Sunteți pe pagina 1din 7

Conceptul metafizic budist PATICCA-SAMUPPĀDA afirmă că nimic nu există în mod

separat, şi că orice lucru, fiinţă, fenomen sau aspect se poate manifesta doar în conexiune
cu totul. O ilustrare a acestui concept este metaforica Pânză a lui Indra, o pânză de
păianjen de dimensiuni infinite ce are în fiecare nod mici bile de argint, fiecare bilă
reflectându-le pe toate celelalte.

Procesul legii cauzalităţii (paticca-samuppāda) descrie modul în care suferinţa apare în


viaţa oamenilor şi cum poate fi ea eradicată. Legea condiţionărilor sau cauzalităţii este
considerată adesea ca fiind „inima” sau esenţa tuturor învaţăturilor budiste, a unei
percepţii pure a realitaţii sau a unei înţelegeri superioare care dă naştere unei vieţi pline
de înţelepciune şi libertate.

Principiul de bază al legii cauzalităţii sau condiţionărilor este foarte simplu. Buddha a
descris acest principiu spunând:
“Când aceasta este, aceea ia fiinţă;
Cu apariţia acesteia, aceea apare deasemenea;
Când aceasta este absentă, aceea nu ia fiinţă;
Cu dispariţia acesteia, aceea dispare deasemenea.”
Majjhima 79

Această simplă formulă poate fi aplicată tuturor lucrurilor şi fenomenelor şi pune în


evidenţă o geneză a universului bazată pe legea cauzei şi a efectului.

Conform legii budiste a cauzei şi efectului, ciclul existenţelor repetate (naştere-moarte-


renaştere) este perpetuat de un şir de 12 elemente interconectate ce sunt în acelaşi timp
atât efecte, cât şi cauze. Cele doisprezece elemente sau „verigi” ale lanţului
condiţionărilor sunt:
1. Ignoranţa (avidyã)
2. Tendinţa către activitate (samskãra)
3. Conştiinţa (vijñãna)
4. Numele şi forma (nãmarüpa)
5. Cele şase porţi ale simţurilor (sadãyatana)
6. Contactul (sparsa)
7. Senzaţia (vedanã)
8. Dorinţa (trsna)
9. Ataşamentul (upãdãnaskandha)
10. Existenţa (bhava)
11. Naşterea (jãti)
12. Bătrâneţea şi moartea (jarãmarana)

Ignoranţa (avidyã)

Ignoranţa, în scrierile budiste, este folosită într-un mod diferit de cel în care este folosită
în cultura occidentală. Nu este o insultă sau absenţă a cunoaşterii – nu înseamnă că
suntem proşti. Ignoranţa poate fi adânc înrădăcinată în conştiinţă. Poate fi invizibilă
pentru noi şi, în acelaşi timp, să îşi exercite influenţa în tot ceea ce noi gândim, percepem
şi acţionăm. Ignoranţa este adesea descrisă ca un fel de orbire faţă de motivaţia ce ne
împinge în fiecare moment să trecem de la o acţiune la alta în viaţă. Alteori este descrisă
ca fiind cauza perceperii lucrurilor nesatisfăcătoare ca fiind satisfăcătoare, sau a lucrurilor
impermanente ca fiind permanente. Din ignoranţă, un lucru urât sau rău poate fi
considerat, doar pentru că suntem ataşaţi de el, frumos sau bun. Ignoranţa mai poate fi
definită şi prin credinţa în ideea de „eu” ca entitate individuală, nemuritoare şi separată
de restul universului, ceea ce în realitate nu există, sau prin a nu vedea lucrurile aşa cum
sunt ele de fapt ci văzând viaţa, văzându-ne pe noi inşine, văzându-i pe ceilalţi printr-un
filtru de credinţe, opinii, atracţii, respingeri, proiecţii, colaje, ataşamente etc. Ignoranţa
determină modul în care gândim, vorbim sau acţiunile în care ne angajăm.

Tendinţa către activitate (samskãra)

Ignoranţa este condiţia cauzală sau fondul, cauza rădăcină care permite apariţia intenţiilor
şi a impulsurilor în urma cărora realizăm anumite activităţi, care generează karma.
Diferitele activităţi sau acţiuni ale eului iluzoriu care ne întreţin această percepţie
amăgitoare a egoului ne pot provoca sentimente de atracţie, respingere sau indiferenţă.
Aceste emoţii (atracţie, aversiune sau indiferenţă) dau naştere diferitelor noastre acţiuni,
care pot fi virtuoase sau josnice, acţiuni care, ca efect, ne vor conduce în viitor către
încarnări superioare sau inferioare. Orice acţiune repetată devine o obisnuinţă, ca şi
percepţia noastră eronată asupra egoului nostru, înrădăcinată prin obişnuinţă. În general
vorbind noi suntem rezultatul obişnuinţelor, tendinţelor noastre, care au ajuns să fie adânc
înrădăcinate în structura personalităţii noastre.

Conştiinţa (vijñãna)

Obişnuinţele condiţionează apariţia conştiinţei. Conştiinţa este folosită aici cu sensul de


totalitatea senzaţiilor ce pătrund prin porţile simţurilor. Aşadar există o „conştiinţă” (sau
conştientizare) a văzului, auzului, mirosului, gustului, simţului tactil şi a gândirii (mintea
fiind considerată şi ea un organ de simţ). În orice moment, unul dintre aceste simţuri
domină starea noastră de conştiinţă. Conştiinţa este, de asemenea, interactivă, ea nu este
doar conturată de tendinţe şi obişnuinţe; conştiinţa dă formă la tot ceea ce ne înconjoară.
Odată ce obişnuinţele au fost impregnate în conştiinţă, ea este cea care proiecteză
următoarea încarnare. Conştiinţa este cea care ne dă sentimentul de “eu” în raport cu
“ceilalţi”, sentimentul de individualitate.

Numele şi forma (nãmarüpa)

Conştiinţa dă naştere numelui şi formei; nãmarüpa mai poate fi tradus şi prin minte şi
corp, dar această variantă este prea simplistă. Rüpa, sau corpul, descrie nu numai corpul
nostru fizic, ci toate celelalte corpuri şi forme ale materiei. Nãma, sau mintea, descrie
senzaţiile, percepţiile, intenţiile, contactul, şi genul de atenţie pe care o avem faţă de ceea
ce apare în câmpul conştiinţei noastre. Deci nãma cuprinde toate mişcările minţii în toate
componentele sale, în relaţie cu materia. Pentru orice formă care ajunge în câmpul
conştiinţei prin intermediul celor şase porţi ale simţurilor mintea creează “nume”, adică
concepte şi atitudini. Noi avem acest gen de relaţie cu orice formă materială, inclusiv cu
corpul nostru fizic, care este conceput de ceea ce se petrece în minte, fie că suntem sau nu
conştienţi de aceasta. Mintea şi corpul, numele şi forma, acest nãmarüpa, este în continuă
schimbare, în continuă mişcare, niciodată acelaşi. Conştiinţa, corpul şi mintea sunt tot
timpul interdependente, conştiinţa determinând modul în care mintea şi corpul
funcţionează. Dacă starea noastră de conştiinţă este una de mânie, deprimare, fericire –
sau oricare alta – ea asigură condiţiile necesare pentru ca mintea şi corpul să se manifeste
într-un anumit mod specific acelei stări de conştiinţă.

Toate fenomenele ce au fost prezenate până acum ca având loc în aceste „verigi” ale
lanţului condiţionărilor (ignoranţa, tendinţa către activitate, conştiinţa, numele şi forma)
sunt de fapt cei mai importanţi paşi în generarea karmei.

Cele şase porţi ale simţurilor (sadãyatana)

Numele şi forma dau naştere celor şase simţuri, prin acestea referindu-ne la capacitatea
de a mirosi, gusta, vedea, atinge, auzi şi de a gândi şi nu la organele fizice care sunt doar
un suport al acestor capacităţi ale noastre. Una dintre înţelegerile profunde pe care le
dobândim pe calea spirituală este aceea că mintea face parte, de fapt, din sfera simţurilor.
Gândurile, imaginile şi percepţiile ce apar pe ecranul nostru mental nu sunt chiar atât de
diferite de sunetele sau de senzaţiile corporale ce apar în sfera simţurilor. Simţurile sunt
baza experimentală a tuturor experienţelor noastre. În această direcţie, simbolistica
folosită este foarte grăitoare: o casă cu şase ferestre. Structura casei şi ferestrele sunt
inseparabile şi fac parte dintr-o singură entitate unitară şi interdependentă care limitează,
creează parţializări ale vederii noastre asupra realităţii ultime şi delimitează spaţiul
“interior” de cel „exterior”.

Contactul (sparsa)

Datorită porţilor simţurilor apare contactul. Contactul implică trei elemente: obiectul
simţurilor, poarta simţurilor - prin care acesta este perceput şi conştiinţa – dacă sună
soneria, apare o senzaţie auditivă, dacă se găteşte în bucătărie, apare o senzaţie olfactivă.
Apariţia oricărei senzaţii înseamnă punerea laolaltă a acestor trei elemente: obiectul
simţurilor, poarta simţurilor prin care acesta este perceput şi conştiinţa – cele trei
elemente împreună sunt desemnate aici ca şi „contact”. Buddha a afirmat că odată cu
contactul apare lumea şi că odată cu încetarea contactului lumea încetează şi ea să mai
existe. Aceste cuvinte ale lui Buddha ne conduc la ideea că noi ne creăm universul
existenţei noastre, prin focalizarea atenţiei asupra informaţiior ce ne parvin de la simţuri,
într-un mod selectiv. Fiecare moment de contact implică izolarea unei impresii, din vastul
ocean de impresii prezent în jurul nostru în fiecare moment. „Contactul” este ceea ce se
petrece atunci când ceva se detaşează de fundal şi ne apare în prim plan. Când acordăm
atenţie unui obiect sau fenomen, apare o întâlnire între obiectul simţurilor, poarta
simţurilor prin care acesta este perceput şi conştiinţă. Aceasta este contactul.

Senzaţia (vedanã)
Contactul este punctul de plecare de la care apare senzaţia. Aici nu ne referim la emoţiile
complexe cum ar fi ura, gelozia, frica sau fericirea, ci chiar la nivelul fundamental al
senzaţiilor, care este baza nu numai a tuturor emoţiilor şi sentimentelor, dar şi a tuturor
stărilor mentale şi a răspunsurilor noastre. Ne referim aici la senzaţiile plăcute care apar
în conexiune cu informaţia ce pătrunde pe oricare dintre cele şase porţi ale simţurilor; la
senzaţiile neplăcute, sau la acelea care nu sunt nici plăcute, nici neplăcute. Asta nu
înseamnă că sunt „neutre” asemenea vidului. Senzaţii apar cu siguranţă şi în acest caz,
dar ele nu provoacă o impresie suficient de mare pentru a evoca în noi o emoţie de
atracţie sau respingere ca răspuns.

Este important să conştientizăm că verigile: cele şase porţi ale simţurilor, contactul şi
senzaţiile sunt catalizatorii a ceea ce se petrece cu noi în următorul moment. Porţile
simţurilor, contactul şi senzaţiile sunt premergătoare modului în care noi reacţionăm sau
răspundem şi modului în care începem să ne ţesem povestea personală din evenimente
sau impresii pe care cu toţii le experimentăm în orice moment. Aşadar este foarte
important să acordăm o mare atenţie acestor verigi.

Dorinţa (trsna)

Senzaţia este condiţia apariţiei dorinţei. Dorinţa (trsna) mai poată fi tradusă şi ca „sete de
nestăvilit” sau ca un gen de „apetit” ce nu poate fi satisfăcut. Dorinţa ne face să căutam şi
să susţinem contactele plăcute cu obiectele simţurilor şi să le evităm pe cele neplăcute sau
să le facem să înceteze. Ne referim la dorinţa de a avea, de a acumula, dorinţa de a fi, de a
deveni cineva sau ceva şi la dorinţa de a scăpa de ceva sau de a pune capăt la ceva.

Senzaţiile sau impresiile plăcute sunt tot timpul vânate de tendinţa ascunsă de a ne
satisface această “sete de nestăvilit”; senzaţiile neplăcute sunt îndepărtate datorită trezirii
unui sentiment de aversiune. Când o senzaţie sau o impresie nu este nici plăcută nici
neplăcută este de regulă respinsă din conştiinţa noastră, amăgindu-ne că ea nu contează.
Pentru conştiinţa eului nostru iluzoriu este foarte greu să se identifice cu o impresie care
nu este nici plăcută, nici neplăcută.

Punctul în care dorinţa apare, ca răspuns la senzaţiile plăcute sau neplăcute, este punctul
în care reacţiile noastre devin foarte complexe şi lumea noastră se transformă într-o luptă.
Când ne dorim ceva noi, într-un fel, atribuim o anumită autoritate obiectului dorinţei
noastre, ce poate fi un obiect, o persoană sau o situaţie, şi în acelaşi timp ne privăm pe
noi de acea autoritate. Ca rezultat, starea noastră de bine, de mulţumire sau de libertate,
ajunge să fie dependentă de reuşita sau nereuşita satisfacerii dorinţelor. Cu toţii
cunoaştem acel apetit de nestăvilit – nu este niciodată suficient; mai este nevoie doar de
un singur lucru; o singură experienţă, un singur obiect, o singură emoţie, o singură stare
mentală şi apoi vom fi fericiţi, satisfăcuţi. Ceea ce nu întotdeauna vedem când ne aflăm
cufundaţi în ignoranţă este faptul că modul în care această promisiune este proiectată,
exteriorizată, sau obiectivată, este ceva care întotdeauna ne lasă cu un sentiment de
frustrare. Avem de-a face aici cu o “sete” fundamentală, şi ne organizăm lumea în funcţie
de această “sete” proiectând puterea de a creea plăcere sau repulsie asupra lucrurilor
exterioare. Dar ceea ce este important este să reţinem că dorinţa este o experienţă de
moment, trecătoare.

Ataşamentul (upãdãnaskandha)

Dorinţa şi ataşamentul sunt foarte apropiate. Dorinţa se transformă în ataşament prin


adoptarea unor idei preconcepute faţă de lucrurile şi fenomenele ce ne înconjoară;
lucrurile devin bune sau rele; devin merituoase sau nemerituoase; devin valoroase sau
nevaloroase. Lumea este împărţită în prieteni şi în duşmani, în oponenţi şi aliaţi, în
concordanţă cu lucrurile de care noi ne agăţăm. Această tendinţă de a dezvolta idei
preconcepute despre ceea ce ne înconjoară întăreşte sistemul de valori pe care îl
proiectăm asupra lucrurilor şi fenomenelor, ne împietreşte sistemul de convingeri şi
credinţe şi tendinţa de a lupta pentru o anumită imagine a eului nostru iluzoriu. “Sunt
aşa”. “Am nevoie de aceasta”. “Trebuie să scap de aceasta”, şi aşa mai departe. Frecvent,
multe lucruri în această lume sunt evaluate în conformitate cu potenţialul lor de a ne
satisface dorinţele. Consecinţa acestui fapt este că devenim foarte ocupaţi. Gândiţi-vă la
situaţiile în care vă doriţi ceva foarte mult, câtă activitate începe să fie generată, vă
gândiţi, plănuiţi, trageţi sfori, încercaţi să găsiţi cea mai directă cale de a ajunge de unde
sunteţi, acolo unde vă doriţi sau la ceea ce vă doriţi.

Tradiţional, ataşamentul este împărţit în patru părţi, reprezentând căi diferite ce conduc
fiinţa umană către suferinţă. Ataşamentul faţă de simţuri, ataşamentul faţă de teorii,
opinii, puncte de vedere, credinţe şi filosofii ce treptat devin parte din noi, ataşamentul
faţă de anumite reguli, de exemplu credinţa că dacă facem aceasta, obţinem aceea, sau
când spunem “aceasta este calea mea, aceasta mă va conduce de aici până acolo”. Ultima
formă de ataşament despre care a vorbit Buddha este ataşamentul faţă de noţiunea de “Eu
sunt” – ataşamentul de a fi cineva, şi ataşamentul de a nu fi cineva, ataşamentul faţă de
sentimentul individualităţii, de eu, separat de restul creaţiei. Acest sentiment al
individualităţii egotice este poate cea mai amăgitoare forţă din viaţa noastră.

Existenţa (bhava)

Ataşamentul este urmat în lanţul condiţionărilor de existenţă – întregul proces de


poziţionare a fiinţei limitate într-un anumit gen de experienţă. De fiecare dată cand
vorbim în termeni ce fac referinţă la eul nostru, starea noastră de individualitate, “Eu
sunt”, “Eu sunt nervos”, “Eu sunt iubitor”, “Eu sunt lacom”, “Eu ştiu”, “Eu sunt genul
acesta de persoană”, şi aşa mai departe, este generat un întreg complex comportamental,
ce serveşte dorinţa şi ataşamentul. Vedem ceva asupra căruia am proiectat idea “aceasta
mă va face foarte fericit dacă o să o am,” şi ne organizăm atenţia, comportamentul şi
acţiunile astfel încât să obţinem acel lucru sau experienţă. Acesta este procesul existenţei,
să devenim cineva sau ceva, altceva decat ceea ce suntem în realitate.

Naşterea (jãti)

Depinzând de existenţă, apare naşterea. Naşterea înseamnă apariţia unei identităţi, ce se


sprijină pe un anumit gen de experienţe sau set de circumstanţe ce activează diversele
faţete ale individualităţii fiinţei umane, cel care face, cel care gândeşte, cel care vede, cel
care cunoaşte, cel care experimentează – aceasta este naşterea. Naşterea are consecinţe:
unul se bucură, altul suferă, dar, în cele din urmă, naşterea este baza tuturor suferinţelor.
Nimic altceva decât simplul fapt de a te naşte este cauza lamentărilor, durerii, tristeţii,
regretului, disperării, bătrâneţii şi a morţii.

Bătrâneţea şi moartea (jarãmarana)

Naşterea este urmată de moarte în care găsim sentimentul pierderii, schimbării, renunţării
la acel gen de existenţă, individualitate. “Eram fericit”, “aveam succes”, “eram
mulţumit”, şi aşa mai departe. Sentimentul pierderii acelei experienţe, sentimentul de a fi
deposedaţi sau separaţi de acea identitate, este momentul morţii. Asociat cu acest
sentiment este durerea şi tristeţea, disperarea pierderii noastre.

Buddha a spus că atunci când oricare din verigile acestui lanţ este ruptă, roata existenţelor
se opreşte şi, odata cu aceasta, suferinţa încetează şi ea.

Prin introspecţie, Buddha a înţeles că veriga crucială este senzaţia (vedanã). Buddha a
spus că pe baza senzaţiilor apar atracţia şi repulsia, senzaţiile generează dorinţa care duce
inevitabil la suferinţă. Pentru a îndepărta cauza suferinţei, dorinţa, nu trebuie să permitem
senzaţiilor să genereze atracţie sau repulsie. Practica meditaţiei asupra acestei joncţiuni
face ca ignoranţa să se transforme gradat în înţelepciune. Observându-ne trăirile
interioare şi modul în care ele sunt generate prin intermediul senzaţiilor, putem înţelege
empiric adevărul apariţiei şi dispariţiei lor, impermanenţa lor.

Meditând asupra intuiţiilor ce ne apar, observându-ne cu detaşare trăirile interioare,


ajungem să depăşim iluzia amăgitoare a “percepţiei permanenţei” prin dobândirea
“înţelepciunii impermanenţei” faţă de senzaţiile sau trăirile noastre interioare. Cu
“întelepciunea impermanenţei”, tiparul obişnuit al minţii se schimbă. Pe măsură ce
înţelepciunea devine mai puternică, puterea dorinţei devine mai slabă, iar procesul de
perpetuare al suferinţei, ce are la bază ignoranţa, se transformă într-un proces de stopare a
suferinţei, având ca bază înţelepciunea. Pe masură ce acest proces continuă, se ajunge la
stoparea completă a dorinţei, sau a sentimentelor de atracţie şi repulsie. Acest stadiu este
dincolo de minte şi materie, acolo unde atât senzaţiile cât şi percepţiile încetează. Îl
putem experimenta pentru câteva secunde, minute, ore sau câteva zile, în funcţie de
capacităţile fiecăruia. Practicând meditaţia ajungem să ne stabilim ferm în starea de
stopare a percepţiilor (nirodha-samapatti). La revenirea din această stare vom
experimenta din nou diferite senzaţii şi percepţii, dar acum întregul tipar al minţii este
schimbat, continuând practica se ajunge gradat la un stadiu în care nu vom mai trăi
sentimente de atracţie sau repulsie în nici o stare de conştiinţă, datorită eradicării
complete a impurităţilor adânc înrădăcinate în conştiinţă. În felul acesta. prin ruperea unei
verigi, a şaptea - senzaţia - întregul proces este stopat, iar ciclul încarnărilor repetate
poate fi oprit.
Din punct de vedere al legii budiste a cauzei şi efectului, pentru a progresa pe calea către
eliberarea spirituală trebuie să acordăm atenţia necesară senzaţiilor ce apar în urma
contactului simţurilor, pentru că, începând de aici, roata suferinţelor poate fi oprită.

Mulţi dintre contemporanii lui Buddha susţineau ideea că dorinţa conduce la suferinţă şi
că, pentru a pune capăt suferinţei trebuie să ne abţinem de la obiectul dorinţei. Dar
Buddha a abordat problema într-un mod diferit. Prin puterea introspecţiei el a realizat că
între obiectele exterioare şi reflexul mental al dorinţei este o verigă de legătură: senzaţia
sau trăirea interioară legată de obiectul simţurilor. De câte ori întâlnim un obiect prin cele
şase simţuri (mintea fiind considerată şi ea un organ de simţ) apare o senzaţie, iar pe baza
acelei senzaţii, apare dorinţa. Dacă senzaţia este plăcută dorim să o prelungim, dacă este
neplăcută, dorim să scăpăm de ea.

Aşadar, cauza imediată a apariţiei dorinţei şi a suferinţei nu este ceva în afara noastră, ci
senzaţiile şi sentimentele ce apar în interiorul nostru. Pentru a ne elibera de dorinţe şi
suferinţă trebuie să ajungem să înţelegem această realitate a trăirilor noastre interioare.
Dobândind “înţelepciunea impermanenţei” învăţăm să tăiem nodurile suferinţei şi să
experimentăm adevărul ultim. Sentimentele noastre, trăirile noastre interioare sunt deci
cauza robiei în care ne aflăm, atunci când nu sunt trăite cu detaşare, dar şi mijlocul prin
care putem atinge iluminarea atunci când, înţelegând legea budistă a condiţionărilor, sunt
observate cu detaşare, conştienţi fiind de impermanenţa lor.