Sunteți pe pagina 1din 8

ACTELE RATATE

Doamnelor şi domnilor! Nu începem cu ipoteze, ci printr-o cercetare. Pentru acest scop


alegem anumite fenomene, care sunt frecvente, foarte cunoscute şi cărora li se acordă prea puţină
atenţie, care nu au nimic de a face cu bolile, ţinănd seamă că pot fi observate la orice persoană
sănătoasă. Este vorba de aşa-numitele actele ratate ale omului, ca atunci cănd cineva doreşte să
spună ceva şi pronunţă în schimb un alt cuvănt, greşeală de vorbire, sau atunci cănd i se întămplă
acelaşi lucru cănd scrie, ceea ce el areuşeşte să observe sau nu; sau atunci cănd cineva citeşte într-
alt fel ceva tipărit sau scris de mănă, eroare de auz, desigur fără să fie vorba de o tulburare
organică a capacităţii sale auditive. O altă serie de asemenea manifestări au la bază uitarea, dar nu
una de durată, ci doar temporară, de exemplu atunci cănd cineva nu reuşeşte să găsească un nume,
pe care de altfel îl cunoaşte şi îl recunoaşte cu regularitate, sau atunci cănd uită să ducă la bun
sfârşit o intenţie, de care îşi aduce totuşi aminte mai tărziu, prin urmare nu o uitase decât la un
moment dat. Într-o a treia serie dispare această condiţie a temporarului, de exemplu atunci cănd
cineva rătăceşte, adică plasează undeva un obiect şi nu mai reuşeşte să-l găsească, sau în cazul
procesului analog de pierdere. Este vorba în aceste cazuri de o uitare, dar care este privită într-un
mod diferit de alte uitări, în legătură cu care ne mirăm sau ne supărăm, în loc să o considerăm de
înteles. La acestea se adaugă şi anumite erori, la care iese din nou la iveală caracterul temporar,
atunci cănd credem o vreme într-un lucru, despre care însă stim atât înainte, cât şi după, că este
altfel, precum şi un număr de alte manifestări asemănătoare, cunoscute sub diferite denumiri.
Este vorba în toate aceste cazuri de incidente a căror înrudire intimă este demonstrată de
către prezenţa prefixului „ver-” [pentru a marca greşeala], aproape toate lipsite de gravitate,
majoritatea având o natură efemeră, fără prea mare importanţă în viaţa omului. Doar rareori unele
dintre ele, cum ar fi pierderea obiectelor, capătă o anumită greutate practică. De aceea nici nu se
bucură de cine ştie ce atenţie, nu afectează decât în mică măsură.
Există enigme cu mult mai remarcabile pe lume, precum şi în aceea mai îngustă a vieţii
sufleteşti, atât de multe ciudăţenii pe tărâmul tulburărilor psihice, care pretind şi merită o
explicaţie, încât pare cu adevărat o îndrăzneală să risipim munca şi interesul pe asemenea
mărunţişuri. Este adevărat, psihanaliza nu se poate făli că nu s-a preocupat şi de fleacuri.
Dimpotrivă, materialul ei de observaţie este alcătuit de obicei din acele evenimente aparent
insignifiante, care sunt lăsate deoparte de celelalte stinţe, considerându-le prea lipsite de
importanţă, ca să spunem aşa, reziduurile lumii vizibile.

1
Un om, astfel capabil să vorbească normal, poate să facă o greşeală de vorbire, 1. atunci când
nu se simte foarte bine şi este obosit, 2. când este nervos, 3. când este foarte mult solicitat de alte
lucruri. Este foarte uşor să confirmăm aceste afirmaţii. Greşeli de vorbire se produc într-adevăr cu
precădere când suntem obosiţi, ne doare capul sau ne aflăm în pragul unei migrene. În aceleaşi
condiţii apare cu uşurinţă şi uitarea numelor proprii. Unele persoane s-au obişnuit chiar să
recunoască în dispariţia capacităţii de a-şi aminti numele proprii apropierea unui atac de migrenă.
Şi când suntem emoţionaţi încurcăm adesea cuvintele, dar şi lucrurile, „nu mai nimerim”, iar
uitarea hotărârilor, precum şi un mare număr de alte acţiuni involuntare apar atunci când suntem
împrăştiaţi, de fapt concentraţi asupra unui alt lucru.
Această lămurire sună cât se poate de rezonabil şi pare şi imună la contradicţie. Poate că nu
este foarte interesantă, aşa cum ne-am fi aşteptat. Dar să examinăm cu mai mare atenţie aceste
explicaţii ale actelor ratate. Condiţiile menţionate şi considerate răspunzătoare pentru instalarea
fenomenului respectiv nu sunt similare. Indispoziţia şi tulburările circulatorii oferă un temei
fiziologic pentru diminuarea funcţiei normale; emoţia, oboseala, distragerea atenţiei sunt factori de
un alt tip, care ar putea fi denumiţi psiho-fiziologici. Aceştia din urmă se pot lesne traduce în
teorii. Atât prin oboseală, cât şi prin distragerea atenţiei, poate şi prin surescitare generală, se
provoacă o înprăştiere a atenţiei, care poate avea drept consecinţă că se acordă acţiunii în discuţie
prea puţină atenţie. Acea acţiune poate fi atunci tulburată deosebit de uşor şi dusă la îndeplinire
imprecis. Starea de boală uşoară, schimbarea irigaţiei sangvine în sistemul nervos central pot să
aibă aceleaşi efecte, prin aceea că influenţează în mod asemănător factorul decisiv, distribuţia
atenţiei. Prin urmare, ar fi vorba în toate cazurile de efectele unei tulburări de atenţie, din motive
fie organice, fie psihice.
În orice caz, dacă ne aplecăm cu mai multă atenţie asupra observaţiilor, nu toate elementele
acestei teorii a atenţiei aplicate actelor ratate sunt corecte, sau cel puţin nu derivă în mod firesc din
ea. Vom costata că asemenea acte ratate şi o astfel de uitare apar şi în cazul persoanelor care nu
sunt obosite, împrăştiate sau nervoase, ci se găsesc în orice privinţă în starea lor normală, chiar
dacă, din cauza actului ratat, am dori să le atribuim ulterior celor în cauză o stare de nervozitate pe
care ei înşişi nu o mărturisesc însă.
Constatăm însă, dimpotrivă, că multe acţiuni prezintă un grad înalt de siguranţă tocmai atunci
când nu sunt obiectul unei atenţii deosebit de ridicate, iar ghinionul actului ratat poate să se ivească
tocmai atunci când se pune mult preţ pe o performanţă corectă, prin urmare cu siguranţă nu apare o
deviere a atenţiei cuvenite. Atunci se poate afirma că este vorba de efectul „emoţiei”, dar nu
înţeleg de ce această emoţie nu face să crească gradul în care se acordă atenţie lucrului faţă de care
avem atât de mult interes. Dacă cineva, în cursul unui discurs sau al unor tratative de importanţă

2
purtate pe cale orală, spune exact contrariul celor pe care intenţionează să le susţină, faptul poate fi
cu greu explicat prin teoria psiho-fiziologică sau a atenţiei.
Toate aceste mici trăsături ale actelor ratate nu prea sunt lămurite prin teoria lipsei de atenţie.
Dar din această cauză nu trebuie neapărat să considerăm că teoria în discuţie ar fi falsă. Poate că îi
lipseşte ceva, o completare, pentru ca să devină întru totul mulţumitoare. Dar şi unele dintre actele
ratate mai pot fi privite şi dintr-un alt unghi. S-a slegem dintre actele ratate greşeala de vorbire,
pentru că este cea mai potrivită pentru intenţiile noastre. Putem însă să ne orientăm şi altfel
interesul şi să dorim să ştim de ce anume vorbirea noastră se încurcă în acel fel şi nu într-altul;
putem să ţinem cont pentru aceasta de ceea ce razultă din greşeala de vorbire.
Doi autori, Meringer şi Mayer (un filolog şi un psihiatru), au întreprins în anul 1895 tentativa
de a aborda chestiunea greşelilor de vorbire din acest unghi. Ei au adunat exemple şi pentru
început le-au tratat din punct de vedere descriptiv. Această tentativă nu oferă desigur o explicaţie,
în schimb poate să deschidă calea spre ea. Ei au împărţit denaturările pe care le suferă discursul
dorit din cauza greşelilor de vorbire în: inversări, anticipări, reverberaţii, amestecuri (contaminări)
şi înlocuiri (substituiri). În continuare voi prezenta exemple din aceste grupe principale ale celor
doi autori. Un caz de inversare este atunci când cineva spune Milo din Venus, în loc de Venus din
Milo (schimbarea ordinii cuvintelor); o anticipare: a venit cu-n drept în loc de un dor în piept; o
reverberaţie ar fi această tentativă ratată de toast: Hai să ciocnim în hainătatea şefului nostru.
Aceste trei forme de greşeli nu sunt prea des întălnite. Cu mult mai numeroase veţi găsi exemplele
în care greşelile apar prin contractare sau amestecuri, de exemplu cazul în care un domn i se
adresează unei tinere pe stradă cu următoarele cuvinte: Dacă îmi permiteţi, domnişoară, mi-ar face
plăcere să vă acompani-sez. Cuvăntul hibrid cuprinde, în afară de acompaniez, şi agasez, din căte
se poate ghici. Tentativa de explicaţie, pe care ambii autori o fundamentează pe colecţia lor de
exemple, este cât se poate de nesatisfăcătoare. Ei sunt de părere că sunetele şi silabele unui cuvânt
au valori diferite, iar inervaţia elementului de valoare superioură poate influneţa în mod negativ pe
cel de valoare inferioară. Evident, pentru această demonstraţie se întemeiază pe anticipări şi
reverberaţii, care apar cu mică frecvenţă; pentru alte succese ale greşelilor de vorbire, aceste
preferinţe pentru anumite sunete, dacă există cu adevărat, nici măcar nu intră în discuţie.
Cea mai obişnuită şi de asemenea cea mai izbitoare modalitate a greşelilor de vorbire este
însă pronunţarea exact a opusului a ceea ce intenţionăm să spunem. În acest fel, desigur, ne situăm
foarte departe de relaţiile dintre sunete şi de efectele asemănării, putând în schimb să invocăm
faptul că lucrurile contrarii prezintă o puternică înrudire şi se găsesc deosebit de aproape între ele
în asocierea psihologică. Există exemple istorice de acest tip: un preşedinte al camerei deputaţilor a
deschis odată şedinţa cu următoarele cuvinte: Domnilor, constat pretenţa a.... membrilor şi declar

3
prin urmare închisă sedinţa. Această independenţă a actului ratat pare în unele cazuri să fie
palpabilă şi evidentă. Atunci când preşedintele închide prin primele sale cuvinte şedinţa camerei
reprezentanţilor, în loc să o deschidă, suntem înclinaţi, ca urmare a cunoaşterii noastre asupra
situaţiei în care s-a produs greşeala de vorbire, să considerăm că acest act ratat are sens. El nu se
aştepta la nimic bun din partea şedinţei, şi ar fi fost încântat să-i poată pune capăt de îndată.
Un alt tip de exemplu din cadrul celor doi autori este: Un domn care a fost întrebat de starea
calului său răspunde: Mda, este drist.... Întrebat ce dorise de fapt să spună, a explicat că în gândul
lui fusese că este o istorie tristă, iar din impactul dintre „a dura” şi „trist” rezultase cuvântul acela,
„drist”. Un altul povesteşte de anumite evenimente, înpotriva cărora obiectează, apoi continuă:
Apoi însă au ieşit la porceală anumite lucruri... fiind întrebat, a confirmat că dorise să
caracterizeze evenimentele respective drept porcării. Din „iveală” şi „porcărie” a rezultat forma
specială de „porceală”.
Constataţi din aceste exemple că şi formele mai obscure de greşeli de vorbire se pot explica
prin coincidenţa, interferenţa, a două intenţii diferite de vorbire; diferenţele nu apar decât din
cauza faptului că în primul caz o intenţie o înlocuieşte cu totul pe cea de-a doua(substituire), aşa
cum se întâmplă în cazul greşelilor de vorbire în care se pronunţă contrariul, în vreme ce în alte
cazuri ea nu face decât să se mulţumească să o desfigureze sau să o modifice, ieşind în consecinţă
formele amestecate, care în sine pot să apară mai mult sau mai puţin înzestrate cu sens. Ele nu sunt
nişte lucruri întâmplătoare, ci acte psihice serioase, au sensul lor, iau naştere prin interacţiunea –
poate mai bine spus: contra-acţiunea a două intenţii diferite.
Factorii psiho-fiziologici cum sunt emoţia, lipsa de concentrare, tulburările de atenţie ne
oferă prea puţine elemente explicative. Nu sunt decât fraze goale, paravane, îndărătul cărora n-ar
trebui să ne abţinem să privim. Mai degrabă se pune problema ce anume a provocat incitarea, acea
abatere deosebită a atenţiei. Importanţa influenţelor fonetice, a asemănărilor dintre cuvinte şi a
asocierilor uzuale izvorâte din cuvinte trebuie şi ea recunoscută. Acestea favorizează greşeala de
vorbire, în sensul că îi arată căile pe care poate rătăci. Aceste relaţii dintre sunete şi cuvinte nu
sunt, prin urmare, la fel ca şi dispoziţiile corporale, decât elemente de favorizare a greşelii de
vorbire şi nu pot oferi explicaţia ei propriu-zisă.
Mai putem descoperi împreună cu filozoful Wundt informaţia că greşeala de vorbire are loc
atunci când, din cauza extenuării corporale, înclinaţia spre asociere are câştig de cauză asupra
intenţiei de vorbire propriu-zise. Deosebit de interesantă mi se pare însă următoarea întrebare: în ce
fel se stabilesc cele două tendinţe intrate în interferenţă reciprocă. Probabil că nimeni nu bănuieşte
cât de importantă este. Nu-i aşa, una dintre cele două, tendinţa perturbată, este întotdeauna
nediscutabilă: persoana care comite actul ratat o cunoaşte şi o recunoaşte.

4
În schimb pot să vă înfăţişez o bogată colecţie de asemenea indicii doveditoare dacă
pătrundem în domeniul larg al celorlalte acte ratate. Atunci când cineva uită un nume propriu altfel
binecunoscut lui sau nu poate să-l memoreze decât cu greutate, în pofida eforturilor, nu putem
decât să presupunem că are ceva împotriva purtătorului numelui respectiv, ceea ce-l face să nu se
gândească cu plăcere la el; iată o dezvăluire a situaţiei psihice în care s-a petrecut următorul act
ratat: Un domn Y se îndrăgosteşte fără succes de o doamnă, care de altfel se căsătoreşte la scurt
timp după acea cu un domn X. Cu toate că domnul Y îl cunoaşte de mai ultă vreme pe domnul X şi
se află chiar şi în releţie de afaceri cu acesta, îi uită mereu numele, şi prin urmare trebuie să se
intereseze în repetate rănduri de numele acestuia la alţi oameni, atunci când doreşte să
corespondeze cu domnul X. Evident, domnul Y nu doreşte să ştie nimic despre rivalul său norocos.
Uitarea intenţiilor se poate pune, în mod foarte general, pe seama unei tendinţe contrare, care
se împotriveşte îndeplinirii acelei intenţii.
Cazurile de uitare a deciziilor sunt în general atât de limpezi, încât ele sunt prea puţin utile
pentru intenţia noastră de a deriva indicii pentru sensul actului ratat din situaţia psihică. Să ne
îndreptăm de aceea către o acţiune ratată, opacă şi însoţită de multe înţelesuri, şi anume pierderea
şi rătăcirea lucrurilor. Cu siguranţă că nu veţi crede că în cazul pierderii, o întâmplare care adesea
ne produce suferinţă, am putea fi şi noi implicaţi printr-un element intenţional. Dar există o
mulţime de observaţii de acest gen: un tânăr îşi pierde creionul, la care ţinuse foarte mult. Cu o zi
în urmă primise o scrisoare de la cumnatul său, care se încheia astfel: Pentru moment nu am nici
chef şi nici timp să-ţi susţin nechibzuinţa şi lenea. Dar obiectul respectiv era tocmai un dar din
partea cumnatului. În lipsa acestei conjuncturi nu am putea desigur afirma că pierderea respectivă
era legată de o intenţie de a se descotorosi de obiectul respectiv. Cazuri asemănătoare intervin
adesea. Pierdem obiecte atunci când ne-am certat cu cel ce ni le-a dăruit şi nu mai dorim să ne
aducă aminte de el sau atunci când nu ne mai plac şi dorim să avem un pretext să le înlocuim cu
altele, mai bune. Aceleaşi intenţii împotriva unui obiect îi servesc desigur şi scăparea din mână,
spargerea, lovirea. Putem oare considera o simplă întâmplare atunci când un şcolar, chiar înainte
de ziua sa, îşi pierde, strică, sparge obiectele pe care le utilizează, de exemplu ghiozdanul sau
ceasul de mână.
Toate aceste exmple indică mereu acelaşi rezultat; ele ne arată că actele ratate au probabil un
sens şi cum să ghicim sau să confirmâm acest sens din circumstanţele însoţitoare. Nu mai trebuie
să ne referim acum decât la două grupuri de observaţii, la actele ratate multiple şi combinate şi la
confirmarea interpretărilor noastre prin evenimente petrecute ulterior. Astfel, vreau să vă prezint
un caz de uitare repetată: E. Jones povesteşte (1911) cum odată lăsase mai multe zile o scrisoare pe
masa sa de scris, din motive necunoscute pentru el. În cele din urmă s-a decis să o expedieze, dar a

5
primit-o înapoi de la dead letter office (retururi), căci uitase să scrie adresa. După ce a scris adresa,
a dus-o la poştă, dar de această dată fără timbru. În această situaţie a trebuit să recunoască
aversiunea sa faţa de expedierea acelei scrisori în general.
În continuare ne vom ţine de împărţirea în cele trei grupe, greşeala de vorbire căreia i se
asociază de asemenea greşeala de scriere, de citire, de auz, apoi uitarea cu subîmpărţirile sale, în
funcţie de abiectul uitat(nume proprii, neologisme, intenţii, impresii), precum şi luarea din
greşeală, rătăcirea, pierderea. Erorile, în măsura în care intră în aria noastră de interes, fac parte
unele din sfera uitării, altele din aceea a luării din greşeală.
Greşeala de scriere, corespunde în aşa măsură cu aceea de vorbire, încât nu ne putem aştepta
la apariţia unor puncte de vedere noi. Atât de răspândite mici greşeli de scriere, contragerile,
anticiparea unor cuvinte ulterioare, în special a celor din urmă ale frazei, indică din nou o lipsă
generală de chef de a scrie şi nerăbdarea de a termina; efectele mai pronunţate ale greşelii de
scriere lasă să se întrevadă natura şi intenţia tendinţei perturbatoare. În general vorbind, atunci
când într-o scrisoare găsim o greşeală de scriere, stim că nu a fost totul în ordine cu cel care scrie;
însă nu putem stabili întotdeauna ce anume i-a provocat-o. Un astfel de exemplu poate fi cazul
unui criminal H., care a ştiut să-şi procure culturi din cei mai periculoşi agenţi patogeni din
institute ştinţifice, dându-se drept cercetător în domeniul bacteriilor, care însă se folosea de aceste
culturi pentru a-i înlătura în cel mai modern fel pe cei apropiaţi. Acest am s-a plâns într-un rând la
conducerea unui asemenea institut în legătură cu lipsa de eficacitate a unei culturi trimisă lui, iar în
scrisoarea sa a comis o greşeală, în locul cuvintelor „în cadrul testelor mele pe şoareci sau cobai”
putând să se citească limpede: „în cadrul testelor mele pe oameni”. Această greşeală a fost
remarcată şi de către medicii institutului; dar, nu au tras nici o concluzie din asta. Nu ar fi trebuit
medicii, dimpotrivă, să considere greşeala drept o mărturisire şi să determine o anchetă, datorită
căreia criminalul şi-ar fi văzut zădărnicite relele sale intenţii.
În cazul greşelii de citire întâlnim o situaţie psihică diferită de greşelile de vorbire şi scriere.
Ceea ce avem de citit nu este desigur o producţie a propriei noastre vieţi psihice, ca un lucru pe
care îl avem de scris. În marea majoritate a cazurilor, greşeala de citire constă de aceea dintr-o
substituire deplină. Cuvântul care ar trebui citit este înlocuit printr-un altul, fără să trebuiască să
existe o relaţie de conţinut între text şi efectul greşelii de citire, de regulă pornind de la o
asemănare de cuvinte. Exemplul lui Lichtenberg: Agamemnon în loc de angenommen este cel mai
bun din această categorie. Cuvântul substituit trădează de la bun început, aşa ca în exemplul cu
Agamemnon, aria de gănduri din care provine perturbarea.
Uitarea unei hotărâri este cât se poate de limpede, sensul ei nu este contestat nici măcar de
către profani. Tendinţa care perturbă hotărârea este de fiecare dată o intenţie contrară, un refuz,

6
despre care nu ne mai rămâne decât să aflăm de ce nu se exprimă altfel şi mai cu fereală. Dar
analiza ar putea în acest caz să scoată la ivaelă că tendinţa perturbatoare nu se referă la persoană, ci
se îndreaptă împotriva locului în care ar urma să fie întâlnirea şi care este ocolit din pricina unei
amintiri jenante legate de el. Sau: dacă cineva uită să expedieze o scrisoare, tendinţa contrară poate
fi pusă pe seama conţinutului însuşi al scrisorii; însă în nici un caz nu este exclus ca scrisoarea în
sine să fie inofensivă, iar tendinţa contrară nu se manifestă decât pentru că ceva din ea aduce
aminte de o altă scrisoare redactată în trecut, dar care i-a oferit voinţei contrare un punct direct de
atac.
Uitarea numelor proprii şi străine precum şi a neologismelor poate şi ea la fel să fie
atribuită unei intenţii potrivnice, care se îndreaptă direct sau indirect împotriva numelui respectiv.
Am prezentat deja mai devreme mai multe exemple referitoare la o asemenea avrsiune directă.
Cauzarea indirectă este însă deosebit de frecventă în aceste cazuri şi necesită în majoritatea
situaţiilor a analiză atentă pentru stabilirea ei. Întălnim aici pentru prima oară ca motiv al tendinţei
îndreptate împotriva aducerii aminte de nume un principiu, care mai târziu ne va dezvălui întreaga
sa însemnătate specială în cauzarea simtomelor nevrotice: aversiunea memoriei de a evoca lucruri
legate de senzaţii de neplăcere şi a căror reproducere ar reînnoi această neplăcere. Această intenţie
de a evita neplăcerea din amintiri sau din alte acte psihice, fuga psihică de neplăcere, avem dreptul
să o considerăm un motiv eficient nu numei în cazul uitării de nume, ci şi pentru multe alte acte
ratate, cum ar fi omisiunile, erorile.
Uitarea de impresii şi de evenimente demonstrează efectul tendinţei de a ţine departe de
memorie lucruri neplăcute într-un mod cu mult mai limpede şi mai exclusiv decât uitarea numelor.
De ce şi cum uităm de fapt chiar şi trăiri care fără îndoială ne-au lăsat cele mai profunde impresii,
cum ar fi de exemplu întâmplările din primii noştri ani de viaţă, este o cu totul altă problemă, în
cadrul căreia apărarea împotriva producerii de reacţii neplăcute joacă un anume rol, dar este
departe de a oferi o explicaţie completă. Diverşii psihologi l-au remercat, iar marele Darwin a fost
atât de marcat de el, încât şi-a propus „regula de aur”, de a nota cu deosebită atenţie observaţiile
care păreau nefavorabile teoriei sale, deoarece se convinsese că tocmai acestea nu doreau să se
fixeze în memorie.
Pierderea şi rătăcirea sunt deosebit de interesante pentru noi datorită multitudinii lor de
semnificaţii, adică prin varietatea tendinţelor în serviciul cărora pot intra aceste acte ratate. Toate
cazurile au în comun dorinţa de a pierde ceva, diferenţa constă din ce motiv şi în care scop.
Pierdem un obiect atunci când devine dăunător, când intenţionăm să-l înlocuim cu altul mai bun,
când am încetat să-l îndrăgim, când provine de la o persoană cu care relaţiile noastre s-au înrăutăţit

7
sau dacă a fost obţinut în condiţii la care nu mai dorim să ne găndim. Aceluiaşi scop pot să-i
servească şi scăparea din mână, deteriorarea, spargerea acelui lucru.
De aici putem ajunge la bănuiala că nu întotdeauna este vorba de o întâmplare nevinovată
atunci când mâinile servitorilor devin duşmani atât de periculoşi pentru bunurile de la
dumneavoastră de acasă. Puteţi însă să vă puneţi şi întrebarea dacă este întotdeauna o întâmplare
când ne facem rău cu mâna noastră şi ne punem în pericol propria integritate. Acestea sunt sugestii
a căror valoare putem să o testăm atunci când avem ocazia pe baza analizei unor observaţii.
Valoarea deosebită a actelor ratate pentru scopurile noastre constă în aceea că ele sunt fenomene
foarte frecvente, uşor de remarcat şi la propria persoană, a căror apariţie nu are în nici un caz ca
motiv existenţa unei stări maladive.