CONCEPTUL DE MATRICE STILISTICA

POVESTIREA IN RAMA HANUL ANCUTEI

MIHAIL SADOVEANU

Povestirea in rama este o categorie a genului epic numita si povestire in povestire

sau povestire cu cadru, avand o lunga traditie din antichitate pana in cea actuala si fiind
ilustrata de lucrari precum Halima, Decameronul de Giovani Boccaccio, Povestirile din
Canterbury de Geffrey Chaucer, Povestirea unui vanator de Turgheniev, Hanu
-Ancutei sau Divanul persan de M. Sadoveanu.
Istoria povestirii se pierde intr-un timp mitic, pentru evolutia sa fiind importanta
circulatia povestirilor orientale (Halima sau O mie si una de nopti), model pentru
povestirea europeana. Timpul narativ se situeaza intr-un plan al trecutului, modalitatea
preferata de relatare fiind evocarea. Povestirea in rama beneficiaza de un spatiu privilegiat,
de un topos, in care mai multi povestitori relateaza intamplari pilduitoare, respectand un
ceremonial prestabilit si desfasurand o arta a discursului prestabilit.
Avandu-l in vedere pe Sadoveanu, trebuie spus ca aceasta matrice stilistica,
extrem de riguroasa, nu este intamplatoare. Autorul roman creeaza in opera sa un cadru
epic inchis, din care personajele refuza sa iasa, este vorba de cadru geografic, de cadrul
mental traditional, carora le corespunde si un cadru narativ inchis.
Hanul Ancutei, locul ales pentru povestire, este un loc inchis. Interesant este ca
autorul simte nevoia sa introduca acest spatiu apeland la functia fatica a limbajului: Trebuie
sa stiti dumneavoastra....
Astfel naratorul auctorial face din receptorul operei sale nu doar un simplu cititor
ci un naratar, al carui rol in povestire este fundamental. Spatiu privilegiat al povestirii este
trimis in timpuri stravechi ,,Hanul acela al Ancutei nu era han, - era cetate". Izolat de lumea
exteriora, locul este protejat de pericol ,,Avea niste ziduri groase de ici pana colo, si niste
porti ferecate, cum nu s-au vazut in zilele mele. In cuprinsul lui se puteau oplosi oameni,
vite si carute si nici habar n-aveau dinspre partea hotilor.
Chiar in crearea spatiului raportarea la timp se face in permanenta, ceea ce
inseamna ca timpul, fie el eel din zilele mele, fie eel mitic, fie eel istoric, fie eel al
povestirilor, este fundamental. Timpului de altfel ii rezerva autorul incipitul cartii. De la
mentionarea anotimpului intr-o toamna aurie, epitetul avand rolul de a trimite vremea in
mitic, ideea este intarita de celelalte referinte: de mult cand oamenii spuneau ca ar fi vazut
balaur negru in noun, deasupra puhoaielor Moldovei. lar niste paseri cum nu s-au mai
pomenit s-au involburat pe furtuna vaslind spre rasarit. In acest context deschiderea cartii
de zodii si talmacirea semnelor nu mai este surprinzatoare. Trebuie remarcat insa modul in

1
care autorul insinueaza in plan metalingvistic timpul mitic. Sunt folosite un numar mare de
cuvinte din campul semantic al timpului: Intr-o indepartata vreme, demult, in anul cand...,
se alterneaza perfectul compus, timp al trecutului indepartat, incheiat, cu imperfectul, timp
al continuitatii: nu s-au pomenit, s-au involburat, spuneau, iar aceasta continuitate este
asigurata in plan lingvistic de folosirea gerunziilor: vaslind, cercetand, talmacind.
Veridicitatea semnelor este pusa la indoiala de naratorul auctorial, intarind in mod
paradoxal astfel increderea receptorului sau in faptele povestite: ar fi vazut.
Rolul naratorului auctorial nu se rezuma insa la creare a ramei povestirii. Aproape
fiecre povestire are o rama proprie. Povestitorii sunt descrisi, strecurandu-se de fiecare
data si cate un pretext pentru povestirea care urmeaza. ...Un razas strain care mi-era drag
foarte. Inchina oala catre toate obrazele, asculta cu ochii dusi cantecele lautarilor, si se lua
la intrecere pana si cu mos Leonte in talmacirea lucrurilor de pe lumea asta... Era un om
inalt, carunt, cu fata uscata si adanc brazdata [...] Ochiul lui era aprig si neguros, obrazul cu
mustata tusinata parea ca rade cu tristeta. II chema lonita comisul. [...] Venise calare pe un
cat vrednic de mirare. Era calul din poveste inainte de a manca tipsia dejar.
De aceasta data se foloseste imperfectul, lasand astfel cititorul sa intre
neconditionat in povestire, inclusiv in plan temporal, caci prin acest timp se sugereaza ca
vremea povestirilor nu s-a incheiat. Comisul lonita este amfitrionul actului narativ, narator
ordonator, el isi tenteaza convivii povestind o intamplare amuzanta, care are ca
protagonista iapa de mirare, mama calului de-acum. Apoi le promite ca le va istorisi o
intamplare mai infricosata. Narator persona] al intamplarilor sale va introduce pe rand pe
calugarul Gherman, pe Mos Leonte, zodierul, pe prietenul sau, capitanul Isac, pe lenache
Coropcarul, pe Constantin Motoc, pe Damian Cristisor, pe baba Salomeea, sau pe Zaharia
fantanarul. Unii, ca si el, sunt eroii ai propriilor povestiri, altii, naratori martori.
Structurii povestirii in rama ce poate fi reprezentata grafic, astfel demonstrand
rigoarea realizarii narative, in planul povestirii propriu zise ii corespunde o atitudine mentala
inchisa, refuzul oricarei innoiri venite dinafara. Este lumea intregii opere sadoveniene, dar
in Hanu Ancutei lucrurile sunt spuse explicit. Damian Cristisor, negustor, om umblat prin
lume, povesteste tovarasilor sai ce minunatii a vazut pe unde a umblat. Le vorbeste despre
masina care umbla singura si trage dupa dansa toate carutele, ulitele dintr-o singura
bucata de piatra, casele puse una peste alta, dar si despre scolile la care merg si baietii si
fetele, femeile care poarta palarii, mancaruri si bauturi nemaipomenite in Moldova, lucruri
ce starnesc admiratia dar si contrarierea sau chiar dezaprobarea ascultatorilor, naratori la
randul lor. Expresia Asta sa ramaie la ei, folosita in mai multe randuri culmineaza cu: Apoi
atuncea...nici nu-mi pasa! Sa ramaie ei cu trenul lor si noi cu Tara Moldovei. Una dintre
legile fundamental dupa care se ghideaza o mare parte dintre personajele sadoveniene
este legea talionului. Nechifor Caliman o pomeneste in legatura cu venirea la Iron a lui

2
Stefan ( Fratii Jderi ), Vitoria Lipan urmeaza aceeasi lege, iar Constantin Motoc sau
Todirita Catana isi fac dreptate in aceeasi maniera.
Pentru exemplificarea cadrului inchis, la nivel lingvistic vom analiza
fragmentui in care autorul descrie spatiul hanului: Trebuie sa stiti dumneavoastra ca hanul
ace/a a/ Ancutei nu era nan, - era cetate. Avea niste ziduri groase de id pana colo, si niste
porti ferecate cum n-am mai vazut in zilele mele. In cuprinsul lui se puteau oplosi oameni,
vite si carute si nici habar n-aveau despre partea hotilor...
La vremea despre care vorbesc era insa pace in tara si intre oameni buna-
voie. Portile stateau deschise ca la domnie. Si prin ele, in zilele line de toamna puteai
vedea valea Moldovei catbatea ochiul si paclele muntilor pe paduri de brad pana la
Ceahlau si Halauca. Iar dupa ce se cufunda soarele pe taramul celalalt si toate ale
departarii se stergeau si lunecau in tainice neguri, -focurile luminau ziduri de piatra, gurile
negre ale usilor si ferestrelor zabrelite. Comptenea cate un rastimp viersul lautarilor, si
porneau povestile.
Lucrul cel mai evident din punct de vedere gramatical este prezenta atributelor cu
valoare de epitet: ziduri groase - atribut adjectival, porti ferecate - atribut adjectival,
exprimat prin adjectiv provenit din participiu, zilele line - atribut adjectival, exprimat prin
adjectiv propiu-zis, tainice neguri - atribut adjectival, epitetul este antepus substantivului,
deci din punct de vedere stilistic apare si o inversiune etc.
Prin propozitia subiectiva, al carui regent este verbul a trebui la indicativ prezent:
sa stiti dumneavoastra, autorul face uz de functia fatica a limbajului, dand astfel oralitate
textului. Cu exceptia primelor doua enunturi verbele folosite sunt la indicativ - imperfecat,
creand impresia unei continuitati a timpului si o permanentizare a atmosferei create: nu
era, era, avea, stateau, puteai etc.
Oralitatea stilului este data si de enunturile relativ scurte, foarte putine propozitii
subordonate, element necaracteristic operei lui Sadoveanu, in special putine atributive sau
modale explicative: cum n-am mai vazut in zilele noastre - completiva circumstantiala de
mod, explicativa.
Atmosfera este creata mai ales prin folosirea unor elemente de natura regionala, sau
chiar arhaisme: porti ferecate - arhaism lexical; oplosi - regionalism lexical, comptenea -
regionalism fonetic, viersul - arhaism lexical etc. Si la nivel frazeologic regasim structuri
regionale: Comptenea cate un rastimp. Inversiunea era insa pace in tara si-ntre oameni
buna voie tine tot de registrul regional. Subiectul multiplu oameni, vite si carute
subliniaza trecerea de care se bucura hanul si la vremea povestirii, ca si in vremea
celeilalte Ancute, mama acesteia de acum.
Daca inceputul povestirii, mentalitatea eroilor tine de timpuri ancestrale, la
aceasta contribuind si numarul mare de arhaisme si regionalisme ce dau veridicitate

3
ansamblului, plasand povestirea intr-un timp mitic, exista totusi referinte istorice importante,
fie si numai de detaliu, care fixeaza timpul istoric. Sunt pomenite nume de domnitori in
vremea carora s-au petrecut evenimentele: Voda Sturza, de exemplu, se face aluzie la
calendarul cel nou, sau sunt apar elemente ale tehnicii moderne precum trenul. Matricea
stilistica a povestirii in rama are prin urmare corespondent si in planul timpurilui povestirii,
al timpului povestit si de ce nu al timpului mental al personajelor. Se poate vorbi de un
ansamblu concentric narativ, spatial si temporal armonizat magistral de Mihail Sadoveanu.