Alunecă-n odaie, Ţesând cu recile-i scântei O mreajă de văpaie. A fost odată ca-n poveşti, A fost ca niciodată. Şi când în pat se-ntinde drept Din rude mari împărăteşti, Copila să se culce, O prea frumoasă fată. I-atinge mâinile pe piept, I-nchide geana dulce; Şi era una la părinţi Şi mândră-n toate cele, Şi din oglindă luminiş Cum e Fecioara între sfinţi Pe trupu-i se revarsă, Şi luna între stele. Pe ochii mari, bătând închişi Pe faţa ei întoarsă. Din umbra falnicelor bolţi Ea pasul şi-l îndreaptă Ea îl privea cu un surâs, Lângă fereastră, unde-n colţ El tremura-n oglindă, Luceafărul aşteaptă. Căci o urma adânc în vis De suflet să se prindă. Privea în zare cum pe mări Răsare şi străluce, Iar ea vorbind cu el în somn, Pe mişcătoarele cărări Oftând din greu suspină: Corăbii negre duce. - O, dulce-al nopţii mele domn, De ce nu vii tu? Vină! Îl vede azi, îl vede mâini, Astfel dorinţa-i gata; Cobori în jos, luceafăr blând, El iar, privind de săptămâni, Alunecând pe-o rază, Îi cade draga fată. Pătrunde-n casă şi în gând Şi viaţa-mi luminează! Cum ea pe coate-şi răzima Visând ale ei tâmple, El asculta tremurător, De dorul lui şi inima Se aprindea mai tare Şi sufletu-i se împle. Şi s-arunca fulgerător, Se cufunda în mare; Şi cât de viu s-aprinde el În orişicare sară, Şi apa unde-au fost căzut Spre umbra negrului castel În cercuri se roteşte, Când ea o să-i apară. Şi din adânc necunoscut Un mândru tânăr creşte. ... Uşor el trece ca pe prag Pe marginea ferestei Şi ochiul tău mă-ngheaţă. Şi ţine-n mână un toiag Încununat cu trestii. ...
Părea un tânăr voievod Trecu o zi, trecură trei
Cu păr de aur moale, Şi iarăşi, noaptea, vine Un vânăt giulgi se-ncheie nod Luceafărul deasupra ei Pe umerele goale. Cu razele-i senine.
Iar umbra feţei străvezii Ea trebui de el în somn
E albă ca de ceară - Aminte să-şi aducă Un mort frumos cu ochii vii Şi dor de-al valurilor domn Ce scânteie-n afară. De inim-o apucă:
- Din sfera mea venii cu greu - Cobori în jos, luceafăr blând,
Ca să-ţi urmez chemarea, Alunecând pe-o rază, Iar cerul este tatăl meu Pătrunde-n casă şi în gând Şi mumă-mea e marea. Şi viaţa-mi luminează!
Ca în cămara ta să vin, Cum el din cer o auzi,
Să te privesc de-aproape, Se stinse cu durere, Am coborât cu-al meu senin Iar ceru-ncepe a roti Şi m-am născut din ape. În locul unde piere;
O, vin'! odorul meu nespus, În aer rumene văpăi
Şi lumea ta o lasă; Se-ntind pe lumea-ntreagă, Eu sunt luceafărul de sus, Şi din a chaosului văi Iar tu să-mi fii mireasă. Un mândru chip se-ncheagă;
Colo-n palate de mărgean Pe negre viţele-i de păr
Te-oi duce veacuri multe, Coroana-i arde pare, Şi toată lumea-n ocean Venea plutind în adevăr De tine o s-asculte. Scăldat în foc de soare.
- O, eşti frumos, cum numa-n vis Din negru giulgi se desfăşor
Un înger se arată, Marmoreele braţe, Dară pe calea ce-ai deschis El vine trist şi gânditor N-oi merge niciodată; Şi palid e la faţă;
Străin la vorbă şi la port, Dar ochii mari şi minunaţi
Luceşti fără de viaţă, Lucesc adânc himeric, Căci eu sunt vie, tu eşti mort, Ca două patimi fără saţ Şi pline de-ntuneric. - Tu-mi cei chiar nemurirea mea În schimb pe-o sărutare, - Din sfera mea venii cu greu Dar voi să ştii asemenea Ca să te-ascult ş-acuma, Cât te iubesc de tare; Şi soarele e tatăl meu, Iar noaptea-mi este muma; Da, mă voi naşte din păcat, Primind o altă lege; O, vin', odorul meu nespus, Cu vecinicia sunt legat, Şi lumea ta o lasă; Ci voi să mă dezlege. Eu sunt luceafărul de sus, Iar tu să-mi fii mireasă. Şi se tot duce... S-a tot dus. De dragu-unei copile, O, vin', în părul tău bălai S-a rupt din locul lui de sus, S-anin cununi de stele, Pierind mai multe zile. Pe-a mele ceruri să răsai Mai mândră decât ele. ...
- O, eşti frumos cum numa-n vis În vremea asta Cătălin,
Un demon se arată, Viclean copil de casă, Dară pe calea ce-ai deschis Ce umple cupele cu vin N-oi merge niciodată! Mesenilor la masă,
Mă dor de crudul tău amor Un paj ce poartă pas cu pas
A pieptului meu coarde, A-mpărătesii rochii, Şi ochii mari şi grei mă dor, Băiat din flori şi de pripas, Privirea ta mă arde. Dar îndrăzneţ cu ochii,
- Dar cum ai vrea să mă cobor? Cu obrăjei ca doi bujori
Au nu-nţelegi tu oare, De rumeni, bată-i vina, Cum că eu sunt nemuritor, Se furişează pânditor Şi tu eşti muritoare? Privind la Cătălina.
- Nu caut vorbe pe ales, Dar ce frumoasă se făcu
Nici ştiu cum aş începe - Şi mândră, arz-o focul; Deşi vorbeşti pe înţeles, Ei, Cătălin, acu-i acu Eu nu te pot pricepe; Ca să-ţi încerci norocul.
Dar dacă vrei cu crezământ Şi-n treacăt o cuprinse lin
Să te-ndrăgesc pe tine, Într-un ungher degrabă. Tu te coboară pe pământ, - Da' ce vrei, mări Cătălin? Fii muritor ca mine. Ia du-t' de-ţi vezi de treabă. - Ce voi? Aş vrea să nu mai stai Şi guraliv şi de nimic, Pe gânduri totdeauna, Te-ai potrivi cu mine... Să râzi mai bine şi să-mi dai O gură, numai una. Dar un luceafăr, răsărit Din liniştea uitării, - Dar nici nu ştiu măcar ce-mi ceri, Dă orizon nemărginit Dă-mi pace, fugi departe - Singurătăţii mării; O, de luceafărul din cer M-a prins un dor de moarte. Şi tainic genele le plec, Căci mi le umple plânsul - Dacă nu ştii, ţi-aş arăta Când ale apei valuri trec Din bob în bob amorul, Călătorind spre dânsul; Ci numai nu te mânia, Ci stai cu binişorul. Luceşte c-un amor nespus, Durerea să-mi alunge, Cum vânătoru-ntinde-n crâng Dar se înalţă tot mai sus, La păsărele laţul, Ca să nu-l pot ajunge. Când ţi-oi întinde braţul stâng Să mă cuprinzi cu braţul; Pătrunde trist cu raze reci Din lumea ce-l desparte... Şi ochii tăi nemişcători În veci îl voi iubi şi-n veci Sub ochii mei rămâie... Va rămânea departe... De te înalţ de subsuori Te-nalţă din călcâie; De-aceea zilele îmi sunt Pustii ca nişte stepe, Când faţa mea se pleacă-n jos, Dar nopţile-s de-un farmec sfânt În sus rămâi cu faţa, Ce nu-l mai pot pricepe. Să ne privim nesăţios Şi dulce toată viaţa; - Tu eşti copilă, asta e... Hai ş-om fugi în lume, Şi ca să-ţi fie pe deplin Doar ni s-or pierde urmele Iubirea cunoscută, Şi nu ne-or şti de nume, Când sărutându-te mă-nclin, Tu iarăşi mă sărută. Căci amândoi vom fi cuminţi, Vom fi voioşi şi teferi, Ea-l asculta pe copilaş Vei pierde dorul de părinţi Uimită şi distrasă, Şi visul de luceferi. Şi ruşinos şi drăgălaş, Mai nu vrea, mai se lasă, ...
Şi-i zice-ncet: - Încă de mic Porni luceafărul. Creşteau
Te cunoşteam pe tine, În cer a lui aripe, Şi căi de mii de ani treceau În tot atâtea clipe. Din chaos, Doamne,-am apărut Şi m-aş întoarce-n chaos... Un cer de stele dedesubt, Şi din repaos m-am născut, Deasupra-i cer de stele - Mi-e sete de repaos. Părea un fulger ne'ntrerupt Rătăcitor prin ele. - Hyperion, ce din genuni Răsai c-o-ntreagă lume, Şi din a chaosului văi, Nu cere semne şi minuni Jur împrejur de sine, Care n-au chip şi nume; Vedea, ca-n ziua cea dentâi, Cum izvorau lumine; Tu vrei un om să te socoţi Cu ei să te asameni? Cum izvorând îl înconjor Dar piară oamenii cu toţi, Ca nişte mări, de-a-notul... S-ar naşte iarăşi oameni. El zboară, gând purtat de dor, Pân' piere totul, totul; Ei numai doar durează-n vânt Deşerte idealuri - Căci unde-ajunge nu-i hotar, Când valuri află un mormânt, Nici ochi spre a cunoaşte, Răsar în urmă valuri; Şi vremea-ncearcă în zadar Din goluri a se naşte. Ei doar au stele cu noroc Şi prigoniri de soarte, Nu e nimic şi totuşi e Noi nu avem nici timp, nici loc O sete care-l soarbe, Şi nu cunoaştem moarte. E un adânc asemene Uitării celei oarbe. Din sânul vecinicului ieri Trăieşte azi ce moare, - De greul negrei vecinicii, Un soare de s-ar stinge-n cer Părinte, mă dezleagă S-aprinde iarăşi soare; Şi lăudat pe veci să fii Pe-a lumii scară-ntreagă; Părând pe veci a răsări, Din urmă moartea-l paşte, O, cere-mi, Doamne, orice preţ Căci toţi se nasc spre a muri Dar dă-mi o altă soarte, Şi mor spre a se naşte. Căci tu izvor eşti de vieţi Şi dătător de moarte; Iar tu, Hyperion, rămâi Oriunde ai apune... Reia-mi al nemuririi nimb Cere-mi cuvântul meu dentâi - Şi focul din privire, Să-ţi dau înţelepciune? Şi pentru toate dă-mi în schimb O oră de iubire... Vrei să dau glas acelei guri, Ca dup-a ei cântare Gândirile străbate-mi, Să se ia munţii cu păduri Revarsă linişte de veci Şi insulele-n mare? Pe noaptea mea de patimi.
Vrei poate-n faptă să arăţi Şi de asupra mea rămâi
Dreptate şi tărie? Durerea mea de-o curmă, Ţi-aş da pământul în bucăţi Căci eşti iubirea mea dentâi Să-l faci împărăţie. Şi visul meu din urmă.
Îţi dau catarg lângă catarg, Hyperion vedea de sus
Oştiri spre a străbate Uimirea-n a lor faţă: Pământu-n lung şi marea-n larg, Abia un braţ pe gât i-a pus Dar moartea nu se poate... Şi ea l-a prins în braţe...
Şi pentru cine vrei să mori? Miroase florile-argintii
Întoarce-te, te-ndreaptă Şi cad, o dulce ploaie, Spre-acel pământ rătăcitor Pe creştetele-a doi copii Şi vezi ce te aşteaptă. Cu plete lungi, bălaie.
... Ea, îmbătată de amor,
Ridică ochii. Vede În locul lui menit din cer Luceafărul. Şi-ncetişor Hyperion se-ntoarse Dorinţele-i încrede: Şi, ca şi-n ziua cea de ieri, Lumina şi-o revarsă. - Cobori în jos, luceafăr blând, Alunecând pe-o rază, Căci este sara-n asfinţit Pătrunde-n codru şi în gând, Şi noaptea o să-nceapă; Norocu-mi luminează! Răsare luna liniştit Şi tremurând din apă El tremură ca alte dăţi În codri şi pe dealuri, Şi umple cu-ale ei scântei Călăuzind singurătăţi Cărările din crânguri. De mişcătoare valuri; Sub şirul lung de mândri tei Şedeau doi tineri singuri: Dar nu mai cade ca-n trecut În mări din tot înaltul: - O, lasă-mi capul meu pe sân, - Ce-ţi pasă ţie, chip de lut, Iubito, să se culce Dac-oi fi eu sau altul? Sub raza ochiului senin Şi negrăit de dulce; Trăind în cercul vostru strâmt Norocul vă petrece, Cu farmecul luminii reci Ci eu în lumea mea mă simt Nemuritor şi rece.!