CAPITOLUL XIII

IMPOZITELE: NOŢIUNI GENERALE

13.1. Conţinutul şi rolul impozitelor

Impozitele reprezintă o formă de prelevare a unei părţi din veniturile şi/sau averea
persoanelor fizice şi juridice la dispoziţia statului în vederea acoperirii cheltuielilor
publice. Această prelevare se face în mod obligatoriu, cu titlu nerambursabil şi fără
contraprestaţie directă din partea statului.
Caracterul obligatoriu al impozitelor trebuie înţeles în sensul că plata acestora
către stat este o sarcină impusă tuturor persoanelor fizice şi/sau juridice care realizează
venit dintr-o anumită sursă sau posedă un anumit gen de avere pentru care, conform legii,
datorează impozit. Dreptul de a introduce impozite îl are statul şi el se exercită, de cele
mai multe ori, prin intermediul puterii legislative (Parlamentul), iar uneori şi, în anumite
condiţii, prin organele de stat locale
Impozitele sunt plăţi care se fac către stat cu titlu definitiv nerambursabil. În
schimbul acestora, plătitorii impozitelor nu pot statului un contraserviciu de valoare egală
sau apropiată.
Sarcina achitării impozitului pe venit revine tuturor persoanelor fizice şi/sau
juridice care realizează venit dintr-o anumită sursă prevăzută de lege. Această sursă este,
pentru muncitori şi funcţionari - salariul, pentru agenţii economici - profitul, pentru
proprietarii funciari - renta, pentru deţinătorii de hârtii de valoare (acţiuni, obligaţiuni
etc.) - venitul produs de acestea (dividende, dobânzi ş.a.). Micii meseriaşi şi liber-
profesioniştii suportă impozitele din venitul realizat de pe urma activităţii desfăşurate.
Rolul cei mai important al impozitelor se manifestă pe plan financiar, deoarece
acestea constituie mijlocul principal de procurare a resurselor financiare necesare pentru
acoperirea cheltuielilor publice.

13.2. Elementele impozitului

Pentru ca prin impozite să se poată realiza obiectivele financiare, economice şi

sociale urmărite de către stat la introducerea lor, este necesar ca reglementările fiscale să
fie cunoscute şi respectate atât de organele fiscale, cât şi de contribuabili. Drept urmare,
în legile prin care se instituie impozite se precizează persoanele în sarcina cărora cade
plata impozitelor, materia supusă impunerii, mărimea relativă a impozitului, termenele de
plată, sancţiunile ce se aplică persoanelor fizice şi/sau juridice care nu-şi onorează
obligaţiile fiscale la termenele stabilite, sustrag materia impozabilă de la impunere şi
încalcă alte dispoziţii ale reglementărilor fiscale.
Printre elementele impozitului se numără: subiectul (plătitorul), suportătorul,
obiectul impunerii, sursa impozitului, unitatea de impunere, cota (cotele) impozitului,
asieta, termenele de plată ş.a.
Subiectul impozitului este persoana fizică sau juridică obligată prin lege la plata
acestuia. Astfel, de exemplu, la impozitul pe salariu, subiect al impozitului este
muncitorul sau funcţionarul, la impozitul pe profit - agentul economic, la impozitul pe
succesiuni - moştenitorul (moştenitorii) etc. în reglementările fiscale, ca şi în vorbirea
curentă, subiectul impozitului este denumit contribuabil.
Uneori impozitul datorat de o persoană este vărsat la buget de către o altă
persoană, de exemplu: impozitul pe venitul din salarii, datorat statului de un muncitor sau
funcţionar, este reţinut de către persoana care îi plăteşte drepturile salariale şi apoi este
vărsat la buget; la fel procedează o bancă, o editură, o publicaţie sau o altă persoană care,
din venitul cuvenit unei persoane (dobândă, drept de autor, colaborare etc.), reţine
impozitul datorat statului şi-l varsă la buget. În aceste cazuri, subiect al impozitului este
salariatul, beneficiarul dobânzii, al dreptului de autor sau ai colaborării, iar nu cel care a
reţinut de la acesta impozitul datorat statului şi i-a vărsat efectiv la buget, prin plata în
numerar sau prin virament.
Suportătorul (destinatarul) impozitului este persoana care suportă efectiv
impozitul. În mod normal, subiectul impozitului ar trebui să fie şi suportătorul real al
acestuia. În realitate, sunt frecvente cazurile în care suportătorul impozitului este o altă
persoană decât subiectul. Acest lucru este posibil, deoarece sunt diverse căi şi mijloace
pentru a transpune, într-o măsură mai mare sau mai mică, impozitele plătite de unele
persoane fizice sau juridice în sarcina altora.
Obiectul impunerii îl reprezintă materia supusă impunerii. La impozitele directe,
obiect al impunerii poate fi, după caz, venitul sau averea. Astfel, în cazul impozitului pe
profit, obiectul impunerii îl constituie profitul, la impozitul pe salarii - salariul şi alte
drepturi de personal, la impozitul pe donaţiuni - bunurile mobile şi imobile care fac
obiectul donaţiei, deci, cu alte cuvinte, averea donată etc. În cazul impozitelor indirecte,
materia supusă impunerii poate fi produsul care face obiectul vânzării, serviciul prestat,
bunul importat sau uneori cel exportat etc.
Sursa impozitului arată din ce anume se plăteşte impozitul: din venit sau din
avere. În cazul impozitelor pe venit, obiectul impunerii coincide în toate cazurile cu
sursa. În schimb, la impozitele pe avere, nu întotdeauna există o asemenea coincidenţă,
deoarece, de regulă, impozitul se plăteşte din venitul realizat de pe urma averii respective
şi numai arareori acesta diminuează substanţa averii propriu-zise.
Pentru exprimarea dimensiunii obiectului impozabil se foloseşte o anumită unitate
de măsură, care poartă denumirea de unitate de impunere. Drept unitate de impunere
putem întâlni: unitatea monetară în cazul impozitului pe venit, metrul pătrat de suprafaţă
utilă la impozitul pe clădiri, hectarul de teren la impozitul funciar, bucata, kg, litrul etc. la
unele taxe de consumaţie.
Cota impozitului sau cota de impunere reprezintă impozitul aferent unei unităţi de
impunere. Impozitul poate fi stabilit în sumă fixă sau în cote procentuale (proporţionale,
progresive sau regresive).
Prin asietă (mod de aşezare a impozitului) se înţelege totalitatea măsurilor care se
iau de organele fiscale în legătură cu fiecare subiect impozabil, pentru identificarea
obiectului impozabil, stabilirea mărimii materiei impozabile şi determinarea impozitului
datorat statului.
Termenul de plată indică data până la care impozitul trebuie achitat statului.
Neachitarea impozitului până la termenul stabilit prin lege, atrage după sine obligaţia
contribuabilului de a plăti şi majorări de întârziere. De altfel, prin lege sunt prevăzute şi
alte sancţiuni care se aplică contribuabililor răi platnici, cum sunt: popriri (de exemplu,
pe salarii), sechestrarea unor bunuri de valoare identică cu suma impozitului neachitat la
termen etc.

13.3. Principiile impunerii

Impunerea reprezintă un complex de măsuri şi operaţiuni, efectuate în baza legii,

care au drept scop final stabilirea impozitului ce revine în sarcina unei persoane fizice sau
juridice. Impunerea are atât o latură de natură politică, cât şi una de ordin tehnic
(concretizată în metodele şi tehnicile utilizate pentru determinarea mărimii obiectului
impozabil şi a cuantumului impozitului).
După părerea lui A. Smith, la baza politicii fiscale a statului ar trebui să stea mai
multe principii sau maxime, după cum urmează:
1. Principiul justeţii impunerii (echităţii fiscale) constă în aceea ca supuşii fiecărui
stat să contribuie, pe cât posibil, cu impozite în funcţie de veniturile pe care le obţin. Prin
promovarea acestui principiu, se urmărea anularea privilegiilor de care se bucurau nobilii
şi clerul în ceea ce priveşte impozitele directe şi participarea tuturor supuşilor statului
acoperirea cheltuielilor publice pe măsura veniturilor obţinute;
2. Principiul certitudinii impunerii presupune ca mărimea impozitelor datorate de
fiecare persoană să fie certă şi nu arbitrară, termenele, modalitatea şi locul de plată să fie
stabilite fără echivoc, pentru a fi cunoscute şi respectate de fiecare plătitor. Prin
promovarea principiu, se urmărea să se pună capăt domniei bunului plac în stabilirea şi
încasarea impozitelor. A. Smith considera că un mic grad de nesiguranţă este un defect
mai mare decât un considerabil grad de nedreptate.
3. Principiul comodităţii perceperii impozitelor cere ca impozitele să fie percepute
la termenele şi în modul cel mai convenabil pentru contribuabil.
4. Principiul randamentului impozitelor urmărea ca sistemul fiscal să asigure
încasarea impozitelor cu un minim de cheltuieli şi să fie cât mai puţin apăsător pentru
plătitori. Acest principiu este o reflectare a tezei “guvernului ieftin”, conform căreia
aparatul pentru stabilirea şi perceperea impozitelor, la fel ca întregul aparat de stat, nu
trebuie să fie costisitor. Totodată, acest aparat nu trebuie să stingherească într-un fel
activitatea economică a plătitorilor şi nici să-i îndepărteze de la ocupaţiile.
Aceste principii au avut indiscutabil un caracter progresist, fiind îndreptate
împotriva arbitrariului ce domnea în materie de impozite în perioada de trecere de la
feudalism la capitalism şi în primele stadii de dezvoltare a capitalismului.
Fiecare impozit nou introdus trebuie să corespundă cerinţelor principiilor de
echitate, de politică financiară, de politică economică şi socială. Aceste principii însă sunt
interpretate de pe poziţiile celor care deţin puterea politică şi drept urmare sunt aplicate în
concordanţă cu interesele acestora.

13.4. Aşezarea şi perceperea impozitelor

Aşezarea impozitelor presupune efectuarea mai multor operaţiuni succesive,

constând în stabilirea mărimii obiectului impozabil, determinarea cuantumului
impozitului şi perceperea (încasarea) impozitului.
 13.4.1. Stabilirea obiectului impozabil

Această operaţiune are drept scop constatarea şi evaluarea materiei impozabile.

Pentru ca veniturile sau averea să poată fi supuse impunerii, este necesar mai întâi ca
organele fiscale să constate existenţa de fapt a acestora, iar apoi să procedeze la evaluarea
lor.
Evaluarea materiei impozabile îşi propune să determine dimensiunea acesteia,
ceea ce se poate realiza apelând fie la metoda evaluării indirecte bazate pe prezumţie, fie
la metoda evaluării directe, bazate pe probe.
Metoda evaluării indirecte cunoaşte trei variante de realizare: evaluarea pe baza
unor semne exterioare ale obiectului impozabil, evaluarea forfetară şi evaluarea
administrativă.
Evaluarea pe baza semnelor exterioare ale obiectului impozabil, specifică
impozitelor de tip real, permite stabilirea doar cu aproximaţie a mărimii obiectului
impozabil, fără să se ia în consideraţie situaţia persoanei care deţine obiectul respectiv.
Evaluarea forfetară constă în aceea că organele fiscale, cu acordul subiectului impozabil,
atribuie o anumită valoare obiectului impozabil. Evident, nici în acest caz nu sunt create
premisele necesare pentru stabilirea cu exactitate a valorii obiectului impozabil.
Evaluarea administrativă are caracteristic faptul că organele fiscale stabilesc
valoarea materiei impozabile pe baza elementelor (datelor) pe care le au la dispoziţie. În
măsura în care subiectul impozitului nu este de acord cu evaluarea făcută de organul
fiscal, el are dreptul să o conteste, prezentând argumentele de rigoare.
Metoda evaluării directe, la rândul ei, cunoaşte două variante de realizare:
evaluarea pe baza declaraţiei unei terţe persoane şi evaluarea pe baza declaraţiei
plătitorului de impozit.
Evaluarea pe baza declaraţiei unei terţe persoane constă în aceea că mărimea
obiectului impozabil se stabileşte pe baza declaraţiei scrise pe care o terţă persoană, care
cunoaşte această mărime, este obligată prin lege să o depună la organele fiscale.
Evaluarea pe baza declaraţiei contribuabilului (plătitorului) se realizează cu participarea
directă a subiectului impozitului. Contribuabilul este obligat să ţină o evidenţă strictă
privind veniturile şi cheltuielile ocazionate de activitatea pe care o desfăşoară, să încheie
un bilanţ fiscal, să întocmească şi să înainteze organelor fiscale o declaraţie care să
rezulte veniturile pe care le realizează şi cheltuielile care au fost efectuate pentru
obţinerea acestora, respectiv averea pe care o posedă. Pe baza acestei declaraţii, organele
fiscale procedează la stabilirea mărimii materiei impozabile.

13.4.2. Determinarea cuantumului impozitului

După stabilirea obiectului impozabil, se trece la calcularea impozitului propriu-

zis. În funcţie de modul de stabilire, distingem impozite de repartiţie şi impozite de
cotitate.
Impozitele de repartiţie s-au practicat în perioada feudalismului şi în primele
stadii de dezvoltare a capitalismului şi s-au caracterizat prin faptul că statul, în funcţie de
nevoile sale de venituri, proceda la stabilirea sumei globale a impozitelor ce urma să fie
încasată pe întreg teritoriul ţării; această sumă era apoi repartizată pe unităţi
administrativ-teritoriale, iar la unitatea de bază (de exemplu, comuna) avea loc
defalcarea, pe subiecte sau obiecte impozabile, a sumei atribuite.
Impozitele de cotitate se stabilesc, pornind de jos în sus, prin aplicarea unor cote
procentuale asupra obiectului impozabil determinat pentru fiecare plătitor în parte. În
aceste condiţii, impozitele de cotitate înlătură, în cea mai mare parte, neajunsurile
specifice impozitelor de repartiţie, deoarece ele se stabilesc, de regulă, în funcţie de
mărimea obiectului impozabil şi ţinându-se cont de situaţia personală a plătitorului
impozitului.

13.4.3. Perceperea impozitelor

Odată stabilită mărimea impozitului, organele fiscale trebuie să aducă la

cunoştinţă contribuabililor cuantumul impozitului datorat statului şi termenele de plată a
acestuia. După aceasta se trece la perceperea (încasarea) impozitelor. Încasarea
impozitelor printr-un aparat fiscal propriu s-a generalizat în perioada capitalismului
ascendent şi se utilizează şi în prezent. În condiţiile existenţei unui asemenea aparat,
perceperea impozitelor se realizează astfel: a) direct de către organele fiscale de la
plătitori : b) prin stopaj la sursă ; c) prin aplicarea de timbre fiscale.
Încasarea impozitelor de către organele fiscale direct de la plătitori cunoaşte două
variante de realizare:
a) când plătitorul este obligat să se deplaseze la sediul organelor fiscale a achita
impozitul datorat statului (în acest caz avem de-a face cu aşa-numitul impozit portabil);
b) când organul fiscal are obligaţia de a se deplasa la domiciliul plătitorilor
pentru a le solicita să achite impozitul (este vorba aici de impozitul cherabil).
Stopajul ia sursă constă în aceea că impozitul se reţine şi se varsă la stat de către o
terţă persoană. Perceperea prin aplicarea de timbre fiscale mobile se practică în cazul
taxelor datorate statului pentru acţiunile în justiţie şi, de asemenea, pentru taxele privind
actele, certificatele şi diferitele documente elaborate de notariate publice şi de organe ale
administraţiei de stat.
13.5. Clasificarea impozitelor

După trăsăturile de fond şi de formă, impozitele pot fi grupate în impozite directe

şi indirecte.
Impozitele directe au caracteristic faptul că se stabilesc nominal în sarcina unor
persoane fizice sau juridice, în funcţie de veniturile sau averea acestora, pe baza cotelor
de impozit prevăzute în lege. Ele se încasează direct de la subiectul impozitului la
anumite termene dinainte stabilite. În cazul acestor impozite, subiectul şi suportătorul
impozitului sunt, în intenţia legiuitorului, una şi aceeaşi persoană, deşi, practic, uneori
acestea nu coincid.
Dacă ţinem cont de criteriile care stau la baza aşezării impozitelor directe, atunci
acestea pot fi grupate în impozite reale şi impozite personale.
Impozitele reale se stabilesc în legătură cu anumite obiecte materiale (pământul,
clădirile, fabricile, magazinele etc.), făcându-se abstracţie de situaţia personală a
subiectului impozitului. Ele mai sunt cunoscute şi sub denumirea de impozite obiective
sau pe produs, deoarece se aşează asupra produsului brut al obiectului impozabil, fără a
se face nici o legătură cu situaţia subiectului impozitului.
 Impozitele personale se aşează asupra veniturilor sau averii, în strânsă legătură cu
situaţia personală a subiectului impozitului, motiv pentru care sunt cunoscute şi sub
denumirea de impozite subiective.
Impozitele indirecte se percep cu prilejul vânzării unor bunuri şi al prestării unor
servicii (transport, spectacole, activităţi hoteliere etc.), al importului, ori exportului etc.
ceea ce înseamnă că ele vizează cheltuielile, respectiv cheltuirea unor venituri. În cazul
impozitelor indirecte, chiar prin lege se atribuie calitatea de subiect al impozitului altei
persoane fizice sau juridice decât suportătorului acestora.
După forma pe care o îmbracă, impozitele indirecte pot fi grupate în:
– taxe de consumaţie;
– venituri de la monopolurile fiscale;
– taxe vamale;
– taxe de timbru şi de înregistrare.
Dacă avem în vedere obiectul impunerii, atunci impozitele pot fi clasificate în
impozite pe venit, impozite pe avere şi impozite pe consum (pe cheltuieli).
În funcţie de scopul urmărit de stat la introducerea lor, impozitele pot fi grupate în
impozite financiare şi impozite de ordine.
Impozitele financiare sunt instituite în scopul realizării de venituri necesare
acoperirii cheltuielilor statului. Astfel de impozite sunt, în primul rând, impozitele pe
venit, taxele de consumaţie ş.a.
Impozitele de ordine sunt introduse mai ales pentru limitarea unei anumite acţiuni sau în vederea
atingerii unui ţel ce nu are caracter fiscal.
După frecvenţa realizării lor, impozitele se pot grupa în impozite permanente şi
impozite incidentale.
Impozitele permanente se încasează periodic (de regulă, anual), iar impozitele
incidentale se introduc şi se încasează o singură dată (de exemplu, impozitul pe averea
sau pe profiturile excepţionale de război).
Impozitele mai pot fi grupate şi după instituţia care le administrează.
Din acest punct de vedere, în statele cu structură federală, distingem impozite
federale, impozite ale statelor, provinciilor sau regiunilor membre ale federaţiei şi
impozite locale, iar în statele de tip unitar se întâlnesc impozite ale administraţiei centrale
de stat şi impozite ale organelor administraţiei de sfat locale.
 CAPITOLUL XIV

IMPOZITELE DIRECTE

14.1. Caracterizare generală a impozitelor directe

Prin urmare, impozitele directe fiind nominative şi având un cuantum şi termene

de plată precis stabilite, iar acestea sunt aduse din timp la cunoştinţa plătitorilor, sunt mai
echitabile şi deci mai de preferat decât impozitele indirecte, deoarece la acestea din urmă
consumatorii diferitelor mărfuri şi servicii, de regulă, nu ştiu cu anticipaţie când şi mai
ales cât vor plăti statului, sub forma taxelor de consumaţie şi a altor impozite indirecte.

14.2. Impozitele reale

Impozite de tip real se practică şi în zilele noastre. Astfel, într-o serie de ţări în
curs de dezvoltare, exploataţiile agricole sunt supuse unor impozite de tip real. În cazul
acestor impozite, sarcina fiscală este dimensionată în funcţie de suprafaţa de teren, de
numărul animalelor, de cantitatea de îngrăşăminte folosite, de valoarea materialelor
procurate pentru lucrările de irigaţii sau de alţi factori.
Rezultă că, în cazul impozitelor reale, la impunere nu se ia în considerare
produsul net (venitul) real al obiectelor impozabile, ci produsul brut sau cel mediu
prezumat, ceea ce îi dezavantajează pe micii producători şi îi avantajează pe marii
producători care au condiţii pentru a realiza un venit mai mare decât cel mediu.

14.3. Impozitele personale

Trecerea de la impozitele de tip real la cele de tip personal s-a făcut treptat.
Impozitele personale se întâlnesc sub forma impozitelor pe venit şi, respectiv, a
impozitelor pe avere.

14.3.1 Impozitele pe venit

Ca formă de bază a impozitelor personale, impozitele pe venit au putut fi

introduse atunci când s-a înregistrat o suficientă diferenţiere a veniturilor realizate de
diferite categorii sociale.
Impozitul pe veniturile persoanelor fizice
La plata acestui impozit sunt supuse persoanele fizice care au domiciliul sau
rezidenţa într-un anumit stat, precum şi cele nerezidente, care realizează venituri din
surse aflate pe teritoriul acelui stat, cu unele excepţii prevăzute de lege.
De la plata impozitului pe venit se acordă unele scutiri. Astfel, în mod frecvent
sunt scutiţi de plata impozitului pe venit suveranii şi familiile regale, diplomaţii străini
acreditaţi în ţara respectivă (cu condiţia reciprocităţii), uneori militarii, instituţiile publice
şi persoanele fizice care realizează venituri sub nivelul minimului neimpozabil.
Obiectul impozabil îl formează veniturile obţinute din: industrie, comerţ,
agricultură, bănci, asigurări, profesii libere etc., de către capitaliştii întreprinzători,
proprietari, mici meşteşugari, muncitori, funcţionari, liber-profesionişti. Venitul
impozabil este cel care rămâne din venitul brut, după ce se fac anumite scăzăminte, cum
sunt: cheltuielile de producţie, dobânzile plătite pentru creditele primite, sumele prelevate
la fondul de amortizare şi la fondul de rezervă, primele de asigurare plătite, cotizaţiile la
asigurările de boală, de accidente şi de şomaj, precum şi la casele de pensii, pierderile din
activitatea anilor precedenţi, pierderile provocate de calamităţi naturale etc.
Sunt considerate venituri neimpozabile următoarele:
– Ajutoarele, indemnizaţiile şi alte forme de sprijin cu destinaţie specială acordate din bugetul de
stat, din bugetul asigurărilor sociale de stat, din bugetele fondurilor speciale, bugetele locale şi din alte
fonduri publice, inclusiv indemnizaţia de maternitate şi pentru creşterea copilului, cu excepţia
indemnizaţiilor pentru incapacitate temporară de muncă.
– Pensiile pentru invalizii de război, orfanii, văduvele/văduvii de război, sumele fixe pentru
îngrijirea pensionarilor care au fost încadraţi în gradul I de invaliditate, precum şi pensiile altele decât
pensiile plătite din fonduri constituite din contribuţii obligatorii la un sistem de asigurări sociale şi cele
finanţate de la bugetul de stat.
– Sumele sau bunurile primite sub formă de sponsorizare sau mecenat;
– Bursele primite de persoanele care urmează orice formă de şcolarizare sau perfecţionare în cadrul
instituţionalizat;
– Sumele sau bunurile primite cu titlu de moştenire şi donaţie;
– Premiile obţinute de sportivii medaliaţi la campionatele mondiale, europene şi la jocurile
olimpice;
– Alte venituri neimpozabile.
În majoritatea cazurilor, impozitul pe venit se aşează pe fiecare persoană care a
realizat venituri, fiind deci o impunere individuală.
În practica fiscală se întâlnesc două sisteme de aşezare a impozitelor pe veniturile
persoanelor fizice. Este vorba mai întâi de sistemul impunerii separate a fiecărui venit
provenit dintr-o anumită sursă şi apoi de sistemul impunerii globale a veniturilor,
indiferent de sursa de provenienţă.
Sistemul impunerii separate poate fi întâlnit fie sub forma unui impozit unic pe
venit, care permite totuşi o impunere diferenţiată pentru fiecare categorie de venit (în
funcţie de natura acestuia), fie prin instituirea mai multor impozite, care vizează fiecare
în parte venitul obţinut dintr-o anumită sursă.
Sistemul impunerii globale presupune cumularea tuturor veniturilor realizate de o
persoană fizică, indiferent de sursa de provenienţă, şi supunerea venitului cumulat unui
singur impozit. Impunerea globală a veniturilor realizate de persoanele fizice este cea mai
frecvent întâlnită, ea practicându-se în ţări ca SUA, Germania, Franţa, Italia, Belgia,
Marea Britanie, Ungaria etc.
Din compararea celor două sisteme de impunere, rezultă că impunerea separată
permite tratarea diferenţiată a veniturilor, în ceea ce priveşte modul de aşezare şi nivelul
cotelor de impozit, deoarece, practic, acestea din urmă diferă în funcţie de sursa de
provenienţă a veniturilor (din salarii, din afaceri, din profesii libere etc.).
Persoanele care realizează venituri din mai multe surse sunt avantajate, deoarece
nu mai sunt afectate de consecinţele progresivităţii impunerii, care se fac simţite prin
cumularea veniturilor practicată in sistemul impunerii globale.
 Pentru calcularea impozitului pe veniturile persoanelor fizice pot fi utilizate cote
proporţionale sau progresive. În unele ţări, venitul impozabil este supus mai întâi
impunerii în cote proporţionale şi apoi impunerii în cote progresive. Cea mai frecvent
utilizată este impunerea în cote progresive pe tranşe de venit.
De menţionat că nu sunt supuse impozitării: pensiile de orice fel şi ajutoarele
primite în cadrul sistemului asigurărilor sociale, alocaţiile de stat pentru copii, pensiile de
întreţinere, bursele acordate elevilor, studenţilor şi doctoranzilor, dobânzile acordate
pentru titlurile de stat, precum şi cele aferente depunerilor la vedere în conturi la societăţi
bancare, sumele sau bunurile primite ca ajutor, donaţie, moştenire sau sponsorizare,
potrivit legii, sumele primite de asiguraţi în baza contractelor de asigurare de bunuri sau
persoane, veniturile obţinute din tranzacţionarea valorilor mobiliare etc.
În general, impunerea are ca obiect venitul efectiv realizat, determinat ca diferenţă
între totalul veniturilor încasate din activitatea desfăşurată şi cheltuielile efectuate pentru
realizarea veniturilor. În vederea determinării venitului impozabil, contribuabilii trebuie
să depună, până la data de 31 ianuarie a fiecărui an, declaraţia de impunere pentru
veniturile realizate în anul fiscal precedent.
Cota de impozit pentru determinarea impozitului pe veniturile din activităţi
independente, salarii, cedarea folosinţei bunurilor, pensii, activităţi agricole, premii şi alte
surse este de 16% potrivit Codului fiscal, cu excepţiile prevăzute de lege.

Impozitul pe profitul persoanelor juridice

Pentru stabilirea impozitului pe profitul realizat de persoanele juridice, (societăţile
de capital) în unele ţări se foloseşte acelaşi sistem de impunere ca în cazul persoanelor
fizice, iar în altele se practică un sistem distinct.
În România, conform legii, societăţile comerciale se pot constitui ca: societăţi în
nume colectiv, societăţi în comandită simplă, societăţi în comandită pe acţiuni, societăţi
pe acţiuni şi societăţi cu răspundere limitată. Cel mai des întâlnite sunt societăţile pe
acţiuni, ale căror obligaţii sociale sunt garantate cu patrimoniul social, iar acţionarii
răspund numai în limita capitalului pe care îl deţin.
Profitul obţinut de o societate de capital se repartizează atât acţionarilor sub formă
de dividende - proporţional cu participarea lor de capital, cât şi la dispoziţia societăţii
pentru constituirea unor fonduri. Prin urmare, în cazul societăţilor de capital putem vorbi
de profitul societăţii înainte de repartizare, de profitul repartizat acţionarilor sub formă de
dividende şi de profitul rămas la dispoziţia societăţii.
În prezent se practică cota unică de impozitare de 16% conform Codului fiscal.
Cota de impozit de 16% se aplică incepând cu data de 01.01.2006 şi pentru
veniturile realizate de persoanele fizice şi juridice nerezidente, cu excepţia veniturilor
obţinute din jocuri de noroc pentru care se menţine cota de impozit de 20%.

Impozitul pe veniturile realizate de microîntreprinderi

În scopul asigurării unor venituri mai ridicate la bugetul de stat şi pentru

simplificarea evidenţei asupra operaţiunilor efectuate de unii agenţi economici care au o
activitatea redusă din punct de vedere valoric, a fost instituit de către Ministerul
Finanţelor impozitul asupra veniturilor realizate de microîntreprinderi.
 Pentru a intra sub incidenţa acestui impozit, persoanele juridice trebuie să
îndeplinească o serie de condiţii.
a) sunt producătoare de bunuri materiale,
prestează servicii sau/şi desfăşoară activitate de
comerţ;
Microîntreprinderile b) au până la 9 salariaţi;
c) au realizat venituri reprezentând echivalentul în
lei de până la 100.000 euro inclusiv;
d) au capital integral privat.

Microîntreprinderile plătitoare de impozit pe venitul microîntreprinderilor nu mai

aplică acest sistem de impunere începând cu anul fiscal următor anului în care nu mai
îndeplinesc una dintre condiţiile prevăzute pentru a fi inclusă în categoria
microîntreprinderilor.
Nu pot opta pentru acest sistem de impunere persoanele juridice române care:
– desfăşoară activităţi în domeniul bancar;
– desfăşoară activităţi în domeniile asigurărilor şi reasigurărilor, al pieţei de capital, cu excepţia
persoanelor juridice care desfăşoară activităţi de intermediere în aceste domenii;
– desfăşoară activităţi în domeniile jocurilor de noroc, pariurilor sportive, cazinourilor.
– Au capital deţinut de un acţionar sau asociat persoană juridică cu peste 250 angajaţi.
– Anul fiscal este anul calendaristic.
Cota de impozit pentru veniturile unei microîntreprinderi este de 3%. potrivit
codului fiscal.
Baza impozabilă o constituie veniturile din orice sursă, din care se scad:
– veniturile din variaţia stocurilor;
– veniturile din producţia de imobilizări corporale şi necorporale;
– veniturile din provizioane;
– veniturile realizate din despăgubiri, de la societăţile de asigurare, pentru pagubele
produse la activele corporale proprii;
– veniturile din exploatare, reprezentând cota parte a subvenţiilor guvernamentale
şi a altor resurse pentru finanţarea investiţiilor.
În cazul în care o microîntreprindere achiziţionează case de marcat, valoarea de
achiziţie a acestora se deduce din baza impozabilă, în conformitate cu documentul
justificativ, în trimestrul în care au fost puse în funcţiune, potrivit legii.
Persoanele juridice plătitoare de impozit pe profit comunică opţiunea organelor
fiscale teritoriale la începutul anului fiscal , prin depunerea declaraţiei de menţiuni până
la data de 31 ianuarie inclusiv.
În cazul în care, în cursul anului fiscal, una dintre condiţiile impuse nu mai este
îndeplinită, microîntreprinderea are obligaţia de a păstra pentru anul fiscal respectiv
regimul de impozitare pentru care a optat, fără posibilitatea de a beneficia pentru perioada
următoare de aceste prevederi, chiar dacă ulterior se îndeplinesc condiţiile necesare.
Pot opta pentru plata acestui tip de impozit şi microîntreprinderile care desfăşoară
activităţi în zonele libere şi/sau în zonele defavorizate.
Calculul şi plata impozitului se efectuează trimestrial, până la data de 25 inclusiv a
lunii următoare trimestrului pentru care se calculează impozitul.
 14.3.2. Impozitele pe avere

Instituirea acestor impozite a fost făcută în strânsă legătură cu faptul că diferite

persoane fizice şi juridice au drept de proprietate asupra unor bunuri mobile sau imobile.
În practica fiscală din diferite ţări, impozitele pe avere se întâlnesc sub
următoarele forme: impozite asupra averii propriu-zise, impozite pe circulaţia averii şi
impozite pe sporul de avere sau pe creşterea valorii averii.
În ceea ce priveşte impozitele pe avere în România, menţionăm că ele se întâlnesc
atât sub forma unor impozite pe averea propriu-zisă, cât şi a impozitelor pe circulaţia
averii.
Dintre impozitele pe averea propriu-zisă mai importante sunt impozitele pe clădiri
şi terenuri. Impozitul pe clădiri cade în sarcina persoanelor fizice şi juridice deţinătoare
de clădiri (cu unele excepţii). În cazul persoanelor fizice impozitul se calculează prin
aplicarea unei cote de 0,2% în mediul urban şi de 0,1% în mediul rural asupra valorii
clădirilor. Pentru persoanele juridice, impozitul se calculează prin aplicarea cotei stabilite
de consiliile locale, care poate fi cuprinsă intre 0,5% şi 1% asupra valorii de inventar a
clădirilor, actualizate conform prevederilor legale.
Valoarea clădirilor aflate în proprietatea persoanelor fizice se stabileşte pe baza
criteriilor şi a valorilor impozabile - lei/m2 - prevăzute de lege. Conform legii, valoarea
impozabilă pe metru pătrat este diferenţiată în funcţie de felul şi destinaţia clădirilor,
precum şi în funcţie de dotările acestora (cu sau fără instalaţii de apă, canalizare.
electrice, încălzire).
Dacă o persoană fizică are în proprietate două sau mai multe clădiri utilizate ca
locuinţă, care nu sunt închiriate altei persoane, impozitul pe clădiri se majorează după
cum urmează:
a) cu 15% pentru prima clădire în afara celei de la adresa de domiciliu;
b) cu 50% pentru cea de-a doua clădire în afara celei de la adresa de domiciliu;
c) cu 75% pentru cea de-a treia clădire în afara celei de la adresa de domiciliu;
d) cu 100% pentru cea de-a patra clădire şi următoarele în afara celei de la adresa
de domiciliu.
În cazul unei clădiri ce face obiectul unui contract de leasing financiar se aplică
următoarele reguli:
– impozitul pe clădire se datorează de proprietar;
– valoarea care se ia în considerare la calculul impozitului pe clădiri este valoarea
clădirii înregistrată în contractul de leasing financiar;.
Impozitul pe teren se percepe de la persoanele fizice, care deţin în proprietate
anumite suprafeţe de teren, situate în raza municipiilor oraşelor şi comunelor. Acest
impozit este stabilit în sumă fixă pe metru pătrat de teren, însă nivelul său este diferenţiat
pe categorii de localităţi (municipii, oraşe şi comune), iar în cadrul localităţilor, pe zone.
Atât în cazul impozitului pe teren cât şi a celui pe clădiri se acordă anumite
scutiri.
Impozitul pe clădiri şi pe teren se plăteşte anual, în patru rate egale, până la datele
de 15 martie, 15 iunie, 15 septembrie şi 15 noiembrie, inclusiv.
Plata cu anticipaţie a acestor impozite datorate pentru un an de zile de către
persoanele fizice până la data de 15 martie a anului respectiv, se acordă o bonificaţie de
până la 10%, stabilită prin hotărâre a consiliului local.