc. Semnificaţia procesului de denitrificare este încă controversată. sau prin tratarea cu vapori de cloroform. până la un milion de bacterii pe gramul de sol.

cu atât este stimulată mai puternic activitatea microorganismelor. De exemplu.Indiferente sunt majoritatea ciupercilor. Dezalcalinizarea permanentă şi formarea acizilor. cu bazele absorbite prin schimb cu mineralele argiloase şi coloizii organici. în general. După preferinţele faţă de pH-ul solului. Există o corelaţie între conţinutul de substanţe nutritive şi reacţia solului. mai mare decât cea a plantelor verzi. În cazul când mineralizarea. INFLUENŢA FACTORILOR ECOLOGICI ASUPRA MICROORGANISMELOR Influenţa pH-ului Pentru marea majoritate a micropopulaţiei solului. . pH-ul optim este cel apropiat de neutralitate. reducerea incompletă.Acidofile. Calcarizarea solurilor acide stimulează evident activitatea lor biologică.Bazofile. Din această categorie fac parte cele mai multe şi mai importante microorganisme din sol (Azotobacter. . bacteriile nitrificatoare autotrofe. Aşa se explică de ce în solurile cu reacţie neutră se găseşte cea mai bogată şi variată microfloră.În acelaşi timp. până la stadiile intermediare. este mai puţin dăunătoare pentru fertilitatea solului respectiv. microorganismele pot fi grupate în: . care suportă uşor (chiar preferabil) reacţia acidă a solului. Schimbul este într-un raport echivalent între ionii de hidrogen produşi de rădăcinile plantelor în timpul respiraţiei şi a asimilării substanţelor nutritive. microorganismele celulolitice cele mai active. în cadrul descompunerii substanţelor organice. de nitriţi şi NH3. Temperatura este un factor foarte important pentru cantitatea de humus formată în solurile din regiunile umede cu climă temperată. Consecinţele sunt următoarele: microorganismele respective descompun materialul din care se formează humusul şi produc substanţe de inhibare a creşterii. Cu cât pH-ul solului neamendat este mai scăzut. actinomicetele). predominând ciupercile care preferă aciditatea şi bacteriile anaerobe. . care duce la podzolirea solului. ciupercile. deoarece NH3 poate fi folosit de unele microorganisme heterotrofe. concurează toate celelalte microorganisme din solurile acide.Neutrofile. dovedită prin schimbul de ioni. aciditatea se menţine. Bacteriile au o adaptabilitate foarte mare la oscilaţiile de 43 . Limitele optime ale temperaturii pentru microorganismele din sol sunt între 20-30oC. Influenţa temperaturii Dependenţa faţă de temperatură a microorganismelor este. care preferă un pH în jur de 7. cu o dezvoltare maximă la un pH mai mare de 8 (Bacillus ureolitici). 3. Aceasta duce la o restructurare a microorganismelor. duce la acidifierea solului. degradarea şi unele măsuri de fertilizare nu pot acoperi dezalcalinizarea. pH-ul solului poate fi considerat ca un factor de reglaj al competiţiei pentru hrană. în timp ce nitriţii sunt preluaţi de nitratbacterii şi reoxidări în nitraţi. a căror dezvoltare maximă este la un pH în jur de 3 (genul Thiobacillus). se formează humusul brun.

Microorganismele hidrofile includ germeni care au pragul pF = 2. Uscarea solului peste aceste valori antrenează moartea tuturor microorganismelor.5-5. punctul de ofilire (pF = 4. în general şi activitatea microorganismelor. amilolitice şi cele care degradează substanţele vegetale complexe. cele care îşi desfăşoară activitatea la temperaturi scăzute (cea mai mare parte a micropopulaţiei solurilor polare). în al doilea rând bacteriile din sol nu pierd apă prin transpiraţie ca plantele superioare şi în al treilea rând suprafaţa de absorbţie la microorganisme faţă de masa protoplasmatică egală. fapt ce antrenează o acumulare de azot amoniacal remarcată în solurile în curs de uscare.Psihrofile.9-4. În acest grup se încadrează cele mai multe şi mai importante bacterii din solurile cu climă temperată.temperatură. una dintre consecinţe este predominarea selectivă a unor procese microbiene asupra altora. Existenţa pragurilor diferite ridică probleme de ordin practic deosebit de importante pentru agricultură. Astfel. dar contrar celor observate la plante. amonificatorii ureei şi cei care produc nitrificarea sulfatului de amoniu.2. Microorganismele xerofile sunt cele al căror prag este cuprins între pF = 4. ciupercile şi bacteriile sunt mai sensibile. Astfel. . . Aceasta se întâmplă în cazul umidităţii situate în vecinătatea punctului de ofilire.9. Influenţa apei în sol Activitatea biologică a unui sol tinde să se diminueze odată cu scăderea conţinutului în apă. Moartea microorganismelor la umiditate scăzută este determinată de mai mulţi factori ca. sa constatat că odată cu scăderea temperaturii scade. o parte din microorganismele amilolitice. microorganismele pot fi: . Aici se includ germenii care degradează celuloza.Termofile sunt microorganisme al căror metabolism este intens la temperaturi relativ ridicate. precum şi o parte dintre nitrificatorii sulfatului de amoniu. ce fixează azotul atmosferic. specii de microorganisme din gunoiul de grajd. în cazul umidităţii scăzute predomină procesele de amonificare. comparativ cu actinomicetele. Referindu-ne la dinamica sintezei şi descompunerii humusului. Diferitele grupe de microorganisme au un grad variat de rezistenţă faţă de uscăciune. când predominarea proceselor de celuloliză asupra amonificării. tipul de sol şi structura solului. durata şi nivelul uscării. tipul microorganismului. Această particularitate a microorganismelor faţă de plantele superioare se explică în primul rând prin presiunea osmotică mai ridicată din celulele microbiene. cei care oxidează sulful.6. microorganismele se împart în mai multe grupe: Microorganisme hiperxerofile sunt germeni al căror prag este superior valorii pF = 4.2) nu constituie un prag indicator al încetării activităţii microbiene. De exemplu. este mai mare ca la plante.Mezofile sunt microorganisme a căror optim de activitate metabolică este în jur de 30oC. Se apreciază că limita superioară oricărei activităţi biologice corespunde la pF= 5. Aici majoritatea microorganismelor sunt cele amonificatoare. De asemenea. Aici se găsesc agenţi care descompun carboximetilceluloza. are drept urmare imobilizarea totală sau parţială a azotului mineral. În funcţie de adaptarea la factorul termic. 44 . În funcţie de nevoile de apă.

depinde de compoziţia chimică a diferitelor fracţii minerale şi organice din sol. straturile superficiale ale solului. mai scăzută iarna şi vara. în funcţie de variaţia factorilor climatici. în cursul aceluiaşi an. există o diferenţiere a distribuirii microorganismelor şi a activităţii lor în funcţie de mărimea agregatelor. toamna. Efectul lor în sol este minim. compoziţia chimică este. rezultat al activităţii microbiene a solului. formate sub influenţa unui complex de factori. Microflora fiecărui tip de sol se modifică. ci şi de modificărea condiţiilor de nutriţie pentru microorganisme. a proteolizei şi a denitrificării. mai evidentă în solurile formate din roci vulcanice. o influenţă dăunătoare asupra microflorei solului. specifice pajiştilor alpine şi acelora de sub pădure de molid). Lumina difuză a zilei este necesară activităţii vitale a microbilor sintetizaţi din sol. care sunt cele mai fertile. adesea.Influenţa energiei radiante Lumina solară are. paralel cu modificarea tipurilor de sol. la rândul lor. S-a constatat că. şi ea. microflora solului poate suferi variaţii în decurs de câteva zile sau chiar în timp de 24 de ore. Activitatea microbiană din sol este influenţată şi de textura şi structura solului care. activitatea bacteriilor din genul Azotobacter. pseudogley. Activitatea microbiană a diferitelor soluri Diferitele tipuri de sol. ♦ Soluri cu Pseudomonas lemonnieri şi P. din cauza puterii reduse de pătrundere în acest mediu. în funcţie de tipul de sol. din care fac parte solurile podzolice şi pseudogleizate. Acţiunea bactericidă a lumii se datorează mai ales radiaţiilor din domeniul albastru-violet al spectrului. a unor microorganisme indicatoare. care induc în celulele microbiene formarea de peroxizi sau determină hidroliza proteinelor. Papacostea (1972) a pus în evidenţă existenţa. diminuându-se în adâncime. a dus la o mare variaţie taxonomică a microorganismelor care îl populează. în solurile din ţara noastră. pe baza microorganismelor specifice şi anume: ♦ Soluri cu Mucor rammanianus (foarte acide. Pe lângă variaţiile sezoniere. În zonele temperate. ♦ Soluri cu Pseudomonas acidophilus şi P. Astfel. adesea. a stabilit o clasificare a solurilor. în mare măsură. Pentru acelaşi tip de sol. care nu sunt utilizate pentru exploatarea agricolă. stimulează formarea de nodozităţi la leguminoase. adică apare o variaţie sezonieră a microflorei. 45 . aureofaciens. Variaţia sezonieră afectează în primul rând. Prezenţa în sol a unor elemente radioactive. exprimată prin dominarea unor specii. dispariţia altora sau reducerea numărului lor. Radiaţiile ultraviolete au o foarte puternică acţiune bactericidă la lungimile de undă cuprinse între 2000 şi 3000 Å. caracteristice unor tipuri de sol. chiar şi asupra algelor care sunt fotosintetizante. se schimbă şi micropopulaţia. P. Lumina mai slabă şi o umiditate mai ridicată favorizează descompunerea microbiană a humusului. nu trebuie legată numai de factorii climatici. intensitatea maximă a proceselor microbiene din sol s-a constatat primăvara şi uneori. Variaţia activităţii microflorei din sol.

adesea. În metabioaza transformării sulfului în hidrogen sulfurat şi sulfat. în mod succesiv. care se realizează prin mai multe mecanisme: ♦ Un microorganism produce metaboliţi necesari altuia. Metabioza sau comensalismul bacterian Prin acest fenomen se înţelege relaţiile dintre reprezentanţii a două sau mai multe specii de microorganisme (care convieţuiesc şi se succed) în care unul dintre microorganisme profită iar celălalt în aparenţă. Un exemplu de metabioză foarte strictă este activitatea microorganismelor denitrificatoare: amoniacul este transformat. hemiceluloza şi pectina. Nitratul produs de Nitrobacter este neutilizabil de Nitrosomonas. Pentru a se putea prelucra autotrof o cantitate suficientă de CO2. adică în cadrul unei metabioze. Un alt exemplu edificator este cel privind prelucrarea resturilor vegetale la care participă. adesea. ♦ Un microorganism alterează mediul. Un exemplu elocvent este cauza metabiozei dintre bacteriile aerobe şi cele anaerobe în 46 . acizi organici) sunt utilizaţi de micropopulaţia secundară. sprijinindu-se şi completându-şi activitatea. în acelaşi timp. pe când altele (Cellvibrio şi Pseudomonas) prelucrează celuloza. Grupurile de microorganisme menţionate.4. Un exemplu tipic de conlucrare şi activitate reciprocă este cel oferit de popularea iniţială a rocilor. în sol. când bacterii. Micropopulaţia iniţială se dezvoltă pe seama celulozei din resturile vegetale. În acest caz. din punct de vedere fizicochimic. bine aerisite. zahăr şi amidon) şi compuşi ai azotului (proteine). transformarea nitriţilor în nitraţi se va efectua mult mai repede decât transformarea amoniacului în nitriţi. La descompunerea celulozei participă trei micropopulaţii. deoarece câştigul de energie. ci în succesiunea menţionată. ale solului. iar bazidiomicetele prelucrează ligninele. favorizând astfel dezvoltarea microorganismelor care sunt sensibile la antibioticul respectiv. bacterii. Metabioza reprezintă raporturi generale şi trepte superioare de convieţuire. apar de asemenea raporturi care se evidenţiază prin activitatea şi colaborarea lor reciproc complementară. este interesantă metabioza ce se realizează între bacteriile aerobe şi cele anaerobe din sol. În timpul circuitului biologic al substanţelor. pe baza "diviziunii muncii". iar nitritul în nitrat de Nitrobacter. nici nu profită şi nici nu este influenţat negativ. care explică faptul că bacteriile anaerobe se pot dezvolta şi în straturile superioare. Pe seama microorganismelor moarte din micropopulaţiile primare şi secundare se dezvoltă micropopulaţia terţiară. în cazul formării nitriţilor din amoniac. unele microorganisme degradează sau inactivează unele antibiotice. între microorganismele din sol pot fi pot fi raporturi de convieţuire. Produşii rezultaţi (glucoză. este mult mai mare decât la formarea nitraţilor din nitriţi. De exemplu. sulful produs în a doua etapă poate fi utilizat de către bacteriile denitrificatoare. ciuperci şi actinomicete: bacilii fitofagi şi mucoraceele prelucrează compuşii uşor valorificabili ai carbonului (acizi. în nitrit de Nitrosomonas. ciuperci şi alge albastre trăiesc în vecinătate. cât şi raporturi antagoniste. nu-şi desfăşoară activitatea concomitent. ♦ Un microorganism degradează sau inactivează o substanţă care are un efect toxic asupra celuilalt microorganism. INTERRELAŢIILE DINTRE MICROORGANISMELE DIN SOL S-a mai menţionat anterior că. care oxidează amoniacul.

în timp ce actinomicetele nu se dezvoltă. Sunt şi ciuperci prădătoare care consumă animale mici. De ezemplu.cadrul agregatelor particulelor din sol: cele aerobe se dezvoltă pe suprafaţa agregatelor şi consumă O2. astfel. De exemplu. uneori. După cum s-a mai menţionat. Modificarea mediului prin produşi metabolici. nu se reduce numărul bacteriilor. difuzarea oxigenului în interiorul agregatelor. Sunt şi bacterii şi actinomicete care lizează alte bacterii. Raporturi antagoniste Antagonismul constă în relaţii în care un microorganism sau un fag exercită o acţiune defavorabilă asupra unui alt microorganism. Penicillium vermiculatum este parazit pe Rhizoctonia solani. ce apare când două specii au necesităţi nutritive asemănătoare. Parazitismul este fenomenul prin care un fag sau un microorganism se dezvoltă pe seama şi în dauna altui microorganism. După epuizarea substanţelor uşor asimilabile. Specia cu o creştere rapidă împiedică dezvoltarea speciei cu creştere lentă.Antagonismul microbian propriu-zis. În sol apar următoarele aspecte de antagonisme între microorganismele care îl populează: . De exemplu. trebuie menţionat şi fenomenul de antibioză. Tot aici. prin aceasta favorizează dezvoltarea bacteriilor anaerobe din interiorul agregatelor.000 de bacterii). care inhibă activitatea bacteriei Bacillus subtilis. În locul lor apar actinomicetele care se multiplică rapid. de asemenea. bacteriile sunt o hrană a protozoarelor (protozoarul Rhizopoda consumă în timpul existenţei sale circa 40. ingerează şi digeră. când antibioticul produs de un microorganism poate elimina dezvoltarea altor organisme din sol. iar actinomicetele micolitice sunt streptomicete şi nocardii. produşi ai bacteriilor de fermentaţie. bacterii prădătoare. mări intensitatea proceselor fiziologice ale bacteriilor. care se realizează prin: Concurenţă pentru sursa de hrană. acidul lactic şi acidul butiric. Prădătorismul (predaţia) este un act de agresiune când un microorganism (agresor) atacă pe un altul (prada) pe care îl capturează. De exemplu. de exemplu pe Mucor recuvus. metazoare şi chiar bacteriofagi. cianobacterii şi ciuperci. precum şi de unele tulpini de streptomicete. bacteriile se dezvoltă abundent. Studiul raporturilor antagoniste dintre diferiţi reprezentanţi ai micropopulaţiei solului prezintă interes în sensul dirijării lor pentru protecţia 47 . însă. Liza la cianobacterii şi la algele verzi este efectuată de mixobacterii şi alte bacterii. Streptomyces grisseus produce streptomicină. respectiv ciuperci sau alge. descris anterior. actinomicete. astfel împiedică multiplicarea bacteriilor de putrefacţie. fagii parazitează bacterii. Aceasta din urmă poate fi parazit la rândul ei pe alte ciuperci. protozoare. Astfel de relaţii pot fi considerate ca relaţii de simbioză. ci se poate. consumând resturile organice care nu au fost descompuse de bacterii. De exemplu. bacteriile mor. Sunt şi cazuri când atât parazitul cât şi gazda sunt ciuperci. Fenomenul apare când un organism secretă în mediu produse ale activităţii vitale care inhibă dezvoltarea altui organism sau îl omoară. la începutul descompunerii resturilor vegetale şi animale. Bacteriile micolitice sunt mixobacterii sau tulpini de Bacillus şi Pseudomonas. împiedicând. al cărui mecanism a fost. Prin aceasta. acţionează asupra tuturor microorganismelor asociate şi.

intră adesea cu acestea în concurenţă pentru hrană. simbiontul poate deveni patogen. în relaţiile simbiotice se pot observa şi trăsături parazitare. metabolismului şi înmulţirii organismelor participante. excluzând astfel mijloacele chimice de combatere. Simbioza (mutualismul) Simbioza este o formă de convieţuire între două sau mai multe specii şi constă într-o nutriţie încrucişată: fiecare simbiont produce un metabolit pe care nu-l poate produce celălalt. pe de altă parte. Simbioza lichenilor acţionează asupra formei. astfel încât ele sunt în mod constant prezente în fiecare individ al speciei gazdă (Drăgan şI Kiss. (Simbioza constă în schimbul de sursă de C şi energie şi de sursă de N). pe de o parte şi bacteriile celulolitice. de exemplu. lichenii). cianoficee filiforme şi cloroficee unicelulare. Ei reprezintă forma superioară de simbioză dintre microorganisme.plantelor cultivate. De aceea. Simbioza poate ave loc între parteneri aparţinând unor grupe diferite de microorganisme şi anume: a) Între diferite bacterii. iar cele de Azotobacter fixează mai mult N2. ca şi alte simbioze dintre microorganisme şi plantele superioare. în anumite condiţii. de exemplu. Se apreciază că între microorganismele din sol şi plantele superioare se stabilesc relaţii de simbioză. simbioza constă şi într-o pătrundere morfologică reciprocă a ambilor parteneri (ex. Aspectul cel mai concludent este cel privind relaţiile dintre rădăcinile plantelor şi microorganisme. c) Între bacterii şi alge. deoarece prezenţa bacteriilor în sol poate să aibă un efect favorabil asupra plantelor de cultură. bazidiomicete. de preferinţă. e) Între ciuperci şi alge. În formele ei superioare. Apreciind beneficiile reciproce între microorganismele simbiotice ca paraziţi care. iar din partea ciupercilor. culturile bacteriene respiră mai intens. simbioza dintre bacteriile denitrificatoare şi cele fixatoare de azot. La formarea lichenilor participă adesea. dezvoltându-se în acelaşi mediu natural (sol) cu microorganismele. ciliatul Spirostomul teres conţine Chromatium vinosum. rezultă că simbioza. Poate că termenul de "concurenţă" nu este cel mai potrivit. de exemplu. este o infecţie atenuată. INTERRELAŢIILE DINTRE PLANTELE SUPERIOARE ŞI MICROORGANISMELE DIN SOL Plantele superioare. au evolut până la un stadiu de toleranţă mutuală completă. numai rareori. În cele ce urmează ne vom referi la câteva aspecte ale relaţiilor dintre microorganisme şi plantele superioare (simbioza dintre rizobii şi plantele leguminoase. Multe protozoare conţin bacterii endosimbiotice. din partea algelor. 1986). 5. b) Între bacterii şi ciuperci care se bazează. potenţial dăunătoare unuia dintre parteneri. Uneori. de exemplu. care prezintă multe neajunsuri. "împreună cu specia gazdă. plantele de cultură pot avea o acţiune favorabilă asupra florei bacteriene din sol. în prezenţa protozoarelor. d) Între bacterii şi protozoare. între Azotobcter şi unele alge. S-a constatat că. mi ales pe un schimb de factori de creştere. Din cele expuse. 48 . lichenii. în acest caz. şi invers. ascomicete şi.

Zonele rădăcinilor mai apropiate de suprafaţa solului au o rizosferă mai bogată în bacterii decât zonele rădăcinilor. care se găseşte la adâncime. în special cel al bacteriilor. numită ''zona periradiculară". . Prezenţa mai multor microorganisme (în special bacterii) în rizosferă decât în solul nerizosferic (fără rădăcini). fapt ce constă în modificarea echilibrului dintre diferite grupe de microorganisme din sol. iar la lucernă şi trifoi mai multe decât la leguminoase. alge şi protozoare R/S este între 2 şi 3). ♦ A doua zonă. cât şi prin structura speciilor de microorganisme. fitohormoni care stimulează germinarea şi apoi creşterea plantei. . Numărul bacteriilor în rizosferă este influenţat de următorii factori: . În rizosfera plantelor predomină bacteriile nesporogene. Pe suprafaţa rădăcinii se găsesc cele mai multe bacterii. are o rază de 0-0. În această zonă. Intensitatea efectului rizosferic la bacterii se exprimă prin raportul R/S (rizosferă/sol nerizosferic) care. este mult mai mare decât în zona fără seminţe în curs de germinare.5 cm. numărul microorganismelor. Pentru aceasta este necesar să definim câteva noţiuni (spermatosfera şi rizosfera). Solul din jurul perilor radiculari conţine mai multe bacterii decât cel din jurul celorlalte zone ale rădăcinii.Distanţa dintre zonele rădăcinii şi suprafaţa solului. În mod treptat. la rândul lor. Efectul rizosferic se manifestă nu numai sub aspect cantitativ (număr de microorganisme). Flora bacteriană din rizosferă creşte în cursul dezvoltării plantei. chimic şi biologic. Achromobacter şi 49 . după care scade evident. . ♦ A treia zonă sau "rizosfera externă" ("edatosfera") cuprinde microorganismele care se găsesc la o distanţă mai mare de 0. ♦ Prima zonă.Faza de vegetaţie. Aceasta.Conţinutul solului în substanţe nutritive. În cadrul rizosferei sunt trei subzone (după Berezova. în detaliu fixarea simbiotică a azotului atmosferic). În rizosfera gramineelor perene se găsesc mai multe bacterii decât la cele anuale. Flavobacterium. .Distanţa dintre suprafaţa rădăcinii şi particulele de sol. cuprinde microorganismele care se găsesc la o distanţă de 0. pentru că microorganismele utilizează substanţele eliminate de seminţe în timpul germinării lor şi produc.Zonele rădăcinii.Specia plantei. în general este de 5:10 (la actinomicete. Aspectul cel mai important îl considerăm cel privind relaţiile dintre sistemul radicular al plantelor şi microflora solului. 1950) care se deosebesc între ele atât în privinţa densităţii microbiene. În solurile fertile.5 cm de rădăcină.5 cm de rădăcină. de pe aceeaşi plantă. . numită "rizosfera internă" (rizosfera propriu-zisă). bastonaşele Gram-negative din genurile Pseudomonas. Rizosfera Rizosfera este zona de sol care înconjoară rădăcinile şi este influenţată de acestea din punct de vedere fizic.au fost prezentate când s-a descris. ci şi calitativ. ajungând la o valoare maximă în perioada înfloritului. se numeşte efect rizosferic. spermatosfera se transformă în rizosferă. raportul R/S este mai mic decât la solurile sărace. ciuperci. Ea cuprinde microorganismele de la suprafaţa rădăcinilor. datorită acţiunilor specifice dintre microorganismele solului şi plantele superioare. Spermatosfera este zona de sol care înconjoară seminţele în curs de germinare.

. dintre care menţionăm: condiţiile de nutriţie. Excreţiile radiculare conţin: aminoacizi. Aportul bacteriilor constă în următoarele: . Aspectul de simbioză dintre plante şi ciuperci este încă mult discutat. Bacillus mesentericus flavus ş. în schimb. S. cum este cumarina. baze azotate.Au efect fitosanitar prin antagonismul ce are loc între microorganismele saprofite şi cele patogene. secretă metaboliţi cu acţiune energetică.Îmbunătăţesc condiţiile nutritive ale plantelor prin mineralizarea compuşilor organici. din punct de vedere mecanic. Azotobacter. Principalele specii microbiene care au această capacitate sunt: Pseudomonas sinuosa. pH-ul. a sistemului radicular.Stimulează creşterea plantelor prin fitohormonii pe care îi produc şi care sunt absorbiţi de rădăcinile plantelor. lăsând resturi de ţesuturi care sunt utilizate ca hrană de microorganismele din sol. sub formă accesibilă plantelor. în sensul că nu se ştie precis dacă este vorba de simbioză. fluorescens. eliberează CO2. P. temperatura. . Azospirillum ş.a. Cantitatea şi calitatea produşilor eliminaţi de rădăcinile plantelolr sunt determinate. vitamine şi alţi factori de creştere) şi. care activează sau inhibă creşterea lor. Ciupercile de micoriză iau de la plante substanţe nutritive organice (glucide.). K ş. acizi organici simpli. N. structura solului. orhidee) şi dicotiledonate superioare (de exemplu.Descompun unele substanţe fitotoxice. umiditatea. glucozide ş. pe lângă baza ereditară. menţionăm că ciupercile asociate cu rădăcinile arborilor cu funcţie de micoriză se deosebesc de paraziţii adevăraţi ai 50 .a. Bacteriile din rizosferă sunt acelea care utilizează excreţiile radiculare şi substanţele provenite din exfolierea ţesuturilor radiculare. enzime. plantele lemnoase şi ierboase). cu o mare capacitate de înmulţire şi capabile să se hrănească cu produsele de eliminare ale rădăcinilor.). Relaţiile dintre rădăcinile plantelor şi microorganismele din rizosferă Aportul plantelor. K. când s-ar acumula într-o cantitate mare. Se citează cazuri când ciupercile de micoriză produc fitohormoni şi apără plantele de unii paraziţi. aeraţia şi altele care condiţionează buna creştere şi dezvoltare a plantelor şi. Rădăcinile influenţează. desmoliticum. Rolul sanitar al microorganismelor în rizosferă mai constă în faptul că ele consumă unele substanţe eliminate de rădăcinile plantelor care pot deveni dăunătoare. favorizează absorbţia apei şi a substanţelor nutritive minerale (P. . parazitism sau comensalism. enzimatică. ca şi acelea care prin metabolismul lor produc substanţe ce inhibă înmulţirea altora. În ceea ce priveşte "acuzaţia" de parazitism.a. P.Agrobacterium (în rizosfera unor plante se dezvoltă şi Rhizobium. P. lumina.a. producând N. Micoriza sau simbioza ciupercilor cu rădăcinile plantelor Micoriza este rezultatul simbiozei ciupercilor cu multe monocotiledonate (de exemplu. vitamine. Bacteriile cu un potenţial ridicat de sinteză a substanţelor biologic active din rizosferă. precum şi cu muşchii (Bryophyte) şi ferigile (Pteridophyta). şi de unii factori externi. ajung dominante în structura microbiologică a rizosferei. în special. Ceea ce este cert este că micorizele arborilor sunt simbioze. Ca etc. zaharuri.

în general. în primul rând. În acest caz. cu perspective promiţătoare. Sunt şi cazuri când solul conţine substanţe care inhibă creşterea ciupercilor şi.partener al simbiozei . privind inocularea solului şi a puieţilor cu ciuperci de micoriză. Fagaceae).să devină parazit şi deci să dăuneze plantei. iar în cele supuse unei inundaţii de durată sunt distruse complet. Totodată emit hife şi spre exterior. de însuşirile fizice şi chimice ale solului. Folosirea micorizei în agricultură este o problemă în cercetare. plante ierboase ale căror rădăcini sunt normale (cu peri radiculari). Solurile pajiştilor sunt. Trebuie să reţinem. prin aceasta. în primul rând. se poate ca ciuperca . Betulaceae. se menţine echilibru necesar prin digerare de ciuperci. Micorizele ectotrofe sunt frecvente la arbori (Pinaceae. Rădăcinile acestora sunt acoperite cu un manşon micelian. a căror rădăcini nu au perişori radiculari. În acest caz. planta gazdă care utilizează produşii de digestie poate fi considerată ca un parazit al ciupercii. că digestia unei părţi a hifelor ciupercilor de către plante are un rol important în stabilirea echilibrului fiziologic dintre ciuperci şi planta gazdă. de activitatea individuală a partenerului respectiv. Digerarea ciupercilor (funcologia) trebuie privită. Majoritatea ciupercilor de micoriză preferă solurile cu o reacţie puţin acidă. totuşi. În solurile de pădure. Dezvoltarea micorizei este determinată. Când planta gazdă este puternică. ca o reacţie de apărare a plantei. găsindu-se la arbori. Când activitatea individuală a plantei gazdă este în dificultate. Avantajele şi dezavantajele convieţuirii dintre cei doi parteneri depind. Acestea din urmă pătrund între celulele parenchimului cortical al rădăcinii şi formează o reţea intercelulară numită "împletitura lui Harting". 51 . Cele mai frecvente ciuperci simbiotice sunt bazidiomicetele superioare (mai rar forme inperfecte sau ascomicete). ciupercile care formează micorize au viaţa nelimitată. iar altele spre interior. arbuşti. Micorizele pot fi ectotrofe sau endotrofe. pe lândă însuşirile fiziologice ale partenerilor simbiozei şi de condiţiile de mediu. Hifele intracelulare ale micorizelor endotrofe sunt digerate de planta gazdă. ciupercile endotrofe emit hife în spaţiul intercelular şi în interiorul celulelor scoarţei şi epidermei. în primul rând. Conţinutul solului în vitamine şi aminoacizi influenţează răspândirea şi activitatea ciupercilor care formează micorize. stimulează creşterea ei. E posibil să apară şi fenomenul invers. de la care se emit unele hife spre exterior (sol). ci. Există şi forme care preferă solurile acide sau puternic alcaline.rădăcinilor prin aceea că nu acţionează toxic asupra gazdei. lipsite de ciuperci care formează micoriza. Micorizele endotrofe sunt mai frecvente decât cele ectotrofe. din contră. dezvoltarea micorizei. Se pare că humusul are o influenţă directă şi pozitivă asupra micorizei.

4 . 2 . 3 .b. 6 .c.a. Fixarea aerobă a azotului molecular este realizată de: a) Azotobacter chroococcum b) Clostridium pasteurianum c) Rhizobium leguminosarum d) Frankia alni 4. Fixarea N2 este realizată de: a) virusuri b) bacterii c) cyanobacterii d) alge e) protozoare f) ciuperci 2. În cazul rizosferei se stabileşte o relaţie de: a) neutralism b) simbioză c) antagonism 7. 52 .b.Test deauto evaluare 1. 5 . Micorizele reprezintă simbioza dintre plante şi: a) ciuperci b) bacterii c) alge d) protozoare Rezultate corecte: 1 .a. 7 . Nodozităţile "eficiente" de pe rădăcinile de leguminoase conţin un pigment: a) galben b) albastru c) roşu d) alb 5.a.c.c. Metabioza este o relaţie de: a) parazitism b) prădătorism c) simbioză d) neutralism 6. Azotul este utilizat de plantele superioare sub formă de: a) azot molecular (atmosferic) b) nitriţi c) nitraţi d) amoniac e) monoxid de azot 3.

este formată din părţile subterane (rădăcini. Circuitul azotului ♦ fixarea N2. de condiţiile staţionare ale mediului. Influenţa factorilor de mediu asupra microorganismelor Influenţa pH-ului După preferinţele faţă de pH-ul solului. indiferente. Interrelaţiile dintre plantele superioare şi microorganismele din sol Spermatosfera Rizosfera Micoriza Micorizele ectotrofe Micorizele endotrofe 53 . furnicile. Influenţa temperaturii În funcţie de adaptarea la factorul termic. ♦ denitrificarea. Microfauna solului este constituită din protozoare monocelulare. cuprinde nematozii. xerofile. microorganismele se împart în mai multe grupe: Microorganisme hiperxerofile. 3. Macrofauna.REZUMAT MODUL II MICROBIOLOGIA SOLULUI 1. acidofile. Parazitismul Prădătorismul Simbioza (mutualismul) 5. Modificarea mediului prin produşi metabolici. hidrofile 4. organe sub diverse forme) ale plantelor superioare. ♦ amonificarea. ciuperci microscopice şi alge. Populaţia solului: Macroflora. Microflora este formată din bacterii. bazofile. râmele. viermii inelaţi. Interrelaţiile dintre microorganismele din sol Metabioza sau comensalismul bacterian Raporturi antagoniste Concurenţă pentru sursa de hrană. microorganismele pot fi grupate în: neutrofile. coleopterele şi diverse vertebrate. termofile. Solul ca mediu de viaţă pentru microorganisme Prezenţa microorganismelor în sol este influenţată în primul rând. Influenţa apei în sol În funcţie de nevoile de apă. cyanobacterii. tulpini şi frunze ajunse în sol. microorganismele pot fi: psihrofile. ♦ nitrificarea. mezofile. 2.

Termenul generic al fermentaţiei (lat. 54 . mucegaiurile care au proprietatea de a degrada în condiţii de anaerobioză diferiţi compuşi organici ai carbonului cu formarea de substanţe cu o condiţie chimică mai simplă. care apar obişnuit prin degradarea glucozei până la acid piruvic. Microorganismele utilizate în procesele fermentative de tip industrial au următoarele calităţi ce pot fi astfel sintetizate: . aceea în care. Iniţial fermentaţiile se produceau sub acţiunea micoflorei "spontane". 2. cu formarea unor cantităţi relativ mari de substanţe cu valoare utilă sau economică. propionică etc. Fermentaţiile sunt procese biochimice determinate de enzimele unor microorganisme cum sunt bacteriile. în anumite condiţii de cultură. ea studiază rolul microorganismelor în apariţia unor modificări utile a diferitelor produse alimentare. De cele mai multe ori unul dintre produşii rezultaţi predomină cantitativ şi ca stare caracterizează procesul de fermentaţie alcoolică. ca şi posibilităţile de compatere a microorganismelor dăunătoare pentru evoluţia normală a proceselor fermentative sau pentru buna conservare a produselor alimentare. Din descompunerea anaerobă a hidraţilor de carbon rezultă o serie întreagă de produşi finali cu 1. cu ajutorul cărora se obţin produse de calitate superioară. se produce o efervescenţă a mediului lichid în special în vasele foarte mari (de exemplu la mustul de struguri care fermentează). enzimele necesare pentru transformarea substratului în sensul dorit. precum şi condiţiile optime de activitate ale microorganismelor care produc transformări chimice în diferite substraturi. levurile. sălbatice. 3 sau 4 atomi de carbon. lactică. se îmbunătăţeşte randamentul şi se scurtează durata procesului tehnologic. sau în amestec cu specii dăunătoare. De asemenea. În prezent pentru a se preveni aceste inconvenienţe se recurge la microorganisme selecţionate. producând uşor şi în cantităţi mari. caracteristic pentru faza de intensitate maximă a procesului fermentativ. modalităţile de a dirija această activitate microbiană. butirică.cresc rapid şi pot fi uşor cultivate în cantităţi mari pe medii ce conţin substanţele organice corespunzătoare.MODULUL III Microbiologia fermentaŢiilor Microbiologia fermentaţiilor studiază caracteristicile biologice şi biochimice. Aceste microorganisme sunt slab sau inegal active. a căror activitate diminuează calitatea produsului final.au capacitatea de a-şi menţine constant proprietăţile fiziologice.fervere = a fierbe) a fost ales pentru a indica aspectul de lichid care fierbe. care se găsesc pe suprafaţa sau în interiorul produsului supus fermentaţiei. . datorită eliberării CO2 sub formă de bule de gaz.

sucurile de fructe.materii prime amidonoase. .realizează aceste modificări.materii prime zaharoase. amidonurile. Sarcina ventriculi. secară. orz. cu conţinut scăzut de 1-5 % zahăr. după relaţia globală: 55 . chimică. sterilizare. cu formarea unor produşi folositori. rezultate din cartofi. antibiotice).producerea pe cale fermentativă a unor alimente (produse lactate. ca malţul de cereale.biosinteza a diferite substanţe chimice (alcooli. fermentaţii şi alte procese tehnice. Temperatura optimă de activitate este de 28-32oC. care se pot utiliza după transformarea hidrolitică a amidonului din compoziţia lor în zaharuri mai simple. . porumb. fie anumite substanţe chimice ca acizii diluaţi. provenite de la bacterii şi mucegaiuri.materii prime celulolitice. Fermentaţia alcoolică este una din cele mai importante fermentaţii industriale. sau acţiunea asociată a unora din aceşti agenţi. fermentabili. farmaceutică a parfumurilor şi cauciucului. produsă de drojdiile sălbatice. Thermobacterium mobile. macerans. melasa rezultată ca deşeu de la fabricarea zahărului şi leşiilor sulfitice ce rezultă ca deşeu de la fabricarea celulozei.Tulpinile sel. Microbiologia industrială mai studiază şi aplică metodele de combatere a alterărilor microbiene a alimentelor cu ajutorul conservării prin refrigerare. ce au capacitate superioară de fermentaţie. acid citric. graţie căruia obţin în mediu anaerob energia necesară manifestărilor vitale. Microorganismele de utilitate industrială sunt astăzi folosite pentru procese ca: . În acest scop se folosesc fie preparate enzimatice. Fermentaţia alcoolică poate fi spontană. celulozele şi hemicelulozele trebuiesc hidrolizate sau convertite în zaharuri cu molecula relativ simple şi fermentabile.ecţionate au capacitatea de a suporta concentraţii mari de alcool şi de a consuma cantităţi mari de hidrocarbonate pentru sintezele lor proprii. a diferite zaharuri. sau dirijată prin introducerea în materialul de fermentat a unor suşe de drojdii selecţionate. . acid lactic. în special de către unele drojdii. deoarece alcoolul este întrebuinţat curent în industria alimentară. cânepă prin topire). care prin fierbere cu acizi sub presiune se hidrolizează cu formarea de hidraţi de carbon mai simpli. prezente în natură. . rezultate din industria hârtiei ca lemnul şi stuful. provenite din sfecla de zahăr sau trestia de zahăr. brânzeturi) a unor băuturi alcoolice (vin. hidraţi de carbon. Microorganismele care produc fermentaţia alcoolică a zaharurilor sunt reprezentate de ciuperci în principal din genul Saccharomyces şi unele bacterii ca. prin procesul de fermentaţie alcoolică a hidraţilor de carbon. Fermentaţia alcoolică Alcoolul etilic sau etanolul (CH3CH2OH) se obţine prin fermentarea completă. Bacillus acetosetilycus etc. B. abundente în natură şi sunt grupate astfel: . urmată de separarea prin distilare şi purificare a alcoolului obţinut.obţinerea de produse folosite în industria textilelor (fibre de in. acetonă. fermentaţiile de către levuri. acid acetic. 1.. sau enzime de natură microbiană. în condiţii relativ simple şi puţin costisitoare. Aceste drojdii au un echipament enzimatic foarte bogat. Materiile prime folosite la fabricarea alcoolului sunt ieftine. Înainte de folosirea lor în fermentaţiile industriale. bere) şi a furajelor însilozate.

sub acţiunea drojdiilor din flora naturală sau a unor tulpini selecţionate. La fermentarea mustului prezintă un randament ridicat realizând în medie 1 ml alcool pur din 1. În general.l SO2 total. se face în vase speciale deschise. bacterii şi ciuperci care iau parte la procesul de fermentaţie.000 pe gramul de sol. fam. ape. de "îmbolnăvire" a vinului. Cryptococcaceae. atât ca forme vegetative cât şi forme de rezistenţă. Temperatura optimă este de 20-25oC şi suportă concentraţii de până la 250-300 mg. Răspândirea levurilor Levurile sunt larg răspândite în natură. fie un rol negativ. cerevisiae). Utilizarea microorganismelor în vinificaţie Vinul este o băutură alcoolică nedistilată. Levurile apar pe boabe în timpul maturării acestora şi sunt răspândite de insecte (în special Drosophylla) prin intermediul particulelor de praf şi nu în ultimul rând odată cu stropii provocaţi de ploi. uneori chiar mai mult. care se obţine prin fermentaţia alcoolică a mustului de struguri. Prezintă acelaşi randament în alcool dar are o 56 . Fermentaţia mustului. unde numărul lor este în medie de ≈ 250. starea de sănătate a recoltei.C6H12O6 2CH3-CH2OH + CO2 2. După declanşarea fermentaţiei ele pun stăpânire rapid pe mediu pentru ca la sfârşitul procesului numărul lor să scadă foarte mult. Ascomycotina. conţinutul în zahăr al mustului etc. când declanşează unele procese fermentative care duc la efecte nedorite. pe plante. Deuteromycotina (Fungi imperfeţi). Levurile ce se găsesc pe struguri aparţin la mai multe specii. flori. Saccharomycetaceae şi în subîncr. Levurile acestei specii au formă elipsoidală sau globuloasă. fam. Levurile Levurile sunt ciuperci microscopice care au capacitatea de a produce fermentaţia caracteristică a mediilor ce conţin zaharuri (levere = a ridica). cunoscută din cele mai vechi timpuri. prezintă importanţa cea mai mare pentru fermentaţia mustului.7 g zahăr şi rezistă până la concentraţii de 16 % vol. Ele sunt grupate din punct de vedere sistematic în subîncr. fructe etc. există un număr însemnat de microorganisme. având fie un rol pozitiv în cazul fermentaţiilor normale. se întâlnesc în stratul superficial cuprins între 2-10 cm iar în solurile podgoriilor până la 30-40 cm. Pe struguri. Această levură este specifică regiunilor calde unde strugurii realizează concentraţii ridicate în zahăr. Principalele levuri întâlnite în vin Levuri sporogene Saccharomyces ellipsoideus (Sacch. proporţia dintre ele fiind diferită în funcţie de mai mulţi factori: condiţiile climatice. alcool. ele se întâlnesc în sol. Saccharomyces oviformis. în must şi respectiv în vin. obţinut prin zdrobirea strugurilor recoltaţi la maturitate. Se prezintă sub formă ovală. uneori rotundă. Solul este considerat rezervorul principal al levurilor.

uvarum. 57 . demidulci şi dulci. În schimb trebuie inactivată sau înlăturată din vinurile demiseci. Are capacitate mare de a asimila azotaţi. fermentans şi Hansenula anomala. acetat de etil. Excepţional de rezistentă la SO2 (700-1000 mg/l) şi este specifică musturilor păstrate cu doze mari din acest antiseptic. care în condiţii oxidative provoacă vinurilor boala denumită "floare". Saccharomyces italicus. Levuri nesporogene Torulopsis stellata. se aseamănă sub raporul activităţii fermentative cu Saccharomyces ellipsoideus dar sunt puţin întâlnite în vinuri. ellipsoideus. obţinute din musturi bogate în zahăr. alcool. levură prezentă constant pe struguri şi în musturi care fermentează. alcool. uvarum. acetat de amil pe care îl formează şi care imprimă mirosuri neplăcute. ellipsoideus depăşind uneori 18 % vol. întrucât majoritatea accidentelor de refermentare se datoreşte acestei specii. Prezintă o rezistenţă mai mare decât levurile apiculate. sunt încadrate în categoria levurilor patogene. este o levură de dimensiuni mari. osmophila. bailii). florentinus. la concentraţii de SO2 şi alcool dar mai scăzută decât Sacch. sunt levuri specifice în general regiunilor viticole meridionale.putere alcooligenă mai mare decât Sacch. Este o levură patogenă pentru vinurile demiseci sau dulci aflate în butoaie sau sticle cărora le provoacă refermentări. Levură apiculată. Sacch. Specia devine dominantă spre sfârşitul fermentaţiei şi suportă concentraţii de până la 300 mg/l SO2 total şi 100 mg/l SO2 liber. dar regulat. specifică vegetaţiei calde. Saccharomyces chevalieri. rar întâlnită pe struguri şi în musturi normale. Este folosită pentru obţinerea vinurilor cu un conţinut de până la 12 % vol. Saccharomyces bayanus. afectează calitatea vinurilor prin proporţii ridicate de esteri. alcool. provoacă declanşarea fermentaţiei aşa cum în regiunile răcoroase acest proces este declanşat de Kloeckera apiculata. Saccharomyces rosei. P. De asemeni. Sacch. putându-se dezvolta până la concentraţii de 12 % vol. Cum majoritatea levurilor fermentează mai întâi glucoza în vinurile dulci-licoroase zahărul restant este constituit în principal din fructoză. Este considerată o bună levură de finisaj la prepararea vinurilor seci. Pichia membranefaciens. pentru vinuri cu rest de zahăr precum şi pentru recolte atacate de mană şi putregai cenuşiu. Saccharomyces acidifaciens (Sacch. Saccharomycoides ludwigii. Levură prezentă pe struguri stafidiţi în urma apariţiei mucegaiului nobil. cantităţi importante de zahăr fără formarea de acizi volatili. de formă apiculată. Specie rezistentă la concentraţii mari de SO2. sunt levuri cu putere alcooligenă slabă. Provoacă îmbolnăvirea vinurilor demiseci şi dulci sulfitate. au proprietăţi asemănătoare speciei Sacch. Hanseniospora valbyensis. la care obţinerea de vinuri cu aciditate volatilă scăzută este o problemă dificilă. ellipsoideus dar cu o fermentare mai lentă decât aceasta. Au proprietatea de a fermenta lent. Contaminarea este facilitată de proprietatea ei de a fermenta cu uşurinţă fructoza lăsând neatinsă glucoza. H. este prezentă în toate regiunile viticole dar se întâlneşte în proporţii foarte mici la fermentarea mustului când formează proporţii mărite de acizi volatili şi glicoli. H.

glutinis sunt levuri denumite şi mucilaginoase deoarece produc mucilagii în musturi şi vinurile tinere sărace în aciditate şi formează pigmenţi carotenoizi galbeni până la roşii. Speciile acestui gen sunt cunoscute sub denumirea de "levuri de floare"producând boala denumită floarea vinului. Mucegaiurile. produce în vie infecţia strugurilor pe vreme ploioasă. boabe. alcool. Prezintă o sensibilitate mai mare decât levurile eliptice la SO2. pe utilajele şi pereţii pivniţelor.1 g zahăr. Mai frecvent se întâlnesc în vinurile bolnave de floare. obişnuit aerobe. Ele consumă pentru l ml alcool pur 2. este o altă specie care este folosită la fabricarea berei. Numele genului se datorează acţiunii unor specii de a imprima berei britanice gust şi aromă caracteristice în urma unor procese secundare de fermentaţie. Puterea alcooligenă este redusă realizând 4-5 % vol. Se întâlnesc în pivniţele de vinuri în care formează împreună cu unele bacterii şi alte ciuperci depuneri mucilaginoase pe pereţii umezi. 58 . sunt foarte răspândite în natură. având unul sau ambele capete ascuţite. caracterizată prin formarea unei pelicule la suprafaţa vinurilor slab alcoolice. Acestea apar pe bace la faza de pârgă. sensibile la alcool prezintă o rezistenţă mare la temperaturi ridicate (50-60oC) şi la acţiunea substanţelor alcaline (fosfat trisodic 1 %). este extrem de răspândită pe toate fructele în regiunea cu climat temperatrăcoros. datorită capacităţii mari de înmulţire şi de răspândire precum şi a rezistenţei mari la condiţiile mai puţin prielnice de mediu. precum şi la suprafaţa mustului în primele etape de vinificaţie. alcool Mucor circinelloides. Rh. are capacitatea de a produce fermentarea mustului până la 5-7 % vol. păstrate în vase incomplet pline. Mucegaiurile Ciupercile care formează colonii pufoase vizibile cu ochiul liber. Sunt frecvent întâlnite în vii. Rezistă la acţiunea acidului boric până la concentraţia de 3 %. Mycoderna vini). Candida vini (Candida vini. iar la maturitatea deplină a strugurilor reprezintă 99 % din totalul levurilor existente în acest moment. Mucor racemosus. cunoscută şi sub denumirea de levură sălbatică. Deşi. având o capacitate foarte mare de înmulţire. pe frunze. concentraţie maximă până la care această specie poate rezista. Rhodotorula mucilaginosa. În cazul în care se află complet scufundate în must ciuperca se prezintă sub formă de fragmente de sifonoplast. randamentul în alcool este mai scăzut decât al levurilor eliptice. Kloeckera apiculata. în sol. Prezintă celule sub formă de lămâie. întâlnindu-se aproape în toate mediile. Ele declanşează fermentaţia mustului. În practică sunt cunoscute sub denumirea de levuri apiculate. Prezenţa lor favorizează formarea de acetat de etil şi alţi compuşi ce dau mirosuri intense cu iz de şoarece. oţetite. Speciile acestui gen sunt întâlnite în proporţii mici în musturi şi vin.Brettonomyces intermedius. în practică sunt denumite mucegaiuri.

. Merulius lachrymans. pe rafturi.. pe butoaie. Aspergillus niger. În unele pivniţe acest mucegai se dezvoltă pe pereţi într-un strat gros cu aspect de catifea şi datorită capacităţilor sale de a purifica aerul şi de a regla umiditatea atmosferică. realizează condiţii deosebite pentru maturarea şi învechirea vinurilor. neplăcute la gust. 59 . căzi. gluconic etc. Producţia scade mult. cu miros specific de mucegai şi care se îmbolnăvesc uşor. pătrunzând în lemnul doagelor. care conduce la obţinerea unui must de înaltă calitate. boabele atacate fiind complet distruse. Rhizopus nigricans este frecvent pe strugurii vătămaţi. se dezvoltă în crame şi pivniţe. vase vinicole etc. grilaje. Botryotinia fuckeliana prezintă ca formă conidiană Botrytis fuckeliana şi produce "putregaiul cenuşiu al strugurilor". cu aspect buretos. oxidează parţial glucidele cu formarea oxizilor citric. de culoare brună sau albă. altele numai lignina. În unele toamne secetoase. Vinurile obţinute din strugurii atacaţi de această ciupercă sunt slab alcoolice. Se dezvoltă pe toate substraturile lemnoase dar şi pe pereţii pivniţelor şi chiar pe ramele de fier. uneori cu peste 40 %. denumită popular ciuperca igrasiei sau buretele de casă. dar se obţin vinuri cu o aromă buchet deosebită şi foarte plăcută. Dacă contaminarea se extinde devreme se pot produce pierderi de recoltă importante. mustul obţinut are gust amar. Când atacă strugurii copţi. Această boală apare la intrarea în pârgă şi este favorizată de crăparea sau rărirea pieliţei boabelor. Cladosporium cellare. sârme etc.Mucor piriformis. se întâlneşte mai frecvent pe suporturi lemnoase din pivniţe. stelaje şi orice obiect din lemn pe care se formează un miceliu alb. Prezintă capacitate mică de fermentaţie. În timpul fructificării secretă esteri cu gust şi miros caracteristic de mucegai ce se transmit vinului. datorită capacităţii acesteia de a provoca microcondensarea pe suprafaţa hifelor sale. cu dimineţi nelipsite de rouă apare aşa numitul "putregai nobil". produce putrezirea boabelor incomplet coapte sau strugurii vătămaţi de insecte sau grindină. a moleculelor compuşilor organici şi anorganici în stare de vapori. producţia în unii ani putând fi diminuată cu 60-90 %. formând pe suprafaţa substratului degradat un mucegai de culoare negricioasă. Speciile genului Merulius formează substanţe cu miros specific neplăcut. formând un mucegai negru. Genul Merulius cuprinde specii extrem de păgubitoare care se dezvoltă în pivniţe. Penicillium glaucum. În acest caz scade mult conţinutul boabelor în apă şi creşte concentraţia în zahăr (de la 200-220 până la 400-500 g/l). În crame şi pivniţe se dezvoltă pe dopuri. Aspergillus glaucus. transformând lemnul într-o masă moale. formează un mucegai alb-cenuşiu şi filamente izolate sau cordoane compacte. în pivniţe sau pe utilajele folosite în vinificaţie. unele atacă numai celuloza. pe vase vinicole. dopuri. oxalic. existenţi în aerul din pivniţă.

bacteriile au fost grupate în: . Genul Acetobacter Acest gen grupează specii cu celule sub formă de bastonaşe dispuse izolat. Bacteriile acetice Sunt microorganisme aerobe. 60 .bacterii lactice. Unele dintre ele în anumite condiţii pot contribui prin activitatea lor la îmbunătăţirea acesteia. precum şi a acidului acetic a lactaţiilor şi aminoacizilor. dar pot fi întâlnite de asemenea în crame şi pivniţe. pe lângă levuri şi mucegaiuri se găsesc şi bacterii.Bacteriile vinului Bacteriile prezintă o mare importanţă pentru calitatea vinurilor. precum şi în musturi sau vinuri. Temperatura optimă de dezvoltare este 25-30oC dar variaţia acesteia poate fi cuprinsă între 7-41oC. este vâscos. cu un optim de 30oC. cele mai multe pot provoca vinurilor transformări nedorite şi chiar îmbolnăviri grave. mai ales când sunt păstrate în vase incomplet pline.bacterii acetice.ciclul Krebs nu este complet. în perechi sau lanţuri ce sunt imobile sau prevăzute cu cili dispuşi peritriche. subţire. Speciile genului Acetobacter produc oxidarea etanolului până la acid acetic. Genul Gluconobacter Cuprinde bacterii asemănătoare din punct de vedere morfologic cu speciile genului Acetobacter. Ciclul Krebs este prezent şi activ. Produc oxidarea moderată a etanolului până la acidul acetic la un pH=4. .nu oxidează acidul acetic şi lactaţii până la CO2. .Acetobacter pasteurianus. În perioada recoltării strugurilor pe pieliţa boabelor.Acetobacter peroxydans. . . se întâlnesc atât pe strugurii sănătoşi cât şi pe cei vătămaţi. cunoscut şi sub numele de cuib de oţet. uleios. Speciile cele mai importante sunt: .5. Într-un al treilea caz vălul format atinge mai mulţi milimetri grosime. Alteori acest văl este mai gros. Astfel. aproape transparentă cu reflexe irizante şi care poate urca rapid pe pereţii vasului. speciile genului Gluconobacter sunt lofotriche (3-8 cili la fiecare pol) faţă de ciliaţia peritriche la Acetobacter. la un pH de aproximativ 4. După procesele pe care le declanşează. hidrofob şi se colorează pe măsura îmbătrânirii în brun. îndeosebi pe suprafaţa internă a butoaielor şi cisternelor în care se fermentează mustul sau se păstrează vinul şi care nu a fost corect curăţate şi întreţinute. greu de desfăcut şi care cu timpul cade la fundul vasului. Se dezvoltă la temperaturi cuprinse între 5-42oC.Acetobacter aceti. Bacteriile acetice care se dezvoltă în vin formează la suprafaţa acestuia un văl sau o peliculă care uneori poate fi albuie. Singurul criteriu de diferenţiere îl reprezintă flagelaţia când aceasta există. Fiziologic se deosebeşte de genul Acetobacter prin următoarele proprietăţi: .

fermentaţia malolactică.degradarea glicerolului şi a altor componenţi. izolate sau grupate. alcool etilic. cu celule de formă sferică. . . Specii heterofermentative: .Pediococcus cerevisiae. . . acid acetic etc). Te deauto valuare st e 61 . Sunt nesporulate. Fermentează glucidele. Prezintă două specii importante: . Produc fermentaţia malolactică numai în vinuri foarte acide.Leuconostoc oinos A. Nu degradează acidul citric şi tartric. Descompune energic acidul malic şi în măsură mai mică acidul citric. este specia cea mai frecventă în vinuri. Genul Pediococcus Cuprinde bacterii Gram (+) cu aspect sferic grupate sub formă de diplococi sau tetracoci.Leuconostoc gracile. P. Genul Leuconostoc Cuprinde bacterii Gram (+). Genul Lactobacillus Grupează bacterii Gram (+) şi cuprinde atât specii homofermentative cât şi specii heterofermentative. imobile. Specii homofermentative: Lactobacillus plantarum se prezintă sub formă de bastonaşe scurte. .degradarea acidului tartric. nesulfitate sau cu un conţinut redus de SO2. X. dispuse sub forma unor şiraguri de mărgele ca şi streptococii. ovoidă sau alungită.Lactobacillus hilgardii. citric. iar acidul malic numai la pH ridicat. din acest motiv nu sunt considerate dăunătoare.transformarea glucidelor în acid lactic şi alţi produşi secundari (glicerol. homofermentative. .Lactobacillus brevis. .Lactobacillus fructivorans. Lactobacillus casei. Principalele specii: . se prezintă sub forma unor bacili lungi şi subţiri izolaţi sau grupaţi.Bacterii lactice Reprezentanţii acestui grup sunt facultativi-anaerobi şi participă la o serie de transformări în vin şi anume: .Pediococcus pentosacens.

b. Fermentaţia alcoolică a mustului este realizată de: a) bacterii acetice b) mucegaiuri c) levuri d) bacterii lactice 2. 62 . 5 . 4 .c.1.c. 3 . Fermentaţia malolactică a vinului este produsă de: a) levuri b) bacterii lactice c) bacterii acetice d) mucegaiuri Rezultate corecte: 1 . 2 .c. Putregaiul nobil al strugurilor este produs de: a) Merulius lachrymans b) Aspergillus niger c) Botryotinia fuckeliana d) Cladosporium cellare 5. Specia cu putere alcooligenă cea mai mare este: a) Candida vini b) Kloeckera apiculata c) Saccharomyces oviformis d) Saccharomyces ellipsoideus 4. Permanentizarea levurilor se realizează: a) pe vasele de vinificaţie b) pe plantele de viţă de vie c) în sol d) în aer 3.c.

2. Penicillium spp Merulius sp.materii prime amidonoase. Mucegaiurile Mucor spp. Saccharomycoides sp. Hanseniospora spp Levuri nesporogene Torulopsis sp Brettonomyces sp Candida sp. Rhizopus sp Aspergillus spp.materii prime zaharoase.. Kloeckera sp Rhodotorula sp.REZUMAT MODUL III 1. Utilizarea microorganismelor în vinificaţie Levurile Principalele levuri întâlnite în vin Levuri sporogene Saccharomyces spp Pichia spp. . Botryotinia sp Bacteriile vinului Bacteriile acetice Genul Acetobacter Genul Gluconobacter Bacterii lactice Genul Pediococcus Genul Leuconostoc Genul Lactobacillus 63 . Cladosporium sp. .materii prime celulolitice. Fermentaţia alcoolică Materiile prime folosite la fabricarea alcoolului sunt: .

Microscopul optic este format din două părţi şi anume: . Căruciorul este prevăzut cu o riglă gradată şi cu un "vernier" pentru determinarea poziţiei obiectivului de observat. Preparatul se fixează pe platină cu ajutorul a doi cavaleri (lame metalice flexibile) sau se aşează pe aşa numitul "cărucior mobil". au permis a fi văzute particule cu dimensiuni de 100 de ori mai mici ca cele observate cu microscoapele optice cele mai puternice.MODULUL IV LUCRĂRI PRACTICE 1. 4. 64 . platina. Platina poate fi pătrată sau rotundă şi prezintă în centru o deschidere circulară pentru trecerea razelor luminoase. Tubul microscopului are la partea inferioară revolverul. 2. este fixată de coloană şi intercalată între dispozitivul de iluminat şi tubul microscopic. mai ales la microscopul electronic. Platina sau masa microscopului. EXAMENUL MICROSCOPIC AL MICROORGANISMELOR Microscopul este un instrument optic cu ajutorul căruia pot fi văzute şi studiate corpuri foarte mici. pe ea fixându-se preparatul de examinat. Perfecţionări ulterioare. În revolver se înşurubează obiectivele într-o anumită ordine.partea mecanică. Microscoapele au suferit în decursul timpului multiple perfecţionări care au permis să se mărească imaginea obiectivului de cercetat de mai multe mii de ori. care este constituit din două calote concentrice dispuse una peste alta şi unite la mijloc printr-un şurub. Piciorul microscopului are în general forma de potcoavă sau la tipurile moderne. în aşa fel ca rotirea acestuia în sensul acelor de ceasornic să aducă în axul optic al microscopului obiective din ce în ce mai puternice. Corpul microscopului sau coloana. în cele două direcţii de deplasare. 1. Platinele pot fi fixe sau mobile. tubul şi dispozitivele de punere la punct a imaginii (viza macrometrică şi viza micrometrică). fiind în cel din urmă caz deplasabile cu ajutorul a două şuruburi de centrare. . 3. 3. forma paralelipipedică în care este inclusă şi sursa de lumină. situate mult sub limita vizibilităţii cu ochiul liber. 2. Partea mecanică a microscopului este la rândul ei constituită din: 1 piciorul microscopului.partea optică. poate face corp comun cu piciorul sau este legată cu ajutorul unei articulaţii care permite înclinaţii până la 90o.

Aceste obiective se deosebesc prin corecţia mai mult sau mai puţin perfectă a aberaţiilor cromatice şi de sfericitate. după ce acestea au trecut prin condensator. care dau o primă imagine reală mărită şi răsturnată a obiectivelor de examinat.obiective acromatice. La obiectivele uscate acest mediu este aerul a cărui indice de refracţie (n=1) este foarte diferit de indicele mediu al sticlei (n=1. Diafragma iris se găseşte situată deasupra inelelor portfiltre şi serveşte la limitarea fasciculelor de raze provenite de pe oglindă. . Când se foloseşte lumina artificială se lucrează cu filtru albastru care permite o mai bună apreciere a nuanţelor în raport cu obiectivul folosit. iar cea concavă când se lucrează fără condensator şi cu obiective mici. ce poartă numele de filtre.5). în raport cu obiectivul folosit. Obiectivele se mai împart în: obiective uscate şi obiective umede sau cu imersie. La obiectivele cu imersie mediul ce separă lentila frontală de lama portobiect este lichid. mată sau colorată diferit. Tubul este fixat printr-un jgheab vertical la coloana microscopului şi poate fi mişcat cu ajutorul unui şurub cu cremalieră. este înnegrit în interior pentru a nu reflecta lumina. Oglinda îndreaptă razele luminoase furnizate de către sursa naturală sau artificială în axul optic al microscopului. Obiectivele sunt de două categorii şi anume: . al cărui indice este (n=1. diafragmă şi condensator.obiectivele şi ocularele. Oglinda are o faţă plană care se foloseşte când se lucrează cu condensatorul. Dispozitivul de punere la punct a imaginii este format din două perechi de şuruburi. el mai utilizat este uleiul de cedru. Obiectivele sunt sisteme de lentile. Diafragma poate fi închisă sau deschisă. cu un indice de refracţie apropiat de cel al sticlei. Condensatorul. Aparatul de iluminat fixat sub platină. ce intră în condensator. care concentrează lumina pe preparatul de observat. Punerea la punct a imaginii se face cu ajutorul vizei micrometrice care este situată în coloana microscopului. .obiective apocromatice.La partea superioară a tubului se află ocularul. această imagine este din nou mărită şi transformată în imagine virtuală. situat sub platină este format dintr-un sistem de lentile convergente. Între oglindă şi condensator se găseşte de obicei un inel care se poate scoate la nevoie din axul optic al microscopului şi în care se pot aşeza discuri de sticlă. Imaginea furnizată de obiectiv este prinsă de către ocular. în sus şi în jos.515). Acestea diferă după natura mediului ce se interpune între lentila frontală şi obiectul de examinat. El se compune din: oglindă. situat la partea superioară a tubului. 65 . are ca scop să permită observarea preparatului microscopic prin lumina transmisă. Prima pereche serveşte la mişcări rapide prin intermediul cremalierei şi se numeşte viză macrometrică.aparatul de luminat. Partea optică a microscopului este formată din: .

privind lateral. este produsul dintre puterea de mărire a obiectivului şi cea a ocularului. fie lumina artificială. pentru care. cu o cârpă moale care nu lasă scame. Cel mai obişnuit procedeu de măsurare microscopică este al ocularului micrometric care se etalonează cu micrometru obiectiv. observăm că lentila frontală a obiectivului cu imersie ajunge în contact cu picătura de ulei de cedru. Ele transformă imaginea dată de obiectiv într-o imagine virtuală. După terminarea examinării. obţinându-se o luminozitate mai mare a imaginii.În cazul obiectivelor uscate. după ce s-a făcut centrarea perfectă a sursei de lumină. Se pune apoi o picătură de ulei de cedru pe lamă şi se coboară tubul microscopului cu viza macrometrică până ce. Este constituit dintr-o lamă portobiect pe care este gravată la 66 . Dispozitivul optic al microscopului obişnuit permite o mărire medie între 900 şi 2000 ori. suferă reflexia totală în momentul trecerii din lama de sticlă în aer. folosind oglinda plană şi condensatorul ridicat. Pentru obiectivele cu imersie. vapori. După ce s-a montat preparatul de examinat pe platină. Micrometrul obiectiv este etalonul ce stă la baza măsurătorilor microscopice. iar uleiul de cedru de pe obiectivul cu imersie se şterge cu pulpa degetului. Fiind de dimensiuni foarte mici. după centrarea luminii. Obiectivul cu imersie se şterge din timp în timp cu vată cu xilol. mărită şi dreaptă. nu se pot măsura direct. Prin interpunerea uleiului de cedru între lentila frontală a obiectivului şi lama portobiect se suprimă reflexia totală şi refracţia. se pune preparatul pe platină şi se fixează cu cei doi cavaleri. înainte de a pune preparatul de platină. depăşeşte o anumită valoare. în raport cu axa. cu diafragma deschisă. după încetarea lucrului se pune în cutia lui sau se protejează cu o husă din folie de polietilenă. se va ridica tubul cu ajutorul vizei macrometrice până la o distanţă mai mare decât distanţa frontală a obiectivului celui mai mic (2-3 cm). toate razele luminoase a căror înclinare. înainte de a scoate lama de pe platina microscopului se ridică tubul microscopului cu viza macrometrică pentru a nu se zgâria lentila frontală a obiectivului. se coboară tubul cu ajutorul vizei macrometrice până ce apare imaginea. MĂSURĂTORI MICROSCOPICE Microorganismele au dimensiuni care se încadrează între anumite limite şi care caracterizează genurile şi speciile respective. după care se foloseşte viza micrometrică. Punerea la punct a imaginii microscopice se face diferenţiat: Pentru obiectivele uscate. Se întreţine periodic ştergând ocularele şi obiectivele cu piele de căprioară sau în lipsă. Sursele de lumină Pentru luminarea preparatului microscopic se utilizează fie lumina zilei. Puterea de mărire a microscopului. acizi şi umezeală. Întreţinerea microscopului Microscopul trebuie ferit de praf. ci indirect cu ajutorul unei scări arbitrare. Ocularele Ocularul este alcătuit din două lentile plan-convexe montate într-un cilindru metalic şi separate între ele printr-o diafragmă. Din acest moment vom privi prin ocular şi vom continua coborârea tubului cu ajutorul vizei micrometrice până ce imaginea este clară. furnizată de diferite tipuri de lămpi.

mijloc o scară lungă de 1 mm. după care se măsoară lungimea. Pentru a se mări precizia. care ne dă mai exact valoarea dimensiunilor unor microorganisme. Pe el este o scară de 1 cm împărţită în 100 de părţi. Pentru a cunoaşte pentru fiecare combinaţie de ocular şi obiectiv pe care le are un microscop. Numărul de diviziuni ce rezultă din măsurătoare se înmulţeşte cu coeficientul micrometric al combinaţiei ocular obiectiv cu care s-a lucrat şi se obţine astfel valoarea în micrometri a dimensiunilor căutate. Intervalul care separă două diviziuni este de 1/100 mm (0. se recomandă să se facă un număr mai mare de măsurători şi apoi media lor. în felul acesta putem determina uşor un număr anumit de diviziuni. Determinarea indicelui micrometric Se aşează nicrometrul ocular în tubul ocularului. Micrometrul ocular are formă circulară. 2. coeficientul micrometric va fi: 5x10 50 = =5 10 1 0 Coeficientul micrometric se calculează pentru fiecare combinaţie de ocular şi obiectiv şi de obicei se fac tabele din care se extrag valorile necesare gata calculate. iar lama micrometrului obiectiv pe platina microscopului. Pentru a uşura observaţia. se fixează lumina şi imaginea. STERILIZAREA Prin sterilizare se înţelege distrugerea sau îndepărtarea microorganismelor dintr-un spaţiu sau de pe o suprafaţă dată. valoarea în micrometri a unei diviziuni de pe micrometrul ocular. Astfel. n oc = numărul de diviziuni ale micrometrului ocular care s-au suprapus peste un anumit număr de diviziuni ale micrometrului obiectiv. fiind un disc de sticlă cu diametrul potrivit. se determină indicele sau coeficientul micrometric după cum urmează. iar din 10 în 10 diviziuni câte o linie şi mai lungă.1 mm sau 100 µ m. Se potriveşte scara micrometrului ocular ca să se suprapună peste cea a micrometrului obiectiv. Pentru efectuarea măsurătorii unui microorganism se procedează în felul următor: Se pune lama portobiect sau frotiul pregătit pe platina microscpului. divizată în 100 părţi egale. deci fiecare diviziune are 0. după primele 5 diviziuni mici avem o diviziune ceva mai lungă. dacă 5 diviziuni ale micrometrului obiectiv acoperă 10 diviziuni ale micrometrului ocular. Metodele folosite 67 . Diviziunile sunt şi aici diferenţiate pe lungimi ca şi la micrometrul obiectiv. lăţimea sau diametrul obiectivului respectiv cu ajutorul scării micrometrului ocular care a rămas montată în ocularul respectiv. încât se poate introduce în montura metalică a ocularului.01 mm sau 10 micrometri = 10 µ m). Pentru calcularea coeficientului micrometric ne servim de formula: nobx 10 în care: noc n ob = numărul de diviziuni ale micrometrului obiectiv care se suprapune peste un anumit număr de diviziuni ale micrometrului ocular.

Sterilizarea prin căldură uscată se poate realiza în mai multe moduri: . Flambarea serveşte la sterilizarea pipetelor în momentul întrebuinţării. în acest fel substanţele organice aflate eventual pe obiect sunt carbonizate. pipetele gradate. vor fi ambalate în hârtie pergament. eprubete. până la înroşire. sfărâmicioase şi nu mai asigură o protecţie suficientă împotriva unei eventuale reinfectări. Acţiunea distrugătoare a căldurii asupra microbilor se exercită prin coagularea proteinelor care intră în constituţia acestora. sticlăria ce urmează a fi supusă sterilizării se pregăteşte în prealabil. timp de câteva secunde. astfel obiectele care vin în contact cu aerul rece se pot sparge. radiaţiile ultraviolete şi ultrasunetele. bisturie. după care se lasă se se răcească aparatul sub 100oC. Instrumentele de metal ca. centrifugarea. Astfel. . iar plăcile Petri. Pentru a fi menţinută în stare sterilă şi curată. 68 . după ce a fost spălată. fie sub formă de căldură uscată sau de căldură umedă. Menţinerea temperaturii la 180oC trebuie să dureze o oră.încălzirea la roşu se foloseşte pentru sterilizarea fierului sau ansei de platină şi a spatulei înainte de întrebuinţare şi după. a gâtului flacoanelor şi al eprubetelor. Sterilizarea prin căldură umedă este mai des folosită în microbiologie deoarece se realizează distrugerea eficace a germenilor la o temperatură mult mai joasă.flambarea constă în trecerea obiectului de câteva ori. . pense nu se flambează deoarece se deteriorează. plăci Petri. Această metodă se foloseşte pentru sterilizarea obiectelor de sticlă (baloane. filtrarea. curăţată şi uscată.în acest scop sunt numeroase şi utilizarea lor depinde de natura mediului pe care îl sterilizăm. eventual eprubetele se pot introduce în coşuri de sârmă special confecţionate. Sterilizarea prin căldură Este metoda cel mai des utilizată în microbiologie. Obiectele de sterilizat se introduc în etuvă care se reglează pentru temperatura de 180oC şi se aşează în interiorul etuvei pe rafturi. mojarele. vor fi acoperite cu dopuri de vată. pense). Dacă temperatura în etuvă depăşeşte 180oC dopurile şi hârtia de ambalaj devin brune. eprubetele şi pipetele. metodele de sterilizare pot fi de două feluri: prin agenţi fizici şi prin agenţi chimici. Pentru a ne asigura că s-a realizat temperatura de 180oC se introduce în etuvă odată cu sticlăria de sterilizat puţină zaharoză care se caramelizează la 170oC. pâlnii. De obicei înainte de sterilizare instrumentele respective se lasă să se răcească puţin.sterilizarea prin aer cald se bazează pe carbonizarea materiei vii cu ajutorul temperaturii înalte: aerul încălzit la 180oC în etuvă distruge atât formele vegetative cât şi sporii în timp de o oră. prin flacără. bisturie. înainte de a-l deschide. foarfeci. Sterilizarea prin agenţi fizici În acest scop se folosesc mai multe metode de sterilizare cum sun: căldura. căldura umedă având putere de pătrundere mai mare. mojare). fiole etc. capsulele etc. sau prin carbonizare. instrumente chirurgicale (foarfece. metoda constă în a menţine obiectul de sterilizat în flacăra unui bec de gaz sau a unei lămpi de alcool.) obiecte din porţelan (capsule. baloanele. După natura agentului. tuburi de sticlă.

La partea superioară este acoperit cu un capac care se închide ermetic cu ajutorul unor şuruburi speciale (buloane) şi al unei garnituri de azbest sau cauciuc. seringi cu armătură metalică (acestea trebuiesc montate înainte de introducerea în fierbător). Sterilizarea prin vapori produşi continuu la 100oC se realizează în autoclav. prin vapori sub presiune şi la temperatura sub 100oC (pasteurizarea şi tindalizarea). pentru a evita pericolul de explozie al aparatului. la o atmosferă temperatura creşte la 120oC timp de 30' şi la 2 atmosfere se realizează o temperatură de 134oC timp de 10'. lăsând robinetul de evacuare a vaporilor deschis. timp de 30'. o supapă de siguranţă care permite ieşirea vaporilor în cazul depăşirii presiunii prea mari. iar pentru a se ridica punctul de fierbere. Cazanul prezintă la partea inferioară un orificiu prin care se face legătura cu un tub de nivel prin care se controlează nivelul apei în autoclav şi un robinet de scurgere a apei. câte o oră pe zi la temperaturi între 56-65oC într-o baie de apă. în scopul de a le menţine valoarea factorilor activi. în apa distilată de adaugă borax. sub acţiunea căldurii. distrugându-se atât formele vegetative cât şi sporii. metoda serveşte la sterilizarea substanţelor care se degradează cu uşurinţă la temperaturi mai ridicate. Tindalizarea este o metodă de sterilizare fracţionată sau discontinuă. prin care se realizează o sterilizare completă. Prin această metodă se distrug numai formele vegetative şi se foloseşte pentru sterilizarea substanţelor ce se degradează uşor. Fierberea este folosită curent la sterilizarea unor instrumente ca. În capac sunt practicate orificii în care sunt montate următoarele dispozitive: un manometru pentru indicarea presiunii de vapori în autoclav. Metoda constă în încălzirea substanţelor ce urmează a fi sterilizate. Prin această metodă nu sunt distruse unele forme sporulate care rezistă până la 120oC. de aceea obiectele sterilizate prin fierbere se folosesc în următoarele două ore şi nu se menţin un timp mai îndelungat. Încălzirea are ca scop distrugerea formelor vegetative. Această metodă se aplică lichidelor supuse unei alterări rapide. El se compune dintr-un cazan cu pereţi groşi. urmată de răcirea bruscă şi menţinerea la +4oC. timp de trei zile succesiv. 69 . Se foloseşte apa distilată pentru a se evita depunerea sărurilor pe obiectele de sterilizat. un robinet pentru evacuarea aerului şi a vaporilor. Explicaţia eficienţei metodei este aceea că treptat rezistenţa sporilor sub influenţa căldurii cedează sau că formele vegetative sunt distruse după ce sporii au germinat în intervalul celor trei zile. Pasteurizarea se realizează prin încălzirea pe baia de apă a substanţelor repartizate în diverse flacoane la temperatura de 55-95oC. Aparatul folosit pentru sterilizarea prin vapori sub presiune se numeşte autoclav.Sterilizarea prin căldură umedă se poate realiza în mai multe feluri: prin fierbere. Sterilizarea prin vapori de apă sub presiune (autoclavarea) este metoda cea mai utilizată şi mai eficace. iar răcirea bruscă şi menţinerea la temperatură scăzută împiedică germinarea formelor de rezistenţă. rezistenţi la presiunea de 3-4 atmosfere. prin vapori produşi continuu. Principiul metodei constă în faptul că temperatura vaporilor de apă într-un spaţiu închis creşte proporţional cu presiunea la care aceştia sunt supuşi: astfel la 1/2 atmosfere temperatura este de 115oC timp de 90'. serul sanguin etc. deoarece realizează o sterilizare completă. cum sunt mediile ce conţin glucide.

. temperatură. care se strâng în sens diametral opus. După ce s-a atins presiunea dorită care se citeşte pe manometru. pH-ul soluţiilor şi încărcarea electrică a particulelor şi a filtrului. Dacă sterilizarea a fost corect executată.În interiorul cazanului se află un grătar mobil care serveşte ca suport pentru materialele de sterilizat.mediile de cultură. La extremitatea liberă au o porţiune 70 . ci la baza sa stă adsorbţia particulelor din lichidul de filtrat de către pereţii capilarelor care reprezintă porii filtrelor. Acest procedeu se aplică pentru sterilizarea anumitor lichide care se degradează uşor sub acţiunea temperaturilor ridicate. porţelan azbest sau metal. utilizează bacterii sporulate care după sterilizare se însămânţează pe medii de cultură. Robinetul de vapori rămâne deschis până ce se evacuează aerul.obiectele de cauciuc. Filtrele folosite în microbiologie sunt de mai multe feluri. . închise la capătul inferior.sticlăria de laborator. apa distilată şi unele soluţii. se reglează sursa de căldură mai moderat şi se menţine timp de 20-30 minute după care sterilizarea este terminată. De asemenea se sterilizează: . Se aşează apoi materialele de sterilizat fie direct pe suport sau introduse în prealabil în coşuleţe de sârmă. . Filtrele Chamberland sunt din porţelan şi au forma unor lumânări (bujii). Pentru controlul bunei funcţionări a autoclavului se întrebuinţează unele metode de testare. unele autoclave sunt prevăzute cu încălzire electrică. . astfel scăderea bruscă a presiunii duce la fierberea mediilor lichide cu degajare de vapori şi aruncarea sau cel puţin umectarea dopurilor vaselor puse la sterilizat. .Unele teste biologice. Se închide după aceea capacul autoclavului cu ajutorul buloanelor. În autoclav se sterilizează de obicei culturile de care nu mai avem nevoie pentru ca vasele respective să nu rămână infectate. Capacul autoclavului nu se deschide decât după ce acul manometrului a ajuns la 0.Testele chimice utilizează substanţe cu punct de topire constant. Când aburul iese în jet continuu înseamnă că aerul este complet evacuat şi se poate închide robinetul de vapori. ca floarea de sulf la 115oC şi acidul benzoic la 121oC. adsorbţia este determinată de vâscozitate.aparatele de filtrat din sticlă. Cazanul este susţinut de o îmbrăcăminte din tablă groasă care la partea inferioară are o nişă de unde se introduce sursa de căldură (bec de gaz sau lampă cu benzină). germenii fiind distruşi nu mai cresc pe mediile însămânţate. Modul de funcţionare a autoclavului Mai întâi se introduce în cazan apa distilată necesară formării de vapori. se ia precauţia ca materialele să fie acoperite cu hârtie pentru a nu se umecta dopurile de vată din cauza vaporilor. care se controlează cu ajutorul coloanei de nivel. Controlul se mai face prin termometre înregistratoare foarte exacte. după care presiunea în cazan începe să crească treptat. după natura substanţei poroase din care sunt fabricate. Nivelul apei trebuie să fie cu câţiva centimetri sub cel al suportului. două câte două. Filtrarea Filtrarea nu este un fenomen pur mecanic în care filtrul se comportă ca o sită.

lichidele vor fi diluate în soluţie cloro-sodică izotomică şi filtrate pe hârtie de filtru. Se mai utilizează în sterilizarea apei potabile şi a unor medii de cultură. se foloseşte pentru sterilizarea unor lichide care nu suportă acţiunea căldurii. Moartea bacteriilor s-ar datora unui efect fotoelectric în urma absorbţiei specifice a razelor de către anumite grupe moleculare. Unii autori atribuie rolul principal al sterilizării prin ultrasunete. Centrifugarea. de asemenea smălţuită.după întrebuinţare filtrele se sterilizează în autoclav şi apoi se spală energic cu peria. forţa centrifugă ce se creează impinge particulele ce se găsesc în suspensie. care sunt astfel profund alterate. Razele ultraviolete se folosesc pentru sterilizarea unor substanţe care se degradează uşor prin alte metode.înainte de filtrare se sterilizează filtrele în autoclav. în primul caz şi o pompă de vid în cel de al doilea. Porii filtrelor au mărimi diferite şi se notează cu litera L. EK1 = intermediare şi EK2 = care reţin şi virusurile mari. Ultracentrifuga atinge până la 100. Filtrele de azbest nu se regenerează. Cu cât particulele sunt mai fine cu atât durata şi viteza de centrifugare trebuiesc sporite. Se pot steriliza pe această cale numai corpurile transparente care permit trecerea acestor raze.regenerarea se face prin ardere în cuptoare la 280 oC. notate după cum urmează: EK = cu dimensiuni care reţin bacteriile. sau prin menţinerea câteva ore în soluţie de permanganat de potasiu 1 % şi apoi în soluţie de hiposulfit de sodiu 5 %. urmată de cifre de la 1 la 7. dar lasă să treacă virusurile.filtrarea se face la o aspiraţie moderată şi la o durată medie de 15 minute. ele sunt de dimensiuni diferite. Filtrele Berkefeld sunt fabricate din pământ de infuzorii sau kiselgur. Operaţia de filtrare se face după anumite reguli: . filtrul L1 fiind cel mai grosier. Membrana de azbest este montată la fundul unei cupe de metal. Ele se obţin prin trecerea unui curent electric alternativ de înaltă frecvenţă printr-un cristal de cuarţ.000 ture pe minut şi chiar mai mult. 71 . . . V = filtre cu pori mari. .pentru a evita colmatarea filtrelor. Sterilizarea prin raze ultraviolete Radiaţiile ultraviolete distrug formele vegetative ale majorităţii speciilor de microorganisme. Sterilizarea prin ultrasunete Ultrasunetele sunt unde acustice a căror frecvenţă trece cu mult de limita perceptibilităţii auditive. După dimensiunea porilor sunt notate în felul următor: W = filtre cu pori mici. N = filtre cu mărimea porilor intermediară (normal). Cristalul suferă deformări mecanice de unde rezultă vibraţii de 20 Khz şi care se produc numai în acelaşi sens. În acest scop se folosesc centrifugi cu viteza de 50006000 turaţii/minut. între care pot fi microorganisme. către fundul tubului. Cele mai active sunt radiaţiile ultraviolete cu lungimea de 2540-2800 . Filtrele Seitz sunt constituite din plăci de azbest care formează substanţa poroasă prin care se efectuează filtrarea.impermeabilă din porţelan smălţuit sau sunt prevăzute cu o tetină. Diferitele tipuri de filtre se montează în aparate speciale iar filtrarea se face prin presiune pozitivă sau prin aspiraţia aerului cu o pompă de bicicletă. în aşa fel că lichidul supernetant din tub este liber de germeni. însă acţionează slab asupra sporilor. . în care se introduce lichidul ce trebuie filtrat.

mediul de extract de sol şi artificială (apa peptonată. organice sau anorganice care pot asigura creşterea şi dezvoltarea microorganismelor. Între acţiunea bacteriostatică şi cea bactericidă. la unele substanţe deosebirea este dată de concentraţia produsului (doza). bulionul nutritiv.01 % ca antiseptic. cresolii sub formă de emulsie 5 %. substanţa chimică are acţiune bacteriostatică sau dezinfectantă. oxid şi bioxid de azot.Astfel. geloză-ser. aldehida formică sub formă de vapori şi ca soluţie în apă 5 %.medii speciale cu o compoziţie care permite creşterea preferenţială a unor specii de microorganisme şi pun în evidenţă anumite caracteristici metabolice.săruri: azotatul de argint 1 %. fenolul soluţie 3-5 %. . geloza. bulion-sânge. Din punct de vedere al provenienţei mediile pot fi: de origine naturală (cartof. bulion glucozat. trebuie să conţină substanţe nutritive necesare şi factorii de creştere în cantităţi indicate în reţetele de preparare.ionizării gazelor din lichidul expus acestora. -Trebuie să fie steril în momentul însămânţării şi în perioada dezvoltării microorganismelor.medii complexe sunt folosite pentru izolarea şi creşterea unor microorganisme care se dezvoltă slab sau nu se dezvoltă pe medii simple (bilion-ser. .Să aibă un anumit grad de umiditate care să se menţină pe tot timpul cultivării. iodul (soluţie alcoolică) 1-5 %. apa oxigenată soluţie 5 %.1 % ca dezinfectant şi 0. permanganatul de potasiu soluţie 0. . geloză sânge). 3.medii simple sau uzuale folosite pentru cultivarea celor mai multe specii microbiene ca: apa peptonată. morcov). bilă). .Mediul trebuie să fie stabil pe întreaga durată a cultivării microorganismelor. hidroxidul de sodiu 3 %). bulionul. . . În primul caz. TEHNICA CULTIVĂRII MICROORGANISMELOR Mediile de cultură reprezintă substraturi nutritive lichide sau solide. funcţie de cerinţele microorganismelor ce se cultivă. Acestea pot fi la rândul lor împărţite în: 72 . .Să aibă un anumit pH corespunzător cerinţelor germenului respectiv. Ele trebuie să întrunească anumite calităţi care să permită dezvoltarea microorganismelor: . iar în al doilea este bactericidă sau antiseptică. acidul sulfuric 5 %. geloza. gelatina). provocată de fluxul de electroni.Trebuie să asigure condiţii aerobe sau anaerobe. creolina sub formă de emulsie 5-10 % în apă. gelatina. Alţi autori susţin că în faza iniţială ar avea loc o intensă traumatizare a corpului microbilor. urmat de degajarea de perhidrol. fie pentru distrugerea lor completă.substanţele oxidante: cloramina (25 % clor activ suspensie de 10-20 %. Din punct de vedere al complexităţii compoziţiei mediile pot fi: . oxiclorura de mercur 1/6000. Sterilizarea prin agenţi chimici Unele substanţe chimice se folosesc în laboratorul de microbiologie fie pentru a împiedica dezvoltarea bacteriilor într-un mediu de cultură. extractul de sol.acizii: acidul boric 3-4 %. animală (lapte. biclorura de mercur 1 ‰. Cei mai cunoscuţi agenţi chimici folosiţi în sterilizare sunt: . .

După răcire se filtrează prin hârtie de filtru sau vată pentru a opri grăsimile. dar se continuă operaţia până se obţine un lichid limpede.a) medii de îmbogăţire capabile să favorizeze dezvoltarea unor specii microbiene care se află în concentraţii mici. Carnea slabă de vită în cantitate de 500 g.5 g CaCO3. agarul moale etc. Filtratul iniţial nu este clar. Apoi mediul se autoclavează timp de 15 minute la 120oC pentru precipitarea sărurilor alcalino-teroase. timp de 12-24 ore în 100 ml apă de robinet. care sub această formă nu pot fi utilizate de bacterii. mediul Löffler. Se lasă să se răcească. Endo). Levin. Maceratul astfel obţinut se poate păstra steril la rece. În acest timp se realizează autoliza ţesuturilor şi solubilizarea produselor de autoliză în apă. Se repartizează apoi zeama de carne în flacoane sterilizate care se închid cu dopuri de vată învelite în tifon şi se sterilizează 30 minute la 120oC.5-7. Bordet-Gengou). se amestecă totul şi se încălzeşte în continuare până la dizolvarea totală a peptonei. Pentru a produce un bilion cu calităţi nutritive superioare. se sterilizează în autoclav la 112oC timp de 20 minute. mediul Müller-Kauffmann). în prealabil se corectează reacţia la pH=7. se determină şi se corectează pH-ul la 7. Prepararea lor se realizează în două etape şi anume. În acest caz. capacitatea de oxidare. se curăţă de oase. Prepararea mediilor de cultură Mediile simple lichide Bulionul de carne este mediul de bază în microbiologie. reducere). d) medii diferenţiale sau de identificare ce conţin indicatori pentru punerea în evidenţă a unor procese biochimice caracteristice pentru metabolismul unei specii (ex. timp îndelungat şi constituie substanţa de bază pentru pregătirea mediilor lichide sau solide. 73 . proteinele sunt degradate în proporţie mai mare. Bulionul propriu-zis se prepară în felul următor: la 1000 ml zeamă de carne se adaugă la cald 10 g peptonă şi 5 g NaCl. Mediul cu extract de sol La 1000 g sol fertil se adaugă 1000 ml apă de robinet. b) medii selective ce conţin substanţe bacteriostatice care inhibă creşterea unor specii saprofite sau patogene (ex. Pentru îndepărtarea precipitatului şi a resturilor de grăsimi se filtrează prin hârtie de filtru. fermentarea zaharurilor. apoi se repartizează în baloane. Dorset. apoi se agită şi se filtrează la cald prin hârtie de filtru dublă. c) medii elective sunt cele fără substanţe bacteriostatice a căror compoziţii oferă condiţii de dezvoltare a unor specii care cresc mai rapid decât flora de asociaţie (ex. Maceratul. se foloseşte procedeul autoclavării maceratului de carne la 2 atmosfere. devenind mai accesibile. tendoane. Acesta din urmă se repartizează în baloane care se acoperă cu dopuri de vată. Se adaugă în continuare 0. se toacă şi se macerează la rece. e) mediile de conservare sunt mediile pentru menţinerea în viaţă a unor culturi pe o durată de timp anumită (ex. Se fierbe apoi maceratul timp de 10 minute pentru a se accentua dizolvarea substanţelor solubile şi a se coagula albuminele insolubile. aponevroze şi grăsimi. pentru a produce flocularea coloizilor. mediile Istrati-Meitert.8 cu ajutorul unei soluţii de NaOH 10 %. în produse cu floră asociată (ex. Amestecul se autoclavează la 120oC timp de 30 minute. care se închid cu dopuri de vată şi se sterilizează 20 minute la 115oC. prepararea maceratului de carne şi apoi prepararea bulionului propriu-zis. până la stadiul de peptone şi aminoacizi.).

se introduc în eprubete şi se sterilizează fracţionat.5 g Mg SO4…………. neutralitatea fiind reprezentată de valoarea 7 (obţinută în raport constant de disociere a apei.Medii sintetice Mediul Thornton se foloseşte la cultivarea bacteriilor din sol şi apă. Există diferite mărci de hârtie indicatoare fabricate de firme ca Merck din Germania.1 g Glucoză………. El are următoarea compoziţie: KHPO4………….1 g Agar-agar……. se dezinfectează cu sublimat coroziv soluţie 0. 1000 ml. care sunt prezentate la lucrările practice de chimie şi biochimie. Se taie tuberculii în felii subţiri de 2-3 mm şi acestea se aşează în plăci Petri.0.6 iar pentru ciuperci în jur de 5. fie prin metode colorimetrice.. Gradul de alcalinitate sau de aciditate al mediilor de cultură se exprimă prin "pH" care reprezintă logaritmul de semn schimbat al concentraţiei ionilor de H+ din soluţia dată. până la alcalinitatea absolută (14). pentru actinomicete 7.6.. Determinarea pH-ului de cultură se face fie cu ajutorul metodelor electrometrice foarte precise. care este neutră). timp de 20 minute.0. În timpul sterilizării mediilor de cultură pH-ul se modifică cu 0.002 g Apă distilată …. determinarea pH-ului se mai efectuează şi cu ajutorul hârtiei indicatoare care se bazează pe principiul schimbării de culoare. după care se spală din nou şi se curăţă de coajă.5 g CaSO4………….6.1 g KNO3………….2-0.6. În timpul cultivării pe medii. mediile trebuie să aibă pH-ul cuprins între 7.0. cu ajutorul perforatorului de dopuri. sterilizarea se face la 105oC. 20 g FeCl3…………….. Determinarea pH-ului cu benzi de hârtie este însă mai puţin precisă ca cea efectuată prin metodele electrometrice sau colorimetrice. de aceea în lucrările de mare precizie se vor utiliza numai aceste metode. trei zile consecutiv. 74 .0. la care se adaugă puţină apă.0.4 unităţi în plus.2 şi 7.1 % timp de o oră. 0. Ingredientele se dizolvă la cald şi pH-ul se aduce la 7.0-7.4 unităţi. Medii naturale Mediu de felii de cartof Se spală tuberculii. pentru a se impiedica uscarea mediului.2 g Asparagină……. În mod curent. 20 g NaCl……………. Corectarea pH-ului mediului se face cu soluţii normale de NaOH şi HCl sau de alte concentraţii (10 % sau 20 %). Scara de pH cuprinde toate gradele de reactivitate chimică între 0 şi 14. Determinarea reacţiei (pH) mediilor de cultură Pe lângă condiţiile ce trebuie să le îndeplinească. în funcţie de temperatură şi de aceea este necesară ajustarea acestora înainte de sterilizare cu 0. pentru bacterii. de la aciditatea absolută (0). Se mai pot folosi tuberculii sub formă de cilindri. microorganismele modifică uneori valoarea pHului iniţial. În general. mediile de cultură au un anumit grad de alcalinitate sau aciditate în funcţie de cerinţele microorganismelor cultivate.2-0.

Amonificarea 2. Răspândirea levurilor în natură 3.4. Bacterii utile în obţinerea vinurilor 75 . Principalele specii de levuri utile în vinificaţie 3.peretele celular c .1.5. Fixarea N2 pe cale biotică a . (max.4.structura extraparietală b .5.fixarea N2 de microorganisme libere b . Nutriţia bacteriilor 2.structura intraparietală 1.3.1. 10 pagini dactilografiate după normele convenţionale).TEME DE VERIFICARE Vă rugăm să expediaţi în scris răspunsurile dvs. Morfologia bacteriilor 1.2.1.2.3.3. 1. Nitrificarea 2. Rolul microorganismelor în vinificaţie 3.fixarea N2 de microorganisme simbiotice (numai Simbioza Rhizobium . Mucegaiuri utile în vinificaţie 3. Bacteriile 1. Principalele specii de levuri dăunătoare în vinificaţie 3.leguminoase) 2. Definiţie. Poziţia în lumea vie. Nomenclatură 1. Structura bacteriilor a . Denitrificarea 3.2.4. Respiraţia bacteriilor 1.5. Etapele circuitului azotului 2. Circuitul azotului 2.

II .Enzimologia mediului înconjurător. Gibbons N. Vol. 7. III . Cojocaru I. Drăgan-Bularde Zborovschi. Ed.1991. .1994. Bucureşti. .Microbiologia solului. 1976. Ed.1983. CERES. II. Iaşi. CERES. Universitatea Agronomică Iaşi . Academiei Române.Curs. 5. Ştiinţifică şi Enciclopedică. 3. 1993. CERES.. Vol. .“Bergey’s manual of determinative Bacteriology” .. Ştefanic GH. Ştefanic Gh. 6. Bucureşti. 4. III . .. Ulea E.Microbiologie .1993... .. Hatman M.Biologia microorganismelor fixatoare de azot. Bucureşti. 8. Vol.. Iaşi. Ed. Hatman M. Toma M.Centrulde multiplicare. Tehnică. Vol. .. I . I . II . IV 1990.Biologia solului. 1993. Gavrilă L. Ed. Bucureşti.Tratat de microbiologie generală. 2. Ed.1989.BIBLIOGRAFIE 1. 76 . Buchanan R.Biologia şi tehnologia drojdiilor.V . Ed.1986. .Vol. Vol. . 1983. Mihăescu Gh.. 10.Lucrări practice. Eliade Gh.E. Universitatea Agronomică Iaşi .E. Vol. Ghinea L. 1975. Vol.1984.. Vol.Centrul de multiplicare. Wiliams. Ghinea L. Bucureşti. Crişan R. Ştefanic Gh. Kiss Şt. Vol. Voica C. . Ed. Ed. I 1991. 9.Bazele biologice ale fertilităţii solului.. Bucureşti.Anghel I. CERES. . Eliade Gh. 1990. 1989. Pasca Daniela. Papacostea P. Zarnea Gh.Microbiologie ..

You're Reading a Free Preview

Download
scribd
/*********** DO NOT ALTER ANYTHING BELOW THIS LINE ! ************/ var s_code=s.t();if(s_code)document.write(s_code)//-->