Registre stilistice / limbaje

→ limba este principalul mijloc de comunicare între oameni, având trăsături specifice la
nivelul fonetic, lexical, gramatical, semantic;

→ limbajul este limba căreia i se atribuie o destinaţie specială: „un sistem lingvistic mai
mult sau mai puţin specializat în vederea conţinutului de idei specifice” (Ion Coteanu,
Stilistica funcţională a limbii române)

I. Limbajul literar (registrul stilistic literar)

→ a nu se confunda cu stilul funcţional beletristic (limbajul literaturii artistice)!

→ este aspectul normat, elaborat şi îngrijit al limbii

Trăsături:

→ se caracterizează printr-un sistem de norme (ortografice, ortoepice, morfologice,

sintactice, lexico-semantice, de punctuaţie) care îi asigură stabilitatea şi unitatea
→ normele sunt impuse prin lucrări ştiinţifice sub egida Academiei Române (dicţionare,
gramatici)
→ include toate stilurile funcţionale: ştiinţific, oficial / juridic-administrativ, publicistic,
beletristic, colocvial – exprimarea orală cultivată;
→ are rol director, prin faptul că este impusă de educaţie, de presă, de literatura
ştiinţifică, juridică şi beletristică.

II. Limbajul popular (registrul stilistic popular)

→ exprimă un stadiu de cultură şi civilizaţie

→ cuprinde limbajul uzual şi limbajul solemn (folosit în creaţiile populare ocazionate de
tradiţii şi obiceiuri); există şi rudimente de limbaj tehnic (terminologii ale unor ocupaţii şi
meşteşuguri tradiţionale)

Trăsături:

→ lexicul redus, dar, ca o consecinţă, polisemia este bine reprezentată (cele mai multe
cuvinte din fondul principal lexical sunt polisemantice)
→ folosirea îndeosebi a cuvintelor cu sens concret
→ simplitate şi uniformitate sintactică (fraza are o structură mai simplă, se preferă
coordonarea, juxtapunerea, unele raporturi de subordonare apar mai rar)
→ frecvenţa anacolutului datorat caracterului oral al construcţiilor sintactice: „Cine se
încălzeşte la soare nu-i pasă de lună.” (Folclor)
→ frecvenţa construcţiilor eliptice
→ repetiţia, revenirea explicativă;
→ are variante teritoriale, numite graiuri / subdialecte: muntean, bănăţean, crişean,
maramureşean, moldovean
→ este dominat de oralitate

1
III. Limbajul scris / cult (registrul stilistic cult)

→ aspect continuu, linear al limbii

Trăsături:

→ limbaj conservator, mai refractar schimbărilor decât cel oral;

→ comunicare nuanţată, expresivă

IV. Limbajul oral (registrul stilistic oral)

→ aspectul discontinuu, alternativ, degajat, spontan al limbii

→ s-a dezvoltat în interiorul limbajului popular (ca atare, în varianta rurală sau – în
împletire cu limbajul cultivat, în varianta citadină)
→ poate apărea în operele literare, ca mijloc de caracterizare a unor personaje
→ a pătruns în mass-media şi în publicitate, pentru a crea o relaţie cordială şi sinceră cu
receptorii

Trăsături:

→ limbaj puternic marcat afectiv (mulţi termeni care exprimă atitudinea afectivă a
emiţătorului)
→ interjecţii, vocative, exclamaţii, interogaţii
→ clişee lingvistice, proverbe şi zicători, termeni la modă
→ termeni viguroşi şi suculenţi (de regulă termeni tabu)
→ diminutive şi augmentative cu caracter afectiv
→ folosirea superlativului
→ prezenţa invocativelor (Unde naiba...?; Ce Dumnezeu...? Ce dracu...?)
→ comparaţia şi repetiţia – procedee stilistice preferate
→ cuvinte folosite metaforic (Măgarul!)
→ acumularea de verbe cu rol în sporirea dinamicii şi a tensiunii
→ folosirea predilectă a juxtapunerii şi a elipsei în sintaxă

V. Limbajul regional (registrul stilistic regional)

→ variantă teritorială a limbajului popular

→ conţine cuvinte şi forme lexicale cu răspândire geografică limitată / cunoscute doare
de vorbitorii dintr-o arie lingvistică
→ poate apărea în operele literare ca mijloc de caracterizare a personajelor sau ca
sugestie pentru înţelegerea modului de viaţă al unei colectivităţi în relaţie cu mediul său
de viaţă („culoarea locală”)

Trăsături:

A. Regionalisme lexicale

2
→ moldoveneşti: agud (dud), barabule (cartofi), bojdeucă, bortă (gaură, groapă,
scorbură), ciubotar (cizmar), colţuni (ciorapi), curechi (varză), glod (noroi), harbuz
(pepene), oghial (plapumă), posmagi (pesmeţi), ţintirim (cimitir), zăplaz (gard) etc.

→ munteneşti: alde, buduroi (stup / trunchi de copac scobit, folosit la fântână), bât
(moş), ciurdă (cireadă, cârd), chindie (înserare, petrecere), conci (coc), cotoi (copan de
pui), dadă / unche (termen de adresare către femei în vârstă / mătuşă), lubeniţă (pepene),
muscel (deal), năvleg (prost, bleg), pogon (unitate de măsură a pământului), paradaisă
(pătlăgea roşie), struţ (sanie), teci (păstăi) etc.

→ ardeleneşti: ai (usturoi), bai (necaz), birău (notar), bolund (bolnav), bolniţă (spital),
cătană (soldat), cucuruz (porumb), duhan (tutun), făgădău (birt, han), grof, glajă (sticlă),
iugăr (unitate de măsură a pământului), laibăr (vestă), lepedeu (cearşaf), horincă /
pălincă, mai (ficat) poplon (plapumă), sămădău (contabil, sabău (croitor), tină (praf),
temeteu, ţintirim (cimitir) etc.

→ bănăţene: blagă (bogăţie), căsap (măcelar), farbă (culoare), fruştuc (mic dejun),
iorgan (plapumă), golumb (porumbel), morminţ (cimitir), şnaidăr (croitor), uică (unchi)
etc.

B. Regionalisme fonetice

→ moldoveneşti: h în loc de f [a hi], [hiclean]; ş în loc de ce / ci [dulşi], i în loc de e [di,

pi, mini], a în loc de ă [barbat], [malai], e în loc de a [băiet] etc.

→ ardeleneşti: trunchierea cuvintelor (un’ = unde; fo’ = fost

→ bănăţene: ce în loc de t, ge în loc de d [munce], [frunce], [bage]; î în loc de diftongul

[îi]: [câne], [mîni] (mâine)

→ munteneşti: ă în loc de e [pă], [dă], î în loc de i [dân] etc.

C. Regionalisme morfologice

→ în Transilvania şi Moldova, auxiliarul a avea are la perf.compus forma [o]: el o vinit,

ei o mâncat

→ în Muntenia, pers. a III-a plural a verbelor este identică cu pers. a III-a singular: ei s-a
dus; tot aici, pluralele în –e de la subst. feminine şi neutre se masculinizează: fetili,
merili, timpurili etc.

→ în Moldova, articolul genitival este invariabil: a în loc de al, ai, ale: Nică a lui Ştefan a
Petrei etc.

3
VI. Limbajul arhaic (registrul stilistic arhaic)

→ aspect al limbii ieşit din uz, prin dispariţia referentului (noţiunea, instituţia, funcţia sau
însuşirea nu mai există) sau prin înlocuirea cu neologisme în procesul de modernizare a
limbii române
→ uneori, arhaismele sunt recuperate de limbajul beletristic, pentru „culoarea temporală”
sau de limbajul colocvial, cu nuanţă ironică (ex. a mazili = a scoate din domnie la
porunca sultanului are astăzi sensul de „a scoate din funcţie”)
→ unele arhaisme lexicale au rămas în expresii şi locuţiuni: a nu şti o iotă, buchea
cărţii, a trage la aghioase, a-i veni de hac, a scoate la mezat etc.

A. Arhaisme lexicale: argat, arbănaş, bir, bogasier, clacă, dijmă, grămătic, pârcălab,
stolnic etc.

B. Arhaisme fonetice: Avel (Abel), a ceti, a cure (a curge), dzi, a îmbla, părete, poporal,
a rumpe, samă, sară etc.
→ tot fonetic este u final la verbe: pornescu, năruiescu sau la substantive: Mateiu,
ştiubeiu.
→ forma sintu (vb. a fi), întâlnită la cronicari, dovedeşte că ind. prez. românesc s-a
format din conjunctivul prezent latinesc (sint) şi a evoluat în forma sînt.

C. Arhaisme morfologice
→ plurale vechi în –e sau în -uri: inime, aripe, greşale, roate; palaturi, diamanturi,
ruinuri, mânuri
→ forme verbale: şedzum, vădzum (perf. simplu), s-a fost deschis (mai-mult-ca-perf.)
→ pronumele care acordat (carea, cari)

D. Arhaisme sintactice
→ dativul adnominal: „Tu, stăpân vieţii mele”, „...somnul, vameş vieţii” „preot
deşteptării noastre” (Mihai Eminescu)

E. Arhaisme semantice: rost („gură”, „cioc”), cuvânt („motiv”), divan („sfat”), a tăbărî
(„a-şi instala tabăra”), carte („scrisoare”), a certa („a pedepsi”), limbă („popor”), moşie
(„patrie”), mândru („înţelept”), prost („simplu”), mişel („sărman”, „sărac”), mădular
(„membru al unei asociaţii”), nemernic („pribeag, pripăşit”), mofluz („falit”)

VII. Limbajul neologic (registrul stilistic neologic)

→ neologismele sunt cuvinte noi care reflectă direct şi imediat schimbările apărute în
viaţa materială şi spirituală a unui popor
→ apariţia neologismelor într-o limbă se explică prin necesitatea de a înlocui un cuvânt
mai vechi, uzat, demonetizat sau insuficient de precis sau prin apariţia unor realităţi noi
→ limbajul neologic este nuanţat şi complex
→ există două grupe de neologisme:

A. Creaţii interne ale limbii române

4
- împrumut + afixe româneşti vechi → neologism (ex. lacunar, lansator)
- cuvânt românesc + afixe neologice → neologism (ex. necontagios)

B. Împrumuturi

→ latine şi greceşti (sec. XVII-XVIII): filozofie, teatru, tiran, piramidă, astrolog,

caligraf, muzică, figură, cauză, generos, lexicon, calendar, consul, fantezie, planetă,
compliment, cauză, stemă etc.

→ romanice (sec. XIX): din franceză (automobil, accent, actual, bacalaureat, certificat,
convoi, calitate, sergent, septicemie, coşmar, faleză, fular, antet, simplu, egal etc.) şi din
italiană (adagio, bariton, duet, flaut, mandolină, solfegiu, stagiune; acont, agenţie,
bancă, bilanţ, contabil, fisc, a gira, scont, scadent, virament; basorelief, teracotă,
reumastism, spaghete, traumă etc.)

→ germanice (sec. XIX): bliţ, boiler, bomfaier, bormaşină, balonzaid, diesel, electrocar,
glasvand, matriţă, rolă, laitmotiv, şină, şaibă, rucsac, unicat, gladiolă, repetent,
corectură etc.

→ ruseşti (sec. XX): activist, cursant, doctorand, exponat, instructaj, gulag, agrotehnică,
fotoreportaj etc.

→ englezo-americane (sec. XX-XXI): buldozer, sendviş / sandvici, aut, baschet, bridge,

corner, a dribla, fault, fotbal, computer, gol, meci, campus, escalator, chewing-gum,
hobby, dispecer, management, scaner, show, jazz, motel, transplant, western, weekend
etc.

VIII. Limbajul argotic (registru stilistic argotic)

→ limbajul unor grupuri sociale restânse, al unei minorităţi „iniţiate” care nu vrea să fie
înţeleasă de cei din afara cercului respectiv
→ constituie cel mai dinamic registru stilistic al vocabularului

→ argoul deţinuţilor: mafiot, barosan (şef, lider), sifon (turnător), biştari, lovele, caş,
gloanţe, logodele, material (bani), morţi (obiecte interzise în penitenciar; a pasa morţii);
maimuţă (oglindă), turchidit (deţinut), a avea bulan (a avea noroc), a se bunghi (a
înţelege), mititica, facultate, pârnaie, zdup, zbârnă, ţuhaus, frână (închisoare), făcut de
vise (drogat), sovietică (pumn), şalupe (adidaşi), şpagă (mită), albinuţă (membru al
familiei care vine în vizită), zarzavat (bani mărunţi), a vorbi cu taxă inversă (a vorbi
codificat), ţigări cu fumul drept (ţigări străine, scumpe), cârtiţă (detector de metale),
lache (homosexual), a face un şmen (a înşela), pe şest (pe nevăzute), mişto, marfă, beton
(frumos) etc.

→ există şi alte argouri, ale altor categorii sociale: elevi, studenţi, militari etc.
→ este uneori preluat şi răspândit de presă

5
IX. Jargonul

→ stocul de cuvinte şi expresii străine pe care unii vorbitori le folosesc abuziv, pentru a
se distinge
→ evoluează în funcţie de limba de cultură la care se raportează vorbitorii:

A. Epoca fanariotă, sec. XVIII-XIX – grecisme: vivlion (carte), adiaforie (indiferenţă),

a pliroforisi (a informa), ipolepsis (stimă), micropsihie (sfiiciune)

B. Epoca paşoptistă, sec. XIX – franţuzisme: demoazelă, monşer, musiu, şarmant, par
exemple, comme il faut, bonjour, au revoir, a persuada, a blesa, a flana, a fana etc.

C. Sec. XX:
→ italienisme: ciao, per bene
→ anglicismeşi americanisme: bye-bye, five o’clock, high-life, business, I’m sorry,
target, darling, shop, spot, staff, holding, consulting, dumping etc.