Note Curs DR - Financiar Fiscal

Drept financiar fiscal Lect.univ.dr.
Adrian Stoica
Universitatea OVIDIUS Constanţa

Departamentul ZI
Facultatea de Drept şi Stiinţe Administrative
Specializarea Stiinţe Administrative
Forma de învăţământ ZI
Anul de studiu II
Semestrul II
Valabil începând cu anul universitar 2009-2010
Caiet de Studiu Individual

pentru
Drept financiar fiscal
Coordonator disciplină:Lect.univ.dr.Adrian Stoica-Constantin
1
Drept financiar fiscal Lect.univ.dr.Adrian Stoica
Curs I.
1)Consideraţii generale privind finanţele publice
A)Aspecte generale privind sistemul finanţelor publice

a)Noţiunea şi evoluţia finanţelor publice
În sens etimologic, cuvântul “finanţe” provine de la latinescul “finis”,
care semnifica “termen de plată” sau “scadenţă”.
Accepţiunea terminologică a expresiei de “finanţe”, are un cuprins
destul de vast în limba română. In lato sensu, termenul “finanţe”, sugerează
fie resurse băneşti(pecuniare) ale unui subiect, ori ansamblul profesiunilor
care au ca obiect de activitate gestionarea baniilor, sau alte modalităţi de
reprezentare a acestora.
În accepţiune strict economică, expresia de “finanţe” are de asemenea
o percepţie destul de largă. Astfel, putem analiza această expresie ca:
1.Relaţie socială de natură economică apărută în procesul de consituire
a resurselor băneşti ale statului;
2.Mijloc de intervenţie a statului prin intermediul căruia este influenţat
întregul său mecanism economico-social;
3.Fondurile băneşti aflate la dispoziţia statului necesare îndeplinirii
funcţiilor sale;
4.Acte juridice imperative prin intermediul cărora se preia la dispoziţia
statului o parte a produsului intern brut1.
Aceste accepţiuni prezentate, au incidenţă expresiei de “finanţe” în
cazul în care beneficiar este statul, de aceea corect este să folosim termenul
de “finanţe publice”.
Finanţele publice sunt acele resurse băneşti ale statului, care sunt
folosite controlat în scopul satisfacerii nevoilor generale ale societăţii.
În acest sens, finanţele publice pot fi definite ca totalitatea relaţiilor
sociale de natură economică ce apar în procesul realizării şi repartizării, în
formă bănească, a resurselor necesare statului pentru îndeplinirea
funcţiilor şi sarcinilor sale.
În opoziţie cu aceasta există şi expresia de “finanţe private”, care este
asociată cu activitatea economică privată a societăţilor comerciale, băncilor,
persoanelor fizice autorizate să exercite o anumită profesie, etc. Conceptual
această expresie este folosită în legătură cu veniturile şi cheltuielile acestora,
împrumuturile primite sau acordate de acestea, creanţele de încasat şi
obligaţiile de plată, etc.
1
A se vedea în acest sens, M.Şt.Minea, L.T.Chiriac, C.F.Costaş, Dreptul finanţelor publice, Ed.Accent,
Cluj-Napoca, 2005, p.16.
2
Faţă de aceste aspecte, putem defini finanţele private, ca fiind

totalitatea relaţiilor economice ce apar în slujba realizării de profituri de
către întreprinzători particulari.
Revenind la conceptul de finanţe publice, putem afirma că acestea au
evoluat continuu, suferind numeroase şi importante schimbări de-a lungul
timpului, în urma cărora şi-au îmbogăţit conţinutul, ajungând la ceea ce
reprezintă astăzi.
Cercetarea ştiinţifică a finanţelor publice împarte evoluţia acestora în
două mari perioade: perioada finanţelor publice clasice şi perioada
finanţelor publice moderne.
1.Perioada finanţelor publice clasice. Concepţia finanţelor publice
clasice este legată de liberalismul politic, fiind caracteristică sfârşitului sec.
al XIX-lea şi începutul sec. alXX-lea. Statul liberal era preocupat mai puţin
de activitatea economică privată, limitându-şi intervenţia la funcţiile sale
tradiţionale: apărarea naţională, justiţia, ordinea publică, relaţiile externe. În
aceste circumstanţe, rolul finanţelor publice se circumscria numai la
asigurarea resurselor băneşti necesare funcţionării insituţiilor publice.
Taxele, impozitele, împrumuturile şi celelalte modalităţi de colectare a
veniturilor publice aveau un caracter neutru.
2.Perioada finanţelor publice moderne. În perioada interbelică, locul
statului nonitervenţionist va fi luat de statul intervenţionist, care îşi lărgeşte
în mod simţitor aria competenţelor intervenţioniste în plan economic şi
social. Se poate remarca creşterea rolului autorităţilor publice în influenţarea
proceselor economice, manifestat prin cercetarea evoluţiei ciclice a
producţiei, prevenirea crizelor sau atunci când acestea se produc, luarea unor
măsuri pentru înlăturarea efectelor lor negative. Toate aceste măsuri au
determinat înfiinţarea unor intreprinderi publice şi societăţi comerciale cu
capital mixt (public şi privat), acordarea de subvenţii şi facilităţi economice,
luarea de către stat a unor măsuri de contracarare a şomajului.
Finanţele publice devin, astfel, un mijloc puternic de intervenţie pe
plan social şi economic, continuând însă să finanţeze şi sarcinile
administrative. Pe lângă faptul că impozitele asigură acoperirea cheltuielilor
publice, ele permit totodată şi o anumită egalizare a condiţiilor
sociale(reducerea prin impozite a veniturilor mari, facilităţi pentru
categoriile defavorizate), precum şi provocarea, prin incitare, a dezvoltării
economice( facilităţi pentru activităţile rentabile, majorarea impozitelor la
agenţii marginali).
Privite în prisma concepţiei moderne, finanţele publice cunosc o
modificare creatoare a obiectului lor, devenind, ştiinţa care studiază
activitatea statului în calitatea sa de utilizator al unei tehnici speciale aşa-zise
3
financiare: cheltuieli, taxe, impozite, împrumuturi, procedee monetare,

buget, etc.
b)Configurarea structurală a finanţelor publice

Componentele structurale ale finanţelor publice au apărut şi au evoluat
cu asemănări şi deosebiri fireşti de la un stat la altul şi de la o etapă la alta,
condiţionat de evoluţia trebuinţelor băneşti ale statului şi a posibilităţilor de
realizare a veniturilor publice oferite de dezvoltarea economiilor naţionale,
cu influenţe conjuncturale inevitabile.
Dintre componentele de sistem ale finanţelor publice, două sunt
cunoscute din cele mai vechi timpuri: veniturile publice şi cheltuielile
publice. Acestora, de-a lungul timpului, li s-au adăugat şi alte elemente de o
importanţă deosebită în structura finanţelor şi anume:
1. bugetul statului-ca instrument de corelare a cheltuielilor cu
veniturile statului;
2. finanţele locale şi bugetele unităţilor administrativ-teritoriale-
menite a conferi o anumită autonomie administraţiei publice locale;
3. împrumuturile publice necesare satisfacerii trebuinţelor generale ale
societăţii;
4. finanţele organizaţiilor internaţionale, constituite prin contribuţiile
statelor membre.
Concepul de “sistem financiar” a fost legiferat în statul nostru prin
Consituţia României din anul 1991, cu referire la “formarea, administrarea,
întrebuinţarea resurselor financiare ale statului, ale unităţilor administrativ-
teritoriale şi ale insituţiilor publice”.
De aceea, în acest moment, putem defini sistemul financiar al
României ca acel complex de acte, operaţiuni şi insituţii publice de natură
financiară sau cu atribuţii administrativ-financiare şi de control, privind
formarea şi întrebuinţarea fondurilor băneşti ale statului, ale unităţilor
administrativ-teritoriale şi ale altor entităţi de interes public.
c) Caracterele şi funcţiile sistemului finanţelor publice

Aşa cum au fost definite, finanţele publice sunt raporturi social-
economice de formare şi repartizare, în formă bănească, a resurselor
necesare funcţionării şi dezvoltării generale a societăţii, ele caracterizându-
se prin următoarele:
- sunt relaţii cu un proeminent character economic, ele apărând în
procesul de formare, repartizare şi utilizare a produsului social;
4
- sunt relaţii cu un conţinut pecuniar, îmbrăcând forma bănească

deoarece finanţele sunt relaţii de constituire, repartizare şi utilizare a
mijloacelor băneşti;
- sunt relaţii fără echivalent, deoarece nu presupun, în mod necesar,
contraprestaţie directă din partea subiectului beneficiar al mijloacelor
băneşti;
- mijloacele băneşti sub care se prezintă relaţiile financiare sunt
nerambursabile2.
Doctrina economică şi juridică apreciază că, în principal, finanţele
publice îndeplinesc două funcţii: funcţia de repartiţie şi funcţia de control.
Funcţia de repartiţie se realizează în procesul formării şi repartizării
mijloacelor băneşti şi, mai concret, în procesul repartiţiei produsului social şi
a venitului naţional.
În ceea ce priveşte formarea resurselor necesare îndeplinirii sarcinilor
sociale ale statului, văzută ca prim moment al funcţiei de repartiţie, aceasta
se realizează ca prim moment al funcţiei de repartiţie, prin mobilizarea unei
părţi din sumele rezultate în urma repartiţiei venitului naţional. Pe seama
veniturilor băneşti primare, finanţele contribuie la formarea de mijloace
băneşti destinate constituirii de fonduri publice mobilizate în contul
bugetului naţional, utilizate de stat în scopul acoperirii nevoilor generale ale
societăţii.
Repartizarea mijloacelor băneşti, care este cel de-al doilea moment al
funcţiei de repartiţie a finanţelor, se realizează în cadrul repartiţiei
secundare(redistribuirea) a venitului naţional. Redistribuirea venitului
naţional se realizează prin sistemul de preţuri şi tarife aplicat bunurilor şi
serviciilor, precum şi prin prestările de servicii cu caracter productiv
indirect.
Funcţia de control a finanţelor publice are drept principală măsură
asigurarea respectării şi implementării reglementărilor normative cu caracter
fiscal de către şi în sistemul economic, precum şi creşterea eficienţei
economice printr-o mai justă administrare a banului public. De asemenea,
funcţia de control a finanţelor publice realizează echilibrul monetary, valutar
şi financiar în economia naţională. Funcţia de control a finanţelor se
realizează printr-un system bine închegat de organe specializate ale
statului:Garda Financiară, Ministerul Finanţelor Publice, Curtea de Conturi,
ş.a.
d)Conceptul de administraţie a finanţelor publice
2
M.Şt.Minea şi alţii, op.cit., p.20.
5
Noţiunea de administraţie a finanţelor publice are două accepţiuni,

fiind concepută atât ca activitate executivă de stat cu un conţinut financiar
determinat de necesităţile financiare ale statului şi unităţilor administrativ-
teritoriale, cât şi ca ansamblu de organe administrativ-financiare de stat
făcând parte din administraţia publică centrală şi locală. În ambele
accepţiuni, administraţia finanţelor publice are un regim de drept public,
comun cu al celorlalte ramuri sau domenii ale administraţiei de stat.
1.Administraţia finanţelor publice, concepută ca activitate executivă
de stat, se caracterizează prin aceea că este menită să organizeze practice
executarea legilor prin acte şi operaţiuni săvârşite de organe ale
administraţiei de stat cu atribuţii în domeniul finanţelor publice.
Datorită conţinutului şi finalităţii sale, a naturii financiar publice a
actelor şi operaţiunilor ce alcătuiesc conţinutul ei, activitatea executivă
desfăşurată de organelle administraţiei finanţelor publice este denumită şi
activitate financiară de stat, constând în totalitatea actelor şi operaţiunilor
de formare şi întrebuinţare a fondurilor băneşti ale organelor de stat centrale
şi locale, inclusiv ale instituţiilor publice aflate în relaţii financiare cu
organele de stat.
Activitatea financiară de stat trebuie partajată de activitatea de control
financiar exercitat asupra modului de executare practică a normelor dreptului
financiar. Actele de control financiar se efectuează asupra actelor şi
operaţiunilor de formare şi întrebuinţare a fondurilor băneşti ale organelor de
stat şi instituţiilor publice, cărora li se alătură în categoria mai complexă a
actelor şi operaţiunilor financiar-publice.
2.Administaţia finanţelor publice privită ca ansamblu de organe
administrativ-financiare de stat este alcătuită din Ministerul Finanţelor
publice şi organele financiare ale judeţelor, municipiilor, oraşelor şi
comunelor. Pe lângă acestea, mai trebuie menţionate şi direcţiile şi serviciile
financiar-contabile din cadrul celorlalte ministere şi alte organe centrale şi
locale de stat, precum şi din instituţiile publice.
Ministerul Finanţelor Publice este organul central-administrativ de stat
de specialitate financiară, care la rândul său cunoaşte o subîmpărţire în
departamente, direcţii generale şi direcţii de specialitate bugetară, fiscală,
etc.
Categoria organelor financiare ale unităţilor administrativ-teritoriale
cuprinde direcţiile generale ale finanţelor publice judeţene şi a Municipiului
Bucureşti, administraţiile financiare ale municipiilor şi ale sectoarelor
municipiului Bucureşti, circumscripţiile financiare orăşeneşti şi percepţiile
rurale.
6
Referitor la direcţiile şi serviciile financiar-contabile din cadrul

ministerelor şi a altor organe de stat centrale sau locale, ca şi din insituţiile
publice şi regiile autonome, acestea întocmesc bugetele de venituri şi
cheltuieli ale fiecăruia dintre organelle, insitituţiile sau regiile autonome în
care funcţionează, efectuează operaţiuni specifice realizării veniturilor şi
efectuării cheltuielilor programate şi întocmesc evidenţa contabilă stabilită
de lege.
Totodată, considerăm că ar trebui abordată şi noţiunea de fisc, destul
de des utilizată în practica finanţelor publice şi aflată în strânsă legătură cu
noţiunea de administraţie a finanţelor publice.
Astăzi, deşi mai puţin utilizată sub forma unei denumiri de instituţie,
noţiunea de fisc apare întâlnită sub formă adjectivală a expresiilor de drept
fiscal, politică fiscală, organ fiscal, contencios fiscal, control fiscal, etc., sau
sub forma de fiscalitate utilizat în domeniul ştiinţelor economice.
Literatura juridică de specialitate actuală, foloseşte noţiunea de
administraţie a finanţelor publice, privită atât ca activitate executivă cu
conţinut financiar determinat de necesităţile şi interesele financiare ale
statului şi unităţilor administrativ-teritoriale, cât şi ca ansamblu de organe
administrativ-financiare care fac parte din administraţia centrală şi locală,
deci ca şi reprezentanti ai funcţiei executive a puterii publice.
2.Dreptul financiar
A)Consideraţii introductive
a)Conceptul de drept financiar, obiectul şi definiţia acestuia
Actele şi operaţiunile financiar-publice se realizează practic pe baza
reglementării lor prin norme juridice referitoare la impozite şi modul lor de
percepere, la cheltuielile publice şi la modul de efectuare a lor, la bugetul de
stat. În sens strict, am putea adăuga faptul că dreptul financiar reprezintă
reglementarea juridică a operaţinilor financiare publice, care privesc norme
juridice referitoare la impozite şi modul lor de percepere, la cheltuielile
publice şi la modul de efectuare a lor dar şi la bugetul de stat.
Cu privire la obiectul dreptului financiar, în mod raţional, se apreciază
că acest obiect este circumscris de componentele structurale ale finanţelor
publice şi, prin urmare, în concordanţă cu reglementările legale financiare, în
statul nostrum acest obiect cuprinde:
- bugetul statului;
- veniturile bugetare împreună cu împrumutul de stat;
- cheltuielile bugetare;
- bugetul asigurărilor sociale de stat;
- bugetul unităţilor administrativ-teritoriale;
7
- finanţele instituţiilor publice, ale regiilor autonome;

- controlul financiar de interes public.
Normele juridice referitoare la fiecare din aceste componente ale
obiectului dreptului financiar, întrunesc caracteristicile a ceea ce în teoria
generală a dreptului numim instituţii juridice, întrucât reglementează grupe
unitare de relaţii sociale.
Prin urmare, dreptul financiar poate fi definit ca ansamblul normelor
juridice insituite conform conceptului modern al finanţelor publice, care
reglementează, în regim de drept public, constituirea şi întrebuinţarea
fondurilor băneşti ale statului şi ale celorlalte colectivităţi publice, precum
şi controlul financiar de interes public.
b)Izvoarele dreptului financiar

Normele juridice cu caracter financiar sunt, identic ca şi în cazul
celorlalte ramuri de drept, reguli de conduită instituite de stat, a căror
aplicare este asigurată prin conştiinţa juridică, iar la nevoie, prin forţa
coercitivă a statului.
În ansamblul normelor juridice care alcătuiesc dreptul pozitiv, normele
dreptului financiar se disting prin obiectul propriu de reglementare
reprezentat de faptele, actele şi operaţiunile care privesc realizarea activităţii
financiare de stat.
Putem afirma că sunt izvoare ale dreptului financiar toate actele
normative care reglementează raporturi juridice financiare. Ţinând cont de
gradul lor de generalitate şi de specificitatea lor, izvoarele dreptului financiar
se impart în două mari categorii:
1.Izvoare generale sau comune, reprezentate de acele acte normative
al căror obiect de reglementare exced problematica strictă a finanţelor
publice dar între domeniile de reglementare găsindu-se şi raporturi sociale
cu caracter financiar public.
Într-o ordine ierarhică stabilită de această categorie, acestea pot fi
prezentate astfel:
- Constituţia României de la 8 decembrie 1991, modificată şi
completată prin Legea de revizuire a Constituţiei României nr.429/2003.
Constituţia României este izvor al dreptului financiar, deoarece cuprinde o
serie de reglementări cu character principal expres consacrate direcţionării
activităţilor din domeniul finanţelor publice, precum cele referitoare la
elaborarea, aprobarea şi executarea bugetului de stat şi a contului general de
execuţie bugetară, controlul execuţiei bugetare şi politica fiscală a statului.
-Toate celelalte acte normative(legi, ordonanţe şi hotărâri ale
guvernului, decrete prezidenţiale, etc.) prin care sunt reglementate arii
8
sociale mai vaste, dar care conţin şi dispoziţii referitoare la finanţele publice.
Cu titlu de exemplu, Legea nr.215/2001 privind administraţia publică locală,
care vizează şi aspecte privitoare la bugetele unităţilor administrativ-
teritoriale.
2.Izvoare specifice sau speciale ale dreptului financiar reprezentate de
acele acte normative prin care se aduc reglementări exclusiv domeniului
finanţelor publice.
În această categorie intră următoarele acte normative:
-Legea finanţelor publice nr.500/2002, care trasează cadrele generale
ale finanţelor publice în România: activitatea bugetară, constând în
elaborarea proiectului de buget, aprobarea şi executarea bugetului public
naţional, stabilirea şi perceperea impozitelor, taxelor şi a altor prelevări cu
titlu de venituri bugetare, utilizarea fondurilor băneşti publice şi controlul
modului de folosire a tuturor mijloacelor băneşti publice, ca şi modul de
folosire a mijloacelor băneşti şi materiale aparţinând instituţiilor publice şi
celorlalte unităţi ale statului, indifferent de rangul lor de subordonare.
- Legea nr. 273/2006, privind finanţele publice locale;
- Legea nr.87/1994(republicată), privind combaterea evaziunii fiscale;
- Codul fiscal;
- Codul de procedură fiscală.
Concomitent cu aceste acte normative emise de organe legislative şi
executivă cu competenţă teritorială generală, consiliile judeţene, orăşeneşti
şi comunale sunt îndriduite să insituie norme juridice privind bugetele
locale, veniturile şi cheltuielile acestor bugete, prin hotărâri referitoare la
aprobarea şi executarea bugetelor judeţelor, oraşelor şi comunelor, la
impozitele şi taxele locale, la cheltuielile ce se efectuează din bugetele
locale, în acord cu prevederile legale. Aceste ultime norme juridice de
specialitate financiară au aplicabilitate locală şi se emit în concordanţă cu
prevederile Legii nr.215/2001 privind administraţia publică locală şi cu
dispoziţiile generale din alte legi de specialitate financiară emise de
Parlament.
c)Raporturile create de dreptul financiar

Pornind de la definiţia raportului juridic stabilită de teoria generală a
dreptului, ca fiind acea relaţie socială reglementată de normele juridice,
putem concluziona că raporturile juridice ale dreptului finanţelor publice,
sunt raporturi sociale reglementate de către normele dreptului finanţelor
publice.
Între raporturile juridice, raporturile de drept financiar ocupă un loc
deosebit, având în vedere importanţa acestor relaţii, precum şi interesul
9
deosebit al societăţii faţă de finanţele publice, caracterizându-se prin

finalitatea lor financiar-publică.
Raporturile dreptului financiar are în structură aceleaşi elemente
componente ale oricărui raport juridic şi anume: subiectele participante,
conţinutul şi obiectul lor.
Subiectele(părţile) raporturilor juridice de drept financiar sunt
organele administrativ-financiare şi de control financiar, pe de o parte,
orice alte organe de stat, instituţii publice, intreprinderi economice,
persoane fizice, etc., cărora le revin drepturi şi obligaţii prevăzute de dreptul
financiar, pe de alta.
Prima categorie de subiecte, este absolut necesar să fie prezentă în
orice raport juridic financiar-public şi este alcătuită din:
- organele administrativ-financiare de stat şi organele de control
financiar, având atribuţii privind formarea şi întrebuinţarea conformă a
fondurilor băneşti ale statului, organelor de stat, instituţiilor şi a altor
colectivităţi publice;
- organele administrativ-financiare ale unităţilor administrativ-
teritoriale.
Cu titlu de exemplu, organele Ministerului Finanţelor Publice
participă ca prime subiecte în raporturile juridice de finanţare a celorlalte
ministere şi a altor organe centrale de stat, organele financiare ale
unităţilor administrativ-teritoriale participă ca prime subiecte în raporturile
juridice de finanţare a organelor şi a instituţiilor publice locale, în
raporturile juridice fiscale cu intreprinderi economice şi cu cetăţeni.
A doua categorie de subiecte în aceste raporturi poate fi orice alt organ
de stat decât cele administrativ-financiare şi de control financiar. Tot în
această categorie de subiecte, intră şi orice persoană juridică sau fizică
cărora le sunt reglementate obligaţiile de a declara veniturile sau bunurile
impozabile, de a plăti taxele şi impozitele legal stabilite, precum şi de a se
supune controlului financiar de stat, persoane care mai sunt cunoscute şi sub
denumirea generică de contribuabili.
În cadrul acestor raporturi juridice, subiectele au o poziţie diferită,
derivând din caracterul dreptului financiar. Astfel, întotdeauna prima
categorie de subiecte, va avea o poziţie autoritară, derivând din faptul că ele
sunt reprezentanţii intereselor publice cu character financiar, având
îndriduirea de a pretinde celuilalt subiect participant, prestaţiile sau
abţinerile legal necesare, ca şi de a le garanta înlesnirile prevăzute de
legislaţie. Această poziţie autoritară, de superioritate juridică, este
manifestată chiar şi atunci când subiect second este o autoritate de stat şi
10
aceasta datorită importanţei activităţii administrativ-financiare a organelor

de stat specializate.
Conţinutul raporturilor juridice ale dreptului financiar, este format din
ansamblul drepturilor şi obligaţiilor subiectelor participante, stabilite în
legătură cu necesitatea şi importanţa constituirii, repartizării şi utilizării
fondurilor băneşti ale statului.
Obiectul raporturilor de drept financiar este diferit, determinat în
primul rând de sfera deosebit de largă şi complexă a finanţelor publice, iar,
în al doilea rand, de fapte, acte normative şi operaţiuni specifice cu privire
la activitatea fiscală.
În prima situaţie, obiectul este format din acţiuni de prognoză şi
organizare bugetară, de creditare, de control financiar, de circulaţie
monetară, etc., pe când în cea de-a doua situaţie, obiectul raporturilor
juridice financiare îl formează plata unor sume de bani la care sunt obligate
subiectele participante la raporturile ce caracter bugetar, de finanţare, de
asigurare, etc.
Obiectul material al raportului juridic financiar public este reprezentat
de fondurile băneşti sau sumele de bani ce se stabilesc şi se acordă în
raporturile juridice de finanţare bugetară, ce se individualizează şi se
încasează ca impozite şi taxe, ce se realizează prin procedeele creditului
public3.
Ca ultim aspect teoretic, raporturile juridice ce se stabilesc în temeiul
dreptului financiar se divid, în funcţie de componentele sistemice ale
finanţelor publice în : raporturi juridice de venituri bugetare; raporturi de
cheltuieli publice sau de finanţare; raporturi fiscale; raporturi de credit
public; raporturi de control financiar.
d)Incidenţa dreptului financiar în cadrul dreptului pozitiv intern

Dreptul pozitiv, definit de teoria generală a dreptului ca ansamblul
normelor juridice în vigoare la un moment dat, este privit ca sistem al
dreptului în structura căruia normele de conduită instituite de către stat sunt
grupate ca instituţii juridice şi ramuri de drept.
Teoria juridică este unanimă în a aprecia că dreptul financiar(dreptul
finanţelor publice) se înscrie în marea familie a dreptului public. În acest
sens, este deplin demonstrativ “imperativul financiar public”, ca expresie a
necesităţilor de constituire şi întrebuinţare a fondurilor băneşti destinate
întreţinerii şi activităţii organelor de stat, instituţiilor şi serviciilor publice.
3
Credit public-ansamblul relatiilor de utilizare si mobilizare a resurselor cu caracter temporar si rambursabil in
scopul acoperirii cheltuielilor publice.
11
Ridicarea unui asemenea edificiu armonios şi unitar reprezintă un

proces complex care trece de la elemental de bază, norma juridică, la
instituţia juridică şi, în fine, la ramura de drept. Pentru a demonstra existenţa
de sine stătătoare ca ramură de drept a dreptului financiar trebuie luate în
considerare obiectul reglementării- o anumită categorie de relaţii sociale-
principiile care conferă unitate normelor juridice, precum şi metodele
specifice de reglementare.
Dreptul financiar poate fi considerat cu îndreptăţire o ramură distinctă
a dreptului pozitiv românesc. În acelaşi timp, este necesar a observa că
dreptul financiar nu este o ramură izolată, detaşată de sistemul dreptului, ci o
ramură distinctă în sistemul nostrum de drept, aflându-se în strânsă legătură
cu celelalte ramuri de drept.
Astfel, în cadrul dreptului public, în care ocupă un loc central, dreptul
financiar se află în legătură cu dreptul constituţional care reprezintă baza
oricărui system de drept datorită locului preeminent pe care îl ocupă
constituţia într-un stat de drept.
De asemenea, dreptul financiar se află într-o strânsă relaţie sistemică
cu dreptul administrativ deoarece dreptul administrativ cuprinde normele
referitoare la organizarea şi funcţionarea organelor puterii executive,
incluzând şi norme privind conducerea, organizarea şi funcţionarea
organelor financiare de stat care fac parte din administraţia de stat şi
constituie administraţia finanţelor publice. În cadrul interferenţelor
complexe dintre aceste două ramuri trebuie amintit faptul că dreptul
financiar este cel care reglementează modul de formare, alocare şi cheltuire
a fondurilor băneşti destinate autorităţilor administrative care realizează în
plan social o serie din funcţiile etatice. Tot astfel, dreptul financiar se
completează cu unele dispoziţii cu caracter administrativ, cum este cazul
contravenţiilor din domeniul fiscal care se completează cu dispoziţiile
administrative privind stabilirea şi sancţionarea contravenţiilor.
Dreptul financiar are, de asemenea, legături cu dreptul penal în virtutea
dispoziţiilor referitoare la constatarea şi sancţionarea infracţiunilor din
domeniul financiar, cu dreptul muncii şi al protecţiei sociale în virtutea
dispoziţiilor de finanţare a acestei protecţii din bugetul asigurărilor sociale
de stat, precum şi cu dreptul procesual civil datorită interferenţei normelor
privind executarea silită a creanţelor bugetare cu cele referitoare la
executarea silită a creanţelor băneşti de natură civilă.
Relaţia dreptului financiar cu dreptul internaţional public este
evidenţiată în primul rand de existenţa unor convenţii interstatale
determinate de necesităţi şi interese financiare, cum sunt cele privind
împrumuturile externe, pentru evitarea dublei impuneri şi pentru stabilirea
12
taxelor şi scutirilor vamale. De asemenea, instituţiile financiare

internaţionale cum sunt Fondul Monetar Internaţional şi Banca Mondială, cu
care statul nostru are strânse relaţii de cooperare în domeniul financiar, sunt
subiecte de drept internaţional public. În condiţiile dorinţei de aderare a
României la U.E., dreptul financiar stabileşte o serie de legături cu dreptul
comunitar, văzut ca ansamblu de norme convenţionale interstatale privind
înfiinţarea şi activitatea comunităţilor reunite în ceea ce astăzi numim
Uniunea Europeană. Dovada în acest sens, este apropierea principiilor
dreptului nostru bugetar de cele ale bugetului unional European şi instituirea
taxei pe valoare adăugată ca principal impozit direct, precum şi paşii făcuţi
de România înspre armonizarea legislaţiei financiare naţionale cu
prevederile tratatelor instituţionale europene, mai ales în domeniul
fiscalităţii. Cu toate deosebirile de regim juridic ce există între ele, dreptul
financiar are o serie de afinităţi cu dreptul civil şi dreptul comercial sau,
altfel spus, cu dreptul privat, în primul rand, de natura patrimonială a
raporturilor sociale pe care le reglementează, de conţinutul pecuniar al
principalelor drepturi şi obligaţii ce revin părţilor acestor raporturi juridice.
Teste de autoevaluare:
1.Sistemul financiar al României este:
a)acel complex de acte, operaţiuni şi instituţii publice de natură financiară
sau cu atribuţii administrativ-financiare şi de control;
b)acel complex de acte normative, operaţiuni juridice ale instituţiilor
publice de natură financiară şi de decizie;
c)acel complex de decizii, sau alte acte dar şi instituţii publice de natură
economică sau cu atribuţii de control şi jurisdicţionale.
2.Funcţiile finanţelor publice sunt:
a)funcţia de control şi legislaţie;
b)funcţia de repartiţie şi control;
c)funcţia de venituri şi cheltuieli.
3.Raporturile instituite de dreptul financiar sunt:
a)de drept privat;
b)de drept public;
c)de drept public dar şi privat.
13
Curs II
Dreptul financiar
1.Sistemul bugetar
a)Noţiunea şi dezvoltarea sistemului bugetar al statului
Cu privire la apariţia bugetului în cadrul finanţelor publice din statele
moderne s-a susţinut în doctrină că atât cuvântul buget, cât şi procedeul
financiar al bugetului statului îşi au originea în Anglia secolului al XIII-lea,
de unde a fost preluat de către francezi la începutul sec. Al XIX-lea.
Etimologic, s-a susţinut că termenul de buget îşi are originea din latinescul
bulgo, a cărui semnificaţie este aceea de sac sau pungă cu bani. În Ţările
Române, expresia de buget a fost introdusă prin Regulamentele
Organice(1831-1832), în care se vorbea despre biudje sau bugea.
În economia contemporană, bugetul public constituie veriga centrală a
sistemului financiar al oricărui stat, fiind expresia unui tip specific de relaţii
financiare -relaţiile bugetare- care se manifestă în procesele formării,
repartizării şi utilizării fondurilor bugetare necesare organelor statale de la
nivel naţional şi de la nivelul unităţilor administrativ-teritoriale.
Bugetul este, astfel, un factor reglator, prin intermediul lui putându-se
stabili un echilibru între nevoile colective şi mijloacele cu care ele se pot
acoperi. De aceea, un buget bine alcătuit dă posibilitatea, la nivel
macroeconomic, Parlamentului şi Guvernului să realizeze o imagine de
ansamblu, asupra raportului dintre valoarea bunurilor materiale şi imateriale
create într-o economie financiară şi eforturile făcute pentru realizarea lor.
Deşi instituit pentru prima dată prin Regulamentele Organice, în Ţările
Române bugetul - într-o formă primitivă- a putut fi întâlnit în Moldova încă
din vremea domniei lui Gheorghe Ştefan Vodă, iar în Muntenia, în timpul lui
Constantin Brâncoveanu când se întocmeau aşa numitele “codice de venituri
şi cheltuieli”.
Anul 1860 reprezintă în istoria finanţelor României un punct de
cotitură deoarece atunci a fost publicat Regulamentul de finanţe, promulgat
de către Alexandru Ioan Cuza în care se preciza că “recentele(veniturile) şi
cheltuielile publice ce au a se efectua pentru serviciul fiecărui exerciţiu, vor
fi autorizate prin legile de finanţe şi vor forma bugetul general al statului”.
Prima Constituţie românească adoptată în anul 1866 sub domnia lui
Carol I cuprindea reglementări cu preivire la “Bugetul cheltuielilor şi al
recentelor”, care trebuia pregătit annual de către executive şi prezentat spre
adoptare Adunării elective. Constituţiile care au urmat- cea din 1923 şi cea
din 1938- au reprodus întocmai textul Constituţiei de la 1866 în ceea ce
priveşte bugetul de stat.
14
Prin Constituţia din 1948 se prevedea că votarea “bugetului de stat, a

încheiarii exerciţiului bugetar, fixarea impozitelor şi modul lor de percepere
sunt în competenţa directă şi exclusivă a Marii Adunări Naţionale a
Republicii Populare Române”.
Schimbările majore petrecute în societatea românească în ultimii ani şi
mai ales imperativul trecerii la o reală economie de piaţă au determinat
impunerea unei concepţii noi în materie bugetară, concepţie care îşi află
izvorul formal în Constituţia României din 1991 şi într-o serie de legi-cadru
privind finanţele publice: Legea nr.10/1991, abrogată şi înlocuită de Legea
nr.72/1996, care, la rândul ei, a fost abrogată şi înlocuită, încapând cu 1
ianuarie 2003, de Legea nr.500/2002. Renunţându-se la formula bugetului
unic impusă de planul unic naţional, instrument al centralismului economic,
s-a introdus o noţiune nouă- aceea de buget public naţional, cuprinzând trei
bugete distincte, aprobate şi executate în condiţii de deplină autonomie:
bugetul de stat, bugetele locale şi bugetul asigurărilor sociale de stat. În
strânsă legătură cu elaborarea, aprobarea şi executarea acestor trei forme ale
activităţii bugetare, prin Legea finanţelor publice nr.500/2002, sunt stabilite
competenţe precise pentru Parlament, Guvern, Ministerul Finanţelor Publice,
autorităţile locale autonome, etc.
b)Definiţia bugetului public naţional(sistem bugetar)

Dintre toate definiţiile şi caracterizările bugetului de stat exprimate în
doctrina economică şi juridică financiară a rămas preferată până în zilele de
azi cea consacrată în legea franceză a contabilităţii publice, conform căreia
bugetul statului este un act de stabilire şi autorizare a veniturilor şi
cheltuielilor anuale ale statului.
În literatura noastră juridică de specialitate, bugetul public naţional sau
sistemul bugetar, a fost definit ca fiind planul financiar al statului prin care
sunt prevăzute veniturile şi cheltuielile pentru o perioadă determinată de
timp. Pe cale de consecinţă, bugetul nu este un act care emană de la un organ
al autorităţii de stat, ci este un ansamblu coerent de indicatori de plan în care
sunt înscrise veniturile şi cheltuielile statului pentru o perioadă de timp
viitoare, de regulă, de un an.
Legea nr.500/2002 a introdus o nouă formulă -sistem bugetar- care
înlocuieşte sintagma de “buget public naţional”, dar care are în conţinutul ei
aceeaşi structură- totalitatea bugetelor care se înfăptuiesc într-un an
financiar.
De aceea, actualmente, definiţia legală a noţiunii de buget se găseşte în
art.2 pct.6 din Legea nr.500/2002, care statuează că aceasta desemnează
“documentul prin care sunt prevăzute şi aprobate în fiecare an veniturile şi
15
cheltuielile sau, după caz, numai cheltuielile, în funcţie de sistemul de

finanţe a instituţiilor publice”. Totodată la punctul 7 al aceluiaşi articol este
definită noţiunea de buget general consolidat, care desemnează “ansamblul
bugetelor, componente ale sistemului bugetar, agregate şi consolidate
pentru a forma un întreg”.
c)Natura juridică a bugetului de stat

Cu privire la natura juridică a bugetului de stat, de-a lungul timpului s-
au formulat o serie de teorii, iar cele mai commentate în doctrină fiind cele
care susţin fie că bugetul statului este act-condiţiune de natură
administrativă, fie că acesta este întotdeauna o lege, fie că bugetul statului
este şi lege şi act administrativ.
a) Teoria bugetului de stat act-condiţiune de natură administrativă a
fost exprimată şi susţinută pornind de la faptul că în statele cu o organizare
financiară modernă, prin bugetul anual se condiţionează atât veniturile, cât şi
cheltuielile statului, sub aspecte parţial diferite, însă comune actelor
administrative de acest fel.
b) Teoria naturii juridice de lege a bugetului statului se sprijină pe
ideea că legea este orice decizie emanată de la puterea legiuitoare, iar în
împrejurarea în care bugetul statului este o decizie a legislatorului, el este o
lege propriu-zisă.
c) Teoria conform căreia bugetul statului are natură juridică atât de
lege, cât şi de act administrativ concluzionează că bugetul statului este lege
în părţile lui creatoare de acte individuale şi concrete. Dintre cele două părţi
componente ale bugetului de stat, partea de venituri se consideră că
reprezintă o adevărată lege materială, fiind creatoare de dispoziţii generale în
toate statele în care se aplică principiul anualităţii veniturilor bugetare
deoarece în fiecare an, prin dispoziţii imperative, perceperea impozitelor şi
taxelor ca şi când ar fi reglementate din acel moment, fiind cert că actele
prin care se creează obligaţii de plată a impozitelor şi taxelor sunt acte
legislative(legi- in lato sensu).
În ceea ce ne priveşte, pornind de la prevederile art.2 pct.31 din Legea
nr.500/2002, putem conchide că bugetul statului aprobat anual printr-o lege,
dobândeşte natura juridică de act juridic legislativ al cărui cuprins este
determinat de necesitatea stabilirii şi autorizării veniturilor şi cheltuielilor
bugetare anuale.
Relativ la natura juridică a legii bugetare, dat fiind faptul că în
Constituţie, art.137 şi 138 nu prevăd că legea bugetară ar fi o lege organică,
ştiut că legile organice pot fi adoptate numai în domeniile prevăzute
16
expressis verbis în legea fundamentală, apreciem că legea bugetară anuală

îmbracă forma legii ordinare.
d)Dreptul bugetar şi aplicarea acestuia

Dreptul bugetar, aşa cum rezultă din denumirea sa, este ansamblul
normelor juridice care reglementează cuprinsul bugetului de stat,
procedura elaborării, aprobării, executării şi încheiarii fiecărui buget
anual. Având un obiect de reglementare delimitat de cuprinsul şi procedura
bugetară, dreptul bugetar nu se suprapune reglementărilor referitoare la
impozite şi taxe, care sunt venituri bugetare şi nici acelora privind
împrumuturile de stat, deoarece reglementăriile sale se află în interconexiune
cu acestea, executarea bugetului anual al statului presupune perceperea
taxelor şi impozitelor, dar, în anumite cazuri şi împrumuturi de stat pentru
completarea veniturilor realizate din impozite şi taxe.
Principalele norme ale dreptului nostru bugetar se află înscrise în
Constituţie şi în Legea finanţelor publice nr.500/2002, având o aplicabilitate
nelimitată din punct de vedere temporal. Potrivit acestor dispoziţii normative
se elaborează şi se aprobă anual fiecare dintre cele trei bugete componente
ale bugetului public naţional(bugetul de stat, bugetele locale şi bugetul
asigurărilor sociale de stat) şi se procedează la executarea şi încheierea
acestor bugete, cu un cuprins de venituri şi cheltuieli stabilit în principal de
legea finanţelor publice.
Aplicarea dreptului bugetar şi, implicit, procedura elaborării, aprobării,
executării şi încheierii bugetului de stat sunt guvernate de anumite principii
generale şi anume: principiul anualităţii, principiul unităţii, principiul
universalităţii şi principiul echilibrării bugetului de stat.
Pe lângă aceste principii generale ale dreptului bugetar, în teoria
finanţelor publice sau mai exprimat şi alte principii, cum sunt: publicitatea
cuprinsului fiecărui buget anual de stat, specializarea bugetară şi realitatea
bugetară.
Principiile generale ale dreptului bugetar:
1. Principiul anualităţii bugetului-este înscris în dispoziţiile art.11 din
Legea finanţelor publice, potrivit cărora, ”Veniturile şi cheltuielile bugetare
sunt aprobate prin lege pe o perioadă de un an, care corespunde
exerciţiului bugetar. Toate operaţiunile de încasări şi plăţi efectuate în
cursul unui an bugetar în contul unui buget aparţin exerciţiului
corespunzător de execuţie a bugetului respectiv”. Aceasta presupune
elaborarea bugetului de stat pentru o perioadă limitată la un an. Anualitatea
este atât un principiu al tehnicii financiare, cât şi al procedurii parlamentare
bugetare.
17
Art.2 pct.26 din Legea nr.500/2002, mai consacră acest principiu şi

în noţiunea de ”exerciţiu bugetar”. Potrivit acestor dispoziţii, exerciţiul
bugetar este ”perioada egală cu anul bugetar pentru care se elaborează, se
aprobă, se execută şi se raportează bugetul”.
2. Principiul unităţii bugetului- este reglementat în art.10 din Legea
nr.500/2002. Potrivit acestui text, se statuează faptul că anual trebuie
elaborat un buget de stat unic(bugetul public naţional) în care să fie înscrise
toate veniturile şi toate cheltuielile publice ale statului. Potrivit acestor
cerinţe, bugetul reflectă din punct de vedere financiar, starea reală a situaţiei
financiare a ţării, iar sub aspect politic, prin controlul pe care îl exercită
asupra bugetului, parlamentul poate avea o vedere de ansamblu asupra
cheltuielilor publice ale statului.
Principiul unităţii bugetului se consideră consacrat prin însăşi legile
referitoare la contabilitatea ori finanţele publice întrucât dispoziţiile acestora
folosesc expresia de “buget” de stat sau ”bugetul statului”, conducând la
expresia că este vorba de un singur buget.
3. Principiul universalităţii bugetului de stat-reglementat în art.8 din
Legea finanţelor publice şi statuează că veniturile şi cheltuielile se includ în
buget în totalitate, în sume brute. Acesta este considerat un principiu de
aplicare a dreptului bugetar în strânsă corelaţie cu principiul unităţii
bugetului de stat. Această corelaţie, impune ca bugetul să cuprindă în
extenso toate veniturile şi toate cheltuielile statului din fiecare exerciţiu
bugetar. În vederea aplicării principiului universalităţii bugetului de stat,
doctrina a subliniat faptul că au fost concepute două reguli de bază: prima
este aceea a necompensării cheltuielilor cu venituri proprii, iar cea de-a doua
impune neafectarea unor venituri pentru cheltuielile necesare întreţinerii
unor instituţii sau pentru desfăşurarea unor activităţi care se finanţează de la
bugetul de stat.
4. Principiul echilibrării bugetului de stat este considerat drept un
principiu clasic al dreptului bugetar, care impune realizarea unei echivalenţe
cantitative a tuturor veniturilor şi cheltuielilor, cu preconizarea unui
excedent simbolic al veniturilor faţă de cheltuieli. Realizarea unui echilibru
între veniturile şi cheltuielile bugetare învederează existenţa unui echilibru la
nivel macroeconomic şi o orientare corectă a activităţii financiare a statului.
Aşa cum am amintit anterior, pe lângă aceste principii generale,
teoria finanţelor publice a exprimat încă trei principii.
1. Principiul publicităţii bugetare- reglementat în art.9 din Legea
nr.500/2002 este afirmat prin prisma necesităţii de informare internă şi
internaţională şi stipulează că sistemul bugetar este deschis şi transparent,
acestea realizându-se prin:
18
a) dezbaterea publică a proiectelor de buget, cu prilejul aprobării

acestora;
b) dezbaterea publică a conturilor generale anuale de execuţie a
bugetelor, cu prilejul aprobării acestora;
c) publicarea în Monitorul Oficial al României, Partea I, a actelor
normative de aprobare a bugetelor şi conturilor anuale de execuţie a
acestora;
d) mijloace de informare în masă, pentru difuzarea informaţiilor
asupra conţinutului bugetului, exceptând informaţiile şi documentele
nepublicate, prevăzute de lege.
2. Principiul specializării bugetare- înscris în art.12 din Legea finaţelor
publice stabileşte înscrierea în bugetele anuale de stat a veniturilor bugetare
pe categorii stabilite raportat la specificul surselor şi a cheltuielilor pe
categorii ce exprimă concludent destinaţia lor reală.
3. Principiul realităţii bugetare- impune a fi avute în vedere cu ocazia
întocmirii proiectului de lege bugetară variantele cele mai apropiate de
realitate, în sensul prevederii unor cifre de venituri care se vor putea realiza
efectiv, respectiv a unor cheltuieli a căror acoperire se poate prevedea ca
posibilă în anul fiscal pentru care se stabilesc.
e)Elementele bugetului public naţional

În România, stat unitar declarat prin Constituţia din 8 decembrie 1991,
bugetul public naţional, conform prevederilor legale în vigoare, se compune
din următoarele elemente:
-bugetul statului;
-bugetele locale ale unităţilor administrativ-teritoriale, care beneficiază de
personalitate juridică. Conform împărţirii administrativ-teritoriale, în statul
nostru fiecare comună, oraş, municipiu, sector al capitalei şi judeţ, respectiv
Municipiul Bucureşti întocmeşte un buget propriu, în condiţii de autonomie;
-bugetul asigurărilor sociale de stat, ca buget distinct în bugetul public
naţional.
f) Conţinutul bugetului public naţional

Doctrina apreciază că bugetul public naţional se compune, din punct de
vedere al conţinutului, din veniturile publice şi cheltuielile publice, potrivit
necesităţii de a decide şi de a coordona veniturile şi cheltuielile anuale.
1. Veniturile publice
Veniturile publice se realizează în raport de necesităţile repartiţiei
venitului naţional, de structura economiei naţionale, de gradul de dezvoltare
teritorială a ţării şi de nivelul de dezvoltare al forţelor de producţie.
19
Veniturile publice se impart în venituri ordinare sau curente şi venituri

extraordinare.
Veniturile curente sau ordinare ale bugetului de stat sunt reprezentate
în mod principal prin taxe şi impozite. Ele se încasează cu regularitate la
buget, constituind o sursă curentă a acestuia. Alături de impozite şi taxe, din
categoria veniturilor bugetare fac parte şi veniturile obţinute de la
întreprinderile şi domeniile statului.
Impozitele, la rândul lor, se impart în două mari categorii: impozite
directe şi impozite indirecte.
Deasemenea, veniturile de la proprietăţile statului reprezintă prelevări
cu character nefiscal, care se încasează în etapa repartiţiei primare a
venitului naţional. Aceste venituri sunt realizate de stat în virtutea dreptului
de proprietate pe care îl are asupra unor bunuri, ele reprezentând o pondere
redusă de circa 10%.
În concluzie, veniturile publice curente sau ordinare se clasifică în
venituri publice fiscale realizate din impozite şi taxe şi venituri nefiscale din
capitaluri şi diverse.
Veniturile publice extraordinare sunt acele venituri la care statul
apelează numai în cazuri excepţionale şi anume în acele situaţii când
mijloacele băneşti provenite din resursele curente nu pot acoperi integral
cheltuielile bugetare. Din categoria veniturilor bugetare extraordinare fac
parte: împrumuturile de stat(datoria publică), suplimentarea masei monetare
aflate în circulaţie(emisiunea monetară), emisiunea de titluri de
valoare(bonuri de tezaur sau obligaţiuni) şi vânzarea unei părţi din rezervele
de aur ale statului.
2. Cheltuielile publice
Cheltuielile publice, reprezintă modalităţile de repertizare şi utilizare a
fondurilor băneşti bugetare, în vederea satisfacerii trebuinţelor generale ale
societăţii prin intermediul funcţiilor statului. Cheltuielile sunt repartizate de
către bugetul de stat în funcţie de importanţa şi urgenţa lor, pentru
acoperirea nevoilor militare, întreţinerea aparatului de stat, plata datoriei
publice, acordarea de subvenţii, dezvoltarea sectorului economic de stat,
etc.
Repartizarea cheltuielilor bugetare pe aceste domenii se face, în fiecare
stat ţinându-se seama de nivelul de dezvoltare economică şi socială.
g)Clasificaţia bugetară a veniturilor şi cheltuielilor

Clasificaţia bugetară constă în gruparea, numerotarea şi denumirea
legală a veniturilor şi cheltuielilor statului, care este obligatorie pentru
cuprinsul acestui buget şi pentru evidenţa contabilă bugetară de stat.
20
Clasificaţia bugetară este instituită şi reglementată prin dispoziţiile Legii

nr.500/2002 privind finanţele publice, care în art.2 pct.9 stabileşte că prin
clasificaţie bugetară se înţelege “gruparea veniturilor şi cheltuielilor
bugetare într-o ordine obligatorie şi după criterii unitare”.
În reglementarea actuală, conform art.29 din precizata lege, veniturile
şi cheltuielile se grupează în buget pe baza clasificaţiei bugetare. Veniturile
sunt strcuturate pe capitole şi subcapitole, iar cheltuielile pe părţi, capitole,
subcapitole, titluri, articole, precum şi alineate, după caz.
Clasificaţia veniturilor bugetare cuprinde toate veniturile grupate în
capitole şi subcapitole de venituri curente şi venituri de capital, de venituri
fiscale(impozite directe, impozite indirecte), nefiscale şi diverse, din
dividende la capitalul social al statului din societăţile comerciale, etc.
Clasificaţia cheltuielilor bugetare este mai complexă, cuprinzând pe de
o parte clasificaţia funcţională, în care sunt enumerate părţile, capitolele şi
subcapitolele de cheltuieli bugetare, iar pe de ată parte, clasificaţia
economică, care constă în numerotarea şi întitularea speciilor şi
subcapitolelor de cheltuieli limitativ admise şi finanţate de bugetul statului.
Clasificaţia funcţională, presupune in concreto, împărţirea pe părţi în
funcţie de categoriile principale de cheltuieli. De exemplu, clasa I- cheltuieli
socio- culturale; clasa a IV-a cheltuieli privind apărarea naţională, care se
impart pe capitole(clasa I: capitolul I cheltuieli pentru învăţământ având
simbolul 51 sunt împărţite pe subcapitole pentru diferite grade de
învăţământ: preşcolar- 51.01; primar şi gimnazial- 51.02, etc.).
Clasificaţia economică precizează speciile şi subspeciile de cheltuieli
şi cuprinde, articole- cheltuieli pentru salarii(simbol 01), pentru deplasări,
detaşări şi transferări(simbol 05), pentru cărţi şi publicaţii(simbol 15).
Teste de autoevaluare
1. Bugetul public naţional cunoscut ca şi sistemul bugetar al unui
stat este un:
a) plan financiar al statului;
b) act care produce efecte juridice;
c) plan privind obligaţiile de plată a contribuabililor.
2. Dreptul bugetar este ansamblul normelor juridice care
reglementează:
a) procedura elaborării, aprobării, executării şi încheierii fiecărui
buget anual;
b) procedura aprobării bugetului de stat, a bugetelor locale şi a
bugetelor asigurărilor sociale de stat;
21
c) stabilirea veniturilor şi cheltuielilor bugetare obţinute din

impozite, taxe sau împrumuturi de stat.
3. Veniturile curente sau ordinare ale statului se clasifică în:

a) venituri publice fiscale şi venituri nefiscale;
b) venituri financiare şi venituri speciale;
c) venituri publice şi venituri private.
22
Curs III
Dreptul financiar
1.Procedura bugetară
A)Atribuţii şi responsabilităţi în procesul bugetar
Procesul bugetar- procedura bugetară- o putem defini ca fiind
ansamblul actelor şi operaţiunilor care se îndeplinesc în legătură cu
realizarea proiectului de buget, aprobarea, executarea, încheiarea şi
aprobarea contului general de execuţie bugetară, precum şi controlul
execuţiei bugetare.
Bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele fondurilor
speciale, bugetele instituţiilor publice autonome, bugetele creditelor externe
contractate sau garantate de stat, bugetele fondurilor externe nerambursabile,
bugetul trezoreriei statului şi bugetele instituţiilor publice sunt aprobate prin
proceduri speciale după cum urmează:
a) bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele
fondurilor speciale, bugetele creditelor externe contractate sau garantate de
stat şi de bugetele fondurilor externe nerambursabile, se aprobă prin lege;
b) bugetele instituţiilor publice autonome, se aprobă de către organele
abilitate în acest scop prin legi speciale;
c) bugetele instituţiilor publice finanţate parţial din bugetele prevăzute la
lit.a), se aprobă prin lege, ca anexe la bugetele ordonatorilor principali de
credite;
d) bugetele instituţiilor publice finanţate integral din bugetele prevăzute
la lit.a), se aprobă de către ordonatorul de credite ierarhic superior al
acestora;
e) bugetele instituţiilor publice care se finanţează integral din venituri
proprii, se aprobă de către organul de conducere al instituţiei publice şi cu
acordul ordonatorului de credite ierarhic superior;
f) bugetul trezoreriei statului, se aprobă prin hotărâre a guvernului;
În cadrul acestor proceduri rolul Parlamentului constă în a adopta
legile bugetare anuale şi legile de rectificare, elaborate de Guvern în
contextul strategiei macroeconomice asumate de acesta. În cazul în care
legile bugetare anuale, depuse în termen legal, nu au fost adoptate de către
Parlament până cel târziu la data de 15 decembrie a anului anterior anului la
care se referă proiectul de buget, Guvernul va solicita Parlamentului
aplicarea procedurii de urgenţă. În timpul dezbaterilor nu pot fi aprobate
amendamente la legile bugetare anuale, care determină majorarea nivelului
deficitului bugetar. De asemenea, Parlamentul adoptă legile contului general
anual de execuţie pentru toate bugetele.
23
Rolul Guvernului, este acela de a asigura realizarea politica fiscal-

bugetară, care ia în considerare perspectivele economice şi priorităţile
politice cuprinse în Programul de guvernare acceptat de Parlament, context
în care Guvernul asigură:
- elaborarea raportului privind situaţia macroeconomică pentru anul
bugetar respectiv şi proiecţia acesteia în următorii 3 ani;
- elaborarea proiectelor legilor bugetare anuale şi transmiterea acestora
spre adoptare Parlamentului, în cadrul termenului limită prevăzut de Legea
nr. 500/2002;
- exercitarea conducerii generale a activităţii executive în domeniul
finanţelor publice, scop în care examinează periodic execuţia bugetară şi
stabileşte măsuri pentru menţinerea sau îmbunătăţirea echilibrului bugetar,
după caz;
- supunerea spre adoptare Parlamentului a proiectelor legilor de rectificare
şi a contului general anual de execuţie;
- utilizarea fondului de rezervă bugetară şi a fondului de intervenţie la
dispoziţia sa, pe bază de hotărâri;
Ministerul Finanţelor Publice are, în principal atribuţia de a coordona
acţiunile care sunt în responsabilitatea Guvernului cu privire la sistemul
bugetar, şi anume pregătirea proiectelor legilor bugetare anuale, ale legilor
de rectificare, ale legilor privind aprobarea contului general anual de
execuţie precum şi de a dispune măsurile necesare pentru aplicarea politicii
fiscale bugetare. De asemenea, Ministerul Finanţelor Publice are atribuţii în
a emite norme metodologice privind elaborarea bugetelor şi forma de
prezentare a acestora precum şi norme metodologice, precizări, instrucţiuni
prin care se stabilesc practicile şi procedurile pentru încasarea veniturilor,
angajarea, lichidarea, ordonanţarea şi plata cheltuielilor, controlul cheltuirii
acestora, încheierea exerciţiului bugetar anual, contabilizarea şi raportarea.
Un rol deosebit de important revine Ministerului Finanţelor Publice în
activitatea de solicitare a rapoartelor şi informaţiilor oricăror instatuţii care
gestionează fonduri publice, în aprobarea clasificaţiilor bugetare, precum şi
modificările acestora.
Totodată, Ministerul Finanţelor Publice analizează propunerile de
buget în etapele de elaborare a bugetelor, furnizează Parlamentului, la
cererea acestuia, cu sprijinul ordonatorilor principali de credite, documentele
care au stat la baza fundamentării proiectelor legii bugetare anuale, asigură
monitorizarea execuţiei bugetare. În cazul în care se constată abateri ale
veniturilor şi cheltuielilor de la nivelurile autorizate, M.F.P. va propune
Guvernului măsuri pentru reglementarea situaţiei şi avizează, în fază de
proiect, acordurile, memorandumurile, protocoalele sau alte asemenea
24
înţelegeri încheiate cu partenerii externi, precum şi proiectele de acte

normative, care conţin implicaţii financiare.
Legat de această activitate, trebuie să reţinem că M.F.P. îi revine
sarcina de a stabili conţinutul, forma de prezentare şi structura programelor
elaborate de ordonatorii principali de credite, de a bloca sau reduce utilizarea
unor credite bugetare constatate ca fiind fărătemei legal sau fără justificare
în bugetele ordonatorilor de credite, precum şi de a dispune măsurile
necesare pentru administrarea şi urmărirea modului de utilizare a fondurilor
publice destinate cofinanţării în bani, rezultate din contribuţia financiară
externă acordată Guvernului României.
Colaborarea cu B.N.R la elaborarea balanţei de plăţi externe, a balanţei
creanţelor şi angajamentelor externe, a reglementărilor în domeniul monetar
şi valutar, reprezintă o altă dimensiune a activităţii M.F.P.
B)Ordonatorii de credite
Ordonatorii principali de credite sunt miniştri, conducătorii celorlalte
organe de specialitate ale administraţiei publice centrale, conducătorii altor
autorităţi publice şi conducătorii instituţiilor publice autonome. Aceştia pot
delega această calitate înlocuitorilor de drept, secretarilor generali sau altor
personae împuternicite în acest scop, urmând ca prin actul de delegare
ordonatorii principali de credite să precizeze limitele şi condiţiile delegării.
În cazurile prevăzute de legi speciale ordonatorii principali de credite sunt
secretarii generali sau persoanele desemnate prin aceste legi.
Conducătorii instituţiilor publice cu personalitate juridică din
subordinea ordonatorilor principali de credite sunt ordonatori secundari sau
terţiari de credite, după caz.
Ordonatorii principali de credite repartizează creditele bugetare
aprobate, pentru bugetul propriu şi pentru bugetele instituţiilor publice
ierarhic inferioare, ai căror conducători sunt ordonatori secundari sau terţiari
de credite, după caz, în raport cu sarcinile acestora, potrivit legii.
Ordonatorii secundari de credite repartizează creditele bugetare
aprobate, pentru bugetul propriu şi pentru bugetele instituţiilor publice
subordinate, ai căror conducători sunt ordonatori terţiari de credite, în raport
cu sarcinile acestora, potrivit legii. Ordonatorii terţiari de credite utilizează
creditele bugetare ce le-au fost repartizate numai pentru realizarea sarcinilor
instituţiilor pe care le conduc, potrivit prevederilor din bugetele aprobate şi
în condiţiile stabilite prin dispoziţiile legale(art.22 din Legea nr.500/2002).
Ordonatorii de credite au obligaţia de a angaja şi de a utiliza creditele
bugetare numai în limita prevederilor şi destinaţiilor aprobate, pentru
cheltuieli strict legate de activitatea instituţiilor publice respective şi cu
25
respectarea dispoziţiilor legale. Aceştia răspund, potrivit legii, de angajarea,

lichidarea şi ordonanţarea cheltuielilor în limita creditelor bugetare
repartizate şi aprobate potrivit legii, de realizarea veniturilor, de angajarea şi
utilizarea creditelor bugetare pe baza bunei gestiuni financiare, şi de
integritatea bunurilor încredinţate instituţiei pe care o conduc.
C)Proceduri privind elaborarea bugetelor

Proiectele legilor bugetare anuale şi ale bugetelor se elaborează de
către Guvern, prin M.F.P., pe baza (art.28 din Legea nr.500/2002)
prognozelor indicatorilor macroeconomici şi sociali pentru anul bugetar
pentru care se elaborează proiectul de buget, precum şi pentru următorii 3
ani, a politicilor fiscale şi bugetare, a prevederilor memorandumurilor de
finanţare, ale memorandumurilor de înţelegere sau a altor acorduri
internaţionale cu organisme şi instituţii financiare internaţionale, semnate
şi/sau ratificate, a politicilor şi strategiilor sectoriale, a priorităţilor stabilite
în formularea propunerilor de buget, prezentate de ordonatorii principali de
credite.
Un rol deosebit de important la elaborarea proiectelor legilor bugetare
anuale şi ale bugetelor îl au propunerile de cheltuieli detaliate ale
ordonatorilor principali de credite, programele întocmite de către aceştia în
scopul finanţării unor acţiuni sau ansamblu de acţiuni, cărora le sunt
associate obiective precise de indicatori de rezultate şi de eficienţă.
Programele sunt însoţite de estimarea anuală a performanţelor fiecărui
program, care trebuie să precizeze:
-acţiunile;
- costurile asociate;
- obiectivele urmărite;
- rezultatele obţinute şi estimate pentru anii următori, măsurate prin
indicatori precişi, a căror alegere este justificată;
Propunerile de sume defalcate din unele venituri ale bugetului de stat,
precum şi de transferuri consolidabile pentru autorităţile administraţiei
publice locale, şi posibilităţilor de finanţare a deficitului bugetar, sunt
elemente determinante în activitatea de elaborare a proiectelor legilor
bugetare şi ale bugetelor.
Veniturile şi cheltuielile se grupează în buget pe baza clasificaţiei
bugetare. Astfel veniturile sunt structurate pe capitole şi subcapitole, iar
cheltuielile pe părţi, capitole, subcapitole, titluri, articole, precum şi alienate,
după caz.
În bugetul de stat se includ fondul de rezervă bugetară şi fondul de
intervenţie la dispoziţia Guvernului.
26
Fondul de rezervă bugetară la dispoziţia Guvernului se repartizează

unor ordonator principali de credite ai bugetului de stat şi ai bugetelor locale,
pe bază de hotărâri ale guvernului, pentru finanţarea unor cheltuieli urgente
sau neprevăzute apărute în timpul exerciţiului bugetar. Alocarea de sume din
fondul de rezervă bugetară la dispoziţia guvernului, pentru bugetele locale,
se face prin majorarea sumelor defalcate din unele venituri ale bugetului de
stat sau a transferurilor de la bugetul de stat către bugetele locale pentru
investiţii finanţate parţial din împrumuturi externe, după caz.
Fondul de intervenţie la dispoziţia guvernului se repartizează unor
ordonatori principali de credite ai bugetului de stat şi ai bugetelor locale, pe
bază de hotărâri ale guvernului, pentru finanţarea unor acţiuni urgente în
vederea înlăturării efectelor unor calamităţi naturale şi sprijinirii persoanelor
fizice sinistrate. În cursul exerciţiului bugetar fondul de intervenţie la
dispoziţia guvernului poate fi majorat de govern din fondul de rezervă
bugetară la dispoziţia guvernului, în funcţie de necesităţile privind
asigurarea sumelor pentru înlăturarea efectelor calamităţilor naturale.
D)Calendarul bugetar
Rolul de bază privind stabilirea calendarul bugetar intern îi revine
M.F.P. Acesta va înainta guvernului, până la data de 1 mai, obiectivele
politicii fiscale şi bugetare pentru anul bugetar pentru care se elaborează
proiectul de buget şi următorii 3 ani, împreună cu limitele de cheltuieli
stabilite pe ordonatorii principali de credite, urmând ca acesta să le aprobe
până la data de 15 mai şi să informeze comisiile pentru buget, finanţe şi
bănci ale parlamentului asupra principalelor orientări ale politicii sale
macroeconomice4 şi ale finanţelor publice. Ministrul finanţelor publice va
transmite ordonatorilor principali de credite, până la data de 1 iunie a
fiecărui an, o scrisoare-cadru care va specifica contextual macroeconomic pe
baza căruia vor fi întocmite proiectele de buget, metodologiile de elaborare a
acestora, precum şi limitele de cheltuieli aprobate de govern. În cazul în care
schimbarea cadrului macroeconomic impune modificarea limitelor de
cheltuieli, acestea vor fi adaptate de către govern, la propunerea M.F.P.
Până la data de 15 iunie, M.F.P. comunică ordonatorilor principali de
credite limitele de cheltuieli, astfel redimensionate, în vederea definitivării
proiectelor de buget. Ordonatorii principali de credite au obligaţia ca până la
data de 15 iulie a fiecărui an să depună la M.F.P. propunerile pentru
proiectul de buget şi anexele la acesta, pentru anul bugetar următor, cu
încadrarea în limitele de cheltuieli, şi estimările pentru următorii 3 ani,
însoţite de documentaţii şi fundamentări detaliate.
4
Reprezintă ansamblul relaţiilor economice la nivelul ramurilor şi al ansamblului economiei naţionale.
27
Camera deputaţilor şi senatul, cu consultarea guvernului, îşi aprobă

bugetele proprii şi le înaintează guvernului în vederea includerii lor în
proiectul bugetului de stat. Autorităţile administraţiei publice locale au
aceeaşi obligaţie pentru propunerile de transferuri consolidate şi de sume
defalcate din unele venituri ale bugetului de stat. M.F.P. examinează
proiectele de buget şi poartă discuţii cu ordonatorii principali de credite
asupra acestora iar în caz de divergenţă soluţia finală va fi stabilită de
guvern. Proiectele de buget şi anexele la acesta, definitivate potrivit
prevederilor legale, se depun la M.F.P. până la data de 1 augist a fiecărui an.
M.F.P., pe baza proiectelor de buget ale ordonatorilor principali de
credite şi a bugetului propriu, întocmeşte proiectele legilor bugetare şi
proiectele bugetelor, pe care le depune la guvern până la data de 30
septembrie a fiecărui an. Proiectul legii bugetului de stat este însoţit de un
raport privind situaţia macroeconomică pentru anul bugetar pentru care se
elaborează proiectul de buget şi proiecţia acesteia în următorii 3 ani. Acest
raport va cuprinde un rezumat al politicilor macroeconomice în contextual
cărora au fost elaborate proiectele de buget, precum şi strategia în domeniul
investiţiilor publice.
După însuşirea de către guvern a proiectelor legilor bugetare şi de
buget acesta le supune spre adoptare parlamentului cel mai târziu până la
data de 15 octombrie a fiecărui an. Bugetele se aprobă de parlament pe
ansamblu, pe părţi, capitole, subcapitole, titluri, articole, precum şi alienate,
după caz, şi pe ordonatorii principali de credite, pentru anul bugetar, precum
şi creditele de angajament pentru acţiuni multianuale. Estimările pentru
următorii 3 ani reprezintă informaţii privind necesarul de finanţare pe termen
mediu şi nu vor face obiectul autorizării pentru anii bugetari respectiv.
Dacă legile bugetare nu au fost adoptate cu cel puţin 3 zile înainte de
expirarea exerciţiului bugetar, guvernul îndeplineşte sarcinile prevăzute în
bugetul anului precedent, limitele lunare de cheltuieli neputând depăşi de
regulă 1/12 din prevederile bugetelor anului precedent, cu excepţia cazurilor
deosebite, sau după caz, 1/12 din sumele propuse în proiectul de buget, în
situaţia în care acestea sunt mai mici decât cele din anul precedent.
Instituţiile publice şi acţiunile noi, aprobate în anul current, dar care încep cu
data de 1 ianuarie a anului bugetar următor, vor fi finanţate, până la
aprobarea legii bugetare, în limita de 1/12 din prevederile acestora cuprinse
în proiectul de buget.
Creditele bugetare aprobate pentru un ordonator principal de credite nu
pot fi virate şi utilizate pentru finaţarea altui ordonator principal de credite.
De asemenea, creditele bugetare aprobate la un capitol nu pot fi utilizate
pentru finanţarea altui capitol. Virările de credite bugetare între celelalte
28
subdiviziuni ale clasificaţiei bugetare, care nu contravin dispoziţiilor legii

bugetare anuale, sunt în competenţa fiecărui ordonator principal de credite,
pentru bugetul propriu şi bugetele instituţiilor subordinate, şi se pot efectua
în limita a 10% din prevederile capitolului bugetar la nivelul ordonatorului
principal de credite, care urmează a se suplimenta, cu cel puţin o lună înainte
de angajarea cheltuielilor.
E)Repartizarea pe trimestre a veniturilor şi cheltuielilor bugetare

Veniturile şi cheltuielile aprobate prin bugetul de stat, bugetul
asigurărilor sociale de stat, bugetele fondurilor speciale, bugetele creditelor
externe contractate sau garantate de stat, bugetele fondurilor externe
nerambursabile şi bugetele instituţiilor publice autonome se repartizează pe
trimester, în funcţie de termenele legale de încasare a veniturilor, de
termenele şi posibilităţile de asigurare a surselor de finanţare a deficitului
bugetar şi de perioada în care este necesară efectuarea cheltuielilor.
Repartizarea pe trimestre a veniturilor şi chetuielilor aprobate prin
bugetul de stat, se aprobă de către M.F.P.- pe capitole de cheltuieli şi în
cadrul acestora, pe titluri, la propunerea ordonatorilor principali de credite;-
pe capitole şi subcapitole la venituri şi pe capitole şi în cadrul acestora, pe
titluri de cheltuieli, pentru bugetul asigurărilor sociale de stat şi bugetele
fondurilor speciale, la propunerea ordonatorilor principali de credite.
Ordonatorii principali de credite, au atribuţii specifice în a aproba
repartizarea pe trimester a veniturilor şi cheltuielilor pentru celelalte
subdiviziuni ale clasificaţiei bugetare, pentru bugetele proprii şi pentru
bugetele ordonatorilor secundari de credite bugetare sau ale ordonatorilor
terţiari de credite, după caz.
În mod similar, ordonatorilor secundari de credite, le revin atribuţii în
aprobarea repartizării pe trimester a veniturilor şi cheltuielilor pentru
bugetele proprii şi pentru bugetele ordonatorilor terţiari de credite bugetare.
Creditele bugetare aprobate prin bugetul de stat, bugetul asigurărilor
sociale de stat şi bugetele fondurilor speciale, pot fi folosite, la cererea
ordonatorilor principali de credite, numai după deschiderea de credite,
repartizarea creditelor bugetare şi/sau alimentarea cu fonduri a conturilor
deschise pe seama acestora.
Deschiderea de credite pentru transferurile către bugetele locale, în
cadrul limitelor prevăzute în bugetul de stat, se efectuează de M.F.P. prin
direcţiile generale ale finanţelor publice, la cererea ordonatorilor principali
de credite ai bugetelor locale şi în funcţie de necesităţile execuţiei bugetare,
cu respectarea destinaţiei.
29
Ordonatorii principali de credite pot dispune retragerea creditelor

bugetare deschse şi neutilizate din conturile proprii sau ale instituţiilor
subordinate numai în cazuri justificate, cu avizul M.F.P., anterior datei de 25
a fiecărei luni.
F)Execuţia bugetară şi contul general anual de execuţie

În procesul execuţiei bugetare cheltuielile bugetare parcurg
următoarele faze: angajament, lichidare, ordonanţare, plată. Execuţia
bugetară se bazează pe principiul separării atribuţiilor persoanelor care au
calitatea de ordonator de credite de atribuţiile persoanelor care au calitatea
de contabil. Operaţiunile specifice angajării, lichidării şi ordonanţării
cheltuielilor sunt în competenţa ordonatorilor de credite şi se efectuează pe
baza avizelor compartimentelor de specialitate ale instituţiei publice.
Plata cheltuielilor este asigurată de şeful compartimentului financiar-
contabil în limita fondurilor disponibile. Instrumentele de plată trebuie să fie
însoţite de documente justificative şi trebuie să certifice exactitatea sumelor
de plată, recepţia bunurilor şi executarea serviciilor, conform angajamentelor
legale încheiate, urmând a fi semnate de contabil şi şeful compartimentului
financiar-contabil. Guvernul poate stabili prin hotărâre, la propunerea
ministrului finanţelor publice, acţiunile şi categoriile de cheltuieli pentru
care se pot efectua plăţi în avans de până la 30% din fondurile publice,
criteriile, procedurile şi limitele care se vor folosi în acest scop.
Ordonatorii principali de credite au obligaţia de a analiza lunar
necesitatea menţinerii unor credite bugetare pentru care, în temeiul unor
dispoziţii legale sau a altor cause, sarcinile au fost desfiinţate sau amânate, şi
de a propune M.F.P. anularea creditelor respective. Pentru ultima lună a
anului bugetar termenul limită pentru transmiterea propunerilor
ordonatorilor principali de credite, este 10 decembrie.
Pe baza situaţiilor financiare prezentate de ordonatorii principali de
credite, a conturilor privind execuţia de casă a bugetului de stat, bugetul
asigurărilor sociale de stat şi a bugetelor fondurilor speciale, prezentate de
organelle care, potrivit legii, au această sarcină, dar şi în urma verificării şi
analizării acestora, M.F.P. elaborează contul general annual de execuţie a
bugetului de stat şi respective, contul de execuţie a bugetului asigurărilor
sociale de stat, care au ca anexe conturile anuale de execuţie a bugetelor
fondurilor speciale şi bugetele ordonatorilor principali de credite, inclusive
anexele la acestea, pe care le prezintă guvernului.
Contul general anual de execuţie al bugetului de stat, bugetului
asigurărilor sociale de stat, precum şi conturile anuale de execuţie a
bugetelor fondurilor speciale se întocmesc în structura bugetelor aprobate şi
30
au ca anexe conturile anuale de execuţie a bugetelor ordonatorilor principali

de credite, inclusive anexele acestora.
Guvernul analizează şi prezintă spre adoptare parlamentului contul
general annual de execuţie a bugetului de stat, a bugetului asigurărilor
sociale de stat şi celelalte conturi anuale de execuţie, până la data de 1 iulie a
anului următor celui de execuţie. Contul general anual de execuţie a
bugetului de stat, a bugetului asigurărilor sociale de stat şi celelalte conturi
anuale de execuţie se aprobă prin lege după verificarea acestora de către
Curtea de Conturi.
M.F.P. întocmeşte anual şi contul general al datoriei publice a statului,
ce cuprinde conturile datoriilor publice interne şi externe directe a statului
şi situaţia garanţiilor guvernamentale pentru credite interne şi externe
primite de către alte persoane juridice. Contul general al datoriei publice a
statului va fi anexat la contul general de execuţie a bugetului de stat, care se
vor depune la parlament.
G)Execuţia de casă bugetară şi principii ale încheierii execuţiei bugetare

Execuţia de casă a bugetelor ce compun sistemul bugetar se realizează
prin trezoreria statului pe baza normelor metodologice emise de M.F.P., care
asigură încasarea veniturilor bugetare, efectuarea plăţilor dispuse de
persoanele autorizate ale instituţiilor publice, în limita creditelor bugetare şi
destinaţiilor aprobate potrivit dispoziţiilor legale.
De asemenea sunt asigurate condiţii pentru efectuarea operaţiunilor de
încasări şi plăţi privind datoria publică internă şi externă rezultată din
împrumuturi contractate direct sau garantate de stat, inclusiv a celor privind
rambursarea ratelor la scadenţă şi plata dobânzilor, comisioanelor şi a altor
costuri aferente precum şi efectuarea altor operaţiuni financiare în contul
autorităţilor publice centrale şi locale.
Prin trezoreria statului se pot efectua operaţiuni de păstrare a
disponibilităţilor reprezentând fonduri externe nerambursabile sau
contravaloarea în lei a acestora, primite pe bază de acorduri şi înţelegeri
guvernamentale dar şi de la organisme internaţionale.
Execuţia bugetară se încheie la data de 31 decembrie a fiecărui an.
Orice venit neîncasat şi orice cheltuială angajată, lichidată şi ordonanţată, în
cadrul prevederilor bugetare, şi neplătită până la data de 31 decembrie se vor
încasa sau se vor plăti, după caz, în contul bugetului pe anul următor.
Creditele bugetare neutilizate până la închiderea anului sunt anulate de drept.
Disponibilităţile din fondurile nerambursabile şi cele din fondurile publice
dstinate cofinanţării contribuţiei financiare a Comunităţii Europene , rămase
31
la finele exerciţiului bugetar în conturile structurilor de implementare, se

raportează în anul următor.
H)Finanţele instituţiilor publice

Finanţarea cheltuielilor curente şi de capital ale instituţiilor publice se
asigură astfel:
- integral din bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat,
bugetele fondurilor speciale, după caz;
- din venituri proprii şi subvenţii acordate de la bugetul de stat, bugetul
asigurărilor sociale de stat, bugetele fondurilor speciale, după caz;
- integral, din veniturile proprii.
Instituţiile publice finanţate integral de la bugetul de stat, bugetul
asigurărilor sociale de stat, bugetele fondurilor speciale, după caz, varsă
integral veniturile realizate la bugetul din care sunt finanţate.
Instituţiile publice pot folosi, pentru desfăşurarea activităţii lor, bunuri
materiale şi fonduri băneşti primate de la persoanele juridice sau fizice, sub
formă de donaţii şi sponsorizării, cu respectarea dispoziţiilor legale.
Instituţiile publice, indiferent de sistemul de finanţare şi de
subordonare, inclusiv activităţile de pe lângă unele instituţii publice,
finanţate integral din venituri proprii, efectuează operaţiunile de încasări şi
plăţi prin unităţile teritoriale ale trezoreriei statului în a căror rază îşi au
sediul şi la care au deschise conturile de venituri, cheltuieli şi disponibilităţi.
De reţinut faptul că, insituţiilor publice le este interzis de a efectua
operaţiunile precizate mai sus prin băncile comerciale.
Teste de autoevaluare:
1. Procesul bugetar sau procedura bugetară, reprezintă:
a) un ansamblu de acte şi operaţiuni;
b) o procedură jurisdicţională în materie financiar-fiscal;
c) un ansamblu de norme şi proceduri.
2. Veniturile şi cheltuielile sunt grupate în buget pe:
a) baza bugetului public;
b) baza clasificaţiei bugetare;
c) baza impozitelor şi taxelor accumulate.
3. Instituţiile publice efectuează operaţiunile de încasări şi plăţi prin:
a) băncile comerciale în raza cărora funcţionează;
b) unităţile teritoriale ale trezoreriei statului în a căror rază îşi au
sediul;
c) la orice unitate bancară sau de trezorerie din ţară.
Curs IV
Dreptul financiar
32
1. Procedura bugetară locală

a)Veniturile şi cheltuielile bugetare.Principii şi reguli bugetare
Veniturile şi cheltuielile bugetelor precum şi celelalte venituri şi
cheltuieli evidenţiate în afara bugetului local, cumulate la nivelul unităţilor
administrativ-teritoriale, alcătuiesc bugetul general al unităţilor
administrativ-teritoriale.
Veniturile bugetare locale se constituie din:
a) venituri proprii, formate din: impozite, taxe, contribuţii, etc;
b) sume defalcate din unele venituri ale bugetului de stat;
c) subvenţii primite de la bugetul de stat şi de la alte bugete;
d) donaţii şi sponsorizări.
În contextul actual, fundamentarea şi aprobarea cheltuielilor bugetelor
locale se efectuează în strictă corelare cu posibilităţile reale de încasare a
veniturilor bugetelor locale.
Această activitate are la bază câteva principii fundamentale şi anume:
1. Principiul universalităţii, stabileşte că veniturile şi cheltuielile se
includ în buget în totalitate, în sume brute;
2. Principiul transparenţei şi publicităţii, evocă faptul că procesul
bugetar este deschis şi transparent, acesta realizându-se prin:
- publicarea în presa locală, sau prin orice alt mijloc de publicitate a
proiectului de buget local şi a contului anual de execuţie a acestuia;
- dezbaterea publică a proiectului de buget local, cu prilejul aprobării
acestuia;
- prezentarea contului anual de execuţie a bugetului local în şedinţă
publică.
3. Principiul unităţii şi al unităţii monetare, impune ca veniturile şi
cheluielile bugetare să fie înscrise într-un singur document, pentru a se
asigura utilizarea eficientă şi monitorizarea fondurilor publice locale.
4. Potrivit principiului specializării bugetare şi al echilibrului, veniturile
şi cheltuielile bugetare se înscriu şi se aprobă în buget pe surse de
provenienţă şi, respectiv pe categorii de cheltuieli, grupate după natura lor
economică şi destinaţia acestora, iar cheltuielile unui buget se acoperă
integral din veniturile bugetului respectiv.
5. Principiul solidarităţii este consacrat prin politicile bugetare locale
care realizează ajutorarea unităţilor administrativ-teritoriale, precum şi a
persoanelor fizice aflate în situaţie de extremă dificultate, prin alocarea de
sume din fondul de rezervă bugetară constituit în bugetul local.
6. Principiul autonomiei locale financiare, alocă unităţilor administrativ-
teritoriale dreptul la resurse financiare suficiente, pe care autorităţile
administraţiei publice locale le pot utiliza în exercitarea atribuţiilor lor, pe
33
baza şi în limitele prevăzute de lege(pot stabili nivelul impozitelor şi taxelor

locale, în condiţiile legii).
7. Principiul proporţionalităţii şi al consultării, stabileşte că resursele
financiare ale unităţilor administrativ-teritoriale trebuie să fie proporţionale
cu responsabilităţile autorităţilor administraţiei publice locale stabilite prin
lege.
Bugetele locale şi celelalte bugete se aprobă astfel:
a) bugetele locale, bugetele împrumuturilor externe şi interne şi bugetele
fondurilor externe nerambursabile, de către consiliile locale ale comunelor,
oraşelor, municipiilor, sectoarelor, judeţelor şi de Consiliul General al
Municipiului Bucureşti, după caz;
b) bugetele instituţiilor publice, de către consiliile proprii, în funcţie de
subordonarea acestora.
Pe parcursul exerciţiului bugetar, autorităţile deliberative pot aproba
rectificarea bugetelor în termen de 30 de zile de la data intrării în vigoare a
legii de rectificare a bugetului de stat, precum şi ca urmare a unor propuneri
fundamentate ale ordonatorilor principali de credite.
b)Competenţele şi responsabilităţile autorităţilor administraţiei publice

locale. Ordonatorii de credite ai bugetelor locale
Autorităţile administraţiei publice locale le revin competenţe şi
responsabilităţi în ceea ce priveşte finanţele publice, în sensul elaborării şi
aprobării bugetelor locale, în condiţii de echilibru bugetar, la termenele şi
potrivit prevederilor legale, la stabilirea, constatarea, controlul, urmărirea şi
încasarea impozitelor şi taxelor locale, precum şi a oricăror alte venituri ale
unităţilor administrativ-teritoriale, prin compartimente de specialitate.
Competenţele autorităţilor administraţiei publice locale sunt:
- urmărirea şi raportarea execuţiei bugetare locale;
- rectificarea urmăririi şi raportării exerciţiului bugetar, pe parcursul anului
bugetar;
- stabilirea şi urmărirea modului de prestare a activităţilor din domeniul
serviciilor publice de interes local.
Responsabilităţile autorităţilor administraţiei publice locale sunt:
- administrarea eficientă a bunurilor din proprietatea publică şi privată a
unităţilor administrativ-teritoriale;
- contractarea directă de împrumuturi interne şi externe, pe termen scurt,
mediu şi lung;
- urmărirea achitării la scadenţă a obligaţiilor de plată rezultate din
împrumuturile contractate.
34
Ordonatorii de credite sunt de trei categorii: ordonatori principali,

secundari şi terţiari.
Ordonatorii principali de credite ai bugetelor locale sunt primarii
unităţilor administrativ-teritoriale, primarul general al municipiului
Bucureşti, primarii sectoarelor municipiului Bucureşti şi preşedinţii
consiliilor judeţene. Ordonatorii principali pot delega această calitate
înlocuitorilor de drept sau altor persoane împuternicite în acest scop.
Conducătorii instituţiilor publice cu personalitate juridică, cărora li se
alocă fonduri din bugetele prevăzute în dispoziţiile Legii nr.273/2006
privind finanţele publice locale, sunt ordonatori secundari, sau terţiari de
credite, după caz.
Ordonatorii principali de credite analizează modul de utilizare a
creditelor bugetare aprobate prin bugetele locale şi prin bugetele instituţiilor
publice, ai căror conducători sunt ordonatori secundari sau terţiari de credite
şi aprobă efectuarea cheltuielilor din bugetele proprii, cu respectarea
dispoziţiilor legale.
Ordonatorii secundari de credite repartizează creditele bugetare
aprobate, pentru bugetul propriu şi pentru bugetele instituţiilor publice ai
căror conducători sunt ordonatori terţiari de credite, şi aprobă efectuarea
cheltuielilor din bugetele proprii, cu respectarea dispoziţiilor legale.
Ordonatorii terţiari de credite utilizează creditele bugetare ce le-au fost
repartizate numai pentru realizarea sarcinilor unităţilor pe care le conduc,
potrivit prevederilor din bugetele aprobate şi în condiţiile stabilite prin
dispoziţiile legale.
c)Procedura elaborării bugetelor

Proiectele bugetelor se elaborează de către ordonatorii principali de
credite, avându-se în vedere:
- prognozele principalilor indicatori macroeconomici şi sociali pentru anul
bugetar pentru care se elaborează proiectul de buget, precum şi pentru
următorii 3 ani, elaborate de organele abilitate ;
- politicile fiscale şi bugetare, naţionale şi locale ;
- prevederile acordurilor de împrumuturi interne sau externe încheiate, etc ;
- politicile şi strategiile sectoriale şi locale ;
- propunerile de cheltuieli detaliate ale ordonatorilor de credite din
subordine ;
- programele întocmite de către ordonatorii principali de credite în scopul
finanţării unor acţiuni sau ansamblul de acţiuni ;
35
- programele de dezvoltare economico-socială în perspectivă ale unităţii

administrativ-teritoriale, în concordanţă cu politicile de dezvoltare la nivel
naţional, regional, judeţean, zonal sau local.
d)Cuprinsul şi structura bugetelor

Veniturile şi cheltuielile se grupează în buget pe baza clasificaţiei
bugetare aprobate de Ministerul Finanţelor Publice. Veniturile sunt
structurate pe capitole şi subcapitole, iar cheltuielile pe părţi, capitole,
subcapitole, titluri, articole, precum şi alienate şi paragrafe, după caz.
Cheltuielile prevăzute în capitole şi articole au destinaţie precisă şi limitată,
iar numărul de salariaţi aprobat fiecărei instituţii publice nu poate fi depăşit.
Cheltuielile de capital se cuprind la fiecare capitol bugetar, în
conformitate cu creditele de angajament şi cu duratele de realizare a
investiţiilor.
Secţiunile de funcţionare şi secţiunile de dezvoltare se utilizează pentru
fundamentarea bugetelor locale şi se aprobă ca anexe la acestea, respectiv :
a) secţiunea de funcţionare cuprinde cheltuielile curente pentru realizarea
atribuţiilor şi competenţelor stabilite prin lege, specifice fiecărei unităţi
administrativ-teritoriale ;
b) secţiunea de dezvoltare cuprinde cheltuielile de capital.
Cheltuielile curente sunt obligatorii şi se referă la cheltuielile de
personal, cheltuielile materiale şi cu prestarea serviciilor, subvenţiilor şi
transferurilor necesare realizării atribuţiilor şi competenţelor autorităţilor
administraţiei publice locale. Fondurile externe nerambursabile şi
împrumuturile externe se cuprind în anexele la bugetele locale şi se aprobă
odată cu acestea.
În bugetele locale se înscrie fondul de rezervă bugetară la dispoziţia
consiliului local, judeţean şi a Consiliului General al Municipiului Bucureşti,
precum şi a sectoarelor Municipiului Bucureşti, după caz, în cotă de până la
5% din totalul cheltuielilor.
e)Calendarul bugetar
Ministerul Finanţelor Publice transmite direcţiilor generale ale
finanţelor publice, consiliilor judeţene şi Consiliului General al Municipiului
Bucureşti, până la data de 1 iunie a fiecărui an, o scrisoare-cadru care va
specifica contextul macroeconomic pe baza căruia vor fi întocmite proiectele
de buget prognozate, metodologiile de elaborare a acestora, limitele sumelor
defalcate din unele venituri ale bugetului de stat şi ale transferurilor
consolidabile.
36
Ordonatorii principali de credite ai bugetului de stat sau ai altor bugete,

în bugetele cărora sunt prevăzute transferuri către bugetele locale, transmit
autorităţilor administraţiei publice locale sumele aferente, în termen de 10
zile de la primirea limitelor de cheltuieli aprobate de guvern, în vederea
cuprinderii acestora la proiectele de buget. Repartizarea pe unităţi
administrativ-teritoriale a limitelor sumelor defalcate din unele venituri ale
bugetului de stat destinate echilibrării bugetelor locale se realizează în
condiţiile prevăzute de lege.
Ordonatorii principali de credite, pe baza limitelor sumelor primate,
elaborează şi depun la direcţiile generale ale finanţelor publice, până la data
de 1 iulie a fiecărui an, proiectele bugetelor locale echilibrate şi anexele la
acestea pentru anul bugetar următor, precum şi estimările pentru următorii 3
ani, urmând ca acestea să transmită proiectele bugetelor locale pe ansamblul
judeţului şi Municipiului Bucureşti la Ministerul Finanţelor Publice, până la
data de 15 iulie a fiecărui an. În termen de 5 zile de la publicarea în
Monitorul Oficial al României, Partea I, a legii bugetului de stat, M.F.P.
transmite direcţiilor generale ale finanţelor publice sumele defalcate din
unele venituri ale bugetului de stat şi transferurile consolidabile, aprobate
prin legea bugetului de stat. Direcţiile generale ale finanţelor publice
judeţene, respectiv a municipiului Bucureşti, precum şi consiliile judeţene şi
Consiliul General al Municipiului Bucureşti, repartizează pe unităţi
administrativ-teritoriale, în termen de 5 zile de la comunicare, sumele
defalcate din unele venituri ale bugetului de stat, precum şi transferurile
consolidabile, în vederea definitivării proiectelor bugetelor locale de către
ordonatorii principali de credite.
Pe baza veniturilor proprii şi a sumelor repartizate, ordonatorii
principali de credite, în termen de 15 zile de la publicarea în Monitorul
Oficial al României, Partea I, definitivează proiectul bugetului local, care se
publică în presa locală sau se afişează la sediul unităţii administrativ-
teritoriale. Locuitorii unităţii administrativ-teritoriale pot depune contestaţii
privind proiectul de buget în termen de 15 zile de la data publicării sau
afişării acestuia. În 5 zile de la expirarea termenului de depunere a
cotestaţiilor, proiectul bugetului local, însoţit de raportul ordonatorului
principal de credite şi de contestaţiile depuse de locuitori, este supus
aprobării autorităţilor deliberative, de către ordonatorii principali de credite.
Autorităţile deliberative, în termen de maximum 10 zile de la data
supunerii spre aprobare a proiectului de buget, se pronunţă asupra
contestaţiilor şi adoptă proiectul bugetului local, după ce acesta a fost votat
pe capitole, subcapitole, titluri, articole, alineate, după caz, şi pe anexe.
Proiectele de buget se aprobă de autorităţile deliberative în termen de
37
maximum 45 de zile de la data publicării legii bugetului de stat în Monitorul

Oficial al României, Partea I.
În cazul în care autorităţile deliberative nu aprobă proiectele bugetelor
locale în termenul prevăzut, direcţiile generale ale finanţelor publice dispun
sistarea alimentării cu cote, respectiv sume defalcate din unele venituri ale
bugetului de stat şi cu transferuri consolidabile, până la aprobarea acestora
de către autorităţile deliberative. În această situaţie, din bugetele locale se
pot efectua plăţi numai în limita celorlalte venituri în casate. Ordonatorii
principali de credite au obligaţia să transmită direcţiilor generale ale
finanţelor publice, bugetele locale aprobate, în termen de 5 zile de la
aprobarea acestora. Direcţiile generale ale finanţelor publice, în termen de
10 zile, întocmesc şi transmit M.F.P., bugetele pe ansamblul fiecărui judeţ şi
al municipiului Bucureşti, grupate în cadrul fiecărui judeţ şi al municipiului
Bucureşti şi judeţ, pe structura clasificaţiei bugetare.
f) Execuţia bugetară şi contul anual de execuţie

În procesul execuţiei bugetare(art.54 din Legea nr.273 privind finanţele
publice locale), cheltuielile bugetare parcurg următoarele faze: angajament,
lichidare, ordonanţare, plată. Execuţia bugetară la oraşe, municipii,
sectoarele municipiului Bucureşti, judeţe şi municipiul Bucureşti se bazează
pe principiul separării atribuţiilor persoanelor care au calitatea de ordonator
de credite, de atribuţiile persoanelor care au calitatea de contabil.
Operaţiunile specifice angajării, lichidării şi ordonanţării cheltuielilor sunt în
competenţa ordonatorilor de credite şi se efectuează pe baza avizelor
compartimentelor de specialitate ale instituţiilor publice. Plata cheltuielilor
este asigurată de şeful compartimentului financiar-contabil, în limita
fondurilor disponibile, instrumentele de plată urmând a fi însoţite de
documentele justificative.
Aceste documente justificative, trebuie să certifice exactitatea sumelor
de plată, recepţia bunurilor, executarea serviciilor şi alte asemenea, conform
angjamentelor legale încheiate. Instrumentele de plată sunt semnate de către
contabil şi şeful compartimentului financiar-contabil.
Plata cheltuielilor la comune şi la instituţiile publice la care
compartimentul financiar-contabil are un număr de personal mai mic de 5
persoane se realizează de către ordonatorul de credite şi de persoana
împuternicită cu atribuţii financiar-contabile, cu respectarea normelor
metodologice privind organizarea, evidenţa şi raportarea angajamentelor
bugetare legale. Pentru anumite categorii de cheltuieli se pot efectua plăţi în
avans de până la 30% în condiţiile dispoziţiilor legale. Sumele reprezentând
plăţi în avans, nejustificate prin bunuri livrate, lucrări executate şi servicii
38
prestate, până la sfârşitul anului, în condiţiile prevederilor contractuale, vor

fi recuperate de către instituţiile publice care au acordat avansurile şi se vor
restitui bugetului din care au fost avansate. În cazul nelivrării bunurilor,
neefectuării lucrărilor şi serviciilor angajate, pentru care s-au plătit avansuri,
recuperarea sumelor de către instituţia publică se face cu perceperea
majorărilor de întârziere la nivelul celor existente pentru veniturile bugetare,
calculate pentru perioada de când s-au acordat şi până s-au recuperat.
Ordonatorii principali de credite au obligaţia de a analiza lunar
necesitatea menţinerii unor credite bugetare pentru care, în baza unor
dispoziţii legale sau din alte cauze, sarciniile au fost desfiinţate ori
amânate şi de a propune autorităţilor deliberative anularea creditelor
respective. Pentru ultima lună a anului bugetar, termenul limită este de 10
decembrie. Cu creditele bugetare anulate se majorează fondul de rezervă
bugetară la dispoziţia autorităţilor deliberative.
Ordonatorii principali de credite întocmesc şi prezintă spre aprobare
autorităţilor deliberative, până la data de 31 mai a anului următor, conturile
anuale de execuţie a bugetelor în următoarea structură :
a) la venituri :
- prevederi bugetare iniţiale ;
- prevederi bugetare definitive ;
- încasări realizate.
b) la cheltuieli:
- credite bugetare iniţiale;
- credite bugetare definitive ;
- plăţi efectuate.
Trimestrial şi anual, ordonatorii principali de credite întocmesc situaţii
financiare asupra execuţiei bugetare, care se depun la direcţiile generale ale
finanţelor publice.
Ordonatorii principali de credite au obligaţia să întocmească şi să
anexeze la situaţiile financiare anuale de performanţă, în care să prezinte, pe
fiecare program, obiectivele, rezultatele preconizate şi pe cele obţinute,
indicatorii şi costurile asociate, precum şi situaţii privind angajamentele
legale.
Excedentul anual al bugetului local, rezultat la încheierea exerciţiului
bugetar, după efectuarea regularizărilor în limita sumelor defalcate din unele
venituri ale bugetului de stat, precum şi a transferurilor consolidabile din
bugetul de stat sau din alte bugete se utilizează, în ordine, pentru:
a) rambursarea eventualelor împrumuturi restante; plata dobânzilor,
comisioanelor, spezelor şi a altor costuri aferente acestora;
b) constituirea fondului de rulment.
39
Disponibilităţile fondului de rulment sunt purtătoare de dobândă, se

păstrează într-un cont distinct, deschis pe seama fiecărei unităţi
administrativ-teritoriale, la unităţile teritoriale ale Trezorerie Statului, în
afara bugetului local, şi pot fi utilizate temporar pentru acoperirea golurilor
de casă provenite din decalaje între veniturile şi cheltuielile anului curent,
precum şi pentru acoperirea definitivă a eventualului deficit bugetar rezultat
la finalul exerciţiului bugetar. Utilizarea fondului de rulment, şi contul de
execuţie al acestuia se aprobă de autorităţile deliberative în afara bugetului
local.
g) Execuţia de casă a bugetelor locale

Execuţia de casă a bugetelor se efectuează prin unităţile teritoriale ale
Trazoreriei Statului, evidenţiindu-se în conturi distincte următoarele
operaţiuni:
- veniturile bugetare încasate pe structura clasificaţiei bugetare;
- efectuarea plăţilor dispuse de persoanele autorizate ale instituţiilor publice,
în limita creditelor bugetare şi a destinaţiilor aprobate potrivit dispoziţiilor
legale;
- efectuarea operaţiunilor de încasări şi plăţi privind datoria publică internă
şi externă, rezultată din împrumuturi contractate sau garantate de stat,
precum şi cele contractate sau garantate de autorităţile administraţiei publice
locale, inclusiv a celor privind rambursarea ratelor la scadenţă şi plata
dobânzilor, comisioanelor, spezelor şi altor costuri aferente;
- efectuarea altor operaţiuni financiare în contul autorităţilor administraţiei
publice locale;
- păstrarea disponibilităţilor reprezentând fonduri externe nerambursabile
sau contravaloarea în lei a acestora, primite pe bază de acorduri şi înţelegeri
guvernamentale şi de la organisme internaţionale, şi utilizarea acestora
potrivit bugetelor aprobate;
- alte operaţiuni financiare prevăzute de lege.
Execuţia bugetară se încheie la data de 31 decembrie a fiecărui an.
h) Datoria publică locală

Datoria publică locală reprezintă o obligaţie generală care trebuie
rambursată, conform acordurilor încheiate, din veniturile proprii ale
unităţilor administrativ-teritoriale împrumutate, precum şi din veniturile
beneficiarilor de împrumuturi garantate de autorităţile administraţiei publice
locale, după caz.
Instrumentele datoriei publice locale sunt:
a) titluri de valoare;
40
b) împrumuturi de la băncile comerciale sau de la alte instituţii de credit;

c) credite furnizor;
d) leasing financiar;
e) garanţie locală.
Avalizarea de către autorităţile administraţiei publice locale a biletelor
la ordin emise de operatorii economici şi serviciile publice din subordinea
acestora reprezintă datorie publică locală. Emiterea şi lansarea titlurilor de
valoare se pot face direct de către autorităţile administraţiei publice locale
sau prin intermediul unor agenţii ori al altor instituţii specializate. Valoarea
totală a datoriei contractate de autoritatea administraţiei publice locale va fi
înscrisă în registrul de evidenţă a datoriei publice locale al acestei autorităţi
şi se raportează anual prin situaţiile financiare. Registrul de evidenţă a
datoriei publice locale va include informaţii stabilite prin norme
metodologice privind registrul de evidenţă a datoriei publice locale, emise de
M.F.P.
Valoarea totală a garanţiilor emise de autoritatea administraţiei publice
locale se înscrie în registrul de evidenţă a garanţiilor locale al acestei
autorităţi şi se raportează anual prin situaţiile financiare. După contractarea
şi/sau garantarea de împrumuturi interne şi/sau externe, autorităţile
administraţiei publice locale au obligaţia de a transmite M.F.P., în termen de
10 zile de la data intrării în vigoare a contracvtului respectiv, copii de pe
fiecare document primar, care atestă, după caz:
- contractarea/garantarea împrumutului;
- actul adiţional la contractul/acordul de împrumut/garantare, dacă au fost
aduse modificări la acesta, cu respectarea clauzelor contractuale.
Pe perioada utilizării şi rambursării împrumutului contractat/garantat,
raportarea la M.F.P. a datelor privind datoria publică locală se efectuează
lunar, în termen de 15 zile de la sfârşitul periaodei de raportare.
Valoarea totală a împrumutului care poate fi angjat de autoritţile
administraţiei publice locale, este supusă următoarelor limite:
a) nu va depăşi 5% din totalul veniturilor estimate a fi încasate pe durata
anului bugetar în care se face împrumutul;
b) autorităţile administraţiei publice locale nu pot angaja împrumuturi mai
mari decât fondurile pe care le pot rambursa pe durata aceluiaşi an bugetar.
Activitatea autorităţilor administraţiei publice locale va fi supusă unei
verificări excepţionale de către Curtea de Conturi, potrivit prevederilor
legale, în următoarele situaţii:
a) autoritatea administraţiei publice locale nu îşi rambursează toate
obligaţiile de plată pe termen scurt până la sfârşitul anului bugetar în care au
fost angajate împrumuturile;
41
b) dacă, la un anumit moment pe durata anului bugetar, datoriile pe

termen scurt ale autorităţii administraţiei publice locale depăşesc limita
stabilită de lege;
c) la sesizarea motivată a cel puţin unei treimi din numărul membrilor ce
compun autoritatea deliberativă.
Curtea de Conturi va solicita autorităţilor administraţiei publice locale
care se află într-una din situaţiile mai sus specificate să întocmească şi să
depună un plan de redresare la Curtea de Conturi şi la direcţia generală a
finanţelor publice, prin care autorităţile administraţiei publice locale se
obligă să se supună prevederilor legale în termen de 12 luni. Autorităţile
administraţiei publice locale vor raporta lunar la Curtea de Conturi şi la
direcţia generală a finanţelor publice modul de realizare a măsurilor cuprinse
în planul de redresare.
i)Situaţiile în care se poate constata criză financiară a unităţilor

administrativ-teritoriale
Unitatea administrativ-teritorială este considerată în criză financiară
dacă se află într-una dintre următoarele situaţii :
a) neachitarea obligaţiilor de plată, lichide şi exigibile, mai vechi de 90 de
zile şi care depăşesc 15% din bugetul anual ;
b) neachitarea drepturilor salariale prevăzute în bugetul de venituri şi
cheltuieli pe o perioadă mai mare de 90 de zile de la data scadenţei ;
c) la calculul criteriului prevăzut la lit.a) nu se iau în calcul obligaţiile de
plată, lichide şi exigibile, care fac obiectul unui litigiu contractual ;
Situaţia de criză financiară poate fi sesizată de ordonatorul principal de
credite al unităţii administrativ-teritoriale, conducătorul compartimentului
financiar-contabil din cadrul aparatului propriu de specialitate al autorităţilor
administraţiei publice locale, de ordonatorii secundari de credite şi
ordonatorii terţiari de credite din cadrul serviciilor publice subordonate
consiliului local, de conducătorii societăţilor comerciale sau ai regiilor
autonome din subordinea consiliului local, de diverşi creditori, de directorul
direcţiei generale a finanţelor publice judeţene, respectiv a municipiului
Bucureşti şi de structurile teritoriale ale Curţii de Conturi. Sesizarea se va
face la direcţia generală a finanţelor publice judeţene sau a municipiului
Bucureşti şi la ordonatorul principal de credite al unităţii administrativ-
teritoriale care se află în situaţia de criză financiară.
În termen de 30 de zile de la solicitarea oricărei persoane interesate,
ordonatorul principal de credite al unităţii administrativ-teritoriale are
obligaţia furnizării situaţiei economico-financiare şi a concluziei de
încadrare sau neîncadrare în situaţiile care determină starea de criză.
42
Ordonatorul principal de credite, din oficiu sau după ce a primit sesizarea

situaţiei de criză financiară are obligaţia convocării autorităţii deliberative în
termen de 5 zile lucrătoare. Autoritatea deliberativă ia act, în condiţiile legii,
de existenţa situaţiei de criză financiară, mandatează ordonatorul principal
de credite pentru elaborarea planului de redresare financiară şi analizează
propuneri care să fie cuprinse în planul de redresare financiară prezentat de
ordonatorul principal de credite. Planul de redresare financiară va fi elaborat
de către ordonatorul principal de credite, împreună cu direcţia generală a
finanţelor publice judeţene sau a municipiului Bucureşti şi cu structurile
teritoriale ale Curţii de Conturi, în termen de 30 de zile de la stabilirea stării
de criză de către autoritatea deliberativă. Planul de redresare financiară va
conţine :
- analiza economico-financiară a unităţii administrativ-teritoriale ;
- măsurile de menţinere a serviciilor publice esenţiale de către autorităţile
administraţiei publice locale pe toată durata aplicării planului de redresare
financiară ;
- măsurile de creştere a gradului de colectare a veniturilor proprii, precum şi
de atragere a altor venituri ;
- măsurile pentru reducerea cheltuielilor ;
- planificarea economico-financiară şi bugetară până la redresare ;
- stabilirea sarcinilor pentru îndeplinirea prevederilor din planul de redresare
financiară pe obiective, persoane responsabile şi termene.
Controlul executării şi îndeplinirii măsurilor cuprinse în planul de
redresare financiară este în sarcina structurilor teritoriale ale Curţii de
Conturi. Planul de redresare financiară este supus spre aprobare autorităţii
deliberative în termen de 3 zile lucrătoare de la elaborare şi va fi adoptat în
termen de cel mult 5 zile lucrătoare de la depunere.
Situaţia de criză financiară, respectiv încetarea acesteia, se
înregistrează, în termen de 5 zile de la declararea situaţiei de criză
financiară, de către ordonatorul principal de credite, respectiv de la
aprobarea încetării stării de criză financiară, în registrul local al situaţiilor de
criză financiară a unităţilor administrativ-teritoriale, care este gestionat de
direcţiile generale ale finanţelor publice judeţene, respectiv a municipiului
Bucureşti. Acestea vor comunica lunar situaţiile de deschidere, sau de
închidere a crizelor financiare înregistrate Ministerului F.P., pentru a fi
înregistrate în registrul naţional al situaţiilor de criză financiară a unităţilor
43
j) Cazurile în care se poate constata insolvenţa unităţilor administrativ-

teritoriale
Unitatea administrativ-teritorială este considerată în stare de insolvenţă
dacă se află într-una din următoarele situaţii:
a) neachitarea obligaţiilor de plată, lichide şi exigibile, mai vechi de 120
de zile şi care depăşesc 50% din bugetul anual, fără a selua în calcul
cele aflate în litigiu contractual ;
b) neachitarea drepturilor salariale prevăzute în bugetul de venituri şi
cheltuieli, pe o perioadă mai mare de 120 de zile de la data scadenţei.
Orice creditor sau grup de creditori care are una sau mai multe creanţe
certe, lichide şi exigibile împotriva unei unităţi administrativ-teritoriale, cu o
valoare însumată ce depăşeşte 50% din bugetul acesteia pe o perioadă de
120 de zile consecutive, poate introduce la tribunalul în a cărui
circumscripţie îşi are sediul unitatea administrativ-teritorială o cerere de
deschidere a procedurii insolvenţei acestei unităţi administrativ-teritoriale.
În termen de 30 de zile de la solicitarea oricărei persoane interesate,
ordonatorul principal de credite al unităţii administrativ-teritoriale are
obligaţia furnizării situaţiei economico-financiare şi a concluziei de
încadrare sau neîncadrare în prevederile legale. Ordonatorul principal de
credite al unităţii administrativ-teritoriale are obligaţia ca, în termen de 15
zile de la constatarea stării de insolvenţă care a intervenit, să solicite
deschiderea procedurii privind insolvenţa unităţii administrativ-teritoriale,
prin cerere depusă la tribunalul în a cărui circumscripţie se află unitatea
administrativ-teritorială respectivă. De asemenea ordonatorul principal de
credite al unităţii administrativ-teritoriale are obligaţia de a notifica
deschiderea procedurii de insolvenţă creditorilor şi oricăror persoane
interesate.
Introducerea prematură, cu rea-credinţă, de către ordonatorul principal
de credite a cererii atrage răspunderea acestuia, pentru prejudiciile pricinuite
părţii interesate. Judecătorul sindic, prin hotărârea de deschidere a procedurii
de insolvenţă, va numi un administrator. În termen de 60 de zile lucrătoare
de la numirea administratorului, acesta întocmeşte, împreună cu structura
teritorială a Curţii de Conturi, un plan de redresare a insolvenţei unităţii
Planul de redresare va cuprinde :
a) măsurile de restabilire a viabilităţii financiare a unităţii administrativ-
teritoriale ;
b) Măsurile de continuare a prestării serviciilor esenţiale ale unităţii
administrativ-teritoriale, pe toată perioada insolvenţei acesteia ;
c) Planul de achitare a debitelor către creditori.
44
Planul de redresare a insolvenţei se supune aprobării consiliului local,

în termen de 10 zile de la întocmire şi devine obligatoriu atât pentru
autoritatea deliberativă, cât şi pentru ordonatorul principal de credite al
unităţii administrativ-teritoriale.
Prin închiderea procedurii insolvenţei, administratorul este descărcat
de orice îndatoriri sau responsabilităţi cu privire la aplicarea procedurii faţă
de ordonatorul principal de credite, faţă de patrimoniul unităţii
administrativ-teritoriale, precum şi faţă de creditori. În termen de 30 de zile
de la notificare, între administrator şi ordonatorul principal de credite se
încheie un proces-verbal de predare primire cu privire la operaţiunile
derulate în timpul procedurii insolvenţei apoi, unitatea administrativ-
teritorială revine la statutul de criză financiară. Cheltuielile ocazionate cu
plata indemnizaţiei administratorului şi îndeplinirea procedurii de redresare
a insolvenţei reprezintă cheltuieli ale unităţii administrativ-teritoriale şi se
suportă din bugetul acesteia.
Situaţia de deschidere a procedurii de insolvenţă, respectiv a închiderii
acesteia, se înregistrează în termen de 5 zile de la declararea situaţiei de
insolvenţă, respectiv de la notificarea hotărârii judecătoreşti de închidere a
procedurii de către ordonatorul principal de credite, în registrul local al
situaţiilor de insolvenţă a unităţilor administrativ-teritoriale, care este
gestionat de direcţiile generale ale finanţelor publice judeţene, respectiv a
municipiului Bucureşti.
Teste de autoevaluare :
1. Pe parcursul exerciţiului bugetar, autorităţile deliberative pot
aproba rectificarea bugetelor în termen de :
a) 1 an ;
b) 30 de zile ;
c) 3 ani.
2. Fondurile externe nerambursabile şi împrumuturile interne şi
externe se :
a) cuprind în anexele la bugetele locale şi se aprobă odată cu
acestea ;
b) cuprind în structura de venituri şi cheltuieli ;
c) cuprind şi se aprobă în secţiunea de capital ;
3. Instrumentele de plată în cadrul procesului de execuţie bugetară
sunt semnate de către :
a) ordonatorul principal de credite şi de contabil ;
b) contabil şi şeful compartimentului financiar-contabil ;
c) ordonatorul terţiar şi contabil.
45
Curs V
Dreptul financiar
1. Bugetul asigurărilor sociale de stat
a)Noţiunea de asigurări sociale
Asigurările sociale au fost instituite ca un procedeu financiar de
constituire prin plăţi sau alte contribuţii ale subiectelor de drept interesate, a
unor fonduri băneşti dincare sa se acorde ajutoare şi indemnizaţii
persoanelor , care , din anumite motive cum ar fi accidente, îmbolnăviri sau
alte împrejurări asemănătoare nu-şi pot desfăşura activitatea salarială.
Denumirea de asigurări sociale, a fost generalizata justificat de faptul
că, asemănător asigurărilor de bunri şi de persoane, asigurările sociale au
fost instituite ca un procedeu financiar.
Asigurările sociale se deosebesc de asistenţa socială, care este
susţinută exclusiv din cheltuielile bugetare, cât şi de protecţia socială ,
care, deşi are un regim juridic asemănător celui al asigurărilor sociale,
finanţarea acesteia se realizează din fonduri băneşti speciale.
b) Asigurările sociale de stat

Acestea sunt extinse asupra tuturor categoriilor de salariaţi
reprezentând drepturile băneşti de asigurări sociale care izvorăsc din
raporturile juridice de muncă şi care sunt specificate în dispoziţiile Codului
Muncii.
Potrivit legislaţiei actuale a asigurărilor sociale de stat beneficiarii
drepturilor băneşti de asigurări sociale de stat nu mai sunt exoneraţi de plata
contribuţiei destinată realizării fondurilor băneşti respective, plata acestor
sume este suportată de către organele de stat, intituţiile publice şi agenţii
economici ai căror salariaţi pot beneficia de asigurări sociale, dar putând fi
în acelaşi timp şi beneficiarii drepturilor de asigurări sociale deoarece sunt
obligaţi la plata unor contribuţii ce se stabilesc în cuantumuri diferite.
Beneficiarii drepturilor de asigurări sociale au , deasemenea, şi
îndatorirea de a plăti o contribuţie bănească pentru sistemul asigurărilor
sociale de sănătate .
Faţă de aceste aspecte putem definii asigurările sociale de stat ca acele
relaţii financiare publice care generează fluxuri de resurse băneşti ce se
desfăşoară în dublu sens, catre şi de la fondurile publice cu acest scop,
constituind modalitatea de acoperire a riscurilor de orice natură, pentru
angajaţi şi familiile lor, riscuri susceptibile de a le reduce sau suprima
capacitatea de câştig, de acoperire a cheltuielilor de boală, de maternitate şi
familiale pe seama cotizaţiilor salariale, patronale şi ajutoarelor oferite de
stat.
46
Pe scurt am putea conchide în a spune că, asigurările sociale de stat

reprezintă un sistem guvernamental de plată a indemnizaţiilor de boală, de
şomaj, maternitate şi a diferitelor categorii de pensii.
c) Evoluţia reglementării şi finanţării asigurărilor sociale

În Franţa, marea britanie, Germania şi Elveţia, casele mutuale de
asigurări au luat o amploare deosebită, dezvoltând solidaritatea şi spiritul de
prevedere fiind o vreme chiar substitute sindicale. În românia, primele
societăţi de asigurare de tip mutual au luat fiinţă în secolul al XIX-lea fiind
organizate pe structura breslelor.
În 1924, în Franţa, a fost înfiinţată prin lege o casa a pensiilor şi s-au
introdus , în mod evoluat, reţineri din salariile funcţionariilor pentru fondul
bănesc, care , în fucnţie de necesităţi, era completat cu sume din bugetul
statului.
În România, a fost instituită asigurarea socială obligatorie în caz de
boală şi accident a salariaţilor, urmată pe fondul presiunilor mişcării
muncitoreşti, de organizarea asigurărilor muncitoreşti.departe de a fi
perfect, acest sistem nu cuprindea toţi salariaţii, fondurile băneşti de
asigurare se constituiau numai din contribuţiile salariaţilor şi nu toate
riscurile erau asigurate iar cuantumul pensiilor de bătrâneţe şi invaliditate
la rândul lor erau foarte reduse. Aceste imperfecţiuni au fost înlăturate abia
în anul 1938 prin Legea asigurărilor sociale, când s-a ajuns ca patronii să fie
plătitorii contribuţiei pentru asigurările sociale la paritate cu contribuţia
salariaţilor.
Important este de amintit faptul că în statul nostru adoptarea
conceptului asigurărilor sociale de stat a fost prevăzută ope legis prin Codul
muncii din anul 1972 stabilind modul de plată a contribuţiilor de asigurări
sociale.
d) Surse de venituri pentru asigurările sociale de stat

Principala sursă de constituire a fondurilor băneşti necesare pentru
acoperirea cheltuielilor asigurărilor sociale o reprezintă contribuţia pe care
sunt obligate să o plătească toate categoriile de persoane fizice şi juridice a
căror salariaţi sunt cuprinşi în aceste asigurări , în calitate de beneficiari ai
pensiilor , ajutoarelor băneşti şi ai indemnizaţiilor ce li se acordă conform
legii.
Contribuţia pentru asigurările sociale de stat se calculează în cotă
procentuală asupra fondului total de salarii al fiecărei unităţi plătitoare , care
este alcătuit din :
-salariile tarifare ale întregului personal angajat;
47
-drepturile băneşti pentru concediile legale şi suplimentare;

-salariile cuvenite personalului scos temporar din producţie;
-indemnizaţiile care se acordă celor ce îndeplinesc funcţii de conducere;
-sporurile acordate pentru vechime neînteruptă în muncă, condiţii grele sau
periculoase, precum şi pentru activitatea prestată suplimentar;
-onorariile experţiilor sau cele plătite altor specialişti;
-sumele acordate din fondul de participare a salariaţiilor la profitul unităţii;
- premiile acordate pentru realizări deosebite ;
-orice alte drepturi băneşti de natură salarială acordate personalului propriu
în condiţiile legii.
După cumputem observa, nu se cuprind în fondul de salarii contributiv
următoarele categorii de venituri:
-diurnele pentru deplasări sau detaşări în interesul serviciului;
-indemnizaţiile pentru transferări;
-preavizele datorate în cazul desfacerii contractului individual de muncă;
-drepturile băneşti de autor sau inovator şi alte plăţi asemănătoare.
În timp ce organele de stat şi instituţiile publice finanţate de la buget
plătesc această contribuţie din fondurile băneşti destinate cheltuielilor de
personal, agenţii economici deduc această contribuţie din fondul de salarii
rezultat din preţul mărfurilor sau din tariful serviciilor ori lucrărilor
executate .
Legea nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de
asigurări sociale, modificată în mai multe rânduri, consacră faptul că dreptul
la asigurări sociale este garantat de stat şi se exercită potrivit legii, prin
sistemul public de pensii şi alte asigurări sociale de stat.
Organul suprem care gestionează întreaga activitate în domeniu este
Casa Naţională de Pensii şi alte Asigurări Sociale, în subordinea căreia
funcţioneză casele teritoriale de pensii .
La elaborarea bugetului asigurărilor sociale de stat se aplică aceleaşi
reguli ca la elaborarea bugetului de stat.
e) Natura juridică a contribuţiilor la bugetul asigurărilor sociale de stat

Natura juridică a contribuţiilor pentru asigurările sociale de stat
reprezintă o obligaţie financiar-bugetară şi se sprijină pe următoarele
argumente:
-este instituită în scop public, ca principală sursă de formare a fondurilor
băneşti ale bugetului asigurărilor sociale de stat;
-este reglementată la fel ca impozitul pe salarii şi alte obligaţii fiscale, prin
dispoziţii care stabilesc judicios modul de calcul al fondurilor băneşi asupra
cărora se calculază această contribuţie;
48
-neplata integrală şi la termenele legale a acestei contribuţii atrege atât

aplicarea majorărilor de întârziere prevăzute pentru toate veniturile bugetare,
cât şi executarea silită a plăţilor neachitate benevol, indiferent de calitatea
de subiect de drept public sau privat;
-contribuţia pentru asigurările sociale de stat se realizează în mod operativ,
întocmai ca şi celelalte venituri ale bugetului de stat şi ale bugetelor locale.
f) Cheltuielile bugetare pentru asigurările sociale de stat

Potrivit dispoziţiilor Codului muncii referitoare la asigurările sociale ,
precum şi ale legislaţiei completatoare în acest domeniu, determinat şi de
evoluţia trebuinţelor băneşti ale acestor asigurări, cheltuielile bugetare
pentru asigurările sociale de stat sunt reglementate având următoarele
destinaţii legale:
-pensii pentru munca desfăşurată până la împlinirea limitei legale de vârstă;
-pensii acordate pentru pierderea capacităţii de muncă din cauză de accident
de muncă şi boală profesională, numite şi pensii de invaliditate;
-pensii de urmaş acordate copiilor până la o anumită vârstă ai asiguraţilor
decedati şi soţilor acestora în raport cu vârsta şi durata căsătoriei cu
susţinătorul decedat;
-ajutorul social care se acordă persoanelor care nu îndeplinesc condiţiile
legale pentru a primii pensie;
-indemnizaţiile băneşti pentru prevenirea îmbolnăvirilor , refacerea şi
întărirea sănătăţii acordate celor care în scopul refacerii sănătăţii li se reduce
programul de lucru sau sunt temporar trecuţi în alte locuri de muncă, pentru
trimiterea la tratament balneoclimateric, pentru carantină şi alte trebuinţe
asemănătoare;
-indemnizaţiile acordate femeilor în caz de maternitate;
-ajutorul bănesc ce se acordă în caz de deces al salariatului şi al membrilor
familiei sale.
Fiecare dintre aceste forme de ajutor prin intermediul asigurărilor
sociale de stat se calculează în temeiul unor norme speciale instituite în
aplicarea dispoziţiilor generale ale Codului muncii şi sunt în consecinţă
dispoziţii ale dreptului muncii.
În cazul în care sumele de bani ce reprezintă forme de ajutor de
asigurări sociale de stat au fost plătite fără drept , adică în alte condiţii şi
cazuri decât cele legale , trebuie restituite fondurilor băneşti din care au fost
acordate de către beneficiari, pe baza deciziilor date în acest scop de
organele administrative de specialitate. Restituirile de acest fel nu se
urmăresc dacă persoanele fizice au decedat între timp.
49
g) Fondurile băneşti speciale în sfera asigurărilor sociale de stat

În condiţiile economice actuale determinate de anumite interese
financiare în sfera asigurărilor sociale de stat sunt legal prevăzute, se
întocmesc şi se întrebuinţează fonduri băneşti speciale.
Unul dintre cele mai importante fonduri băneşti speciale este cel pentru
pensii suplimentare, care au fost concepute ca drepturi băneşti ale
pensionarilor şi urmaşilor acestora condiţionate de plata de către salariaţi a
unei contribuţii băneşti în acest scop.
Conform necesităţii pensiei suplimentare, separat de bugetul
asigurărilor sociale de stat , se constituie fonduri băneşti pentru aceste
pensii, ele fiind considerate speciale datorită destinaţiei şi constituirii lor
separat de acest buget.
Fondurile speciale pentru pensiile suplimentare se constituie pe baza
unor bugete care se elaboreaza de către Ministerul Muncii şi Protecţiei
Sociale pentru pensionarii civili şi separat, pentru pensionarii agricoli şi de
către Ministerul Apărării Naţionale pentru pensionarii militari.
Având în vedere programul de reformă din domeniul sănătăţii, odată
cu adoptarea Legii asigurărilor sociale de sănătate s-a constituit şi în
România un fond special al asigurărilor sociale de sănătate, gestionat la
nivel central de către Casa Naţională de Asigurări de Sănătate şi la nivel
judeţean de către casele de asigurări de sănătate judeţene şi a municipiului
Bucureşti.
Asigurările sociale de sănătate , reprezintă principalul sistem de
ocrotire a sănătăţii populaţiei fiind obligatorii şi funcţionând descentralizat
pe baza principiului solidarităţii şi subsidiarităţii în colectarea şi
utilizarea fondurilor.
Fondul special al asigurărilor sociale de sănătate se formează din:
-contribuţii ale persoanelor fizice şi juridice, în părţi egale ;
-subvenţii de la bugetul de stat şi de la bugetele locale;
-alte venituri.
Ceea ce aduce nou reglementarea asigurărilor sociale de sănătate în
planul asigurărilor sociale de stat este faptul că principalele venituri ale
fondului special al asigurărilor de sănătate se formează atât din contribuţiile
directe ale salariaţilor cât şi din contribuţiile persoanelor fizice şi juridice
angajatoare.
Cota prevazută de lege a fi plătită de către asigurat se aplică asupra
următoarelor venituri:
-salariul brut, în cazul asiguraţilor salariaţi, în categoria veniturilor salariale
brute intrând şi indemnizaţiile cuvenite pentru îngrijirea copilului până la
vârsta de 2 ani dar şi indemnizaţiile date potrivit legii , personalului care
50
lucrează în sectorul producţiei de apărare, pe perioada de întrerupere a

activităţii;
-venitul impozabil , în cazul asiguraţilor care lucrează pe bază de convenţie
civilă;
-venitul impozabil al liber profesioniştilor;
-venitul agricol anual;
-dreptul de pensie , pensie suplimentară, ajutor de şomaj, ajutor de integrare
profesională şi alocaţie de sprijin.
Persoanele fizice şi juridice angajatoare sunt datoare să plătească
contribuţia pentru asigurările sociale de sănătate raportat la fondul de salarii.
Sunt asigurate prin efectul legii, cu scutire de plata contribuţiei pentru
asigurările sociale de sănătate următoarele persoane:
-cei care satisfac stagiul militar;
-cei care se află în concediu medical, în concediu pentru sarcină sau lehuzie
sau în concediu medical pentru îngrijirea copilului bolnav în vârsta de până
la 6 ani;
-cei care execută o pedeapsă privativă de libertate sau arest preventiv;
-cei care fac parte dintr-o familie care beneficiază de ajutor social, potrivit
Legii privind ajutorul social.
Bugetul de stat suportă următoarele cheltuieli ale fondului pentru
asigurări sociale de sănătate:
-cheltuieli pentru investiţii legate de construirea unor unităţi sanitare şi
pentru aparatură medicală de mare performanţă;
-cheltuieli pentru activitatea de diagnostic, curativă şi de reabilitare de
importanţă naţională şi pentru recuperarea capacităţii de muncă.
Legea reglementează şi modul cum vor fi utilizate fondurile băneşti
realizate prin colectarea contribuţiei pentru asigurările sociale de sănătate.
Astfel, cea mai mare parte a fondurilor băneşti vor fi utilizate pentru plata
medicamentelor şi a serviciilor medicale acordate , o cotă de 5% este alocată
cheltuielilor de administrare, funcţionare şi cheltuielilor de capital. De
asemenea, se va constitui un fond de redistribuire în cotă de până la 25%
stabilită anual de către CNAS şi un fond de rezervă în cotă de 5% . Dacă la
finele anului rămân fonduri neutilizate, acestea se vor reporta în anul
următor , cu aceiaşi destinaţie.
51
Curs VI
Drept financiar
1.Împrumutul public
a)Generalităţi despre împrumutul public
La fel ca şi moneda, creditul,este o categorie economico-financiara
creata pentru a servi la rezolvarea unor probleme economice, sociale sau
legate de procesul de schimb.
Din punct de vedere terminologic, expresia împrumut public este
sinonimă cu cea de credit public.
Împrumutul(creditul) public apare ca o înţelegere (convenţie)
intervenită între o persoană fizică sau juridică, pe de o parte şi stat sau unele
colectivităţi publice, pe de alta parte, prin care prima consimte să pună la
dispoziţia statului sau altei colectivităţi publice o sumă de bani, sub formă de
împrumut, pe o perioadă determinată , aceasta din urmă urmând să se
angajeze să o restituie la termenul stabilit şi să achite preţul cuvenit.
Împrumutul sau creditul public se caracterizează prin următoarele
trăsături:
a) împrumutul public are caracter contractual.Spre deosebire de impozit
care constituie o prelevare obligatorie, stabilită în mod unilateral de către
stat în sarcina unei persoane fizice sau juridice, împrumutul public exprimă
acordul liber al vointelor părţilor. Împrumutul public are la bază şi
principiul facultativităţii , ce este inclus în caracterul contractual ce-l
caracterizează;
b) împrumutul public are caracter rambursabil. Ca mijloc de procurare a
resurselor băneşti de care statul are nevoie, împrumutul se caracterizează
prin aceea că se restituie , la termenul fixat, persoanelor fizice sau juridice
împrumutătoare, spre deosebire de impozit, care constituie o prelevare, la
dispoziţia statului, definitivă şi nerambursabilă;
c) împrumutul public asigură deţinătorilor de înscrisuri publice pe lângă
rambursarea sumei împrumutate şi o anumită contraprestaţie, care
reprezintă preţul folosirii sumelor de bani împrumutate şi care îmbracă
forma dobânzii, forma câştigului ori ambele forme , după caz, la care se
adaugă şi alte avantaje materiale.
Important este de ştiut faptul că în funcţie de locul unde se află
creditorul (împrumutătorul), împrumutul public poate fi intern şi extern.
Împrumutul public intern este acel împrumut de stat contractat de la
cetăţenii autohtoni, de la persoanele juridice autohtone sau de la alţi
deţinători de disponibilităţi băneşti din statul respectiv.
52
Împrumutul public extern este acel împrumut de stat contractat de la

alte state , de la organizaţii financiar-bancare internaţionale , precum şi de la
grupuri de bănci ori de la persoane juridice sau fizice din alte state.
În doctrină se ştie că împrumutul public prezintă atât unele avantaje,
cât şi unele dezavantaje.
Avantajele sunt următoarele:
-împrumutul public consolidează patrimoniul statului prin valorile viitoare
reale create ca urmare a întrebuinţării în folos public a sumelor de bani
împrumutate;
-împrumuturile de stat sunt mijloace de încurajare a economiilor băneşti şi
de activare a unor capitaluri particulare pasive.
Dezavantajele sunt:
-creditul public angajează generaţiile următoare , obligându-le să suporte
cheltuielile de rambursare a împrumuturilor pe termen lung,
-împrumutul public determină reducerea capitalului particular circulant
din economia naţională,
-împrumuturile publice influenţează creşterea dobânzilor şi au ca efect
micşorarea capacităţii contributive în economie a cetăţenilor.
Fiind aprobat de către puterea legiuitoare a statului, împrumutul public
este considerat din punctul de vedere al naturii sale juridice, fie un act de
suveranitate ,fie un act legislativ , ori un contract de drept public,mai ales în
ceea ce priveşte creditul public extern.
Ţinând seama de importanţa politică, socială şi economică a
împrumutului public, acesta trebuie aprobat de către Parlament, Guvernului
rămânându-i iniţiativa în desfăşurarea operaţiunilor prealabile şi obligaţia
de a conduce şi desfăşura acţiunile pe care le presupune această operaţiune.
În conformitate cu Legea datoriei publice nr. 313/2004 , Guvernul este
autorizat să contracteze împrumuturi de stat interne şi externe sau să
garanteze împrumuturile interne şi externe numai prin Ministerul Finanţelor
Publice în următoarele scopuri.
a) finanţarea deficitului bugetului de stat ,
b) refinanţarea datoriei publice;
c) susţinerea balanţei de plaţi şi consolidarea rezervei valutare a statului;
d) finanţarea proiectelor de investiţii pentru dezvoltarea sectoarelor
prioritare ale economiei;
e) finanţarea dezvoltării intreprinderilor mici şi mijlocii cu capital
majoritar românesc;
f) finanţarea achiziţionarii de bunuri şi servicii, inclusiv importul de
materii prime şi resurse energetice,
53
g) îndeplinirea obligaţiilor legate de garanţiile de stat pentru

împrumuturi;
h) amortizarea şi achitarea împrumuturilor guvernamentale şi
răscumpărarea datoriei neachitate , incluzând capitalul, dobânda şi alte
costuri;
i) finanţarea necesităţilor pe termen scurt ale bugetului de stat ,
j) finanţarea cheltuielilor legate de lichidarea consecinţelor dezatrelor
naturale şi ale altor calamităţi;
k) menţinerea în permanenţă a unui sold corespunzător în contul general
al Trezoreriei, stabilit de Ministerul Finanţelor Publice.
Datoria publică reprezintă totalul obligaţiilor juridice băneşti care
revin statului la un anumit moment în virtutea împrumuturilor făcute până
în acel moment de la orice alt subiect de drept.
În ceea ce priveşte administrarea datoriei publice , Ministerul
Finanţelor Publice , este singurul administrator al datoriei publice şi are
autoritatea să stabilească balanţa zilnică a contului general al Trezoreriei
statului, viitoarele niveluri ale cerinţei de lichididate , scadenţa datoriei
publice, costurile cu dobânda corespunzătoare şi refinanţarea sau
diminuarea datoriei publice.
Datoria publică flotantă este o datorie publică pe termen scurt,
rezultanta împrumuturilor publice , contractate sau emise , cu termenul de
rambursare în acelaşi an sau exerciţiu bugetar, ori, cel mai târziu, de la un
exerciţiu bugetar la altul.
Datoria publică consolidată este rezultanta împrumuturilor de stat
contractate pe termene mai mari, pentru trebuinţe băneşti sau cheltuieli
publice ce se menţin mai mulţi ani ori chiar cu perspectivă nelimitată în
timp şi în funcţie de aceasta, datoria publică consolidată poate fi
rambursabilă sau perpetuă.
b)Împrumutul public intern

Împrumutul public intern reprezintă modalitatea cea mai la îndemâna
statului pentru acoperirea deficitelor bugetare.
Împrumuturile publice interne pot fi , în raport cu perioada pentru care
au fost contractate, împrumuturi pe termen scurt , când au fost contractate pe
o perioadă de maxim 1 an, pe termen mediu , când perioada este de peste 1
an , până la 5 ani şi împrumuturi pe termen lung, când perioada pentru care
a fost contractat împrumutul depăşeşte 5 ani.
Formele sau procedeele prin care se realizează împrumutul de stat
intern sunt: emiterea şi vărsarea unor titluri de stat în monedă naţională,
împrumuturile de la banca centrală a statului ori de la băncile comerciale,
54
prelucrarea pentru Trezorerie a unor disponibilităţi băneşti ale diferitelor

instituţii publice, precum şi emiterea şi vărsarea de obligaţiuni sau alte
titluri valorice de împrumut.
Titlurile de stat sunt emise de către MFP sau de către agenţi sau
instituţii desemnate special în acest scop de către acesta la valori nominale
stabilite în rapor cu necesităţile băneşti de echilibrare a executării bugetului
pe anul respectiv. Titlurile de stat pot fi emise :
a) în formă materializată ca înscrisuri imprimate ( cuprind menţiuni
obligatorii referitoare la emitent, valoarea nominală, rata dobânzii,
scadenţa şi modul de transmisiune);
b) în formă dematerializată, ca titluri pentru care emisiunea, probaţiunea
şi transmiterea drepturilor încorporate se evidenţiează prin înscriere în
sistemul de înregistrare în cont.
Titlurile de stat exprimate în monedă naţională pot fi emise pe
termen scurt, îmbrăcând forma bonurilor de tezaur, a certificatelor de
trezorerie, etc., ori pe termen mediu sau lung sub forma obligaţiunilor de
stat purtătoare de dobânzi sau cu discont şi cu scadenţî de peste 1 an de la
emisiune.
Titlurile de stat dematerializate şi cele emise în formă materializată
sunt instrumente negociabile, regimul lor juridic fiind stabilit prin
regulamente elaborate de MFP.
Împrumutul de la Banca Naţională este reglementat pentru situaţii
excepţionale , în cazul impunerii acoperirii urgente a unei cheltuieli
publice. El este un împrumut fără dobândă, al cărui cuantum nu poate
depăşi 10 % din totalul bugetului aprobat şi trebuie rambursat în cel mult
6 luni, pe seama veniturilor bugetare curente sau în urma unui alt
împrumut de stat, efectuat în condiţiile legii.
MFP este autorizat să contracteze împrumuturi de stat de la băncile
comerciale sau de la alte instituţii creditoare româneşti.
Prelucrare pentru trezorerie a unor disponibilităţi băneşti ale
diferitelor instituţii publice, reprezintă un procedeu destul de rar utilizat,
deoarece se realizează prin preluarea unei părţi din rezervele băneşti de
care dispun casele de economii sau societăţile de asigurare fără a se
acorda dobândă.
Obligaţiunile pe termen lung emise şi vândute de către stat
reprezintă modalitatea curentă a împrumutului public pe termen lung care
se poate realiza în mai multe forme: vânzarea obligaţiunilor către diferiţi
bancheri sau consorţii bancare, vânzarea obligaţiunilor prin subscripţie
publică sau vânzarea respectivelor titluri de valoare prin intermediul
burselor de valori.
55
MFP este abilitat prin lege să emită garanţii de stat pentru unele
împrumuturi interne contractate de o persoană juridică de la o instituţie
creditoare pentru finanţarea unor proiecte sau activităţi de o importanţă
prioritară pentru România.
Garanţia de stat reprezintă o obligaţie indirectă a statului român,
care se execută în cazul în care beneficiarul împrumutului nu are
capacitatea să achite, în întregime sau parţial, împrumutul sau dobânda
stabilită în conformitate cu condiţiile împrumutului garantat.
c)Împrumutul public extern

În funcţie de subiectele raportului juridic de împrumut, creditul public
extern poate avea mai multe forme şi anume:
- credite acordate de către instituţii financiare internaţionale unor state sau
unor organizaţii;
- credite interguvernamentale acordate direct sau prin instituţii de credit de
către unele state altor state;
- credite acordate de către state , instituţii bancare particulare sau de către
consorţii bancare altor state;
- credite acordate de către băncile particulare şi firmele comerciale dintr-un
stat băncilor particulare şi firmelor comerciale dintr-un alt stat.
Potrivit legislaţiei în vigoare, în România, împrumutul public extern se
poate realiza printr-una din următoarele forme:
a) emiterea şi vărasarea pe pieţele financiare externe a unor titluri de stat
în valută;
b) împrumuturi de la Guvern sau agenţii guvernamentale străine, de la
instituţii financiare multilaterale sau de la organizaţii internaţionale;
c) împrumuturi sindicalizate pe termen scurt , mediu sau lung;
d) împrumuturi directe de la investitori privaţi,
e) împrumuturi de la bănci sau de la companii străine.
La fel ca în cazul împrumutului public intern, şi în cazul
împrumuturilor externe MFP este abilitat să emită garanţii ale căror condiţii
trbuie aprobate de către guvern .
Principala modalitate de acordare a creditului extern este aceea prin
intermediul unor instituţii bancare specializate în derularea capitalului de
împrumut.
Serviciul datoriei publice externe contractate de MFP în numele
statului se plăteşte prin BNR. MFP are obligaţia de a efectua decontarea în
lei a plăţilor făcute de BNR a doua zi lucrătoare de la primirea confirmării
plăţii la extern. În practica împrumutului public extern, uzuală este
56
încheierea unor acorduri internaţionale bi sau multilaterale de cooperare

financiară.
Din categoria instituţiilor financiar internaţionale se disting instituţiile
din sistemul ONU: Banca Mondială şi Fondul Monetar Internaţional.
Banca Mondială este un organism financiar internaţional înfiinţat în
anul 1944 , cu sediul la Washington , ca instituţie specializată din sistemul
ONU. Iniţial era formată numai din Banca Internaţională pentru
Reconstucţie şi Dezvoltare (1944), ulterior acesteia fiindu-i afiliate
Asociaţia Internaţională pentru Dezvoltare (AID, înfiinţată în 1960 ) şi
Corporaţia Financiară Internaţională ( CFI, înfiinţată în 1956), cele 3
organisme formând în prezent Grupul Băncii Mondiale. România a aderat
la BM în 1972. BM îndeplineşte următoarele atribuţii :
- sprijină investiţiile economice ale statelor membre în curs de dezvoltare
prin acordarea de împrumuturi pe termen lung;
- acordă credite organismelor guvernamentale, instituţiilor publice sau
particulare pentru proiecte de investiţii în domeniile: agricultură, dezvoltare
rurală, energie, industrie, educaţie, sănătate, etc;
- garantează împrumuturile obţinute de statele membre pe piaţa financiară
internaţională;
- acordă asistenţă financiară , în special ţărilor cele mai slab dezvoltate;
- sprijină întreprinderile productive particulare din ţările membre mai puţin
dezvoltate.
Fondul Monetar Internaţional este cea de-a doua instituţie financiară
din sistemul ONU , datând din 1945 şi avându-şi sediul tot la Washington.
Ţările membre ale FMI deţin câte o cotă din capitalul social al acesteia
constând într-un vărsământ de 25% în aur şi 75% în monedă naţională. În
limita cotei de capital deţinute, fiecare stat dispune de drepturi speciale de
tragere( DST) care sunt evaluate în funcţie de un coş valutar format din
monede naţionale considerate cele mai stabile: dolarul american, euro,
yenul japonez şi lira sterlină britanică.
Acordarea creditelor de către FMI se face numai în condiţiile
îndeplinirii de către statul solicitant a unor cerinţe impuse de instituţia
financiar-bancară internaţională cunoscute sub numele de condiţionalitate .
Prin condiţionalitate FMI înţelege obligaţia unei ţări de a pune în
aplicare un program de politică economică menit să redreseze balanţa sa de
plăţi într-o perioadă corespunzătoare, materializată faptic sub forma unor
acorduri internaţionale între statul solicitant şi FMI.
d)Consolidarea, conversiunea şi amortizarea creditului(împrumutului)

public
57
Consolidarea împrumutului de stat şi implicit a datoriei publice

reprezintă prelungirea termenului de rambursare a unui împrumut de stat. În
acest sens, un împrumut pe termen scurt este prelungit şi transformat într-un
împrumut pe termen mijlociu sau lung sau un împrumut pe termen mediu în
împrumut pe lung. În toate aceste cazuri, datoria publică flotantă este
transformată, în datorie publică consolidată.
Conversiunea împrumutului public este un procedeu de modificare a
condiţiilor unor împrumuturi, însă numai privind dobânda şi anume de
reducere a procetului dobânzii, procedeu care este aplicabil exclusiv
împrumuturilor de stat interne. Datorită specificului de modificare a unuia
dintre elementele împrumutului de stat, conversiunea a fost caracterizată
drept o novaţie a datoriei publice.
Amortizarea creditului public este caracterizată ca fiind un mijloc de
reducere a datoriei publice care produce a stingere a datoriei publice. Astfel,
amortizarea stinge treptat a datorie prin plăţi la termene fixe ori periodice, ea
reprezentând procedeul normal de rambursare treptată a datoriei publice prin
răscumpărarea de către debitor în ritm programat a titlurilor valorice ale
împrumuturilor publice.
Pentru a înţelege mai bine efectele produse de împrumutul public, vom
prezente câteva aspecte legate de noţiunea de bancrută de stat.
Bancruta de stat este procedeul de stingere a datoriei publice interne în
împrejurarea de insolvabilitate reală a statului, ce constă în declararea, de
regulă de către Parlament, a imposibilităţii statului de a rambursa
împrumuturile interne emise ori lansate până la aceea dată. Sattul
recunoaşte, astfel, datoria publică internă, însă declară că nu o poate
rambursa, iar cetăţenii şi ceilalţi creditori interni nu mai au nicio cale
juridică de reparaţie a prejudiciilor cauzate prin bancruta de stat.
2.Sistemul cheltuielilor bugetare

a)Noţiunea şi conţinutul cheltuielilor publice
Cheltuielile publice concretizează cea de-a doua fază a funcţiei de
repartiţie a finanţelor publice şi anume aceea a repartizării resurselor
financiare publice pe diverse destinaţii impuse de necesităţile băneşti pentru
realizarea funcţiilor etatice.
Relaţiile economico-sociale în formă bănească, care se manifestă între
stat, pe de-o parte şi persoane fizice sau juridice, pe de altă parte, cu ocazia
repartizării şi utilizării resurselor financiare ale statului, în scopul îndeplinirii
funcţiilor acestuia, se exprimă prin cheltuieli publice.
Cheltuielile publice se materializează în plăţi efectuate de stat din
resursele mobilizate pe diferite căi, pentru achiziţii de bunuri sau prestări
58
servicii necesare pentru îndeplinirea diferitelor obiective ale politicii

statului: servicii publice generale, acţiuni social-culturale, întreţinerea
armatei şi a întregii activităţi desfăşurate în domeniul militar, acţiuni
economice, etc.
În consecinţă, costul utilităţilor publice(bunuri şi servicii) pe care
Guvernul şi colectivităţile locale le oferă cetăţenilor constituie cheltuieli
publice.
În literatura juridică şi economică s-a subliniat că, în principiu,
cheltuielile publice cuprind:
- cheltuielile bugetare(acoperite din resursele financiare ale bugetului
public naţional);
- cheltuielile extrabugetare(acoperite din resursele financiare publice
constituite în afara bugetului);
- cheltuielile acoperite din fonduri cu destinaţie specială.
În cadrul cheltuielilor publice este necesar să se ţină seama de
următoarele principii:
- efectuarea cheltuielilor bugetare este întotdeauna condiţionată de
prevederea expresă şi aprobarea nivelului acestora prin Legea finanţelor
publice şi prin Legea bugetară anuală;
- sumele alocate şi cheltuielile potrivit destinaţiilor pentru care ele s-au
aprobat sunt nerambursabile;
- utilizarea resurselor alocate prin buget este determinată de îndeplinirea
condiţiilor legal prestabilite;
- finanţarea cheltuielilor bugetare se efectuează în funcţie de gradul de
subordonare a instituţiilor sau activităţilor cu caracter bugetar;
- constituirea şi utilizarea fondurilor băneşti destinate cheltuielilor
bugetare sunt supuse controlului financiar preventiv.
b)Noţiunea şi conţinutul cheltuielilor bugetare

Din punct de vedere terminologic, cheltuielile bugetare, reprezintă
cheltuieli publice acoperite din resursele financiare ale bugetului public
naţional.
Literatura de a sintetizat cheltuielile bugetare ca fiind clasificate în trei
categorii: teoretice, oficiale(legale) şi economice.
Din punct de vedere teoretic, cheltuielile bugetare sunt clasificate
avându-se în vedere criteriul economic şi cel al destinaţiei specifice,
caracterul permanent sau incidental, caracterul definitiv sau provizoriu al
cheltuielilor.
59
După criteriile oficiale(legale) stabilite prin acte normative interne sau

internaţionale, cheltuielile publice bugetare sunt supuse unor clasificări
administrative, financiare, funcţionale, etc.
Gruparea legală(oficială) a cheltuielilor bugetare pe categorii se
realizează prin legile bugetare anuale. În ţara noastră, potrivit dispoziţiilor
Legii finanţelor publice, cheltuielile publice bugetare sunt supuse unei
clasificări economice şi unei clasificări funcţionale.
Potrivit clasificării economice, cheltuielile publice sunt împărţite
astfel:
- cheltuieli curente, unde intră, defalcate pe titluri, cheltuieli de
personal, cheltuieli materiale şi de servicii, subvenţii, transferuri şi
plata dobânzilor;
- cheltuieli de capital, în care intră, grupate separat, cheltuielile pentru
investiţii şi cheltuielile pentru rezerva de stat.
În conformitate cu clasificarea funcţională, cheltuielile bugetare
anuale se grupează astfel:
- Partea I - cheltuieli socio-culturale care privesc învăţământul,
sănătatea, cultura, arta, asistenţa socială, alocaţii şi alte ajutoare pentru
copii, pensii şi ajutoare;
- Partea a II-a - asigurări sociale şi protecţie socială(cheltuielile
asigurărilor sociale de stat, ale fondurilor pentru pensia suplimentară
şi ale fondului pentru ajutorul de şomaj);
- Partea a III-a - gospodărire comunală şi locativă;
- Partea a IV-a - apărare naţională;
- Partea a V-a – ordine publică;
- Partea a VI-a – putere şi administraţie de stat(preşedinţie, parlament,
guvern, justiţie);
- Partea a VII-a – acţiuni economice(cercetare ştiinţifică şi tehnologică,
industrie, agricultură, silvicultură, ape, mediu, transporturi şi
comunicaţii);
- Partea a VIII-a – alte acţiuni;
- Partea a IX-a – transferuri din bugetul de stat către bugetele locale;
- Partea a X-a – datoria publică;
- Partea a XI-a – fondul de rezervă bugetară.
După criteriul economic, raportat la venitul naţional, cheltuielile
bugetare se subdivid în:
a) cheltuieli reprezentând o avansare de venit naţional(cheltuielile
privind construcţiile, dezvoltarea şi modernizarea unităţilor economice
sau cele destinate formării rezervelor de stat);
60
b) cheltuieli reprezentând un consum de venit naţional(cheltuielile pentru

asigurarea funcţionării organelor de stat, pentru învăţământ, cultură,
sănătate, protecţie socială, ş.a.)
61
Curs VII
Drept financiar
1.Sistemul cheltuielilor bugetare
a)Structura cheltuielilor bugetare
Cheltuielile bugetare ale oricărui stat pot fi analizate atât sub aspect
global, sincronic şi diacronic, pe baza nivelului cuantumului total al
acestuia, cât şi structural, pe categorii de cheltuieli, în funcţie de criteriile de
clasificare adoptate de fiecare stat.
Pentru înţelegerea rolului cheltuielilor bugetare în procesul
reproducţiei sociale, a caracterului şi conţinutului politicii bugetare
promovate de către stat în cadrul mai larg al politicii economice prin
intermediul cheltuielilor bugetare este necesară şi analiza structurală a
acestora, în funcţie de destinaţia pe care o au.
Faţă de aceste aspecte, trebuie avut în vedere faptul că în ţările
dezvoltate, în economie predomină proprietatea privată, astfel că activitatea
economică nu are nevoie de sprijin bugetar, ci, mai mult, este aptă să suţină
în procesul de redistribuire a produsului intern brut şi o mare parte a
cheltuielilor social-culturale. În statele în curs de dezvoltare, cum este şi
cazul ţării noastre, sistemul economic, este bazat pe o mare participare a
statului, iar o bună parte a încasărilor bugetare se vor îndrepta spre
susţinerea financiară a consecinţelor procesului de reformă.
Doctrina, apreciază că pentru îndeplinirea funcţiilor sale statul
efectuează următoarele categorii de cheltuieli: cheltuieli pentru scopuri
sociale, cheltuieli pentru cercetare-dezvoltare, cheltuieli militare, cheltuieli
publice cu caracter economic.
b)Dinamica cheltuielilor bugetare

Pentru analiza dinamicii cheltuielilor bugetare, doctrina utilizează doi
indicatori economici: creşterea nominală şi creşterea reală.
Creşterea nominală este aceea care rezultă din compararea
cheltuielilor publice exprimate în preţuri curente.
Creşterea reală rezultă din compararea cheltuielilor exprimate în
preţuri constante.
Aşa cum reiese din Regulamentul financiar al Comunităţii Europene,
tendinţa manifestată în planul cheltuielilor publice şi implicit al cheltuielilor
bugetare, este una ascendentă. Această evoluţie ascendentă este prezentată în
literatura de specialitate ca fiind determinată de mai mulţi factori şi anume:
demografici, economici, militari, privind dezvoltarea serviciilor publice şi
altele.
62
Factorul demografic determină creşterea cheltuielilor publice în statele

în care sporul populaţional pretinde mărirea de la un an la altul a
cheltuielilor pentru învăţământ, sănătate, locuinţe, dezvoltarea serviciilor
publice.
Factorul economic are o influenţă majoră asupra sporirii cheltuielilor
publice în statele în care prin programe guvernamentale susţinute bugetar, se
tinde spre dezvoltarea şi modernizarea intreprinderilor din patrimoniul
public, spre implicarea statului în anumite intreprinderi cu capital mixt ori
spre subvenţionarea anumitor sectoare economice.
Factorul militar poate determina creşterea cheltuielilor publice atât în
mod ponderat prin sporirea capacităţii de apărare a ţării, cât şi în mod
excepţional, prin sporirea efectivelor şi unităţilor militare, desfăşurarea de
acţiuni militare de mare anvergură sau susţinerea unor conflicte armate
interstatale.
Dezvoltarea serviciilor publice are un aport direct asupra sporirii
cuantumurilor totale ale cheltuielilor publice bugetare prin dezvoltarea
aparatului administrativ, inclusiv al celui fiscal, a celui judecătoresc, de
ordine publică şi a altor instituţii publice.
Conceptele comunitare privind cheltuielile bugetare, formulate ca
deziderate ale politicii bugetare, sunt:
- căutarea unor mijloace pentru reducerea acelor cheltuieli bugetare
care pot fi micşorate prin reforme administrative;
- stabilirea unei ordini de prioritate a cheltuielilor publice pe baza unor
critarii proprii fiecărui stat;
- politica cheltuielilor publice trebuie însoţită şi coordonată cu o
politică a resurselor financiare, în care impozitele să nu compromită
economiile băneşti ale particularilor(persoane fizice sau juridice);
- recomandarea unor programe financiare plurianuale pentru realizarea
echilibrului economico-financiar al fiecărui stat membru al Uniunii
Europene şi al statelor aflate în curs de aderare.
c)Cheltuieli bugetare locale

Reglementarea juridică a cheltuielilor bugetare are la bază două reguli
principale:
1.Stabilirea generică a cheltuielilor tuturor bugetelor, care constă în
faptul că toate cheltuielile bugetare locale sunt stabilite avându-se în vedere
menirea acestora ca procedeu tehnico-financiar de constituire şi repartizare a
fondurilor băneşti necesare anual administraţiilor publice locale din fiecare
unitate administrativ-teritorială. Potrivit Legii finanţelor publice locale, din
bugetele locale se finanţează acţiuni social-culturale, sportive, de tineret,
63
inclusiv ale cultelor, cheltuieli de întreţinere şi funcţionare a administraţiei

publice locale, dar şi alte cheltuieli prevăzute prin dispoziţii legale.
2. Repartizarea cheltuielilor între bugetele judeţelor, oraşelor şi
comunelor. Potrivit acestei reguli, necesitatea repartizării cheltuielilor între
bugetele judeţelor, oraşelor şi comunelor, rezultă din deosebirile care există,
între diferitele unităţi administrativ teritoriale legalmente stabilite(comuna,
oraşul şi judeţul) atât în ceea ce priveşte organele de conducere, cât şi a
numărului ori felul serviciilor publice şi instituţiile care alcătuiesc
administraţia publică a acestora.
În funcţie de aceste reguli, din bugetele locale ale celor mai mari
unităţi administrativ-teritoriale(judeţe, respectiv municipiul Bucureşti) se
efectuează următoarele categorii de cheltuieli:
- cheltuieli pentru necesităţi şi acţiuni social-culturale;
- cheltuieli pentru servicii (dezvoltare publică şi locuinţe, pentru drumuri şi
transporturi);
- cheltuieli pentru serviciile publice judeţene, respectiv ale municipiului
Bucureşti;
- cheltuieli cu destinaţie specială.
În mod corespunzător, din bugetele celorlalte unităţi administrativ-
teritoriale, respectiv ale comunelor, oraşelor, municipiilor, ale sectoarelor
municipiului Bucureşti, se efectuează cheltuieli pentru autorităţile executive,
pentru învăţământ, sănătate, servicii, gospodărire comunală şi locativă,
transporturi, etc.
2.Controlul financiar
a)Conceptul de control financiar
Etimologic, noţiunea de control provine din exepresia latinească,
contrarolus, care semnifica, verificarea unui act original după duplicatul
care, în acest scop, se află în posesia unei persoane.
Aşadar, putem defini controlul ca fiind acţiunea de stabilire a
exactităţii unor operaţiuni materiale care se efectuează fie anticipat
executării acestora, fie concomitent cu derularea lor, fie la un scurt interval
de timp de la desfăşurarea operaţiunilor.
Activitatea de control nu se rezumă doar la stabilirea unor fapte, ci ea
se extinde şi la cercetarea cauzelor care au provocat deficienţele constatate.
Faţă de aceste aspecte, activitatea de control nu trebuie confundată cu
activităţi similare, cum ar fi: expertizele, reviziile, inspecţiile, verificările,
etc.
Controlul financiar, ca şi componentă a controlului economic, are ca
obiectiv următoarele:
64
- cunoaşterea de către stat a modului cum sunt administrate mijloacele

materiale şi financiare de către societăţile comerciale publice;
- modul de realizare şi cheltuire a banului public;
- asigurarea echilibrului financiar;
- realizarea eficienţei economico-financiare;
- dezvoltarea economiei naţionale;
- înfăptuirea progresului social.
b)Noţiuni moderne de control financiar

Principalele forme moderne de control sunt: controlul intern şi
controlul extern .
Controlul intern, numit şi administrativ, este exercitat în cadrul
administratiri finanţelor publice, prin personalul de specialitate al inspecţiei
generale a finanţelor care funţionează în structura Ministerului
Finanţelor.Acestă inspecţie realizează controlul formării veniturilor bugetare
şi publice, al angajării şi ordonanţării cheltuielilor bugetare şi din fondurile
băneşti ale instituţiilor şi a altor autorităţi publice, precum şi controlul
contabilităţii bugetare.
Controlul extern îmbracă două forme specifice:controlul jurisdicţional
şi controlul parlamentar.
Controlul jurisdicţional se înfăptuieşte prin intermediul curţilor de
conturi şi de disciplină bugetară şi financiară, urmând procedeul verificării
conturilor de executţie sau bilanţurile contabile ale organelor de stat centrale
şi locale , ale instituţiilor publice, ale intreprinderilor de interes public şi ale
autorităţilor locale.
Controlul parlamentar este o prerogativă a puterii legiuitoare care este
mandatată să realizeze controlul activităţii executive a statului din care face
parte şi administraţia finanţelor publice şi implicit execuţia bugetelor anuale
de stat.
Din economia dispoziţiilor OG 119/1999 privind auditul intern şi
controlul financiar preventiv, modificată în mai multe rânduri, rezultă
principalele forme ale controlului financiar din România:
- controlul financiar preventiv, care la rândul său poate fi control
financiar preventiv propriu şi control financiar preventiv delegat;
- controlul financiar concomitent;
- controlul financiar posterior;
- audit public intern .
1. Controlul financiar preventiv se organizează de ordonatorii de
credite principali, secundari şi terţiari, precum şi de către directorii generali
65
ai regiilor autonome şi societăţilor comerciale prin compartimentul

financiar-contabil.
Controlul financiar preventiv este definit în art.2 lit. h al OG 199/1999
ca fiind activitatea prin care se verifică legalitatea şi regularitatea
operaţiunilor efectuate, pe seama fondurilor publice sau a patrimoniului
public, înainte de aprobarea acestora.
În accepţiunea OG 199/1999, controlul financiar preventiv este de
două tipuri şi anume : control financiar preventiv propriu şi control
financiar preventiv delegat.
a) controlul financiar preventiv propriu este realizat în cadrul instituţiilor
publice, prin conducătorii acestora care au obligaţia de a-l organiza având ca
obiectiv evidenţa angajamentelor din cadrul compartimentului contabil.
Controlul financiar preventiv se exercită prin verificarea înscrisurilor sau
documentelor privind actele şi operaţiunile supuse acestui control pe baza
unor criterii legale care sunt: criterii de conformitate sau legalitate, criterii
de necesitate sau oportunitate şi criterii de rentabilitate sau economicitate .
În urma verificărilor efectuate pe baza acestor criterii şi în funcţie de
constatări, se acordă ori se refuză viza de control preventiv.
b) controlul financiar preventiv delegat se organizează şi se exercită de
catre MFP prin controlori delegaţi.
Astfel, ministrul finanţelor numeşte, pentru fiecare instituţie publică în
care se exercită funcţia de ordonator principal de credite al bugetului de stat,
bugetul asigurărilor sociale de stat sau al bugetului oricărui fond special,
unul sau mai mulţi controlori delegaţi, în funcţie de volumul şi de
complexitatea activităţii instituţiei publice respective. Această numire a
controlorilor delegaţi se face prin ordin al ministrului finanţelor.
Operaţiunile care fac obiectul controlului financiar preventiv delegat
se supun aprobării ordonatorului principal de credite numai însoţie de viza
de control financiar preventiv delegat.
Viza de control financiar preventiv delegat se acordă sau se refuză în
scris pe formular titpizat şi trebuie să poarte semnătura şi sigiliul personal al
controlorului delegat competent.Dacă ordonatorul principal de credite
prezintă în scris argumente în favoarea efectuării operaţiunii pentru care se
intenţionează refuzul vizei, controlorul delegat va consulta , înainte de a
înregistra oficial refuzul de viză, opinia neutră asupra cazului formulată de o
echipă de trei controlori delegaţi de la instituţii publice diferite de cea ăn
cauză, echipă constituită ad-hoc, prin grija controlorului financiar-şef.
Opinia neutră se motivează şi se formuleză în scris şi are rol consultativ, iar
soluţia finală va fi în competenţa exclusivă a controlorului delegat
competent.
66
2. Controlul financiar concomitent, denumit şi simultan sau operativ,

se exercită în timpul desfăşurării proceselor economico-financiare, în acelaşi
timp sau în paralel cu efectuarea actelor şi operaţiunilor pe care le presupun
aceste activităţi, în scopul de a se putea interveni promt pentru corectarea
sau eliminarea deficienţelor sau ilegalităţilor.
Persoanele îndreptăţite să efectueze acest tip de control sunt membrii
consiliului de administraţie, cenzorii, inspectorii sau alte persoane cu
asemenea atribuţii , controlul efectuându-se inopinant, cel puţi o dată pe
lună, prin verificări faptice sau documentare , de regulă prin sondaj.
3. Controlul financiar posterior se exercită asupra operaţiunilor
financiar-economice, după ce acestea au fost executate , fiind apreciat drept
cel mai eficient tip de control, deoarece se realizează temeinic şi cu
amănunţime, fără a împiedica activitatea unităţii supuse controlului.
4. Auditul public intern reprezintă o formă modernă şi complexă de
control financiar , introdusă prin Legea nr. 672/2002 având aceleaşi principii
cu cele existente în legislaţiile ţărilor Uniunii Europene.
Putem defini auditul public intern, ca fiind o activitate organizată
independent în structura unei instituţii publice şi în directa subordonare a
conducătorului acesteia, care constă în efectuarea de verificări , inspecţii şi
analize ale sistemului propriu de control intern , în scopul evaluării
obiective a măsurii în care acesta asigură îndeplinirea obiectivelor
instituţiei publice şi utilizarea resurselor acesteia.
Auditul intern se organizează în mod independent , în strucura fiecărei
instituţii publice, sub forma unui compartiment specializat, constituit din una
sau mai multe persoane, denumit auditor intern.
În realizarea atribuţiilor sale, şeful compartimentului de audit intern
sau după caz, persoana care exercită atribuţiile de audit intern se
subordonează şi raportează direct conducătorului instituţiei publice.
Auditul intern, se exercită asupra tuturor activităţilor desfăşurate de
instituţia publică sau care sunt în responsabilitatea acesteia, inclusiv asupra
activităţii instituţiilor subordonate şi asupra utilizării de către terţi , a
fondurilor publice gestionate de aceştia din urmă, în baza unei finaţări
realizate de către instituţia publică în cauză sau de către o instituţie
subordonată acesteia.
Compartimentul de audit intern exercită, următoarele atribuţii:
a) certificarea trimestrială şi anuală, însoţită de raport de audit, a
bilanţului contabil şi a contului de execuţie bugetară ale instituţiei
publice;
b) examinează legalitatea , regularitatea şi conformitatea operaţiunilor,
identifică erorile , risipa , gestiunea defectuoasă şi fraudele, propunând
67
măsuri şi soluţii pentru recuperarea pagubelor şi sancţionarea celor

vinovaţi;
c) supraveghează regularitatea sistemelor de fundamentare a deciziei,
planificarea, programare , organizarea, coordonarea , urmărirea şi
controlul îndeplinirii deciziilor;
d) evaluează economicitatea , eficacitatea, la nivelul sistemelor de
conducere şi de execuţie existente în cadrul instituţiei publice;
e) identifică slăbiciunile sistemelor de conducere şi de control.
Constatările auditului intern sunt cuprinse în raportul de audit
intern, care trebuie să reflecte ordinul de serviciu primit, modul de
desfăşurare a auditului, constatările făcute, concluziile şi recomandările
auditorilor interni, împreună cu întreaga documentaţie care susţine
respectivele constatări, concluzii şi recomandări.
Raportul de audit intern se semneză de către auditori pe fiecare
pagină, se înregistrază şi se păstrează în original, în dosare speciale, timp
de 10 ani, reprezentanţii Curţii de Conturi, având dreptul să le examineze.
c)Organele de control financiar

Potrivit Legii nr. 500/2002 privind finanţele publice, MFP îi revine un
rol principal în domeniul finanţelor publice, emiţând în acest sens şi norme
metodologice în domeniul controlului financiar. Aceste tipuri de control
financiar au fost enunţate anterior, iar în continuare putem face precizarea că
MFP are competenţa de a exercita şi controlul financiar pe întreaga
economie, având în acest sens la dispoziţie un aparat propriu specializat.
Astfel, controlul financiar al statului se realizează de către MFP prin
Unitatea centrală de amortizare a sistemelor de management financiar şi
control, ANAF, Direcţia Generală de Inspecţie Financiar-Fiscală-Direcţia
de Control Financiar, Autoritatea Naţională a Vămilor şi prin Garda
Financiară. După revizuirea Constituţiei din 2003, Curetea de conturi a
pierdut atributul jurisdicţional, fiind adoptată O.U.G. 117/2003 privind
preluarea activităii jurisdicţionale şi a personalului instanţelor Curţii de
Conturi de către instanţele judecătoreşti, secţiile contencios administrativ şi
fiscal. Procurorii financiari deşi au rămas încă pe lângă structurile Curţii de
Conturi, fac parte din Ministerul Public. Curtea de Conturi este instituţia
supremă de control financiar şi are ca obiectiv verificarea modului de
formare, administrare şi întrebuinţare a resurselor financiare ale statului şi
ale sectorului public. Activitatea specifică pe care o desfăşoară Curtea de
Conturi face să constate dacă conturile supuse verificării sunt conforme cu
realitatea, dacă inventarierea patrimoniului public a fost realizat la termenele
şi în condiţiile prescrise de lege, dacă veniturile statului, unităţilor sale
68
administrativ teritoriale asigurărilor sociale au fost legal stabilite şi încasate

la termenele prevăzute de lege, şi dacă cheltuielile care au fost angajate,
ordonanţate , plătite şi înregistrate au fost efectuate în concordanţă cu legea
bugetară.
De asemenea Curtea de Conturi, analizează legalitatea concesionării
sau închirierii de bunuri proprietate publică, calitatea gestiunii financiare,
utilizarea fondurilor provenite din asistenţa financiară acordată României de
Uniunea Europeană şi din alte surse de finanţare internaţională. Dacă, în
urma verificărilor se constată fapte cauzatoare de prejudicii se încheie un
proces verbal de constatare, care se înaintează procurorului financiar,
singurul în măsură să se pronunţe dacă va sesiza organele de urmărire
penală, instanţa de contencios administrativ fiscal, sau clasează actul.
69
Curs VIII
Drept fiscal
1.Aspecte introductive privind dreptul fiscal
Fiscalitatea poate fi definită ca, procedura de percepere şi urmărire a
impozitelor prin intermediul fiscului.
Fiscul, reprezintă instituţia de stat care are ca atribuţie stabilirea şi
încasarea contribuţiilor de către stat, urmărindu-i pe cei care nu şi-au plătit
aceste contribuţii.
Procedura impusă de fiscalitate dă naştere unui sistem fiscal, care este
constituit din totalitatea impozitelor şi taxelor, contribuţiilor şi celorlalte
categorii de venituri publice provenite de la persoanele fizice şi juridice.
Resursele financiare publice constituite prin colectarea veniturilor publice,
sunt reprezentate de sumele de bani care sunt stabilite ca obligaţii bugetare,
în sarcina diferitelor categorii de persoane fizice şi juridice, denumite
generic, contribuabili. În vederea administrării eficiente a impozitelor şi
taxelor, precum şi în ideea diminuării şi combaterii fenomenului de evaziune
fiscală, s-a organizat un sistem de evidenţă şi urmărire a disciplinei
financiare a contribuabililor prin intermediul instituţiei cazierului fiscal.
MFP, îi revine sarcina de a organiza şi gestiona această instituţie atât la
nivel central- cayierul fiscal naţional- cât şi la nivelul direcţiilor generale ale
finanţelor publice judeţene- cazierul local.
Cazierul fiscal al contribuabililor conţine evidenţa faptelor sancţionate
de legislaţia financiar-fiscală, respectiv sancţiunile şi măsurile de executare
silită aplicate. Toate aceste date sunt prezentate sintetic într-un certificat de
cazier fiscal, care urmează a fi prezentat în mod obligatoriu la înfiinţarea
societăţilor comerciale, pentru autorizarea exercitării unor activităţi
independente precum şi la solicitarea înscrierii asociaţiilor şi fundaţiilor.
2.Sistemul veniturilor bugetare

a)Noţiunea de venituri bugetare
Sistemul veniturilor bugetare a fost definit ca fiind totalitatea
resurselor băneşti instituite prin lege, care contribuie la constituirea
fondurilor băneşti ale statului.
Din punct de vedere juridic, veniturile bugetare reprezintă obligaţii
băneşti stabilite în mod unilateral prin acte normative în sarcina persoanelor
fizice şi juridice care deţin bunuri sau realizează venituri impozabile sau
taxabile.
În sistemul nostru fiscal, în funcţie de modul în care sunt reglementate
veniturile bugetare, rezultă existenţa unor elemente comune fără de care
70
determinarea, urmărirea şi realizarea lor ar fi de neconceput. Aceste

elemente sunt următoarele:
1. Denumirea venitului bugetar. Fiecărui venit i se atribuie o anumită
denumire prin care aceasta se deosebeşte între diferitele categorii de venituri
bugetare(impozite, taxe, contribuţii, prelevări, vărsăminte), iar, pe de altă
parte, se individualizează în raport cu alte venituri bugetare din aceeaşi
categorie ( impozit pe profit, impozit pe salariu, impozit agricol, etc.);
2. Subiectul impunerii sau debitorul, numit generic contribuabil;
3. Obiectul sau materia impozabilă reprezintă materia supusă impunerii,
adică veniturile, bunurile, actele sau serviciile impozabile sau taxabile;
4. Unitatea de evaluare – reprezintă elementul care exprimă cuantumul
unitar al venitului bugetar în raport cu baza sa de calcul şi poate fi stabilit
sub formă de cotă fixă, cotă procentuală sau cotă mixtă.
a) Cota fixă este utilizată atunci când obiecte ale impunerii sunt fapte sau
acte juridice, diferite obiecte şi reprezintă o sumă fixă legal stabilită;
b) Cota procentuală este utilizată în cazurile în care obiectul impozitului
îl constituie valoarea bunului deţinut sau venitul realizat de debitor, putând fi
proporţională, progresivă sau regresiva.
- Cota procentuală proporţională se caracterizează prin aceea că rămâne
neschimbată , indiferent de modificările intervenite în baza de calcul;
-Cota procentuală progresivă se caracterizează prin faptul că ea creşte
odată cu creşterea bazei de calcul;
-Cota procentuală regresivă se caracterizează prin aceea că pe măsură ce
baza de calcul creşte, ea scade.
c) Cota mixtă este compusă dintr-o cotă fixă şi o cotă procentuală care se
adaugă în cazul în care baza impunerii depăşeşte o anumită valoare.
5. Unitatea de impunere- reprezintă unitatea în care se exprimă obiectul
sau materia impozabilă (leul în cazul veniturilor , metrul pătrat sau hectarul
în cazul terenurilor, etc.).
6.Asieta – reprezintă modalitatea de aşezare a venitului bugetar după
obiectul sau materia impozabilă.
7.Perceperea venitului bugetar-reprezintă realizarea efectivă a sumei de
bani pe care acesta o reprezintă. În prezent se folosesc următoarele metode
de percepere: metoda plăţii directe care presupune stabilirea sumei datorate
de către debitor şi vărsarea acesteia în contul bugetului de stat, metoda
reţinerii şi vărsării presupune obligaţia unităţilor să calculeze , să reţină şi să
verse în contul bugetului de stat sumele datorate de debitori, eliberându-le
numai veniturile nete şi metoda aplicării de timbre fiscale.
8. Termenul de plată – reprezintă data la care sau până la care un anumit
venit trebuie vărsat la bugetul statului.
71
9. Înlesnirile, drepturile şi obligaţiile debitorilor- reprezintă elemente

reglementate legal de care se ţine seama la evaluarea bazei de calcul, în
determinarea cuantumului venitului bugetar, precum şi la încasarea
acestuia.
10. Răspunderea debitorilor- este antrenată ori de câte ori debitorii
impozitelor nu îşi îndeplinesc obligaţiile, putând angrena răspunderea
administrativă, civilă sau penală.
11. Calificarea venitului bugetar- reprezintă stabilirea caracterului local
sau central al venitului , precum şi atribuirea lui prin lege spre părţile
bugetului public naţional.
b)Clasificarea veniturilor bugetare

Literatura de specialitate a realizat o serie de clasificări a sistemului
veniturilor bugetare, cea mai semnificativă fiind aceea după criteriul
regularităţii cu care se realizează.
În funcţie de acest criteriu, veniturile bugetare se clasifică în venituri
ordinare ( curente) şi venituri extraordinare ( excepţionale).
Veniturile curente sau ordinare sunt acele resurse care se încasează cu
regularitate la bugetul statului , constituind o sursă permanentă a acestuia
( impozitele şi taxele).
Veniturile extraordinare sunt acele resurse bugetare la care statul
apelează când veniturile curente nu acoperă cheltuielile bugetare
( împrumuturile de stat şi emisiunile monetare).
c)Definiţia şi trăsăturile esenţiale ale impozitelor

Impozitul reprezintă o contribuţie bănească obligatorie şi cu titlu
nerambursabil datorată, conform legii, bugetului de stat de către persoanele
fizice şi persoanele juridice pentru veniturile pe care le obţin sau bunurile
pe care le posedă.
Trăsăturile esenţiale ale impozitelor sunt:
a) impozitul este o contribuţie obligatorie deoarece toate persoanele
fizice şi juridice care beneficiează- într-o formă sau alta- de acţiunile şi
obiectivele finanţate din fondurile generale ale societăţii trebuie să
participe , în raport cu veniturile realizate sau cu averea deţinută, la
formarea acestora, constituind totodată o obligaţie fundamentală,
reglementată de Constituţia din 1991;
b) impozitul este în principiu, o contribuţie pecuniară, exprimată în bani;
c) impozitul este o prelevare cu titlu nerambursabil în sensul că sumele
achitate de către contribuabil nu au un echivalent direct şi imediat în folosul
plătitorului , ele nefiind rambursabile ;
72
d) impozitul se caracterizează prin legalitate, în sens larg înţeles el fiind

datorat ,stabilit şi încasat numai în temeiul legii;
e) impozitul se datorează pentru veniturile realizate şi bunurile deţinute,
în sensul că subiectele impozabile datorează contribuţia numai în cazul în
care realizează veniturile sau deţin bunurile stabilite de lege , ca impozabile.
d)Principiile impunerii
Pentru a realiza o cât mai justî aplicare a impozitelor, doctrina a
învederat necesitatea ca aceasta să se facă ţinând seama de sistemul
principiilor impunerii , alcătuit din principiul impunerii echitabile, principiul
politicii financiare şi principiul politicii economice.
1.Principiul impunerii echitabile sau egalitatea în faţa impozitelor,
expresie particularizată a principiului egalităţii în faţa legii. Acest princpiu
presupune ca impunerea să se facă în acelaşi mod pentru toate persoanele
fizice şi juridice , fără privilegii şi fără discriminări. O altă consecinţă a
acestui pricipiu, este aceea că egalitatea prin impozit presupune, într-o
ordine fiscală raţională şi diferenţierea sarcinilor fiscale de la o persoană la
alta, în funcţie de o serie de criterii economice şi sociale: mărimea absolută a
materiei impozabile, situaţia personală a subiectului, natura şi provenienţa
veniturilor, etc.
2. Principiul politicii financiare urmăreşte realizarea unui randament
fiscal ridicat pentru fiecare impozit.
3. Principiul politicii economice presupune faptul că un impozit nu
trebuie folosit de stat doar pentru acoperirea unor nevoi bugetare, ci şi pentru
a exercita o anumită influenţă asupra dezvoltării sau restrângerii activităţii
unor ramuri economice, pentru stimularea sporirii producţiei sectoriale sau a
consumului unor mărfuri.
e)Clasificarea impozitelor
Clasificarea impozitelor este menită să pună în evidenţă varietatea şi
particularităţile acestora , înfăţişându-le pe categorii determinate de mai
multe criterii.
În funcţie de forma plăţii, impozitele se clasifică în :
- impozite în natură care se prezentau sub forma prestaţiilor sau a dărilor
în natură şi care sunt rarisime în economiile ţărilor dezvoltate
economiceşte;
-impozitele pecuniare (în bani) devenite regulă, ele reprezintă în prezent
unica formă sau modalitate de percepere a impozitelor, privind din punct de
vedere al practicii fiscale şi presupun concretizarea obligaţiei fiscale în
bani, de regulă moneda naţională;
73
După criteriul obiectului lor sau al materiei impozabile , impozitele

pot fi:
- impozite pe avere, precum : impozite pe clădiri, pe terenuri, taxa asupra
mijloacelor de transport, etc.;
- impozite pe venit precum : impozitul pe profit, impozitul pe veniturile
persoanelor fizice, etc;
- impozite pe cheltuieli sau pe fapte de consum, ca de pildă : taxa pe
valoarea adăugată ( TVA), impozitul suplimentar pentru depăşirea fondului
total destinat plăţii salariilor, etc;
După scopul urmărit, prin impunere , impozitele sunt :
-impozite financiare, cele a căror stabilire vizează exclusiv obţinerea
unor venituri publice bugetare;
-impozite de ordine, prin care se urmăreşte , pe lângă realizarea veniturilor
bugetare şi disciplinarea prin restrângere sau limitare a unor activităţi
economice;
În funcţie de locul sau nivelul la care se acumulează, impozitele se
subîmpart în :
- impozite centrale , care se mobilizează ca venituri la bugetul central
general al statului;
- impozite locale, mobilizate la bugetele locale.
După criteriul modului de percepere, impozitele se clasifică în :
- impozite directe, sunt cele care se stabilesc şi se plătesc în cadrul unui
raport direct între contribuabilul debitor şi agentul public sau organul de stat
învestit cu atribuţia de a stabili , încasa , urmării şi recupera impozitele la
termenele prevăzute de reglementarea în vigoare;
-impozite indirecte , sunt cele care se percep cu prilejul vânzării unor
bunuri, mai ales cele de consum sau numai cu ocazia punerii în circulaţie a
unor bunuri, cu prilejul executării unor lucrări şi prestării unor servicii, etc.
În aceste cazuri, impozitele se calculază şi se cuprind , conform unor tarife
legal constituite , în preţurile de vânzare sau de punere în circulaţie a
bunurilor , ca şi în preţurile serviciilor, reţinându-se de către comercianţi,
producători ai bunurilor puse în circulaţie, executanţi de lucrări şi se plătesc
în contul veniturilor publice. Suportatorii acestor impozite , nu sunt plătitorii
lor, ci cumpărătorii bunurilor vândute sau puse în circulaţie, beneficiarii
lucrărilor şi serviciilor, etc.
f)Definiţia şi trăsăturile taxelor

Taxele, cea de a doua categorie principală de venituri ale bugetului de
stat, reprezintă plata efectauată de persoanele fizice sau juridice, pentru
serviciile prestate acestora de către instituţiile publice.
74
Taxele reprezintă acele contribuţii care sunt reglementate ca şi obligaţii

bugetare datorate de persoanele fizice sau juridice.
În comparaţie cu impozitele taxele exprimă următoarele trăsături:
- subiectul plăţilor taxei se cunoaşte doar în momentul în care acesta
solicită prestarea unui serviciu ori efectuarea unei lucrări din partea
unui organ de stat sau a unei instituţii publice,
- taxa reprezintă o plată neechivalentă pentru servicii sau lucrări
prestate/efectuate de organe de stat sau instituţii publice care primesc ,
întocmesc sau eliberează diferite acte, prestează servicii sau rezolvă
alte interese legitime ale diferitelor persoane fizice sau juridice;
- taxa este anticipativă, ea trebuind să fie achitată în momentul
solicitării serviciului sau lucrării ce urmeză a fi efectuat de către
organul de stat sau instituţia publică competentă;
- taxa reprezintă o contribuţie stabilită în sarcina contibuabilului;
- taxa trebuie să fie unică , adică pentru acelaşi act sau serviciu
îndeplinit /prestat unei persoane se datorează taxa o singură dată;
- actele nelegal taxate sunt lovite de nulitate;
- răspunderea pentru neîndeplinirea obligaţiei de plată a taxelor , nu
revine contribuabilului, ci funcţionarului care a eliberat actul sau a
prestat serviciul fără ca taxa să fi fost legal plătită.
g)Rolul şi funcţiile impozitelor şi taxelor

Rolul cel mai important al impozitelor se manifestă pe plan financiar,
deoarece acestea constituie mijlocul principal de procurare a resurselor
financiare necesare pentru acoperirea cheltuielilor publice.
Pentru realizarea în practică a politicii fiscale cu care se află în
interrelaţie, impozitele şi taxele trebuie să îndeplinească următoarele funcţii:
- funcţia contributivă-impozitele şi taxele contribuie la formarea
fondurilor generale de dezvoltare a societăţii;
- funcţia de redistribuire –impozitele şi taxele realizază redistribuirea
unor venituri primare sau derivate ce se obţin prin preluarea unor resurse
băneşti în vederea repartizării lor în scopul satisfacerii unor trebuinţe ale
altor persoane decît deţinătorii iniţiali ai respectivelor resurse;
- funcţia reglatoare – impozitele şi taxele îndeplinesc funcţia de a regla
anumite fenomene economice sau sociale prin disciplinarea anumitor
activităţi economice sectoriale.
h)Temeiul reglementării sistemului de impunere

Acesta reprezintă modalitatea autorităţii publice de a obţine resursele
necesare înfăptuirii dezideratului de a asigura buna funcţionare a organelor
75
prin care statul îşi îndeplineşte funcţiile sale atât la nivelul societăţii cât şi
în raporturile lui cu alte entităţi similare.
i)Politica fiscală a Uniunii Europene

Literatura de specialitate a definit politica fiscală ca fiind ansamblul
mijloacelor şi metodelor concrete privin procurarea şi dirijarea resurselor
financiare , precum şi instrumentele , instituţiile şi reglementările fiscale
utilizate de stat pentru influenţarea proceselor economice şi a relaţiilor
sociale într-o etapă determinată.
Politica fiscală comunitară a fost iniţiată prin tratatul de la Roma din
1957 care a consacrat înfiinţarea Comunităţii Economice Europene şi prin
care s-a convenit şi stabilit că sunt necesare înlăturarea discriminărilor
naţionale în materie fiscală din statele comunităţii.
Politica fiscală a fostei Comunităţi Europene , actualmente Uniunea
Europeană, are drept ţină crearea unei pieţe comune fiscale prin aplicarea
unor reglementări juridice fiscale comune care să evite orice conflicte şi
orice discriminări între sistemele fiscale naţionale.
Instrumentul de bază al implementării politicii fiscale comune este
reprezentat de dreptul comunitar al fiscalităţii văzut ca un drept în
serviciul libertăţii schimburilor, care are ca principale direcţii de
reglementare neutralitatea impozitului şi eliminarea frontierelor fiscale,
toate acestea în ideea asigurării unui climat concurenţial liber.
Neutralitatea impozitului, principiu aflat la baza construcţiei unei pieţe
fiscale comune, fără frontiere determinate de diversitatea sistemelor fiscale
naţionale, a fost tradus în practică prin instituirea, într-o primă etapă, a unui
impozit indirect comun tuturor statelor membre- taxa pe valoarea adăugată-
urmată de armonizarea legislaţiilor în acest domeniu şi de lărgirea cât mai
mult posibil a sferei lui de aplicare, astfel încât sî devină un impozit general
aplicat consumului.
76
Curs IX
Drept fiscal
1.Reglementarea veniturilor bugetare
a)Consideraţii introductive
Aşa cum am mai amintit, veniturile reprezintă fundamentul sistemului
financiar public şi se grupează în două mari categorii:
1. Fiscale, care provin din impozite directe(impozitul pe profit, pe
dividende, ş.a.) şi din impozite indirecte(impozitul pe spectacole, taxele
vamale, t.v.a, ş.a.);
2. Nefiscale, (vărsăminte din veniturile instituţiilor publice, din profitul
regiilor autonome, taxe pentru folosirea drumurilor, etc.).
b)Veniturile ordinare ale bugetelor locale

Veniturile(curente) ordinare ale bugetelor locale din ţările a căror
economie se bazează pe principii liberale, se realizează din impozite şi taxe
locale, precum şi din venituri locale diverse.
Impozitele locale, reprezintă baza veniturilor bugetare locale şi a fost
reglementate ţinându-se seama de clasificarea impozitelor directe în
impozite personale(pe profit sau pe venituri) şi impozite reale(pe terenuri
sau clădiri).
Taxele locale reprezintă categoria cea mai largă a veniturilor bugetare
locale, iar cele mai întâlnite taxe locale sunt acelea stabilite asupra
mijloacelor de transport, pentru afisaj şi publicitate, pentru şederea în
staţiuni turistice, etc.
Veniturile locale diverse, sunt compuse din fondurile băneşti provenite
de la unităţile economice de interes local, de la serviciile publice locale, din
concesiuni, etc.
Toate aceste tipuri de venituri ordinare, sunt stabilite prin norme
juridice cu aplicabilitate nelimitată în timp, conferindu-le un caracter
permanent.
c)Veniturile extraordinare ale bugetelor locale

Veniturile extraordinare ale bugetelor locale se particularizează prin
faptul că ele sunt reglementate prin norme cu aplicabilitate temporară, de
regulă, prin actele normative de aprobare a bugetelor locale, pentru unul sau
mai multe exerciţii bugetare.
Principalele mijloace prin care se realizează veniturile extraordinare
ale bugetelor unităţilor administrativ teritoriale sunt:
- atribuirea, în temeiul unor dispoziţii guvernamentale sau ale M.F.P., în
folosul bugetelor locale a unor impozite sau taxe cu caracter general prin
77
trecerea acestora în rândurile veniturilor bugetului de stat pe seama

bugetelor locale;
- cotele defalcate din anumite impozite cu caracter general în folosul
bugetelor locale, care reprezintă părţi procentuale ale unora dintre aceste
impozite lăsate la dispoziţia bugetelor locale în scopul acoperirii
necesităţilor bugetelor locale;
- adiţionalele la unele impozite cu caracter general percepute în folosul
bugetelor locale(competenţa stabilirii adişionalelor revineParlamentului prin
legea bugetară anuală);
- subvenţiile acordate bugetelor locale din bugetul de stat;
- împrumuturile contractate de autorităţile administraţei publice locale.
Reglementarea juridică a veniturilor curente ale bugetelor locale şi a
procedeelor de completare a acestor venituri în România, sunt în bună parte
asemănătoare celor din statele europene semnatare ale Cartei europene a
autonomiei locale adoptată la Conferinţa autorităţilor locale şi regionale din
1985 şi ale Cartei intitulate Exerciţiul autonom al puterii locale, elaborată
sub egida Consiliului Europei.
d)Reglementarea impozitului pe clădiri

Orice persoană care are în proprietate o clădire situată în România,
datorează anual impozit pentru aceea clădire. Impozitul pe clădiri, precum şi
taxa pe clădiri se datorează către bugetul local al comunei, al oraşului sau al
municipiului în care este amplasată clădirea iar în cazul municipiului
Bucureşti, impozitul şi taxa pe clădiri se datorează către bugetul local al
sectorului în care este amplasată clădirea.
Codul fiscal conţine o enumerare strictă a clădirilor pentru care nu se
datorează impozit, prin efectul legii şi putem enumera câteva:
- clădirile proprietate a statului, a unităţilor administrativ-teritoriale sau
ale oricăror instituţii publice, cu excepţia încăperilor care sunt folosite pentru
activităţi economice;
- clădirile care, potrivit legii, sunt clasate ca monumente istorice, de
arhitectură sau arhiologice, muzee ori case memoriale, cu excepţia
încăperilor care sunt folosite pentru activităţi economice;
- clădirile care sunt afectate centralelor hidroelectrice, termoelecrice şi
nuclearo-electrice, staţiilor şi posturilor de transformare, precum şi staţiilor
de conexiuni;
- clădirile aflate în domeniul public al statului şi în administrarea Regiei
Autonome Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat, cu excepţia
încăperilor care sunt folosite pentru activităţi economice;
- clădirile funerare din cimitire şi crematorii;
78
- clădirile din parcurile industriale, ştiinţifice şi thnologice, potrivit legii,

ş.a.
Sub incidenţa impozitului pe clădiri nu intră construcţiile care nu au
elementele constitutive ale unei clădiri.
e) Reglementarea impozitului şi taxei pe teren

În cazul persoanei care are în proprietate teren situat în România,
datorează pentru acesta un impozit anual. Impozitul pe teren, precum şi taxa
pe teren se datorează către bugetul local al comunei, al oraşului sau al
municipiului în care este amplasat terenul, iar în cazul municipiului
Bucureşti, impozitul şi taxa pe teren se datorează către bugetul local al
sectorului în care este amplasat terenul. Pentru terenurile concesionate,
închiriate, date în administrare ori în folosinţă, se stabileşte taxa pe teren
care reprezintă sarcina fiscală a concesionarilor, locatarilor, titularilor
dreptului de administrare sau de folosinţă, în condiţii similare impozitului pe
teren.
Potrivit dispoziţiilor legale, impozitul pe teren nu se datorează într-o
serie de situaţii, cum ar fi:
- terenul aferent unei clădiri, pentru suprafaţa de teren care este
acoperită de o clădire;
- orice teren al unui cult religios , recunoscut de lege şi al unei unităţi
locale a acestuia, cu personalitate juridică;
- orice teren al unui cimitir, crematoriu;
- orice teren al unei instituţii de învăţământ preuniversitar şi universitar,
autorizată provizoriu sau acreditată;
- orice teren al unei unităţi sanitare de interes naţional care nu a trecut
în patrimoniul autorităţilor locale, etc.
f)Reglementarea impozitului pe mijloacele de transport

Persoana care are în proprietate un mijloc de transport care trebuie
înmatriculat în România, datorează un impozit anual pentru mijlocul de
transport. Impozitul pe mijloacele de transport, se plăteşte la bugetul local al
unităţii administrativ-teritoriale unde persoana îşi are domiciliul, sediul sau
punctul de lucru. În cazul unui mijloc de transport care face obiectul unui
contract de leasing financiar, pe întreaga durată a acestuia, impozitul pe
mijlocul de transport se datorează de locatar .
Impozitul pe mijloacele de transport nu se aplică pentru:
- autorturismele, motocicletele cu ataş şi mototriciclurile care aparţin
persoanele cu handicap locomotor şi care sunt adaptate handicapului
acestora;
79
- navele fluviale de pasageri, bărcile şi luntrele folosite pentru transportul

persoanelor fizice cu domiciliul în Delta Dunării, Insula Mare a Brăilei şi
Insula Balta Ialomiţei;
- mijloacele de transport ale instituţiilor publice;
- mijloacele de transport ale persoanelor juridice, care sunt utilizate
pentru servicii de transport public, de pasageri în regim urban sau suburban,
inclusiv transportul de pasageri în afara unei localităţi, dacă tariful de
transport este stabilit conform legii, că ar fi un transport public,
- vehiculele istorice definite conform prevederilor legale.
Impozitul pe mijlocul de transport se calculează în funcţie de
capacitatea cilindrică a acestuia, prin înmulţirea fiecărei grupe de 200 de cm3
sau fracţiune din aceasta cu suma corespunzătoare. În cazul unui ataş,
impozitul pe mijloacele de transport este de 50 % din taxa pentru
motocicletele , motoretele sau scuterele respective.
g)Taxa pentru eliberarea certificatelor de urbanism, a autorizaţiilor de

construire şi a altor asemenea avize
Taxa pentru eliberarea certificatului de urbanism, în mediul urban este
egală cu suma stabilită de consiliul local, consiliul general al municipiului
Bucureşti sau consiliul judeţean.
Taxa pentru eliberarea certificatului de urbanism pentru o zonă rurală
este egală cu 50 % din taxa stabilită pentru eliberarea certificatului de
urbanism în mediul urban. Taxa pentru eliberarea unei autorizaţii de
construcţie pentru o clădire care urmează a fi folosită ca locuinţă sau anexă
la locuinţă este egală cu 0,5% din valoarea autorizată a lucrărilor de
construcţii. Taxa pentru eliberarea autorizaţiei necesare pentru lucrările de
organizare de şantier în vederea realizării unei construcţii, care nu este
inclusă în altă autorizaţie de construire , este egală cu 3% din valoarea
autorizată a lucrărilor de organizare de şantier.
Taxa pentru eliberarea autorizaţiei de construire pentru chioşcuri,
tonete, cabine, spaţii de expunere, situate pe căile şi în spaţiile publice,
precum şi pentru amplasarea corpurilor şi a panourilor de afişaj , a firmelor
şi reclamelor este de până la 6 lei pentru fiecare metru patrat de suprafaţă
ocupată de construcţie. Taxa pentru eliberarea autorizaţiei de desfiinţare ,
totală sau parţială a unei construcţii este egală cu 0,1% din valoarea
impozibilă a construcţiei stabilită pentru determinarea impozitului pe clădiri.
Pentru aceste taxe se aplică următoarele reguli:
- taxa datorată se stabileşte pe baza valorii lucrărilor de construcţie
declarate de persoana care solicită avizul şi se plăteşte înainte de emiterea
avizului;
80
- în termen de 15 zile de la data finalizării lucrărilor de construcţie, dar nu

mai trârziu de 15 zile de la data la care expiră autorizaţia respectivă,
persoana care a obţinut autorizaţia , trebuie să depună o declaraţie privind
valoarea lucrărilor de construcţie la compartimentul de specialitate al
autorităţii administraţiei publice locale;
- până în cea de-a 15 –a zi inclusiv, de la data la care se depune situaţia
finală privind valoarea lucrărilor de construcţii, compartimentul de
specialitate al autorităţii administraţie publice locale are obligaţia de a stabili
taxa datorată pe baza valorii reale a lucrărilor de construcţie;
- până în cea de-a 15 –a zi inclusiv, de la data la care compartimentul de
specialitate al autorităţii administraţie publice locale a emis valoarea stabilită
pentru taxă, trebuie plătită orice sumă suplimentară datorată de către
persoana care a primit autorizaţia sau orice sumă care trebuie rambursată de
autoritatea administraţiei publice locale.
h)Taxa pentru eliberarea autorizaţiilor pentru a desfăşura o activitate

economică şi a altor autorizaţii similare
Taxa pentru epentru desfăşurarea unei activităţi economice este
stabilită de consiliul local . Autorizaţiile se vizează anual, până la data de 31
decembrie a anului în curs pentru anul următor. Taxa de viză reprezintă
50% din cuantumul taxei stabilite. Taxa pentru eliberarea certificatelor,
avizelor şi autorizaţiilor nu datorează pentru:
- ceritificat de urbanism sau autorizaţiei de construire pentru lacaş de cult
sau construcţie anexă;
-certificat de urbanism sau autorizaţie de construire pentru dezvoltarea,
modernizarea sau reabilitarea infrastructurilor de transporturi care aparţin de
domeniul public al statului;
- certificat de urbanism sau autorizaţie de construire, pelucrările de
interes public judeţean sau local, etc.
i)Taxa pentru folosirea mijloacelor de reclamă şi publicitate

Persoana care beneficiează de servicii de reclamă şi publicitate în
România în baza unui contract sau a unui alt fel de înţelegere încheiată cu
altă persoană, datorează plata taxei prevăzute în prezentul articol, cu
excepţia serviciilor de reclamă şi publiciate realizate prin mijloace de
informare în masă scrise şi audiovizuale. Taxa pentru servicii de reclamă şi
publicitate, se plăteşte la bugetul local al unităţii administrativ-teritoriale în
raza căreia persoana prestează serviciile de reclamă şi publicitate şi se
calculază prin aplicarea cotei taxei respective la valoarea serviciilor de
reclamă şi publicitate.
81
Taxa pentru servicii de reclamă şi publicitate se varsă la bugetul local,

lunar , pânî la data de 10 a lunii următoare celei în care a intrat în vigoare
contractul de prestări de servicii de reclamă şi publicitate.
Orice persoană care utilizează un panou, afişaj sau strctură de afişaj
pentru reclamă şi publicitate într-un loc public , datorează plata taxei anual.
j)Impozitul pe spectacole
Persoana care organizează o manifestare artistică, o competiţie sportivă
sau altă activitate distractivă în România are obligaţia de a plătii impozitul
prevăzut, denumit în continuare impozitul pe spectacole.
Impozitul pe spectacole se plăteşte la bugetul local al unităţii
administrativ-teritoriale în raza careia are loc manifestarea artistică,
competiţia sportivă sau altă activitate artistică distractivă şi se calculeză prin
aplicarea cotei de impozit la suma încasată din vânzarea biletelor de intrare
şi a abonamentelor. Cota de impozit se determină după cum urmează:
- în cazul unui spectacol de teatru, balet, operă, operetă, concert
filarmonic sau altă manifestaţie muzicală, prezentarea unui film la
cinematograf, un spectacol de circ sau orice competiţie sportivă
internă sau internaţională, cota de impozit este egală cu 2%;
- în cazul oricărei manifestări artistice, decât cele enumerate anterior,
cota de impozit este egală cu 5 %.
Suma primită din vânzarea biletelor de intrare sau a abonamentelor
nu cuprinde sumele plătite de organizatorul spectacolului în scopuri
caritabile, conform contractului scris intrat în vigoare înaintea vânzarii
biletelor de intrare sau a abonamentelor.
Persoanele care datorează impozitul pe spectacole au obligaţia de a
depune o declaraţie la compartimentul de specialitate al autorităţii
administraţiei publice locale privind spectacolele programate pe durata
unei luni calendaristice. Declaraţia se depune la data de 15, inclusiv, al
lunii precedente celei în care sunt programate spectacolele respective.
Impozitul pe spectacole nu se aplică spectacolelor organizate în scopuri
umanitare.
k)Taxa hotelieră
Reprezinta taxa instituită de consiliul local pentru şederea într-o unitate
de cazare . Unitatea de cazare are obligaţia de a vărsa taxa colectată la
bugetul local al unităţii administrativ-teritoriale în raza căreia este situată
aceasta. Taxa hotelieră se calculează prin aplicarea cotei stabilite la tarifele
de cazare practicate de unităţile de cazare. Cota taxei se stabileşte de
consiliul local şi este cuprinsă între 0,5 % şi 5% în cazul unităţilor de cazare
82
amplasate într-o staţiune turistică. Cota taxei poate varia în funcţie de clasa
cazării în hotel .
Taxa hotelieră se datorează pentru întreaga perioadă de şedere, cu
excepţia cazului unităţilor de cazare amplasate într-o staţiune turistică,
atunci când taxa se datorează numai pentru o sungură noapte, indiferent de
perioada reală de cazare. Potrivit dispoziţiilor legale taxa hotelieră nu se
aplică pentru :
- persoanele fizice în vârstă de până la 18 ani , inclusiv, perosanelor
fizice cu handicap grav sau accentuat , ori persoanei invalide de
gradul I sau II, pensionarii sau studenţii, veteranii de război, etc;
Unităţile de cazare au obligaţia de a vărsa taxa hotelieră la bugetul
local lunar, până la data de 10, inclusiv, a lunii următoare celei în care s-a
colectat taxa hotelieră de la persoanele care au plătit cazarea. De asemenea
au obligaţia de a depune lunar o declaraţie la compartimentul de specialitate
al autorităţii administraţiei publice locale, până la data stabilită pentru
fiecare plată a taxei hoteliere.
83
Curs X
Drept fiscal
1.Titlul de creanţă fiscală
a) Noţiunea de “creanţă bugetară” şi “obligaţie bugetară”
Manifestările de voinţă a autorităţilor publice, a contribuabililor sunt
făcute în vederea producerii unor efecte juridice printr-un act procedural. În
materie fiscală a fost adoptat5 un Cod de procedură fiscală iar prin Hotărâre
de Guvern au fost adoptate norme metodologice de aplicare. Prin aceste acte
normative au fost reglementate drepturile şi obligaţiile subiecţilor din
raporturile juridice fiscale privind administrarea impozitelor şi taxelor
datorate bugetelor de stat şi locale, aşa cum sunt ele reglementate prin
dispoziţiile Codului6 fiscal.
Procedura fiscală reprezintă ansamblul actelor şi operaţiunilor
desfăşurate/întreprinse de către organele fiscale în scopul stabilirii şi
încasării-în conformitate cu prevederile legale- a impozitelor şi taxelor ca
venituri bugetare.
Veniturile bugetare îmbraca forma obligaţiilor financiar-bugetare,
întrucât pentru contribuabili ele reprezintă veritabile obligaţii juridice, care
sunt îndeplinite, în regulă generală, de bună voie, dar a căror îndeplinire este
asigurată, la nevoie prin forţa de constrângere a statului.
Privite însă din perspectiva statului creditor ca subiect al raportului
obligaţional bugetar, veniturile bugetare îmbracă forma creanţelor financiar
bugetare, întrucât pentru stat, în temeiul legii, este îndreptăţit să le încaseze
la buget, ele reprezentând adevărate drepturi de creanţă.
Sintetic, obligaţia bugetară, poate fi definită ca fiind îndatorirea
stabilită de către stat, în mod unilateral în sarcina peroanelor fizice sau
juridice denumite contribuabili de a plăti o sumă de bani, la termenul
stabilit, în contiul bugetului de stat.
Executarea prestaţiei datorate de debitor are ca efect realizarea
dreptului de creanţă, respectiv liberarea lui de datorie şi, implicit, stingerea
raportului juridic de obligaţie. Prin urmare, executarea reprezintă efectul
principal al oricărei obligaţii, inclusiv al obligaţiei financiar bugetare.
La rândul ei executarea obligaţiilor poate fi realizată prin două moduri
principale: executarea directă sau în natură şi executarea indirectă sau prin
echivalent, principiul fundamental în materia efectelor obligaţiilor fiind
acela al executării în natură. Totodată, executarea în natură poate fi
5
Codul de procedură fiscală, a fost adoptat prin O.G. nr.92/24.XII.2003, publicată în M.Of. al României, Partea I,
nr.941 din 29 XII.2003 şi a fost republicat în M.Of.al Romaniei nr.513 din 31.VII.2007.
6
A fost adoptat prin Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal. De-a lungul timpului, Codul fiscal a fost modificat şi
completat în mai multe randuri.
84
clasificată după rolul voinţei debitorului în executare voluntară şi executare

silită.
Executarea presupune aşadar, existenţa unui raport juridic care
necesită implicarea a două subiecte – statul creditor şi contribuabilul
debitor.
b) Cuprinsul procedurii fiscale şi metodele tehnico-financiare de percepere

a impozitelor şi taxelor
Procedura fiscală, aşa cum a fost definită, cuprinde următoarele faze
sau etape procedurale:
a) acte şi operaţiuni prealabile de înregistrare şi atribuire a codului fiscal;
b) acte şi operaţiuni de constatare a obiectelor impozabile şi taxabile;
c) acte de calcul şi individualizare a impozitelor sau taxelor datorate;
d) acte şi operaţiuni de plată şi încasare a impozitelor şi taxelor în folosul
bugetului de stat şi bugetelor locale;
e) acte de constatare a acţiunilor sau omisiunilor de evaziune fiscală şi de
executare silită a impozitelor şi taxelor neachitate integral şi la termenele
legale.
Persoanele fizice se identifică din punct de vedere fiscal prin numărul
de identificare fiscală, care este identic cu codul numeric personal (CNP)
înscris în actele de identitate ale acesteia.
Camerele de comerţ şi industrie teritoriale, după efecturea procedurii
de înregistare a comercianţilor, transmit pe cale electronică Ministerului
Finanţelor Publice (MFP) date din cererea de identificare tip pentru atribuire
a codului unic de înregistrare.
Pe baza acestor date Ministerul Finanţelor Publice atribuie în termen
de maxim 24 de ore, codul unic de înregistrare (C.U.I), alcătuit din
combinaţii individualizatoare de numere. În termen de 3 zile de la primirea
codului unic de înregistrare, camerele de comerţ şi industrie teritoriale,
transmit MFP întreaga documentaţie care a stat la baza înregistrării
solicitării.
Codul unic de înregistare atribuit, va fi utilizat de toate sistemele
informatice care prelucrează date privind comercianţii, precum şi de
comerciant în relaţiile cu terţii, inclusiv cu autorităţile şi instituţiile publice,
pe toată durata funcţionării lui.
Contribuabilii plătitori de taxă pe valoare adăugată (TVA) vor fi
individualizaţi, în continuare, prin aplicarea literei “R” înaintea codului unic
de înregistrare.
Un act procedural de o reală importanţă este, de asemenea, declaraţia
de impozite şi taxe prin care, toţi plătitorii, persoane juridice sau fizice,
85
române şi străine cărora le revin, potrivit legii, obligaţii fiscale către bugetul
de stat şi bugetele locale, trebuie să întocmească şi să depună declaraţii sau
deconturi de impunere, denumite în continuare declaraţii de impozite şi taxe.
Declaraţiile de impozite şi taxe sunt documente prin care se declară:
a) impozitele şi taxele datorate, în cazul în care, potrivit legii, obligaţia
calculării impozitelor şi taxelor revine plătitorului;
b) bunurile şi veniturile impozabile, în cazul în care, potrivit legii,
stabilirea impozitului şi a taxei se face de organul fiscal;
c) impozitele colecatte prin stopaj la sursa, în cazul în care plătitorul are
obligaţia de a calcula, reţine şi vărsa impozite şi taxe.
Declaraţia de impozite şi taxe se întocmeşte prin completarea unui
formular pus la dispoziţie plătitorilor, în mod gratuit, care se depune la
unitatea subordonată MFP, în a cărei rază teritorială, plătitorul îşi are sediul
sau domiciliul.
Ddeclaraţia de impozite şi taxe trebuie să conţină:
a) datele necesare pentru stabilirea identităţii plătitorului:
- numele şi prenumele sau denumirea plătitorului;
- domiciliul sau sediul;
- codul numeric personal sau codul unic de înregistrare, după caz;
b) baza de impunere;
c) cuantumul impozitelor sau al taxelor, dacă obligaţia calculării
impozitului sau a taxei revine, potrivit legii, plătitorului;
d) semnăturile autorizate şi ştampila, dacă este cazul.
Plata impozitului sau a taxei nu suspendă obligaţia plătitorului de a
depune declaraţia de impozite şi taxe. Plătitorul este obligat să depună
declaraţia de impozite şi taxe, chiar dacă este scutit de plata impozitului,
conform reglementărilor legale, precum şi în alte cazuri stabilite de către
MFP, prin ordin al ministrului.
Metodele tehnico-financiare de percepere a impozitelor şi taxelor
desprinse din dreptul fiscal pozitiv român, sunt următoarele:
1. constatarea obiectului impozabil sau taxabil şi stabilirea impozitului
sau taxei de către organele fiscale de stat;
2. calculul şi plata impozitului sau taxei de către subiectul impozabil sau
taxabil;
3. reţinerea şi vărsarea impozitului de către plătitorul de venituri
impozabile.
1. constatarea obiectului impozabil sau taxabil şi stabilirea impozitului
sau taxei de către organele fiscale de stat este metoda tehnico-financiară
reglementată pentru impunerea directă a veniturilor obţinute de către
86
persoanele fizice şi pentru impunerea clădirilor şi a altor bunuri imobile şi

mobile.
Constatarea veniturilor şi bunurilor impozabile şi taxabile comportă
procedura declaraţiilor de impunere ale contribuabililor şi verificările
operative efectuate de organele fiscale. Nedepunerea declaraţiilor de
impunere, ca şi declararea inexactă, parţială etc. a obiectelor impozabile sau
taxabile este calificată evaziune fiscală şi sancţionată în consecinţă.
Verificările operative întreprinse de către agenţii fiscali sau inspectorii
de impozite se efectuează la locul de exercitare a profesiei asupra
evidenţelor de încasări şi plăţi prevăzute de reglementarea legală a unor
impozite, prin culegerea de informaţii de la persoane cunoscătoare şi alte
acţiuni constatatoare utile sau necesare pentru evaluarea exactă a obiectelor
impozabile. Aceste verificări sunt urmate de calculul impozitelor aferente
acestor venituri şi bunuri şi de întocmirea titlului de creanţă bugetară
(procesul-verbal) de impunere, ca act de individualizare a impozitului anual
datorat. Datele din titlul de creanţă se înscriu şi în registrele sau rolurile de
evidenţă a subiectelor impozabile şi taxabile, precum şi a impozitelor şi
taxelor stabilite şi achitate.
Procedura se încheie cu încunoştinţarea fiecărui contribuabil despre
impozitele şi taxele al căror debitor este.
2. calculul şi plata impozitului sau taxei de către subiectul impozabil
sau taxabil este metoda reglementată pentru perceperea unor impozite şi
taxe datorate de către regiile autonome, societăţile comerciale, agenţii
economici organizaţi ca persoane juridice, organizate cooperatiste ş.a.
Se procedează la calculul şi plata impozitelor pe profit, pe clădiri
aparţinând persoanelor juridice şi a altor impozite directe, ca şi a taxei pe
valoarea adăugată, subiectele impozabile sau taxabile fiind obligate să
calculeze aceste impozite şi taxe, să le înscrie în evidenţa contabilă proprie şi
să le plătească în folosul bugetului de stat sau al bugetelor locale, în
condiţiile şi termenele prevăzute de reglementarea fiecăruia dintre aceste
impozite şi taxe.
3. Reţinerea şi vărsarea impozitului de către plătitorul de venituri
impozabile este metoda aplicabilă pentru perecperea impozitului pe salarii
din acdrul impozitului pe venit şi pe dividende care se calculează de către
plătitorii de salarii, respectiv dividende, se reţin din acestea şi se achită în
folosul bugetului de stat.
Alte metode tehnico-financiare de percepere a impozitelor şi taxelor
sunt, plata directă în numerar şi aplicarea de timbre fiscale.
Plata directă în numerar este prevăzută pentru achitarea unor taxe
datorate pentru autorizaţii, paşapoarte şi a altor taxe al căror cuantum bănesc
87
se desprinde din tarife prestabilite, aceste taxe plătindu-se direct de către

debitori în numerar trezoreriilor sau casieriilor competente să încaseze
venituri bugetare şi să emită chitanţe doveditoare ale plăţilor efectuate.
Aplicarea de timbre fiscale presupune ca debitorii taxelor să cumpere
tmbre fiscale de valori corespunzătoare sumelor datorate care se aplică pe
cereri, pe adeverinţe sau alte date supuse taxării.
c) Individualizarea impozitelor şi taxelor prin titlul de creanţă fiscală

Prin reglementarea diverselor categorii de impozite şi taxe, legea
instituie o obligaţie cu caracter general, a cărei concretizare-ca obligaţie
bănească într-un anumit cuantum- incumbă unui anumit contribuabil şi se
realizează prin titlul de creanţă fiscală
Titlul de creanţă fiscală reprezintă actul juridic prin care se stabileşte
întinderea obligaţiei de plată ce revine persoanei fizice sau juridice care are
calitate de contribuabil.
Legislaţia în vigoare defineşte titlul de creanţă fiscală ca fiind actul
juridic prin care, potrivit legii, se stabileşte şi se individualizează obligaţia
de plată privind creanţele bugetare, întocmit de organele de specialitate sau
de persoanele împuternicite potrivit legii.
Sunt titluri de creanţă fiscală următoarele categorii de acte juridice:
a) actul/documentul de impunere pentru obligaţiile bugetare provenite din
impozite, taxe şi contribuţii, care se emite de organele de specialitate pe baza
declaraţiilor depuse de contribuabili, sau alte documente privind materia
impozabilă;
b) declaraţia sau documentul întocmit de debitor prin care declară
impozitul, taxa ori alte venituri bugetare, în cazul obligaţiilor bugetare care
se stabilesc de către acesta;
c) documentul care cuprinde rezultatele controlului ulterior efectuat de
organele abilitate de lege în acest scop, pentru diferenţele constatate între
obligaţiile de plată determinate de plătitor şi cele legal datorate, inclusiv
dobânzile şi penalităţile de întârziere, precum şi alte penalităţi stabilite
conform legii, cu privire la impozite, taxe, contribuţii şi alte venituri
bugetare;
d) declaraţia vamală pentru obligaţiile de plată în vamă;
e) documentul de plată sau actul pe care s-au anulat, conform legii,
timbrele mobile fiscale pentru obligaţiile bugetare, reprezentţnd taxe pentru
prestarea unor servicii sau taxe de timbru;
f) procesul verbal de constatare a contravenţiei întocmit de organul
prevăzut de lege pentru obligaţiile privind plata amenzilor contravenţionale;
88
g) ordonanţa procurorului, încheierea sau dispozitivul hotărârii instanţei

judecătoreşti ori un extras certificat, întocmit în baza acestor acte în cazul
amenzilor, al cheltuielilor judiciare şi al altor creanţe bugetare stabilite
potrivit legii, de procuror sau de instanţa judecătorească;
h) procesul verbal sau documentul prin care se stabileşte şi se
individualizează suma de plată, pentru obligaţiile bugetare reprezentând
dobânzi, penalităţi de întârziere şi penalităţi, stabilite de organele
competente, pe baza evidenţelor proprii;
i) decizia emisă de organul competent în cazul soluţionării unei căi
administrative de ataca sau hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă
prin care se stabileşte obligaţia de plată a creanţelor bugetare.
Caracteristic oricărui titlul de creanţă fiscală este că evidenţiază
dreptul statului de a primi o anumită sumă de bani ce reprezintă impozit,
taxă, contribuţie, amendă ori alte sume ce constituie venituri publice de la un
anumit subiect impozabil sau taxabil.
Caracterele juridice ale titlurilor de creanţă fiscală:
a) titlul de creanţă este un act juridic declarativ de drepturi şi
obligaţii
b) titlul de creanţă fiscală are caracter executoriu
Clasificare. Doctrina a împărţit titlurile de creanţă fiscală în două mari
categorii: titluri de creanţă explicite şi titluri de creanţă implicite.
Titluri de creanţă explicite sunt acte juridice de a plăti o anumită
sumă de bani către bugetul de stat, individualizând astfel, obligaţia cu
vocaţie generală instituită de legea care reglementează venitul bugetar
respectiv.
Titlurile de creanţă explicite sunt următoarele acte:
a) procesul verbal de impunere;
b) declaraţia de impunere;
c) documentul de evidenţă întocmit de contribuabil;
d) declaraţia vamală.
Titluri de creanţă implicite sunt acte juridice care au un alt conţinut
principal şi sunt întocmite cu un alt scop, însă ele conţin şi individualizarea
obligaţiei de plată a unui impozit sau a unei taxe, fiind astfel în măsura în
care constată existenţa şi cuantumul acestei obligaţii fiscale, titluri de creanţă
fiscale.
Aceste înscrisuri sunt întocmite de organele financiar-contabile sau
alte organe ale statului.
Au natura juridică de titlu de creanţă fiscală implicită, următoarele
înscrisuri:
89
a) documenete (statele) de plată a salariilor şi a altor dreptzuri salariale

impozabile;
b) documentele (statele) de plată a veniturilor sau a altor drepturi
băneşti cuvenite colaboratorilor externi sau a altor persoane, potrivit legii
(drepturi băneşti cuvenite conform convenţiei de colabotrare, drepturi de
autor, de inventator etc);
d) actul constatator întocmit de organul de control financiar.
Aşa cum am mai arătat unul din caracterele titlului de creanţă fiscală
este şi acela de a fi executoriu. Executarea silită a creanţelor bugetare se
efectuează numai în temeiul unui titlul executoriu emis de organul de
excutare competent în a cărui rază teritorială îsi are sediul sau domiciliul
debitorul, persoană fizică sau juridică, ori unde acesta este luată în evidenţa
fiscală.
Titlul executoriu trebuie să conţină utmătoarele elemente: antetul
organului emitent; numele şi prenumele sau denumirea debitorului, codul
unic de înregistrare şi/sau codul numeric personal, domiciliul sau sediul
acestuia, precum şi orice alte date de identificare; cuantumul şi natura
sumelor datorate şi neachitate; temeiul legal al puterii executorii a titlului;
data întocmirii titlului, ştampila şi semnătura organului de executare. Pentru
debitorii obligaţi în mod solidar la palta creanţelor bugetare se va întocmi un
singur titlu executoriu.
Titlurile executorii emise de alte organe competente, care privesc
creanţe bugetare se transmit în termen de cel mult 30 de zile de la emitere,
spre executare silită, potrivit legii, organelor de executare, acestea din urmă
fiind obligate să confirme primirea, în termen de 30 de zile.
2.Contenciosul fiscal
a) Competenţa organelor administrative fiscale de soluţionare a
contestaţiilor
Competenţa materială a organelor de soluţionare a contestaţiilor este
stabilită în funcţie de valoarea obiectului contestaţiei, de natura acestuia şi
de calitatea contestatorului.
Contestaţiile care au ca obiect impozite, taxe, contribuţii, datorii
vamale, precum şi accesorii ale acestora , al căror cuantum este sub 1 milion
de lei, se soluţionează de către organele competente constituite la nivelul
direcţiilor generale unde contestatorii au domiciliul fiscal. Contestaţiile care
au un obiect asemănător cu cel mai sus arătat , al căror cuantum este de 1
milionde lei sau mai mare, precum şi cele formuluate împotriva actelor
emise de organe centrale se soluţionează de către Direcţia generală de
soluţionare a contestaţiilo din cadrul ANAF.
90
În cazul în care se contestă un act administrativ fiscal emis de către un

organ central, competenţa de soluţionare aparţine întotdeauna organelor
competente de soluţionare constituite la nivel central.
Codul de procedură fiscală prevede suma –prag în stabilirea
competenţei de 1 milion de lei , sumă care, poate fi actualizată periodic prin
hotărârea Guvernului.
Contestaţiile formulate de către cei care se consideră lezaţi de refuzul
nejustificat de emitere a actului administrativ fiscal se soluţionează de către
organul ierarhic superior organului fiscal competent să emită actul.
Contestaţiile formulate împotriva actelor administrative fiscale emise
de autoritpţile administraţiile publice locale se soluţionează de către acestea.
În ceea ce priveşte competenţa teritorială a organelor de soluţionare a
contestaţiei, la stabilirea acesteia va fi avut în vedere domiciliul fiscal al
contestatorului.
Atunci când obiectul contestaţiei îl constituie titlul de creanţă privind o
datorie vamală, competenţa soluţionării contestaţiei aparţine Direcţiei
generale a finanţelor publice judeţene sau a Municipiului bucureşti, ori
Direcţiei generale de administrare a marilor contribuabili, dacă suma nu
atinge pragul de 1 milion de lei şi respectiv organului specializat din cadrul
ANAF, atunci când este atins acest prag.
Între organele din structura autorităţii vamale şi organele Direcţiilor
generale ale finanţelor publice judeţene ori a Municipiului Bucureşti şi
respectiv Direcţia generală de administrare a marilor contribuabili nu există
un raport de subordonare, această cale administrativă de atac nu poate fi
considerată nici recurs graţios şi nici recurs ierarhic, ci reperezintă un recurs
administrativ. În cazul în care competenţa de soluţionare aparţine Direcţiei
generale de soluţionare a contestaţiilor din cadrul ANAF, ne aflăm în
prezenţa unui recurs ierarhic.
b) Procedura de soluţionare a contestaţiilor

Potrivit Codului de procedură fiscală, republicat, în cazul în care
competenţa de soluţionare nu aparţine organului emeitent al actului
administrativ fiscal atacat, contestaţia va fi înaintată de către acesta
organului competent în termen de 5 zile dela înregistrarea ei. În cazul în
care contestaţia a fost depusă la un organ fiscal necompetent, aceasta va fi
înaintată în acelaşi termen de 5 zile de la data primirii, organului fiscal
emitent al actului administrativ atacat.
Dosarul contestaţiei cuprinde următoarele înscrisuri: contestaţia în
original, cu semnătura persoanei îndreptăţite şi cu amprenta ştampilei,
împuternicirea avocaţială după caz, actul administrativ fiscal atacat în copie
91
şi anexele acestuia, copii ale documentelor care au legătură cu cauza supusă

soluţionării, documentele depuse de contestator , decizia de instituire a
măsurilor asiguratorii şi sesizarea penală în copie, după caz.
În situaţia în care contestaţia este depusă direct la organul competent
de soluţionare, acesta o transmite organului emitent al actului atacat în
vederea constituirii dosarului contestaţiei, a verificării condiţiilor
procedurale şi a întocmirii referatului cu propuneri de soluţionare.
Referatul cu propunerile de soluţionare a contestaţiei, cuprinde
precizări privind îndeplinirea condiţiilor de procedură, privind instituirea
unor măsuri asiguratorii sau sesizarea organelor de urmărire şi cercetare
penală după caz. Referatul se aprobă de către conducătorul organului fiscal
care a emis actul atacat.
În cazul în care contestaţia a fost depusă prin poştă, organul emitent
este obligat să anexeze la dosarul contestaţiei plicul prin care a fost
transmisă.
Referitor la natura juridică a referatului cu propuneri de soluţionare a
contestaţiei doctrina opiniează că acesta este un act de voinţă al autorităţilor
administraţiei publice fiscale, care însă nu produce prin el însuşi efecte
juridice , ci constituie o operaţiune materială tehnică cu caracter intelectual.
În concluzie acest referat nu produce prin el însuşi efecte juridice , ci
doar pregăteşte emiterea deciziei care va produce efecte juridice .Acesta nu
poate fi considerat un act administrativ ci doar o operaţiune material tehnică,
fiind o formă procedurală, anterior emiterii actului administrativ.
Organul de soluţionare a contestaţiei poate solicita organului de
inspecţie fiscală, întocmirea unui proces fiscal de cercetare la faţa locului,
prin care însă nu se vor putea stabili debite noi. Procesul verbal, având
caracterul unei operaţiuni tehnico-materiale , va fi semnat de organul care a
efectauat inspecţia fiscală, urmând a fi comunicat şi contestatorului.
Împotriva acestui proces verbal nu se va putea formula o contestaţie, acesta
urmând a fi conexat la dosarul contestaţiei.
De asemenea, în conformitate cu dispoziţiile Codului de procedură
fiscală, republicat, prin soluţionarea contestaţiei nu se poate creea o situaţie
mai grea contestatorului în propria cale de atac.
Introducerea altor persoane în procedura de soluţionare a
contestaţiilor, reprezintă o instituţie reglementată de Codul de procedură
fiscală, preluată din Codul de procedură civilă, referitoare la intervenţia
forţată şi voluntară.
Potrivit Codului de procedură fiscală, republicat, organul de
soluţionare competent poate introduce, din oficiu sau la cerere, în
92
soluţionarea contestaţiei, alte persoane ale căror interese juridice de natură

fiscală sunt afectate în urma emiterii deciziei de soluţionare a contestaţiei.
Intervenţia voluntară este forma de participare la cerere, în soluţionarea
contestaţiilor , a terţilor ale căror interese juridice de natură fiscală sunt
afectate în urma deciziei , iar intervenţia forţată este forma de participare a
terţilor în soluţionarea contestaţiilor, care sunt introduşi de către organele de
soluţionare din oficiu, ori la cererea contestatorului.
În cazul în care mai multe persoane participă la realizarea venitului,
însă numai una sau unele dintre acestea au depus contestaţie conform
Codului de procedură fiscală, republicat, organul de soluţionare va introduce
din oficiu toate subiectele de drept care sunt înregistrate din punct de vedere
fiscal ca participanţi la realizarea în comun a unui venit impozabil.
Organul de soluţionare competent se va pronunţa asupra admisibilităţii
cererii de intervenţie, iar în situaţia în care nu e admisibilă, va fi înştiinţat
contestatorul printr-o adresă. Dacă cererea de intervenţie formulată de
contestator este admisă, acesta se va comunica intervenientului.
Potrivit art. 212 alin 3 din Codul de procedură fiscală republicat,
persoanei introduse în procedura de contestaţie i se vor comunica toate
cererile şi declaraţiile celorlalte părţi, această persoană având drepturile şi
obligaţiile părţilor rezultate din raportul de drept fiscal ce formează obiectul
contestaţiei, precum şi dreptul de a înainta propriile sale cereri şi chiar de a
depune probe noi.
Retragerea contestaţiei, poate fi efectuată de către contestator, până la
soluţionarea acesteia, prin emiterea deciziei sau dispoziţiei.
Cererea de retragere trebuie semnată de contestator sau de
împuternicitul acestuia, iar în cazul persoanelor juridice cererea trebuie să
poarte ştampila persoanei juridice. Prin retragerea contestaţiei nu se pierde
dreptul de a înainta o nouă contestaţie în interiorul termenului general de
depunere a acesteia, motiv pentru care organul de soluţionare competent va
comunica decizia prin care ia act de renunţarea la contestaţie după expirarea
termenului general de depunere a contestaţiei.
Conexarea contestaţiilor , se poate face în situaţiile în care organele
competente au de soluţionat 2 sau mai multe contestaţii, formulate de
aceiaşi persoană fizică sau juridică, împotriva unor titluri de creanţă sau alte
acte administrative fiscale încheiate de aceleaşi organe sau de alte organe
fiscale, vizând aceiaşi categorie de obligaţii fiscale , dar care sub aspectul
cuantumului se influenţează reciproc.
Conflictul de interese .Abţinerea şi recuzarea. Funcţionarul public care
ştie că se află într-o situaţie de conflict de interese este obligat să înştiinţeze
conducătorul organului fiscal şi să se abţină de la îndeplinirea procedurii.
93
Abţinerea se decide deîndată de către conducătorul organului fiscal sau de

către organul ierarhic superior. În cazul în care nu intervine abţinerea
funcţionarului public aflat în conflict de interese, contribuabilul implicat în
procedura fiscală respectivă, poate solicita recuzarea acestuia.
Recuzarea se decide deîndată de către conducătorul organului fiscal
sau de către organul fiscal ierarhic superior, prin decizie.
Pronunţarea asupra excepţiilor, cade în competenţa organului de
soluţionare a contestaţiilor , care se va pronunţa mai întâi asupra excepţiilor
de procedură şi asupra celor de fond , iar când va constata că acestea sunt
întemeiate, nu va mai proceda la analiza pe fond a contestaţiei.
Referitor la excepţiile de procedură, aceste pot fi:nerespectarea
termenului de depunere a contestaţiei, lipsa calităţii procesuale, lipsa
capacităţii, lipsa unui interes legitim, contestarea altor sume şi măsuri
decât cele care fac obictul actului atacat.
Excepţiile de fond pot fi următoarele:necompetenţa organului care a
încheiat actul contestat, prescripţia, autoritatea de lucru judecat, etc.
c) Mijloacele de probă
Potrivit art. 7 din Codul de procedură fiscală, se consacră rolul activ
ca principiu general de conduită în administrarea impozitelor şi taxelor,
aspect ce face ca pe parcursul instrumentării cauzei, organele de soluţionare
a contestaţiei să fie îndreptîţite să examineze din oficiu starea de fapt, să
obţină şi să utilizeze toate informaţiile şi documentele necesare, să aibă în
vedere toate circumstanţele edificatoare ale fiecărui caz .
Referitor la aparatul probator care poate fi utilizat în cadrul procedurii
fiscale, codul de procedură fiscală republicat, dispune că pentru
determinarea stării de fapt fiscale, organul fiscal , în condiţiile legii ,
administrază mijloace de probă, putând proceda la :
a) solicitarea informaţiilor , de orice fel, din partea contribuabililor şi a
altor persoane;
b) solicitarea de expertize;
c) folosirea înscrisurilor,
d) efectuarea de cercetări la faţa locului .
Având în vedere faptul că, prevederile codului de procedură fiscală se
completează cu cele ale Codului de procedură civilă, forţa probantă a acestor
mijloace de probă este stabilită în sistemul probator procesual civil.
Forţa probantă, a documentelor justificative şi a documentelor
contabile, potrivit Codului de procedură fiscală se stabileşte că, documentele
justificative şi evidenţele contabile ale contribuabilului constituie probe la
94
stabilirea bazei de impunere.În cazul în care există şi alte acte doveditoare,

acestea vor fi luate în considerare la stabilirea bazei de impunere.
Sarcina probei , reprezintă sarcina de a dovedi actele şi faptele care au
stat la baza declaraţiilor sale şi a oricăror cereri adresate organului fiscal ,
aceasta revenindu-i contribuabilului.
În acest sens, contestatorul trebuie să arate în cupronsul contestaţiei
care sunt probele pe care se sprijină motivele invocate şi să producă aceste
probe în faţa organului de soluţionare a contestaţiei.
95
Curs XI
Drept fiscal
a)Suspendarea soluţionării contestaţiei şi suspendarea executării actului
administrativ fiscal
Pornind de la consideraţiile doctrinei de drept procesual civil,
suspendarea reprezintă un incident în cursul soluţionării contestaţiei
desemnând oprire cursului procedurii administrative datorită unor
împrejurări voite de părţile litigiului sau independente de voinţa acestora.
Suspendarea apare atât ca o garanţie a respectării interesului public, cât şi ca
o garanţie a dreptului la un proces echital şi a consecinţelor acestuia, dreptul
la apărare, principiul contradictorialităţii, principiul egalitaţii părţilor. Având
în vedere natura cauzelor şi a normelor prin care ele sunt stabilite, doctrina a
clasificat suspendare în: suspendare obligatorie, care este impusă prin
norme imperative şi suspendarea facultativă, care este reglementată prin
norme permisive.
În materia contenciosului administrativ fiscal, Codul de procedură
fiscală a reglementat atât suspendarea procedurii de soluţionare a contestaţiei
pe cale administrativă cât şi suspendarea executării actului administrativ
fiscal. Introducerea contestaţiei pe cale administrativă de atac nu
suspendăexecutarea actului administrativ fiscal. Prin urmare, introducerea
contestaţie nu are efect suspensiv de executare având în vedere că titlurile de
creanţă fiscală devin titluri executorii ope legis la data scadenţei obligaţiei
fiscale. Pornindu-se executarea silită în baza titlului de creanţă devenit
executoriu, chiar înainte de parcurgerea procedurii administrative prealabile,
se pot crea grave prejudicii contestatorului.
Prevederile din Codul de procedură fiscală, republicat, reglementează
suspendarea facultativă din oficiu. Astfel, „organul de soluţionare competent
poate suspenda, prin decizie motivată, soluţionarea cauzei atunci când:
a) organul care a efectuat activitatea de control a sesizat organele în
drept, cu privire la existenţa indiciilor săvârşirii unei infracţiuni a cărei
constatare ar avea o înrâurire hotîrâtoare asupra soluţiei ce urmează să
fie dată în procedura administrativă;
b) soluţionarea cauzei depinde în tot sau în parte de existenţa sau
inexistenţa unui drept care face obiectul unei alte judecăţi.”
Organul de soluţionare competent poate suspenda procedura la cerere,
dacă sunt motive întemeiate. La aprobarea suspendării, organul de
soluţionare competent va stabili şi termenul până la care se suspendă
procedura. Suspendarea poate fi solicitată o singură dată. În acest caz ne
aflăm în prezenţa suspendării facultative la cererea persoanei interesate.
96
Procedura de soluţionare a contestaţiei este reluată la încetarea

motivului care a determinat suspendarea sau, după caz, la expirarea
termenului stabilit de organul de soluţionare competent, în situaţia
suspendării la cerere, indiferent dacă motivul care a determinat suspendarea
a încetat sau nu.
b) Decizia sau dispoziţia emisă de organul administrativ fiscal

În conformitate cu prevederile legale, în soluţionarea contestaţiei
organul competent se pronunţă prin decizie sau dispoziţie după caz. În
soluţionarea contestaţiei, organele de soluţionare competente ale ANAF se
pronunţă prin decizie, iar cele ale autorităţilor administraţiei publice locale
se pronunţă prin dispoziţie. Când se contestă acte administrative fiscale care
au ca obiect venituri alocate bugetului de stat, contestaţia se va soluţiona
prin decizie, iar când se contestă acte administrative fiscale care se referă la
venituri bugetare locale, contestaţia se va soluţiona prin dispoziţie. În ceea
ce priveşte forma deciziei, Codul de procedură fiscală, republicat, stabileşte
că decizia de soluţionare a contestaţiei se emite în formă scrisă, cuprinde
preambulul, considerentele şi dispozitivul, fiind semnată de către
conducătorul direcţiei generale, directorul general al organului competent,
constituit la nivel central, conducătorul organului fiscal emitent al actului
administrativ atacat sau de înlocuitorii acestora, după caz.
Preambulul va cuprinde: denumirea organului învestit cu
soluţionafrea; numele sau denumirea contestatorului, domiciliul fiscal al
acestuia; numărul de înregistrare a contestaţiei; obiectul cauzei precum şi
sinteza susţinerilor părţilor atunci când organul de soluţionare a contestaţiei
nu este organul emitent al actului.
Considerentele trebuie să cuprindă motivele de fapt şi de drept care au
format convingerea organului de soluţionare competent în emiterea deciziei.
În considerente se vor arăta punctele de vedere ale părţilor, probele acre au
fost administrate, temeiurile pentru care unele dintre ele au fost reţinute iar
altele înlăturate, normele legale aplicate la situaţia de fapt stabilită, precum
şi răspunsurile la fiecare capăt de cerere.
Motivarea trebuie să fie clară, precisă şi necontradictorie, astfel încât,
în baza tuturor probelor administrate în cauză, a argumentelor şi
raţionamentelor juridice, a principiilor şi a regulilor de drept substanţial şi
procesual, să se asigure justeţea soluţiei date.
Dispozitivul cuprinde soluţia pronunţată, calea de atac, termenul în
care aceasta poate fi exercitată şi instanţa competentă.
Prin decizie, contestaţia va putea fi admisă, în totalitate sau în parte,
ori respinsă. În cazul admiterii contestaţiei se decide, după caz, anularea
97
totală sau parţială a actului atacat. Prin decizie se poate desfiinţa total sau
parţial actul administrativ atacat, urmând să se încheie un nou act
administrativ fiscal care va avea în vedere strict considerentele deciziei de
soluţionare. Decizia de desfiinţare va fi pusă în executare în termen de 30 de
zile de la data comunicării, iar verificarea va viza strict aceeaşi perioadă şi
acelaşi obiect al contestaţiei pentru care s-a emis decizia, inclusiv pentru
calculul accesoriilor aferente. Prin noul act administrativ fiscal nu se pot
stabili în sarcina contestatorului sume mai mari decât cele din actul
desfiinţat, acesta putând fi contestat din nou.
Contestaţia poate fi respinsă ca:
- neîntemeiata, în situaţia în care argumentele de fapt şi de drept,
prezentate în susţinerea contestaţiei nu sunt de natură să modifice cele
dispuse prin actul strativ fiscal atacat;
- nemotivată, în situaţia în care contestatorul nu prezintă argumente de
fapt şi de drept în susţinerea contestaţiei sau argumentele aduse nu sunt
incidente cauzei supuse soluţionării;
- fiind fără obiect, în sizuaţia în care sumelr şi măsurile contestate nu au
fost stabilite prin actul administrativ fiscal atacat sau dacă prin reluarea
procedurii administrative, luându-se act de soluţia pronunţată de instanţa
penală, se constată că cererea rămâne fără obiect;
- inadmisibilă, în situaţia contestării deciziilor de impunere emise în
temeiul deciziei referitoare la baza de impunere.
În situaţia neîndeplinirii unor condiţii procedurale, contestaţia poate fi
respinsă ca:
- nedepusă în termen, în situaţia în carea ceasta a fost depusă după
termenul prevăzut de lege;
- fiind depusă de o persoană lipsită de calitatea de a contesta, în situaţia în
care aceasta este formulată de o persoană fizică sau juridică lipsită de
calitate procesuală;
- fiind depusă de o pesoană lipsită de capacitate de exerciţiu, potrivit legii;
- lipsită de interes, în situaţia în care contestatorul nu demonstrează că a
fost lezat în dreptul sau interesul său legitim;
- prematur formulată, în situaţia în care sumele contestate nus unt stabilite
cu titlu definitiv ăn sarcina acestuia, sau în situaţia în care contribuabilul
contestă un act premergător care stă la baza emiterii unui act administrativ
fiscal.
Prin decizie se poate lua act de renunţarea la contestaţie, în situaţia în
care contestatorul solicită retragerea acesteia.
Contestaţia poate fi admisă şi actul administrativ fiscal atacat anuluat
şi-n situaţii cum sunt: constatarea existenţei unei excepţii de fond sau de
98
procedură, lipsa unuia dintre elementele referitoere la nume, prenume şi

calitatea persoanei împuternicite a organului fiscal, la numele şi prenumele
ori denumirea contribuabilului, a obiectului actului administrativ sau a
semnăturii persoanei împuternicite a organului fiscal, cu excepţia actele
administrative fiscale emise prin intermediul mijloacelor informatice.
Decizia se comunică contestatorului, personelor introduse şi organului
fiscal emitent al actului administrativ atacat, în condiţiile art. 44 din Codul
de procedură fiscală republicat. Astfel, decizia se comunică în următoarele
modalităţi:
a) prin prezentareacontribuabilului la sediului organului fiscal emitent şi
primirea acesteia sub semnătură, data comunicării fiind data ridicării;
b) prin persoanele împuternicite ale organului fiscal, potrivit legii;
c) prin poştă la domiciliul fiscal al contestatorului.
Comunicarea deciziei de soluţionare a contestaţiei la contestator şi la
organul fiscal emitet reprezintă un aspect deosebit de important întrucât din
acest moment începe să curgă termenul în care poate fi introdusă acţiuena în
contencios administrativ.
c) Faza jurisdicţională a contenciosului administrativ fiscal

În ideea garantării unui liber acces la justiţie, aşa cum prevede art. 21
din Constituţia României din 1991, revizuită, care statuează că orice
persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi
a intereselor sale legitime, nicio lege neputând îngrădi execrcitarea acestui
drept, s-a prevăzut şi în materia contenciosului administrativ fiscal, după
exercitarea procedut’rii administrative prealabile, posibilitatea aducerii
conflictului în faţa judecătorului acre va rosti dreptul (juris dictio).
Referitor la faza jurisdicţională a contenciosului administrativ fiscal,
aceasta este reglementată de prevederile Legii contenciosului administrativ
nr. 554/2004, urmând a fi prezentate câteva elemente specifice, şi anume:
1.Subiectele procesuale(părţile procesului)
În conformitate cu preverile art. 1 din Legea nr. 554/2004, poate fi
reclamant într-o acţiune în contencios administrativ: persoana vătămată într-
un drept sau interes legitim, Avocatul Poporului, Ministerul Public,
autoritatea publică emitentă a actului administrativ, prefectul , Agenţia
naţională a Funcţionarilor şi orice subiect de drept public.
În ceea ce priveşte subiectul procesual pasiv, acesta este autoritatea
publică adminsitrativă emitentă a actului administrativ fiscal atacat. În cazul
acţiunilor împotriva actelor administrative fiscale, va fi citat în calitate de
pârât atât organul emitent al deciziei în soluţionarea contestaţiei, cât şi
organul care a emis actul administrativ fiscal atacat în procedură prealabilă.
99
Participarea procurorului, odată cu intrarea în vigoare a Legii

contenciosului administrativ nr. 554/2004, art. 1 alin. 9 prevedea că
„participarea în instanţă a reprezentatului Ministerului Public este
obligatorie”.
2.Reguli procedurale referitoare la soluţionarea acţiunii în contencios
administrative
Potrivit art. 12 din Legea nr. 554/2004, reclamantul are obligaţia de a
anexa la acţiune copia actului administrativ pe care îl atacă sau, după caz,
răspunsul autorităţii publice prin care i se comunică refuzul rezolvării cererii
sale. În situaţia în care reclamantul nu a primit niciun răspuns la cererea sa,
va depune la dosar copia cererii, certificată prin numărul şi data înregistrării
la autoritatea publică, precum şi orice înscris care face dovada îndeplinirii
procedurii prealabile.
Aşa cum prevede art. 13, la primirea cererii, instanţa va dispune
citarea părţilor şi va putea cere autorităţii al cărei act este atacat să îi
comunice de urgenţă acel act, împreună cu întreaga documentaţie care a stat
la baza emiterii lui, precum şi orice alte lucrări necesare pentru soluţionarea
cauzei. Conform alin. 4 alart. 13 din Legea contenciosului administrativ,
dacă autoritatea publică nu trimite în termenul stabilit de instanţă lucrările
cerute, conducătorul acesteia va fi obligat, prin încheiere interlocutorie, să
plătească statului, cu titlu de amendă judiciară, 10% din salariul minim brut
pe economie pentru fiecare zi de întârziere nejustificată.
În conformitate cu prevederile art. 17, alin 1, din acelaşi act normativ,
acţiunile în contencios administrativ se judecă de urgenţă şi cu precădere, în
şedinţă publică în completul stabilit de lege, hotărîrile urmând a fi redactate
şi motivate de urgenţă în cel mult 10 zile de la pronunţare.
3.Suspendarea executării actului administrativ fiscal atacat
Art. 15 din Legea nr. 554/2004 reglementează posibilitatea
suspendării executării actului administrativ unilateral prin cererea adresată
instanţei competente pentru anulare, în tot sau în parte a actului atacat.
Cererea de suspendare se poate formula odată cu acţiunea principală sau
printr-o acţine separată introdusă până la soluţiobarea acţiunii în fond.
Legătura indisolubilă dintre acţinea principală în anulare şi cererea
accesorie de suspendare rezultă din interpretarea prevederilor art. 15 din
Legea nr. 554/2004. Prin urmare, în cazul renunţării la acţiunea principală,
cererea de suspendare va fi respinsă ca fiind fără obiect. Caracterul accesoriu
al cererii de supendare al executării este confirmat şi de faptul că hotărârea
prin care se soluţionează cererea de suspenadre este, de regulă, o încheiiere.
În ceea ce priveşte momentul până la care poate fi formulată cererea
de suspendare, întemeiată pe art. 15 din Legea contenciosului administrativ,
100
aceasta poate fi solicitată până la data soluţionării fondului acţiunii în

contencios administrativ, al cărui accesoriu este.
În cazul suspendării executării actului administrativ, reglementată de
prevederile art. 15, instanţa de contencios administrativ va putea dispune
suspendarea actului administrativ atacat până la soluţionarea definitivă şi
irevocabilă a cauzei, respectiv până la expirarea termenului de recurs sau
soluţionarea recursului.
4.Soluţiile pe care le poate pronunţa instanţa de contencios administrativ
fiscal
În conformitate cu prevederile art. 18 din Legea nr. 554/2004, instanţa
de contencios administrativ, admiţând acţiunea formulată de reclamant,
poate să anuleze în tot sau în parte actul administrativ, să oblige autoritatea
publică să emită un act administrativ ori să elibereze un certificat, o
adeverinţă sau orice alt înscris.
5.Căile de atac împotriva sentinţei de soluţionare a acţiunii în
contenciosul administrativ fiscal
Confrom art. 20, alin. 1 din Legea contenciosului administrativ,
pafrtea nemulţumită are la dispoziţie calea extraordinară de atac a recursului
exercitat omisso medio, recursul nefiind limitat la motivele de casare
prevăzute de art. 304 din Codul de procedură civilă, instanţa putând să
examineze cauza sub toate aspectele. Textul art. 20, alin.1, prevede şi
termenul de promovare a recursului care este cel din dreptul comun, de 15
zile de la prinunţare, ori de la comunicare.
Spre deosebire de dreptul comun, conform art. 20, alin 2, recursul este
suspensiv de executare şi se judecă de urgenţă. În cazul admiterii recursului,
instanţa, casând hotărârea, va rejudeca litigiul în fond, dacă nu sunt motive
de casare cu trimitere. Însă dacă hotărârea primei instanţe a fost dată cu
încălcarea dispoziţiilor referitoare la competenţa materială, cauza se va
trimite la instanţa competentă, iar când prin hotîrâre nu s-a soluţionat fondul,
cauza se va trimite o singură dată l aprima instanţă. Art. 21 din Legea nr.
554/2004 reglementează judecarea recursului în situaţii speciale: recurentul
în situaţii deosebite, cum ar fi împlinirea termenului până la care îşi poate
valorifica dreptul pretins va putea solicita preşedintelui instanţei
competente să soluţioneze recursul şi stabilirea termenului de judecată a
recusrsului chiar înainte de primirea dosarului.
Potrivit alin. 2 al art. 1. cererea de fixare a unui termen de urgenţă,
însoţită de dovada înregistrării recursului la instanţa de fond, se soluţionează
în termen de 24 de ore de la prezentarea acesteia preşedintelui instanţei de
recurs. Conform alin. 3, soluţia de admitere a cererii se comunică de îndată
101
instanţei de fond care are obligaţia redactării hotărârii atacate, a comunicării

acesteia părţilor, precum şi a aexpedierii dosarelor într-un termen de 5 zile.
În ceea ce priveşte motivarea recursului, aşa cum rezultă din
interpretarea art. 21, alin. 4, aceasta trebuie făcută sub sancţiunea nulităţii
pentru tardivitate, în termen de 2 zile de la comunicare hotărârii. Prin
derogare de la normele Codului de procedură civilă, art. 21, alin. 5 din Legea
nr. 554/2004 prevede că citarea părţilor şi comunicarea motivelor de recurs
se efectuează cu prescurtarea termenului cu 48 de ore prin agent procedural
sau prin orice mijloc rapid de comunicare a informaţiilor scrise.
Hotărârile pronunţate asupra acţiunilor de contencios administrativ pot
fi atacate şi pe celelalte căi extraordinare de atac prevăzute de legea
procesuală civilă şi anume: contestaţia în anulare (art. 317-321dinCodul de
procedură civilă), revizuirea (art. 322-328) şi recursul în interesul legii (art.
330).În conformitate cu prevederile art. 22 din Legea nr. 554/2004 hotărârile
judecătoreşti definitive şi irevocabile de admitere a acţiunilor în contencios
administrativ fiscal, constituie titluri executorii.
102
Curs XII
Drept fiscal
a)Termene procedurale în contenciosul administrativ fiscal
1. Termenul rglementat de procedura prealabilă
Potrivit art 207 din codul de procedură fiscală: “Contestaţia se va
depune în termen de 30 de zile de la data comunicării actului administrativ
fiscal, sub sancţiunea decăderii“.
Deşi Codul de procedură fiscală nu precizează în mod expres,
contestaţiile trimise prin poştă se consideră formulate în termen dacă au fost
predate cu scrisoare recomandată la oficiul poştal înainte de împlinirea
termenului, aceasta fiind o regulă generală de procedură reglementată în art.
104 din Codul de procedură civilă cu ale cărui dispoziţii aces tact normativ
se completează. Referitor la modalitatea de calcul a termenului s-a statuat că
“termenul de depunere a contestaţiei se calculează pe zile libere, cu excepţia
cazului în care prin lege se prevede altfel, neintrând în calcul, nici ziua când
a început, nici ziua când s-a sfârşit“. De asemenea, termenul care se sfârşeşte
într-o zi de sărbătoare legală sau când serviciul este suspendat (de exemplu,
zile de repaus săptămânal) se va prelungi până la sfârşitul primei zile de
lucru următoare.
Atunci când organul fiscal emite acte administrative fiscale
incomplete, în sensul că acestea nu conţin menţiuni privind posibilitatea de a
fi contestate, termenul de depunere a contestaţiei şi organul de soluţionare
competent, a fost instituită o măsură de apărare a drepturilor
contribuabilului. Astfel, în conformitate cu prevederile art. 207 alin. 4 din
Codul de procedură fiscală : “Dacă actul administrativ fiscal nu conţine
elementele prevăzute la art. 43 alin. 2 lit. i, contestaţia poate fi depusă în
termen de 3 luni de la data comunicării actului administrativ fiscal,
organului de soluţionare competent“. Termenul de 3 luni are natura juridică
a termenului de decădere.
Definiţia legală a sancţiunii procedurale a decăderii se găseşte în art
103 alin. 1 din Codul de procedură civilă care dispune că “Neexercitarea
oricărei căi de atac şi neîndeplinirea oricărui alt act de procedură în termenul
legal atrage decăderea, afară de cazul când legea dispune altfel sau când
partea dovedeşte că a fost împiedicată printr-o împrejurare mai presus de
voinţa ei“. Decăderea a fost definită în doctrina de specialitate ca fiind acea
sancţiune procedurală care constă în pierderea dreptului privitor la
declararea unei căi de atac sau la îndeplinirea unui alt act de procedură, ce
nu a fost exercitat în termenul imperativ prevăzut de lege.
103
Însă decăderea nu operează de drept. Prin urmare, decăderea trebuie

invocată şi apoi constatată de către organul administrativ competent. Efectul
principal al decăderii, aşa cum reiese din definiţia acesteia, constă în
pierderea unui drept procesual care nu a fost exercitat în termenul legal
imperativ. Decăderea nu atinge dreptul subiectiv ce se valorifică prin
acţiune, dar poate duce în mod indirect la pierderea dreptului la acţiune.
În situaţia în care termenul pentru soluţionarea contestaţiei este
depăşit, ne aflăm în faţa unui caz de nesoluţionare în termenul legal a unei
cereri. În conformitate cu art. 2 alin. 1 lit. h din Legea nr 554/2004,
nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri este definită ca fiind “faptul de
a nu răspunde solicitantului în termen de 30 de zile de la înregistrarea
cererii, dacă prin lege nu se prevede alt termen“, spre deosebire de refuzul
nejustificat de a soluţiona o cerere care este definit la lit. i drept “exprimarea
explicită, cu exces de putere, a voinţei de a nu rezolva cererea“.
Potrivit prevederilor art.8 alin.1 teza a doua din Legea contenciosului
administrativ nr. 554/2004, cel care se consideră vătămat într-un drept sau
interes legitim al său, prin nesoluţionarea în termen sau prin refuzul
nejustificat de soluţionare a unei cereri, se poate adresa direct instanţei de
contencios administrativ, procedura prealabilă reglementată de art. 7 alin. 1
nemafiind obligatorie.
2. Termenul de introducere a acţiunii în contencios administrativ fiscal
Având în vedere prevederile art 218 din Codul de procedură fiscală,
potrivit cărora “deciziile emise în soluţionarea contestaţiilor pot fi atacate de
către contestator sau de către persoanele introduse în procedura de
soluţionare a contestaţiei la instanţa judecătorească de contencios
administrativ competentă în condiţiile legii“ fără a se menţiona un termen
special în care pot fi atacate deciziile, acesta este cel prevăzut de art. 11 alin.
1 din Legea nr. 554/2004.
Astfel, cererile prin care se solicită anularea unui act administrativ
individual sau recunoaşterea dreptului pretins şi repararea pagubei cauzate se
pot introduce în termen de 6 luni de la :
a) data primirii răspunsului la plângerea prealabilă sau, după caz, data
comunicării refuzului, considerat nejustificat, de soluţionare a cererii ;
b) data expirării termenului legal de soluţionare a plângerii prealabile,
respectiv data expirării termenului legal de soluţionare a cererii.
Aşa cum prevede alin. 2 al art 11 din Legea nr. 55472004, pentru
motive temeinice, cererea poate fi introdusă şi peste termenul de 6 luni, dar
nu mai târziu de un an de la data comunicării actului, data luării la
cunoştinţă, data introducerii cererii sau data încheierii procesului verbal de
conciliere.
104
În ceea ce priveşte natura juridică a acestor două termene, legiuitorul a

astipulat în cuprinsul art 11 alin. 5 : “termenul prevăzut la alin. 1 este termen
de prescripţie, iar termenul prevăzut la alin. 2 este termen de decădere“.
Termenul de 6 luni, fiind un termen de prescripţie a dreptului material
la acţiune, în lipsa unor reglementări speciale, va fi supus suspendării,
întreruperii şi repunerii în termen, în condiţiile decretului nr. 167/1958.
2. Modificarea şi stingerea obligaţiilor fiscale

a) Modificarea obligaţiilor fiscale
Există posibilitatea ca între momentul individualizării obligaţiei
fiscale prin titlul de creanţă fiscală şi momentul plăţii, când obligaţia se
stinge, să intervină o serie de situaţii, expres reglementate de lege, care să
determine modificarea obligaţiei fiscale stabilite iniţial.
Modificarea obligaţiei fiscale poate interveni în următoarele situaţii :
- Modificarea elementelor în raport cu care s-a făcut individualizarea
obligaţiei fiscale. Astfel, pot interveni o serie de modificări în structura
obligaţiei fiscale în ceea ce priveşte premisele în raport de care a avut loc
individualizarea obligaţiei fiscale, în sarcina subiectului plătitor. Elementele
declarate de acesta prin declaraţia de impunere sau constatate direct de
organele fiscale se pot modifica în timp, ceea ce va atrage şi modificarea
obligaţiei, contribuabilul fiind obligat, în conformitate cu art.4 al Legii nr.
87/1994 privind evaziunea fiscală, să încunoştinţeze organele fiscale de
orice schimbare intervenită în legătură cu datele declarate iniţial în termen
de 15 zile. Modificarea obligaţiei fiscale poate interveni datorită
schimbărilor în ceea ce priveşte materia impozabilă în sensul majorării sau
reducerii acesteia ori în urma admiterii contestaţiilor formulate de
contribuabili împotriva actelor de stabilire a obligaţiilor fiscale sau în urma
controlului exercitat de organele financiare competente care constată
nereguli în întocmirea declaraţiilor de impunere sau a altor titluri de creanţă.
- Modificarea situaţiei juridice a contribuabilului, care constă în
reorganizarea contribuabilului prin divizare, comasare, fuziune sau lichidare
în cursul anului fiscal. În aceste cazuri, impozitul va fi datorat pe perioada
din anul fiscal pentru care contribuabilul a existat.
- Modificarea obligaţiei fiscale prin acordarea înlesnirilor legale. Acest
caz de modificare intervine în situaţia în care, ulterior individualizării
obligaţiei în sarcina unui contribuabil, acesta solicită şi i se acordă înlesnirile
prevăzute de lege: amânări, eşalonări, reduceri, scutiri.
Reglementarea de principiu a înlesnirilor legale ce pot fi acordate de
organele financiare pot consta în :
105
- amânări şi eşalonări la plata impozitelor, taxelor şi a altor obligaţii

bugetare ;
- scutiri şi reduceri de impozite şi taxe, în condiţiile legii ;
- amânări, eşalonări, scutiri sau reduceri la plata dobânzilor şi/sau a
penalităţilor de întârziere.
- Modificarea actelor normative prin care se instituie şi reglementează
veniturile bugetare. Aceste acte normative se aplică tuturor raporturilor
juridice existente, ceea ce duce la modificarea în mod corespunzător a
tuturor obligaţiilor fiscale stabilite anterior, în sensul reducerii, majorării sau
stingerii acestora.
b) Stingerea obligaţiilor fiscale
Dată fiind obligaţia deosebită a veniturilor bugetare pentru realizarea
fondurilor publice necesare satisfacerii funcţiilor statului, plata impozitelor ,
taxelor şi a altor contribuţii financiar-bugetare trebuie să se efectueze la
termenele şi în cuantumul prevăzut de lege.
Plata este principalul mijloc juridic de stingere a unei obligaţii. Astfel,
plata impozitelor şi taxelor se face de către subiectul impozabil direct sau
indirect şi are ca efect stingerea debitului său către bugetul public naţional.
În cazul în care obligaţia bugetară nu a fost achitată de debitor, sunt
obligaţi la plata sumei datorate, după caz, în condiţiile legii, următorii :
a) moştenitorul care a acceptat succesiunea debitorului decedat ;
b) cel care preia, în tot sau în parte, drepturile sau obligaţiile debitorului
supus divizării, fuziunii ori reorganizării judiciare, după caz;
c) persoana căreia i s-a stabilit răspunderea în conformitate cu prevederile
legale referitoare la faliment;
d) persoana care îşi asumă obligaţia de plată a debitorului, printr-un
angajament de plată sau printr-un alt act încheiat în forma autentică, cu
asigurarea unei garanţii reale la nivelul obligaţiei de plată;
e) asociaţii sau acţionarii la societatea comercială debitoare, potrivit Legii
nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, republicată, cu modificările şi
completările ulterioare;
f) alte persoane,în condiţiile legii.
Pentru obligaţiile bugetare restante ale debitorului declarat insolvabil
răspund solidar cu acesta următoarele persoane:
a) persoanele fizice sau juridice care, în cei 3 ani anteriori datei declarării
insolvabilităţii, cu rea-credinţă, cumpără sau dobândesc în alt mod active de
la debitorii care îşi provoacă astfel insolvabilitatea;
b) administratorii, asociaţii, acţionarii şi alte persoane care au provocat
insolvabilitatea persoanei juridice debitoare prin înstrăinarea sau ascunderea
106
cu rea-credinţă, sub orice formă, a bunurilor mobile şi imobile proprietatea

acesteia ori prin nedeclararea schimbării sediului social.
Pentru obligaţiile bugetare restante ale societăţii comerciale debitoare
răspund solidar administratorii, directorii şi persoanele acre exercită sau au
exercitat administrarea şi conducerea societăţii şi care:
a) au determinat, cu rea-credinţă, acumularea de obligaţii bugetare
restante pe o perioadă de 12 luni într-un interval de 2 ani consecutivi;
b) au sustras bunurile debitorului de la executarea silită.
În cazul în care obligaţia bugetaă nu a fost achitată de debitor, sunt
obligaţi la plata sumei datorate, după caz, în condiţiile legii printre alte
categorii şi asociaţii sau acţionarii la societatea comercială debitoare,
potrivit Legii nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, republicată, cu
modificările şi completările ulterioare.
In ceea ce priveşte termenul plăţii, acesta este legalmente reglementat
pentru fiecare categorie de impozite şi taxe. Sunt admise în unele cazuri şi
condiţii limitativ prevăzute de lege plata anticipată pentru impozitele care
se datorează anual, cum este impozitul pe profit şi plata peste termen atunci
când, la cerere, s- a admis amânarea sau eşalonarea plăţii, în cazurile când
organele fiscale iau în considerare dificultăţile financiare ivite în realitatea
patrimonială a subiectului impozabil la momentul scadenţei.
Plata reprezintă principalul, dar nu singurul mod de stingere a
obligaţiei bugetare, pe lângă aceasta existând o serie de moduri speciale de
stingere a obligaţiei financiar-bugetare : deschidrea procedurii de
reorganizare judiciară şi faliment, anularea şi prescripţia.
Plata obligaţiilor bugetare se efectuează de către debitori, distinct, pe
fiecare impozit, taxă, contribuţie sau alte venituri bugetare, inclusiv dobânzi
şi penalităţi de orice fel, în următoarea ordine :
a) obligaţii bugetare cu termene de plată în anul curent ;
b) obligaţii bugetare reprezentând impozite, taxe, contribuţii şi alte
venituri bugetare datorate şi neachitate la data de 31 dece,brie a anului
precedent, în ordinea vechimii, până la stingerea integrală a acestora ;
c) dobânzi, penbalităţi de întârziere şi alte penalităţi aferente obligaţiilor
bugetare prevăzute la lit. b) ;
d) obligaţii bugetare cu termene de plată viitoare.
Plata obligaţiei bugetare se face prin decontare bancară, mandat
poştal, în numerar sau prin anulare de timbre mobile, la termenele stabilite
potrivit dispoziţiilor legale.
Data plăţii. În cazul plăţilor în numerar, obligaţia bugetară se
consideră plătită la data înscrisă în documentul de plată eliberat de organele
sau persoanele abilitate ale creditorilor bugetari, pe când în cazul plăţii
107
efectuate prin decontare bancară sau mandat poştal, pentru obligaţiile

bugetare cu termen de plată fix sau stabilit sub forma de interval, obligaţia
bugetară se consideră plătită la data creditării contului bugetar
corespunzător.
Compensarea se aplică atunci când există obligaţii de plată reciproce
între bugetul statului, pe de o parte şi subiectul impozabil, pe de altă parte.
Compensarea se efectuează după cum urmează :
a) cu obligaţii bugetare cu termene de plată în anul curent ;
b) cu obligaţii bugetare reprezentând impozite, taxe, contribuţii şi alte
venituri bugetare datorate şi neachitate la data de 31 decembrie a
anului precedent, în ordinea vechimii, până la stingerea integrală a
acestora ;
c) cu dobânzi, penalităţi de întârzieir şi alte penalităţi aferente
obligaţiilor bugetare prevăzute la lit. b) ;
d) cu obligaţii bugetare cu termene de plată viitoare, numai la cererea
plătitorului.
Scăderea pentru cauze de insolvabilitate sau dispariţie este specifică
debitorilor persoane fizice cu privire la care se poate constata uneori starea
de insolvabilitate, situaţie în care se procedează mai întâi la scăderea
provizorie a creanţelor fiscale din evidenţa curentă a organelor administraţiei
financiare, iar dacă această stare persistă până la împlinirea termenului de
prescripţie se procedează la radierea debitorului.
Deschiderea procedurii de reorganizare judiciară şi faliment.Organul
de executare este obligat ca pentru creanţele bugetare datorate de
comercianţii societăţi comerciale, cooperative de consum ori cooperative
meşteşugăreşti sau persoane fizice să ceară instanţelor judecătoreşti
competente începerea procedurii reorganizării judiciare şi a falimentului, în
condiţiile legii. Procedura reorganizării judiciare cuprinde regulile de
organizare a activităţii debitorului pe baze noi în vederea redresării
economico-financiare şi asigurării mijloacelor băneşti pentru plata datoriilor
faţă de creditori, în timp ce procedura falimentului grupează regulile de
reglemenatre a executării silite a bunurilor din patrimoniul debitorului, în
vederea asigurării mijloacelor băneşti pentru plata datoriilor faţă de creditori,
culminând cu lichidarea comerciantului.
Anularea reprezintă un mod excepţional de stingere a creanţelor
fiscale, care se realizează fie prin amnistia fiscală, fie prin intermediul unor
acte de anulare a anumitor creanţe fiscale restante emise de organele de stat
competente.
Amnistia se acordă prin acte normative în situaţii care impun
lichidarea unor restanţe care nu au perspectivă de a mai fi recuperate.
108
Prescripţia duce la stingerea obligaţiilor financiar-bugetare ca o

consecinţă a scurgerii temenului prevăzut de lege pentru încasarea creanţelor
fiscale prin plata benevolă sau prin executarea silită, cu consecinţa că
obligaţia devine naturală, statul nemaiputându-şi constrânge debitorul să
plătească.
Termenele de prescripţie a dreptului de a cere executarea silită privind
o creanţă bugetară încep la data când, potrivit legii, se naşte acest drept.
Dreptul de a cere executarea silită a creanţelor bugetare, inclusiv al celor
provenind din amenzi contravenţionale, se prescrie în termen de 5 ani de la
data încheierii anului financiar în care a luat naştere acest drept.
Termenul de prescripţie se suspendă:
a) în cazurile şi în condiţiile stabilite de lege pentru suspendarea
termenului de prescripţie a dreptului la acţiune ;
b) în cazurile şi în condiţiile în care suspendarea executării silite este
prevăzută de lege ori a fost dispusă de instanţa judecătorească sau de alt
organ competent ;
c) pe perioada respectării amânării sau eşalonării plăţii obligaţiei bugetare
acordate ca urmare a înlesnirilor la plată dispuse prin lege, hotărâre a
Guvernului ori aprobate de organul competent ;
d) cât timp debitorul, cu rea-credinţă, îşi sustrage veniturile şi bunurile de
la executarea silită ;
e) în alte cazuri prevăzute de lege.
Termenul de prescripţie se întrerupe :
a) în cazurile şi în condiţiile stabilite de lege pentru întreruperea
termenului de prescripţie a dreptului la acţiune;
b) pe data îndeplinirii de către debitor, înainte de începerea executării
silite sau în cursul acesteia, a unui act voluntar de plată a obligaţiei
prevăzute în titlu executoriu ori a recunoaşterii în orice alt mod a datoriei ;
c) pe data îndeplinirii, în cursul executării silite, a unui act de executare
silită ;
d) pe data întocmirii actului de constatare a insolvabilităţii debitorului ;
e) în alte cazuri prevîzute de lege.
Sumele achitate de debitor în contul unor obligaţii bugetare, după
îndeplinirea termenului de prescripţie, nu se restituie, aplicându-se în acest
caz prevederile art. 1092 alin. 2 Cod Civil din materia obligaţiilor civile
naturale.
Dreptul de a cere compensarea sau restituirea sumelor privind
obligaţiile bugetare se prescrie în termen de 5 ani de la data încheierii anului
financiar în care a luat naştere dreptul la compensare sau restituire.
109
Dacă organul de executare constată împlinirea termenului de

prescripţie a dreptului de a cere executarea silită a creanţelor bugetare,
acesta va proceda la încetarea măsurilor de realizare şi la scăderea acestora
din evidenţa analitică pe plătitori.
110
Curs XIII
Drept fiscal
1.Executarea silită fiscală
a)Organele de executare silită fiscală
În cazul în care debitorul nu-şi plăteşte de bunăvoie obligaţiile fiscale
datorate, organele fiscale competente, pentru stingerea acestora vor proceda
la acţiuni de executare silită. Pentru efectuarea procedurii de executare silita
este competent organul de executare fiscal în a cărui rază teritorială se
găsesc bunurile urmăribile, coordonarea întregii executări revenind
organului de executare fiscală în a cărui rază teritorială îşi are domiciliul
fiscal debitorul sau organul de executare competent. În cazul în care
executarea se face prin proprire, aplicarea măsurii de executare silită se face
de către organul de executare fiscală coordonator.Atunci când există
pericolul evident de înstrăinare, substituire sau de sustragere de la executarea
silită a bunurilor şi veniturilor urmăribile ale debitorului, organul de
executare fiscală în a cărui rază teritorială se află domiciliul fiscal al
debitorului poate proceda la indisponibilizarea şi executarea silită a acestora,
indiferent de locul în care se găsesc bunurile.
Executarea silită se efectuează de organul de executare competent prin
intermediul executorilor fiscali, care pentru aplicarea procedurilor de
executare silită au următoarele atribuţii :
a. să intre în orice incintă a debitorului persoană juridică unde acesta îşi
păstrează bunurile, în scopul identificării bunurilor sau valorilor care pot fi
executate silit , precu şi să analizeze evidenţa contabilă a debitorului în
scopul identificării terţilor care datorează sau deţin în păstrare venituri ori
bunuri ale debitorului ;
b. să intre în toate încăperile în care se găsesc bunuri sau valori ale
debitorului, persoană fizică, precum şi să cerceteze toate locurile în care
acesta îşi păstrează bunurile ;
c. să solicite şi să cerceteze orice document sau element material care
poate constitui o probă în determinarea bunurilor proprietate a debitorului.
Executorul fiscal poate intra în încăperile ce reprezintă domiciliul sau
reşedinţa unei persoane fizice, cu consimţământul acesteia , iar în caz de
refuz organul de executare va cere autorizarea instanţei judecătoreşti
competente potrivit dispoziţiilor Codului de procedură civilă pentru a
pătrunde în acestea, în prezenţa organelor forţei publice şi a 2 martori
majori. Accesul executorului fiscal în locuinţă, în incinta de afaceri sau în
orice altă încăpere a debitorului, persoană fizică sau juridică se poate efectua
între orele 6-20 în orice zi lucrătoare, iar executarea începută va putea
continua în aceişi zi sau în zilele următoare.
111
b)Titlul executoriu şi condiţiile pentru începerea executării silite fiscale

Executarea silită a creanţelor fiscale se efectuează în temeiul unui titlu
executoriu emis potrivit prevederilor Codului de procedură fiscală, de către
organul de executare competent în a cărui rază teritorială îşi are domiciliul
fiscal debitorul sau al unui înscris care, potrivit legii constituie titlu
executoriu. Titlul de creanţă devine titlu executoriu la dat la care creanţa
fiscală este scadentă prin expirarea termenului de plată prevăzut de lege sau
stabilit de organul competent ori în alt mod prevăzut de lege. Modificarea
titlului de creanţă atrage modificarea titului executoriu în mod
corespunzător.
Titlul executoriu emis de organul de executare competent va conţine
următoarele : codul de identificare fiscală, domiciliul fiscal al acestuia,
precum şi orice alte date de identificare ; cuanumul şi natura sumelor
datorate şi neachitate, temeiul legal al puterii executorii a titlului. Pentru
debitorii obligaţi în mod solidar la plata creanţelor fiscale se va întocmi un
singur titlu executoriu. Netransmiterea titlurilor executorii provenite în urma
sancţionării contravenţionale , în termen de 90 de zile de la emiterea de către
organele competente conduce la anularea acestora. Termenul de 90 de zile se
prelungeşte cu perioada scursă în procedura de contestare a proceselor
verbale de constatare a contravenţiei.
Executarea silită se poate întinde asupra veniturilor şi bunurilor
proprietatea debitorului, urmărite potrivit legii, iar valorificarea acestora se
efectuează numai în măsura necesară pentru realizarea creanţelor fiscale şi a
cheltuielilor de executare. Executarea silită a bunurilor proprietatea
debitorului, urmăribile potrivit legii, se efectuează , în limita a 150% din
valoarea creanţelor fiscale inclusiv a cheltuielilor de executare. Sunt supuse
sechestrării şi valorificării bunurile urmăribile proprietate a debitorului,
prezentate de acesta sau identificate de organul de executare fiscală, în
următoarea ordine :
a. bunurile mobile şi imobile care nu sunt direct folosite în activitatea ce
constituie principala sursă de venit;
b. bunuri care nu sunt nemijlocit predestinate pentru desfăşurarea
activităţii care constituie principala sursă de venit ;
c. bunurile mobile şi imobile ce se află temporar în deţinerea altor
persoane în baza contractelor de arendă, de împrumut, de închiriere, de
concesiune şi altele ;
d. ansamblu de bunuri ;
e. maşini-unelte, utilaje, materii prime şi materiale şi alte bunuri mobile,
precum şi bunuri imobile ce servesc activităţii care constituie principala
sursă de venit ;
112
f. produse finite .
În cadrul procedurii de executare siltă se pot folosi succesiv sau
concomitent modalităţile de executare siltă prevăzute de lege. Executarea
silită a creanţelor fiscale nu se perimă.
Procedura de executare silită începe prin comunicarea somaţiei. Dacă
în termen de 15 zile de la comunicarea somaţiei nu se stinge debitul , se vor
continua măsurile de executare silită. Somaţia este însoţită de un exemplar al
titlului executoriu şi va cuprinde următoarele : numprul dosarului de
executare, suma pentru care se începe executarea silită ; termenul în care cel
somat urmeză să plătească suma prevăzută în titlul executoriu, precum şi
indicarea consecinţelor nerespectării acestora. Inaintea valorificării bunurilor
urmărite, acestea vor fi evaluate prin intermediul unor experţi evaluatori
proprii sau independenţi , iar organul de executare fiscală va actualiza preţul
de evaluare ţinând cont de rata inflaţiei.
c)Executarea silită fiscală în cazul solidarităţii debitorilor

Organul de executare fiscală coordonator, în cazul debitorilor solidari
este cel în a cărui rază teritorială îşi are domiciliul fiscal debitorul despre
care există indicii că deţine mai multe venituri sau bunuri urmăribile. Acest
organ va înscrie în întregime debitul în evidenţele sale şi apoi va lua măsuri
de executare silită, comunicând întregul debit organelor de executare în a
căror rază teritorială se află domiciliile fiscale ale celorlalţi codebitori.
Dacă organul de executare fiscală coordonator , care ţine evidenţa
întregului debit constată că acesta a fost realizat prin actele de executare
siltă făcute de el însuşi şi de celelalte organe sesizate, el este obligat să
ceară în scris acestora din urmă să înceteze deîndată executarea silită.
d)Poprirea
Sunt supuse executării silite prin poprire orice sume urmăribile
reprezentând venituri şi disponibilităţi băneşti în lei şi în valută, titluri de
valoare sau alte bunuri mobile necorporale, deţinute şi/sau datorate , cu orice
titlu, debitorului de către terţe persoane sau pe care aceştia le vor datora şi
/sau deţine în viitor în temeiul unor rapoturi juridice existente. Sumele
reprezentând credite nerambursabile sau finanţări primite de la instituţii sau
organizaţii internaţionale pentru derularea unor programme ori proiecte nu
sunt supuse executării silite prin poprire. Sumele ce reprezintă venituri
băneşti ale debitorului persoană fizică , realizate ca angajat, pensiile de orice
fel, precum şi ajutoarele sau indemnizaţiile cu destinaţie specială sunt
supuse urmăririi numai în condiţiile prevăzute de Codul de procedură civilă.
113
Poprirea asupra veniturilor debitorilor persoane fizice sau juridice se

înfiinţează de către organul de executare printr-o adresă care va fi trimisă
prin scrisoare recomandată, cu dovadă de primire , terţului poprit, îmreună
cu o copie certificată după titlul executoriu. În mod obligatoriu va fi
înştiinţat şi debitorul despre înfiinţarea popririi .
Poprirea nu este supusă validării. După înfiinţarea popririi, terţul poprit
este obligat :
a. să plătească deîndată sau după data la care creanţa devine exigibilă,
organului fiscal , suma reţinută şi cuvenită , în contul indicat de organul de
executare fiscală;
b. să indisponibilizeze bunurile mobile necorporale poprite, înştiinţând
despre aceasta organul de executare.
Pentru stingerea creanţelor fiscale, debitorii titulari de conturi bancare
pot fi urmăriţi prin poprire asupra sumelor din conturile bancare.
e)Executarea silită a bunurilor mobile

Sunt supuse executării silite orice bunuri mobile ale debitorului cu
excepţiile prevăzute de lege. În cazul debitorului persoană fizică nu pot fi
supuse executării silite următoarele bunuri prevăzute de dispoziţiile art. 151
Cod pr. fiscală:
a) bunurile mobile de orice fel care servesc la continuarea studiilor si la
formarea profesionala, precum si cele strict necesare exercitarii profesiei sau
a altei ocupatii cu caracter permanent, inclusiv cele necesare desfasurarii
activitatii agricole, cum sunt uneltele, semintele, ingrasamintele, furajele
si animalele de productie si de lucru;
b) bunurile strict necesare uzului personal sau casnic al debitorului si
familiei sale, precum si obiectele de cult religios, daca nu sunt mai multe de
acelasi fel;
c) alimentele necesare debitorului si familiei sale pe timp de doua luni, iar
daca debitorul se ocupa exclusiv cu agricultura, alimentele strict necesare
pana la noua recolta;
d) combustibilul necesar debitorului si familiei sale pentru incalzit si
pentru prepararea hranei, socotit pentru 3 luni de iarna;
e) obiectele necesare persoanelor cu handicap sau destinate ingrijirii
persoanelor bolnave;
f) bunurile declarate neurmaribile prin alte dispozitii legale.
Executarea silită a bunurilor mobile se face prin sechestrare şi
valorificarea acestora, chiard acă acestea se află la un terţ. Sechestru se
instituie printr-un proces verbal care va cuprinde :
114
- denumirea organului de executare, indicarea locului, a datei şi a orei

când s-a aplicat sechestru ;
-numele şi prenumele executorului fiscal care aplică sechestru, numărul
legitimaţiei şi a delegaţiei ;
- numărul dosarului de executare, data şi numărul de înregistrare a
somaţiei precum şi titlul executoriu în temeiul căruia se face executarea
silită ;
- temeiul legal în baza căruia se face executarea silită ;
- sumele datorate pentru a căror executare silită se aplică sechestrul,
inclusiv cele reprezentând majorări de întârziere, menţionându-se şi cota
acestora, precum şi actul normativ în baza căruia a fost stabilită obligaţia de
plată;
- numele, prenumele şi domiciliul debitorului persoană fizică, ori în lipsa
acestuia ale persoanei majore care locuieşte împreună cu debitorul sau
denumirea şi sediul debitorului, numele prenumele şi domiciliul altor
persoane majore care au fost de faţă la aplicarea sechestrului, precum şi alte
elemente de identificare a acestor persoane;
- descrierea bunurilor mobile sechestrate şi indicarea valorii estimative a
fiecăruia, după aprecierea executorului fiscal, menţionânu-se totodată starea
de uzură şi eventualele semne particulare ale fiecărui bun, precumşi dacă s-
au luat măsuri spre neschimbare, cum sunt punerea de sigilii, custodia ori
ridicarea de la locul unde se află sau de administrare ori conservare a
acestora după caz;
- menţiunea că evaluarea se va face înaintea începerii procedurii de
valorificare, în cazul în care executorul fiscal nu a putut evalua bunul
deoarece acesta necesită cunoştinţă de specialitate ;
- menţiunea făcută de debitor privind existenţa sau inexistenţa unui drept
de gaj, ipotecă ori privilegiu, după caz, constituit în favoarea altei persoane
pentru bunurile sechestrate ;
- numele , prenumele şi adresa persoanei căreia i s-au lăsat bunurile ,
precum şi locul de depozitare al acestora, după caz;
- eventualele obiecţii făcute de persoanele de faţă la aplicarea
sechestrului ;
- menţiunea că , în cazul în care în termen de 15 zile de la data încheierii
procesului verbal de sechestru debitorul nu plăteşte obligaţiile fiscale , se va
trece la valorificarea bunurilor sechestrate ;
- semnătura executorului fiscal care a aplicat sechestrul şi a tuturor
persoanelor care au fost de faţă la sechestrare. Dacă vreuna dintre aceste
persoane nu poate sau nu vrea să semneze, executorul fiscal va menţiona
acestă împrejurare.
115
Câte un exemplar al procesului verbal de sechestru se predă debitorului

sub semnătură sau i se comunică la domiciliul ori sediul acestuia , precum şi
atunci când este cazul, custodelui, acesta din urmă semnând cu menţiunea de
primire a bunurilor în păstrare. Bunurile mobile sechestrate vor putea fi
lăsate în custodia debitorului, a creditorului sau a altei persoane desemnate
de organul de executare sau de executorul fiscal, după caz, ori vor fi ridicate
şi depozitate de către acesta. Atunci când bunurile sunt lăsate în custodia
debitorului sau a altei persoane desemnate conform legii şi când se constată
că există pericol de înlocuire ori degradare, executorul fiscal poate aplica
sigiliul asupra bunurilor.
În cazul în care bunurile sechestrate constau în sume de bani în lei sau
în valută, titluri de valoare, obiecte de metale preţioase, pietre preţioase,
obiecte de artă şi colecţii de valoare, acestea se ridică şi se depun, cel târziu
a doua zi lucrătoare, la unităţile specializate. Cel care primeşte bunurile în
custodie va semna procesul verbal de sechestru. In cazul în care custodele
este o altă persoană decât debitorul, organul de executare îi va stabili
acestuia o remuneraţie ţinând seama de activitatea depusă.
f)Executarea silită a bunurilor imobile

Sunt supuse executării silite bunurile imobile proprietatea debitorului.
În situaţia în care debitorul deţine bunuri în proprietate comună cu alte
persoane, executarea silită se va întinde numai asupra bunurilor atribuite
debitorului în urma partajului judiciar sau respectiv asupra sultei.
Executarea silită imobiliară se întinde deplin drept şi asupra bunurilor
accesorii bunului imobil, prevăzute de Codul civil. Bunurile accesorii nu pot
fi urmărite decât odată cu imobilul. În cazul debitorului persoană fizică nu
poate fi supus executării silite spaţiul minim locuit de debitor şi familia sa,
conform dispoziţiilor art. 154 Cod procedură fiscală. Executorul fiscal care
aplică sechestrul încheie un proces verbal de sechestru, acesta fiind înscris în
Cartea funciară, producând efecte asemănătoare cu cele ale unei ipoteci
legale. La instituirea sechestrului şi în tot cursul executării silite organul
de executare poate numi un administrator-sechestru, dacă acestă măsură este
necesară pentru administrarea imobilului urmărit, a chiriilor, a arendei şi a
altor venituri obţinute din administrarea acestuia, inclusiv pentru apărarea în
litigii privind imobilul respectiv. Administrator- sechestru poate fi numit
creditorul, debitorul, ori altă persoană fizică sau juridică. Administrator-
sechestru va consemna veniturile încasate la unităţile abilitatea şi va
depune recipisa la organul de executare. Când administrator- sechestru este
numită o altă persoană decât debitorul sau creditorul, organul de executare îi
va fixa o remuneraţie tinând seama de activitatea depusă.
116
După primirea procesului verbal de sechestru, debitorul poate solicita

organului de executare în termen de 15 zile de la comunicare, să-i aprobe ca
plata integrală a creanţelor fiscale să se facă din veniturile bunului imobil
urmărit sau din alte venituri ale sale pe timp de cel mult 6 luni. De la data
aprobării cererii debitorului , executarea silită asupra bunului imobil se
suspendă.
g) Executarea silită a altor bunuri

Executarea silită a fructelor neculese şi a recoltelor prinse de rădăcini,
care sunt ale debitorului, se efectuează în conformitate cu prevederile
privind bunurile imobile. Pentru executarea silită a recoltelor şi a fructelor
culese, sunt aplicabile prevederile privind bunurile mobile. Organul de
executare va hotărâ, după caz, valorificarea fructelor neculese sau a
recoltelor aşa cum sunt prinse de rădăcini sau după ce vor fi culese.
117
Curs XIV Drept fiscal

Valorificarea bunurilor şi evaziunea fiscala
I. Valorificarea bunurilor
In cazul in care creanta fiscala nu este stinsa in termen de 15 zile de la
data incheierii procesului-verbal de sechestru, se va proceda, fara efectuarea
altei formalitati, la valorificarea bunurilor sechestrate, cu exceptia situatiilor
in care, potrivit legii, s-a dispus desfiintarea sechestrului, suspendarea sau
amanarea executarii slite. Organul de executare competent va proceda la
valorificarea bunurilor sechestrate prin:
a) intelegrea partilor;
b) vanzarea in regim de consignatie a bunurilor mobile;
c) vanzare directa;
d) vanzarea la licitatie;
e) alte modalitati admise de lege, inclusiv valotificarea bunurior prin case
de licitatii, agentii imobiliare sau societati de brokeraj, dupa caz. Daca au
fost sechesstrate bunuri perisabile sau supuse degradarii, acestea pot fi
vandute in regim de urgenta. Vanzarea bunurilor seechestrate se face numai
catre persoane fizice sau juridie care nu au obligatii fiscale restaante.
a) Vanzarea bunurilor la licitatie

Pentru valorificarea bunurilor sechestrate prin vanzare la licitatie,
organul de executare este obligat să efectueze publicitatea vanzarii cu cel
putin 10 zile inainte de data fixata pentru desfasurarea licitatiei. Publicitatea
vanzarii se realizeaza prin afisarea anuntului privind vânzarea la sediul
organului de executare, al primariei in a carei raza teritoriala se afla bunurile
sechestrate, la sediul si la domiciliul debitorului, la locul vanzarii, daca
acesta este altul decat cel unde se afla bunurile sechestrate, pe imobilul scos
la vanzare, in cazul vanzarii bunurilor imobile şi prin anunturi intr-un
cotidian national de largă circulatie, intr-un cotidian local, pe pagina de
internet sau, dupa caz, in Monitorul oficial al Romaniei, Partea a IV-a
precum si prin alte modalitati prevazute de lege.
Despre data, ora si locul licitatiei vor fi instiintati si debitorul,
custodele, administratorul-sechestru, precum si titularii drepturilor reale si al
sarcinilor care grevează bunul urmarit. Licitatia se tine la locul unde se află
bunurile sechestrate sau la locul stabilit de organul de executare, dupa caz.
Debitorul este obligat sa pemita tinerea licitatiei in spatiile pe care le
detine, daca sunt adecvate acestui scop. Pentru participarea la licitatie
ofertantii depun, cu cel putin o zi inainte de dat licitatiei, urmatoarele
documente:
118
a) oferta de cumparare;
b) dovada platii taxei de participare sau a constituirii garantiei sub forma
scrisorii de garantie bancara;
c) imputernicirea peersoanei care il reprezinta pe ofertant;
d) pentru perssoanel juridice de nationalitate romana, copie de p
certificatul unic de inregistrare eliberat de oficiul registrului comertului;
e) pentru persoanele juridice straine, actul de inmatriculare tradus in
limba romana;
f) pentru persoanele fizice romane, copie de pe actul de identitate;
g) pentru persoanele fizice straine, copie de pe pasaport;
h) dovada, emisa de organele fiscale, ca nu are obligaatii fiscale restante
fata de acestea.
Pretul de pornire a licitatiei este pretul de evaluare pentru prima
licitatie, diminuat cu 25%, pentru a doua licitatie si diminuat cu 50% pentru
a treia licitatie. Taxa de participare reprezinta 10% din pretul de pornire a
licitatiei si se plateste in lei la unitatea teritoriala a Trezoreriei Statului. In
termen de 5 zile de la data intocmirii procesului-verbal de licitatie, organul
fiscal va restitui taxa de participare participantilor care au depus oferte de
cumparare si care nu au fost declarati adjudecatari, iar in cazul adjudecarii,
taxa se retine in contul pretului.
Taxa de participare nu se restituie ofertantilor care nu s-au prezetat la
licitatie, celui care a refuzat incheierea procesului-verbal de adjudecare,
precum si adjudecatarului care nu a platit pretul. Taxa de participare care nu
se restituie se face venit la bugetul de stat, cu exceptia cazului in care
executarea silita este organizata de organele fiscalee, caz in care taxa de
participare se face venit la bugetele locale.
b) Adjudecarea
Dupa adjudecarea bunului, adjudecatarul este obligat sa plateasca
pretul, diminuat cu contravaloarea taxei de participare, in lei, in numerar, la
o unitate a Trezoreriei Statului sau prin decontare bancara, in cel mult 5 zile
de la data adjudecaarii. Dacă adjudecatarul nu plăteşte preţul, licitaţia se va
relua in termen de 10 zile de la data adjudecării. In acest caz, adjudecatarul
este obligat sa plateasca cheltuielile prilejuite de noua licitatie si, in cazul in
care pretul obtinut la noua licitatie este mai mic, diferenta de pret.
Adjudecatarul va putea sa achite pretul oferit initial si sa faca dovada
achitarii acestuia, caz in care va fi obligat numai la plata cheltuielilor cauzate
de noua licitatie.
In cazul vânzarii bunurilor imobile, organul de executare va incheia
proces-verbal de adjudecare, in termen de cel mult 5 zile de la plata in
119
intregime a pretului sau a avansului, daca bunul a fost vandut cu plata in

rate. Procesul-verbal de adjudecare constituie titlu de proprietate, transferul
dreptului de proprietate operand de la data incheierii acestui. Un exemplar al
procesului-verbal de adjudecare a bunului imobil va fi trimis, in cazul
vanzarii cu plata in rate, biroului de carte funciara pentru a inscrie interdictia
de instrainare si grevare a bunului pana la plata integrala a pretului si a
majorarii de intarziere stabilite pentru imobilul transmis, pe baza caruia se
face inscrierea in carteaa funciara. Procesul-verbal de adjudecare va
cuprinde si urmatoarele mentiuni:
- numarul dosarului de executare silita;
- numarul si data procesului-vverbal de desfasurare a licitatiei;
- numele si domiciliul, sau dupa cz,, deenumirea si sediul cumparatorului;
- codul de identificare fiscala a debitorului si cumparatorului;
- pretul la care s-a adjudecat bunul si taxa pe valoarea adaugata, daca este
cazul;
- modalitatea de plata a diferentei de pret in cazul in care vanzare s-a
facut cu plata in rate;
- datele de identificare a bunului;
- mentiunea ca acest document constituie titlu dee proprietate si ca poate
fi inscris in carte funciara;
- mentiune ca pentru creditor, procesul-verbal de adjudecare constituie
documentul pe baza caruia se emite titlul executoriu impotriva
cumparatorului care nu plateste diferenta de pret, in cazul in care vanzarea s-
a facut cu plata pretului in rate;
- semnatura cumparatorului sau a reprezentatului sau legal, dupa caz.
In cazul in care cumparatorul caruia i s-a incuviintat plata pretului in
rate nu plateste restul de pret in conditiile si la termenele stabilite, el va
putea fi executat silit pentru plata sumei datorate in temeiul titlului
executoriu emis de organul de executare competent, pe baza procesului-
verbal de adjudecare. In cazul vanzarii bunurilor mobile, dupa plata
pretului,, executorul fiscal intocmeste in termen de 5 zile un proces-verbal
de adjudecare care constituie titlu de proprietate.
c) Eliberarea si distribuirea sumelor realizate prin executare silita

Suma realizata in cursul procedurii de executare silită reprezinta
totalitatea sumelor incasate dupa comunicarea somatiei prin orice modalitate
prevazuta de lege. Daca suma ce reprezinta atat creanta fiscala, cat si
cheltuielile de executare este mai mica decat suma realizata prin executare
silita, cu diferenta se va proceda la compensare, sau se restituie, la cerere,
debitorului, dupa caz.
120
In cazul in care executarea silita a fost pornita de mai multi creditori

sau cand pana la eliberarea ori distribuirea sumelor rezultate din executare
au depus si alti creditori titlurile lor, organele de executare vor proceda la
distribuirea sumei potrivit urmatoarei ordini de preferinta, daca legea nu
prevede altfel:
- creantele reprezentand cheltuielile de orice fel, facute cu urmarirea si
conservarea bunurilor al caror pret se distribuie;
- creantele reprezentand salarii si ale altor datorii asimilate acestora,
pensiile, sumele cuvenitee somerilor, potrivvit legii, ajutoarele pentru
intretinerea si ingrijirea copiilor, pentru maternitate, pentru necapacitate
temporara de unca, pentru prevenirea imbolnavirilor, refacerea sau intarirea
sanatatii, ajutoarele de deces, acordate in cadrul asigurarilor sociale de stat,
precum si creantele reprezentand obligatia de reparare a pagubelor cauzate
prin moarte, vatamarea integritatii corporale sau a sanatatii;
- creantele rezultand din obligatii de intretinere, alocatii pentru copii sau
de plata a sumelor periodice destinate asigurarii mijlooacelor de existenta;
- creantele fiscale provenite din impozite, taxe, contributii si din alte
sume stabilite potrivit legii, datorate bugetullui de stat, bugetului Trezoreriei
Statului, bugetuului asigurarilor sociale de stat, bugetelor locale si bugetelor
fonmdurilor speciale;
- creantele rezultand din imprumuturi acordate de stat, etc.
Pentru plata creantelor care au aceeasi ordinee de preferinta , daca
legeea nu prevede altfel, suma relizata din executare se repartizeaza intre
creditori, proportional cu creanta fiecaruia.
d) Contestatia la executarea silita

Persoanele interesate pot face contestatie impotriva oricarui act de
executare efectuat cu incălcarea prevederilor prezentului cod de către
organele de excutare, precum si in cazul in care aceste organe refuza sa
indeplineasca un act de executare in conditiile legii.
Dispozitiile privind suspendarea provizorie a executarii silite prin
ordonantă presedintială prevazute de art. 403 alin. 4 din Codul de procedura
civila nu sunt aaplicabile. Contestatia poate fi facuta si impotriva titlului
executoriu in temeiul caruia a fost pornita executarea. Contestatia se
introduce la instanta judecatoreasca competenta si se judeca in procedura de
urgenta.
Contestatia se poate face in termen de 15 zile, sub sanctiunea
decaderii, de la data cand:
121
a) contestatarul a luat cunostinta de executarea ori de actul de executare

pe care le contesta, din comunicarea somatiei sau din alta instiintare primita
ori, in lipsa acestora, cu ocazia efectuarii executarii silite sau in alt mod;
b) contestatorul a luat cunostinta de refuzul organului de executare de a
indeplini un act de executare;
c) cel interesat a luat cunostinta, de eliberarea sau distribuirea sumelor pe
care le contesta.
Contestatia prin care o terta persoana pretinde ca are un drept de
proprietate sau un alt drept real asupra bunului urmarit poate fi introdusa cel
mai tarziu in termen de 15 zile dupa eefectuarea executarii. Neintroducerea
contestatiei in termenul de legee nu il impiedica pe cel de-al treilea sa isi
realizeze dreptul pe calea unei cereri separate, potrivit dreptului comun.
La judecarea contestatiei instanta va cita organul de executare in a
carui raza teritoriala se găsesc bunurile urmarite ori, in cazul executarii prin
poprire, isi are sediul sau domiciliul tertul poprit. Daca admite contestaatia
la executare, instanta, dupa caz, poate dispune anularea actului e executre
contestat sau indreptarea acestuia, anularea ori incetarea executarii insesi,
anularea sau lamurirea titlului executoriu ori efectuarea actului de executare
a carui indeplinire aa fost refuzata,
In cazul respingerii contestatiei contestatorul poate fi obligat, la
cererea organului de executare, la despagubiri pentru pagubele cauzate prin
intarzierea executarii, iar cand contestatia a fost exercitata cu rea-credinta, el
va i obligat si la plata unei amenzi de laa 50 lei la 1000 lei.
II. Evaziunea fiscala si combaterea ei

a) Notiuni introductive
Una din marile probleme puse dreptului financiar este reprezentată de
evaziunea fiscala si consecintele ei asupra fondurilor publice de care statul
are nevoie pentru a-si indeplini menirea sociala, fenomen care la momentul
actual capata valente ingrijoratoare mai ales prin amprenta sa
transfrontaliera.
1. Notiune. Evaziunea fiscala poate fi sintetic definita ca fiind
sustragerea, in tot sau in parte, de la impunerea materiei impozabile.
Evaziune fiscala este rezultanta logica a defectelor si inadvertentelor
unei legislatii imperfecte, a metodelor defectuoase de aplicare, precum si a
nepreevederii si nepriceperii leegiuitorului a carui fiscalitate excesiva este
tot atat de vinovata ca si cei care îi provoaca prin aceasta la evaziune,
existand o relatie direct proportionala intre cotele excesive ale impozitelor,
intre presiunea fiscala si evaziunea fiscala.
122
Dupa cum se procedeza in cativitatea evazionista pentru evitarea

efectelor reglementarilor fiscale se face deosebire între evaziune fiscala
legala si evaziune fiscala frauduloasa sau frauda fiscala.
2. Evaziunea fiscala legala numita si “evaziune fiscala la adapostul
legii” este modalitatea prin care contribuabilul incearca sa se plaseze intr-o
pozitie cat mai favorabila, pentru a putea beneficia intr-o cat mai mare
masura de avantajele oferite de reglementarile fiscale in vigoare.
Evaziunea fiscala lelgala se produce prin aplicarea unor norme de
venituri mijlocii, prin scaderea unor cote forfetare de cheltuieli la calculul
veniturilor impozabile, prin scaderea din profiturile reale ale contribuaililor a
unor cheltuieli investitionale, de sponsorizare cultural-sportiva, cu
consecinta ca subiectul platitor va ajunge sa plateasca impozite mai mici.
De principiu, se poate vorbi despre evaziune fiscala legala ori de cate
ori contribuabilul profita de anumite situatii favorizante, o parte din
veniturile sale sau din averea sa putand fi sustrase de la impunere datorita
modului in care legiuitorul a reglementat stabilirea cuantumului obiectului
impozabil, incălcându-se astfel principiul egalitatii fiscale. In lipsa unor
norme juridice care sa o incrimineze, evaziunea fiscala “legala” este
tolerata,, ea neputand fi sanctionata.
3. Evaziunea fiscala frauduloasa sau ilegala, universal recunoscuta in
doctrina, cuprinde actele comisive si omisive svarsite de subiectele
impozabile sau taxabile, care reprezinta incalcari neaveenite si sanctionabile
ale legislatiei fiscale datorita consecintelor lor financiiare negative.
Evaziunea fiscala frauduloasa este sanctionata in dreptul nostru prin
Legea nr. 87/1994, privind combaterea evaziunii fiscale. Evaziunea fiscala
frauduloasa reprezinta sustragerea prin orice mijloace, in intregime sau in
parte, dee la plata impozitelor, taxelor si a altor sume datorate bugetului de
stat, bugetelor locale, bugetului sigurarilor sociale de stat si fondurilor
speciale extrabbugetare de catre persoanele fizice si juridicie romane sau
straine care realizeaza venituri sau detin bunuri impozabile pe teritoriul
Romaniei.
b) Combaterea evaziunii fiscale

In cazul nerespectarii reglementarilor fiscale privind stabilirea si
perceperea impozitelor, taxelor si a altor obligatii bugetare este antrenata
raspunderea contraventionala sau penala, dupa caz.
Legiuitorul a realizat preventia evazionista si prin calificarea
contraventionala sau infractionala a unor fapte, sanctionate cu amenda sau
cu pedepse privative de libertate.
123
Subiectele evaziunii fiscale, asa cum rezulta din art. 1 al Legii nr.
87/1994, sau contribuabilii, prin aceasta notiune legiuitorul intelegand
“persoanele fizice sau juridice romane sau straine care realizeaza venituri
sau detin bunuri impozabile pe teritoriul Romaniei”.
In ceea ce priveste subiectul pasiv al faptelor de evaziune fiscala,
acesta este statul sau unitatile sale administrativ-teritorale pagubite prin
neincasarea veniturilor bugetare cuvenite.
Obiectul evaziunii fiscale il reprezinta relatiile sociale privind
constituirea bugetului de stat, bugetele locale, bugetul asigurarilor sociale de
stat si fondurile speciale extrabugetare.
Obiectul material estee constituit din sumele datorate de catre
contribuabilii bugetului public national sau fondurilor speciale extrabugetare
si neplatite datorita unor maopere evazioniste.
Infractiunile de evziune fiscala. Legeea speciala califica drept
infractiuni de evaziune fiscala urmatoarele fapte:
1. refuzul de a prezenta organelor de control financiar documentele
justificatoare si actelee de evidenta contabila ncesare pentru stabilirea
impozitelor si a celorlalte obligatii financiar publice;
2. intocmirea incorecta sau necorspunzatoare e documente primare sau
de evideenta contabila ori acceptarea unor astfel de documente, cu
scopul de a impiedica verificarile financiar-contabille pentru
identificarea cazurilor de evaziune fiscala;
3. sustragerea de la plata impozitelor, taxelor si contributiilor banesti
datorate statului prin neinregistrarea unorr activitati pentru care legea
prevede obligatia inregistrarii, in scopul obtinerii de venituri;
4. sustragerea de la plata obligatiilor fiscale, in intregime sau in parte,
prin nedeclararea veeniturilor impozabile, ascunderea obiectului sau
sursei impozabile sau efectuarea oricaror operatiuni in acest scop;
5. fapta de a nu evidennti prin acte contabile sau alte documente legale,
in intregime sau in parte, veniturile realizate ori de a inreegistra
cheltuieli care nu au la baza operatiuni reale, daca au avut ca urmare
neplata sau diminuarea impozitului, taxi si contributiei;
6. organizarea sau conducerea de evidente coontabile duble de catre
conduatorul unitatii sau alte persoane cu atributii financiar-contabille,
alterarea aparatelor de taxat, de marcaj sau a altor mijloace de stocare
a datelor, in scopul diminuarii veniturilor supuse impozitelor, taxelor
si contributiilor, precum si in acelasi scop – distrugerea actelor
contabile sau a altor documente a memoriilor aparatelor de taxat, de
marcaj ori a altor mijloace de stocare a datelor;
7. declararea fictiva facuuta de contribuabilli sau imputerniicitii acestora
124
cu privire la sediull unei societati comerciale sau schimbareea acesteia

fara indeplinireaa obligatiilor prevazute de lege, in scopul sustragerii
de la control fiscal.
Pedeapsa prevazuta de lege eeste inchisoarea de la 3 luni la 7 ani care
ppentru cele mai putin rave dintre aceste infractiuni poate fi inlocuita cu
amneeda de la 200.000 lei pana la 10 milioane lei, iar cele mai grave se
pedepsesc cu inchisoare de la 2 la 7 ani si interzicerea unor drepturi conform
Codului penal.
Contraventiile de evaziune fiscala. Legea nr. 87/1994, califica drept
contraventii urmatoarelee fapte de evaziune fiscala:
1. nedeclararea in termeenele prevazute de lege , de catre contribuabili a
veniturilor si bunurilor supuse impozitelor, taxelor si contributiior;
2. neitocmirea la termen si conform preederilor legale a documentelor
primare si contabile privind venturile realizate de contribuabili;
3. calcularea eronata a impozitelor, taxelor si contributiilor, cu
consecinta diminuarii valorii creantei fiscale cuvenite statului;
4. neprezentarea dee catre contribuabii, la cererea organelor de control, a
documentelor justificative si contabile referitoare la modul in care au
fost indeplinite obligatiunile fiscale;
5. refuzul de a prezenta organului financiar-contabil, bunurile materiale
supuse impozitelor si taxelor, in vederea stabilirii veridicitatii
declaratiei de impunere si a realitatii inregistrarii acesteia, etc.
Procedural, contraventile se constata de catre organele de control
financiar-fiscal ale Ministerului Finantelor Publice si din cadrul organelor
locale ale administratiei finantelor publice, de catre Garda Financiara si alte
organe legal abilitate printr-un proces-verbal, care contine atat constatarea
savarsirii faptei contraventionale, cat si decizia de sanctionare. Aceste
procese-verbale se comunica contribuabililor comitenti de catre organul care
a decis sanctionarea, in cel mult 15 zile de la data intocmirii.
Impotriva proceselor-verbale de constatare si sanctionare a
contraventiilor de evaziune fiscala contribuabilul poate introduce plangere
contraventionala care se depune la organul constatator si va fi judecata de
judecatoria in a carei raza teritoriala a fost saarsita contraventia, asa cum
prevedee art. 21 din Legea nr. 87/1994.
125

Note Curs DR - Financiar Fiscal

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Note Curs DR - Financiar Fiscal

Titlu original:

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Drept financiar fiscal Lect.univ.dr.

Universitatea OVIDIUS Constanţa

Caiet de Studiu Individual

Coordonator disciplină:Lect.univ.dr.Adrian Stoica-Constantin

A)Aspecte generale privind sistemul finanţelor publice

Faţă de aceste aspecte, putem defini finanţele private, ca fiind

financiare: cheltuieli, taxe, impozite, împrumuturi, procedee monetare,

b)Configurarea structurală a finanţelor publice

c) Caracterele şi funcţiile sistemului finanţelor publice

- sunt relaţii cu un conţinut pecuniar, îmbrăcând forma bănească

d)Conceptul de administraţie a finanţelor publice

Noţiunea de administraţie a finanţelor publice are două accepţiuni,

Referitor la direcţiile şi serviciile financiar-contabile din cadrul

- finanţele instituţiilor publice, ale regiilor autonome;

b)Izvoarele dreptului financiar

c)Raporturile create de dreptul financiar

deosebit al societăţii faţă de finanţele publice, caracterizându-se prin

aceasta datorită importanţei activităţii administrativ-financiare a organelor

d)Incidenţa dreptului financiar în cadrul dreptului pozitiv intern

Ridicarea unui asemenea edificiu armonios şi unitar reprezintă un

taxelor şi scutirilor vamale. De asemenea, instituţiile financiare

Prin Constituţia din 1948 se prevedea că votarea “bugetului de stat, a

b)Definiţia bugetului public naţional(sistem bugetar)

cheltuielile sau, după caz, numai cheltuielile, în funcţie de sistemul de

c)Natura juridică a bugetului de stat

expressis verbis în legea fundamentală, apreciem că legea bugetară anuală

d)Dreptul bugetar şi aplicarea acestuia

Art.2 pct.26 din Legea nr.500/2002, mai consacră acest principiu şi

a) dezbaterea publică a proiectelor de buget, cu prilejul aprobării

e)Elementele bugetului public naţional

f) Conţinutul bugetului public naţional

Veniturile publice se impart în venituri ordinare sau curente şi venituri

g)Clasificaţia bugetară a veniturilor şi cheltuielilor

Clasificaţia bugetară este instituită şi reglementată prin dispoziţiile Legii

c) stabilirea veniturilor şi cheltuielilor bugetare obţinute din

3. Veniturile curente sau ordinare ale statului se clasifică în:

Rolul Guvernului, este acela de a asigura realizarea politica fiscal-

înţelegeri încheiate cu partenerii externi, precum şi proiectele de acte

respectarea dispoziţiilor legale. Aceştia răspund, potrivit legii, de angajarea,

C)Proceduri privind elaborarea bugetelor

Fondul de rezervă bugetară la dispoziţia Guvernului se repartizează

Camera deputaţilor şi senatul, cu consultarea guvernului, îşi aprobă

subdiviziuni ale clasificaţiei bugetare, care nu contravin dispoziţiilor legii

E)Repartizarea pe trimestre a veniturilor şi cheltuielilor bugetare

Ordonatorii principali de credite pot dispune retragerea creditelor

F)Execuţia bugetară şi contul general anual de execuţie

au ca anexe conturile anuale de execuţie a bugetelor ordonatorilor principali

G)Execuţia de casă bugetară şi principii ale încheierii execuţiei bugetare

la finele exerciţiului bugetar în conturile structurilor de implementare, se

H)Finanţele instituţiilor publice

1. Procedura bugetară locală

baza şi în limitele prevăzute de lege(pot stabili nivelul impozitelor şi taxelor

b)Competenţele şi responsabilităţile autorităţilor administraţiei publice

Ordonatorii de credite sunt de trei categorii: ordonatori principali,

c)Procedura elaborării bugetelor

- programele de dezvoltare economico-socială în perspectivă ale unităţii

d)Cuprinsul şi structura bugetelor

Ordonatorii principali de credite ai bugetului de stat sau ai altor bugete,

maximum 45 de zile de la data publicării legii bugetului de stat în Monitorul

f) Execuţia bugetară şi contul anual de execuţie

prestate, până la sfârşitul anului, în condiţiile prevederilor contractuale, vor

Disponibilităţile fondului de rulment sunt purtătoare de dobândă, se