Capitolul I. Conceptul de infracțiune flagrantă.

Secțiunea 1. Procedurile speciale de urmărire și de judecare a unor infracțiuni.

1.1.Conceptul de „ proceduri speciale” de urmărire și de judecată. Normele

de drept cuprinse în Partea generală a Codului de procedură penală și normele de drept
care reglementează urmărirea penală, judecata și executarea hotărârilor penale
cuprinse în Partea specială a codului sunt prevăzute a fi aplicate în toate cauzele
penale, fără deosebire de tipul și gravitatea infracțiunii săvârșite, de vârsta, profesia și
statutul juridic al celor care le-au săvârșit. În concepția legiuitorului, aceste norme
juridice, aplicabile oricăror cauze penale, sub denumirea de procedură de drept comun
sau procedură obișnuită, sunt de natură să asigure cel mai bine aflarea adevărului în
fiecare cauza penală și soluționarea acestora potrivit legii. Ca urmare, procedura
obișnuită sau de drept comun reprezintă cadrul normal al desfășurării procesului penal.
Practica legislativă din cele mai multe țări a cunoscut însă și așa-numitele
„proceduri speciale” de urmărire și de judecată în acele cazuri în care există factori
care să justifice urgentarea desfășurării procesului penal, garanții speciale în vederea
ocrotirii unor categorii de infractori, solemnitatea corespunzătoare inculpaților cu
funcții de răspundere în stat etc. Ca urmare, a apărut practica legiferării unor proceduri
speciale, cu elemente derogatorii de la procedura obișnuită. Așa s-a procedat cu
regulile de competență cu privire la demnitari, la militari, la magistrați; cu regulile
privind asistența juridică obligatorie a celor deținuți sau internați medicali, a celor care
nu-și pot face singuri apărarea. Când însă se are în vedere un complex de derogări de
la procedura obișnuită, legiutorul procedează la reglementarea unor proceduri speciale,
înscrise în Partea specială a Codului de procedură penală sau în legi speciale
cuprinzând norme de procedură penală derogatorii de la procedura obișnuită.
Așadar, procedura specială se poate defini ca fiind un complex de norme de
drept procesual penal, care instituie, pentru anumite cauze penale, o desfășurare a
procesului penal parțial diferită de procedura obișnuită.1
Procedura specială, cuprinzând norme speciale față de normele generale ale
procedurii obișnuite, are față de aceasta poziția normelor speciale față de normele
generale. Astfel, procedura specială nu se aplică decât în cauzele în care există o
derogare expresă de la procedura obișnuită; procedura specială se realizează și prin

1
G. G. Theodoru, Tratat de drept procesual, ediția a 2 a, Editura Hamangiu, București, 2008, pp 964-965;

1
 normele procedurii obișnuite pentru toate chestiunile pentru care nu se face nicio
derogare în reglementarea procedurii speciale.
Ca urmare a acestor relații intre procedura obisnuită si procedura specială, în
reglementarea unei astfel de proceduri, legiuitorul trebuie să aibă în vedere
următoarele îndatoriri, și anume: să stabilească cu precizie cauzele în care se aplică
procedura specială, normele derogatorii fiind de strictă interpretare; să prevadă
normele derogatorii de la procedura obișnuită astfel încât să dea formă unei proceduri
speciale și nu numai unor elemente de derogare, și în cele din urmă să precizeze că
acolo unde nu se derogă se aplică normele procedurii obișnuite.
1.2. Criterii de reglementare a procedurilor speciale și de judecată. Un prim
criteriu de reglementare a unor proceduri speciale, îl constituie anumite stări și calități
ale persoanei trase la răspundere penală. Astfel, starea de minoritate a infractorului
impune un mod special de urmărire și de judecată, care să întărească protecția sa
procesuală, luându-se în considerare lipsa de maturitate a minorului. Ca urmare, în
multe legislații, judecarea minorilor infractori se realizează de către tribunalele
speciale, în compunerea cărora intră magistrați cu pregătire adecvată. La fel și calitatea
de militar a inculpatului determină, în unele legislații, o precedura specială de urmărire
și judecată, în fața unor instanțe speciale. Totodată, și calitatea de magistrat sau de
demnitar poate determina o procedură specială de urmărire și de judecată. În raport de
calitatea persoanei urmărite sau judecate, Codul actual de procedură penală a menținut
procedura specială de urmărire și de judecată a infractorilor minori, iar în urma
instituirii răspunderii penale a persoanelor juridice, s-a prevăzut și procedura privind
tragerea la răspundere penală a personei juridice.

Secțiunea 2. Noțiunea de infracțiune flagrantă.

2.1. Explicaţia termenilor „flagrant” şi „infracţiune flagrantă”. Cuvântul „flagrant”

provine din participiul flagrans, -tis al verbului latin flagro, -are care înseamnă „a arde”.
Dicţionarul explicativ al limbii române dă următoarele explicaţii pentru adjectivul flagrant:
care sare în ochi; izbitor; evident.2
Raportat la săvârşirea unei infracţiuni, termenul exprimă o relaţie temporală de
simultaneitate sau imediată apropiere între momentul comiterii infracţiunii şi cel al
descoperirii ei. În acest sens noţiunea de „flagrant” semnifică prinderea făptuitorului în timpul
2
DEX, ediţia a III-a, p. 307.

2
săvârşirii infracţiunii sau imediat după comiterea activităţii sale infracţionale. Se explică astfel
toate semnificaţiile anterioare date acestui termen: infractorul este prins „în focul” acţiunii
sale,3 cât fapta este caldă4 sau imediat după. Din aceste cauze fapta sare în ochi, este izbitoare
şi evidentă. Aşa cum s-a remarcat şi în doctrină, starea de flagranţă presupune întotdeauna şi
prezenţa făptuitorului, în lipsa acestuia infracţiunea neputând fi considerată flagrantă.
Multă vreme, în drepul nostru dar şi în limbajul juridic sau cel comun, noţiunea de
infracţiune flagrantă era cunoscută sub denumirea de flagrant delict. Legislaţia penală
românească actuală a înlocuit însă termenul „delict” cu cel de „infracţiune” astfel că nu se mai
justifică folosirea expresiei vechi.
Potrivit art. 465 din Codul de procedură penală este flagrantă infracţiunea descoperită în
momentul săvârşirii sau imediat după săvârşire. Este de asemenea flagrantă şi infracţiunea al
cărei făptuitor, imediat după săvârşire, este urmărit de persoana vătămată, de martorii oculari
sau de strigătul public, ori este surprins aproape de locul comiterii infracţiunii cu arme,
instrumente sau alte obiecte de natură a-l presupune participant la infracţiune. În caz de
infracţiune flagrantă orice persoană are dreptul să prindă pe făptuitor şi să-l aducă înaintea
autorităţii.
Deosebirile dintre infracţiunile flagrante şi cele neflagrante sunt doar de ordin procesual:
constatarea comiterii infracţiunii şi prinderea infractorului. Sub aspectul dreptului substanţial
între cele două categorii de infracţiuni nu există deosebiri, amândouă beneficiind de acelaşi
tratament juridic în ceea ce priveşte pedepsele, conţinutul infracţiunii, latura subiectivă etc.
În sistemul procesual penal român, legiuitorul a instituit în art. 465-479 „Urmărirea şi
judecarea unor infracţiuni flagrante”, procedură cu caracter special, reglementată în Capitolul
I, din Titlul IV din Codul de procedură penală.
Procedura de urmărire şi judecarea infracţiunilor flagrante este o procedură specială
propriu-zisă alcătuită, în principal, din normele procedurii obişnuite completate cu dispoziţii
cu caracter complementar şi derogatoriu. Derogările de la procedura obişnuită alcătuiesc un
ansamblu de reguli care justifică autonomia procedurii speciale.5
În art. 465 C. proc. pen. se dă definiția infracțiunii flagrante, în sensul că este
infracțiunea descoperită ănn momentul săvârșirii sau imediat după săvârșire. Această definiție
se referă la infracțiunea tipică flagrantă, căsi legea prevede și o infracțiune de numită
cvasiflagrantă.
3
I. Neagu, Drept procesual penal. Partea specială. Tratat, vol. II, ediţia a II-a, Editura Global Lex, Bucureşti,
2007, p. 461.
4
D. Gheorghe, Drept procesual penal. Tratat. Partea specială, Editura Confession, Ploieşti, 2006, p. 300, nota
575.
5
I. Neagu, Drept procesual penal. Parte generala (Tratat), Editura Global Lex, Bucuresti,2006, p. 849.

3
 Art. 465 alin. (1) C. proc. pen. prevede două situaţii de infracţiune flagrantă tipică:
infracţiunea descoperită în momentul săvârşirii şi cea descoperită imediat după săvârşire.
a) Infracţiunea desoperită în momentul săvârşirii presupune prinderea infractorului în
timpul şi locul comiterii acesteia. Termenul săvârşire se interpretează în sensul art. 144 C.
pen., adică realizarea oricăreia din faptele care alcătuiesc conţinutul unei infracţiuni în formă
consumată, tentativă sancţionabilă sau participaţie sub orice formă: autor, coautor, instigator
sau complice.6
b) Infracţiunea descoperită imediat după săvârşire este situaţia în care comiterea se
stabileşte cât mai aproape de momentul săvârşirii. Legea nu stabileşte o limită fixă de timp,
aceasta fiind la aprecierea organului judiciar.
Pentru existenţa stării de flagranţă nu este suficientă numai descoperirea faptei în
momentul săvârşirii sau imediat după, ci este necesară şi prinderea făptuitorului în acele
momente.7
Infracţiunea continuă se consideră flagrantă până la încetarea acţiunii ilicite, adică până
la epuizarea ei, făptuitorul găsindu-se în flagrant pe toată durata comiterii infracţiunii.8 La
infracţiunea continuată se consideră flagranţă numai în ceea ce priveşte actele materiale
descoperite în momentul săvârşirii sau imediat după, deci nu toate acţiunile repetate în baza
aceleiaşi rezoluţii infracţionale care o alcătuiesc. Infracţiunea complexă e flagrantă dacă toate
activităţile infracţionale care o compun au fost descoperite în momentul săvârşirii sau imediat
după.9
Descoperirea infracțiunii trebuie făcută in momentul săvârșirii sau imediat după
săvârșire. Dacă momentul săvârșirii este determinabil de descoperirea infracțiunii în cursul
efectuării acțiunii prevăzute de lege și a producerii rezultatului, pentru determinarea perioadei
de „ imediat” după săvârșire, legea nu are nicio precizare, dând sens general de „aproape de
timp” de momentul săvârșirii infracțiunii. Aceasta poate însemna un timp calculat în minute,
dar, dacă împrejurările săvârșirii infracțiunii o cer, chiar o perioadă mai îndelungată, cum ar fi
urmărirea de către poliție a făptuitorului care a fugit de la locul unde a săvârșit infracțiunea și
a fost prins prin această urmărire.10
Caracterul tipic al infracțiunii flagrante implică și prinderea făptuitorului în momentul
săvârșirii infracțiunii sau imediat după săvârșire. Această condiție, deși nu este prevăzută de
lege, se subânțelege în raport de justificarea procedurii urgente a infracțiunilor flagrante. De
6
A. Ş. Tulbure, A. M. Tatu, Tratat de drept procesual penal, Editura All Beck, Bucureşti, 2001, p. 536.
7
V. Păvăleanu, Drept procesual penal. Partea specială, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2002, p. 525.
8
A. Ş. Tulbure, A. M. Tatu, op. cit., p. 536;
9
V. Păvăleanu, op. cit., p. 525.
10
G. G. Theodoru, op.cit., p 968.

4
asemenea, legea prevede că orce persoană are dreptul să prindă pe făptuitor,iar organul de
urmărire penală întocmește un proces-verbal, în care consemnează declarațiile învinuitului și
dispune reținerea sa, ceea ce implică cunoașterea făptuitorului din primul moment al
descoperirii faptei sau imediat după săvâșirea ei.
Potrivit art. 465 alin. 2 C. proced. pen., este, de asemenea, considerată flagrantă și
infracțiunea al cărui făptuitor, imediat după săvârșire, este urmărit de persoana vătămată,
martorii oculari sau de strigătul public, ori este surprins aproape de locul comiterii infracțiunii
cu arme, instrumente sau orice obiecte de natură a-l presupune participant la infracțiune. În
aceste cazuri, infracțiunea este denumită cvasiflagrantă,pentru că, desi nu îndeplinește
cerințele flagranței, se află în condițiile în care fătuitorul a fost văzut și urmărit după
descoperirea infracțiunii sau a fost găsit în circumstanțe care duc la concluzia că a participat la
săvârșirea infracțiunii.
Întradevăr, urmărirea făptuitorului de persoana vătămată care-l acuză de comiterea
infracțiunii, de martorii oculari care l-au văzut săvârșind infracțiunea sau de strigătul public,
adică de reacția cetățenilor imediat după săvârșirea infracțiunii, constituie suficiente dovezi
care să confirme învinuirea ce i se aduce. Nu poate fi însă cvasiflagrantă atunci când, după un
anumit timp, făptuitorul este recunoscut întâmplător, de persoana vătămată sau de martori, ca
fiind acela care a comis infracțiunea sau care este găsit întâmplător, la o verificare de rutină,
cu arme, instrumente sau alte obiecte care ar fi putut fi folosite la comiterea infracțiunii.
Legea cere pentru flagranță ca făptuitorul să fie urmărit sau surprins, ceea ce presupune o
acțiune care să fie situată în timp aproape de momentul comiterii infracțiunii și să ducă la
presupunerea că el este persoana care s-a implicat în săvârșirea infracțiunii.

2.2. Justificarea unei proceduri speciale pentru unele infracțiuni flagrante.

Fundamentele unei proceduri speciale pentru urmărirea şi judecarea infracţiunilor flagrante se
regăsesc atât în principiile generale ale dreptului, inclusiv penal şi procesual penal, cât şi în
necesităţi obiective de tehnică criminalistică, logică şi morală.
Pentru a atinge pe deplin scopul procesului penal este necesară o apropiere în timp cât
mai mare între momentul comiterii unei infracţiuni şi cel al tragerii la răspundere penală a
infractorului. Practica autotităților judiciare, în decursul timpului, a învederat că în anumite
cazuri, când vinovăția inculpatului poate fi stabilită cu certitudine din primele momente ale
săvârșirii infracțiunii, devine necesară simplificarea procedurii de cercetare și de judecată,
pentru a se putea pronunța cât mai repede condamnarea penală a infractorilor.

5
 Datorită caracterului de flagranţă o asemenea activitate este mult uşurată: faptele sunt
imediat cunoscute, făptuitorul este întotdeauna cunoscut iar probele sunt evidente, permiţând
stabilirea vinovăţiei pe bază de dovezi certe. In această situaţie procedura obişnuită ar fi cel
puţin stânjenitoare.11 În consecinţă Codul penal român prevede o procedură specială ce se
individualizează prin caracterul său de urgenţă. O asemenea procedură este necesară şi
pentru a strânge neîntârziat probe care ulterior ar putea să dispară.12 În literatura de
specialitate s-a subliniat că, datorită condiţiilor de săvârşire a unei infracţiuni flagrante, este
exclusă posibilitatea comiterii unor erori judiciare.13 Instituirea unei proceduri speciale de
urgenţă asigură realizarea deplină a principiului operativităţii şi celeritătii 14 şi o restabilire mai
rapidă a ordinii de drept încălcate.15
Pe de altă parte infracţiunile flagrante constituie o evidentă tulburare a ordinii de drept şi
provoacă indignare, teamă şi alarmă în mijlocul celor care se află la locul săvârşirii
infracţiunii. Se impune deci ca tragerea la răspundere penală a făptuitorului să se efectueze cu
cea mai mare promptitudine; de aici necesitatea reglementării unei proceduri cât mai rapide,
care să restabilească liniştea publică, să dea satisfacţie opiniei publice, să asigure efectul
educativ al procesului penal.
În sfârşit, ar mai fi de spus că scurtarea duratei activităţii judiciare nu trebuie să aducă
atingere principiilor fundamentale ale procesului penal român, principiilor specifice fiecărei
faze a procesului penal16 precum şi garanţiilor şi celorlalte derpturi procesuale ale părţilor. 17
De altfel, oricând desfăşurarea activităţii judiciare în baza acestei proceduri ar crea dificultăţi
în realizarea corespunzătoare a scopului procesului penal (de exemplu nevoia de a administra
probe noi, imposibilitatea disjungerii în caz de indivizibilitate sau conexitate etc.), se va
renunţa la procedura de urgenţă şi se va trece la cea obişnuită [art. 462 alin. (2) şi art. 473 alin.
(5) C. proc. pen.].18

11
G. G. Theodoru, L. Moldovan, Drept procesual penal, Editura didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1979, p.
335;
12
V. Păvăleanu, op. cit., p. 523;
13
G. G. Theodoru, L. Moldovan, op. cit. p. 335;
14
M. Basarab, Drept procesual penal, partea a II-a, ediţia a II-a, Cluj, 1973, p. 636;
15
V. Dongoroz, op. cit., p. 363;
16
I. Neagu, op. cit., p. 461;
17
M. Basarab, op. cit., p. 636;
18
Ibidem, p. 638;

6
 Capitolul II. Condițiile infracțiunii flagrante.

Secțiunea 1. Cazurile de aplicare integrală a procedurii speciale privind

infracţiunile flagrante.

Procedura specială privind infracţiunile flagrante se aplică integral doar dacă sunt
îndeplinite şi condiţiile art. 466 C. proc. pen. Acestea sunt condiţii privind pedeapsa şi locul
infracţiunii.
a) Condiţii privind pedeapsa. Infracțiunea flagrantă trebuie să fie pedepsită prin lege cu
închisoare mare de un an și cel mult 12 ani, precum și formele agravate ale acestei infracțiuni.
Impunând aceasta condiție, legiuitorul a înțeles să nu admită aplicarea procedurii urgente în
caul unor infracțiuni de minimă importanță, cum ar fi în cazul infracținilor pedepsite cu
amendă sau cu închisoare până la un an, dar nici de prea mare gravitate, stabilindu-se limita la
cel mult 12 ani închisoare, deoarece pentru infracțiunile lipsite de gravitate nu se justifică
această procedură, iar pentru cele mai grave trebuie să existe garanțiile procedurii obișnuite.
Criteriul după care pot fi determinate cu exactitate infracţiunile ce pot fi instrumentate
după procedura de urgenţă este cel al pedepsei prevăzute de lege pentru infracţiunea tip, adică
pentru forma simplă a infracţiunii. Infracţiunea sau pedeapsa pot fi prevăzute în Codul penal
sau în orice altă lege specială penală ori cu dispoziţii penale speciale. 19 Din aceste
considerente, dacă pedeapsa pentru infracţiunea tip, este mai mare de 12 ani dar e săvârşită în
faza tentativei, care presupune jumătate din maximul special al pedepsei pentru forma tip
putând ajunge astfel la o pedeapsă mai mică de 12 ani, procedura va fi tot una obişnuită iar nu
una specială.
b) Condiţii privind locul săvârşirii infracţiunii. Infracțiunea flagrantă trebuie să fie
săvârșită fie în anumite localități, fie în anumite locuri în afara acestor localități, prevăzute de
lege. Legea se referă, în primul rând, la săvârșirea infracțiunii flagrante în muncipii sau orașe,
ținându-se seama de aglomerația care se poate produce și de frecvența infracțiunilor comise în
aceste unități teritoriale. În al doilea rând, se face referire la acele locuri situate în afara
muncipiilor si orașelor, dar care presupun o anumită aglomerație, cum sunt mijloacele de
trannsport în comun, bâlciuri, târguri, porturi, aeroporturi, gări etc. ; făcându-se referire si la
orice loc aglomerat, permanent sau temporar, în afara situațiilor arătate, cum ar fi o întrunire,
o competiție sportivă, o ceremonie religioasă desfățurată în afara orașelor.
19
I. Neagu, Drept procesual penal..., p. 464;

7
 Prin înscrierea acestei condiţii legiuitorul a avut în vedere faptul că locul comiterii
infracţiunii presupune prezenţa organelor de poliţie în imediata apropiere şi, deci, posibilitatea
constatării imediate a faptei.20 Totodată se realizează satisfacerea rapidă a dorinţei de
înfăptuire a justiţiei a colectivităţilor aflate în locuri aglomerate. De asemenea în aceste locuri
se săvărşesc mai repede şi mai uşor infracţiuni.21 Din modul de reglementare a legii rezultă că
nu se poate aplica procedura de urgenţă atunci când infracţiunea s-a produs în alt loc decât cel
menţionat de aceasta, chiar dacă ar fi îndeplinită condiţia privind pedeapsa.

Secțiunea 2. Cazurile de aplicare parţială a procedurii speciale privind

infracţiunile flagrante.

Nu orice infracţiune flagrantă va fi guvernată de procedura specială urgentă.

Infracţiunile flagrante care îndeplinesc condiţiile prevăzute de art. 465 C. proc. pen., dar nu
îndeplinesc cumulativ şi condiţiile prevăzute de art. 466 C. proc. pen. se vor judeca după
procedura comună, la care se adaugă unele dispoziţii derogatorii prevăzute în ambele părţi ale
C. proc. pen.:22
− posibilitatea efectuării percheziţiilor domiciliare fără autorizaţia procurorului [art.
101 alin. (3)];
− nu este necesar consimţământul conducerii unităţilor din cele la care se referă art.
145 C. pen., şi nici autorizaţia procurorului pentru efectuarea oricărui act de urmărire penală
în incinta acelor unităţi (art. 204 C. proc. pen.);
− ridicarea de obiecte şi înscrisuri, precum şi percheziţia domiciliară se pot face la
orice oră, nu doar între orele 6:00-20:00 (art. 103);
− posibilitatea adoptării unor măsuri preventive conform art. 148 C. proc. pen.
indiferent, însă, de limitele de pedeapsă prevăzute de lege (art. 143);
− obligaţia organului de urmărire penală, în cazul infracţiunilor în care acţiunea penală
se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate (prevăzute de art. 279 C. proc.
pen.), de a constata săvârşirea infracţiunii flagrante, chiar în lipsa plângerii prealabile.
Ulterior, organul judiciar cheamă persoana vătămată şi, dacă aceasta declară că face plângere
prealabilă, continuă urmărirea penală sau trimite cauza la organul competent. Procedura de

20
D. Gheorghe, Drept procesual penal... p. 303;
21
V. Dongoroz, op. cit., p. 365.
22
A. Ş. Tulbure, A. M. Tatu, op. cit., p. 537;

8
urgenţă operează doar dacă persoana vătămată depune plângerea în termen de 24 de ore de la
săvărşirea infracţiunii. În caz contrar se va aplica procedura de drept comun (art. 280 şi 479);
− dreptul oricărei persoane de a-l prinde pe făptuitor şi de a-l conduce în faţa autorităţii
[art. 465 alin. (3) C. proc. pen.].
În literatura de specialitate s-a arătat că şi pentru infracţiunile flagrante care nu
îndeplinesc condiţiile art. 466 C. proc. pen. se va produce de regulă o accelerare a procedurii
de urmărire şi judecată, determinată de faptul că strângerea probelor privitoare la fapta
săvârşită şi la făptuitor se va efectua chiar în momentul comiterii infracţiunii.

Secțiunea 3. Cazuri excluse de la procedura specială.

Art. 479 C. proc. pen. prevede două cazuri în care infracţiunea, deşi flagrantă şi
întrunind toate condiţiile art. 466, este exclusă de la aplicarea procedurii speciale de urgenţă:
infracţiunile săvârşite de minori şi infracţiunile pentru care este necesară plângerea prealabilă
a persoanei vătămate. În aceste situaţii aplicarea procedurii urgente ar împieta asupra atingerii
scopului procesului penal.23
a) Infracţiunile săvârşite de minori. Minorii, datorită situaţiei lor deosebite privind
dezvoltarea psihică, sunt ocrotiţi de procedura penală printr-o procedură specială aplicabilă
numai lor, reglementată de art. 480-493 C. proc. pen. Raţiunile care stau la baza acestei
excepţii sunt legate de perioada de dezvoltare psihică a minorului, formarea şi dezvoltarea
discernământului, a unor trăsături ale personalităţii sale, acumularea cunoştinţelor despre
viaţă, inclusiv cele privitoare la normele de conduită socială, şi nu în ultimul rând de grija
pentru reeducarea acestora.24
b) Cazul plângerii prealabile. Și infracțiunile supuse plângerii prealabile pot fi
descoperite în condiții de flagranță; cum începerea urmăririi penale implică introducerea
plângerii prealabile, iar procedura este de natură urgentă, ca o condiție pentru aplicarea
procedurii urgente s-a prevăzut un termen scurt de intervenție, de 24 ore. Pe de o parte,
infracțiunea flagrantă trebuie să fie dintre acele infracțiuni pentru care este necesară plângerea
prealabilă, iar pe de altă parte, plângerea prealabilă trebuie să fie introdusă în termen de cel
mult 24 de ore de la săvârșirea infracțiunii flagrante. În cazul acestor infracțiuni, organul de
urmărire penală este obligat să constate, prin procesuș-verbal, săvârșirea infracțiunii flagrante
și să cheme persoana vătămată pentru a o întreba dacă înțelege să facă plângere prealabilă în

23
I. Neagu, op. cit., p. 474.
24
Ibidem, p. 475.

9
termenul de 24 de ore. Introducând plângerea prealabilă în acest termen, persoana vătămată
deschide posibilitatea aplicării procedurii urgente și acestor infracțiuni.
c) Cazul infracțiunilor prevăzute în art. 2 și art. 3 din Decretul nr. 203/1974 privind
înființarea și organizare de secții maritime și fluviale la unele instanțe judecătorești și unități
de procuratură, cărora nu li se aplică procedura urgentă, chiar dacă sunt la flagrante.25

Secțiunea 4. Alte aspecte privind procedura specială de urgenţă.

4.1. Infracțiunile concurente, indivizibile sau conexe ( art. 478). Există posibilitatea a
infracțiunea flagrantă, îndeplinind condițiile de gravitate și de loc, să se afle în concurs, în
stare de indivizibilitate sau conexitate cu infracțiuni care nu sunt flagrante sau nu îndeplinesc
condițiile cerute de lege pentru aplicarea procedurii urgente. Starea de indivizibilitate, de
conexitate si de concurs de infracțiuni implică legături care cer urmărirea și judecarea
împreună a tuturor infracțiunilor. Legea rezolva aceasta situație în raport de posibilitatea de a
se urmări și judeca separat infracțiunea flagrantă.
Astfel, în caz de concurs de infracțiuni, când există întotdeauna posibilitatea disjungerii,
infracțiunea flagrantă va urma procedura urgentă, iar infracțiunile neflagrante in concurs vor
urma procedura obișnuită.
În caz de indivizibilitate sau conexitate între infracţiuni flagrante, îndeplinind condiţiile
prevăzute de lege pentru aplicarea procedurii urgente şi infracţiuni neflagrante sau flagrante
dar care nu îndeplinesc aceste condiţii, pot apărea două posibilităţi:
− dacă infracţiunea flagrantă poate fi disjunsă de celelalte infracţiuni, se vor urma două
proceduri diferite: pentru infracţiunea flagrantă se va aplica procedura de urgenţă, iar pentru
celelalte infracţiuni indivizibile şi conexe procedura de drept comun;
− dacă disjungerea nu este posibilă urmărirea şi judecarea se va face pentru toate
infracţiunile după procedura de drept comun.
Disjungerea este o chestiune de fapt, aprecierea privind posibilitatea sau imposibilitatea
ei fiind la latitudinea organului judiciar.26 Disjungerea poate fi dispusă atât de către organul de
urmărire penală, cât şi de către instanţa de judecată. Disjungerea nu constituie o declinare de
competenţă, ci o scindare în desfăşurarea procesului penal, care are loc mai departe dar
separat, în faţa organului de urmărire penală sau a instanţei care a dispus disjungerea,

25
G. Theodoru, op.cit., p 971.
26
M. Basarab, op. cit., p. 643.

10
aplicându-se pentru fiecare faptă procedura corespunzătoare, specială sau de drept comun
(obişnuită).27

Capitolul III. URMĂRIREA PENALĂ ÎN CAZUL PROCEDURII URGENTE.

27
V. Dongoroz, op. cit., p. 374.

11
 Secțiunea 1. Constatarea infracțiunii.

1.1. Procesul-verbal de constatare. Potrivit art. 467 C. proc. pen. organul de urmărire
penală sesizat întocmeşte un proces-verbal în care consemnează: cele constatate cu privire la
fapta săvârşită, declaraţiile învinuitului, ale persoanei vătămate, ale martorilor oculari şi ale
celorlalte persoane ascultate. Dacă este cazul, organul de urmărire penală strânge şi alte probe
ce vor fi menţionate în procesul verbal. Astfel acest act de urmărire penală capătă un caracter
com Învinuitul sau inculpatul trebuie ascultat întotdeauna în vederea garantării aflării
adevărului şi a garantării dreptului la apărare.28
Procesul-verbal se citeşte învinuitului şi celorlalte persoane care au fost ascultate, cărora
li se atrage atenţia că pot completa declaraţiile sau că pot face obiecţii cu privire la acestea.
Apoi se semnează de către organul de urmărire penală şi de toate persoanele ascultate.
Consemnările organului instrumentator pot înlocui, însă, declaraţiile scrise ale persoanelor
ascultate.29 Dacă ulterior în cursul urmăririi penale este necesară audierea şi a altor persoane
sau reaudierea vreunei persoane a cărei declaraţie a fost consemnată în procesul-verbal,
declaraţiile noi vor fi consemnate în acte separate, conform procedurii comune.30
În cazul procedurii urgente, procesul-verbal constituie actul prin care se dispune
începerea urmăririi penale, fiind şi mijloc de probă în acelaşi timp. De asemenea, în acest
caz, nu se pune niciodată problema efectuării de acte premergătoare.31
Constatarea infracţiunii flagrante va trebui făcută şi în cazul infracţiunilor pentru a căror
urmărire şi judecare se pretinde plângere prealabilă de la persoana vătămată. Constatarea e
obligatorie chiar dacă lipseşte această plângere. Apoi, pentru a continua urmărirea penală şi
trimiterea în judecată, este necesar ca persoana vătămată sa fie chemată şi întrebată dacă
doreşte să o depună.
Întreaga activitate de urmărire penală se găseşte deci constatată în mod concentrat în
procesul-verbal întocmit de organul de urmărire penală.32

28
G. G. Theodoru, L. Moldovan, Drept procesual penal, Editura didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1979, p.
337; A. Oroveanu-Hanţiu, Drept procesual penal. Partea specială, Editura Universitaria, Craiova, 2003, p.
238.
29
N. Volonciu în V. Păvăleanu, Drept procesual penal. Partea specială, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2002,
p. 532.
30
Ibidem, p. 533;
31
I. Neagu, Drept procesual penal. Partea specială. Tratat, vol. II, ediţia a II-a, Editura Global Lex, Bucureşti,
2007, p. 467.
32
V. Dongoroz, Explicaţii teoretice ale Codului de procedură penală român. Partea specială, vol II, Editura
Academiei R.S.R., Bucureşti, 1976, p. 367.

12
 1.2. Organele competente. În primul rând competenţa pentru constatarea infracţiunilor
flagrante aparţine organelor de urmărire penală: organe de poliţie şi procurorul. În acest sens
doctrina şi practica judiciară sunt unanime.
Pe de altă parte trebuie reţinute, cu caracter derogator, regulile speciale privind
competenţa organelor de constatare în diferite situaţii, prevăzute de art. 214-215 C. proc. pen.
Este vorba despre inspecţiile de stat, alte organe de stat, unităţile menţionate la art. 145 C.
pen., organele de conducere şi control ale administraţiei publice, comandanţii de nave şi
aeronave, agenţii de poliţie de frontieră pentru infracţiunile de frontieră, ofiţerii şi subofiţerii
din cadrul Armatei şi Jandarmeriei Române pentru infracţiunile constatate în cadrul misiunilor
specifice. Aceste organe au însă obligaţia să înainteze de îndată pe făptuitor, împreună cu
lucrările efectuate şi mijloacele de probă strânse, procurorului sau organului de cercetare
penală. Altfel spus, constatarea poate fi făcută şi de organele speciale dar procedura de
urmărire penală aparţine exclusiv organelor de poliţie şi procurorului.
În doctrină s-a afirmat şi că nu trebuie confundat procesul-verbal se încadrează în
termenul fixat pentru efectuarea cercetării după procedura specială şi se trece la procedura
comună, organul de cercetare penală devine necompetent şi se aplică dispoziţiile art. 209 alin.
3 care prevăd obligativitatea desfăşurării urmăririi penale de către procuror pentru
infracţiunile prevăzute în mod expres în acest text.33
În mod excepţional este competent să constate săvârşirea infracţiunii flagrante
preşedintele completului de judecată în cazul infracţiunilor de audienţă (art. 299) care sunt
flagrante în sensul art. 465 dacă sunt întrunite şi condiţiile art. 466 C. proc. pen.34

Secțiunea 2. Luarea măsurilor preventive.

În cadrul procedurii urgente întâlnim anumite particularităţi cu privire la măsurile de

prevenţie. Astfel, potrivit art. 468 C. proc. pen. reţinerea învinuitului este obligatorie şi se
face pentru maxim 24 de ore potrivit dreptului comun în materie, organul de cercetare penală
având obligaţia de a înainta procurorului, atunci când consideră că este necesar, propunerea
arestării preventive. Dacă pe durata reţinerii nu s-a emis mandat de arestare învinuitul va fi
pus în libertate la expirarea celor 24 de ore.
La sesizarea organului de cercetare sau din oficiu, procurorul poate solicita judecătorului
arestarea învinuitului, care nu poate depăşi 10 zile (spre deosebire de 29 sau 30 de zile cât

33
A. Oroveanu-Hanţiu, op. cit., p. 239.
34
V. Dongoroz, op. cit., p. 369.

13
este termenul în procedura de drept comun), acestea calculându-se de la data expirării
ordonanţei de reţinere (deci maxim 11 zile cu măsura reţinerii).35 Alteori se consideră că
termenul începe să curgă de la data luării măsurii de reţinere.36 Din această reglementare a art.
468 alin. 1 rezultă că arestarea preventivă a învinuitului nu este obligatorie, luarea acestei
măsuri fiind lăsată la latitudinea judecătorului.
Celui reţinut sau arestat i se aduce la cunoştinţă învinuirea în cel mai scurt timp în
prezenţa unui avocat ales sau numit din oficiu. Aceste prevederi ale Constituţiei şi Codului de
procedură penală sunt realizate implicit prin citirea procesului-verbal de constatare a
infracţiunii flagrante, ceea ce implică şi prezenţa apărătorului în acest moment. Nerespectarea
acestor dispoziţii atrage nulitatea absolută a actului procedural (art. 197 alin. 2 C. proc.
pen.).37 În ipoteza în care s-au administrat şi alte probe decât cele cuprinse în procesul-verbal
de constatare a infracţiunii flagrante, care este citit învinuitului, este obligatorie prezentarea
materialului de urmărire penală. În ceea ce priveşte ascultarea învinuitului în momentul
arestării sale, în doctrină nu există un punct de vedere uniform, considerându-se că dispoziţiile
de drept comun privind acultarea inculpatului nu sunt obligatorii în cazul infracţiunilor
flagrante38 ori dimpotrivă, că ele sunt aplicabile şi în cadrul procedurii de urgenţă.
Procurorul va trebui să dispună punerea în mişcare a acţiunii penale şi trimiterea în
judecată pâna la expirarea mandatului de arest preventiv, în caz contrar urmând să se aplice
art. 146 şi următoarele privind procedura obişnuită a arestării preventive. În cazul în care
judecătorul a dispus arestarea învinuitului şi procurorul a restituit cauza organului de
cercetare, acesta din urmă va trebui să continue cercetarea şi să înainteze dosarul procurorului
cel mai târziu în 3 zile de la data emiterii mandatului de arestare (art. 469 alin. 1). Termenul
este unul orânduitor39, iar dacă nu s-a putut efectua complet cercetarea în acest termen,
continuarea cercetării penale se face potrivit procedurii obişnuite (art. 469 alin. 2). În caz de
restituire este obligatorie reexaminarea temeiurilor arestării preventive a învinuitului sau
inculpatului.40
O discuţie aparte în literatura de specialitate şi practica judiciară are loc în legătură cu
aplicarea art. 148 lit. b C. proc. pen., care prevede posibilitatea arestării preventive pentru
orice infracţiune flagrantă indiferent dacă se aplică sau nu procedura specială de urmărire
penală şi judecare. Într-o primă opinie, majoritară, se consideră că măsura privativă de

35
I. Neagu, op. cit., p. 468;
36
D. Gheorghe, op. cit., p. 305.
37
V. Păvăleanu, op. cit., p. 534.
38
V. Dongoroz, op. cit., p. 367.
39
A. Ş. Tulbure, A. M. Tatu, op. cit., p. 539;
40
M. Basarab, op. cit., p. 640;

14
libertate se aplică tuturor infracţiunilor flagrante din următoarele considerente: legiuitorul,
dacă ar fi dorit să restrângă aplicabilitatea art. 148 lit. b) C. proc. pen.
numai la situaţiile în care este aplicabilă şi procedura urgentă, putea să
prevadă aceasta în mod expres. Cum legea nu distinge, nici celui care o
interpretează nu îi este permis să distingă.41 În acest sens este şi
orientarea majoritară a instanţelor.
Potrivit unei alte opinii o asemenea posibilitate un există întrucât
măsurile preventive sunt măsuri excepţionale iar exceptio est
strictissimae interpretationis. Fiind vorba de o stare de excepţie, aplicarea
ei nu poate fi extinsă prin utilizarea argumentului ubi lex non distinguit,
nec nos distinguere debemos. De asemenea, simplul caracter flagrant al
infracţiunii nu poate fi considerat că prezintă vreun pericol pentru
desfăşurarea normală a procesului penal. Aşa cum s-a remarcat în
doctrină, flagranţa implică, prin ea însăşi, doar existenţa la îndemână a
probelor săvârşirii unei fapte prevăzute de legea penală. Pornind de la
aceste premise, se pare că arestarea preventivă dispusă pe temeiul de la
lit. b) a art. 148 C. proc. pen. ar încălca însuşi scopul măsurilor preventive
– scop care, potrivit art. 136 C. proc. pen., constă tocmai în asigurarea
bunei desfăşurări a procesului penal. În sfârşit, potrivit art. 148 alin. 2 C.
proc. pen., în cazurile prevăzute la lit. c) – f) şi i) ale acestui articol, măsura
arestării poate fi luată dacă pedeapsa prevăzută de lege este detenţiunea
pe viaţă sau închisoarea mai mare de 2 ani. Conform art. 148 alin. 1 lit. b)
C. proc. pen., arestarea preventivă poate fi dispusă dacă infracţiunea este
flagrantă, iar pedeapsa închisorii prevăzute de lege este mai mare de 1
an. După cum se poate observa din confruntarea celor două texte,
legiuitorul nu a prevăzut ca şi temeiul de la litera b) să fie aplicabil inclusiv
în situaţia în care pedeapsa prevăzută de lege este detenţiunea pe viaţă.
De aici se poate trage concluzia că, dacă legiuitorul ar fi dorit ca temeiul
de arestare de lit. b) să fie aplicabil în cazul tuturor infracţiunilor flagrante,
ar fi prevăzut că şi acesta să poată fi invocat în cazul infracţiunilor
sancţionate de lege cu pedeapsa detenţiunii pe viaţă.42

41
I. Istrate, Libertatea persoanei şi garanţiile ei procesual-penale, Editura Scrisul
românesc, Craiova, 1984, p. 52.

15
 Dacă nu s-a luat măsura arestării preventive, procurorul va trebui sa dispună trimiterea
în judecată în cel mult 3 zile de la data emiterii ordonanţei de reţinere, altfel urmând să se
aplice procedura de drept comun.
În orice ipoteză în care procesul penal continuă să se desfăşoare după procedura
obişnuită, şi nu sunt alte temeiuri care să justifice menţinerea arestării preventive, cel arestat
va fi pus în libertate, de îndată, în mod obligatoriu.43
Potrivit art. 465 alin. 3 în caz de infracţiune flagrantă orice persoană are dreptul să
prindă pe făptuitor şi să-l conducă înaintea autorităţii. Este o dispoziţie impusă de necesitatea
de a acţiona urgent şi eficient în astfel de cazuri, prevenindu-se dispariţia făptuitorului, a cărui
identitate de multe ori poate fi necunoscută, ori acesta poate părăsi ţara. Prinderea
făptuitorului de către o persoană particulară nu are caracterul de act procesual al reţinerii
sau arestării, ci este un act de sprijin civic dat organelor judiciare. Prinderea trebuie să se
efectueze fără violenţă sau constrângeri inutile. De asemenea există obligaţia de a-l preda pe
făptuitor, de îndată, autorităţilor. „Autoritatea” poate fi un organ judiciar sau orice altă
autoritate de stat care va sesiza, de îndată, organul de urmărire penală competent.44

Secțiunea 3. Trimiterea în judecată.

În raport de stadiul cercetării penale pot exista mai multe situaţii:45

a) Dacă cercetarea penală s-a terminat înainte de expirarea celor 24 de ore de la
constatarea infracţiunii, organul de cercetare penală înaintează procurorului pe învinuit
împreună cu dosarul cauzei şi cu propunerea de trimitere în judecată. Procurorul va putea da
următoarele soluţii:
− dacă consideră că sunt suficiente probe în învinuire dispune trimiterea în judecată,
întocmind rechizitoriul prin care pune în mişcare acţiunea penală. El trebuie să se pronunţe în
maxim două zile de la primirea dosarului, adică 3 zile de la emiterea ordonanţei de reţinere;
− dacă consideră că nu sunt suficiente probe în învinuire dar ele se pot obţine înăuntrul
termenului de 10 zile al arestului preventiv, va solicita judecătorului emiterea mandatului de
arestare. Dacă îl va obţine, va restitui cauza la organul de cercetare iar acesta va trebui să
finalizeze cercetarea penală în 3 zile de la restituire (4 zile de la reţinere), sub sancţiunea

42
I. Poenaru, Pentru o nouă concepţie în elaborarea principiilor şi normelor dreptului procesual
penal, în Revista Română de Drept, nr. 12/1977, p. 21.
43
I. Neagu, op. cit., p. 468;
44
V. Dongoroz, op. cit., p. 367.
45
A. Ş. Tulbure, A. M. Tatu, op. cit., p. 541-542;

16
pierderii procedurii speciale. Dacă nu obţine mandatul de arestare, iar cercetarea penală nu se
poate finaliza înăuntrul termenului de reţinere se va trece la procedura de drept comun. După
expirarea termenului de 3 zile de la restituire organele de cercetare trebuie sa înainteze
dosarul procurorului pentru a pronunţa o suluţie.
b) Dacă cercetarea penală nu s-a terminat în termenul de 24 de ore, organul de cercetare
penală trimite dosarul procurorului, înainte de expirarea lui, cu propunerea de arest preventiv.
În acest caz procurorul este obligat sa solicite judecătorului mandat de arestare preventivă,
fără de care se va trece la procedura obişnuită. Dar şi acum procurorul poate considera, însă,
că sunt suficiente probe pentru trimiterea învinuitului în judecată. Dacă totuşi solicită
mandatul şi îl obţine va restitui cauza organelor de cercetare penală care trebuie să finalizeze
cercetarea în maxim 3 zile de la restituire. Apoi vor înainta dosarul procurorului care trebuie
sa dea o soluţie în maxim 2 zile de la primirea dosarului.
Procurorul verifică mai întâi lucrările de urmărire penală, inclusiv legalitatea şi
oportunitatea acestora. Apoi va pronunţa una din următoarele soluţii în cel mult 2 zile de la
primirea dosarului:
− punerea în mişcare a acţiunii penale prin emiterea rechizitoriului şi trimiterea în
judecată a învinuitului atunci când consideră că sunt suficiente probe în învinuire.
Rechizitoriul împreună cu dosarul cauzei va fi înaintat de îndată instanţei competente (art. 470
alin. 2). Aceasta înseamnă, în raport cu dispoziţiile art. 264 alin. 4 C. proc. pen. care prevede
termenul de 24 de ore, că în cazul infracţiunilor flagrante înaintarea dosarului trebuie să se
facă în mai puţin de 24 de ore46;
− dacă constată incidenţa dispoziţiilor art. 10 C. proc. pen. va decide scoaterea de sub
urmărire penală sau încetarea urmăririi penale potrivit procedurii comune;
− dacă organul de cercetare penală, după restituirea cauzei, nu a putut finaliza
cercetarea în termenul de 3 zile de la arestarea învinuitului, continuarea cercetării şi urmăririi
penale se va face după procedura de drept comun (art. 469 alin. 2). În acest caz procurorul
poate decide fie restituirea cauzei la organul care a efectuat cercetarea penală, fie la un alt
organ competent pentru continuarea sau refacerea cercetării (art. 470 alin. 1 şi art. 265), aceste
organe urmând să facă cercetarea după procedura obişnuită (art. 470 alin. 3). Când procurorul
dispune restituirea sau trimiterea cauzei la alt organ competent trebuie să se pronunţe
obligatoriu şi asupra menţinerii sau revocării măsurii de arestare preventivă (art. 267 şi 470
alin. 3 C. proc. pen.).47 De asemenea, în acest caz, vor rămâne valabile măsurile asiguratorii

46
V. Dongoroz, op. cit., p. 368.
47
M. Basarab, op. cit., p. 646;

17
luate, actele sau măsurile procesuale confirmate sau încuviinţate de procuror, precum şi actele
procesuale care nu pot fi refăcute48;
− procurorul se va pronunţa şi cu privire la măsurile de siguranţă şi cele asiguratorii,
iar pentru măsurile de siguranţă prevăzute de art. 113 şi 114 C. pen va înştiinţa judecătorul
privind menţinerea sau revocarea lor.49
În sfârşit, dacă învinuitul sau inculpatul este grav bolnav, suferind de o boală care
împiedică continuarea urmăririi penale, boala fiind constatată printr-o expertiză medico-
legală, este posibilă suspendarea urmăririi penale dar, în acest caz, urmărirea se va face
potrivit procedurii obişnuite.50

48
D. Gheorghe, op. cit., p. 306;
49
V. Păvăleanu, op. cit., p. 535;
50
G. G. Theodoru, L. Moldovan, op. cit., p. 337;

18
 Capitolul IV. Judecata în cazul procedurii urgente.

Cauzele privitoare la infracțiunile flagrante se judecă de instanța competentă să judece

infracțiunea săvârșită potrivit regulilor obișnuite de competență. Se face excepție pentru
muncipiile împărțite în sectoare, pentru care legea prevede că ministrul justiției poate
desemna una sau mai multe judecătorii să judece cauza.
Judecata are loc după regulile procedurii obișnuite, cu excepția unor dispoziții speciale
care se aplică numai în cauzele privitoare la infracțiunile flagrante, care îndeplinesc condițiile
de aplicare a procedurii speciale.
Asfel, în ce privește măsurile pregătitoare pentru judecarea în primă instanță se aplică
următoarele prevederi speciale:
- termenul de judecată se fixează de urgență, astfel încât să nu depașească 5 zile de la
data primirii dosarului;
- părțile nu se citează, dar inculpatul este adus în mod obligatoriu la judecată, astfel
aceasta nu poate avea loc. În acest scop, inculpatul, care este deținut, este citat de urgență cu
indicarea de a fi adus la termenul de judecată;
- martorilor nu li se trimit citații, dar se emit mandate de aducere, pe care le execută
organul de poliție;
- inculpatul fiind arestat, trebuie asigurată asistența juridică; dacă nu are avocat ales, se
iau măsuri pentru numirea unui avocat din oficiu.
Ședința de judecată este publică, orală, se desfășoară în mod nemijlocit și în
contradictoriu. Compunerea instanței este cea obișnuită pentru prima instanță. Participarea
procurorului la judecată este obligatorie.
Printre verificările prealabile din sedința de judecată se numără verificarea constituirii
instanței cu judecător care nu se află într-un caz de incompatibilitate, prezența procurorului și
a inculpatului arestat, asistat de către avocat ales sau din oficiu, prezența părții civile sau a
părții vătămate care, fără a fi citate, pot lua parte la judecată. În cazul în care verificările nu au
dus la amânarea cauzei, se trece la verificarea dacă în cauză sunt întrunite condițiile de
flagranță, constată prin proces-verbal de către organul de urmărire penală, precum și cele
privind pedeapsa și locul unde a fost săvârșită; de asemenea se verifică să nu fie o infracțiune
exclusă de la aplicarea procedurii urgente. Dacă aceste condiții sunt îndeplinite, judecata se

19
face potrivit procedurii obișnuite. În cazul în care se constată îndeplinirea condițiilor de
aplicare a procedurii urgente, judecata se continuă cu cercetarea judecătorească.
Cercetarea judecătorească este simplificată. Instanța ascultă pe inculpat, persoana
vătămată, dacă este de față și martorii prezenți. De regulă, judecata se mărginește la aceste
probatorii, care sunt coroborate cu lucrările din dosar, în special procesul-verbal de constatare.
Dacă este necesar, la cererea inculpatului, a procurorului sau a părții civile, eventual din
oficiu, se poate dispune administrarea altor probe, cum ar fi prezentarea unor înscrisuri,
mijloace materiale de probă, ascultarea unor martori. Pentru a nu pierde caracterul urgent al
judecății, instața ia măsurile necesare ca aceste probe să fie administrate imediat sau la
termenul acordat în acest scop. Legea prevede că termenele acordate în vederea administrării
de probe nu pot depăși, în total, 10 zile.
Dezbaterile judecătorești au loc potrivit procedurii obișnuite, având cuvântul, în
ordine: procurorul, partea vătămată, partea civilă și inculpatul, care își formulează concluziile
și propun soluțiile corespunzătoare intereselor pe care le apără.
Acţiunea civilă. Dreptul părţii vătămate de a pune în mişcare şi de a exercita acţiunea
civilă este garantat şi în cadrul procedurii de urgenţă. În faza de urmărire penală se va aplica
procedura de drept comun. La fel şi în cursul judecăţii, cu unele aspecte derogatorii.51
Instanţa examinează şi acţiunea civilă dacă persoana vătămată e prezentă şi se constituie
ca parte civilă şi dacă pretenţiile acesteia pot fi soluţionate fără amânarea judecăţii în latura
penală. (art. 476 alin. 1 C. proc. pen.). Dacă rezolvarea acţiunii civile ar împieta asupra
desfăşurării rapide a procesului penal, instanţa va soluţiona acţiunea civilă pe calea unei
acţiuni separate, în faţa instanţei civile52, care, însă, este scutită de taxă de timbru (art. 476
alin. 3).
Acţiunea civilă se va exercita şi din oficiu dacă partea vătămată în urma săvârşirii
infracţiunii este o persoană lipsită de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu
restrânsă. Într-un asemenea caz instanţa va analiza latura civilă chiar dacă partea vătămată
lipseşte sau chiar dacă aceasta nu s-a constituit ca parte civilă. Singura condiţie este aceea ca
soluţionarea acţiunii civile să nu ducă la amânarea cauzei (art. 476 alin. 2 C. proc. pen.).
Pronunțarea hotărârii are loc în aceeași zi în care s-au încheiat dezbaterile sau cel mai
târziu în următorele 2 zile. Inculpatul deținut este adus la pronunțare pentru a curge termenul
de apel de la data pronunțării. Hotărârea trebuie motivată în cel mult 24 de ore, față de 20 de
zile la procedura obișnuită. Instanța se pronunță și asupra măsurii preventive ce trebuie
51
V. Dongoroz, op. cit., p. 373;
52
G. G. Theodoru, L. Moldovan, Drept procesual penal, Editura didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1979, p.
338;

20
menținută sau revocată în raport de soluția dată. Astfel, se poate dispune menținerea arestării
preventive în caz de condamnare sau, dimpotrivă, dacă se dispune achitarea sau încetarea
procesului penal ori condamnarea cu suspendarea executării pedepsei sau la amendă,
inculpatul arestat preventiv va fi pus în libertate, măsura preventivă încetând de drept.
Căile de atac. Şi în ceea ce priveşte căile de atac sunt aplicabile regulile procedurii
ordinare, cu unele derogări.
Astfel, în timp ce termenul general de apel şi recurs în procedura de drept comun este de
10 zile, în procedura urgentă el este de doar 3 zile. Termenul va fi de 10 zile în cazul în care
urmărirea penală şi trimiterea în judecată a inculpatului s-au făcut conform procedurii speciale
dar prima instanţă a dispus, în temeiul art. 472 alin. ultim, ca soluţionarea cauzei să se facă
potrivit procedurii obişnuite.
Termenele de apel şi recurs sunt de 3 zile de la pronunţare numai dacă urmărirea şi
judecata au fost efectuate potrivit procedurii speciale.
Art. 477 alin. 2 C. proc. pen. stabileşte obligaţia înaintării dosarului la instanţa de apel
sau de recurs în 24 de ore de la declararea apelului sau recursului. Termenul este unul de
recomandare care nu atrage sancţiunea nulităţii în caz de nerespectare a lui.53
Judecarea apelului sau recursului în cadrul procedurii speciale se face de urgenţă, fără ca
legea să stabilească, totuşi, un termen limită. Prin această recomandare se înţelege, pe cât
posibil, o judecare a cauzei penale fără amânări54 şi cu termene scurte55.
Participarea procurorului este obligatorie şi în apel şi recurs. De aemenea, spre deosebire
de judecata în primă instanţă, toate părţile vor fi citate în mod obligatoriu în căile de atac,
deoarece legea prevede derogări în acest sens doar pentru judecata în primă instanţă. Se vor
aplica dispoziţiile de drept comun şi în următoarele materii: repunerea în termen, căile
extraordinare de atac, executarea hotărârii penale judecătoreşti.

Jurisprudență.
1). . În seara zilei de 11.11.2010, poliţiştii de frontieră din cadrul Sectorului Punctului
de trecere al Frontierei Siret, pe timpul executării unei misiuni specifice, au observat cu
ajutorul aparaturii de supraveghere pe timp de noapte, în apropierea unei staţii peco din
oraşul Siret, pe un teren agricol, două persoane care nu-şi justificau prezenţa în zonă.

53
V. Dongoroz, op. cit., p. 373;
54
Ibidem, p. 374;
55
V. Păvăleanu, op. cit., p. 539.

21
 În urma acţiunii poliţiştilor de frontieră au fost identificaţi numiţii P.Grigore, în vârstă
de 34 de ani , domiciliat în comuna Timişeşti, jud. Neamţ şi K.Maria în vârstă de 33 de ani,
din Ucraina, care transportau mai multe bagaje care conţineau ţigări.
În urma inventarierii bunurilor găsite asupra celor două persoane s-a descoperit
cantitatea de 608 pachete de ţigări ( 550 pachete marca „ Winston” şi 58 marca „Viceroy”)
de provenienţă ucraineană în valoare de 5228 lei, fără documente legale de provenienţă.
Întreaga cantitate de ţigări în valoare de valoare de 5228 lei, a fost ridicată în
vederea confiscării de către poliţiştii de frontieră suceveni, iar celor două persoane li s-a
întocmit dosar penal pentru săvârşirea infracţiunii de deţinere în afara antrepozitului fiscal pe
teritoriul României de bunuri accizabile supuse marcării. 56

2). În seara zilei de 07.11.2010, orele 23,30, poliţiştii de frontieră din cadrul
Sectorului punctului de trecere al frontierei Siret, pe timpul executării unei misiuni specifice,
au observat cu ajutorul aparaturii de supraveghere pe timp de noapte, în apropierea frontierei
de stat o persoană şi un atelaj hipo, care nu îşi justifica prezenţa în zonă.
În urma acţiunii poliţiştilor de frontieră a fost identificat, într-un lan de porumb
numitul C. Sorin, în vârstă de 36, din localitatea Bănceşti, iar în apropierea acestuia un atelaj
hipo încărcat cu ştiuleţi de porumb. Fiind întrebat de lucrătorii Poliției de frontieră cum
motivează prezenţa în zona de frontieră la aceea oră târzie, persoana în cauză a declarat că a
avut ca scop să fure ştiuleţi de porumb.
În cauză a fost întocmit faţă de numitul C. Sorin, dosar penal sub aspectul săvârşirii
infracţiunii de furt calificat.57

3). În baza unor date şi informaţii deţinute la nivelul Sectorului Punctului de trecere al
Fontierei Brodina cu privire la desfăşurarea unor activităţi de contrabandă, poliţiştii de
frontieră au luat măsuri specifice pentru intensificarea supravegherii frontierei de stat
Astfel, în seara zilei de 10.11.2010, lucrătorii poliției de frontieră pe timpul
executării unei misiuni specifice, au observat în apropierea frontierei de stat pe teritoriul
României, un grup de persoane care nu îşi justifica prezenţa în zonă şi care transporta mai
multe colete voluminoase. Persoanele în cauză au fost somate verbal de poliţiştii de
frontieră, însă aceştia au ignorat avertismentul şi au încercat să fugă profitând de terenul
împădurit şi vegetaţia abundentă. Lucrătorii poliției de frontieră au fost nevoiţi să folosească

56
Buletin Informativ al I. J. P. F. Suceava din 15. 11. 2010.
57
Buletin Informativ al I. J. P. F. Suceava din 8. 10. 2010.

22
armamentul din dotare, fiind trase 4 focuri de armă în plan vertical. În urma acţiunii, au fost
reţinuţi C. Valentin, în vârstă de 20 de ani şi U. Adrian în vârstă de 19 ani, ambii domiciliaţi
în comuna Straja, jud. Suceava.
Fiind verificată zona în care au fost depistaţi cei doi, s-au descoperit nouă colete ce
conţineau 17.210 pachete de ţigări marca „ Doina „ de provenienţă R. Moldova.
Poliţiştii de frontieră le-au întocmit celor doi tineri dosar penal sub aspectul săvârşirii
infracţiunilor de trecere ilegală a frontierei de stat şi contrabandă în formă agravantă.
Întreaga cantitate de ţigări în valoare de 68.840 lei a fost ridicată în vederea confiscării
de către poliţiştii de frontieră suceveni.58

58
Comunicat de presa al I. J. P. F. Suceava din 11. 11. 2010.

23