CUPRINS MODULUL I - MICROBIOLOGIE GENERALĂ 2

1. Obiectul de studiul al microbiologiei 2.1. Prionii 2.2. Virusurile Test de autoevaluare 2.3. Bacteriile Test de autoevaluare 2.4. Cyanobacteriile (algele albastre-verzi) 2.5. Protozoarele 2.6. Ciupercile Test de autoevaluare Rezumat modul I MODULUL II - MICROBIOLOGIA SOLULUI 1. Solul ca mediu de viaţă pentru microorganisme 2. Circuitul azotului 3. Influenţa factorilor ecologici asupra microorganismelor 4. Interrelaţiile dintre microorganismele din sol 5. Interrelaţiile dintre plantele superioare şi microorganismele din sol Test de autoevaluare Rezumat modul II MODULUL III - MICROBIOLOGIA FERMENTAŢIILOR 1. Fermentaţia alcoolică 2. Utilizarea microorganismelor în vinificaţie Test de autoevaluare Rezumat modul III MODULUL IV - LUCRĂRI PRACTICE 1. Examenul microscopic al microorganismelor 2. Sterilizarea 3. Tehnica cultivării microorganismelor Teme de verificare Bibliografie 68 71 72 60 63 58 59 60 51 52 48 49 50 45 42 2 8 9 14 15 26 27 27 28 30 31 32 32 33 39 2. Caractere generale şi poziţia microorganismelor în lumea vie 7

MODULUL I

MICROBIOLOGIE GENERALĂ
1. OBIECTUL DE STUDIU AL MICROBIOLOGIEI Microbiologia este ştiinţa care se ocupă cu studiul microorganismelor. Microorganismele constituie un grup foarte mare de organisme, diferite ca natură, formă şi activitate biologică, cu o organizare unicelulară şi o structură internă relativ simplă, având drept însă caractere comune dimensiunile microscopice care le fac invizibile cu ochiul liber. Din grupul microorganismelor fac parte bacteriile, ciupercile microscopice (mucegaiurile şi levurile), algele unicelulare şi protozoarele. La lumea microorganismelor au fost alăturate şi virusurile care sunt entităţi infecţioase alcătuite din componentele chimice esenţiale ale organismelor vii, proteine şi acizi nucleici cu o organizare acelulară, care le face inapte de a se multiplica în afara unei celule vii, fapt ce le obligă la un parazitism intracelular absolut. Deşi Microbiologia este o ştiinţă relativ tânără, datorită domeniului de studiu foarte vast, în cadrul ei s-au diferenţiat o serie de discipline microbiologice independente. Acestea pot fi grupate după mai multe criterii: A. După grupul taxanomic studiat: 1. Virologia 2. Bacteriologia 3. Micologia 4. Algologia (ficologia) 5. Protozoologia B. După activitatea microorganismelor în raport cu mediul în care trăiesc: 1. Microbiologia acvatică 2. Microbiologia solului C. După natura problemelor studiate: 1. Fiziologia microorganismelor 2. Ecologia microorganismelor 3. Genetica microorganismelor D. După aplicaţiile practice: 1. Microbiologia medicală - umană şi veterinară 2. Imunologia
2

3. 4. 5. 6. 7. 8.

Microbiologia industrială Microbiologia agricolă Microbiologia insectelor Microbiologia geologică Microbiologia cosmică Patologia vegetală (Fitopatologia)

Istoricul Microbiologiei Microbiologia este o ştiinţa relativ tânără, datorită faptului că din lipsa mijloacelor de investigaţie, oamenii de ştiinţă s-au ocupat în primul rând de vieţuitoarele vizibile. Existenţa microorganismelor ca agenţi etiologici ai unor boli, era însă bănuită încă din antichitate. Hipocrat (400 î.e.n.) întemeietorul medicinei, cosidera doi factori responsabili de aceste boli: unul intrisec, reprezentat de contribuţia bolnavului şi altul extrinsec, constând dintr-o alterare necunoscută a aerului care devine nociv. Această primă ipoteză asupra etiologiei bolilor infecţioase a persistat multă vreme sub forma teoriei miasmelor (gr.miasma = emanaţie putredă, murdărie). Varon (100 î.e.n.), considera că alterarea aerului (gr. malaria = aer rău) este determinată de animale foarte mici, invizibile care pătrund în organism prin gură şi prin nări. Fracastor (1488-1553) intuieşte foarte corect una dintre caracteristicile esenţiale ale bolilor produse de microorganisme şi anume contagiozitatea lor. El arată că "infecţia este aceeaşi pentru cel care a primit-o şi pentru cel care a dat-o" şi că ea este produsă de "particule mici şi imperceptibile" care trec de la un organism bolnav la altul sănătos. Antony Leeuwenhoek (1632-1723) reuşeşte descoperirea microorganismelor folosind ca microscop un sistem de lentile biconvexe de construcţie proprie, cu o putere de mărire de 40-275 x. El observă protozoare, alge, nematozi, levuri şi bacterii pe care le descrie şi desenează în lucrarea sa "Arcana naturae ope microscopiorum detecta" (Tainele naturii descoperite cu ajutorul microscoapelor (1675). Deşi, descoperirile lui Leeuwenhoek au stârnit admiraţia şi interesul oamenilor de ştiinţă, studiul microorganismelor a rămas în continuare empiric, constituind doar o preocupare a amatorilor de curiozităţi ale naturii. În felul acesta se acumulează numai date disparate cu privire la forma, structura, mărimea şi distribuţia în natură a acestor microorganisme. K. Linnaeus, celebru botanist, în opera sa "Systema naturae" (1735) încearcă o sistematizare a vieţuitoarelor cunoscute, reunind toate microorganismele într-un grup denumit semnificativ "Chaos". Terehovski, folosind pentru prima dată metode experimentale, publică în anul 1775 lucrarea " De Chao infusorii Linnaei" în care demonstrează că fiinţele foarte mici, observate în diferite infuzii bogate în substanţe organice, cresc, se divid şi se mişcă datorită unor forţe interne proprii, ajungând la concluzia că aceste organisme sunt adevărate animale în miniatură. Louis Pasteur (1822-1895) savant francez, prin lucrările sale stabileşte principiile care stau şi azi la baza acestei ştiinţe. Primele cercetări ale lui Pasteur au fost legate de fenomenul asimetriei moleculare. La acidul tartric racemic, compus inactiv pentru lumina polarizată, demonstrează că este un amestec echimolecular de acid dextrogir şi acid
3

Studiind boala "holera găinilor" Pasteur observă că agentul ei patogen îşi pierde complet. inactiv din punct de vedere optic se dezvoltă un mucegai (Penicillium glaucum) soluţia devine optic activă. orice boală infecţioasă este rezultatul activităţii vitale a unui anumit microorganism specific. în sensul că ele nu se mai îmbolnăvesc nici dacă sunt infectate cu o cultură proaspătă.levogir. Pe acelaşi principiu Pasteur a mai preparat şi utilizat cu succes "vaccinul anticărbunos" (1881). ca disimetria moleculară în fenomenele chimice ale vieţii dar. capacitatea sa specifică de a produce această boală. Inoculată la păsări sănătoase. care astfel poate fi izolat în stare pură. iar multiplicarea lor poate fi prevenită prin încălzire. apoi vaccinul antirabic (1885). Cercetările lui Pasteur asupra fermentaţiei vinului şi berii l-au condus la următoarele concluzii fundamentale: 1. Ignorarea unor principii esenţiale. a observat că dacă în amestecul racemic. deci fermentaţia este viaţă fără aer. păsările "vaccinate" devenind "imune". fermentaţiile sunt procese biologice determinate de acţiunea unor microorganisme anaerobe. Această descoperire pe lângă faptul că furniza un procedeu simplu de separare a izomerilor optici a demonstrat şi intervenţia unei caracteristici fizice. 4. L. deviind de astă dată spre stânga planul luminii polarizate. Pasteur rezolvă şi problema generaţiei spontane. dezvoltarea unui microorganism străin în mediul unde acţionează un microorganism cu acţiune fermentativă specifică. şi a randamentului ei în produs util determinând o aşa numită "boală" a fermentaţiei. Folosind baloane speciale cu "gât de lebădă". care se dezvoltă ca parazit în organismul animal respectiv. procedeu utilizat sub denumirea de pasteurizare. ca nefiind probată pe cale experimentală. cultura avirulentă. adică devine avirulent. Mucegaiul degradează izomerul dextrogir lăsându-l intact pe cel levogir. De asemeni. le conferă însă rezistenţa faţă de holeră. în ceea ce priveşte sterilizarea şi asepsia. contribuind în acelaşi timp la descoperirea fenomenului de imunitate. ale căror cristale sunt de forme asimetrice şi enantiomorfe. în sensul că. Ulterior. 2. 3. mai ales a atras atenţia lui Pasteur asupra unui fenomen spre care se va îndrepta în continuare curiozitatea lui de cercetător: microorganismele produc transformări ale substanţelor organice printr-o activitate selectivă foarte specifică. fiecare fermentaţie este produsă de un anumit tip de microorganism care este specific în sensul că determină o anumită transformare a mediului pe care creşte. au făcut posibilă concluzia falsă că microorganismele pot lua naştere prin organizarea spontană a substanţelor organice din produsele supuse fermentaţiei sau putrefacţiei. Până la Pasteur ideea participării microorganismelor la determinarea unor boli era respinsă. care mai târziu au stat la baza microbiologiei experimentale. prin învechirea culturii. cercetările acestuia au demonstrat principiul vaccinării şi stabilirea bazelor ştiinţifice ale preparării vaccinului. microorganismele străine care produc bolile vinului şi ale berii sunt consecinţa contaminărilor din aer. Pasteur extinde noţiunea de specificitate din domeniul fermentaţiilor în acela al patologiei omului şi animalelor. de pe vasele sau din ingredientele folosite în producţie. virulentă. Pasteur demonstrează că un mediu de cultură 4 . deviază cursul normal al fermentaţiei în dauna calităţii (prin apariţia compuşilor nedoriţi).

mediul "spală" porţiunile incurbate ale gâtului rămas descoperit. Când infecţia este moderată. biolog rus. respectiv de organism cultivat într-un mediu lipsit de alte organisme. dacă se evită contaminarea lui cu germeni din aer. Robert Koch (1843-1910) a adus în dezvoltarea microbiologiei ca ştiinţă. între care bacilul tuberculozei (Mycobacterium tuberculosis) şi vibrionul holerei. Ilia Metchnikoff (1845-1916). Realizarea culturilor pure este facilitată prin introducerea în tehnica microbiologiei de către Koch. 3. au reprezentat şi reprezintă încă un principiu eficace de lucru. Pe baza acestor cercetări. studiind digestia intracelulară la echinoderme. observă că sporii aciculari ai levurii pătrund odată cu hrana în tubul digestiv al dafniei de unde. alternanţa de sporulare şi germinare. Koch stabileşte criteriile indispensabile pentru ca un microorganism izolat dintr-un organism afectat de o anumită boală să poată fi considerat în mod justificat ca agentul cauzal al bolii respective. să poată fi utilizat în cultură pură. după ce este cultivat "in vitro" mai multe generaţii să reproducă boala şi leziunile specifice la animalele sensibile de la care să poată fi reizolat. sporii rămaşi nefagocitaţi germinează şi dau naştere formei vegetative 5 . Pe lângă faptul că a descoperit mai multe specii de bacterii patogene. în materie de diagnostic bacteriologic sau de identificare a unor agenţi infecţioşi. 2. studiind formarea de spori termorezistenţi. amoebocitele înglobează şi digeră toţi sporii ciupercii şi astfel crustaceul supravieţuieşte. Postulatele lui Koch. a mediilor de cultură solidificate (cu gelatină sau agar). trec în cavitatea generală unde sunt atacaţi de celule mobile. porţiunile în care s-au depus bacteriile din aer. iar noua ştiinţă care studiază microbii a rămas cu numele de Microbiologie. Koch demonstrează fără echivoc că bacteria carbonoasă (Bacilus anthracis) este agentul patogen al bolii denumită antrax sau cărbune. L. dovedeşte că microorganismele nu iau naştere spontan din materia organică inanimată ci numai se înmulţesc în ea. a cărui respectare previne interpretările eronate. studiind infecţia crustaceului Daphnia magna cu ciuperca Monospora (Metschnikowia) bicuspidata. între care conceptul de "cultură pură". precum şi faptul că infecţia naturală a animalelor provine din sol prin iarba contaminată. Dacă prin înclinarea unui asemenea balon. în speţă bulionul de carne. demonstrează capacitatea anumitor celule de a capta şi îngloba diferite particule cu care vin în contact şi emite ipoteza că celulele cu funcţii asemănătoare. poate rămâne steril timp îndelungat. străpungând peretele acestuia. Aceste criterii cunoscute sub numele de postulatele lui Koch. denumite de el "fagocite" ar putea exista şi în organismul altor animale. microorganismul incriminat să poată fi pus întotdeauna în evidenţă în toate cazurile bolii respective. pe care îl cultivă "in vitro" în ser sanguin. bulionul se infectează. Când însă infecţia este masivă. în timp ce acelaşi mediu se infectează dacă este lăsat în contact cu aerul. Ulterior (1884). Pasteur a adoptat pentru denumirea organismelor microscopice termenul de "microb" creat de medicul francez Sedillot. pornind de la organisme similare provenite din mediul înconjurător. R. contribuţii de ordin tehnic şi teoretic deosebit de valoroase. iar distribuţia lui să corespundă leziunilor caracteristice bolii. Faptul că în baloanele cu mediu steril închise ermetic nu apar niciodată microorganisme. sunt următoarele: 1.sterilizat. pe medii artificiale.

de asemenea asociaţiile microbiene.a ciupercii. elaborează o substanţă cu proprietăţi microbiene specifice – penicilina. salmonelozelor. Metchnikoff extinde rezultatele acestor observaţii la animalele superioare şi la om. Cantacuzino a studiat de asemenea. tuberculoza. Prin lucrările sale Fleming deschide era antibioticelor. difteriei. În acelaşi timp el a elaborat metode speciale pentru cercetarea activităţii microorganismelor din sol. febra tifoidă şi mai ales turbarea. fiind considerat intemeieorul microbiologiei solului. invadează tot organismul dafniei. observă în anul 1929 că unele culturi de Penicillium. imunologiei şi microbiologiei generale. fiind primul cercetător care după Pasteur. 6 . febra tifoidă. anatomia şi histologia patologică a bolilor infecţioase”. cu leziuni. Dumitru Combiescu (1887-1961) a desfăşurat o amplă activitate în domeniul rickettsiozelor şi zoonazelor. Beijerinck (1851-1953) confirmă în 1898 filtrabilitatea agentului patogen şi intuieşte natura deosebită a agentului patogen pe care îl considera ca agent contagios viu (contagium vivum fluidum). este autorul unor lucrări deosebit de importante în domeniul bacteriofagilor. Winogradski (1856-1953). scarlatina. diferite boli ca holera. Ioan Cantacuzino (1863-1934) este creatorul Institutului de Microbiologie. stabilind astfel bazele imunităţii celulare. lucrând la Institutul Pasteur din Paris. Constantin Ionescu-Mihăieşti (1883-1962). care îI poartă numele şi al şcolii contemporane de microbiologie din ţara noastră. fondatorul şcolii româneşti de microbiologie a desfăşurat o prodigioasă activitate de cercetător studiind numeroase boli ale omului printre care lepra. în reacţiile de apărare ale organismului faţă de bacteriile patogene. care traversează filtrele bacteriene şi poate fi transmis de la o plantă bolnavă la una sănătoasă prin intermediul filtratului acelular al trituratului de frunze. tuberculoza. de o importanţă excepţională în medicină şi biologie. Cele mai importante lucrări sunt referitoare la aparatele şi funcţiile fagocitare în regnul animal şi problema imunităţii la nevertebrate. Şcoala românească de Microbiologie Victor Babeş (1854-1926). a descris procesul de asimilare la organismele chimiosintetizante şi fenomenul de fixare a azotului atmosferic de către microorganisme. a adus contribuţii ştiinţifice valoroase în domeniul virologiei. Această intuiţie a făcut din Beijerinck adevăratul intemeietor al virologiei ca ştiinţă. holera. apărută în 1885. Alexander Fleming (1881-1955). determinându-i moartea. creind şi organizând condiţiile producţiei de seruri şi vaccinuri în ţara noastră. care prin multiplicare. Acest prim antibiotic a fost mai târziu purificat de Florey şi Chain (1940). “Bacteriile şi rolul lor în etiologia. demonstrând prezenţa şi importanţa celulelor cu proprietăţi fagocitare. A studiat. În colaborare cu Cornil. Mihai Ciucă (1883-1969). şi-a dat seama de importanţa terapeutică a antagonismului microbian. el este autorul primei lucrări de sinteză în bacteriologie şi anatomie patologică din lume. paludismului. Ivanovski (1864-1920) demonstrează că mozaicul tutunului este produs de un agent patogen invizibil la microscop.

asemănătoare în general cu celula vegetală şi animală. Sistemul tradiţional: 1. hepatitelor virale. 1932 şi Stanier. Diferenţele dintre celula procariotă şi celula ecucariotă Caracterul Procariote Bacterii Cyanobacterii fără membrană fără steroli (cu excepţia micoplasmelor) în membrană citoplasmatică 70 S absenţi absent directă (sciziparitatea) Eucariote Alge. Celula la microorganisme. Regnul Plantae. Sistemul lui Hogg şi Haeckel: 1. cu excepţia celor cu structură acelulară (virusurile) au ca unitate elementară de bază celula. Între microorganismele procariote şi eucariote există diferenţe esenţiale structurale. Regnul Monera. A. 2. Plante. Regnul Animalia. Regnul Plantae. turbării. prezintă unele particularităţi în funcţie de grupul de microorganisme considerat. A publicat numeroase lucrări originale în domeniul herpesului. Este autorul unor lucrări de sinteză ca: Monografia uredinalelor. Fungi.Ştefan Nicolau (1896-1967) este creatorul şcolii româneşti de virologie şI fondatorul institutului respectiv. Regnul Animalia. 1970). Regnul Procaryotae (Monera). Traian Săvulescu (1889-1963) este creatorul şi îndrumătorul şcolii româneşti de fitopatologie. CARACTERE GENERALE ŞI POZIŢIA MICROORGANISMELOR ÎN LUMEA VIE Microorganismele. funcţionale şi de compoziţie. C. 3. şi a unor lucrări originale în fitopatologie şi în domeniul imunităţii plantelor faţă de bolile bacteriene 2. 7 . febrei galbene. 2. Iniţial microorganismele au fost incluse în regnul Plantae. B. Animale cu membrană conţine steroli mitocondrii 80 S prezenţi prezent Mitoză Nucleul Compoziţia chimică membranei citoplasmatice Sistemul respirator Ribozomii Curenţii citoplasmatici Reticulul endoplasmatic Tipul de diviziune a Poziţia microorganismelor în lumea vie După acumularea a numeroase cunoştinţe asupra microorganismelor a fost necesară introducerea acestora într-un grup taxonomic. Protozoare. Sistemul lui Copeland: 1. Aceste particularităţi structurale şi funcţionale au determinat împărţirea microorganismelor în două grupe (Eduard Chatton. dar pe parcursul timpului datorită unor descoperiri noi au apărut alte sisteme de clasificare. Monografia ustilaginalelor. febrei aftoase.

majoritatea specialiştilor din domeniul microbiologiei au acceptat sistemul de clasificare elaborat de Whittaeker în anul 1969 şi care corespunde necesităţilor actuale. 4.). ordinul. Regnul Animalia. brune. diatomee). roşii. . Regnul Fungi (ciuperci). 3.2. Aceasta este prima semnalată şi cel mai bine studiată. denumită popular scrapie (engl. familia. Unitatea de lucru efectivă este specia la care denumirea este în sistemul binominal.1. Regnul Protista (protozoare. 5. A fost depistată la un trib local în Papua . După interzicerea consumului de carne. traheofite). Medicii veterinari avizaţi folosesc termenul francez de tramblanta oilor. În sistemele de clasificare prezentate anterior sunt cuprinse numai organismele care au ca unitate de bază. nefiind introduse entităţile infecţioase cum sunt virusurile sau prionii şi care au fost "alăturate" acestor sisteme de clasificare. PRIONII Bolile produse de prioni sunt cunoscute la om şi animale. următoarele: . 3. Boala Alzheimer. clasa. Regnul Procaryotae (bacterii. alcătuită dintr-un lanţ de 240 de aminoacizi şi care prezintă o configuraţie spaţială asemănătoare unui metru de tâmplărie parţial destins. în stare proaspătă. Regnul Plantae (alge verzi. numele organismului fiind derivat din latină sau greacă. 8 . 5. D. eucariotă sau procariotă. subîncrengătura. Astăzi sunt cunoscute ca boli certe. encefalopatia spongiformă a hamsterilor. Boala Creutsfeldt-Jacob. brofite. Din punct de vedere taxonomic subdiviziunile regnului sunt: încrengătura. encefalopatia spongiformă la ovine. encefalopatia spongiformă a felinelor. Agentul infecţios Astăzi se consideră că agentul infecţios este o moleculă proteică cu greutatea moleculară de 27 kilodaltoni. dar aceasta este o boală bine cunoscută şi este produsă de un parazit animal. această boală a fost eradicată. encefalopatia spongiformă bovină. Regnul Plantae. 2. Astăzi. 2. 4.la om: 1. Boala "Kurru". encefalopatia spongiformă a nurcilor. Regnul Animalia (animale multicelulare). 4. Regnul Protista. specia. 2. 2.la animale: 1. 3. 3. Prima semnalare a unei boli de natură prionică a fost făcută în Anglia în anul 1732 la ovine. produse de prioni.Noua Guinee. În România mai este utilizat impropriu termenul de "căpiala" oilor.). Sistemul lui Whittaker: 1. cianobacterii = alge albastre-verzi). celula. genul. tramblanta (fr.

după un timp creierul atacat arată ca un burete (cu numeroase orificii). formă sferică (izometrică). Genomul viral poartă informaţia genetică necesară replicării în sensul sintezei constituienţilor virali şi a precursorilor lor. Capsida virală (gr. spermatozoid sau cireaşă cu coadă (unii bacteriofagi). creierul degenerează complet. Capsida protejează materialul genetic. Specialiştii din biochimie consideră că prin schimbarea unui singur aminoacid din lanţ nu se poate modifica configuraţia spaţială. Din acest motiv. la om ele fiind extrem de puţine. Dimensiunile virusurilor 17 nm . formă paralelipipedică (virusul variolei). În acelaşi timp proteina infecţioasă rezistă la atacul proteazelor celulare.. sferoidală (virusul gripal). "Kapsa" = cutie). Morfologia virusurilor Din punct de vedere morfologic virusurile pot aparţine următoarelor tipuri principale: formă cilindrică-alungită sau de bastonaş (virusul mozaicului tutunului).2500 nm. VIRUSURILE Virusurile reprezintă o categorie specifică de agenţi infecţioşi. formă de cartuş sau obuz (virusul piticirii galbene la cartof). 1983). formă de mormoloc. Genomul viral este reprezentat în mod obişnuit printr-o moleculă de acid nucleic (ADN sau ARN. În cazul proteinei infecţioase aceasta se acumulează în lizozomi în mod continuu până când aceştia "crapă". formând în ansamblu structura specifică a virusului.2. învelişul extern. Lanţul de aminoacizi este identic cu excepţia unui singur aminoacid (schimbat). Studiile cele mai ample sunt efectuate la animale. În stadiul final al bolii. Surpriza a sosit în momentul studierii în paralel (la oi) a creierului la animale sănătoase şi care prezintă o proteină celulară similară. Proteina celulară normală prezintă o configuraţie spaţială asemănătoare unui resort. Particula virală matură (virionul) este alcătuită din două componente esenţiale: genomul viral şi capsida. aceştia o transportă la exteriorul celulei şi în momentul în care această proteină pătrunde din nou în celulă este degradată de proteaze. 9 . În locul acesteia rămâne un orificiu. Capsida şi genomul viral formează nucleocapsida. deoarece boala poate fi studiată numai după moartea individului. Se consideră că procesul infecţios se desfăşoară astfel: celula prepară proteina celulară normală care se acumulează în lizozomi. Capsomerele sunt constituite din molecule proteice aşezate în mod regulat. structural şi fiziologic fundamental diferiţi de oricare dintre microorganismele cunoscute (Zarnea G. acoperă genomul fiind alcătuită din subunităţi proteice denumite capsomere. Enzimele din interiorul lor degradează componentele celulare şi în final întreaga celulă nervoasă. având dimensiunea unei nuci.Această proteină a fost izolată din creierul tuturor cazurilor bolnave studiate. Structura virusurilor Deşi diferitele virusuri se deosebesc mult ca formă şi dimensiuni ele sunt constituite după principii comune. 2. precum şi un constituient accesoriu. niciodată ambele).

altoire. ♦ Virusuri semipersistente au capacitatea de infectare variabilă de la 10-100 ore de la achiziţie. În general virusurile plantelor au o structură chimică mai simplă decât virusurile animale şi bacteriofagii. 1/3 din virusuri). Până în prezent sunt cunoscute câteva sute de boli virale.400 specii): afide şi cicade. Virusurile plantelor Virusurile plantelor au o mare importanţă ca agenţi patogeni datorită marii lor răspândiri şi faptului că acelaşi virus poate infecta plante care aparţin la diferite familii botanice. Bolile produse de virusuri la plante sunt denumite viroze. acestea se împart în 3 categorii: ♦ Virusuri localizate pe stilet (virusuri nepersistente). Circulaţia virusurilor în interiorul plantelor se realizează prin parenchim (plasmodesme).transmiterea prin seminţe (cca. anastomoze radiculare. (ex. ♦ Virusuri persistente cu o capacitate de infectare de peste 100 ore (uneori chiar toată durata de viaţă a vectorului).transmiterea prin vectori se realizează prin intermediul insectelor (cca. dar nu poate explica cu exactitate cauza acesteia. D .insectă vectoare este variabilă şi corespunde la 3 situaţii: ♦ Virusuri nepersistente. pot fi transmise până la circa 4 ore de la achiziţie. ♦ Virusuri circulante (virusuri persistente) pot fi transmise timp îndelungat ajungând în hemolimfa insectei. determinându-l bacteriofag (mâncător de bacterii). ca virus. C . Mecanismul de transmitere: Virusurile se pot transmite de la planta bolnavă la planta sănătoasă pe mai multe căi: A . prin floem şi prin xilem. D'Herelle (1917) demonstrează natura particulară a fagului şi îl consideră. Din punct de vedere morfologic virusurile plantelor aparţin la două grupuri: grupul virusurilor izometrice (izodiametrice) sau sferice şi grupul virusurilor alungite. În funcţie de răspândirea şi comportarea virusurilor în corpul vectorului. Relaţia dintre virus . În anul 1915 Twort.Polymyxa betae transmite virusul rizomaniei la sfecla pentru zahăr).transmitere mecanică: prin contact între frunze. B . produse de virusuri care aparţin la 25 genuri distincte.transmiterea prin intermediul ciupercilor fitopatogene din sol. Bacteriofagii Bacteriofagii sunt virusuri adaptate la viaţa parazitară în celulele bacteriene şi care prin multiplicare produc liza acestora. 10 . unelte de lucru. descoperă fenomenul de liză transmisibilă. E . ♦ Virusuri propagative (virusuri persistente) se multiplică în corpul vectorului fiind transmise toată viaţa insectei.transmiterea prin intermediul nematozilor.La unele virusuri nucleocapsida este acoperită de o altă structură numită învelişul extern sau peplosul (gr. peplos = manta).

prin care trece ADN-ul în momentul introducerii în celula bacteriană. numărul şi modul de aşezare al acestora. Între acest dop şi placa bazală se găseşte un tub lung de 120 nm. denumit "grupul fag". ARN m. dar nu este cunoscut încă. cum ar fi la 11 . alcătuit dintr-o moleculă de ADN d. cu rol de articulare mecanică. reprezentat de cilindrul axial al cozii. aceştia încadrându-se în două tipuri de bază şi anume: . Fibrele cozii sunt structuri filamentoase.c. coadă. În interiorul capului. placă bazală şi fibrele cozii. T4.5 nm şi un canal central cu Ø de 2 nm. teaca se scurtează la 1/2 respectiv 35 nm.) cu o singură excepţie fagul Ø 6 de la Pseudomonas phaseolicola care are un genom ARN segmentat.m. Structura genomului Bacteriofagii prezintă în majoritate un genom format dintr-o singură moleculă de A.6 nm.5 nm grosime cu Ø de 3.tipul filamentos. înotând libere în mediu şi au aspectul unor picioare de păianjen. guler. La exteriorul cilindrului axial se găseşte teaca contractilă a cozii.În anul 1940. se desprind de pe guler şi rămân legate numai pe placa bazală. Structura fagilor diferă de la un grup la altul. El are un Ø de 7... Capul fagului. condus de Delbrück. la locul de prindere al cozii se află un dop proteic.tipul icosaedric (poliedric). iar când se contractă. cu o lungime de 100 nm şi o lăţime de 65 nm. (ADN m. Gulerul fagului este situat între dopul proteic şi coada fagului şi are forma unui disc hexagonal de 1. Placa bazală este un disc hexagonal cu Ø de 40 nm şi este prevăzut la partea inferioară cu 6 cârlige (croşetele cozii) care sunt unităţi integrale de fixare a fagului pe bacterie. Datele cele mai numeroase cunoscute în prezent sunt cele referitoare la fagii din seria T.c. cea de-a doua legătură fiind mai slabă. se găseşte genomul. În momentul contracţiei. fixate cu unul din capete pe placa bazală. liniară. cu lungimea de 50 µ m.N.2 x 10 o este alcătuită din ADN şi proteină şi din punct de vedere anatomic prezintă următoarele componente: cap. îndeosebi la fagi T-par (T2. la microscop prezintă o formă poliedrică iar în secţiune are o formă hexagonală. Aceasta este constituit din capsomere cu Ø de 4 nm. În partea bazală a capului. Genomul bacteriofagilor se deosebeşte de genomul virusurilor animale şi vegetale prin prezenţa unor baze nucleice neobişnuite. ADN d. . ce cuprinde 200 gene. în majoritate. format din 3 segmente. care în stare extinsă are o lungime de 80 nm. Teaca este constituită din 24 inele suprapuse şi datorită aranjamentului capsomerelor formează o helice. ia fiinţă un grup de cercetători. T6). sistemul bacterie-bacteriofag fiind folosit ca model experimental pentru cele mai importante studii de genetică moleculară.c. placa bazală ia forma de stea cu Ø mărit la 60 nm şi este lipsită de dopul central. Aceste fibrile formează o reţea care îmbracă teaca contractilă a cozii şi care în perioada premergătoare fixării fagului. fiind împachetată foarte strâns.c. iar cu celălalt capăt pe gulerul fagului. Anatomia fagilor T-par Particula virală matură a fagilor T-par cu g. 2. proteice de 130 nm lungime. .

Urmează faza de fixare ireversibilă realizată prin intermediul croşetelor şi este condiţionată de prezenţa receptorilor de fag. formarea proteinelor tardive. replicarea genomului viral. este dirijată de 50 de gene din cele 200. injectarea făcându-se rapid (15 secunde la T4). a cozii şi a fibrelor cozii.5 hidroximetiluracil. rolul fiind preluat de ARN m viral. 3. mici de 1/100 din cromozomul originar. II.enzime necesare lizei celulei bacteriene. 12 . b . Injectarea genomului viral în celula bacteriană După fixarea ireversibilă pe peretele celular are loc o contracţie a cozii fagului. Legat de acest aspect s-a emis ipoteza că aceste baze nucleice ar avea rol de protecţie a AN fagic împotriva acţiunii unor enzime virale (nucleaze) care atacă numai AN străin şi în felul acesta poate degrada selectiv cromozomul bacterian în cursul sintezei de virus.degradarea ADN gazdă. Sinteza acestora devine predominantă când ADN viral a ajuns la rata maximă de replicare.proteine structurale ale virusului. care este semiconservativă şi nu prin efectuarea de copii identice. iar la fagii de la Bacillus subtilis. 2. care poate fi reversibilă. Încorporarea genomului are loc înaintea unirii celor trei componente. III.proteine active în procesul de morfogeneză. c . Aceştia sunt reprezentaţi de orice structură existentă la suprafaţa celulei bacteriene sau pe pilii şi flagelii acesteia. ansamblarea şi morfogeneza virusului care. Replicarea Ciclul de replicare vegetativă a fagului are următoarele etape: I. Infecţia celulei bacteriene. Fagul este constituit din 3 porţiuni distincte care se formează separat pe trei linii principale care duc independent la formarea capului. c . . În treptele următoare compuşii finiţi se combină pentru a forma particula virală. în loc de citozină prezintă 5-hidroximetilcitozină. Adsorbţia reprezintă procesul de fixare a particulelor virale pe suprafaţa bacteriilor. Proteinele tardive sunt grupate în 3 categorii: a . repetate ale genomului originar.blochează transcrierea informaţiei de către ARN m al celulei gazdă. realizând faza de fixare iniţială. fiind fărămiţat până la nucleotide în segmente de ADN d."astuparea" găurilor produse la intrare în peretele celular. care îşi încep activitatea eşalonat în mai multe faze: 1 . 4. formarea capului fagic nefiind definitivă. care sunt degradate în continuare la nucleotide formându-se un stoc din care cel puţin 1/3 sunt utilizate la formarea fagilor progeni. axul central al acesteia pătrunzând în adâncimea peretelui celular 12 nm iar genomul este injectat prin intermediul cilindrului axial tubular. Nu se cunosc încă forţele care proiectează genomul viral în interiorul celulei. b .bacteriofagii T-par.formarea proteinelor timpurii cu rol în: a . Replicarea bacteriofagilor După pătrunderea genomului fagic în interiorul celulei bacteriene au loc procese coordonate de cele 200 gene. iar sinteza lor este controlată de gene bacteriene. 5-hidroximetilluracil şi 5-4.h. încorporarea activată de unele proteine care asigură "aspirarea" ADN în precap. După o serie de ciocniri întâmplătoare fagul se fixează pe peretele celular prin intermediul fibrelor cozii. de unele proteine.

coli. La un moment dat. au forma unor bastonaşe flexibile cu Ø de 6 nm şi o lungime de 1000-2000 nm. Structura este aceea a unui cilindru proteic gol deschis la capete (capsidă) în interior aflându-se genomul fagic format din ADN m. adsorbţia făcându-se pe receptori speciali situaţi la extremitatea liberă a pililor de sex. celulele se dezvoltă mai lent. Rolul bacteriofagilor în sol Coloniile de bacterii cultivate pe medii artificiale în zonele unde sunt atacate de bacteriofagi apar ca nişte zone clare "plaje" de liză. metabolismul celular încetează brusc şi are loc o distrugere masivă a peretelui celular. ultima spiră fiind prima care iese în momentul infecţiei virale. capul fagului creşte în volum şi devine matur.. Fagii filamentoşi Fagii filamentoşi care infectează E. Astfel de fagi sunt denumiţi 13 . Concomitent cu împachetarea ADN. fiind cunoscute şi sub denumirea de micofagi.c. Liza bacteriană şi eliberarea fagului Liza bacteriană se datoreşte acţiunii unei enzime (endolizina) a cărei sinteză este indusă de prezenţa fagului în celula bacteriană. Micovirusurile Sunt virusuri care atacă fungii. de 13. Bobinarea are loc de la exterior la interior.c. dar nu lizează constant. Genomul este reprezentat de o moleculă de ARN d. fagii fiind expulzaţi în exterior. Cianofagii Au formă asemănătoare cu bacteriofagii T-impar.ADN se rulează ca o bobină a cărei ax este perpendicular faţă de cel al cozii. Urmează unirea celor trei componente. ulterior conţinutul celular trece la exterior prin porii deschişi de virioni. aceasta continuă să se dividă un timp. coadă. dar eliberând în afară noi particule virale. ca şi fagii cu ARN. La fungi virusurile sunt în general latente. bacteria nefiind lizată.2 µ m. Fagii filamentoşi infectează numai bacteriile cu caracter mascul. care se prezintă sub forma unor mici particule poliedrice cu Ø de 33-41 nm. fibrele cozii. Micovirusurile au fost evidenţiate şi în sporii fungilor. cap. Genomul este reprezentat de ADN d. Din astfel de suspensii de bacterii lizate se pot obţine prin ultra filtrare suspensii de bacteriofagi.c. Cel mai bine studiat este virusul care infectează specia Penicillium chrysogenum. desăvârşindu-se fagul matur. când conţinutul în endolizină este maxim. iar în suspensii bacteriene atacul fagilor produce limpezirea mediului datorită lizei bacteriilor parazitate care dispar. Structura micovirusurilor. o moleculă circulară. Fagii maturi sunt eliminaţi prin intermediul unor pori care se formează în membrana citoplasmatică. cu un caracter exploziv. O proprietate deosebită a unor tulpini de fagi. Transmiterea micovirusurilor în general se face în urma plasmogamiei (heterocarioza). este capacitatea de a trăi în unele celule bacteriene fără a provoca moartea acestora.

fiind dovedită în solele cultivate cu plante leguminoase. Răspândirea virusurilor din sol este influenţată de capacitatea humusului şi argilelor de a absorbi şi imobiliza particulele de virus.3. Pătrunderea (Infecţia) virusului în celula bacteriană are loc: a) prin forţe proprii b) printr-un vector activ 14 . cât şi în soluri care au suferit îngheţul iernii. Importanţa agricolă a bacteriofagilor este puţin cunoscută încă. distrugând speciile de bacterii "lizosensibile". Genomul viral este format din: a) ADN şi ARN b) ADN sau ARN c) ADN d) ARN 3. Grigne."bacteriofagi temperaţi". De aici rezultă şi posibilitatea răspândirii diferenţiate a unor boli virotice ale plantelor şi ai bacteriofagilor în natură. Răspândirea bacteriofagilor nu este influenţată prea mult de condiţiile din sol. Se ştie în acest sens că solurile argiloase şi bogate în humus adsorb mai mult particulele de virus de cât cele nisipoase. Densitatea lor maximă este în zona rizosferică şi în nodozităţile mature sau la începutul îmbătrânirii. modificând uneori echilibrul microbian. iar celulele bacteriene ce-l găzduiesc se numesc "celule lizogene". Importanţa bacteriofagilor din sol constă în faptul că influenţează ecologia bacteriilor gazdă.2-9. Existenţa bacteriofagilor a fost demonstrată încă din anul 1927 de către A. Astfel au fost identificaţi în soluri cu pH între 5. Virusurile sunt: a) organisme acelulare b) organisme procariote c) organisme eucariote 2. Test de autoevaluare 1.

♦ Bacteriile sunt lipsite de clorofilă. iar afinităţile tinctoriale nu sunt deosebite faţă de citoplasmă. putând îmbrăca mai multe aspecte morfologice ca forme sferice.3. numite cili sau flageli.a. Pentru sinteza capsidei virale se utilizează: a) proteine existente în citoplasmă b) proteine sintetizate de ARN gazdă c) proteine sintetizate de AN viral Rezultatele corecte: 1 .b. dar unele grupe au pigmenţi sintetizanţi şi ca atare pot folosi energia luminoasă.c) prin "înglobare". ♦ Bacteriile au un polimorfism accentuat. 3 . adică lipsit de membrană. ce constituie un mijloc de conservare a speciei. dezintegrând diverse substanţe chimice prin intermediul proceselor fermentative. 4 .b 2. spiralate sau helicoidale. forma de sciziparitate rămâne însă forma esenţială de reproducere. ♦ Bacteriile pot forma spori. fiind din acest punct de vedere. la unele grupe. cu formare de celule sexuate de sens diferit. filamentoase şi pătrate. BACTERIILE Sunt organisme unicelulare cu o structură complexă care au un metobolism propriu datorită unui aparat enzimatic complex ce le asigură desfăşurarea proceselor vitale. 15 . dar se cunosc la unele grupe şi forme de conjugare de tip parasexuat. În linii generale bacteriile au o serie de caractere generale ce pot fi sistematizate astfel: ♦ Nucleul celulei bacteriene este de tip procariot.a. ♦ Altele îşi procură energia necesară sintezelor celulare şi altor manifestări vitale. ♦ Mişcarea la speciile mobile este asigurată de organite speciale. de către celulă 4. cilindrice. ♦ Se înmulţesc prin aciziparitate. 2 . organisme chimiosintetizante (Chemotrofe).

În funcţie de poziţia celulelor fiice după diviziune. Diplococcus pneumoniae).5-11 µ m şi o grosime de 0. după cum urmează: . de la forme cu aspect filamentoase.bacterii filamentoase. la care planurile de diviziune sunt perpendiculare unele faţă de altele. la care planurile succesive de diviziune sunt dispuse în mai multe direcţii. Staphyllococcus aureus. Stafilococul. sunt foarte rare. celulele rezultate rămânând grupate câte două (ex.Morfologia bacteriilor Din punct de vedere al formei exterioare se disting cinci tipuri de bază. sau elipsoidală. .bacterii spiralate sau elicoidale. Bacteriile spiralate. Tetracocul. au ca prototip actinomicetele. Bacteriile cilindrice. ovoidală. întâlnite în apele saline. spre exemplu la Sphaerotilus nutans aspectul filamentos este determinat de aşezarea celulelor individuale în lanţuri de celule reunite printr-o teacă delicată. . Sarcina. cocii prezintă următoarele moduri de grupare: Cocul simplu. spirilii şi spirocheta. genul Gafkia). la care diviziunea se face după planuri succesive paralele.bacterii cilindrice sub formă de bastonaş drept sau uşor curbat din care face parte genul Bacillus. Unele dintre bacteriile cilindrice au proprietatea de a forma spori. cu celule alungite în care se cuprind actinomicetele. în formă de spirală cu mai multe ture de spiră. de unde şi aspectul lor de miceliu. iar celulele rezultate se grupează ca un ciorchine (ex. izolat. rezultând o grupare de celule sub formă de cub (ex. 16 . în formă curbată. au forma unor pătrate cu latura de 1. Spirilul. sub formă de spirală cu mai multe ture de spiră dar flexibile. cu particularitatea de a forma hife. au formă sferică. cu perete neted. iar celulele rezultate formează lanţuri de lungimi variabile (ex. Spirocheta. În unele cazuri. la care planurile de diviziune sunt orientate după cele trei direcţii ale spaţiului şi reciproc perpendiculare unul pe altul. . bacteriile se împart în următoarele tipuri şi subtipuri morfologice: Bacteriile sferice sau cocii. microorganisme cu asemănări morfologice cu fungii.bacterii sferice denumite coci. Streptococul. sunt elicoidale cuprind trei subtipuri morfologice: Vibrionul. la care celulele rămân independente după diviziune (ex.1 µ m. până la unele cu aspect aproape sferic. cu tendinţă de ramificare. iar celulele rezultate sunt dispuse câte 4 la un loc (ex. în care se cuprind trei categorii de germeni şi anume: vibrionii.bacterii pătrate. . cu un singur tur de spiră. cu raportul între cele două axe foarte diferit. Diplococul. cunoscute sub denumirea de bacili au formă de bastonaşe. După forma celulelor şi modul de grupare în urma procesului de diviziune. evidenţiate în apa hipersalină din peninsula Sinai. cu cele două diametre aproximativ egale. Bacteriile filamentoase. la care diviziunea se face după planuri succesive paralele. Streptococcus lactis). care se poate strânge şi relaxa. rigide ca un baston. Formează placarde de 8-16 celule pătrate rezultate în urma diviziunii. Micrococcus ureae). Bacteriile pătrate. cu genul principal Coccus. Sporosarcina ureae).

cu cili dispuşi la un pol sub formă de mănunchi. mobile. citoplasmă.monotrihă. angrenate împreună sub forma butonilor de manşetă.2 µ m. funcţie de specie. Fimbriile sunt formaţiuni filamentoase prezente pe suprafaţa bacteriilor imobile sau mobile. aparatul fimbrial şi pilii de sex. Funcţiile biologice ale capsulei sunt următoarele: . cu câte un cil la ambii poli ai celulei. Cilii sau flagelii Cilii sau flagelii sunt formaţiuni filamentoase. ce se pune în evidenţă prin metode imunologice. luând ca reper peretele celular: ♦ Structură extraparietală formată din: capsulă. Numărul cililor este variabil. de la exterior către interior. ribozomii. ce se fixează la exteriorul celulei şi constituie un înveliş în jurul acesteia. Capsula este o secreţie care apare la unele bacterii.funcţia de protecţie împotriva fagocitelor la bacteriile patogene. . cilindrice. lungi. Cu ajutorul cililor bacteriile se pot deplasa linear sau se pot rostogoli. . Compoziţia chimică a capsulei diferă în funcţie de specia bacteriană la care apare şi de condiţiile de mediu.01-0.funcţia de virulenţă. ♦ zooglea ce se prezintă ca un strat mucos neorganizat care înglobează mai multe celule microbiene. La bacteriile Gram-pozitive corpusculul bazal este format din două discuri (inele). cu o structură complexă formată din următoarele componente. Implantarea lor se face în citoplasmă printr-un corp bazal situat între peretele celular şi membrana citoplasmatică.02 µ m pe toată lungimea. fiind formată din 98 % apă.Structura celulei bacteriene Celula bacteriană este o entitate morfologică şi funcţională echivalentă cu celulele organismelor superioare. cilii sau flagelii. parcurgând într-o secundă o distanţă de la 10 până la 40 ori mai mare ca diametrul longitudinal al bacteriei. Lungimea cililor depăşeşte pe cea a celulei. situate la suprafaţa celulei bacteriene şi reprezintă organite de mişcare ale acesteia.lophotrichă. alţi constituienţi ca polizaharidele şi polipeptide. În funcţie de inserţia pe corpul bacteriei cilii pot avea următoarele poziţii: . de obicei ondulaţi. mezozomii. cu diametrul de 0. incluziunile. ♦ Peretele celular. Prezenţa cililor este caracteristică numai anumitor specii de bacterii. Cilii sunt organite lungi de 16-18 µ m şi subţiri.amfitrichă. . . în mod excepţional până la de 10 ori. cu cili dispuşi în jurul bacteriei. de la unu până la o sută. ñ funcţie de raportul faţă de celula bacteriană capsula este de mai multe feluri: ♦ microcapsula. subţiri. vacuolele. nu servesc la 17 . sporul bacterian. ♦ stratul mucos caracterizat prin prezenţa unei mase amorfe neorganizate în jurul celulei. Viteza de înaintare este mare. aparatul nuclear.funcţia de protecţie împotriva desicaţiei. de ordinul sutelor (100-400). în număr mare. ♦ Structura intraparietală compusă din: membrana citoplasmatică. Ele au o poziţie radială şi sunt mai scurte ca cilii. un cil la un singur pol.peritrichă. cu grosimea fină de 0. . Aparatul fimbrial.

membrana citoplasmatică este suportul enzimelor care participă la sinteza ATP (la eucariote aceste enzime se află în mitocondrii). 10-20 % la G-. coloranţi) decât cele Gram+. Peretele celular Este invizibil sau foarte greu vizibil la microscopul fotonic şi reprezintă aproximativ 20 % din greutatea uscată a celulei şi 25 % din volumul ei. .oferă protecţie faţă de şocul osmotic.conţine receptori de virus. 4.de susţinere mecanică.asigură individualitatea morfologică.(roşu). Acizii teichonici sunt foarte abundenţi la bacteriile Gram+. 5. Coloraţia Gram permite clasificarea bacteriilor după peretele celular în două mari categorii: Gram+ (violet) şi Gram. 3. Conţine permeazele care asigură transportul activ în interiorul celulei a unor substanţe organice polare din mediu. Acizii teichuronici sunt caracteristici bacteriilor Gram+. molecule mici şi chiar ioni împedicându-le difuzarea în mediu deşi concentraţia extracelulară este mai mică. pe care le aglutiează. . Peretele celular este absent la micoplasmatale. În sfârşit. Bacteriile Gram. Analiza chimică a membranei evidenţiază trei tipuri de molecule: lipide.participă la procesul de diviziune celulară. . 18 . Lipopoliozidele caracterizează bacteriile Gram. Proteinele reprezintă peste 50 % din total. Ea menţine în celulă o concentraţie ridicată de macromolecule.mişcare ci au rol de fixare pe diferite substrate solide sau pe hematii. 2. 6. acoperă citoplasma bacteriilor şi o separă de faţa internă a peretelui celular. rămân fixate pe protoplaşti. Peretele celular are rol: .mediază schimbul de substanţe cu mediu. Membrana citoplasmatică are rol în creşterea şi diviziunea celulară. proteine şi glucide. legate de ADN celular. Are o grosime de 7. Membrana citoplasmatică este o barieră osmotică de permeabilitate care reglează pătrunderea în celulă şi eliminarea selectivă a diferitelor substanţe. . Aceste organite celulare joacă un rol important în diviziunea nucleului şi în formarea septului care separă cele două celule fiice. Fimbriile sunt de natură intracelulară deoarece după îndepărtarea peretelui celular. Pilii sunt. după Ottow. fiind de mai multe tipuri moleculare: 80-90 % laG+. Peptidogliconul (mureina) este prezent la majoritatea bacteriilor.şi sunt responsabile de primul control al permeabilităţii celulare. la nivelul său ia naştere semnalul care declanşează iniţierea replicării cromozomului bacterian. Membrana citoplasmatică. Între cele două categorii există diferenţe mari de compoziţie chimică şi anume: 1.sunt în general mai rezistente la inhibitori (peniciline. . fiind denumite şi "pili de sex".5 nm şi este constituită din două straturi fosfolipidice. Mezozomii sunt formaţiuni care derivă din membrana citoplasmatică sub forma unor invaginări. Acizii lipoteichonici sunt întâlniţi la bacteriile Gram+ asociaţi la membrana citoplasmatică dar se găsesc şi în peretele celular. apendice filamentoase care au un canal prin care se face transferul cromozomului bacterian de la celula mamă (F+) la celula femelă (F-). Acizii graşi se găsesc sub forma unor lanţuri lungi la nivelul peretelui celular la actinomicete şi la bacteriile coryneforme.

iar cele cu gaz au rol de flotaţie. După modul de formare. cu un diametru de 10-30 nm. Ribozomii 70 S joacă un rol precis în cursul traducerii lanţurilor de ARN în proteine. nucleoproteine. Plasmidele nu sunt indispensabile pentru viaţa celulară dar pot aduce un avantaj selectiv.000 ribozomi de tip 70 S. Vacuolele sunt formaţiuni sferice care apar în citoplasmă în faza de creştere activă a celulelor bacteriene. Sporul este o formă de conservare a speciei la condiţiile nefavorabile de mediu şi concentrează într-un volum redus toate componentele esenţiale ale celulei din care provine. amidon. Are un pH cuprins între 7-7. Endosporul (sporul propriu-zis) apare în interiorul unei celule vegetative numită "sporangiu" şi prezintă o mare rezistenţă la condiţiile nefavorabile de mediu. sporul bacterian poate fi de mai multe tipuri: 1. Cele cu apă au rol în menţinerea presiunii osmotice în raport cu mediul extern. compuşi solubili de natură lipoproteică. Materialul nuclear ("nucleul") este constituit dintr-un cromozom format de o buclă de ADN aflat în suspensie. în special la variaţiile temperaturii. Replicarea plasmidelor se produce în două momente diferite: atunci când celula se divide şi atunci când se produce procesul de conjugare. Ele poartă informaţia pentru degradarea unor substraturi şi pentru rezistenţa la antibiotice. este un sistem coloidal constituit din săruri minerale. Dispunere sporului în celula vegetativă poate fi centrală. sferice. Plasmidele sunt considerate material genetic extracromozomial. Citoplasma. în anumite condiţii de viaţă. 30 S şi 50 S. ceea ce implică o răsucire foarte accentuată. Citoplasma poate fi caracterizată ca un complex de stări fizice într-o continuă transformare. Fiecare ribozom se disociază în două subunităţi. ajungând la Escherichia coli la 1 mm. structură şi rezistenţă la factorii de mediu. de exemplu. în citoplasmă.La bacteriile purpurii mezozomii conţin pigmenţi clorofilieni.proteină şi proteină-proteină.2. Sporul bacterian este o formaţiune care derivă din celula vegetativă a bacteriilor. În interiorul lor se găseşte apă sau gaz. nitrogenaza care este inhibată de O2. fiind independente de nucleu. La bacteriile nitrificatoare numeroasele invaginări ale membranei citoplasmatice măresc suprafaţa de schimb enzimatic. Ribozomii sunt formaţiuni citoplasmatice. O celulă vegetativă poate forma un singur endospor. O celulă bacteriană conţine în medie 18. Ele pot fi formate din glicogen. Escherichia coli. lipide şi apă. terminală sau laterală. Bacteriile pot conţine mai multe plasmide. în funcţie de starea fiziologică a vârstei celulei. Incluziunile sunt formaţiuni inerte care apar în citoplasmă la sfârşitul periodei exponenţiale de creştere a celulei. Fiecare subunitate 50 S este legată de o subunitate 30 S prin intermediul legăturilor ARN . subterminală. este protejată de mezozomi. Formă sporului poate fi sferică sau ovală. Lungimea acestuia este mare. La bacteriile fixatoare de N2. posedă pe cromozom 1 sau 2 plasmide conjugate şi 10-15 plasmide neconjugate. carbonat de calciu şi fosfat anorganic. 19 .

Lipidele se găsesc în proporţie de 1-20 %.asigură transportul elementelor de metabolism.este solvent al compuşilor hidrosolubili. Proteinele au rol structural iar unele îndeplinesc funcţia de enzime. Sporosarcina. . Apa este mediul biogen esenţial şi reprezintă 78 % din greutatea medie acelulei bacteriene. prin îngroşarea pereţilor şi acumularea de material de rezervă. 20 . Principala lor funcţie priveşte capacitatea de reproducere. Au o rezistenţă mai mică decât endosporul şi nu sunt termorezistenţi. 2. Reprezintă 1/5 din conţinutul celular. formate ca răspuns la modificările de mediu şi provin din transformarea unei celule vegetative. ADN se găseşte sub forma unei singure molecule circulare.condiţionează activitatea enzimelor. organice şi anorganice. Delsulfatomaculum. Ea conţine cca. din greutatea uscată a bacteriilor. Apa îndeplineşte numeroase funcţii: . Se găseşte sub formă de apă liberă sau legată de diferite componente celulare. energetic sau de material de rezervă. Artrosporii se formează prin fragmentarea unor celule vegetative. Gonidia apare endocelular prin condensarea şi fragmentarea protoplasmei unei celule vegetative numită gonidangiu. Glucidele simple participă la metabolismul bacterian iar polizaharidele au rol structural. . Compoziţia chimică a bacteriilor Compoziţia chimică a celulei bacteriene nu diferă prea mult de cea a celorlalte organisme vii. iar această variaţie este specifică depinzând de vârsta celulei şi compoziţia mediului de cultură. Sărurile minerale reprezintă 2-20 % din greutatea uscată a bacteriilor şi sunt reprezentate de principalele elemente.reglează pH-ul. neavând rezistenţa caracteristică sporului. dublu helicale.este mediu de dispersie pentru constituienţii chimici insolubili în apă. Clostridium. Glucidele reprezintă 4-25 % din greutatea uscată a celulei bacteriene şi se găsesc sub formă de glucide simple (mono şi dizaharide) şi polizaharide.activează unele sisteme enzimatice. 4. . Lipidele se găsesc în membrana citoplasmatică şi sub formă de granule intracitoplasmatice.influenţează permeabilitatea peretelui celular. Substanţele minerale au rol în: . . Artrosporii sunt caracteristici bacteriilor actinomicete. . Thermoactinomyces. ARN t. . 600 molecule diferite. Sporolactobacillus. Chiştii sunt stadii de rapaus sau supravieţuire. ARN reprezintă cca 17 % din greutatea uscată a celulei bacteriene şi se găseşte localizat în citoplasmă sub trei forme: ARN m.reglarea presiunii osmotice. În interiorul unei celule apar de regulă mai multe gonidii care sunt eliberate în mediu prin ruperea peretelui gonidangiului.Bacteriile susceptibile de a produce endospori aparţin genurilor: Bacillus. Proteinele reprezintă cca 60 % din greutatea uscată a bacteriilor şi se găsesc sub formă de holoproteine şi heteroproteine. 3. . ARN r. Au o formă neregulată şi o rezistenţă intermediară între cea a endosporului şi celula vegetativă. Cel mai bine este reprezentat fosforul (∼ 45 %).intră în compoziţia unor constituienţi celulari. Acizii nucleici.

este cuprinsă între momentul însămânţării bacteriilor şi momentul începerii multiplicării. care se face prin diviziune celulară. în care procesul se accentuează în progresie geometrică. După localizarea pigmenţilor faţă de celulă. . s-a constatat că acest proces se realizează în mai multe faze succesive: 1. la care pigmentul rămâne localizat în celula bacteriană (Ex. când numărul bacteriilor din inocul nu creşte. la care pigmentul este eliminat în mediul pe care îl colorează (Ex. Faza de accelerare a ritmului de creştere. Pigmenţii pot fi de mai multe tipuri.enzime constitutive.Pigmenţii sunt substanţe colorate care se găsesc în citoplasma bacteriilor cromogene. ele sunt angrenate în procesele de catabolism. Evoluţia unei culturi bacteriene În urma studierii multiplicării bacteriilor pe medii artificiale. După substratul asupra căruia acţionează enzimele se clasifică în: . . portocalii). galbeni. a cărei viteză creşte progresiv şi în care celulele sunt tinere.fragmentarea conţinutului celular în mai multe elemente. Faza exponenţială sau de multiplicare logaritmică. deoarece celula trebuie să se adapteze la substrat. după compoziţia chimică: bacterioclorofite. de catalizatori ai celulei vii. Această fază durează aproximativ 2 ore şi este o etapă de adaptare la noile condiţii de cultură. criolabile şi sensibile la acţiunea radiaţiei ultraviolete. Pigmenţii pot avea rol în fotosinteză. fiind solubile în apă. Faza de lag sau (creştere zero).bacterii cromofore. a substanţei de constituţie. apariţia enzimelor fiind legată de mediu. Creşterea şi multiplicarea bacteriilor Ciclul de dezvoltare al bacteriilor se compune din două faze: creşterea şi multiplicare. Diviziunea celulară poate fi: .endoenzime sunt secretate intracelular şi participă la reacţiile de sinteză (anabolism). bacteriile se împart în două categorii: . 2. când celulele fiice rezultate sunt egale. antocianici. 21 .heteromorfe. care corespunde începerii multiplicării. termolabile. În afara diviziunii celulare. Pseudomonas fluorescens). . După viteza de acţiune enzimele pot fi de două categorii: . iar durata unei generaţii este minimă. când celulele fiice rezultate nu sunt egale. Prin creştere se înţelege procesul de neoformare. .prin înmugurire. pigmenţi carotenoizi (roşii. în condiţii favorabile. 3.izomorfă. de protecţie împotriva radiaţiilor luminoase şi ultraviolete. în protoplasma bacteriei. rol antibiotic.enzime adaptive. multiplicare se mai poate realiza prin: . Această creştere se continuă până la atingerea unei limite. Enzimele bacteriene constituie o grupă de proteine cu importanţă biologică deosebită. rol de vitamine. pigmenţi melanici (brun sau negru). care acţionează lent. Sunt sintetizate în tot cursul vieţii bacteriei.bacterii cromopare. Staphylococcus aureus). iar cultura nu este vizibilă macroscopic. Prin multiplicare se înţelege sporirea numărului de indivizi. când survine diviziunea celulară. .exoenzime care sunt eliberate în mediul înconjurător acţionând asupra unui substrat din afara celulei. care sunt preexistente şi care acţionează rapid asupra unui substrat.

505 64 6 1.000 2 1 0. care se caracterizează prin faptul că numărul celulelor rămâne constant din cauza echilibrului ce se stabileşte între numărul celulelor ce mor şi a celor ce apar în urma unei diviziuni foarte lente.modificările fizico-chimice ale mediului de cultură (acumulare de acizi. la întuneric.708 1024 10 3. alcooli etc. în cazul celor chimiotrofe. Nutriţia bacteriilor Bacteriile pot folosi pentru manifestările lor vitale. Oprirea multiplicării bacteriilor şi în cele din urmă moartea lor se datoreşte unei serii de factori ca: .fototrofe (fotosintetizante) a căror sursă primară de energie este lumina. cu ritm de creştere zero.602 8 3 0. Faza intermediară de declin în care numărul celulelor continuă să scadă. .408 512 9 2.acumularea produşilor de catabolism şi a toxinelor în concentraţii incompatibile cu viaţa celulelor. în care numărul celulelor viabile scade progresiv. cu forme de involuţie. Faza încetinirii ritmului de creşterem când rata multiplicării începe să scadă progresiv. . Faza finală de declin încheie evoluţia unei culturi prin moartea în ritm lent a celulelor până la sterilizarea completă a culturii. Faza staţionară. prin moartea unora dintre ele. După sursa de energie bacteriile pot fi clasificate astfel: . 7. cu un ritm de dispariţie constant.aritmetic log2 log10 1 0 0. când apar numeroşi spori.competiţia pentru O2 sau activitatea slabă a substanţelor folosite pentru procesele respiratorii. .107 256 8 2. fie energia eliberată prin reacţii chimice oxidative.301 4 2 0. 6.010 4.lipsa substanţelor nutritive esenţiale din mediul nutritiv.903 16 4 1.Creşterea exponenţială a unui organism unicelular ce realizează o generaţie la 20 minute (după Stanier.204 32 5 1. Această fază corespunde celulelor bătrâne. 8. 22 . Această fază corespunde celulelor mature. Faza iniţială de declin.). 1966) Timpul (minute) 0 20 40 60 80 100 120 140 160 180 200 Număr de diviziuni 0 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 Număr de organisme exprimat în: nr. fie energia radiantă luminoasă în cazul celor capabile de fotosinteză.806 128 7 2. 5.

poate rămâne în stare lichidă până la -40oC. Grupe particulare de bacterii Bacteriile glasogene Apa chimică şi biologică. se formează peroxidul de hidrogen. implică incapacitatea de sinteză a unor metaboliţi esenţiali şi de aceea este nevoie de prezenţa substanţelor organice ca sursă de C sau N. În funcţie de capacitatea de sinteză a metaboliţilor esenţiali. în funcţie de condiţiile de mediu. gheaţa nu se formează la plante decât în prezenţa bacteriilor specifice care.Autotrofia. Microorganismele microaerofile.Paratrofia reprezintă tipul de nutriţie la care creşterea este dependentă de energia furnizată de celula parazitată. 4. microorganismele se grupează în patru tipuri respiratorii: 1. ea nu îngheaţă decât în prezenţa nucleelor glasogene. ele pot fi saprofite (epifite) sau parazite pe organele 23 . Anaerobioza lor strictă constă în faptul că. pură. Supusă la temperaaturi inferiore lui zero grade. . putând fi cultivate numai pe medii sărăcite în O2. pornind de la surse simple anorganice de C şi N ca: CO2. 3. pe când heterotrofele nu-şi pot realiza sintezele proprii decât dacă dispun de substanţe organice pe care le descompun până la produşi mai simpli şi pe care îi utilizează în metabolismul lor. Ele nu dispun de enzimele respiratorii din categoria citocromilor. Această particularitate se datorează sensibilităţii unora dintre enzimele lor la condiţiile de oxidare puternică. aparţin speciilor Pseudomonas syringae şi Erwinia herbicola. NH3. La temperaturi situate între -10oC şi zero. care este toxic şi nu apă. în prezenţa O2. bacteriile prezintă următoarele tipuri de nutriţie: . nucleele glasogene. Microorganisme facultativ anaerobe. . care sunt capabile să-şi orienteze metabolismul spre respiraţie sau spre fermentaţie. NO3-.. Unele microorganisme de acest tip respirator (levurile) pot trece de la un metabolism aerob la unul anaerob. NO2-.chemotrofe (chimiosintetizante) a căror sursă de energie este obţinută la întuneric în urma reacţiei de oxido-reducere a unor substanţe organice sau anorganice. autotrofele prin sintezele lor generează substanţa organică plecând de la compuşi minerali simpli. în funcţie de disponibilităţile de O2 şi care au în mod obişnuit un metabolism anaerob fără a fi însă sensibile la prezenţa O2. care nu se pot dezvolta în prezenţa oxigenului molecular. Suşele bacteriene în cauză. posedă în membrană. Microorganisme strict (obligatoriu) anaerobe. Bacteriile care folosesc o sursă organică de carbon sunt denumite bacterii de fermentaţie iar cele care utilizează o sursă organică de azot mai sunt denumite bacterii de putrefacţie. Respiraţia microorganismelor După exigenţele faţă de oxigenul molecular. Aceste nuclee pot fi reprezentate de particulele minerale care provoacă congelarea începând de la -10oC. care se comportă ca acceptor final de H. 2. Microorganisme strict (obligatoriu) aerobe care folosesc O2 ca acceptor final de H. corespunde capacităţii de sinteză a tuturor constituienţilor celulari prin mijloace proprii. având nevoie de prezenţa continuă a oxigenului atmosferic. au nevoie de o concentraţie de O2 mai mică decât aceea din aerul atmosferic.Heterotrofia. În concluzie.

a cărei creştere este dependentă de prezenţa sterolilor în mediu. cireş. Proteina este formată din 1200 de aminocizi cu o structură repetitivă foarte accentuată. Micoplasmele Micoplasmele reprezintă un grup particular de bacterii lipsite de perete celular. în sângele a numeroase specii de animale din regiunile polare. Bacteriile glasogene joacă un rol important în practică deoarece provoacă îngheţarea în primăvară a numeroase plante. syringae (60 %) şi mai mic la E. Bacteriile glasogene care provoacă îngheţarea au fost observate la plante foarte diverse (pin. apar simptomele îngheţului cu ofilirea ireversibilă. La viţa de vie s-a observat o corelaţie ridicată între numărul de bacterii glasogene prezente pe muguri şi pierderile cauzate de frig la temperaturi apropiate de 0oC.plantelor în cauză (frunze. fasole. piersic. prezintă o genă specifică care cedează o proteină foarte particulară în membrana lor. Pe de altă parte suşele inductoare de gheaţă se multiplică abundent pe organele necrozate prin îngheţ. flori. tomate. . care aplicate pe plante inhibă dezvoltarea speciilor glasogene În sens pozitiv specia Ps. pliabil şi cute = piele). în special pomii fructiferi şi viţa de vie. Procentul de nuclee glasogene este ridicat la Ps. În ultimii ani s-a obţinut prin inginerie genetică suşe neglasogene de Ps. Alte proteine care au o structură repetitivă sunt prezente de asemenea. Suşele bacteriene active. acest polipeptid comportă repetiţii în mai mult de 100 exemplare. Sunt considerate cele mai mici organisme capabile de creştere autonomă pe medii acelulare. pe când plantele martor netratate cu bacterii rămân imune la toate alterările vizibile. a microorganismelor antagoniste. datorită capacităţii de a induce formarea gheţii. porumb. căpşun). fructe).Mycoplasma. cu două genuri: . Puterea glasogenă a bacteriilor se exprimă "in vitro" sau în "in vivo" pe organele plantelor. forsiţia.). ceea ce le oferă un avantaj selectiv considerabil. Reducerea numărului de repetiţii în lanţul polipeptidic reduce activitatea glasogenă. herbicola (1-5 %). Micoplasmele sunt grupate în clasa Mollicutes (moli = moale. prun. pulverizări cu apă. Binenţeles că se încearcă stoparea acţiunii acestor bacterii pe diferite căi (tratamente chimice cu antiabiotice.Acholeplasma. dacă ele sunt plasate (ţinute) 1 oră la -5oC. syringae. folosirea bacteriofagilor. care se dezvoltă independent de steroli. unde ele au un efect antigel. la care celula este delimitată de o membrană lipoproteică. cu o compoziţie chimică asemănătoare celulei animale. Când o suspensie de bacterii glasogene este pulverizată pe frunze. aplicarea de polimeri care limitează schimburile termice cu exteriorul etc. 24 . fumigaţii. Compus din 1200 de aminoacizi. cais. syringae glasogenă este utilizată pentru obţinerea zăpezii artificiale (Snow max).

Micoplasmele sunt Gram-negative. Majoritatea actinomicetelor au o formă alungită filamentoasă. Actinomicetele produc pigmenţi care dau miceliului aerian culori diferite (galben.sensibilitatea osmotică.tendinţa de pătrundere şi creştere în profunzimea mediilor. portocaliu. Multă vreme actinomicetele au fost considerate ca făcând parte din categoria ciupercilor. drepţi sau curbaţi. fiecarespecie are o morfologie caracteristică. deoarece au particularitate de a forma hife (filmente) ramificate şi spori de diseminare. cu tendinţă de ramificare. micoplasmele au o plasticitate naturală foarte mare. caracterizate printr-o mare varietate morfologică. La unele specii pigmenţii difuzează în mediu. pe resturi vegetale actinomicetele încep să se dezvolte numai după ce bacteriile şi ciupercile au încetat să se mai multiplice. Gram pozitive. Metabolism. Morfologie.capacitatea de a traversa filtrele bacteriene. Lipsa peretelui celular este răspunzătoare de instabilitatea morfologică şi de alte proprietăţi cum ar fi: . în descompunerea 25 . Multiplicarea micoplasmelor se poate realiza la aceeaşi specie prin diviziune. Pe aceste colonii se formează sporofori cu spori. înmugurire şi fragmentarea filamentelor. În condiţii naturale. filamentoase. în special. fiind descrise mai multe tipuri morfologice ca: sferice-cocoidale. . Pe medii de cultură solide formează colonii dense cu aspect cartilaginos sau cretos. . violet până la albastru sau cenuşiu). corespunzând unor celule foarte lungi. Actinomicetele Actinomicetele constituie un grup mare de bacterii filamentoase. În condiţii naturale micoplasmele sunt parazite. fiind sferici ovali. fără pereţi transversali. Dimensiunile lor variază de la 125250 nm la formele sferice. care le permite să se dezvolte pe substraturi organice dintre cele mai diferite. încât polimorfismul acestora nu trebuie confundat cu pleomorfismul care implică obligatoriu existenţa a mai mult de o formă celulară distinctă. în cursul vieţii unui organism. instalarea lor în diferite organisme fiind uşurată de natura chimică a membranei similară membranelor gazdei. aderente la substrat. O particularitate a fiziologiei actinomicetelor este modul lor de nutriţie omnivor. până la 150 µ m la cele filamentoase. Cu toate acestea. Capacitatea lor de a degrada substanţele organice dintre cele mai complexe le conferăun rol important în natură. Suprafaţa sporilor este netedă sau prezintă diverse ornamentaţii.5-2 µ m şi prezintă o structură de tip procariot. de unde şi aspectul lor de miceliu. cultivate în condiţii de mediu bine definite.Morfologie. alungiţi sau cilindrici. Sporoforii sunt diferiţi ca formă: spiralaţi. roşu. diplococi.rezistenţa la antibiotice care acţionează asupra sintezei peretelui celular (penicilina). Datorită lipsei peretelui celular. Micoplasmele produc peste 40 de boli la plante dar şi la animale şi om. atunci când toate substanţele uşor asimilabile din resturile vegetale au fost descompuse de predecesorii lor. Filamentele miceliene au un Ø cuprins între 0. Sporii sunt de asemenea variaţi ca formă. multinucleate. .

Bacteriile sunt organisme: a) pluricelulare b) acelulare c) unicelulare 2. calciul. altele activează în zona rădăcinii plantelor contribuind la dezvoltarea acestora şi la sporirea activităţii rizosferice. Unele actinomicete produc boli la plante. propionică etc. potasiul. În sol acestea participă la degradarea biologică şi mineralizarea substanţelor organice. îmbogăţind solul în materie organică. deci la îmbunătăţirea structurii solului. Unele specii bacteriene au capacitatea de a produce antibiotice. contribuind astfel la realizarea circuitului elementelor în natură (azotul. magneziul şi microelementele). a pectinelor. În medii specifice unele grupe de bacterii produc procese fermentative utile ca. animale şi om.substanţelor organice din nămoluri şi sol. Bacteriile contribuie şi la formarea substanţelor humice. acestea contribuie la agregarea particulelor de sol. deci menţin sau schimbă echilibru biologic din sol. fermentaţia lactică. fosforul. Rolul bacteriilor în natură Bacteriile care trăiesc în natură joacă un rol important în mineralizarea compuşilor organici. Bacteriile prezintă: a) nucleu complet 26 . fermentaţia amidonului. Unele grupe de bacterii trăiesc în simbioză cu plantele superioare producând nodozităţi şi realizează fixarea azotului atmosferic. Aproximativ 50 % din tulpinile izolate în natură produc antibiotice. care pot limita dezvoltarea unor grupe de microorganisme din sol. Alte grupe de bacterii au capacitatea de a secreta enzime extracelulare cu care lizează unele bacterii sau ciuperci. Importanţa lor practică este legată în mod deosebit prin intermediul speciilor genului Streptomyces. Prin unele substanţe bacteriene de natură mucilaginoasă cum sunt polizaharidele capsulare. butirică. de producere de substanţe antibiotice (până în prezent peste 500 de antibiotice distincte). Test de autoevaluare 1.

Celula bacteriană este protejată de: a) membrană celulară b) membrană citoplasmatică c) perete celular d) nu este protejată 4. 27 . asemănător cu cel de la bacteriile Gram-negative. 2 . având o mobilitate de tip glisant. 3 .c. 4 .c.µ m.b) nucleu fără membrană c) nu prezintă nucleu 3. iar altele filamentoase.b. ficocyanina şi uneori ficoeritrina).4. formând lanţuri mai lungi. Cyanobacteriile sunt strict fotoautotrofe şi nu se pot dezvolta numai în prezenţa substanţelor organice. multistratificat. nu au nevoie de vitamine ca factor de creştere. Cele mai multe Cyanobacterii sunt mobile întrun anumit stadiu de dezvoltare. Bacteriile au dimensiuni care se măsoară în: a) mm b) cm c) nm d) µ m Rezultate corecte: 1 . Peretele celular poate fi acoperit la exterior cu o teacă gelatinoasă sau fibroasă. 2. Mecanismul lor fotosintetic este identic cu cel al algelor eucariote. Unele cyanobacterii sunt unicelulare. asemănânduse cu bacteriile filamentoase glisante de tip Beggiatoa. CYANOBACTERIILE (ALGELE ALBASTRE-VERZI) Sunt organisme procariote care folosesc apa ca donator de electroni şi în prezenţa luminii produc oxigen. Celulele prezintă un perete rigid. Pigmenţii fotosintetizanţi sunt reprezentaţi numai de clorofila "a" şi deficobiliproteine (alloficocyanina. În citoplasmă se observă vacuole cu gaze ce au rol de flotaţie.

Din acest grup ca reprezentanţi cităm: Paramoecium. grăsimi şi substanţe proteice de rezervă cum este volutina. leucozina. în apele dulci şi ape sărate din mări şi oceane. Ca substanţe de rezervă în celulele de protozoare s-au descoperit. 28 . Genurile Nostoc şi Anabaena ce au capacitate de a fixa azotul molecular trăiesc în solurile umede din orezării. unde asigură N2 necesar plantelor. Ele sunt în majoritate prădători ce se hrănesc cu bacterii şi se găsesc în sol între 10. Ele constituie primele organisme ce populează rocile dezagregate. La revenirea condiţiilor favorabile. Balantiophorus şi Colpoda. Mastigophora (Flagelata) şi Infusoria (Cilliata). Oscillatoria şi Lyngbia. în care se găsesc incluziunile granulare. precum şi diferite substanţe de rezervă.iar ca sursă de azot folosesc azotaţii. amidonul. În sol sunt răspândite protozoare din următoarele clase: Rhizopoda. Rolul protozoarelor în sol este secundar faţă ce acele al bacteriilor şi ciupercilor. concentraţii mari de săruri solubile. prin conjugare între gameţi. Din clasa Sarcodina cele mai răspândite genuri sunt: Negleria. Ca reprezentanţi avem genurile Bodo. Amoeba.. sărurile de amoniu. Înmulţirea sexuată are loc după mai multe diviziuni simple. regn. Sarcodina.000 până la câteva sute de exemplare la grmul de sol. Protista. Sunt mult răspândite în sol. se găsesc unul sau mai mulţi nuclei cu forme şi structuri diferite. fiind fixatoare de azot (Nostoc şi Anabaena). în urma cărui proces apar două celule fiice. din zigochişti apar indivizi obişnuiţi. Ca microprădători protozoarele contribuie la diminuarea numărului de bacterii în sol. glicogenul. Înmulţirea protozoarelor se face pe cale asexuată prin împărţirea celulei în două părţi aproape egale. 2. Dintre cyanobacterii mai răspândite în natură sunt genurile Gloeocapsa şi Chroococcus care sunt organisme unicelulare. Clasa Mastigophora (Flagelata) are în sol forme autotrofe cât şi heterotrofe. De asemenea. Euglena. uscăciune sau acumulare în mediul ambiant a unor factori nocivi.5. fiind cuprinse în încrengătura Protozoa. Alte grupe sunt filamentoase ca. Clasa Infusoria (Ciliata) cuprinde protozoare care se mişcă cu ajutorul a numeroşi cili care sunt excrescenţe protoplasmatice. PROTOZOARELE Sunt organisme unicelulare la care se cunoaşte un anumit ciclu evolutiv şi care reprezintă vieţuitoare complete şi independente. Cele autotrofe posedă în celule cromatofori. participând la procesul de solificare şi favorizează dezvoltarea în masa lor mucilaginoasă a unor bacterii fixatoare de azot între care Azotobacter şi Clostridium. Sunt mai tolerante faţă de condiţiile extreme nefavorabile decât algele eucariote. În acelaşi timp s-a constatat că prin moartea lor protozoarele pun la dispoziţia microorganismelor surse nutritive care stimulează creşterea numărului acestora în sol. În urma contopirii gameţilor iau naştere zigoţii care în condiţii neprielnice se transformă în zigochişti sau chişti de repaus care au o mare rezistenţă la temperaturi nefavorabile. Celula unui protozor se compune din protoplasmă. iar unele specii folosesc azotul molecular. condriozomii.

Morfologia ciupercilor Aparatul vegetativ este un tal prezintă cu constituţie variată iar complexitatea acestuia creşte pe măsura evoluţiei filogenetice. sub formă de dermoplast ca la Saccharomycetaceae. 2. Talul ciupercilor poate fi filamentos la ciupercile microscopice. prin unirea gameţilor care dau produşi de fecundaţie ce poartă denumiri diferite ca: zigoţi. . aparatul vegetativ poate fi unicelular. La ciupercile din Zigomycotina aparartul vegetativ cu aspect filiform este un sifonoplast. s-a fixat mai mult azot decât la culturile martor. La ciupercile din subîncrengătura Ascomycotina. formează colonia să producă mai multe celule tinere care sunt mai active în fixarea azotului molecular. Frecvenţa lor în sol variază între 8. neseptat. prin spori haploidali ce apar pe corpi de fructificare special formaţi pe miceliu. format din hife septate. După alţi autori în afară de acţiunea indirectă asupra biologiei solului. Astfel. sau masiv la unele ciuperci din subîncrengătura Basidiomycotina. Se trage de aici concluzia că protozoarele fagocitând bacteriile. Reproducerea ciupercilor Ciupercile se pot reproduce pe mai multe căi şi anume: . format din hife simple sau ramificate.000 şi 1. produc substanţe antibiotice participând în acest fel la antagonismul microbian şi la reglarea echilibrului biologic în sol. protozoarele ar contribui şi la formarea humusului. 29 .000. 100. prin fragmente de tal sau prin înmugurire.În unele experienţe cu Azotobacter în culturile la care s-au adăugat protozoare (Colpidium colpoda).asexuat. Basidiomycotina şi Deuteromycotina. fiind cuprinse în regnul Fungi. .000 de specii. În urma procesului de reducere cromatică se revine la faza asexuată reprezentată prin spori haploidali ce poartă denumirea de spori imobili. ele constituie o componentă importantă a microflorei solului la care s-au identificat peste 170 de genuri şi peste 800 de specii. formând corpuri de fructificare de dimensiuni vizibile cu ochiul liber (carpofori). asce şi bazidii.vegetativ. zoospori. ascospori sau bazidiospori.6. Pe de altă parte se presupune că protozoarele ar elimina în mediu de cultură unele substanţe stimulatoare pentru dezvoltarea bacteriilor. De asemeni. formează asociaţii sub formă de micoriză cu rădăcinile plantelor.gimnoplast su o asocierede gimnoplaşti ce formează un plasmodiu.sexuat. Ciupercile au un rol important în natură participând în descompunerea substanţelor organice. la ciupercile din subîncrengătura Mastigomycotina aparatul vegetativ este o celulă nudă . CIUPERCILE Ciupercile reprezintă un grup numeros la care se cunosc cca. iar la majoritatea este un tal filamentos pluricelular.000 de indivizi pe gramul de sol. după gruparea sistematică din care ciupercile fac parte.

Te de auto valuare st e 1.Unele specii de ciuperci sunt microaerofile. dar în anumite condiţii se dezvoltă şi parazit.5. Aeraţia. Protozoarele sunt: 30 . dată în principal de conţinutul mai scăzut al mediului în elemente nutritive. La un moment dat apare o concurenţă trofică între axul principal şi ramificaţiile principale. Dacă veziculele purtătoare de enzime de creştere sunt prea numeroase.5-7. PH-ul.5 sau acido-tolerante. Nutriţia.5-8. care se dezvoltă numai în ţesuturi vii. Unele specii sunt termotolerante (20-50oC).Creşterea Creşterea filamentelor miceliene este strict apicală comparativ cu creşterea intercalară cunoscută la alte organisme filamentoase. Ciupercile termofile joacă un rol important în procesele de degradare a compostului. Ciupercile sunt organisme total lipsite de pigmenţi asimilatori. secundare sau terţiare. . Optimul fiind situat între 5.parazite. Temperatura maximă limită de dezvoltare este de 60-62oC. sunt ciupercile care în mod normal se dezvoltă ca parazite. Cyanobacteriile sunt: a) procariote b) eucariote c) entităţi infecţioase 2. Majoritatea ciupercilor sunt mezofile cu un optim de creştere situat între 25-35oC.facultativ saprofite. dar într-o anumită perioadă a ciclului ontogenetic cu o nutriţie saprofită. Majoritatea ciupercilor pot să se dezvolte într-o zonă de pH cuprins între 4. apar ramificaţii laterale la câţiva µ m distanţă de apex. prezentând o nutriţie heterotrofă. care se dezvoltă numai pe substraturi organice în descompunere. .facultativ parazite. Există specii de ciuperci acidofile cu creştere la un pH inferior lui 4. Apexul hifelor este bogat în vezicule ce conţin hidrolaze şi sintezaze. altele sunt strict anaerobe. . Cerinţe faţă de mediu Temperatura.saprofite. sunt cele care în majoritatea timpului se dezvoltă pe substraturi în descompunere. După felul substratului folosit ciupercile se împart în: . necesare creşterii în lungime. afluxul de elemente nutritive realizându-se din regiunile mature în zonele de creştere. dar majoritatea sunt aerobe. neputând fi cultivate pe medii artificiale. Acumularea apicală a veziculelor implică o circulaţie acropetală a conţinutului citoplasmatic.

formă paralelipipedică formă de cartuş sau obuz formă de mormoloc. Regnul Animalia (animale multicelulare). . 2 . niciodată ambele) şi capsida virală alcătuită din subunităţi proteice Bacteriile Sunt organisme unicelulare cu o structură complexă de tip procariot.a.2500 nm. 3 . 3. diatomee). cianobacterii = alge albastre-verzi). . REZUMAT MODUL I Poziţia microorganismelor în lumea vie 1. formă sferică (izometrică). Regnul Fungi (ciuperci). 5. traheofite). Structura virusurilor Genomul viral (ADN sau ARN.c. 2.b. Regnul Protista (protozoare. 31 . brofite. Regnul Plantae (alge verzi. Virusurile sunt entităţi infecţioase constituite din proteină şi un acid nucleic.bacterii sferice (coci).bacterii sub formă de bastonaş (bacili). Prionii sunt molecule proteice cu greutatea moleculară de 27 kilodaltoni. alcătuite dintr-un lanţ de 240 de aminoacizi.bacterii spiralate. 4. Regnul Procaryotae (bacterii. sau cireaşă cu coadă Dimensiunile virusurilor = 17 nm . . roşii. Morfologia virusurilor formă cilindrică-alungită sau de bastonaş.a) animale unicelulare b) plante c) organisme unicelulare independente 3. Morfologia bacteriilor . Ciupercile au o nutriţie: a) autotrofă b) heterotrofă c) paratrofă Rezultate corecte: 1 . brune.bacterii filamentoase.

sifonoplast. Aparatul vegetativ poate fi: gimnoplast. Sunt organisme unicelulare. dezvoltarea şi înmulţirea microorganismelor şi plantelor. Nici unul dintre factorii menţionaţi nu poate fi considerat unic sau preponderent în formarea solului. aparatul fimbrial şi pilii de sex. fotoautotrofe. pe de altă parte. plasmodiu. heterotrofe. Solul apare. Sunt organisme heterotrofe. După felul substratului folosit ciupercile se împart în: saprofite. incluziunile.. chimiosintetizante. ribozomii. aparatul nuclear. Solul. Grupe particulare de bacterii Bacteriile glasogene Micoplasmele Actinomicetele Cyanobacteriile (algele albastre-verzi) Sunt organisme procariote. solul poate asigura condiţii favorabile pentru creşterea. relieful şi vârsta solului. 32 . ♦ Peretele celular. deoarece ei acţionează simultan. MODULUL II microbiologia solului MICROBIOLOGIA SOLULUI 1. vacuolele. care se realizează fie prin fenomene naturale. fie prin dirijarea lor de către om. "un corp istoric natural care s-a format din rocă prin influenţa simultană a factorilor fizici. pe de o parte. Ciupercile. şi între plante şi animale. Acceptăm definiţia ce consideră solul ca rezultat al unui proces istoric îndelungat şi care se formează sub influenţa factorilor naturali şi ai activităţii omului. Morfologia ciupercilor. care. parazite.bacterii pătrate. sporul bacterian. chimici şi biologici" (Fedorov. Nutriţia. facultativ parazite. mobile. Structura celulei bacteriene ♦ Structura extraparietală formată din: capsulă. Protozoarele. cilii sau flagelii.SOLUL CA MEDIU DE VIAŢĂ PENTRU MICROORGANISME Solul a fost definit în diferite feluri. trebuie să îndeplinească unele condiţii chimice şi fiziologice. climatul zonei. 1954). citoplasmă. asexuat. sexuat. ca rezultat al interacţiunilor îndelungate între aer şi pământ. contribuie la formarea şi fertilitatea solului. mezozomii. pentru ca să ofere condiţii vitale optime microorganismelor care îl populează. astfel. tal masiv. Dintre factorii naturali menţionăm: natura rocii-mamă. facultativ saprofite. De aici rezultă că. vegetaţia. la rândul lor. Reproducerea ciupercilor se poate realiza: vegetativ. prin diferite metode de întreţinere şi exploatare. eucariote. eucariote. tal filamentos. ♦ Structura intraparietală compusă din: membrana citoplasmatică.

Restul de vieţuitoare au fost puse în evidenţă numai după perfecţionarea mijloacelor de mărire a imaginii. viermii inelaţi. numărul de microorganisme aflate în jurul rădăcinilor (rizosferă) depăşeşte cu mult pe cel aflat în restul solului. coleopterele şi diverse vertebrate care. Cele care au dimensiuni mai mari formează macropopulaţia solului. Ea este formată din bacterii. Valoarea absolută a unor microorganisme raportată la un gram de sol.000 buc. de greutate sau de suprafaţă. între 5. de condiţiile staţionare ale mediului. Deşi este prezent în natură în cantităţi foarte mari.000 la ciuperci.Prezenţa microorganismelor în sol este influenţată în primul rând. cyanobacterii. ele formând micropopulaţia solului. este necesară şi cunoaşterea activităţii biochimice a microorganismelor. variază între 1 milion-1 miliard de bacterii. Pentru edificarea completă a acestei activităţi. este formată din părţile subterane (rădăcini.000 la alge (la adâncimea de 2-5 cm). Microfauna solului este constituită din protozoare monocelulare (între 100-1. Rădăcinile au în plus un rol important şi în modificarea concentraţiei soluţiei solului (ca urmare a procesului de adsorbţie) şi în eliminarea a numeroase substanţe (în special enzime) care intervin direct în activitatea microorganismelor. deoarece este înclus în structura tuturor proteinelor şi a acizilor nucleici. dimensiuni. Ele au o mare diversitate de forme. coroborate cu acţiunea factorilor ecologici. Micropopulaţia din sol este reprezentată de microfloră şi microfaună. ele fiind studiate din cele mai vechi timpuri. prin activitatea lor. furnicile.00030. adică de compoziţia lui granulometrică şi de tipul de sol (al stadiului său de dezvoltare). horticole. Aceste condiţii particulare ale solului. Cele care trăiesc continuu în sol se adaptează la condiţii staţionare specifice. Aceste condiţii depind. ce va fi utilizată de microorganisme. râmele (90-500 kg/ha).000 la actinomicete şi 500-5./g sol). Populaţia solului Populaţia solului este constituită din totalitatea vieţuitoarelor care există în sol. tulpini şi frunze ajunse în sol. Macrofauna. ciuperci microscopice şi alge. Numărul microorganismelor din sol şi componenţa lor constituie un important criteriu practic în aprecierea activităţii biologice a acestora.) care furnizează solului cea mai importantă sursă de materie organică. Macropopulaţia este reprezentată de macrofloră şi macrofaună. se găseşte aproape invariabil în forme inaccesibile plantelor şi animalelor. Cea mai importantă indicaţie asupra activităţii microorganismelor din sol este dată de numărul lor în unitatea de volum. 2. Macroflora. nematozii (circa 10 mii/mp). organe sub diverse forme) ale plantelor superioare (agricole. rolul protozoarelor în sol nu este pe deplin clarificat. apartenenţă sistematică şi activitate biologică. în mare măsură. dintre care amintim: protozoarele. între 3. CIRCUITUL AZOTULUI Azotul este un element esenţial pentru existenţa vieţii în biosferă. contribuie hotărâtor la aprecierea activităţii populaţiei din sol şi a structurii ei. Deşi acţiunea lor este cunoscută. îmbogăţesc solul în materie organică. Datorită acestor condiţii specifice. Microflora constituie populaţia cea mai importantă pentru viaţa solului. de natura solului. dintre care cele mai numeroase aparţin încrengăturii Flagellate. cuprinde o diversitate mare de organisme. buruieni etc. 33 .000-50.

000 ani. încheindu-se în acest mod circuitul azotului. Din păcate această imensă cantitate este inaccesibilă. îngrăşămintele chimice cu N au îndreptăţit speranţele rezolvării şi pe viitor a satisfacerii nevoilor nutritive pentru populaţie. fapt ce duce la apariţia unor frecvente dezechilibre între nevoia de azot şi posibilitatea de a o satisface. Bacteriile care participă la această fixare au fost grupate astfel: . NO2-). Toate procesele desfăşurate pe parcursul celor patru etape sunt mediate numai de bacterii.bacterii fixatoare de N2 care trăiesc în asociaţie cu plantele. organismelor vii şi mai cu seamă plantelor superioare. Aceste etape sunt: ♦ fixarea N2.bacterii fixatoare de N2 libere anaerobe. ♦ nitrificarea. sub acţiunea a peste 100 genuri de bacterii diferite. pierderile depăşesc ritmul de înlocuire. azotul gazos atmosferic este convertit la forme fixe (NH4-. I. în sistemele supuse procesului de agricultură.bacterii fixatoare de N2 libere aerobe.neleguminoase. II.leguminoase. III. cantităţile de îngrăşăminte chimice cu N2 aplicate au crescut continuu. rezerva de azot atmosferic.Circuitul azotului în natură se desfăşoară pe parcursul a mai multor etape care implică desfăşurarea unor multiple activităţi biochimice. Dacă rezervele de azot din sol sunt limitate. direct. În cursul ultimilor decenii datorită nevoilor crescânde de hrană pentru o populaţie în permanentă dezvoltare. a impus reconsiderarea acestei posibilităţi. ♦ simbioza asociativă. descărcări electrice şi prin intermediul precipitaţiilor. cu excepţia unei etape premergătoare amonificării. ♦ simbioza Actinomicete . circuitul azotului este un proces echilibrat. proteoliza în care pot acţiona şi microfungii. Fixarea azotului molecular care se poate realiza pe cale abiotică şi biotică. ♦ denitrificarea. este practic inepuizabilă. În timp ce în ecosistemele naturale. calculele arătând că aceasta ar putea asigura necesarul pentru cel puţin 800. din contră. 34 . În cazul celui de-al treilea grup în funcţie de relaţia care se stabileşte între cei doi parteneri: ♦ simbioza Rhizobium . care sunt folosite de plante şi introduse în forme organice utilizând energia obţinută prin fotosinteză. ♦ amonificarea. IV. Deşi o perioadă de timp. Denitrificarea este procesul prin care are loc reducerea azotului nitric până la azot molecular. . Pe cale abiotică fixarea se realizează prin iradieri. criza energetică a ultimilor ani şi apariţia unor efecte secundare nedorite. unele au loc în anaerobioză iar altele în prezenţa oxigenului. Amonificarea. Nitrificarea cu cele două trepte intermediare: nitritarea şi nitratarea în care are loc oxidarea NH3 până la nitriţi respectiv nitraţi. constă în mineralizarea azotului proteic până la NH3. Pe cale biotică fixarea azotului molecular este un proces lent şi continuu prin care. NO3-. în sensul că pierderile de azot din sol sunt compensate de procesele de fixare. .

În funcţie de numeroşi factori. de asemenea este otrăvitoare. cantitatea de azot atmosferic fixată biologic variază între limite foarte largi. De asemenea. Pb. Prin procesele de fixare biologică sunt introduse în sol cantităţi foarte mari de azot. dar mai ales de planta de cultură. în anul 1971 Hank a sintetizat rezultatele din literatura de specialitate pentru diferite ecosisteme.angiosperme şi alte plante neleguminoase 7-114 kg N/ha. utilizarea intensivă a îngrăşămintelor chimice duce la creşterea conţinutului solului în unele elemente (Zn. Folosirea în doze excesive a azotului duce la spălarea acestuia şi la îmbogăţirea în nitraţi a pânzei de apă freatică care poate fi utilizată ca apă potabilă sau în adăpatul animalelor. Aceste acumulări în plantele furajere sau alimentare provoacă intoxicaţii grave ce pot duce chiar la moartea individului. . Reacţia are loc la temperaturi ridicate de cca.000 kcal/kg. 1974). În acelaşi timp excesul de îngrăşăminte chimice cu azot are efecte negative asupra mediului şi uneori asupra omului prin produsele vegetale pe care acesta le consumă.Azotul atmosferic este convertit. ceea ce presupune un consum ridicat de energie de cca 22. Microorganismele fixatoare de azot posedă un complex enzimatic denumit nitrogenază capabil să activeze tripla legătură a moleculei de azot. Fixarea N2 de microorganisme libere aerobe În anul 1901 Beijerinck reuşeşte izolarea din sol a două specii de bacterii.ape 70-250 kg N/ha. De aceea excesul de azot duce la o serie de deranjamente şi la acumularea de azot nitric în plante. astfel: . La adulţi. pe câtă vreme în vasele cu sol sterilizat nu. Ni. care au capacitatea de fixare aerobă a azotului molecular. sunt reduşi la nitriţi care fiind absorbiţi de sânge reduc capacitatea acestuia de a transporta oxigenul prin formarea metahemoglobinei. Cr etc. . 500oC şi la o presiune de 300-600 atmosfere. . Creşterea conţinutului în proteină la plante sub influenţa îngrăşămintelor cu azot are loc în limita potenţialului genetic al speciei sau soiului.culturi de câmp 7-28 kg N/ha.) care anterior se găseau în forme solubile doar ca urme. Creşterea concentraţiei acestora peste o anumită limită. Legat de acest aspect. Acesta a urmărit în paralel variaţia azotului în vase cu sol nesteril şi în vase cu sol steril. constatând că în solul nesteril conţinutul în azot creşte. Datorită crizei energetice şi efectelor secundare ale îngrăşămintelor chimice cu N. o atenţie tot mai mare se acordă în ultimul timp mecanismelor naturale de fixare a azotului în sol şi în special fixarea biologică. industrial în NH3 prin procedeul Haber. care poate fi astfel redusă la amoniac. Procesul de desfăşoară la o temperatură relativ scăzută de 15-40oC frecvent întâlnite în sol şi la presiune atmosferică normală. Fenomenul de fixare a azotului de către microorgansime a fost pus în evidenţă în anul 1888 de către Berthelot. .pădure 58-594 kg N/ha.păşuni 13-99 kg N/ha. . 35 .leguminoase 73-865 kg N/ha. nitraţii sunt convertiţi la nitrosamină care. având efecte toxice asupra plantelor şi microorganismelor (Davidescu. nitraţii. La copii.

Bacteriile din genul Azotobacter sunt răspândite în natură mai ales în solurile cultivate. Chiştii sunt prevăzuţi cu un perete gros. care sub această formă se menţine viabil mai multe luni sau chiar ani. la început incolore. de rezistenţă a germenului. Morfologia lor este foarte variabilă în funcţie de condiţiile de mediu. Bacteria se dezvoltă la temperatura cuprinsă între 9-35oC şi la un pH între 5. . Dintre speciile genului Azotobacter cea mai răspândită şi mai eficace este Azotobacter chroococcum. . 2. albicios.Azotobacter insigne. Celule tinere. Azotobacter chroococcum prezintă o serie de aspecte morfologice considerate ca făcând parte dintr-un ciclu de evoluţie corelat cu vârsta. Aceştia mai poartă numele de macrochişti.Azotobacter macrocytogenes. cu capetele rotunjite.2 µ m. formează un depozit dens albicios şi care mai târziu devine brun-negru. În funcţie de vârsta coloniei celulele apar diferenţiat: 1. Cu timpul ele se colorează în brun-negru. În condiţii nefavorabile de mediu apar chiştii. sunt sferice sau ovale ca nişte coci mari de 2 x 1.Rhodospirillum sp. izolate sau în perechi. sunt aproape sferice şi au dimensiuni mai mici de 1. 36 . conţinând numeroase granulaţii constituite din lipide.Beijerinckia indica. Celulele adulte.5.5 x 1. În condiţii de cultură pe medii lichide Azotobacter formează un văl gros la suprafaţă. cu tendinţa de scurgere prin glisare pe suprafaţa mediului.. . cercetările au evidenţiat existenţa şi a altor specii capabile să realizeze acest proces. . glicogen etc. podzolice. vâscoase. . . fapt ce explică descrierea la un moment dat a numerose specii separate care ulterior au fost considerate ca sinonime. Prin germinare.Azotobacter agile. Chistul este o formă latentă.3 µ m.Azotobacter chroococcum.8-8. .Azotobacter vinelandii. care cade treptat la fund. .Azotobacter mobile.Ulterior. au aspect de bastonaşe groase de 2 x 4 µ m. fiind foarte sensibilă la aciditate sub pH=5. . Citoplasma lor este constituită din proteină concentrată. volutină. datorită pigmentului melanic.Derxia gummosa. 3. bogate în humus cu reacţie neutră şi se găsesc rar în solurile acide. Dintre acestea cele mai răspândite şi mai cunoscute sunt cele din genul Azotobacter. din chişti iau naştere celule tinere care reiau ciclul descris. Dintre cele mai cunoscute specii putem enumera: .Azotobacter fluminensis. turboase şi mlăştinoase. format din două straturi şi apar prin modificarea celulelor adulte sau a celulelor bătrâne. Celulele bătrâne care apar în a 5-a zi de dezvoltare a culturii.8. Pe mediile solide formează colonii lucitoare. .Rhodopseudomonas sp.

Este strict aerobă, Gram negative şi oxidează complet hidraţii de carbon până la CO2, fără a produce în mediu metaboliţi intermediari. În condiţii optime fixează aproximativ 20 mg N2 pentru fiecare gram de glucide oxidate. Randamentul fixării este variabil de la o tulpină la alta, după natura sursei de carbon. Deosebirile dintre diferitele tulpini constau în viteza acţiunii lor, unele fiind în stare să fixeze în 3 zile 100 % din concentraţia finală, în timp ce altele realizează fixarea întregii cantităţi numai după 12 zile. Fixarea anaerobă a azotului molecular Fixarea anaerobă a N2 a fost evidenţiată încă din 1893 de Winogradski care a reuşit izolarea şi cultivarea pe un mediu nutritiv lipsit de N, a speciei Clostridium pasteurianum, specie mult răspândită în sol. Ulterior au fost descrise şi alte specii anaerobe care aparţin genurile: Desulfovibrio sp., Desulfatomaculum sp., Methanobacillus sp. Clostridium pasteurianum, face parte din grupul bacteriilor butirice. Se prezintă în cazul formelor tinere vegetative sub formă de bastonaş Gram pozitiv, cu capetele rotunjite, cu dimensiuni variabile, cuprinse între 1,5-8 x 0,8-1,3 µ m. Este mobil, cu cili dispuşi peritrichi, adesea fuziform. La celulele bătrâne apar forme de involuţie filamentoase sau cocoide, iar conţinutul celulelor este granulos şi se colorează în violet cu soluţie iodurată Lugol, conţinând substanţe iodofile. Bacteria prezintă un spor central cu diametrul de 1-1,3 µ m; este un microorganism anaerob obligat, care se dezvoltă în condiţii optime la 20-30oC şi la un pH = 7,3-8,9. Cultivat pe un mediu ce conţine substanţe hidrocarbonate dar, lipsit de N, obţine energie din fermentarea acestora şi fixează N2 atmosferic. Cantitatea de N fixat este proporţională cu cantitatea de glucoză fermentată şi este de aproximativ 3 mg pe gramul de glucoză consumată. Randamentul fixării N, de către Clostridium pasteurianum este maxim când este asociată cu bacteriile celulolitice anaerobe care pun la dispoziţie hidraţi de carbon solubili ca glicerina sau manita care se găsesc în sol în concentraţii mici. Fixare anaerobă a N2 are un rol esenţial în solurile puţin aerate sau invadate de apă (mlaştini, orezării) unde Clostridium pasteurinum este principalul fixator de azot. În ceea ce priveşte proporţia dintre cele două specii descrise, Fedorov arată că în soluri Azotobacter chroococcum a fost găsit numai în 30 % din cazuri, în timp ce Clostridium pasteurianum în 70 %, având deci o preponderenţă mai mare. Simbioza asociativă Prima semnalare a fixării N2 de microorganisme asociative a fost făcută în anul 1974. Cercetările efectuate au pus în evidenţă existenţa a mai multor specii de bacterii ale genului Azospirillum sp., Bacillus sp., Klebsiella sp., care trăiesc în asociaţie cu rădăcinile unor graminee. - Azospirillum lipoferum - porumb; - Azospirillum brasilense - grâu, orez; - Bacillus macerans - porumb; - Klebsiella pneumoniae - Poa pratensis. În România prima semnalare a fost realizată în anul 1980 de către Hera.
37

Fixarea asociativă este mai răspândită de aproximativ 5 ori în zonele tropicale faţă de zona temperată. Simbioza Rhizobium - leguminoase În solurile cultivate cu leguminoase, în afară de fixarea N2 atmosferic de către bacteriile libere aerobe sau anaerobe se mai produce şi fixarea de către microorganismele simbiotice care trăiesc în nodozităţile de pe rădăcinile acestor plante. Deşi formarea de nodozităţi pe rădăcinile plantelor leguminoase se cunoaşte din antichitate, fenomenul era considerat ca un proces patologic, tumoral sau datorat unor înţepături de insecte. Abia în 1865, Voronin a descris nodozităţile şi corpusculii ce-i conţin, iar în 1887 Beijerinck a izolat şi descris bacteriile care le produc. Biologia bacteriilor de nodozităţi Bacteriile care produc nodozităţi la leguminoasele cu care trăiesc în simbioză, aparţin genului Rhizobium care cuprinde mai multe specii distincte, cu capacitatea de a infecta numai anumite plante gazde, după cum urmează: Rhizobium leguminosarum - mazăre, bob, linte, R. trifolii - trifoiul, R. japonicum - soia, R. phaseoli - fasolea, R. lupini - lupinul, R. meliloti - lucerna. Activitatea diferitelor specii de Rhizobium este variabilă de la o specie la alta, în funcţie de două proprietăţi biologice importante: infecţiozitatea, care reprezintă capacitatea de a produce nodozităţi şi eficienţa, care se referă la capacitatea de a fixa N2. Bacteriile ajung în zona rizosferică la nivelul perişorilor absorbanţi fiind stimulate de secreţiile radiculare care au rol chimiotactic pozitiv, după care are loc un proces de recunoaştere a celor doi parteneri. Recunoaşterea se realizează prin intermediul unor substanţe specifice denumite generic lectine. După legarea ireversibilă are loc deformarea perişorului radicular, care ia formă de cârlig, sub acţiunea unor substanţe eliminate de bacterii. Ulterior, peretele perişorului absorbant este dizolvat sub acţiunea unor enzime secretate de bacterii şi acestea pătrund în interior formând un cordon de infecţie care ajunge în celulele parenchimului cortical. Cordonul este format la început dintr-o matrice mucoasă în care se găsesc bacterii şi care treptat se acoperă cu o teacă celulozică. Acest manşon este constituit din secreţii ale ambilor parteneri. Pe măsură ce cordonul infecţios înaintează, bacteriile se multiplică continuu şi sunt eliberate fie prin unele fisuri ale acestuia, fie prin extremitatea lui distală şi se aşează la periferia celulelor unde se multiplică activ. În acelaşi timp celulele cortexului radicular infectat se multiplică rapid, transmiţând infecţia bacteriană celulelor fiice. Rezultatul acestei proliferări este nodozitatea, care la început este inclusă în cortexul radicular, apoi îl deformează pe măsură ce creşte şi în cele din urmă îl rupe. Ea apare ca rezultat al invadării şi multiplicării bacteriilor în celulele gazde şi al acţiunii unor substanţe stimulente de tipul auxinei (acid indolilacetic), secretate de bacterii. La leguminoasele erbacee anuale nodulul este o structură efemeră, în timp ce la cele perene durează 5-6 ani, după care suferă modificări degenerative care duc la necrozarea şi detaşarea lui de rădăcină.
38

S-a constatat că în procesul fixării N2 nu toate nodozităţile sunt la fel de active, ele împărţindu-se în două categorii: ♦ Nodozităţi "eficiente", sunt relativ puţin numeroase şi se formează mai ales pe rădăcinile principale; sunt mai voluminoase şi au o suprafaţă netedă sau rugoasă. Aceste nodozităţi conţin un pigment roşu de natură proteică, leghemoglobina (hemoglobina leguminoaselor). Nodozităţile eficiente au o structură caracteristică fiind constituite din mai multe regiuni: - regiunea periferică este reprezentată de cortexul nodozităţilor, format din mai multe straturi de celule, compacte, cu rol de protecţie; - regiunea meristematică, este situată în regiunea distală cu nodozităţi formate din celule neinfectate şi asigură creşterea nodozităţilor prin diviziune; - regiunea centrală este alcătuită din trei zone distincte: a - zona de invazie, situată sub meristem, este formată din celule neinfectate şi celule mărite, infectate; b- zona simbiotică, ocupă porţiunea cea mai mare din nodozităţi şi prezintă două subzone: - subzona simbiotică timpurie, cu celule ce conţin bacterii care nu proliferează; - subzona simbiotică tardivă, celule pline cu bacterii. Este zona de fixare activă a N2. c - zona de senescenţă, corespunde celulelor şi bacteriilor în curs de degenerare sau moarte. ♦ Nodozităţile "neeficiente", sunt mai numeroase, mai mici, cu suprafaţa netedă şi sunt răspândite pe tot sistemul radicular. Infecţia lor este foarte limitată, ele conţin foarte puţine bacterii. Activitatea lor durează numai câteva zile, iar faţă de celelalte sunt nepigmentate. Mecanismul simbiozei plantă-bacterie Bacteriile simbiotice iau energia necesară asimilării azotului molecular, prin procedee de degradare a substanţelor hidrocarbonate furnizate de planta gazdă. La rândul lor bacteriile asimilează N2 atmosferic până la stadiul de acid aspartic care este preluat de plantă. Aceasta, prin transaminare enzimatică în prezenţa acidului piruvic sintetizează alanina. În continuare planta gazdă sintetizează ceilalţi aminoacizi, prin transaminare, pornind de la alanină şi diferiţi acizi cetonici. Leghemoglobina este singurul reprezentant al hemoglobinelor din regnul vegetal, aceasta apare în stadiul activ al fixării, numai în nodulii eficienţi, aflaţi la maturitate, ca rezultat al simbiozei între bacterii şi leguminoase. În acest sens bacteriile aduc nucleul "hem" iar planta "proteina". Pigmentul nu poate fi sintetizat separat nici de bacterii nici de planta gazdă şi fixarea N2 este proporţională cu concentraţia pigmentului din nodozităţi. Simbioza Frankia - Plante neleguminoase (Actinorizele) Actinorizele reprezintă asociaţii simbiotice fixatoare de N2 la aproximaativ 200 specii de angiosperme, care sunt plante leguminoase caracteristice zonelor cu deficit de azot. Bacteriile care trăiesc în simbioză cu aceste plante aparţin genului Frankia, fam. Frankiaceae, ord. Actynomycetales. Cele mai cunoscute genuri de plante în zona noastră: Hippophae, Elaeagnus.
39

fiecare lob reprezentând o nodozitate individuală. constau din rezerve humice şi din alţi compuşi acumulaţi în mod natural în sol prin procesul de fixare biologică a N2 şi prin cel de degradare a resturilor organice vegetale şi animale. Ele populează terenurile cu deficit mare de azot. tropicale şi de la regiunile de şes până la cele subalpine. soluri sărace. din care rezultă NH 3 şi acidul organic corespunzător. regiuni subalpine. Dezaminarea hidrolitică 2. dune de nisip. În al doilea rând sunt importante prin larga răspândire a plantelor gazdă. După 10-15 zile pe suprafaţa nodulului simplu originar apar lobi noi situaţi în partea apicală. Dezaminarea oxidativă cu decarboxilare 6. II. predominant proteică. Formaţiunile simple originale au o asemănare externă evidentă cu nodozităţile de leguminoase. butiric. Se întâlnesc mai multe tipuri de dezaminare şi anume: 1. pot rezulta acizii: acetic. zone de deşert. Procesul de amonificare propriu-zis este precedat de descompunerea moleculelor proteice prin hidroliză. unde suferă un proces de dezaminare. în afară de NH3. a îngrăşămintelor verzi şi a bălegarului. Amonificarea Substanţele organice azotate. aceste substanţe suferă un proces de mineralizare. terenurile mlăştinoase. reprezentând 99 % din rezervele totale de N2 din sol. propionic. subtropicale. prezente în regiunile arctice. la care se adaugă circa 20 de tone reprezentate de restul microflorei şi microfaunei. Dezaminarea cu desaturare. Însăşi celulele bacteriene reprezintă o masă de substanţă organică. valerianic. la sfârşitul căruia sunt aduse în stare de NH3. Din asemenea reacţii. de aproximativ 6 t/ha. În mod normal însă. Repetarea acestui proces de ramificare şi producerea anuală de noi noduli pe rădăcini duce la apariţia unei grupări compacte cu aspect caroloid. Dezaminarea hidrolitică şi decarboxilare 3. Dacă acest N2 organic ar rămâne ca atare. Dezaminarea reducătoare 4.Formarea nodozităţilor Modul de recunoaştere între cei doi parteneri şi infecţia sunt asemănătoare ca la simbioza dintre bacteriile genului Rhizobium şi plantele leguminoase. temperate. 40 . Dezaminarea reducătoare cu decarboxilare (anaerobă) 5. Evoluţia procesului infecţios determină apariţia unor nodozităţi laterale pe suprafaţa rădăcinilor. formic. pietriş. cu ajutorul proteazelor extracelulare eliberate de numeroasele specii de microorganisme aerobe şi anaerobe după formula generală: H2O H2O H2O proteină peptone peptide aminoacizi proteinaze peptidaze Aminoacizii rezultaţi din această degradare pătrund în interiorul celulelor bacteriene. Importanţa deosebită a actinorizelor decurge din faptul că cele mai multe plante gazdă sunt specii pionier. rezervele de N2 accesibile plantelor s-ar micşora în fiecare an şi nu ar mai permite creşterea plantelor.

. deoarece fiind solubili. III. transformaţi în alcooli. Planosarcina ureae etc.În funcţie de condiţiile de mediu şi natura microflorei. aceşti acizi pot fi oxidaţi complet la CO2 şi H2O (în mediul aerob). mai ales în soluri acide sau se evaporă în atmosferă.care ar fi altfel neutilizat de plante. subtilis. iar restul poate fi fixat în sol. B. După 2-3 zile intră în acţiune specii obligat anaerobe cum sunt: Clostridium putrefaciens. La acestea se adaugă grupul urobacteriilor caracterizate prin rezistenţa la concentraţii mari de uree şi la pH alcalin şi prin capacitatea de a elibera cantităţi mari de NH3. şi specii facultativ anaerobe cum sunt: Proteus vulgaris. În acelaşi timp însă.. Clostridium sp. Nitrificarea Nitrificarea este un proces de oxidare a NH3 şi a altor forme reduse ale N2 anorganic eliberate în sol în cursul procesului de amonificare. sunt spălaţi de ploaie sau reduşi la NH3. 41 . Hidroliza ureei este realizată de un grup numeros de microorganisme capabile să producă enzima ureaza. Corynebacterium sp. micoides. Amonificarea în sens strict poate fi definită deci ca un proces biologic în care se eliberează în sol NH3. actinomicete şi microfungi filamentoşi. Bacillus sp. C. acumulaţi ca atare.500. Din grupa urobacteriilor fac parte: Bacillus (Urobacillus) pasteuri. La aceste cantităţi se mai adaugă îngrăşămintele cu uree. ca rezultat al acţiunii microflorei solului asupra aminoacizilor rezultaţi din descompunerea substanţelor proteice.. nitraţii reprezintă şi forma sub care N2 din sol este pierdut. de o serie întreagă de microorganisme. Ea suferă în sol unele transformări abiotice şi biotice enzimatice până la NH3. care încep să predomine şi fac ca degajarea de NH3 să fie maximă. Microflora capabilă să producă amonificarea substanţelor proteice este numeroasă şi diferită şi acţionează în timp după cum urmează: La începutul procesului intervin bacterii obligat aerobe cum sunt: Bacillus cereus var. În acest sens nu este inclusă în amonificare. Sarcina lutea etc. Acest compus fabricat din N2 din aer şi carbură de calciu nu este asimilabil de către plante. nitraţi sau chiar N2 molecular prin denitrificare. perfringens şi unele actinomicete ca: Streptomyces violaceus şi Micromonospora chaleea. Escherichia coli. Pseudomonas sp.000 tone. Pseudomonas fluorescens. În acest grup întâlnim specii din genurile: Achromobacter sp. Activitatea amonificatoare a urobacteriilor este foarte importantă deoarece ureea conţine 47 % N2 . Cea mai mare parte din el suferă în continuare o transformare absolut necesară pentru viaţa din sol. specii nesporulate ca: Serratia marcescens. în forme accesibile plantelor. aplicate prin tehnologiile actuale sub formă de cianamidă de Ca. Arthrobacter etc. Începând cu ziua a 4-a mediul este invadat de mucegaiuri şi degajarea de NH3 descreşte datorită faptului că acestea folosesc NH3 pentru sinteza proteinelor proprii şi produc mult acid care neutralizează amoniacul. iar animalele circa 1. Cantitatea de uree eliminată în natură este mare atingând câteva zeci de milioane de tone pe an. În acest proces NH3 poate fi refolosit ca atare. thermoproteolyticus. B.. eliberarea de NH3 sub acţiunea micoflorei temporare de putrefacţie. în nitraţi care reprezintă forma asimilabilă pentru majoritatea plantelor verzi. Se estimează că populaţia umană ar elimina în 24 ore circa 15.000 t N ureic.. Micrococcus ureae.

Denitrificarea reprezintă un proces care închide circuitul prin întoarcerea N2 molecular în natură. Ele sunt aerobe stricte . Condiţiile optime de producere sunt realizate în solurile saturate cu apă şi în structurile profunde în care pot reacţiona următoarele grupuri de microorganisme. înlocuirea nitriţilor cu nitraţi (HNO2 HNO3). Nitritarea .care constă în oxidarea nitriţilor până la nitraţi Nitrificarea care reprezintă a 3-a fază a circuitului azotului în natură.răspândite practic în toate tipurile de sol. Nitrosococcus oceanus. precum şi unele bacterii sulfuroase ca: Thiobacillus denitrificans. care transformă sărurile amoniacale în nitriţi. pentru oxidarea unei substanţe organice sau minerale. acesta fiind considerat de unii autori ca un fenomen patologic. Între bacteriile nitroase . ce realizează etapa a doua a nitrificării. fie că sunt reduşi. Pseudomonas aeruginosa etc. fie că sunt asimilaţi în cursul proceselor de sinteză a protoplasmei acestora (asimilarea nitriţilor). s-a observat că în general numărul microorganismelor nitrificatoare este proporţional cu fertilitatea solului. Nitratarea.la N2 sunt: Pseudomonas stutzeri şi Pseudomonas denitrificans. ca rezultat al procesului de nitrificare. Semnificaţia procesului de denitrificare este încă controversată. putând ajunge. Escherichia coli. iar ca sursă de N amoniacul sau nitriţii. Denitrificarea Nitraţii acumulaţi în sol. comparativ cu solurile înţelenite. Nitrosospira briensis şi Nitrosolobus multiformis. şi folosesc ca sursă de carbon. 2. C mineral din CO2 şi carbonaţi. Dintre microorganismele din flora generală a solului capabile să reducă NO3 la NO2.constă în dispariţia NH3 şi înlocuirea lui cu nitriţi. energia necesară pentru producerea substanţelor celulare proprii. Este sigur că reducerea nitraţilor până la N2 gazos reprezintă pentru solul respectiv o pierdere reală care poate ajunge până la 120 kg N2/ha/an. 42 . acidul hiponitros etc. IV..sunt: Bacillus megaterium. până la un milion de bacterii pe gramul de sol. Nitrospira gracilis şi Nitrococcus mobilis. fie până la stadii intermediare ca nitriţi. se datorează şi faptului că primele sunt lucrate şi deci bine aerate. cu toate că o parte din N2 degajat poate fi preluat de fixatorii de N2 anaerobi cum sunt: Clostridium pasteurianum. Bacteriile denitrificatoare propriu zise ce reduc NO3. sau prin tratarea cu vapori de cloroform.putem cita: Nitrozomonas europaea. Reducerea nitraţilor în procesul de denitrificare se face fie până la N2 sau NH3. Microorganismele nitrificatoare sunt autotrofe chimiosintetizante care îşi procură prin reacţii chimice oxidative.nitrit bacteriile . Numărul mare de nitrificatori din solurile fertile. Nitraţii pot fi folosiţi şi de microorganisme. iar o cantitate variabilă este spălată de apele de infiltrare şi şiroire.Natura biologică a acestui proces a fost demonstrată prin suprimarea lui în urma sterilizării solului prin încălzire la 110oC. Dealtfel. Bacteriile nitrice (nitratbacteriile) frecvent întâlnite sunt: Nitrobacter Winogradskii. în solurile fertile. nitratarea . inconstant şi relativ rar în condiţii naturale ale solurilor de cultură. sunt în parte consumaţi de plantele superioare. deoarece aduce substanţele azotate în forma cea mai uşor accesibilă plantelor. În laborator s-a demonstrat că procesul se desfăşoară în două faze: 1. este un proces de importanţă excepţională.

se formează humusul brun. pH-ul solului poate fi considerat ca un factor de reglaj al competiţiei pentru hrană. Aceasta duce la o restructurare a microorganismelor. Consecinţele sunt următoarele: microorganismele respective descompun materialul din care se formează humusul şi produc substanţe de inhibare a creşterii. în cadrul descompunerii substanţelor organice. În cazul când mineralizarea. care suportă uşor (chiar preferabil) reacţia acidă a solului.Acidofile. pH-ul optim este cel apropiat de neutralitate. care preferă un pH în jur de 7. este mai puţin dăunătoare pentru fertilitatea solului respectiv. dovedită prin schimbul de ioni. .Indiferente sunt majoritatea ciupercilor. în general. Influenţa temperaturii Dependenţa faţă de temperatură a microorganismelor este. ciupercile. Temperatura este un factor foarte important pentru cantitatea de humus formată în solurile din regiunile umede cu climă temperată.În acelaşi timp. de nitriţi şi NH3. .Neutrofile. Există o corelaţie între conţinutul de substanţe nutritive şi reacţia solului. care duce la podzolirea solului. Din această categorie fac parte cele mai multe şi mai importante microorganisme din sol (Azotobacter. cu atât este stimulată mai puternic activitatea microorganismelor. . microorganismele celulolitice cele mai active. Dezalcalinizarea permanentă şi formarea acizilor. mai mare decât cea a plantelor verzi. 3. microorganismele pot fi grupate în: . concurează toate celelalte microorganisme din solurile acide. reducerea incompletă. duce la acidifierea solului. Cu cât pH-ul solului neamendat este mai scăzut. până la stadiile intermediare. cu bazele absorbite prin schimb cu mineralele argiloase şi coloizii organici. Aşa se explică de ce în solurile cu reacţie neutră se găseşte cea mai bogată şi variată microfloră. După preferinţele faţă de pH-ul solului.Bazofile. Schimbul este într-un raport echivalent între ionii de hidrogen produşi de rădăcinile plantelor în timpul respiraţiei şi a asimilării substanţelor nutritive. Calcarizarea solurilor acide stimulează evident activitatea lor biologică. predominând ciupercile care preferă aciditatea şi bacteriile anaerobe. aciditatea se menţine. De exemplu. deoarece NH3 poate fi folosit de unele microorganisme heterotrofe. bacteriile nitrificatoare autotrofe. în timp ce nitriţii sunt preluaţi de nitratbacterii şi reoxidări în nitraţi. actinomicetele). Limitele optime ale temperaturii pentru microorganismele din sol sunt între 20-30oC. degradarea şi unele măsuri de fertilizare nu pot acoperi dezalcalinizarea. a căror dezvoltare maximă este la un pH în jur de 3 (genul Thiobacillus). cu o dezvoltare maximă la un pH mai mare de 8 (Bacillus ureolitici). Bacteriile au o adaptabilitate foarte mare la oscilaţiile de 43 . INFLUENŢA FACTORILOR ECOLOGICI ASUPRA MICROORGANISMELOR Influenţa pH-ului Pentru marea majoritate a micropopulaţiei solului.

punctul de ofilire (pF = 4. în al doilea rând bacteriile din sol nu pierd apă prin transpiraţie ca plantele superioare şi în al treilea rând suprafaţa de absorbţie la microorganisme faţă de masa protoplasmatică egală. De asemenea. microorganismele se împart în mai multe grupe: Microorganisme hiperxerofile sunt germeni al căror prag este superior valorii pF = 4. microorganismele pot fi: . . . Aceasta se întâmplă în cazul umidităţii situate în vecinătatea punctului de ofilire. tipul microorganismului. Aici se includ germenii care degradează celuloza. ciupercile şi bacteriile sunt mai sensibile.Psihrofile. Aici se găsesc agenţi care descompun carboximetilceluloza. specii de microorganisme din gunoiul de grajd. în general şi activitatea microorganismelor. Moartea microorganismelor la umiditate scăzută este determinată de mai mulţi factori ca.2. De exemplu. Influenţa apei în sol Activitatea biologică a unui sol tinde să se diminueze odată cu scăderea conţinutului în apă. cele care îşi desfăşoară activitatea la temperaturi scăzute (cea mai mare parte a micropopulaţiei solurilor polare). În acest grup se încadrează cele mai multe şi mai importante bacterii din solurile cu climă temperată. Această particularitate a microorganismelor faţă de plantele superioare se explică în primul rând prin presiunea osmotică mai ridicată din celulele microbiene. Diferitele grupe de microorganisme au un grad variat de rezistenţă faţă de uscăciune. tipul de sol şi structura solului.9-4. sa constatat că odată cu scăderea temperaturii scade. când predominarea proceselor de celuloliză asupra amonificării. dar contrar celor observate la plante. Astfel. ce fixează azotul atmosferic. Aici majoritatea microorganismelor sunt cele amonificatoare. Microorganismele xerofile sunt cele al căror prag este cuprins între pF = 4.Mezofile sunt microorganisme a căror optim de activitate metabolică este în jur de 30oC. Referindu-ne la dinamica sintezei şi descompunerii humusului. în cazul umidităţii scăzute predomină procesele de amonificare. Microorganismele hidrofile includ germeni care au pragul pF = 2. 44 .Termofile sunt microorganisme al căror metabolism este intens la temperaturi relativ ridicate. cei care oxidează sulful. În funcţie de adaptarea la factorul termic.5-5. În funcţie de nevoile de apă. precum şi o parte dintre nitrificatorii sulfatului de amoniu. este mai mare ca la plante. durata şi nivelul uscării. Uscarea solului peste aceste valori antrenează moartea tuturor microorganismelor.6.2) nu constituie un prag indicator al încetării activităţii microbiene. amilolitice şi cele care degradează substanţele vegetale complexe. amonificatorii ureei şi cei care produc nitrificarea sulfatului de amoniu. are drept urmare imobilizarea totală sau parţială a azotului mineral. fapt ce antrenează o acumulare de azot amoniacal remarcată în solurile în curs de uscare. Se apreciază că limita superioară oricărei activităţi biologice corespunde la pF= 5. Astfel.9. comparativ cu actinomicetele. una dintre consecinţe este predominarea selectivă a unor procese microbiene asupra altora. Existenţa pragurilor diferite ridică probleme de ordin practic deosebit de importante pentru agricultură. o parte din microorganismele amilolitice.temperatură.

în mare măsură. compoziţia chimică este. mai scăzută iarna şi vara. intensitatea maximă a proceselor microbiene din sol s-a constatat primăvara şi uneori. dispariţia altora sau reducerea numărului lor. toamna. care sunt cele mai fertile. Prezenţa în sol a unor elemente radioactive. la rândul lor. în funcţie de tipul de sol. microflora solului poate suferi variaţii în decurs de câteva zile sau chiar în timp de 24 de ore. 45 . din cauza puterii reduse de pătrundere în acest mediu. pe baza microorganismelor specifice şi anume: ♦ Soluri cu Mucor rammanianus (foarte acide. mai evidentă în solurile formate din roci vulcanice. adesea. Activitatea microbiană din sol este influenţată şi de textura şi structura solului care. în funcţie de variaţia factorilor climatici. există o diferenţiere a distribuirii microorganismelor şi a activităţii lor în funcţie de mărimea agregatelor. care induc în celulele microbiene formarea de peroxizi sau determină hidroliza proteinelor. Pentru acelaşi tip de sol. formate sub influenţa unui complex de factori. Variaţia activităţii microflorei din sol. ♦ Soluri cu Pseudomonas lemonnieri şi P. S-a constatat că. nu trebuie legată numai de factorii climatici. Activitatea microbiană a diferitelor soluri Diferitele tipuri de sol. a dus la o mare variaţie taxonomică a microorganismelor care îl populează. în cursul aceluiaşi an. Lumina difuză a zilei este necesară activităţii vitale a microbilor sintetizaţi din sol. În zonele temperate. ci şi de modificărea condiţiilor de nutriţie pentru microorganisme. pseudogley. Astfel. adică apare o variaţie sezonieră a microflorei. Microflora fiecărui tip de sol se modifică. chiar şi asupra algelor care sunt fotosintetizante. straturile superficiale ale solului. a stabilit o clasificare a solurilor. stimulează formarea de nodozităţi la leguminoase. adesea. depinde de compoziţia chimică a diferitelor fracţii minerale şi organice din sol. Radiaţiile ultraviolete au o foarte puternică acţiune bactericidă la lungimile de undă cuprinse între 2000 şi 3000 Å. caracteristice unor tipuri de sol. specifice pajiştilor alpine şi acelora de sub pădure de molid). rezultat al activităţii microbiene a solului. P. exprimată prin dominarea unor specii. a proteolizei şi a denitrificării. ♦ Soluri cu Pseudomonas acidophilus şi P. Papacostea (1972) a pus în evidenţă existenţa. activitatea bacteriilor din genul Azotobacter. a unor microorganisme indicatoare. Pe lângă variaţiile sezoniere. şi ea. Acţiunea bactericidă a lumii se datorează mai ales radiaţiilor din domeniul albastru-violet al spectrului. diminuându-se în adâncime. o influenţă dăunătoare asupra microflorei solului. se schimbă şi micropopulaţia. în solurile din ţara noastră.Influenţa energiei radiante Lumina solară are. Efectul lor în sol este minim. Lumina mai slabă şi o umiditate mai ridicată favorizează descompunerea microbiană a humusului. din care fac parte solurile podzolice şi pseudogleizate. paralel cu modificarea tipurilor de sol. aureofaciens. care nu sunt utilizate pentru exploatarea agricolă. Variaţia sezonieră afectează în primul rând.

ciuperci şi actinomicete: bacilii fitofagi şi mucoraceele prelucrează compuşii uşor valorificabili ai carbonului (acizi. care explică faptul că bacteriile anaerobe se pot dezvolta şi în straturile superioare. adesea. acizi organici) sunt utilizaţi de micropopulaţia secundară. iar nitritul în nitrat de Nitrobacter. ciuperci şi alge albastre trăiesc în vecinătate. Un exemplu de metabioză foarte strictă este activitatea microorganismelor denitrificatoare: amoniacul este transformat. în acelaşi timp. care se realizează prin mai multe mecanisme: ♦ Un microorganism produce metaboliţi necesari altuia. bine aerisite. în sol. sulful produs în a doua etapă poate fi utilizat de către bacteriile denitrificatoare. zahăr şi amidon) şi compuşi ai azotului (proteine). ale solului. ci în succesiunea menţionată. Nitratul produs de Nitrobacter este neutilizabil de Nitrosomonas. pe baza "diviziunii muncii". Pe seama microorganismelor moarte din micropopulaţiile primare şi secundare se dezvoltă micropopulaţia terţiară. deoarece câştigul de energie. transformarea nitriţilor în nitraţi se va efectua mult mai repede decât transformarea amoniacului în nitriţi. La descompunerea celulozei participă trei micropopulaţii. bacterii. În metabioaza transformării sulfului în hidrogen sulfurat şi sulfat. Produşii rezultaţi (glucoză. unele microorganisme degradează sau inactivează unele antibiotice. ♦ Un microorganism alterează mediul. ♦ Un microorganism degradează sau inactivează o substanţă care are un efect toxic asupra celuilalt microorganism. în nitrit de Nitrosomonas. care oxidează amoniacul. când bacterii. Metabioza sau comensalismul bacterian Prin acest fenomen se înţelege relaţiile dintre reprezentanţii a două sau mai multe specii de microorganisme (care convieţuiesc şi se succed) în care unul dintre microorganisme profită iar celălalt în aparenţă.4. Pentru a se putea prelucra autotrof o cantitate suficientă de CO2. cât şi raporturi antagoniste. în cazul formării nitriţilor din amoniac. INTERRELAŢIILE DINTRE MICROORGANISMELE DIN SOL S-a mai menţionat anterior că. iar bazidiomicetele prelucrează ligninele. din punct de vedere fizicochimic. Micropopulaţia iniţială se dezvoltă pe seama celulozei din resturile vegetale. Grupurile de microorganisme menţionate. Un alt exemplu edificator este cel privind prelucrarea resturilor vegetale la care participă. este mult mai mare decât la formarea nitraţilor din nitriţi. Un exemplu tipic de conlucrare şi activitate reciprocă este cel oferit de popularea iniţială a rocilor. nu-şi desfăşoară activitatea concomitent. nici nu profită şi nici nu este influenţat negativ. adesea. în mod succesiv. favorizând astfel dezvoltarea microorganismelor care sunt sensibile la antibioticul respectiv. sprijinindu-se şi completându-şi activitatea. între microorganismele din sol pot fi pot fi raporturi de convieţuire. De exemplu. adică în cadrul unei metabioze. În acest caz. Un exemplu elocvent este cauza metabiozei dintre bacteriile aerobe şi cele anaerobe în 46 . hemiceluloza şi pectina. În timpul circuitului biologic al substanţelor. apar de asemenea raporturi care se evidenţiază prin activitatea şi colaborarea lor reciproc complementară. Metabioza reprezintă raporturi generale şi trepte superioare de convieţuire. pe când altele (Cellvibrio şi Pseudomonas) prelucrează celuloza. este interesantă metabioza ce se realizează între bacteriile aerobe şi cele anaerobe din sol.

acţionează asupra tuturor microorganismelor asociate şi. mări intensitatea proceselor fiziologice ale bacteriilor. descris anterior. Sunt şi ciuperci prădătoare care consumă animale mici. de asemenea.000 de bacterii). Prădătorismul (predaţia) este un act de agresiune când un microorganism (agresor) atacă pe un altul (prada) pe care îl capturează.Antagonismul microbian propriu-zis. De exemplu. bacteriile mor. Astfel de relaţii pot fi considerate ca relaţii de simbioză. protozoare. După epuizarea substanţelor uşor asimilabile. acidul lactic şi acidul butiric. de exemplu pe Mucor recuvus. produşi ai bacteriilor de fermentaţie. când antibioticul produs de un microorganism poate elimina dezvoltarea altor organisme din sol. În sol apar următoarele aspecte de antagonisme între microorganismele care îl populează: . astfel. consumând resturile organice care nu au fost descompuse de bacterii. Streptomyces grisseus produce streptomicină. În locul lor apar actinomicetele care se multiplică rapid. Tot aici. Modificarea mediului prin produşi metabolici. ingerează şi digeră. la începutul descompunerii resturilor vegetale şi animale. ci se poate. bacterii prădătoare. metazoare şi chiar bacteriofagi. De exemplu. cianobacterii şi ciuperci. Sunt şi cazuri când atât parazitul cât şi gazda sunt ciuperci. precum şi de unele tulpini de streptomicete. iar actinomicetele micolitice sunt streptomicete şi nocardii. Bacteriile micolitice sunt mixobacterii sau tulpini de Bacillus şi Pseudomonas. De exemplu. Studiul raporturilor antagoniste dintre diferiţi reprezentanţi ai micropopulaţiei solului prezintă interes în sensul dirijării lor pentru protecţia 47 . Liza la cianobacterii şi la algele verzi este efectuată de mixobacterii şi alte bacterii. Aceasta din urmă poate fi parazit la rândul ei pe alte ciuperci. Sunt şi bacterii şi actinomicete care lizează alte bacterii. De ezemplu. Raporturi antagoniste Antagonismul constă în relaţii în care un microorganism sau un fag exercită o acţiune defavorabilă asupra unui alt microorganism. trebuie menţionat şi fenomenul de antibioză. al cărui mecanism a fost. După cum s-a mai menţionat. Parazitismul este fenomenul prin care un fag sau un microorganism se dezvoltă pe seama şi în dauna altui microorganism. ce apare când două specii au necesităţi nutritive asemănătoare. bacteriile se dezvoltă abundent. Specia cu o creştere rapidă împiedică dezvoltarea speciei cu creştere lentă. bacteriile sunt o hrană a protozoarelor (protozoarul Rhizopoda consumă în timpul existenţei sale circa 40.cadrul agregatelor particulelor din sol: cele aerobe se dezvoltă pe suprafaţa agregatelor şi consumă O2. respectiv ciuperci sau alge. Penicillium vermiculatum este parazit pe Rhizoctonia solani. De exemplu. Fenomenul apare când un organism secretă în mediu produse ale activităţii vitale care inhibă dezvoltarea altui organism sau îl omoară. actinomicete. nu se reduce numărul bacteriilor. în timp ce actinomicetele nu se dezvoltă. difuzarea oxigenului în interiorul agregatelor. astfel împiedică multiplicarea bacteriilor de putrefacţie. care inhibă activitatea bacteriei Bacillus subtilis. însă. Prin aceasta. împiedicând. care se realizează prin: Concurenţă pentru sursa de hrană. prin aceasta favorizează dezvoltarea bacteriilor anaerobe din interiorul agregatelor. uneori. fagii parazitează bacterii.

din partea algelor. simbioza constă şi într-o pătrundere morfologică reciprocă a ambilor parteneri (ex. şi invers. rezultă că simbioza. e) Între ciuperci şi alge. 1986). iar cele de Azotobacter fixează mai mult N2. au evolut până la un stadiu de toleranţă mutuală completă. în relaţiile simbiotice se pot observa şi trăsături parazitare. de exemplu. în acest caz. ciliatul Spirostomul teres conţine Chromatium vinosum. metabolismului şi înmulţirii organismelor participante. între Azotobcter şi unele alge. b) Între bacterii şi ciuperci care se bazează. cianoficee filiforme şi cloroficee unicelulare. plantele de cultură pot avea o acţiune favorabilă asupra florei bacteriene din sol. iar din partea ciupercilor. "împreună cu specia gazdă. Simbioza poate ave loc între parteneri aparţinând unor grupe diferite de microorganisme şi anume: a) Între diferite bacterii. în anumite condiţii. Poate că termenul de "concurenţă" nu este cel mai potrivit. (Simbioza constă în schimbul de sursă de C şi energie şi de sursă de N). lichenii). potenţial dăunătoare unuia dintre parteneri. dezvoltându-se în acelaşi mediu natural (sol) cu microorganismele. de exemplu. Din cele expuse. de preferinţă. Aspectul cel mai concludent este cel privind relaţiile dintre rădăcinile plantelor şi microorganisme. mi ales pe un schimb de factori de creştere. bazidiomicete. Simbioza (mutualismul) Simbioza este o formă de convieţuire între două sau mai multe specii şi constă într-o nutriţie încrucişată: fiecare simbiont produce un metabolit pe care nu-l poate produce celălalt. simbioza dintre bacteriile denitrificatoare şi cele fixatoare de azot. d) Între bacterii şi protozoare. de exemplu. c) Între bacterii şi alge. excluzând astfel mijloacele chimice de combatere. culturile bacteriene respiră mai intens. pe de altă parte. numai rareori. intră adesea cu acestea în concurenţă pentru hrană. INTERRELAŢIILE DINTRE PLANTELE SUPERIOARE ŞI MICROORGANISMELE DIN SOL Plantele superioare. simbiontul poate deveni patogen. astfel încât ele sunt în mod constant prezente în fiecare individ al speciei gazdă (Drăgan şI Kiss. 5. În formele ei superioare. De aceea. este o infecţie atenuată. Se apreciază că între microorganismele din sol şi plantele superioare se stabilesc relaţii de simbioză. 48 . Apreciind beneficiile reciproce între microorganismele simbiotice ca paraziţi care. pe de o parte şi bacteriile celulolitice.plantelor cultivate. deoarece prezenţa bacteriilor în sol poate să aibă un efect favorabil asupra plantelor de cultură. Ei reprezintă forma superioară de simbioză dintre microorganisme. Simbioza lichenilor acţionează asupra formei. lichenii. ca şi alte simbioze dintre microorganisme şi plantele superioare. S-a constatat că. de exemplu. care prezintă multe neajunsuri. Multe protozoare conţin bacterii endosimbiotice. În cele ce urmează ne vom referi la câteva aspecte ale relaţiilor dintre microorganisme şi plantele superioare (simbioza dintre rizobii şi plantele leguminoase. Uneori. ascomicete şi. în prezenţa protozoarelor. La formarea lichenilor participă adesea.

Zonele rădăcinii. Spermatosfera este zona de sol care înconjoară seminţele în curs de germinare.au fost prezentate când s-a descris. Flavobacterium. numărul microorganismelor. În mod treptat. raportul R/S este mai mic decât la solurile sărace. . la rândul lor. Intensitatea efectului rizosferic la bacterii se exprimă prin raportul R/S (rizosferă/sol nerizosferic) care. chimic şi biologic. se numeşte efect rizosferic. fapt ce constă în modificarea echilibrului dintre diferite grupe de microorganisme din sol. bastonaşele Gram-negative din genurile Pseudomonas. ci şi calitativ. .Conţinutul solului în substanţe nutritive. Rizosfera Rizosfera este zona de sol care înconjoară rădăcinile şi este influenţată de acestea din punct de vedere fizic.Distanţa dintre suprafaţa rădăcinii şi particulele de sol. care se găseşte la adâncime. Pentru aceasta este necesar să definim câteva noţiuni (spermatosfera şi rizosfera). iar la lucernă şi trifoi mai multe decât la leguminoase. ♦ A treia zonă sau "rizosfera externă" ("edatosfera") cuprinde microorganismele care se găsesc la o distanţă mai mare de 0. cât şi prin structura speciilor de microorganisme.Distanţa dintre zonele rădăcinii şi suprafaţa solului.5 cm de rădăcină. În această zonă. în detaliu fixarea simbiotică a azotului atmosferic). în special cel al bacteriilor. Ea cuprinde microorganismele de la suprafaţa rădăcinilor. Aceasta. ♦ A doua zonă. Efectul rizosferic se manifestă nu numai sub aspect cantitativ (număr de microorganisme). Zonele rădăcinilor mai apropiate de suprafaţa solului au o rizosferă mai bogată în bacterii decât zonele rădăcinilor.Faza de vegetaţie. numită "rizosfera internă" (rizosfera propriu-zisă). În cadrul rizosferei sunt trei subzone (după Berezova. . În rizosfera plantelor predomină bacteriile nesporogene. Pe suprafaţa rădăcinii se găsesc cele mai multe bacterii. ajungând la o valoare maximă în perioada înfloritului. . în general este de 5:10 (la actinomicete. după care scade evident. datorită acţiunilor specifice dintre microorganismele solului şi plantele superioare. Flora bacteriană din rizosferă creşte în cursul dezvoltării plantei. fitohormoni care stimulează germinarea şi apoi creşterea plantei. este mult mai mare decât în zona fără seminţe în curs de germinare. alge şi protozoare R/S este între 2 şi 3). . Solul din jurul perilor radiculari conţine mai multe bacterii decât cel din jurul celorlalte zone ale rădăcinii.Specia plantei.5 cm de rădăcină. de pe aceeaşi plantă. pentru că microorganismele utilizează substanţele eliminate de seminţe în timpul germinării lor şi produc. Prezenţa mai multor microorganisme (în special bacterii) în rizosferă decât în solul nerizosferic (fără rădăcini). are o rază de 0-0. spermatosfera se transformă în rizosferă. Achromobacter şi 49 . Aspectul cel mai important îl considerăm cel privind relaţiile dintre sistemul radicular al plantelor şi microflora solului. Numărul bacteriilor în rizosferă este influenţat de următorii factori: . ciuperci.5 cm. În solurile fertile. cuprinde microorganismele care se găsesc la o distanţă de 0. 1950) care se deosebesc între ele atât în privinţa densităţii microbiene. În rizosfera gramineelor perene se găsesc mai multe bacterii decât la cele anuale. ♦ Prima zonă. numită ''zona periradiculară".

Azospirillum ş. aeraţia şi altele care condiţionează buna creştere şi dezvoltare a plantelor şi.Agrobacterium (în rizosfera unor plante se dezvoltă şi Rhizobium. ca şi acelea care prin metabolismul lor produc substanţe ce inhibă înmulţirea altora.a. în special. sub formă accesibilă plantelor. care activează sau inhibă creşterea lor. Micoriza sau simbioza ciupercilor cu rădăcinile plantelor Micoriza este rezultatul simbiozei ciupercilor cu multe monocotiledonate (de exemplu. vitamine. Bacteriile din rizosferă sunt acelea care utilizează excreţiile radiculare şi substanţele provenite din exfolierea ţesuturilor radiculare. Ceea ce este cert este că micorizele arborilor sunt simbioze. Relaţiile dintre rădăcinile plantelor şi microorganismele din rizosferă Aportul plantelor. În ceea ce priveşte "acuzaţia" de parazitism. acizi organici simpli. precum şi cu muşchii (Bryophyte) şi ferigile (Pteridophyta). structura solului. în sensul că nu se ştie precis dacă este vorba de simbioză. K ş.a. Principalele specii microbiene care au această capacitate sunt: Pseudomonas sinuosa. orhidee) şi dicotiledonate superioare (de exemplu. umiditatea.Îmbunătăţesc condiţiile nutritive ale plantelor prin mineralizarea compuşilor organici. şi de unii factori externi. Aportul bacteriilor constă în următoarele: . enzime. P.a. Aspectul de simbioză dintre plante şi ciuperci este încă mult discutat. Bacteriile cu un potenţial ridicat de sinteză a substanţelor biologic active din rizosferă. Azotobacter. zaharuri. menţionăm că ciupercile asociate cu rădăcinile arborilor cu funcţie de micoriză se deosebesc de paraziţii adevăraţi ai 50 . pH-ul. . K. parazitism sau comensalism.Stimulează creşterea plantelor prin fitohormonii pe care îi produc şi care sunt absorbiţi de rădăcinile plantelor. Excreţiile radiculare conţin: aminoacizi.a.Au efect fitosanitar prin antagonismul ce are loc între microorganismele saprofite şi cele patogene. P. desmoliticum. Cantitatea şi calitatea produşilor eliminaţi de rădăcinile plantelolr sunt determinate. Ca etc. dintre care menţionăm: condiţiile de nutriţie. când s-ar acumula într-o cantitate mare. glucozide ş. cum este cumarina. pe lângă baza ereditară. P. N. Rădăcinile influenţează.). Bacillus mesentericus flavus ş. cu o mare capacitate de înmulţire şi capabile să se hrănească cu produsele de eliminare ale rădăcinilor. favorizează absorbţia apei şi a substanţelor nutritive minerale (P. secretă metaboliţi cu acţiune energetică. din punct de vedere mecanic. plantele lemnoase şi ierboase). enzimatică.). temperatura. eliberează CO2. . în schimb. vitamine şi alţi factori de creştere) şi. lăsând resturi de ţesuturi care sunt utilizate ca hrană de microorganismele din sol. lumina. Se citează cazuri când ciupercile de micoriză produc fitohormoni şi apără plantele de unii paraziţi.Descompun unele substanţe fitotoxice. . S. baze azotate. Rolul sanitar al microorganismelor în rizosferă mai constă în faptul că ele consumă unele substanţe eliminate de rădăcinile plantelor care pot deveni dăunătoare. fluorescens. a sistemului radicular. Ciupercile de micoriză iau de la plante substanţe nutritive organice (glucide. ajung dominante în structura microbiologică a rizosferei. producând N.

plante ierboase ale căror rădăcini sunt normale (cu peri radiculari). Majoritatea ciupercilor de micoriză preferă solurile cu o reacţie puţin acidă. Rădăcinile acestora sunt acoperite cu un manşon micelian. totuşi. ci. în general. Hifele intracelulare ale micorizelor endotrofe sunt digerate de planta gazdă.să devină parazit şi deci să dăuneze plantei. În acest caz. arbuşti. 51 . găsindu-se la arbori. Avantajele şi dezavantajele convieţuirii dintre cei doi parteneri depind. Digerarea ciupercilor (funcologia) trebuie privită. Când activitatea individuală a plantei gazdă este în dificultate. privind inocularea solului şi a puieţilor cu ciuperci de micoriză. Fagaceae). E posibil să apară şi fenomenul invers. de activitatea individuală a partenerului respectiv.partener al simbiozei . Sunt şi cazuri când solul conţine substanţe care inhibă creşterea ciupercilor şi. lipsite de ciuperci care formează micoriza. ciupercile care formează micorize au viaţa nelimitată. ca o reacţie de apărare a plantei. prin aceasta. stimulează creşterea ei. Dezvoltarea micorizei este determinată. că digestia unei părţi a hifelor ciupercilor de către plante are un rol important în stabilirea echilibrului fiziologic dintre ciuperci şi planta gazdă. În acest caz. Când planta gazdă este puternică. cu perspective promiţătoare. ciupercile endotrofe emit hife în spaţiul intercelular şi în interiorul celulelor scoarţei şi epidermei. planta gazdă care utilizează produşii de digestie poate fi considerată ca un parazit al ciupercii. se poate ca ciuperca . Totodată emit hife şi spre exterior. Trebuie să reţinem. de la care se emit unele hife spre exterior (sol). Solurile pajiştilor sunt. în primul rând. a căror rădăcini nu au perişori radiculari. în primul rând. Cele mai frecvente ciuperci simbiotice sunt bazidiomicetele superioare (mai rar forme inperfecte sau ascomicete). iar în cele supuse unei inundaţii de durată sunt distruse complet. Betulaceae. pe lândă însuşirile fiziologice ale partenerilor simbiozei şi de condiţiile de mediu.rădăcinilor prin aceea că nu acţionează toxic asupra gazdei. dezvoltarea micorizei. Se pare că humusul are o influenţă directă şi pozitivă asupra micorizei. de însuşirile fizice şi chimice ale solului. Micorizele endotrofe sunt mai frecvente decât cele ectotrofe. se menţine echilibru necesar prin digerare de ciuperci. Acestea din urmă pătrund între celulele parenchimului cortical al rădăcinii şi formează o reţea intercelulară numită "împletitura lui Harting". din contră. În solurile de pădure. iar altele spre interior. Folosirea micorizei în agricultură este o problemă în cercetare. în primul rând. Micorizele pot fi ectotrofe sau endotrofe. Conţinutul solului în vitamine şi aminoacizi influenţează răspândirea şi activitatea ciupercilor care formează micorize. Există şi forme care preferă solurile acide sau puternic alcaline. Micorizele ectotrofe sunt frecvente la arbori (Pinaceae.

a.a.c. 4 . 2 .a. 6 .c. Fixarea aerobă a azotului molecular este realizată de: a) Azotobacter chroococcum b) Clostridium pasteurianum c) Rhizobium leguminosarum d) Frankia alni 4. Metabioza este o relaţie de: a) parazitism b) prădătorism c) simbioză d) neutralism 6. 7 . Azotul este utilizat de plantele superioare sub formă de: a) azot molecular (atmosferic) b) nitriţi c) nitraţi d) amoniac e) monoxid de azot 3.c.b. 3 . 52 . 5 . Micorizele reprezintă simbioza dintre plante şi: a) ciuperci b) bacterii c) alge d) protozoare Rezultate corecte: 1 . În cazul rizosferei se stabileşte o relaţie de: a) neutralism b) simbioză c) antagonism 7.b. Nodozităţile "eficiente" de pe rădăcinile de leguminoase conţin un pigment: a) galben b) albastru c) roşu d) alb 5. Fixarea N2 este realizată de: a) virusuri b) bacterii c) cyanobacterii d) alge e) protozoare f) ciuperci 2.Test deauto evaluare 1.

cuprinde nematozii. bazofile. ciuperci microscopice şi alge. ♦ nitrificarea. termofile.REZUMAT MODUL II MICROBIOLOGIA SOLULUI 1. Interrelaţiile dintre microorganismele din sol Metabioza sau comensalismul bacterian Raporturi antagoniste Concurenţă pentru sursa de hrană. Microflora este formată din bacterii. Circuitul azotului ♦ fixarea N2. Populaţia solului: Macroflora. Microfauna solului este constituită din protozoare monocelulare. 2. Modificarea mediului prin produşi metabolici. mezofile. Macrofauna. Solul ca mediu de viaţă pentru microorganisme Prezenţa microorganismelor în sol este influenţată în primul rând. hidrofile 4. microorganismele se împart în mai multe grupe: Microorganisme hiperxerofile. microorganismele pot fi: psihrofile. Influenţa temperaturii În funcţie de adaptarea la factorul termic. acidofile. tulpini şi frunze ajunse în sol. viermii inelaţi. 3. coleopterele şi diverse vertebrate. Influenţa factorilor de mediu asupra microorganismelor Influenţa pH-ului După preferinţele faţă de pH-ul solului. Influenţa apei în sol În funcţie de nevoile de apă. indiferente. râmele. ♦ denitrificarea. xerofile. ♦ amonificarea. microorganismele pot fi grupate în: neutrofile. furnicile. cyanobacterii. organe sub diverse forme) ale plantelor superioare. Interrelaţiile dintre plantele superioare şi microorganismele din sol Spermatosfera Rizosfera Micoriza Micorizele ectotrofe Micorizele endotrofe 53 . de condiţiile staţionare ale mediului. este formată din părţile subterane (rădăcini. Parazitismul Prădătorismul Simbioza (mutualismul) 5.

ea studiază rolul microorganismelor în apariţia unor modificări utile a diferitelor produse alimentare. mucegaiurile care au proprietatea de a degrada în condiţii de anaerobioză diferiţi compuşi organici ai carbonului cu formarea de substanţe cu o condiţie chimică mai simplă. Aceste microorganisme sunt slab sau inegal active. Microorganismele utilizate în procesele fermentative de tip industrial au următoarele calităţi ce pot fi astfel sintetizate: . care apar obişnuit prin degradarea glucozei până la acid piruvic. Din descompunerea anaerobă a hidraţilor de carbon rezultă o serie întreagă de produşi finali cu 1. De cele mai multe ori unul dintre produşii rezultaţi predomină cantitativ şi ca stare caracterizează procesul de fermentaţie alcoolică. lactică. care se găsesc pe suprafaţa sau în interiorul produsului supus fermentaţiei. modalităţile de a dirija această activitate microbiană. producând uşor şi în cantităţi mari.au capacitatea de a-şi menţine constant proprietăţile fiziologice. aceea în care. se îmbunătăţeşte randamentul şi se scurtează durata procesului tehnologic. enzimele necesare pentru transformarea substratului în sensul dorit. în anumite condiţii de cultură. Iniţial fermentaţiile se produceau sub acţiunea micoflorei "spontane". 2. caracteristic pentru faza de intensitate maximă a procesului fermentativ. propionică etc. sălbatice. 3 sau 4 atomi de carbon. 54 . Termenul generic al fermentaţiei (lat. ca şi posibilităţile de compatere a microorganismelor dăunătoare pentru evoluţia normală a proceselor fermentative sau pentru buna conservare a produselor alimentare.fervere = a fierbe) a fost ales pentru a indica aspectul de lichid care fierbe. . cu ajutorul cărora se obţin produse de calitate superioară. levurile. datorită eliberării CO2 sub formă de bule de gaz. precum şi condiţiile optime de activitate ale microorganismelor care produc transformări chimice în diferite substraturi.cresc rapid şi pot fi uşor cultivate în cantităţi mari pe medii ce conţin substanţele organice corespunzătoare. a căror activitate diminuează calitatea produsului final. În prezent pentru a se preveni aceste inconvenienţe se recurge la microorganisme selecţionate.MODULUL III Microbiologia fermentaŢiilor Microbiologia fermentaţiilor studiază caracteristicile biologice şi biochimice. sau în amestec cu specii dăunătoare. butirică. Fermentaţiile sunt procese biochimice determinate de enzimele unor microorganisme cum sunt bacteriile. se produce o efervescenţă a mediului lichid în special în vasele foarte mari (de exemplu la mustul de struguri care fermentează). cu formarea unor cantităţi relativ mari de substanţe cu valoare utilă sau economică. De asemenea.

prin procesul de fermentaţie alcoolică a hidraţilor de carbon. antibiotice). farmaceutică a parfumurilor şi cauciucului. acid acetic. melasa rezultată ca deşeu de la fabricarea zahărului şi leşiilor sulfitice ce rezultă ca deşeu de la fabricarea celulozei. Microorganismele de utilitate industrială sunt astăzi folosite pentru procese ca: . fermentaţii şi alte procese tehnice. Temperatura optimă de activitate este de 28-32oC. . Microorganismele care produc fermentaţia alcoolică a zaharurilor sunt reprezentate de ciuperci în principal din genul Saccharomyces şi unele bacterii ca.materii prime zaharoase. acid lactic. fermentabili.obţinerea de produse folosite în industria textilelor (fibre de in. secară. fie anumite substanţe chimice ca acizii diluaţi.producerea pe cale fermentativă a unor alimente (produse lactate. Microbiologia industrială mai studiază şi aplică metodele de combatere a alterărilor microbiene a alimentelor cu ajutorul conservării prin refrigerare. ce au capacitate superioară de fermentaţie.. Sarcina ventriculi. . orz. a diferite zaharuri. sucurile de fructe. rezultate din cartofi. după relaţia globală: 55 . provenite din sfecla de zahăr sau trestia de zahăr. Fermentaţia alcoolică poate fi spontană. .materii prime celulolitice. amidonurile. în condiţii relativ simple şi puţin costisitoare. provenite de la bacterii şi mucegaiuri. bere) şi a furajelor însilozate. Fermentaţia alcoolică este una din cele mai importante fermentaţii industriale.materii prime amidonoase. prezente în natură. în special de către unele drojdii. B. Thermobacterium mobile.biosinteza a diferite substanţe chimice (alcooli.ecţionate au capacitatea de a suporta concentraţii mari de alcool şi de a consuma cantităţi mari de hidrocarbonate pentru sintezele lor proprii. ca malţul de cereale. Materiile prime folosite la fabricarea alcoolului sunt ieftine. macerans. fermentaţiile de către levuri. acetonă. cu formarea unor produşi folositori. sau acţiunea asociată a unora din aceşti agenţi. care se pot utiliza după transformarea hidrolitică a amidonului din compoziţia lor în zaharuri mai simple. graţie căruia obţin în mediu anaerob energia necesară manifestărilor vitale. cânepă prin topire). acid citric. celulozele şi hemicelulozele trebuiesc hidrolizate sau convertite în zaharuri cu molecula relativ simple şi fermentabile. Fermentaţia alcoolică Alcoolul etilic sau etanolul (CH3CH2OH) se obţine prin fermentarea completă. sau enzime de natură microbiană. care prin fierbere cu acizi sub presiune se hidrolizează cu formarea de hidraţi de carbon mai simpli. sterilizare. abundente în natură şi sunt grupate astfel: . brânzeturi) a unor băuturi alcoolice (vin. Bacillus acetosetilycus etc. hidraţi de carbon. rezultate din industria hârtiei ca lemnul şi stuful. deoarece alcoolul este întrebuinţat curent în industria alimentară. cu conţinut scăzut de 1-5 % zahăr. porumb. produsă de drojdiile sălbatice. sau dirijată prin introducerea în materialul de fermentat a unor suşe de drojdii selecţionate. Aceste drojdii au un echipament enzimatic foarte bogat. În acest scop se folosesc fie preparate enzimatice.realizează aceste modificări. 1. urmată de separarea prin distilare şi purificare a alcoolului obţinut.Tulpinile sel. Înainte de folosirea lor în fermentaţiile industriale. . chimică.

Levurile acestei specii au formă elipsoidală sau globuloasă. în must şi respectiv în vin. pe plante. când declanşează unele procese fermentative care duc la efecte nedorite. obţinut prin zdrobirea strugurilor recoltaţi la maturitate. sub acţiunea drojdiilor din flora naturală sau a unor tulpini selecţionate. Levurile apar pe boabe în timpul maturării acestora şi sunt răspândite de insecte (în special Drosophylla) prin intermediul particulelor de praf şi nu în ultimul rând odată cu stropii provocaţi de ploi. Se prezintă sub formă ovală. fie un rol negativ. Principalele levuri întâlnite în vin Levuri sporogene Saccharomyces ellipsoideus (Sacch. Saccharomycetaceae şi în subîncr.000 pe gramul de sol. Deuteromycotina (Fungi imperfeţi). fam. unde numărul lor este în medie de ≈ 250. cunoscută din cele mai vechi timpuri. Pe struguri. fam. cerevisiae). de "îmbolnăvire" a vinului. fructe etc. conţinutul în zahăr al mustului etc. Solul este considerat rezervorul principal al levurilor. se face în vase speciale deschise. ape. starea de sănătate a recoltei. Cryptococcaceae. După declanşarea fermentaţiei ele pun stăpânire rapid pe mediu pentru ca la sfârşitul procesului numărul lor să scadă foarte mult. se întâlnesc în stratul superficial cuprins între 2-10 cm iar în solurile podgoriilor până la 30-40 cm. Levurile ce se găsesc pe struguri aparţin la mai multe specii. Răspândirea levurilor Levurile sunt larg răspândite în natură.C6H12O6 2CH3-CH2OH + CO2 2. Prezintă acelaşi randament în alcool dar are o 56 . La fermentarea mustului prezintă un randament ridicat realizând în medie 1 ml alcool pur din 1. uneori rotundă. proporţia dintre ele fiind diferită în funcţie de mai mulţi factori: condiţiile climatice. atât ca forme vegetative cât şi forme de rezistenţă. care se obţine prin fermentaţia alcoolică a mustului de struguri. În general. ele se întâlnesc în sol. Ele sunt grupate din punct de vedere sistematic în subîncr. alcool.l SO2 total. uneori chiar mai mult. bacterii şi ciuperci care iau parte la procesul de fermentaţie. Utilizarea microorganismelor în vinificaţie Vinul este o băutură alcoolică nedistilată.7 g zahăr şi rezistă până la concentraţii de 16 % vol. având fie un rol pozitiv în cazul fermentaţiilor normale. flori. Fermentaţia mustului. există un număr însemnat de microorganisme. prezintă importanţa cea mai mare pentru fermentaţia mustului. Această levură este specifică regiunilor calde unde strugurii realizează concentraţii ridicate în zahăr. Levurile Levurile sunt ciuperci microscopice care au capacitatea de a produce fermentaţia caracteristică a mediilor ce conţin zaharuri (levere = a ridica). Saccharomyces oviformis. Temperatura optimă este de 20-25oC şi suportă concentraţii de până la 250-300 mg. Ascomycotina.

Hanseniospora valbyensis. Saccharomyces acidifaciens (Sacch. au proprietăţi asemănătoare speciei Sacch. dar regulat.putere alcooligenă mai mare decât Sacch. la concentraţii de SO2 şi alcool dar mai scăzută decât Sacch. Provoacă îmbolnăvirea vinurilor demiseci şi dulci sulfitate. alcool. Este folosită pentru obţinerea vinurilor cu un conţinut de până la 12 % vol. Specia devine dominantă spre sfârşitul fermentaţiei şi suportă concentraţii de până la 300 mg/l SO2 total şi 100 mg/l SO2 liber. sunt încadrate în categoria levurilor patogene. Levură apiculată. afectează calitatea vinurilor prin proporţii ridicate de esteri. se aseamănă sub raporul activităţii fermentative cu Saccharomyces ellipsoideus dar sunt puţin întâlnite în vinuri. Este considerată o bună levură de finisaj la prepararea vinurilor seci. este prezentă în toate regiunile viticole dar se întâlneşte în proporţii foarte mici la fermentarea mustului când formează proporţii mărite de acizi volatili şi glicoli. P. Levuri nesporogene Torulopsis stellata. pentru vinuri cu rest de zahăr precum şi pentru recolte atacate de mană şi putregai cenuşiu. Pichia membranefaciens. Saccharomycoides ludwigii. Saccharomyces bayanus. uvarum. florentinus. provoacă declanşarea fermentaţiei aşa cum în regiunile răcoroase acest proces este declanşat de Kloeckera apiculata. rar întâlnită pe struguri şi în musturi normale. specifică vegetaţiei calde. Are capacitate mare de a asimila azotaţi. fermentans şi Hansenula anomala. alcool. ellipsoideus dar cu o fermentare mai lentă decât aceasta. În schimb trebuie inactivată sau înlăturată din vinurile demiseci. H. 57 . Saccharomyces chevalieri. Este o levură patogenă pentru vinurile demiseci sau dulci aflate în butoaie sau sticle cărora le provoacă refermentări. De asemeni. Levură prezentă pe struguri stafidiţi în urma apariţiei mucegaiului nobil. Specie rezistentă la concentraţii mari de SO2. Saccharomyces rosei. Saccharomyces italicus. ellipsoideus depăşind uneori 18 % vol. acetat de amil pe care îl formează şi care imprimă mirosuri neplăcute. de formă apiculată. obţinute din musturi bogate în zahăr. la care obţinerea de vinuri cu aciditate volatilă scăzută este o problemă dificilă. care în condiţii oxidative provoacă vinurilor boala denumită "floare". Au proprietatea de a fermenta lent. levură prezentă constant pe struguri şi în musturi care fermentează. uvarum. sunt levuri specifice în general regiunilor viticole meridionale. demidulci şi dulci. este o levură de dimensiuni mari. Sacch. ellipsoideus. sunt levuri cu putere alcooligenă slabă. Excepţional de rezistentă la SO2 (700-1000 mg/l) şi este specifică musturilor păstrate cu doze mari din acest antiseptic. osmophila. Sacch. cantităţi importante de zahăr fără formarea de acizi volatili. întrucât majoritatea accidentelor de refermentare se datoreşte acestei specii. Contaminarea este facilitată de proprietatea ei de a fermenta cu uşurinţă fructoza lăsând neatinsă glucoza. acetat de etil. alcool. bailii). H. Prezintă o rezistenţă mai mare decât levurile apiculate. Cum majoritatea levurilor fermentează mai întâi glucoza în vinurile dulci-licoroase zahărul restant este constituit în principal din fructoză. putându-se dezvolta până la concentraţii de 12 % vol.

Kloeckera apiculata. Ele consumă pentru l ml alcool pur 2. produce în vie infecţia strugurilor pe vreme ploioasă.1 g zahăr. este o altă specie care este folosită la fabricarea berei. alcool. 58 . Prezintă o sensibilitate mai mare decât levurile eliptice la SO2. în practică sunt denumite mucegaiuri. Mucor racemosus. pe utilajele şi pereţii pivniţelor. caracterizată prin formarea unei pelicule la suprafaţa vinurilor slab alcoolice. Rhodotorula mucilaginosa. pe frunze. Rh. iar la maturitatea deplină a strugurilor reprezintă 99 % din totalul levurilor existente în acest moment. alcool Mucor circinelloides. Deşi. Prezenţa lor favorizează formarea de acetat de etil şi alţi compuşi ce dau mirosuri intense cu iz de şoarece. este extrem de răspândită pe toate fructele în regiunea cu climat temperatrăcoros. în sol. obişnuit aerobe. Mycoderna vini). glutinis sunt levuri denumite şi mucilaginoase deoarece produc mucilagii în musturi şi vinurile tinere sărace în aciditate şi formează pigmenţi carotenoizi galbeni până la roşii. Sunt frecvent întâlnite în vii. sunt foarte răspândite în natură. Mucegaiurile. Speciile acestui gen sunt cunoscute sub denumirea de "levuri de floare"producând boala denumită floarea vinului. are capacitatea de a produce fermentarea mustului până la 5-7 % vol. Candida vini (Candida vini. concentraţie maximă până la care această specie poate rezista. datorită capacităţii mari de înmulţire şi de răspândire precum şi a rezistenţei mari la condiţiile mai puţin prielnice de mediu. sensibile la alcool prezintă o rezistenţă mare la temperaturi ridicate (50-60oC) şi la acţiunea substanţelor alcaline (fosfat trisodic 1 %). oţetite. Numele genului se datorează acţiunii unor specii de a imprima berei britanice gust şi aromă caracteristice în urma unor procese secundare de fermentaţie. Rezistă la acţiunea acidului boric până la concentraţia de 3 %. Mucegaiurile Ciupercile care formează colonii pufoase vizibile cu ochiul liber. păstrate în vase incomplet pline. întâlnindu-se aproape în toate mediile. cunoscută şi sub denumirea de levură sălbatică. randamentul în alcool este mai scăzut decât al levurilor eliptice. În cazul în care se află complet scufundate în must ciuperca se prezintă sub formă de fragmente de sifonoplast. având unul sau ambele capete ascuţite. În practică sunt cunoscute sub denumirea de levuri apiculate. Se întâlnesc în pivniţele de vinuri în care formează împreună cu unele bacterii şi alte ciuperci depuneri mucilaginoase pe pereţii umezi. Speciile acestui gen sunt întâlnite în proporţii mici în musturi şi vin. având o capacitate foarte mare de înmulţire. Puterea alcooligenă este redusă realizând 4-5 % vol. Acestea apar pe bace la faza de pârgă. boabe.Brettonomyces intermedius. Mai frecvent se întâlnesc în vinurile bolnave de floare. Prezintă celule sub formă de lămâie. Ele declanşează fermentaţia mustului. precum şi la suprafaţa mustului în primele etape de vinificaţie.

căzi. denumită popular ciuperca igrasiei sau buretele de casă. mustul obţinut are gust amar. cu dimineţi nelipsite de rouă apare aşa numitul "putregai nobil". cu miros specific de mucegai şi care se îmbolnăvesc uşor. Botryotinia fuckeliana prezintă ca formă conidiană Botrytis fuckeliana şi produce "putregaiul cenuşiu al strugurilor". Prezintă capacitate mică de fermentaţie. oxalic. stelaje şi orice obiect din lemn pe care se formează un miceliu alb. gluconic etc. Când atacă strugurii copţi. Dacă contaminarea se extinde devreme se pot produce pierderi de recoltă importante. pe rafturi. se dezvoltă în crame şi pivniţe. transformând lemnul într-o masă moale. producţia în unii ani putând fi diminuată cu 60-90 %. grilaje. Această boală apare la intrarea în pârgă şi este favorizată de crăparea sau rărirea pieliţei boabelor.Mucor piriformis. pe butoaie. În timpul fructificării secretă esteri cu gust şi miros caracteristic de mucegai ce se transmit vinului. pătrunzând în lemnul doagelor. 59 . În acest caz scade mult conţinutul boabelor în apă şi creşte concentraţia în zahăr (de la 200-220 până la 400-500 g/l). Penicillium glaucum. formând un mucegai negru. dopuri. oxidează parţial glucidele cu formarea oxizilor citric. Cladosporium cellare. Genul Merulius cuprinde specii extrem de păgubitoare care se dezvoltă în pivniţe. produce putrezirea boabelor incomplet coapte sau strugurii vătămaţi de insecte sau grindină. sârme etc. În unele pivniţe acest mucegai se dezvoltă pe pereţi într-un strat gros cu aspect de catifea şi datorită capacităţilor sale de a purifica aerul şi de a regla umiditatea atmosferică. formând pe suprafaţa substratului degradat un mucegai de culoare negricioasă. Rhizopus nigricans este frecvent pe strugurii vătămaţi. datorită capacităţii acesteia de a provoca microcondensarea pe suprafaţa hifelor sale. existenţi în aerul din pivniţă. Vinurile obţinute din strugurii atacaţi de această ciupercă sunt slab alcoolice. se întâlneşte mai frecvent pe suporturi lemnoase din pivniţe.. de culoare brună sau albă. în pivniţe sau pe utilajele folosite în vinificaţie. Aspergillus niger. cu aspect buretos. a moleculelor compuşilor organici şi anorganici în stare de vapori. altele numai lignina. Speciile genului Merulius formează substanţe cu miros specific neplăcut. În crame şi pivniţe se dezvoltă pe dopuri. uneori cu peste 40 %. Merulius lachrymans. formează un mucegai alb-cenuşiu şi filamente izolate sau cordoane compacte. neplăcute la gust. vase vinicole etc. pe vase vinicole. care conduce la obţinerea unui must de înaltă calitate. boabele atacate fiind complet distruse. unele atacă numai celuloza. dar se obţin vinuri cu o aromă buchet deosebită şi foarte plăcută. Se dezvoltă pe toate substraturile lemnoase dar şi pe pereţii pivniţelor şi chiar pe ramele de fier. Producţia scade mult. realizează condiţii deosebite pentru maturarea şi învechirea vinurilor.. Aspergillus glaucus. În unele toamne secetoase.

Singurul criteriu de diferenţiere îl reprezintă flagelaţia când aceasta există. uleios.bacterii lactice. în perechi sau lanţuri ce sunt imobile sau prevăzute cu cili dispuşi peritriche. cu un optim de 30oC. După procesele pe care le declanşează. este vâscos. 60 . Alteori acest văl este mai gros. cele mai multe pot provoca vinurilor transformări nedorite şi chiar îmbolnăviri grave.Bacteriile vinului Bacteriile prezintă o mare importanţă pentru calitatea vinurilor. Genul Acetobacter Acest gen grupează specii cu celule sub formă de bastonaşe dispuse izolat.Acetobacter aceti. subţire.ciclul Krebs nu este complet. îndeosebi pe suprafaţa internă a butoaielor şi cisternelor în care se fermentează mustul sau se păstrează vinul şi care nu a fost corect curăţate şi întreţinute. se întâlnesc atât pe strugurii sănătoşi cât şi pe cei vătămaţi. Fiziologic se deosebeşte de genul Acetobacter prin următoarele proprietăţi: . precum şi în musturi sau vinuri. Bacteriile acetice care se dezvoltă în vin formează la suprafaţa acestuia un văl sau o peliculă care uneori poate fi albuie. . cunoscut şi sub numele de cuib de oţet. mai ales când sunt păstrate în vase incomplet pline. Temperatura optimă de dezvoltare este 25-30oC dar variaţia acesteia poate fi cuprinsă între 7-41oC.Acetobacter peroxydans. Speciile genului Acetobacter produc oxidarea etanolului până la acid acetic. speciile genului Gluconobacter sunt lofotriche (3-8 cili la fiecare pol) faţă de ciliaţia peritriche la Acetobacter. precum şi a acidului acetic a lactaţiilor şi aminoacizilor. Bacteriile acetice Sunt microorganisme aerobe.5. .Acetobacter pasteurianus. . Ciclul Krebs este prezent şi activ. Într-un al treilea caz vălul format atinge mai mulţi milimetri grosime. Produc oxidarea moderată a etanolului până la acidul acetic la un pH=4. . dar pot fi întâlnite de asemenea în crame şi pivniţe. aproape transparentă cu reflexe irizante şi care poate urca rapid pe pereţii vasului. Genul Gluconobacter Cuprinde bacterii asemănătoare din punct de vedere morfologic cu speciile genului Acetobacter. hidrofob şi se colorează pe măsura îmbătrânirii în brun. În perioada recoltării strugurilor pe pieliţa boabelor.bacterii acetice. Unele dintre ele în anumite condiţii pot contribui prin activitatea lor la îmbunătăţirea acesteia. la un pH de aproximativ 4. pe lângă levuri şi mucegaiuri se găsesc şi bacterii. Se dezvoltă la temperaturi cuprinse între 5-42oC. greu de desfăcut şi care cu timpul cade la fundul vasului. bacteriile au fost grupate în: . Speciile cele mai importante sunt: . Astfel.nu oxidează acidul acetic şi lactaţii până la CO2.

Lactobacillus hilgardii. acid acetic etc). . Genul Pediococcus Cuprinde bacterii Gram (+) cu aspect sferic grupate sub formă de diplococi sau tetracoci. . Fermentează glucidele. . .Leuconostoc oinos A. Specii heterofermentative: .Pediococcus pentosacens.fermentaţia malolactică.Leuconostoc gracile.Pediococcus cerevisiae. homofermentative. alcool etilic. Te deauto valuare st e 61 . imobile. Lactobacillus casei.Lactobacillus brevis.transformarea glucidelor în acid lactic şi alţi produşi secundari (glicerol. dispuse sub forma unor şiraguri de mărgele ca şi streptococii.degradarea acidului tartric. Genul Lactobacillus Grupează bacterii Gram (+) şi cuprinde atât specii homofermentative cât şi specii heterofermentative. Nu degradează acidul citric şi tartric. Sunt nesporulate. izolate sau grupate. P. ovoidă sau alungită. Produc fermentaţia malolactică numai în vinuri foarte acide. Prezintă două specii importante: .degradarea glicerolului şi a altor componenţi. este specia cea mai frecventă în vinuri. nesulfitate sau cu un conţinut redus de SO2. Specii homofermentative: Lactobacillus plantarum se prezintă sub formă de bastonaşe scurte. Genul Leuconostoc Cuprinde bacterii Gram (+). cu celule de formă sferică. Descompune energic acidul malic şi în măsură mai mică acidul citric. . Principalele specii: . . se prezintă sub forma unor bacili lungi şi subţiri izolaţi sau grupaţi. din acest motiv nu sunt considerate dăunătoare. iar acidul malic numai la pH ridicat. .Lactobacillus fructivorans. citric. X.Bacterii lactice Reprezentanţii acestui grup sunt facultativi-anaerobi şi participă la o serie de transformări în vin şi anume: .

2 . Putregaiul nobil al strugurilor este produs de: a) Merulius lachrymans b) Aspergillus niger c) Botryotinia fuckeliana d) Cladosporium cellare 5. 4 . 62 . Fermentaţia malolactică a vinului este produsă de: a) levuri b) bacterii lactice c) bacterii acetice d) mucegaiuri Rezultate corecte: 1 . Permanentizarea levurilor se realizează: a) pe vasele de vinificaţie b) pe plantele de viţă de vie c) în sol d) în aer 3. Fermentaţia alcoolică a mustului este realizată de: a) bacterii acetice b) mucegaiuri c) levuri d) bacterii lactice 2.c.b.c. Specia cu putere alcooligenă cea mai mare este: a) Candida vini b) Kloeckera apiculata c) Saccharomyces oviformis d) Saccharomyces ellipsoideus 4.c. 5 .c. 3 .1.

Saccharomycoides sp.materii prime celulolitice. Fermentaţia alcoolică Materiile prime folosite la fabricarea alcoolului sunt: . 2. Utilizarea microorganismelor în vinificaţie Levurile Principalele levuri întâlnite în vin Levuri sporogene Saccharomyces spp Pichia spp. Penicillium spp Merulius sp. . Rhizopus sp Aspergillus spp. Hanseniospora spp Levuri nesporogene Torulopsis sp Brettonomyces sp Candida sp. Botryotinia sp Bacteriile vinului Bacteriile acetice Genul Acetobacter Genul Gluconobacter Bacterii lactice Genul Pediococcus Genul Leuconostoc Genul Lactobacillus 63 . Cladosporium sp. Kloeckera sp Rhodotorula sp. Mucegaiurile Mucor spp.materii prime zaharoase. .REZUMAT MODUL III 1.materii prime amidonoase..

Tubul microscopului are la partea inferioară revolverul. 1. 2. 2. Microscopul optic este format din două părţi şi anume: . forma paralelipipedică în care este inclusă şi sursa de lumină. Preparatul se fixează pe platină cu ajutorul a doi cavaleri (lame metalice flexibile) sau se aşează pe aşa numitul "cărucior mobil". Platina poate fi pătrată sau rotundă şi prezintă în centru o deschidere circulară pentru trecerea razelor luminoase. 3. poate face corp comun cu piciorul sau este legată cu ajutorul unei articulaţii care permite înclinaţii până la 90o. Piciorul microscopului are în general forma de potcoavă sau la tipurile moderne. Microscoapele au suferit în decursul timpului multiple perfecţionări care au permis să se mărească imaginea obiectivului de cercetat de mai multe mii de ori. Platinele pot fi fixe sau mobile.MODULUL IV LUCRĂRI PRACTICE 1. Căruciorul este prevăzut cu o riglă gradată şi cu un "vernier" pentru determinarea poziţiei obiectivului de observat. în cele două direcţii de deplasare. care este constituit din două calote concentrice dispuse una peste alta şi unite la mijloc printr-un şurub. EXAMENUL MICROSCOPIC AL MICROORGANISMELOR Microscopul este un instrument optic cu ajutorul căruia pot fi văzute şi studiate corpuri foarte mici. Perfecţionări ulterioare.partea mecanică. fiind în cel din urmă caz deplasabile cu ajutorul a două şuruburi de centrare. 3. au permis a fi văzute particule cu dimensiuni de 100 de ori mai mici ca cele observate cu microscoapele optice cele mai puternice. Partea mecanică a microscopului este la rândul ei constituită din: 1 piciorul microscopului. 4.partea optică. Corpul microscopului sau coloana. este fixată de coloană şi intercalată între dispozitivul de iluminat şi tubul microscopic. în aşa fel ca rotirea acestuia în sensul acelor de ceasornic să aducă în axul optic al microscopului obiective din ce în ce mai puternice. situate mult sub limita vizibilităţii cu ochiul liber. pe ea fixându-se preparatul de examinat. În revolver se înşurubează obiectivele într-o anumită ordine. mai ales la microscopul electronic. 64 . platina. Platina sau masa microscopului. . tubul şi dispozitivele de punere la punct a imaginii (viza macrometrică şi viza micrometrică).

situat la partea superioară a tubului. La obiectivele cu imersie mediul ce separă lentila frontală de lama portobiect este lichid. în sus şi în jos. ce poartă numele de filtre.515). al cărui indice este (n=1. El se compune din: oglindă. Oglinda îndreaptă razele luminoase furnizate de către sursa naturală sau artificială în axul optic al microscopului. cu un indice de refracţie apropiat de cel al sticlei. Diafragma poate fi închisă sau deschisă.La partea superioară a tubului se află ocularul.aparatul de luminat. este înnegrit în interior pentru a nu reflecta lumina. Aparatul de iluminat fixat sub platină. Condensatorul. Obiectivele sunt de două categorii şi anume: . La obiectivele uscate acest mediu este aerul a cărui indice de refracţie (n=1) este foarte diferit de indicele mediu al sticlei (n=1.5). Acestea diferă după natura mediului ce se interpune între lentila frontală şi obiectul de examinat. care concentrează lumina pe preparatul de observat. Obiectivele se mai împart în: obiective uscate şi obiective umede sau cu imersie. Prima pereche serveşte la mişcări rapide prin intermediul cremalierei şi se numeşte viză macrometrică. Tubul este fixat printr-un jgheab vertical la coloana microscopului şi poate fi mişcat cu ajutorul unui şurub cu cremalieră. după ce acestea au trecut prin condensator. Între oglindă şi condensator se găseşte de obicei un inel care se poate scoate la nevoie din axul optic al microscopului şi în care se pot aşeza discuri de sticlă.obiective acromatice. Imaginea furnizată de obiectiv este prinsă de către ocular. mată sau colorată diferit. Diafragma iris se găseşte situată deasupra inelelor portfiltre şi serveşte la limitarea fasciculelor de raze provenite de pe oglindă. situat sub platină este format dintr-un sistem de lentile convergente. Partea optică a microscopului este formată din: . Aceste obiective se deosebesc prin corecţia mai mult sau mai puţin perfectă a aberaţiilor cromatice şi de sfericitate. Dispozitivul de punere la punct a imaginii este format din două perechi de şuruburi.obiectivele şi ocularele.obiective apocromatice. această imagine este din nou mărită şi transformată în imagine virtuală. Punerea la punct a imaginii se face cu ajutorul vizei micrometrice care este situată în coloana microscopului. el mai utilizat este uleiul de cedru. în raport cu obiectivul folosit. ce intră în condensator. Obiectivele sunt sisteme de lentile. Când se foloseşte lumina artificială se lucrează cu filtru albastru care permite o mai bună apreciere a nuanţelor în raport cu obiectivul folosit. iar cea concavă când se lucrează fără condensator şi cu obiective mici. care dau o primă imagine reală mărită şi răsturnată a obiectivelor de examinat. are ca scop să permită observarea preparatului microscopic prin lumina transmisă. . diafragmă şi condensator. . 65 . Oglinda are o faţă plană care se foloseşte când se lucrează cu condensatorul.

după încetarea lucrului se pune în cutia lui sau se protejează cu o husă din folie de polietilenă. furnizată de diferite tipuri de lămpi. fie lumina artificială. ci indirect cu ajutorul unei scări arbitrare. depăşeşte o anumită valoare. este produsul dintre puterea de mărire a obiectivului şi cea a ocularului. se va ridica tubul cu ajutorul vizei macrometrice până la o distanţă mai mare decât distanţa frontală a obiectivului celui mai mic (2-3 cm). pentru care. Obiectivul cu imersie se şterge din timp în timp cu vată cu xilol. după care se foloseşte viza micrometrică. Sursele de lumină Pentru luminarea preparatului microscopic se utilizează fie lumina zilei. Prin interpunerea uleiului de cedru între lentila frontală a obiectivului şi lama portobiect se suprimă reflexia totală şi refracţia. obţinându-se o luminozitate mai mare a imaginii. după ce s-a făcut centrarea perfectă a sursei de lumină. iar uleiul de cedru de pe obiectivul cu imersie se şterge cu pulpa degetului. După ce s-a montat preparatul de examinat pe platină. Puterea de mărire a microscopului. înainte de a scoate lama de pe platina microscopului se ridică tubul microscopului cu viza macrometrică pentru a nu se zgâria lentila frontală a obiectivului. privind lateral. în raport cu axa. Fiind de dimensiuni foarte mici.În cazul obiectivelor uscate. cu o cârpă moale care nu lasă scame. folosind oglinda plană şi condensatorul ridicat. Este constituit dintr-o lamă portobiect pe care este gravată la 66 . mărită şi dreaptă. se pune preparatul pe platină şi se fixează cu cei doi cavaleri. Din acest moment vom privi prin ocular şi vom continua coborârea tubului cu ajutorul vizei micrometrice până ce imaginea este clară. Pentru obiectivele cu imersie. După terminarea examinării. Ocularele Ocularul este alcătuit din două lentile plan-convexe montate într-un cilindru metalic şi separate între ele printr-o diafragmă. Cel mai obişnuit procedeu de măsurare microscopică este al ocularului micrometric care se etalonează cu micrometru obiectiv. cu diafragma deschisă. Ele transformă imaginea dată de obiectiv într-o imagine virtuală. MĂSURĂTORI MICROSCOPICE Microorganismele au dimensiuni care se încadrează între anumite limite şi care caracterizează genurile şi speciile respective. Dispozitivul optic al microscopului obişnuit permite o mărire medie între 900 şi 2000 ori. după centrarea luminii. vapori. nu se pot măsura direct. Punerea la punct a imaginii microscopice se face diferenţiat: Pentru obiectivele uscate. suferă reflexia totală în momentul trecerii din lama de sticlă în aer. acizi şi umezeală. observăm că lentila frontală a obiectivului cu imersie ajunge în contact cu picătura de ulei de cedru. Micrometrul obiectiv este etalonul ce stă la baza măsurătorilor microscopice. se coboară tubul cu ajutorul vizei macrometrice până ce apare imaginea. Se întreţine periodic ştergând ocularele şi obiectivele cu piele de căprioară sau în lipsă. Întreţinerea microscopului Microscopul trebuie ferit de praf. Se pune apoi o picătură de ulei de cedru pe lamă şi se coboară tubul microscopului cu viza macrometrică până ce. înainte de a pune preparatul de platină. toate razele luminoase a căror înclinare.

se recomandă să se facă un număr mai mare de măsurători şi apoi media lor. se determină indicele sau coeficientul micrometric după cum urmează.01 mm sau 10 micrometri = 10 µ m). Pentru a uşura observaţia. după primele 5 diviziuni mici avem o diviziune ceva mai lungă. iar lama micrometrului obiectiv pe platina microscopului. 2. STERILIZAREA Prin sterilizare se înţelege distrugerea sau îndepărtarea microorganismelor dintr-un spaţiu sau de pe o suprafaţă dată. n oc = numărul de diviziuni ale micrometrului ocular care s-au suprapus peste un anumit număr de diviziuni ale micrometrului obiectiv. Pe el este o scară de 1 cm împărţită în 100 de părţi. Pentru efectuarea măsurătorii unui microorganism se procedează în felul următor: Se pune lama portobiect sau frotiul pregătit pe platina microscpului. Se potriveşte scara micrometrului ocular ca să se suprapună peste cea a micrometrului obiectiv. după care se măsoară lungimea. Pentru a se mări precizia. se fixează lumina şi imaginea. coeficientul micrometric va fi: 5x10 50 = =5 10 1 0 Coeficientul micrometric se calculează pentru fiecare combinaţie de ocular şi obiectiv şi de obicei se fac tabele din care se extrag valorile necesare gata calculate. Pentru a cunoaşte pentru fiecare combinaţie de ocular şi obiectiv pe care le are un microscop. dacă 5 diviziuni ale micrometrului obiectiv acoperă 10 diviziuni ale micrometrului ocular.1 mm sau 100 µ m. care ne dă mai exact valoarea dimensiunilor unor microorganisme. deci fiecare diviziune are 0. divizată în 100 părţi egale. Micrometrul ocular are formă circulară. Astfel.mijloc o scară lungă de 1 mm. Diviziunile sunt şi aici diferenţiate pe lungimi ca şi la micrometrul obiectiv. valoarea în micrometri a unei diviziuni de pe micrometrul ocular. Metodele folosite 67 . lăţimea sau diametrul obiectivului respectiv cu ajutorul scării micrometrului ocular care a rămas montată în ocularul respectiv. încât se poate introduce în montura metalică a ocularului. Intervalul care separă două diviziuni este de 1/100 mm (0. Pentru calcularea coeficientului micrometric ne servim de formula: nobx 10 în care: noc n ob = numărul de diviziuni ale micrometrului obiectiv care se suprapune peste un anumit număr de diviziuni ale micrometrului ocular. fiind un disc de sticlă cu diametrul potrivit. Determinarea indicelui micrometric Se aşează nicrometrul ocular în tubul ocularului. în felul acesta putem determina uşor un număr anumit de diviziuni. iar din 10 în 10 diviziuni câte o linie şi mai lungă. Numărul de diviziuni ce rezultă din măsurătoare se înmulţeşte cu coeficientul micrometric al combinaţiei ocular obiectiv cu care s-a lucrat şi se obţine astfel valoarea în micrometri a dimensiunilor căutate.

Flambarea serveşte la sterilizarea pipetelor în momentul întrebuinţării. Sterilizarea prin căldură uscată se poate realiza în mai multe moduri: . sticlăria ce urmează a fi supusă sterilizării se pregăteşte în prealabil. .în acest scop sunt numeroase şi utilizarea lor depinde de natura mediului pe care îl sterilizăm. Pentru a fi menţinută în stare sterilă şi curată. Sterilizarea prin agenţi fizici În acest scop se folosesc mai multe metode de sterilizare cum sun: căldura. a gâtului flacoanelor şi al eprubetelor. sau prin carbonizare. fie sub formă de căldură uscată sau de căldură umedă. în acest fel substanţele organice aflate eventual pe obiect sunt carbonizate. eventual eprubetele se pot introduce în coşuri de sârmă special confecţionate. plăci Petri. După natura agentului. Astfel.încălzirea la roşu se foloseşte pentru sterilizarea fierului sau ansei de platină şi a spatulei înainte de întrebuinţare şi după. înainte de a-l deschide. Această metodă se foloseşte pentru sterilizarea obiectelor de sticlă (baloane. metodele de sterilizare pot fi de două feluri: prin agenţi fizici şi prin agenţi chimici. filtrarea.flambarea constă în trecerea obiectului de câteva ori. pense nu se flambează deoarece se deteriorează. fiole etc. vor fi ambalate în hârtie pergament. Sterilizarea prin căldură umedă este mai des folosită în microbiologie deoarece se realizează distrugerea eficace a germenilor la o temperatură mult mai joasă. Pentru a ne asigura că s-a realizat temperatura de 180oC se introduce în etuvă odată cu sticlăria de sterilizat puţină zaharoză care se caramelizează la 170oC. centrifugarea. bisturie. astfel obiectele care vin în contact cu aerul rece se pot sparge. tuburi de sticlă. bisturie. 68 . curăţată şi uscată. căldura umedă având putere de pătrundere mai mare. De obicei înainte de sterilizare instrumentele respective se lasă să se răcească puţin. eprubetele şi pipetele. Dacă temperatura în etuvă depăşeşte 180oC dopurile şi hârtia de ambalaj devin brune. instrumente chirurgicale (foarfece. mojarele. pâlnii. timp de câteva secunde. foarfeci. . pense). Instrumentele de metal ca. pipetele gradate. eprubete. după ce a fost spălată. prin flacără. Menţinerea temperaturii la 180oC trebuie să dureze o oră. vor fi acoperite cu dopuri de vată. până la înroşire. după care se lasă se se răcească aparatul sub 100oC. metoda constă în a menţine obiectul de sterilizat în flacăra unui bec de gaz sau a unei lămpi de alcool. iar plăcile Petri. baloanele. radiaţiile ultraviolete şi ultrasunetele.sterilizarea prin aer cald se bazează pe carbonizarea materiei vii cu ajutorul temperaturii înalte: aerul încălzit la 180oC în etuvă distruge atât formele vegetative cât şi sporii în timp de o oră. Sterilizarea prin căldură Este metoda cel mai des utilizată în microbiologie. capsulele etc. mojare).) obiecte din porţelan (capsule. Obiectele de sterilizat se introduc în etuvă care se reglează pentru temperatura de 180oC şi se aşează în interiorul etuvei pe rafturi. sfărâmicioase şi nu mai asigură o protecţie suficientă împotriva unei eventuale reinfectări. Acţiunea distrugătoare a căldurii asupra microbilor se exercită prin coagularea proteinelor care intră în constituţia acestora.

Explicaţia eficienţei metodei este aceea că treptat rezistenţa sporilor sub influenţa căldurii cedează sau că formele vegetative sunt distruse după ce sporii au germinat în intervalul celor trei zile. Metoda constă în încălzirea substanţelor ce urmează a fi sterilizate. urmată de răcirea bruscă şi menţinerea la +4oC. deoarece realizează o sterilizare completă. Sterilizarea prin vapori produşi continuu la 100oC se realizează în autoclav. Această metodă se aplică lichidelor supuse unei alterări rapide. de aceea obiectele sterilizate prin fierbere se folosesc în următoarele două ore şi nu se menţin un timp mai îndelungat. iar răcirea bruscă şi menţinerea la temperatură scăzută împiedică germinarea formelor de rezistenţă. În capac sunt practicate orificii în care sunt montate următoarele dispozitive: un manometru pentru indicarea presiunii de vapori în autoclav.Sterilizarea prin căldură umedă se poate realiza în mai multe feluri: prin fierbere. El se compune dintr-un cazan cu pereţi groşi. un robinet pentru evacuarea aerului şi a vaporilor. cum sunt mediile ce conţin glucide. în scopul de a le menţine valoarea factorilor activi. câte o oră pe zi la temperaturi între 56-65oC într-o baie de apă. Principiul metodei constă în faptul că temperatura vaporilor de apă într-un spaţiu închis creşte proporţional cu presiunea la care aceştia sunt supuşi: astfel la 1/2 atmosfere temperatura este de 115oC timp de 90'. Încălzirea are ca scop distrugerea formelor vegetative. lăsând robinetul de evacuare a vaporilor deschis. Aparatul folosit pentru sterilizarea prin vapori sub presiune se numeşte autoclav. prin vapori produşi continuu. Tindalizarea este o metodă de sterilizare fracţionată sau discontinuă. pentru a evita pericolul de explozie al aparatului. Fierberea este folosită curent la sterilizarea unor instrumente ca. o supapă de siguranţă care permite ieşirea vaporilor în cazul depăşirii presiunii prea mari. La partea superioară este acoperit cu un capac care se închide ermetic cu ajutorul unor şuruburi speciale (buloane) şi al unei garnituri de azbest sau cauciuc. Se foloseşte apa distilată pentru a se evita depunerea sărurilor pe obiectele de sterilizat. Cazanul prezintă la partea inferioară un orificiu prin care se face legătura cu un tub de nivel prin care se controlează nivelul apei în autoclav şi un robinet de scurgere a apei. Prin această metodă nu sunt distruse unele forme sporulate care rezistă până la 120oC. rezistenţi la presiunea de 3-4 atmosfere. timp de 30'. Prin această metodă se distrug numai formele vegetative şi se foloseşte pentru sterilizarea substanţelor ce se degradează uşor. serul sanguin etc. distrugându-se atât formele vegetative cât şi sporii. 69 . prin care se realizează o sterilizare completă. Sterilizarea prin vapori de apă sub presiune (autoclavarea) este metoda cea mai utilizată şi mai eficace. seringi cu armătură metalică (acestea trebuiesc montate înainte de introducerea în fierbător). iar pentru a se ridica punctul de fierbere. la o atmosferă temperatura creşte la 120oC timp de 30' şi la 2 atmosfere se realizează o temperatură de 134oC timp de 10'. în apa distilată de adaugă borax. Pasteurizarea se realizează prin încălzirea pe baia de apă a substanţelor repartizate în diverse flacoane la temperatura de 55-95oC. metoda serveşte la sterilizarea substanţelor care se degradează cu uşurinţă la temperaturi mai ridicate. timp de trei zile succesiv. prin vapori sub presiune şi la temperatura sub 100oC (pasteurizarea şi tindalizarea). sub acţiunea căldurii.

după care presiunea în cazan începe să crească treptat. Pentru controlul bunei funcţionări a autoclavului se întrebuinţează unele metode de testare.Unele teste biologice. ci la baza sa stă adsorbţia particulelor din lichidul de filtrat de către pereţii capilarelor care reprezintă porii filtrelor. două câte două. Robinetul de vapori rămâne deschis până ce se evacuează aerul. În autoclav se sterilizează de obicei culturile de care nu mai avem nevoie pentru ca vasele respective să nu rămână infectate.Testele chimice utilizează substanţe cu punct de topire constant. ca floarea de sulf la 115oC şi acidul benzoic la 121oC. Dacă sterilizarea a fost corect executată. Se aşează apoi materialele de sterilizat fie direct pe suport sau introduse în prealabil în coşuleţe de sârmă. . unele autoclave sunt prevăzute cu încălzire electrică. După ce s-a atins presiunea dorită care se citeşte pe manometru.aparatele de filtrat din sticlă.În interiorul cazanului se află un grătar mobil care serveşte ca suport pentru materialele de sterilizat. adsorbţia este determinată de vâscozitate.sticlăria de laborator. Cazanul este susţinut de o îmbrăcăminte din tablă groasă care la partea inferioară are o nişă de unde se introduce sursa de căldură (bec de gaz sau lampă cu benzină). Se închide după aceea capacul autoclavului cu ajutorul buloanelor. Nivelul apei trebuie să fie cu câţiva centimetri sub cel al suportului. . La extremitatea liberă au o porţiune 70 . . Modul de funcţionare a autoclavului Mai întâi se introduce în cazan apa distilată necesară formării de vapori. germenii fiind distruşi nu mai cresc pe mediile însămânţate. temperatură. Controlul se mai face prin termometre înregistratoare foarte exacte. după natura substanţei poroase din care sunt fabricate. închise la capătul inferior. se reglează sursa de căldură mai moderat şi se menţine timp de 20-30 minute după care sterilizarea este terminată. . Filtrele folosite în microbiologie sunt de mai multe feluri. Capacul autoclavului nu se deschide decât după ce acul manometrului a ajuns la 0. utilizează bacterii sporulate care după sterilizare se însămânţează pe medii de cultură. pH-ul soluţiilor şi încărcarea electrică a particulelor şi a filtrului.mediile de cultură. Când aburul iese în jet continuu înseamnă că aerul este complet evacuat şi se poate închide robinetul de vapori. care se strâng în sens diametral opus. care se controlează cu ajutorul coloanei de nivel. astfel scăderea bruscă a presiunii duce la fierberea mediilor lichide cu degajare de vapori şi aruncarea sau cel puţin umectarea dopurilor vaselor puse la sterilizat. porţelan azbest sau metal.obiectele de cauciuc. De asemenea se sterilizează: . apa distilată şi unele soluţii. Filtrarea Filtrarea nu este un fenomen pur mecanic în care filtrul se comportă ca o sită. . Acest procedeu se aplică pentru sterilizarea anumitor lichide care se degradează uşor sub acţiunea temperaturilor ridicate. Filtrele Chamberland sunt din porţelan şi au forma unor lumânări (bujii). se ia precauţia ca materialele să fie acoperite cu hârtie pentru a nu se umecta dopurile de vată din cauza vaporilor.

Sterilizarea prin raze ultraviolete Radiaţiile ultraviolete distrug formele vegetative ale majorităţii speciilor de microorganisme. Sterilizarea prin ultrasunete Ultrasunetele sunt unde acustice a căror frecvenţă trece cu mult de limita perceptibilităţii auditive.impermeabilă din porţelan smălţuit sau sunt prevăzute cu o tetină. Porii filtrelor au mărimi diferite şi se notează cu litera L. Operaţia de filtrare se face după anumite reguli: . . Filtrele de azbest nu se regenerează. Razele ultraviolete se folosesc pentru sterilizarea unor substanţe care se degradează uşor prin alte metode. de asemenea smălţuită. filtrul L1 fiind cel mai grosier.după întrebuinţare filtrele se sterilizează în autoclav şi apoi se spală energic cu peria. Moartea bacteriilor s-ar datora unui efect fotoelectric în urma absorbţiei specifice a razelor de către anumite grupe moleculare. între care pot fi microorganisme. care sunt astfel profund alterate. Centrifugarea. În acest scop se folosesc centrifugi cu viteza de 50006000 turaţii/minut. către fundul tubului. în aşa fel că lichidul supernetant din tub este liber de germeni. . Filtrele Berkefeld sunt fabricate din pământ de infuzorii sau kiselgur. Cu cât particulele sunt mai fine cu atât durata şi viteza de centrifugare trebuiesc sporite. urmată de cifre de la 1 la 7. forţa centrifugă ce se creează impinge particulele ce se găsesc în suspensie. 71 . dar lasă să treacă virusurile. lichidele vor fi diluate în soluţie cloro-sodică izotomică şi filtrate pe hârtie de filtru. EK1 = intermediare şi EK2 = care reţin şi virusurile mari. N = filtre cu mărimea porilor intermediară (normal).regenerarea se face prin ardere în cuptoare la 280 oC. se foloseşte pentru sterilizarea unor lichide care nu suportă acţiunea căldurii. Cristalul suferă deformări mecanice de unde rezultă vibraţii de 20 Khz şi care se produc numai în acelaşi sens. Se mai utilizează în sterilizarea apei potabile şi a unor medii de cultură. . Se pot steriliza pe această cale numai corpurile transparente care permit trecerea acestor raze.filtrarea se face la o aspiraţie moderată şi la o durată medie de 15 minute. în care se introduce lichidul ce trebuie filtrat.înainte de filtrare se sterilizează filtrele în autoclav. V = filtre cu pori mari. în primul caz şi o pompă de vid în cel de al doilea. Filtrele Seitz sunt constituite din plăci de azbest care formează substanţa poroasă prin care se efectuează filtrarea. Membrana de azbest este montată la fundul unei cupe de metal. ele sunt de dimensiuni diferite.pentru a evita colmatarea filtrelor. sau prin menţinerea câteva ore în soluţie de permanganat de potasiu 1 % şi apoi în soluţie de hiposulfit de sodiu 5 %. Cele mai active sunt radiaţiile ultraviolete cu lungimea de 2540-2800 . După dimensiunea porilor sunt notate în felul următor: W = filtre cu pori mici. însă acţionează slab asupra sporilor. notate după cum urmează: EK = cu dimensiuni care reţin bacteriile. Diferitele tipuri de filtre se montează în aparate speciale iar filtrarea se face prin presiune pozitivă sau prin aspiraţia aerului cu o pompă de bicicletă.000 ture pe minut şi chiar mai mult. Unii autori atribuie rolul principal al sterilizării prin ultrasunete. . Ele se obţin prin trecerea unui curent electric alternativ de înaltă frecvenţă printr-un cristal de cuarţ. Ultracentrifuga atinge până la 100.

Astfel. trebuie să conţină substanţe nutritive necesare şi factorii de creştere în cantităţi indicate în reţetele de preparare. la unele substanţe deosebirea este dată de concentraţia produsului (doza). permanganatul de potasiu soluţie 0. fie pentru distrugerea lor completă. . . bulionul nutritiv. extractul de sol. . gelatina). geloză-ser. cresolii sub formă de emulsie 5 %.Să aibă un anumit grad de umiditate care să se menţină pe tot timpul cultivării. TEHNICA CULTIVĂRII MICROORGANISMELOR Mediile de cultură reprezintă substraturi nutritive lichide sau solide. Acestea pot fi la rândul lor împărţite în: 72 . geloză sânge). oxiclorura de mercur 1/6000. substanţa chimică are acţiune bacteriostatică sau dezinfectantă. funcţie de cerinţele microorganismelor ce se cultivă. Ele trebuie să întrunească anumite calităţi care să permită dezvoltarea microorganismelor: . -Trebuie să fie steril în momentul însămânţării şi în perioada dezvoltării microorganismelor. Alţi autori susţin că în faza iniţială ar avea loc o intensă traumatizare a corpului microbilor. acidul sulfuric 5 %.1 % ca dezinfectant şi 0. . geloza. . bulion glucozat.ionizării gazelor din lichidul expus acestora. hidroxidul de sodiu 3 %). Sterilizarea prin agenţi chimici Unele substanţe chimice se folosesc în laboratorul de microbiologie fie pentru a împiedica dezvoltarea bacteriilor într-un mediu de cultură.medii speciale cu o compoziţie care permite creşterea preferenţială a unor specii de microorganisme şi pun în evidenţă anumite caracteristici metabolice. gelatina.acizii: acidul boric 3-4 %. biclorura de mercur 1 ‰. .01 % ca antiseptic.Trebuie să asigure condiţii aerobe sau anaerobe. 3. creolina sub formă de emulsie 5-10 % în apă. iar în al doilea este bactericidă sau antiseptică. bulionul. organice sau anorganice care pot asigura creşterea şi dezvoltarea microorganismelor.săruri: azotatul de argint 1 %.substanţele oxidante: cloramina (25 % clor activ suspensie de 10-20 %. fenolul soluţie 3-5 %. În primul caz. animală (lapte. geloza. . oxid şi bioxid de azot. iodul (soluţie alcoolică) 1-5 %. provocată de fluxul de electroni. . bulion-sânge. mediul de extract de sol şi artificială (apa peptonată. bilă).medii complexe sunt folosite pentru izolarea şi creşterea unor microorganisme care se dezvoltă slab sau nu se dezvoltă pe medii simple (bilion-ser. Din punct de vedere al provenienţei mediile pot fi: de origine naturală (cartof. apa oxigenată soluţie 5 %.Mediul trebuie să fie stabil pe întreaga durată a cultivării microorganismelor.Să aibă un anumit pH corespunzător cerinţelor germenului respectiv. urmat de degajarea de perhidrol. Din punct de vedere al complexităţii compoziţiei mediile pot fi: . aldehida formică sub formă de vapori şi ca soluţie în apă 5 %. Între acţiunea bacteriostatică şi cea bactericidă.medii simple sau uzuale folosite pentru cultivarea celor mai multe specii microbiene ca: apa peptonată. morcov). Cei mai cunoscuţi agenţi chimici folosiţi în sterilizare sunt: .

reducere). Prepararea mediilor de cultură Mediile simple lichide Bulionul de carne este mediul de bază în microbiologie.). Se repartizează apoi zeama de carne în flacoane sterilizate care se închid cu dopuri de vată învelite în tifon şi se sterilizează 30 minute la 120oC. devenind mai accesibile. Carnea slabă de vită în cantitate de 500 g. După răcire se filtrează prin hârtie de filtru sau vată pentru a opri grăsimile. Apoi mediul se autoclavează timp de 15 minute la 120oC pentru precipitarea sărurilor alcalino-teroase. tendoane.a) medii de îmbogăţire capabile să favorizeze dezvoltarea unor specii microbiene care se află în concentraţii mici. timp de 12-24 ore în 100 ml apă de robinet. dar se continuă operaţia până se obţine un lichid limpede. Bulionul propriu-zis se prepară în felul următor: la 1000 ml zeamă de carne se adaugă la cald 10 g peptonă şi 5 g NaCl. agarul moale etc. 73 . care se închid cu dopuri de vată şi se sterilizează 20 minute la 115oC. mediul Müller-Kauffmann).5 g CaCO3. care sub această formă nu pot fi utilizate de bacterii. fermentarea zaharurilor. Pentru îndepărtarea precipitatului şi a resturilor de grăsimi se filtrează prin hârtie de filtru. Maceratul.5-7. în prealabil se corectează reacţia la pH=7. Bordet-Gengou). Levin. Dorset. aponevroze şi grăsimi.8 cu ajutorul unei soluţii de NaOH 10 %. e) mediile de conservare sunt mediile pentru menţinerea în viaţă a unor culturi pe o durată de timp anumită (ex. prepararea maceratului de carne şi apoi prepararea bulionului propriu-zis. Se adaugă în continuare 0. se sterilizează în autoclav la 112oC timp de 20 minute. timp îndelungat şi constituie substanţa de bază pentru pregătirea mediilor lichide sau solide. proteinele sunt degradate în proporţie mai mare. Mediul cu extract de sol La 1000 g sol fertil se adaugă 1000 ml apă de robinet. c) medii elective sunt cele fără substanţe bacteriostatice a căror compoziţii oferă condiţii de dezvoltare a unor specii care cresc mai rapid decât flora de asociaţie (ex. mediul Löffler. se curăţă de oase. Acesta din urmă se repartizează în baloane care se acoperă cu dopuri de vată. În acest caz. În acest timp se realizează autoliza ţesuturilor şi solubilizarea produselor de autoliză în apă. până la stadiul de peptone şi aminoacizi. se toacă şi se macerează la rece. apoi se agită şi se filtrează la cald prin hârtie de filtru dublă. capacitatea de oxidare. Filtratul iniţial nu este clar. Se lasă să se răcească. se determină şi se corectează pH-ul la 7. Pentru a produce un bilion cu calităţi nutritive superioare. Maceratul astfel obţinut se poate păstra steril la rece. Se fierbe apoi maceratul timp de 10 minute pentru a se accentua dizolvarea substanţelor solubile şi a se coagula albuminele insolubile. se foloseşte procedeul autoclavării maceratului de carne la 2 atmosfere. Prepararea lor se realizează în două etape şi anume. Amestecul se autoclavează la 120oC timp de 30 minute. d) medii diferenţiale sau de identificare ce conţin indicatori pentru punerea în evidenţă a unor procese biochimice caracteristice pentru metabolismul unei specii (ex. Endo). apoi se repartizează în baloane. b) medii selective ce conţin substanţe bacteriostatice care inhibă creşterea unor specii saprofite sau patogene (ex. mediile Istrati-Meitert. pentru a produce flocularea coloizilor. se amestecă totul şi se încălzeşte în continuare până la dizolvarea totală a peptonei. în produse cu floră asociată (ex.

determinarea pH-ului se mai efectuează şi cu ajutorul hârtiei indicatoare care se bazează pe principiul schimbării de culoare. Gradul de alcalinitate sau de aciditate al mediilor de cultură se exprimă prin "pH" care reprezintă logaritmul de semn schimbat al concentraţiei ionilor de H+ din soluţia dată. se introduc în eprubete şi se sterilizează fracţionat.002 g Apă distilată …..6 iar pentru ciuperci în jur de 5.0.4 unităţi. în funcţie de temperatură şi de aceea este necesară ajustarea acestora înainte de sterilizare cu 0.0-7.0.2 şi 7.5 g CaSO4………….2 g Asparagină……. Există diferite mărci de hârtie indicatoare fabricate de firme ca Merck din Germania. mediile trebuie să aibă pH-ul cuprins între 7.1 g Agar-agar……. de aceea în lucrările de mare precizie se vor utiliza numai aceste metode. care sunt prezentate la lucrările practice de chimie şi biochimie. Ingredientele se dizolvă la cald şi pH-ul se aduce la 7. fie prin metode colorimetrice. timp de 20 minute. cu ajutorul perforatorului de dopuri. Corectarea pH-ului mediului se face cu soluţii normale de NaOH şi HCl sau de alte concentraţii (10 % sau 20 %).. Se mai pot folosi tuberculii sub formă de cilindri.Medii sintetice Mediul Thornton se foloseşte la cultivarea bacteriilor din sol şi apă. 1000 ml.1 % timp de o oră.0. pentru actinomicete 7.0. Medii naturale Mediu de felii de cartof Se spală tuberculii. mediile de cultură au un anumit grad de alcalinitate sau aciditate în funcţie de cerinţele microorganismelor cultivate. microorganismele modifică uneori valoarea pHului iniţial.4 unităţi în plus. Scara de pH cuprinde toate gradele de reactivitate chimică între 0 şi 14. 20 g FeCl3……………. Se taie tuberculii în felii subţiri de 2-3 mm şi acestea se aşează în plăci Petri. Determinarea reacţiei (pH) mediilor de cultură Pe lângă condiţiile ce trebuie să le îndeplinească. În timpul sterilizării mediilor de cultură pH-ul se modifică cu 0.6. El are următoarea compoziţie: KHPO4………….1 g KNO3…………. după care se spală din nou şi se curăţă de coajă. care este neutră). la care se adaugă puţină apă.1 g Glucoză………. pentru a se impiedica uscarea mediului. În timpul cultivării pe medii.0. până la alcalinitatea absolută (14). 74 .6. Determinarea pH-ului cu benzi de hârtie este însă mai puţin precisă ca cea efectuată prin metodele electrometrice sau colorimetrice. În general.2-0. de la aciditatea absolută (0). Determinarea pH-ului de cultură se face fie cu ajutorul metodelor electrometrice foarte precise. 20 g NaCl…………….6. sterilizarea se face la 105oC. pentru bacterii.5 g Mg SO4………….2-0. 0.. se dezinfectează cu sublimat coroziv soluţie 0. neutralitatea fiind reprezentată de valoarea 7 (obţinută în raport constant de disociere a apei. trei zile consecutiv. În mod curent.

2. Principalele specii de levuri dăunătoare în vinificaţie 3. Structura bacteriilor a . Bacteriile 1.3. Respiraţia bacteriilor 1.3.structura intraparietală 1. Mucegaiuri utile în vinificaţie 3. Morfologia bacteriilor 1.5.fixarea N2 de microorganisme simbiotice (numai Simbioza Rhizobium .5.fixarea N2 de microorganisme libere b . Fixarea N2 pe cale biotică a .leguminoase) 2. Poziţia în lumea vie.4.2. Denitrificarea 3. Nitrificarea 2.4. Răspândirea levurilor în natură 3.peretele celular c .5. Definiţie. (max. Circuitul azotului 2.TEME DE VERIFICARE Vă rugăm să expediaţi în scris răspunsurile dvs.4. 1.2. Nomenclatură 1.structura extraparietală b . Principalele specii de levuri utile în vinificaţie 3.1. Bacterii utile în obţinerea vinurilor 75 . Amonificarea 2.3. 10 pagini dactilografiate după normele convenţionale).1. Etapele circuitului azotului 2. Rolul microorganismelor în vinificaţie 3.1. Nutriţia bacteriilor 2.

. I 1991. Ştiinţifică şi Enciclopedică.1991. Ed. CERES. Ştefanic GH.Tratat de microbiologie generală. Bucureşti.Anghel I. I .Microbiologie . 9.. Wiliams.Biologia solului. 3.Biologia şi tehnologia drojdiilor. 1993. Pasca Daniela. 76 .. Ghinea L. Drăgan-Bularde Zborovschi. Vol. 1993. 1975.. III . 7. Ulea E.E.1986. CERES. Eliade Gh. . Papacostea P. II . Bucureşti.. Ed. Academiei Române.. Zarnea Gh. Ghinea L.Lucrări practice. Ed. 5. 1990. III . Ed.1994. I .Bazele biologice ale fertilităţii solului. .. Vol. ... Vol.. . Iaşi. Hatman M. Gavrilă L. Ed.1983. Iaşi.E.BIBLIOGRAFIE 1. . Tehnică. Bucureşti.Centrulde multiplicare. IV 1990. . Buchanan R. Vol. II. Bucureşti.Biologia microorganismelor fixatoare de azot. Cojocaru I.1989. 8.“Bergey’s manual of determinative Bacteriology” .1984. Ştefanic Gh. 1983. 6.1993. Bucureşti. Eliade Gh.Microbiologie . . . Universitatea Agronomică Iaşi . CERES.Vol. Ed.. 2. II . Voica C. Vol. . Crişan R. Gibbons N. Ed. Mihăescu Gh. Kiss Şt. Vol. Toma M.. CERES. 10. Hatman M. Bucureşti.. Vol.V .Microbiologia solului. 1989. Universitatea Agronomică Iaşi . Vol. Ed. Ştefanic Gh. Vol.Centrul de multiplicare.Enzimologia mediului înconjurător.Curs. 1976. 4.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful