Sunteți pe pagina 1din 265

Eugeniu MAN Lucian MAN

TEORIA CIRCUITELOR ELECTRICE

U.T. PRES

CLUJ-NAPOCA, 2006
PREFAŢĂ

Lucrarea se adresează studenţilor de la învăţământul tehnic de


licenţă, care parcurg Teoria circuitelor electrice timp de un semestru. Se are
în vedere faptul că programa de liceu include la disciplina Fizică studierea
unor capitole de Electromagnetism. Metodele de lucru propuse sunt
exemplificate, pentru a depăşi sfera teoriei, cu aplicaţii numerice.
In funcţie de specializare şi de numărul de ore prevăzute, se poate
insista mai mult asupra unor capitole de interes major.
Studenţilor laureaţi ai unor concursuri de Fizică, precum şi
pasionaţilor cu vechime în Electrotehnică şi Electronică, le recomandăm să
abordeze şi manuale mai dificile, câteva fiind recomandate în bibliografie.
La cealaltă extremă, sunt şi studenţi care în liceu nu au avut şansa unui
laborator adecvat de Electromagnetism, iar teoria nu a fost aprofundată la
bacalaureat sau admitere la facultate. Ii îndemnăm să revadă manualul din
liceu, insistând asupra aplicaţiilor prezentate.

*
* *

Am contractat datorii de recunoştinţă faţă de profesorii şi faţă de


părinţii noştri.
Dintre dascălii care ne-au călăuzit, repere profesionale şi morale,
amintim numele profesorilor Nicolae Ghircoiaşiu, Constantin Tudosie, Dan
Comşa, Bazil Popa, precum şi pe ale profesorilor Emil Simion, Vasile Ţopa
şi Călin Munteanu. Sperăm să nu îi dezamăgim.
Părinţilor noştri, Maria şi Traian, respectiv Mirela şi Marian Man,
le dedicăm cu emoţie şi respect această carte.

Cluj-Napoca, februarie 2006 Autorii


CUPRINS
Cap. 1 Introducere în teoria circuitelor
1.1 Circuite electrice ………………………………………….… 9
1.2 Principalele mărimi utilizate ………………………………... 10
1.3 Legi ale electromagnetismului .……………………………... 11
1.4 Sensuri de referinţă …………………………………………. 13
1.5 Generatoare …………………………………………………. 15
1.6 Surse comandate ……………………………………………. 16
1.7 Elemente pasive ideale …………………………………….... 17
1.8 Elemente de topologie a circuitelor ………………………… 23
1.9 Teoremele lui Kirchhoff ……………………………………. 24

Cap. 2 Circuite de curent continuu


2.1 Generatoare …………………………………………………. 26
2.2 Legea lui Ohm ……………………………………………… 29
2.3 Teoremele lui Kirchhoff ……………………………………. 30
2.4 Teorema conservării puterilor ………………………………. 31
2.5 Teorema transferului maxim de putere ……………………... 32
2.6 Teoreme de transfigurare ………………………………….... 33
2.7 Metoda teoremelor lui Kirchhoff …………………………… 40
2.8 Analiza buclelor. Metoda curenţilor de buclă ………………. 44
2.9 Analiza nodurilor. Metoda potenţialelor nodurilor …………. 46
2.10 Liniaritate şi superpozitie …………………………………… 50
2.11 Teoremele generatoarelor echivalente ……………………… 52
2.12 Teoreme de reciprocitate …………………………………… 56
2.13 Teoremele lui Vaschy ………………………………………. 57
2.14 Circuite cu surse comandate ………………………………... 58
2.15 Testarea circuitelor …………………………………………. 62
2.16 Aplicaţii …………………………………………………….. 63

Cap. 3 Regim permanent sinusoidal al circuitelor liniare


3.1 Mărimi sinusoidale …………………………………………. 67
3.2 Caracterizarea dipolilor pasivi ……………………………… 73
3.3 Puteri în regim sinusoidal …………………………………... 77
3.4 Elemente pasive ideale în regim sinusoidal ………………… 80
3.5 Ecuaţiile circuitelor electrice liniare sub formă complexă ..... 84
6 Teoria circuitelor electrice

3.6 Teoreme de transfigurare …………………………………… 91


3.7 Elemente reale de circuit în regim sinusoidal ………………. 98
3.8 Rezonanţa …………………………………………………… 102
3.9 Aplicaţii……………………………………………………… 111

Cap. 4 Metode de analiză a circuitelor electrice


4.1 Forma matriceală a teoremelor lui Kirchhoff ………………. 127
4.2 Analiza matriceală a buclelor. Metoda curenţilor de buclă … 132
4.3 Analiza matriceală a nodurilor. Metoda potenţialelor de
noduri ……………………………………………………. 135
4.4 Forma complexă a unor teoreme ……………………………. 141
4.5 Circuite duale ……………………………………………….. 142
4.6 Aplicaţii ……………………………………………………... 147

Cap. 5 Cuadripolul diport. Filtre de frecvenţă


5.1 Cuadripolul diport …………………………………………... 154
5.2 Conexiuni ale cuadripolilor …………………………………. 160
5.3 Impedanţa caracteristică …………………………………….. 162
5.4 Constanta de propagare ……………………………………... 163
5.5 Filtre de frecvenţă …………………………………………... 164

Cap. 6 Circuite electrice trifazate


6.1 Sisteme trifazate …………………………………………….. 170
6.2 Rezolvarea circuitelor trifazate cu receptoare în stea ………. 177
6.3 Rezolvarea circuitelor trifazate cu receptoare în triunghi …... 181
6.4 Puteri în reţele trifazate ……………………………………... 183
6.5 Metoda componentelor simetrice …………………………… 186
6.6 Simetrizarea sistemului trifazat al curenţilor de linie ………. 192
6.7 Aplicaţii ……………………………………………………... 196

Cap. 7 Circuite în regim periodic nesinusoidal


7.1 Introducere ………………………………………………….. 200
7.2 Seria Fourier a mărimilor periodice ………………………… 201
7.3 Rezolvarea circuitelor în regim deformant …………………. 203
7.4 Puteri în regim nesinusoidal ………………………………… 204
7.5 Elemente pasive ideale în regim deformant ………………… 205
7.6 Filtre de armonici …………………………………………… 207
7.7 Serii Fourier ale unor funcţii particulare ……………………. 207
7.8 Funcţii uzuale în circuite electrice ………………………….. 211
7.9 Aplicaţii ……………………………………………………... 214
Cuprins 7

Cap. 8 Regimuri tranzitorii ale circuitelor liniare


8.1 Teoremele comutaţiei ……………………………………….. 217
8.2 Circuitul R, L serie în regim tranzitoriu …………………….. 218
8.3 Circuitul R, C serie în regim tranzitoriu ……………………. 221
8.4 Transformata Laplace ………………………………………. 224
8.5 Metoda operaţională ………………………………………… 229
8.6 Regimul tranzitoriu al circuitului R, L, C serie …………….. 235
8.7 Comutaţia forţată …………………………………………… 237
8.8 Analogia ca metodă de cercetare …………………………… 239
8.9 Aplicaţii ……………………………………………………... 241

Cap. 9 Linii lungi omogene


9.1 Parametrii lineici ai liniei lungi ……………………………... 254
9.2 Ecuaţiile telegrafiştilor ……………………………………… 256
9.3 Regim permanent sinusoidal ………………………………... 257
9.4 Unde directe şi inverse ……………………………………… 259
9.5 Distorsiuni ale semnalelor în lungul liniei ………………….. 261
9.6 Reflexia semnalelor şi efectul de ecou ……………………… 262

Bibliografie .......................................................................................... 265


Capitolul 1

INTRODUCERE IN TEORIA
CIRCUITELOR

1.1 Circuite electrice

Sunt destinate în principal transferului de informaţii sau de energie


electromagnetică.
Circuitul electric este un ansamblu de medii prin care poate circula
curentul electric. Mediile respective sunt conductoare sau semiconductoare,
în cazul curentului de conducţie, dar pot fi izolante, în cazul curentului de
deplasare închis prin dielectricul dintre armăturile unui condensator.
Parametrii circuitului sunt rezistenţe, inductivităţi proprii şi
mutuale, capacităţi. Circuitele sunt în practică neliniare, căci parametrii
depind de curenţii şi tensiunile din circuit. La circuitele numite parametrice,
parametrii variază în timp. Când circuitul se consideră liniar, parametrii săi
sunt constanţi.
Parametrii sunt repartizaţi în spaţiu, aspect care nu poate fi neglijat
în cazul liniilor electrice lungi. Când circuitul se consideră cu parametrii
concentraţi, aceştia sunt localizaţi în porţiuni distincte numite elemente
ideale de circuit: rezistenţa e concentrată în rezistor, inductivităţile apar
numai în bobine, iar capacitatea e localizată în condensator. Deşi aceste
concepte sunt importante, elementele reale de circuit se comportă ca scheme
echivalente care includ mai multe elemente ideale în serie sau paralel.
Regimul permanent al circuitelor corespunde unor fenomene
stabilizate, unde mărimile de stare (curenţi, tensiuni) nu variază în timp
(cazul regimului staţionar) sau variază periodic (sinusoidal sau
nesinusoidal). Regimul tranzitoriu al circuitului corespunde trecerii de la
un regim permanent la alt regim permanent.
In regim electrocinetic staţionar, mărimile de stare nu variază în
timp (curent continuu), dar energia se poate transforma (de exemplu în
10 Teoria circuitelor electrice

căldură). In regim cvasistaţionar, mărimile de stare variază suficient de


lent pentru ca unele mărimi să se neglijeze. De exemplu, în curent alternativ
sinusoidal, curentul de deplasare se neglijează peste tot, cu excepţia
dielectricului condensatoarelor (curentul de deplasare ar deveni comparabil
cu curentul de conducţie în condensatoare la frecvenţa de cca. 1016 Hz ,
neuzitată în tehnică). Regimul nestaţionar este, spre exemplu, de luat în
considerare la propagarea undelor electromagnetice.
Circuitul filiform are densitatea de curent considerată uniformă în
secţiune, ceea ce presupune neglijarea efectului pelicular. Consideraţia e
corectă pentru conductoare subţiri, cu dimensiunea scţiunii transversale
inferioară adâncimii de pătrundere, condiţie care depinde şi de frecvenţă. In
cazul conductoarelor care nu sunt filiforme, numite masive, se abordează cu
ecuaţiile lui Maxwell problema de câmp electromagnetic.
Când nu se fac alte precizări, prezenta lucrare se ocupă de circuite
liniare filiforme cu parametri concentraţi, în regim de funcţionare staţionar
sau cvasistaţionar permanent. Regimului tranzitoriu, ca şi liniilor lungi, le
sunt afectate capitole speciale.

1.2 Principalele mărimi utilizate

In electromagnetism, mărimile sunt primitive (introduse prin


experienţe) sau derivate din cele primitive. In Sistemul Internaţional de
Unităţi (SI), unităţile de măsură sunt fundamentale, derivate şi
suplimentare. Principalele mărimi utilizate în Teoria circuitelor, cu unităţile
lor, sunt prezentate tabelar.
Nr. Mărime Unitate de măsură
crt. Denumire Simbol Denumire Simbol
1. Intensitatea curentului i, I amper A
electric (curent)
2. Densitate de curent J - A/m2
3. Sarcină electrică q coulomb C
4. Potenţial electric V
Tensiune electrică u, U volt V
Tensiune electromotoare e, E
5. Frecvenţă f hertz Hz
6. Pulsaţie ω - rad/s
7. Fluxul magnetic fascicular Φ weber Wb
Fluxul magnetic total Ψ
8. Impedanţă Z ohm Ω
Rezistenţă R
Reactanţă X
Cap. 1 Introducere în teoria circuitelor 11

9. Admitanţă Y siemens S
Conductanţă G ( 1S = 1Ω −1 )
Susceptanţă B
10. Rezistivitate ρ - Ω⋅m
11. Fază iniţială γ radian rad
Defazaj ϕ
12. Inductivitate L henry H
Inductivitate mutuală M
13. Capacitate C farad F
14. Putere, putere activă p, P watt W
Putere reactivă Q VAR
Putere aparentă S VA
15. Energie W joule J
Lucru mecanic L (1kWh=
Cantitate de căldură Q 3.6 ⋅ 10 6 J )

1.3 Legi ale electromagnetismului

Din cele 11 legi ale câmpului electromagnetic (unii autori adaugă şi


legea electrolizei), doar 4 reţin atenţia la acest paragraf. Aceste legi nu sunt
prezentate sub forma locală (expresia, în general vectorială, valabilă într-un
punct), ci sub forma integrală valabilă pentru un tronson de circuit.

1.3.1 Legea inducţiei electromagnetice

In conturul închis Γ se induce o tensiune electromotoare egală cu


viteza de scădere a fluxului magnetic prin suprafaţa AΓ , delimitată de
conturul Γ :

dφ AΓ
eΓ = − , [V]. (1.1)
dt
1.3.2 Legea conservării sarcinii electrice

Curentul electric de conducţie care iese printr-o suprafaţă inchisă Σ


e egal cu viteza de scădere a sarcinii electrice din interiorul suprafeţei:
dq Σ
iΣ = − , [A]. (1.2)
dt
12 Teoria circuitelor electrice

In cazul tronsonului neramificat de circuit din figura 1.1, se


consideră că izolarea suprafeţei laterale a circuitului e perfectă, pierderile
de curent prin aceasta fiind nule.
In interiorul suprafeţei totale Σ a
tronsonului de circuit, sarcina q Σ e
constantă în regim staţionar, iar curentul
care iese prin suprafaţă este:

i Σ = −i1 + i 2 = 0 ,

deci curentul nu se modifică în porţiuni


neramificate. Pe tot lungul tronsonului,
curentul e acelaşi:

i1 = i 2 = i .
Fig. 1.1
1.3.3 Legea conducţiei electrice (Legea lui Ohm)

Pentru tronsonul de circuit din figura 1.1 se poate scrie:

u12 + e12 = R 12i, (1.3)

în care tensiunea la bornele tronsonului e diferenţa potenţialelor:

u12 = V1 − V2 . (1.4)

Ca origine de potenţial se alege în probleme un punct aflat la infinit,


în electronică masa, iar în energetică Pământul.
Tensiunea electromotoare a sursei (imprimată sau indusă) s-a notat
e12 , iar rezistenţa electrică a tronsonului este:
2
ρ
R 12 = ∫ dl, [Ω]. (1.5)
1
A
Deseori se întâlnesc porţiuni de circuit
omogene (acelaşi material) şi de secţiune constantă.
Relaţia devine:
ρl
R 12 = , [Ω]. Fig. 1.2
A
Considerând rezistenţa cu parametru concentrat, tronsonul de circuit
(latura) se poate desena în figura 1.2.
Latura pasivă (fără surse) are e12 = 0 , deci:
Cap. 1 Introducere în teoria circuitelor 13

u12 = R 12 ⋅ i.

Latura închisă cu ea însăşi (buclă) are u12 = V1 − V2 = 0, rezultând:

e12 = R 12 ⋅ i.

1.3.4 Legea transformării energiei electromagnetice în corpuri (Legea


Joule-Lenz)

Forma integrală a legii dă puterea schimbată la borne de către latura


din figura 1.2:

p = u12 ⋅ i, [ W ] . (1.6)

1.4 Sensuri de referinţă

Insăşi raţiunea funcţionării unui


circuit electric este transferul unei puteri
de la generatoare spre receptoare. Circuitul
elementar are structura dipolară din figura
1.3: dipolul generator DG (obligatoriu
activ, deci conţinând surse) transmite
dipolului receptor DR (activ sau pasiv) o
putere la borne, p = u ⋅ i. Fig. 1.3

Convenţia la receptoare. In ceea ce priveşte dipolul DR, puterea e


primită şi se consideră pozitivă. Caracterul de receptor e uşor de stabilit: din
borna 1, atât u cât şi i ies, având acelaşi semn (produs pozitiv), iar în borna
2 ambele mărimi au sens de intrare (putere pozitivă).
Convenţia la generatoare. Dipolul DG cedează o putere,
considerată în bilanţul puterilor negativă. Intr-adevăr, la ambele borne 1 şi
2, factorii u şi i au semne contrare.
Sensurile de referinţă pun în legătură relaţia (1.3) cu figura 1.2,
unde u12 , e12 şi i au acelaşi sens, de la borna 1 la borna 2. Oricare din cele
trei mărimi poate avea sens contrar în schemă, schimbându-şi semnul în
relaţie.
In figura 1.4 se disting patru cazuri:
a) legea lui Ohm (1.3) ia forma (fig. 1.4a):
u − e = −R ⋅ i ; e − R ⋅ i = u,
14 Teoria circuitelor electrice

relaţie care, înmulţită cu curentul i, dă bilanţul puterilor conform legii Joule-


Lenz din relaţia (1.6):

e ⋅ i − R ⋅ i 2 = u ⋅ i.
Sursa furnizează puterea e ⋅ i , din care se disipă prin efect Joule-
Lenz puterea R ⋅ i 2 , restul se cedează la borne (puterea u ⋅ i );
b) cazul din figura 1.4b e pe sensurile de referinţă din figura 1.2, deci relaţia
(1.3) nu îşi modifică semnele:

u + e = R ⋅ i ; u ⋅ i + e ⋅ i = R ⋅ i2 .

Puterea primită la borne, plus puterea cedată de sursă, se disipă în


rezistenţă;
c) este un caz important, tensiunea electromotoare a sursei a devenit
”contraelectromotoare”:

u − e = R ⋅ i ; u ⋅ i = e ⋅ i + R ⋅ i2.

Puterea primită la borne acoperă pierderile, iar sursa primeşte şi ea


putere. Un exemplu sugestiv este al unui acumulator pus la încărcat;
d) legea lui Ohm ia forma simplă:

u = R ⋅ i ; u ⋅ i = R ⋅ i2 ,

toată puterea primită la borne se transferă rezistenţei (fig. 1.4d).

Fig. 1.4

Clasificarea laturilor. Laturile pot fi generatoare (fig.1.4a), la care


p<0, sau receptoare (b, c, d), la care p>0. Se numesc active când conţin
surse (a, b, c) şi pasive în caz contrar (d). Latura generatoare e obligatoriu
activă, iar latura pasivă e întotdeauna receptoare.
Cap. 1 Introducere în teoria circuitelor 15

Observaţie.Un dipol alimentat în regim permanent sinusoidal poate, în


timpul unei perioade, să parcurgă diferite cazuri de funcţionare din figura
1.4. De exemplu, dipolul receptor care conţine o bobină poate avea momente
când devine generator, prin autoinducţie.

1.5 Generatoare

Generatoarele furnizează energie electromagnetică prin tensiunea


electromotoare imprimată (de exemplu acumulatorul) sau indusă (în curent
continuu dinamul). Pot asigura o t.e.m. continuă, alternativ sinusoidală sau
nesinusoidală.
Observaţie. Denumirea des utilizată de sursă, prin analogie cu reţelele de
fluide, e improprie. In timp ce din sursă izvoreşte fluidul, la generator
curentul la ieşire e egal cu cel de la intrare. Denumirea mai adecvată ar fi
una neutilizată, cea de ”pompă”.

Generatorul real. Dipolul generator din figura 1.3 alimentează


dipolul receptor DR. Apar două cazuri particulare importante:

Fig. 1.5

a) mers în gol (fig. 1.5a), când practic bornele sunt libere, sarcina poate fi
considerată R → ∞ :

i 0 = 0 ; u 0 = e ; p 0 = u 0i 0 = 0 ; (1.7)

b) mers în scurtcircuit (fig. 1.5b), la care bornele se leagă între ele printr-o
rezistenţă nulă R = 0 şi:

i = i sc ; u sc = 0 ; p sc = u sc i sc = 0 . (1.8)

Cele două regimuri descrise sunt cazuri limită care corespund unor
situaţii de nefuncţionare, respectiv defect. In ambele cazuri se debitează
putere nulă, deci generatorul nu îşi îndeplineşte menirea. In practică,
16 Teoria circuitelor electrice

debitând pe dipolul receptor oarecare DR din figura 1.3, mărimile de stare


sunt i ≠ i sc , u ≠ e , dar se transmite o putere p ≠ 0 .

Generatorul ideal de tensiune. Este un generator ipotetic, cu


reprezentarea din figura 1.6a, care ar fi capabil să menţină la borne o
tensiune constantă, egală cu tensiunea în gol, independent de sarcina
conectată, respectiv de curentul i debitat.

Fig. 1.6

Curentul debitat creşte, la scurtcircuit, spre infinit, deci puterea


generatorului ar fi p → ∞ , ceea ce contrazice realitatea fizică. Unele
manuale, în special străine, utilizează reprezentarea din figura 1.6b.

Generatorul ideal de curent. Reprezentat în figura 1.6c (în unele


lucrări ca în figura 1.6d), e un generator imaginat a fi capabil să injecteze un
curent constant, egal cu curentul de scurtcircuit, independent de sarcină, deci
de tensiunea la borne. Nu poate fi realizat fizic, deoarece în gol ( R → ∞ ) ar
avea la borne u → ∞ , respectiv p → ∞ .
Cele două generatoare ideale sunt concepte teoretice, importante la
desenarea schemelor echivalente pentru generatoarele reale.

1.6 Surse comandate (generatoare pilotate)

Sursele comandate sunt generatoare ideale de tensiune sau de curent,


ale căror tensiune electromotoare e, respectiv curent i g , depind de o
tensiune de comandă u 0 sau de un curent de comandă i 0 din circuit.

Fig. 1.7
Cap. 1 Introducere în teoria circuitelor 17

Cele patru tipuri de surse comandate, prezentate în structură


cuadripolară în figura 1.7, sunt:

a) sursă ideală de tensiune comandată în tensiune:

e = A ⋅ u0 , (1.9)

în care A [-] se numeşte amplificare a tensiunii sau câştig. Notaţia [-]


semnifică faptul că mărimea este adimensională;

b) sursă ideală de tensiune comandată în curent:

e = R ⋅ i0 , (1.10)

unde R [Ω] se numeste transrezistenţă;

c) sursă ideală de curent comandată în tensiune:

ig = G ⋅ u 0 , (1.11)

unde G [S] este transconductanţa;

d) sursă ideală de curent comandată în curent:

ig = B ⋅ i0 , (1.12)

în care constanta B [-] este amplificarea curentului.

Sursele comandate sunt utilizate în electronică, la desenarea


schemelor echivalente care modelează funcţional tranzistoare, tiristoare,
amplificatoare operaţionale. De multe ori, cuadripolii din figura 1.7 au
bornele 1’ şi 2’ legate la masă, deci legate între ele (punctat, în figură).

1.7 Elemente pasive ideale

1.7.1 Rezistorul ideal

Rezistorul ideal este un diport pasiv care are


rezistenţa R. In acest element nu există tensiune
electromotoare (imprimată sau indusă), deci e=0. Legea lui
Ohm (1.3) prezintă cazul din figurile 1.4d şi 1.8: Fig. 1.8
u2
u = R ⋅ i ; p = ui = Ri 2 = ≥ 0. (1.13)
R
18 Teoria circuitelor electrice

Puterea la borne este permanent primită (pozitivă) şi se transformă


în căldură prin efect Joule-Lenz:
t t
Q = W = ∫ pdt = ∫ Ri 2dt . (1.14)
0 0

1.7.2 Bobina ideală

Bobina ideală are ca unic parametru concentrat


inductivitatea L. Rezistenţa înfăşurării sale e considerată
nulă, R=0. In fiecare spiră a sa apare o tensiune
electromotoare de autoinducţie e Γ , dată de relaţia (1.1),
iar dacă bobina are N spire înseriate, tensiunea
electromotoare totală este : Fig. 1.9

e = Ne Γ = − N
dΦ A Γ
=−
(
d NΦ A Γ ) = − dΨ .
dt dt dt
Fluxul magnetic total este proporţional cu curentul care parcurge
bobina, inductivitatea fiind raportul lor:
Ψ
Ψ = NΦ A Γ ; L = , [H ].
i
Inductivitatea depinde de numărul de spire N, permeabilitatea
µ [H/m] a mediului magnetic şi caracteristicile geometrice ale acestuia.
In cazul unui circuit liniar, bobina necuplată inductiv prezintă
inductivitatea L constantă, deci legea lui Ohm (1.3) are forma:
dΨ d (Li) di
u = −e = = =L . (1.15)
dt dt dt
Puterea schimbată la borne :

di d  Li 2  dWm
p = ui = Li =  = ≥ 0 sau < 0 , (1.16)
dt dt  2  dt

astfel că, deşi elementul de circuit e pasiv, pot exista intervale de timp în
care puterea e cedată la borne (negativă), restituindu-se prin autoinducţie
din energia acumulată în câmpul magnetic al bobinei. Puterea e viteza de
variaţie a acestei energii:
Li 2
Wm = , [J] . (1.17)
2
Cap. 1 Introducere în teoria circuitelor 19

Bobine ideale cuplate


inductiv. In figura 1.10 se
consideră două bobine, una cu
N 1 spire parcursă de curentul
i 1 , iar a doua are N 2 spire si nu
e parcursa de curent (i 2 =0).
Din fluxul magnetic fascicular
Φ11 produs de prima bobină, o
parte notată cu Φ 21 trece prin
spirele celei de-a doua bobine.

Inductivitatea proprie
a primei bobine: Fig. 1.10

Ψ11 N1Φ11
L11 = = ≥ 0 , [ H] , (1.18)
i1 i1

e pozitivă deoarece, la calculul fluxului Φ11 , elementul de arie pe suprafaţa


spirelor primei bobine se asociază astfel ca, la integrare, fluxul să rezulte
pozitiv.
Analog se defineşte inductivitatea proprie pentru a doua bobină,
atunci când intervine curentul i 2 , iar i1 = 0 :

Ψ22 N 2 Φ 22
L 22 = = ≥ 0 , [ H] .
i2 i2

Inductivitatea mutuală sau de cuplaj între circuitele 2 şi 1:


Ψ21 N 2 Φ 21
L 21 = = ≥ 0 sau < 0 , [H] , (1.19)
i1 i1

care poate fi pozitivă sau negativă, după cum fluxul Φ 21 are acelaşi sens
sau sens contrar fluxului propriu Φ 22 prin spirele bobinei 2, căci elementul
de arie a fost asociat sensului fluxului Φ 22 .
Analog:
Ψ12 N1Φ12
L12 = = ≥ 0 sau < 0 , [H ] ,
i2 i2

dar se poate demonstra că cele două inductivităţi mutuale sunt egale,


satisfăcând condiţia de reciprocitate:
20 Teoria circuitelor electrice

L12 = L 21 = M , [H] . (1.20)

Cuplajul magnetic se numeşte adiţional când M>0 şi diferenţial


dacă M < 0 . Semnul cuplajului depinde de sensurile curenţilor în bobine şi
de sensurile de infăşurare (bobinaj). In schemele electrice se adoptă
marcarea bornelor bobinelor cuplate cu câte un asterisc, cu convenţiile:

Fig. 1.11
a) dacă în cele două borne marcate ambii curenţi intră sau ambii ies,
cuplajul e adiţional (fig. 1.11a);
b) când cei doi curenţi au sensuri opuse la bornele marcate, cuplajul e
diferenţial (fig. 1.11.b).
Două bobine pot fi cuplate magnetic în măsură mai mare sau mai
mică, funcţie de poziţia lor reciprocă. De exemplu, în figura 1.12a cele două
bobine sunt cuplate perfect, iar în figura 1.12b sunt necuplate magnetic.

Fig. 1.12

In general, se defineşte coeficientul de cuplaj magnetic între două


bobine:

M
k= ∈ [0,1] , (1.21)
L11 ⋅ L 22

cu valoarea k=1 la cuplajul perfect şi k=0 în lipsa cuplajului magnetic.


Cap. 1 Introducere în teoria circuitelor 21

Relaţiile lui Maxwell pentru inductivităţi.

Intr-un ansamblu de n bobine, cuplate magnetic între ele, fluxul


magnetic total prin spirele bobinei k este:
n n
Ψk = ∑ Ψkj = ∑ L kji j , [Wb], (1.22)
j=1 j=1

unde cu Ψkj s-a notat fluxul magnetic prin bobina k, produs de curentul din
bobina j. Intre aceşti termeni, unii pot fi negativi, în cazul cuplajelor
diferenţiale.
Dacă bobinele sunt rigide (nedeplasabile şi nedeformabile) şi mediul
magnetic e liniar, inductivităţile L kj sunt constante, iar tensiunea
electromotoare indusă în bobina k e dată de relaţia (1.1):

dΨk n di j n
ek = − = ∑ (− L kj ) = ∑ e kj , (1.23)
dt j=1 dt j=1

unde: – când k≠j, t.e.m. e kj este de inducţie mutuală;


– când k=j, t.e.m se numeşte de autoinducţie (obţinută prin variaţia
propriului curent).

In cazul uzual n=2,


di1 di di di
e1 = − L11 − L12 2 ; e 2 = −L 21 1 − L 22 2 . (1.24)
dt dt dt dt
Dacă bobinele sunt ideale, având rezistenţele R 1 = R 2 = 0, legea lui
Ohm (1.3) dă tensiunile la bornele acestora:
di1 di di di
u1 = −e1 = L11 + L12 2 ; u 2 = −e 2 = L 21 1 + L 22 2 , (1.25)
dt dt dt dt
iar suma puterilor schimbate la borne de cele două bobine este:
2
d L11i1 L 22 i 2 2 dWm
p = u1i1 + u 2 i 2 = ( + Mi1i 2 + )= , (1.26)
dt 2 2 dt
ceea ce permite identificarea energiei acumulate în câmpul magnetic al
ansamblului celor două bobine cuplate magnetic:

L11i12 L i2
Wm = + Mi1i 2 + 22 2 . (1.27)
2 2
22 Teoria circuitelor electrice

1.7.3 Condensatorul ideal

Condensatorul aflat la tensiunea u (fig. 1.13) se


încarcă cu sarcina electrică q. Raportul celor două mărimi,
capacitatea: Fig. 1.13

q
C= , [F], (1.28)
u
depinde de caracteristicile geometrice ale armăturilor separate prin
dielectric (formă, dimensiuni) şi de permitivitatea ε [F/m] a dielectricului.
Circuitul se închide prin curent de deplasare în dielectricul
condensatorului şi prin curent de conducţie între borne şi armături. Ultimul
e viteza cu care traversează sarcina electrică o secţiune transversală a
circuitului:
dq d(Cu ) du
i= = =C , (1.29)
dt dt dt
în cazul condensatorului liniar capacitatea C fiind constantă. Aceasta ar
presupune că armăturile sunt rigide, iar permitivitatea ε nu se modifică în
timp.
Puterea schimbată la borne:

du d  Cu 2  dWe
p = ui = Cu =  = ≥ 0 sau <0, (1.30)
dt dt  2  dt

astfel că, deşi elementul de circuit e pasiv, pot exista intervale de timp în
care puterea e cedată la borne (negativă), restituindu-se din energia
acumulată în câmpul electric al condensatorului, prin descărcarea acestuia.
Puterea e viteza de variaţie a acestei energii:

Cu 2
We = , [J]. (1.31)
2
Concluzii. Conform aproximaţiilor acestui capitol, în circuitul cu parametri
concentraţi, căldură disipă doar rezistenţele, câmpul magnetic are energia
concentrată în vecinătatea bobinelor, iar câmpul electric e luat în
considerare numai în dielectricul condensatoarelor.
Elementele reale de circuit se tratează prin scheme echivalente care
conţin elemente ideale. De exemplu, o bobină reală se poate prezenta
printr-o schemă echivalentă R, L serie sau R, L paralel.
Cap. 1 Introducere în teoria circuitelor 23

1.8 Elemente de topologie a circuitelor

Reţeaua electrică din figura 1.14a, cu schema topologică prezentată


în figura 1.14b, conţine laturi, noduri, bucle (ochiuri) şi cuplaje inductive.

Fig. 1.14
Latura e o porţiune neramificată din reţea, formată din elemente
conectate în serie (L1 , L 2 , L 3 , L 4 ) . Nodul este punctul de concurenţă al unor
laturi (N 2 , N 3 ) sau punctul în care se unesc extremităţile unei laturi închise
cu ea însăşi (N1 ) . Bucla (ochiul) este o succesiune de laturi ale reţelei
formând o curbă închisă, care poate fi parcursă trecând o singură dată prin
fiecare nod al său (B1 , B 2 , B3 , B 4 ). Faţă de un sistem dat de bucle, o buclă
este independentă când conţine cel putin o latură necomună cu acel sistem.
Bucla trece o singură dată printr-un nod şi o singură dată printr-o latură.
Reţeaua se numeşte conexă dacă oricare două noduri ale sale pot fi
unite printr-o curbă care trece numai prin laturi ale reţelei. Într-o reţea
neconexă subreţelele sale sunt conexe, nelegate conductiv între ele, dar pot
interacţiona prin inducţie electromagnetică. De asemenea, o sursă
comandată poate avea mărimea de ieşire şi mărimea de comandă în
subreţele conexe diferite.
Notând numărul laturilor unei reţele cu l , şi numărul nodurilor cu n,
relaţia lui Euler stabileşte numărul buclelor independente în cazul unei
reţele conexe:
b = l − n + 1. (1.32)
In cazul reţelei neconexe compuse din s subreţele conexe, însumând
cele s relaţii ale lui Euler scrise pentru subreţelele conexe, se obţine
generalizarea relaţiei precedente:
b = l−n +s. (1.33)
De exemplu, reţeaua neconexă din figura 1.14 cu l = 4 , n = 3 , s = 2 ,
are b = 4 − 3 + 2 = 3 bucle independente.
24 Teoria circuitelor electrice

1.9 Teoremele lui Kirchhoff

1.9.1 Prima teoremă a lui Kirchhoff

Fig. 1.15
Se consideră nodul N aparţinând unei scheme topologice prezentate
în figura 1.15a. Ecuaţia de conservare a sarcinii electrice q Σ = const. în
interiorul suprafeţei închise Σ care cuprinde nodul este, în regim staţionar
(cvasistaţionar), dată de (1.2):
dq Σ
iΣ = − = 0.
dt
Considerând sensul de referinţă pozitiv pentru curenţii care ies din
nod, relaţia devine:

i Σ = i1 − i 2 + ... + i k − ... − i n = 0 ,

ecuaţia care se poate scrie:

∑ ik = 0 . (1.34)
k∈N

Suma algebrică a curenţilor care concură într-un nod este nulă,


sensul de referinţă fiind de ieşire din nod.

1.9.2 A doua teoremă a lui Kirchhoff

Se consideră bucla (ochiul) B care face parte din schema topologică


din figura 1.15b. Tensiunile la bornele laturilor care compun bucla se pot
exprima prin potenţialele nodurilor ochiului:
Cap. 1 Introducere în teoria circuitelor 25

u b1 = V1 − V2 ; u b 2 = V2 − V3 ;....; u bn = Vn − V1 ,

suma acestora, luând ca sens de referinţă sensul de parcurgere al buclei,


fiind:

∑ u bk = 0 . (1.35)
k∈B

Suma algebrică a tensiunilor la bornele laturilor care aparţin unei


bucle e nulă, sensul de referinţă pozitiv fiind sensul de parcurgere al buclei.

Problema fundamentală a analizei circuitelor electrice este ca,


dându-se configuraţia circuitului, tensiunile electromotoare ale
generatoarelor ideale de tensiune (sau injecţiile de curent ale generatoarelor
ideale de curent) şi parametrii R, L, C ai circuitului, să se determine curenţii
prin laturi şi tensiunile (potenţialele) la bornele acestora.
Capitolul 2

CIRCUITE DE CURENT CONTINUU

Circuitele de curent continuu sunt circuite în regim staţionar.


Tensiunile electromotoare ale surselor de tensiune electromotoare,
imprimată (de exemplu acumulatoarele) sau indusă în generatoare de curent
continuu (dinamuri), precum şi curenţii şi tensiunile, sunt constante în timp.
Cu excepţia regimului tranzitoriu, deci în regim permanent, bobina
ideală se comportă în circuite de curent continuu ca un scurtcircuit (R=0),
căci relaţia (1.15) dă U=0 la I=constant. In schimb condensatorul ideal se
comportă în regim permanent ca o întrerupere a circuitului ( R → ∞ ),
deoarece la U=constant rezultă, cu relaţia (1.29), I = 0 .
Receptoarele sunt de tip rezistiv, fie că sunt lămpi, rezistoare de
încălzire, băi galvanice, motoare de curent continuu, etc.

2.1 Generatoare

Generatorul ideal de tensiune


din figura 2.1a, ipotetic, ar menţine
tensiunea la borne constantă, egală cu
tensiunea electromotoare E a sursei,
independent de dipolul receptor DR. In
scurtcircuit, I → ∞ , deci ar debita o
putere infinită, fapt imposibil. Fig. 2.1

Generatorul ideal de curent,


prezentat în figura 2.2a, ar fi un
generator capabil să injecteze un curent
constant I = Ig , egal cu curentul în
scurtcircuit. In gol, când rezistenţa
receptorului DR este R → ∞ , ar rezulta
U → ∞ , puterea infinită, ceea ce fizic e irealizabil. Fig. 2.2
Cap. 2 Circuite de curent continuu 27

Generatoarele reale sunt elemente de circuit active dipolare. In


circuitul de curent continuu din figura 2.3a, sursa (generatorul) DG
transmite reţelei DR puterea P = U ⋅ I , unde U şi I sunt tensiunea la borne,
respectiv curentul debitat.

Fig. 2.3
La sursele reale, tensiunea la borne U depinde de curentul debitat I
sau, altfel spus, de sarcina prezentată de dipolul DR. Graficul funcţiei
U = f (I) este reprezentat în figura 2.3b, iar în cazul că se poate admite o
variaţie liniară, graficul e redat în figura 2.3c.
Caracteristica U = f (I) prezintă două puncte particulare de
funcţionare importante, care au coordonate măsurabile experimental în
regimul de funcţionare a sursei în gol (fig. 2.3d), respectiv în scurtcircuit
(fig. 2.3e). In gol, I = 0 , iar tensiunea U = E se numeşte tensiune
Thévenin. La funcţionarea în scurtcircuit, U = 0 , iar curentul I = Ig este
curent de scurtcircuit al sursei sau curent Norton. Desigur, măsurările se fac
în aceste regimuri limită cu precauţiile necesare pentru a nu distruge sursa
(de exemplu, scurtcircuitarea acumulatoarelor acide cu plumb poate
conduce la deteriorarea acestora prin deformarea plăcilor).
Caracteristica liniară din figura 2.3c se exprimă prin tăieturi:
U I
+ = 1, (2.1)
E Ig

dar se pot explicita tensiunea, respectiv curentul:

E Ig
U=E− I ; I = Ig − U .
Ig E
28 Teoria circuitelor electrice

E
Dimensional, raportul este o rezistenţă, numită rezistenţă internă
Ig
R i a sursei, deşi valoarea ei nu e măsurabilă direct. Analog, raportul invers
Ig
e conductanţa internă G i , astfel că:
E
U = E − R i ⋅ I; (2.2)
I = I g − G i ⋅ U. (2.3)

Relaţia (2.2) permite întocmirea schemei echivalente din figura 2.4a


a unei surse reale, constând în generatorul ideal de tensiune E în serie cu
rezistenţa internă R i .
Analog, relaţia (2.3) stă la baza schemei echivalente din figura 2.4b,
întocmită pentru aceeaşi sursă reală, având un generator ideal de curent Ig
în paralel cu conductanţa G i .

Fig. 2.4
Cele două scheme echivalente ale sursei au exact aceeaşi comportare
faţă de dipolul receptor DR şi sunt deci echivalente şi între ele, potrivit
relaţiilor:
E 1 Ig 1
Ig = ; Gi = ; E= ; Ri = . (2.4)
Ri R Gi Gi
Observaţii
a) Nu se poate afirma despre o sursă reală de energie electromagnetică că ar
fi de tensiune sau de curent. Cele două concepte sunt idealizări ce permit
întocmirea a două modele echivalente (duale).
O sursă stabilizată se poate însă apropia mult de o sursă ideală.
b) Generatoarele ideale, atât cel de tensiune cât şi generatorul ideal de
curent, sunt nedisipative ( P = U ⋅ I = 0 ). Sursele reale, în schimb, se încălzesc
în funcţionare disipând putere, fapt care pare în deplină concordanţă cu
apariţia rezistenţei interne, respectiv a conductanţei interne, în schemele
echivalente.
Cap. 2 Circuite de curent continuu 29

Practic însă, cele două scheme echivalente duale au comportare


indentică numai spre dipolul receptor, puterea disipată în interior fiind
diferită.
Astfel, în schema echivalentă din figura 2.4a, rezistenţa internă a
sursei disipă pe un dipol DR cu rezistenţa R puterea:
2
E2 G2 Ig
PpR = RiI = Ri ⋅
2
= ⋅ ,
( R i + R ) 2 G i (G i + G ) 2

în timp ce modelul dual al aceleiaşi surse , utilizând generator ideal de


curent ca în figura 2.4b, disipă în interior o putere, în general, diferită:
2
I g2 R2 E
PpG = Gi U = Gi ⋅
2
= ⋅ .
(G i + G ) 2
R i (R i + R ) 2

Randamentul generatorului din figura 2.4a este:


UI R Gi
ηa = = = ,
EI R i + R G i + G

în general diferit de randamentul generatorului din figura 2.4b:


UI Gi Ri
ηb = = = .
UI g G i + G R i + R

Egalitatea pierderilor şi deci, a randamentelor intervine când:

PpR = PpG ; ηa = ηb ; R = R i ; G = G i . (2.5)

c) Practic, punctul de funcţionare poate fi situat, pe caracteristică I – U ,


mult mai aproape de una din tăieturi. De exemplu, un acumulator
funcţionează mult mai aproape de mersul în gol, valoarea maximă a
curentului I fiind o mică fracţiune din curentul de scurtcircuit Ig .
In această situaţie, schema echivalentă din figura 2.4a descrie mai
bine funcţionarea în ceea ce priveşte pierderile interne (randamentul).

2.2 Legea lui Ohm

Legea lui Ohm, exprimată prin relaţia (1.3), este în curent continuu:

U k + E k = R k Ik , (2.6)
30 Teoria circuitelor electrice

unde în afara rezistenţei R k , întotdeauna


pozitivă, mărimile U k , E k sau I k intră
în relaţie cu semnul minus dacă au sens
opus sensului de referinţă din figura 2.5.
Fig. 2.5

2.3 Teoremele lui Kirchhoff

Prima teoremă se referă la noduri (1.34):

∑ Ik = 0, (2.7)
k∈ N

astfel că suma algebrică a


curenţilor care concură într-un
nod este nulă (fig. 2.6a). Sensul
de referinţă (pozitiv) e de ieşire
din nod. Se scrie k ∈ N şi nu
k=1,2,....,n, deoarece într-un
nod pot concura, de exemplu,
curenţii I1 , I 3 şi I7 . Fig. 2.6

A doua teoremă a lui Kirchhoff se aplică la bucle, astfel că în


figura 2.6b, relaţia (1.35) devine:

∑ U k = 0, (2.8)
k∈B

însă legea lui Ohm (2.6) dă expresia tensiunii la bornele laturii k:


Uk = R k Ik − Ek , (2.9)

astfel că relaţia (2.8) se aplică mai mult sub forma:

∑ R k Ik = ∑ E k . (2.10)
k∈B k ∈B

Suma algebrică a căderilor de tensiune pe rezistoarele unei bucle e


egală cu suma algebrică a t.e.m. ale surselor buclei. Semnele pozitive pentru
I k şi E k sunt asociate sensului de parcurgere al buclei, ales arbitrar.
(Schimbând sensul de parcurgere, aceasta echivalează cu înmulţirea relaţiei
cu –1).
Cap. 2 Circuite de curent continuu 31

Tensiunea între două noduri. Tensiunea


între două noduri e diferenţa potenţialelor
acestora:

U AB = VA − VB = ∑ (Vk − Vk +1 ) = ∑ U k ,
A →B A→B

deci este suma algebrică a tensiunilor laturilor pe


un traseu oarecare, mergând de la A spre B.
Datorită relaţiei (2.9):

U AB = ∑ (R k I k − E k ), (2.11) Fig. 2.7


A →B

semnele pozitive pentru I k şi E k fiind asociate sensului de referinţă de la A


spre B.

2.4 Teorema conservării puterilor

Se consideră o reţea fără legătură cu exteriorul (izolată). Din cele l


laturi, una s-a reprezentat în figura 2.5. Se aplică prima teoremă a lui
Kirchhoff nodului N k :

∑ I j = 0,
j∈N k

apoi se înmulţeşte relaţia cu potenţialul acestui nod:

Vk ⋅ ∑ I j = 0.
j∈ N k

Se scrie ultima relaţie pentru toate nodurile reţelei şi se adună


membru cu membru. In sumă, fiecare curent apare de două ori: la nodul din
care iese ( cu plus) şi la nodul în care intră. Sub altă grupare, suma se scrie:
l l
∑ Ik (Vk − Vk +1 ) = ∑ U k Ik = 0;
k =1 k =1
l l

∑ Pk = ∑ U k Ik = 0. (2.12)
k =1 k =1

Suma algebrică a puterilor schimbate de laturile unei reţele, izolate


faţă de exterior, este nulă. Potrivit convenţiilor prezentate, puterea
schimbată de o latură e pozitivă atunci cânde este primită.
32 Teoria circuitelor electrice

Aplicarea relaţiei (2.9) dă a doua formă a teoremei conservării


puterilor:
l l

∑ E k Ik = ∑ R k I2k . (2.13)
k =1 k =1

Suma algebrică a puterilor furnizate de generatoare e egală cu suma


puterilor (toate pozitive) disipate în rezistoare. E posibil ca o parte din surse
să aibă E k şi I k în sensuri contrare, deci puterea ”furnizată” să fie de fapt
primită, negativă (s-a mai dat exemplul unui acumulator pus la încărcat).

2.5 Teorema transferului maxim de putere


Procesul transmiterii puterii de la surse spre receptoare comportă
două obiective:
a) transferul puterii cu un randament maxim, obiectiv care este prioritar în
reţelele de producere, transport şi distribuţie a energiei electromagnetice;
b) transferul maxim de putere este un obiectiv distinct, iar problema se
ridică la reţelele de comunicaţii, telemăsurări, etc.
Condiţiile în care se realizează cele două obiective sunt diferite, iar
tematica acestui paragraf vizează obiectivul secund.
Dipolul generator DG din figura 2.3a, având caracteristica liniară de
funcţionare dată de figura 2.3c şi relaţia (2.1), transferă spre dipolul
receptor puterea:
E I
P = UI = (E − I)I = U (Ig − g U).
Ig E

Această putere este maximă când:


∂P E E Ig
= − ⋅I+E − ⋅I = 0→ I = ;
∂I Ig Ig 2
∂P Ig Ig E
= Ig − ⋅ U − ⋅ U = 0 → U = . (2.14)
∂U E E 2
Pe caracteristica liniară din figura 2.3c, transferul maxim de putere
are loc la jumătatea segmentului dintre tăieturile (Ig ,0) şi (0, E).

Caz particular. Dacă dipolul receptor DR este pasiv , el echivalează cu o


1
rezistenţă R, respectiv conductanţă G = . Schemele echivalente ale
R
generatorului, redesenate din figura 2.4 în figura 2.8, particularizează
condiţiile (2.14):
Cap. 2 Circuite de curent continuu 33

E 1
U= → RI = (R i I + RI) → R = R i ;
2 2
(2.15)
Ig 1
I = → GU = (G i U + GU ) → G = G i .
2 2

Fig. 2.8 Fig. 2.9

Puterea maximă transferată (fig.2.9) este aceeaşi putere pentru


ambele scheme echivalente:

E2
EI g I 2g
Pmax = UI = = = , (2.16)
4 4R i 4G i

iar randamentele celor două scheme, în general diferite, sunt în acest caz,
potrivit relaţiilor (2.5), egale: η = 0,5.
In energetică, un asemenea randament este de neconceput. În reţele
de comunicaţii, unde randamentul este un aspect secundar, prioritară fiind
puterea semnalelor transmise, teorema are mare aplicabilitate. Receptorul
care îndeplineşte condiţia (2.15), şi anume R = R i , se spune că este
adaptat la respectiva sursă.

2.6 Teoreme de transfigurare

2.6.1 Laturi conectate în serie

In general, laturile pot fi active (fig. 2.10). Grupajul serie din figura
2.10a se comportă, spre exterior, ca şi latura echivalentă din figura 2.10b.
Laturile fiind înseriate:
n
I = I k ; U = ∑ U k ; k = 1,2,..., n .
k =1

Relaţia 2.9 este valabilă pentru fiecare latură, deci şi pentru latura
echivalentă:
34 Teoria circuitelor electrice

n n n
U = ∑ (R k I k − E k ) = I∑ R k − ∑ E k ≡ IR e − E e .
k =1 k =1 k =1

Ultima eglitate e identitate, valabilă pentru orice I, deci:


n n
R e = ∑ R k ; Ee = ∑ E k . (2.17)
k =1 k =1

Fig. 2.10
Transfigurarea grupajului din figura 2.10c, unde sunt câte două
laturi în paralel, în schema echivalentă din figura 2.10d, beneficiază de
echivalenţe stabilite prin relaţiile (2.4):
n I
1 n
1
∑ Ggkk
= ∑ ; Ige = k =1
n
. (2.18)
Ge k =1 G k
∑ Gk
1
k =1

2.6.2 Laturi conectate în paralel (derivaţie)

Laturile din figura 2.11a sunt în paralel, deci:


n
U = U k ; I = ∑ I k ; k = 1, 2,..., n .
k =1

Relaţia (2.9) se poate scrie, ţinând seama de relaţiile (2.4):

I k = G k U k + I gk , (2.19)
Cap. 2 Circuite de curent continuu 35

asfel că:
n n n
I = ∑ (G k U k + I gk ) = U ∑ G k + ∑ I gk ≡ UG e + I ge .
k =1 k =1 k =1

Ultima egalitate e
identitate, valabilă pentru
orice U, asfel că se identifică
pentru schema echivalentă
din figura 2.11b:
n n
G e = ∑ G k ; Ige = ∑ I gk .
k =1 k =1
(2.20)
Transfigurarea
grupajului din fig. 2.11c în
latura echivalentă din fig.
2.11b rezultă din relaţiile
(2.20) şi (2.4):
n
∑ R kk
E
n
=∑
1 1 k =1
; Ee = n
.
R e k =1 R k
∑ Rk
1
k =1
(2.21) Fig. 2.11

2.6.3 Conexiuni ale surselor ideale

a) În cazul generatoarelor ideale de tensiune înseriate (fig.1.12a), tensiunile


electromotoare se însumează conform relaţiei (2.17).
b) Inserierea surselor de curent e validă (prin definiţia lor) doar pentru surse
identice.
c) La înserierea sursei ideale de tensiune cu o sursă ideală de curent
ansamblul se comporta spre exterior ca sursa ideală de curent, singură.
d) Punerea în paralel a surselor ideale de tensiune e validă doar pentru surse
identice. In caz contrar se vehiculează curenţi infiniţi, fizic imposibil.
e) Sursele ideale de curent, puse în paralel, furnizează curentul de
scurcircuit sumă, conform relaţiei (2.20).
f) Sursa de curent, pusă în paralel cu sursa ideală de tensiune, se comportă
spre exterior ca sursa ideală de tensiune, singură (fig. 2.12f).
36 Teoria circuitelor electrice

Fig. 2.12
O consecinţă a cazului d) este că, la rezolvarea unor probleme,
schemele din figurile 2.13a, respectiv c, sunt echivalente, căci nodurile
1,2,...,n ale dipolului receptor DR sunt, în ambele cazuri, la acelaşi
potenţial.

Fig. 2.13
Analog sunt echivalente schemele 2.14a şi c, căci curenţii injectaţi
în nodurile 1,2,...,n-1 sunt nuli.

Fig. 2.14
Cap. 2 Circuite de curent continuu 37

2.6.4 Baterii de acumulatoare

Acumulatorul este un element galvanic


reversibil utilizat la înmagazinarea energiei
electrice.

a) Bateria serie din figura 2.15a e compusă


din n acumulatoare identice, înseriate, având
fiecare t.e.m. E 1 . Bateria realizează, conform
relaţiei (2.17), creşterea t.e.m. la valoarea
E = nE1 . De exemplu, multe baterii auto au 6
elemente de 2 V înseriate, realizând 12V la
borne. Fig. 2.15

b) Bateria paralel, compusă din m acumulatoare identice care au t.e.m E 1 ,


echivalează cu o singură sursă cu E = E1 . Nici curentul injectat spre
exterior nu creşte semnificativ, acesta depinzând de rezistenţa receptorului.
Totuşi, bateriile paralel (şi cele mixte) sunt mult utilizate, deoarece
creşte de m ori capacitatea (cantitatea de electricitate) q [Ah]. Având m
acumulatoare în paralel, fiecare dă un curent de m ori mai mic, iar durata
de funcţionare (până la descărcarea admisă) creşte de m ori. De exemplu,
bateria unui electrocar e dimensionată pentru a nu necesita reîncărcare pe
durata unui schimb de 8 ore.

2.6.5 Circuite divizoare

In curent continuu, transformatorul electric nu funcţionează. Pentru


divizarea curentului sau a tensiunii se pot utiliza rezistoare în paralel,
respectiv în serie. Deşi sunt disipative, în circuite electronice pierderile pot
fi acceptate.

a) Divizorul de curent (fig. 2.16a) se


utilizează, printre altele, la mărirea
domeniului de masură al
ampermetrelor. Un număr de n
rezistoare în paralel sunt la aceeaşi
tensiune, ca de altfel şi rezistenţa
echivalentă dată de relaţia (2.21): Fig. 2.16

U=R k I k =R e I,

deci curentul prin rezistenţa R k este:


38 Teoria circuitelor electrice

Re 1
Ik = I= n
.
Rk
Rk ∑
1
k =1 R k

Evident , I k < I , deoarece în paralel rezistenţa echivalentă e mai


mică decât toate rezistenţele componente.
Cazul uzual n = 2 dă:
R2
I1 = I. (2.22)
R1 + R 2
Curentul I s-a divizat în aşa fel încât pierderile în ansamblu sunt
minime, puterea pierdută este:
∂Pp
Pp = R 1I12 + R 2 (I − I1 ) 2 ; = 0,
∂I1

obţinându-se pentru I1 aceleşi rezultat.

b) Divizorul de tensiune din figura 2.16b se utilizează mereu în


electronică, uneori în montaj potenţiometric, la obţinerea tensiunilor de
comandă pe baza tranzistorului sau poarta tiristorului, la mărirea
domeniului de măsură al voltmetrelor.
La înserierea a n rezistenţe, curentul e acelaşi prin fiecare, ca şi prin
rezistenţa echivalentă R e :

Uk U R R
I= = ; U k = k U = n k U.
Rk Re Re
∑ Rk
k =1

Desigur, U k < U , căci în serie R e > R k . Dacă divizorul din figură


este în gol (sub tensiunea U1 nu se conectează un receptor sau rezistenţa
acestuia e foarte mare faţă de R 1 ), la n = 2 se obţine tensiunea:
R1
U1 = U. (2.23)
R1 + R 2

2.6.6 Transfigurări triunghi – stea ( ∆ − Υ ) şi stea – triunghi ( Υ − ∆ )

Triunghiul de rezistenţe din figura 2.17a şi steaua din figura 2.17b


sunt echivalente dacă înlocuirea reciprocă nu modifică tensiunile şi curenţii
din restul circuitului. In cazul particular în care borna 3 se deconectează de
Cap. 2 Circuite de curent continuu 39

la restul circuitului, rezistenţele echivalente între bornele 1 şi 2 sunt aceleaşi


pentru cele două conexiuni:
R 12 (R 23 + R 31 )
= R1 + R 2 .
R 12 + R 23 + R 31

Scriind, prin permutări


circulare, alte două relaţii la
deconectarea, pe rând, a
bornelor 1 şi 2, sistemul de trei
ecuaţii dă soluţia transfigurării
∆−Υ:
R 31R 12
R1 = ;
R 12 + R 23 + R 31
G G + G 23G 31 + G 31G12
G1 = 12 23 . (2.24) Fig. 2.17
G 23

Dacă, în acelaşi sistem, se consideră date elementele stelei şi


necunoscute rezistenţele triunghiului, se obţin relaţiile de transfigurare
Υ−∆:

R 1R 2 + R 2 R 3 + R 3 R 1 G1G 2
R 12 = ; G 12 = , (2.25)
R3 G1 + G 2 + G 3

celelalte două rezistenţe aflându-se prin permutări circulare.

Aplicaţie
Calculul rezistenţei echivalente între
nodurile A-B din figura 2.18, în cazul unei punţi
mult utilizate în măsurări electrice, se poate realiza
în mai multe moduri:
a) aplicarea t.e.m. E şi calculul, prin orice metodă, a
E
curentului I, conduce la raportul R AB = ;
I
b) transfigurarea triunghiului ACD (sau BCD) în
stea reduce schema la conexiuni serie şi paralel; Fig. 2.18

c) transfigurarea stelei cu vârfurile ADB şi mijlocul C(sau ACB cu mijlocul


D) în triunghi reprezintă alte două metode care dau, desigur, acelaşi
rezultat.
40 Teoria circuitelor electrice

2.7 Metoda teoremelor lui Kirchhoff

Analiza unei reţele conexe are ca problemă fundamentală aflarea


curenţilor în cele l laturi ale reţelei, dându-se configuraţia reţelei, t.e.m. ale
surselor ideale de tensiune, valorile rezistenţelor. Se pot afla ulterior
potenţiale,tensiuni şi puteri.
Analiza reţelei cu ajutorul teoremelor lui Kirchhoff constă în
următoarele etape:
a) analiza topologică a reţelei, stabilindu-se numărul n al nodurilor şi
numărul l al laturilor sale;
b) stabilirea arbitrară a sensurilor pentru curenţii din cele l laturi;
c) se scrie un sistem cu l ecuaţii şi cu l curenţi necunoscuţi în laturile
reţelei astfel:
– teorema I a lui Kirchhoff, dată de relaţia (2.7), se aplică în n − 1
noduri ale reţelei; sensul de referinţă pentru curenţi se ia acela de ieşire din
nodul respectiv; pentru ultimul nod relaţia ar fi suma precedentelor, cu
semn schimbat;
– teorema a II-a lui Kirchhoff, sub forma (2.10), se aplică pe un
sistem de bucle independente. Pentru a fi independentă, fiecare buclă
trebuie să aducă cel puţin o latură în plus faţă de precedentele. Numărul
buclelor (ochiurilor) independente e dat pentru o reţea conexă de relaţia
(1.32):
b = l − n + 1.

Sensul de referinţă pentru I k şi E k se va stabili arbitrar, alegându-se


un sens de parcurgere al buclei.
Sistemul de ecuaţii are forma:

 ∑ I k = 0, (i = 1, 2, ..., n − 1) ;
k∈Ni
 (2.26)
 ∑ R k I k = ∑ E k , (i = 1, 2, ..., b).
k∈Bi k∈Bi

d) se rezolvă sistemul (1.22), găsind valorile curenţilor în laturile reţelei;


curenţii care au valori negative au sens contrar celui stabilit arbitrar la
punctul b); sistemul, având l ecuaţii şi l necunoscute, este în general
compatibil determinat;
e) se pot calcula tensiunile la bornele laturilor, utilizând legea lui Ohm sub
forma (2.9); alegând arbitrar un nod ca origine de potenţial (în practică i se
atribuie valoarea nulă), din tensiunile la borne se pot determina toate
potenţialele nodurilor;
Cap. 2 Circuite de curent continuu 41

f) se recomandă verificarea rezolvării prin aplicarea teoremei a doua a lui


Kirchhoff pe o buclă neutilizată, sau cu bilanţul puterilor. Altă verificare
posibilă e calculul tensiunii între două noduri, urmând două sau mai multe
trasee diferite, cu relaţia (2.11).

Aplicaţia 1
Circuitul din figura 2.19 are:
E1 = 26V, E 2 = 9V, E 6 = 31V;
R 1 = 1Ω, R 3 = 2Ω, R 4 = 4Ω,
R 5 = 3Ω, R 6 = 2Ω .
Având n = 4 noduri şi l = 6
laturi, sistemul Kirchhoff se scrie
pentru n − 1 = 3 noduri (N1 , N 2 , N 3 ) şi
b = l − n + 1 = 3 bucle independente
(B1 , B2 , B3 ) , astfel: Fig. 2.19

(N1 ) : − I1 + I 4 − I 6 = 0
( N ) : I I I
 2 3 − 5 + 6 =0

( N 3 ) : I 2 − I 4 + I5 = 0

(B1 ) : R 1I1 + R 4 I 4 = E1 − E 2
(B2 ) : − R 3I3 − R 5I 5 = − E 2

(B3 ) : R 4 I 4 + R 5 I5 + R 6 I 6 = E 6 .

Soluţiile sunt, din întâmplare, pozitive:

I1 = 1A, I 2 = 1A, I3 = 0, I 4 = 4A, I 5 = 3A, I6 = 3A .

Tensiunea între două noduri, pe mai multe trasee:

R 4 I 4 + R 5 I 5 
 
U N1N 2 = ∑ ( R k I k − E k ) = − R 6 I 6 − ( − E 6 )  = 25V .
N1 → N 2 − R I − R I − ( − E ) 
 11 3 3 1 

Desigur, U N 2 N1 = −25V.
Teorema conservării puterilor verifică egalitatea puterilor furnizate
de generatoare:
PG = ∑ E k I k = E1I1 − E 2 I 2 + E 6 I 6 = 26 − 9 + 93 = 110 W
k
42 Teoria circuitelor electrice

cu puterea disipată în rezistoare:

PR = ∑ R k I 2k = R 1I12 + R 3 I 32 + R 4 I 24 + R 5 I52 + R 6 I 62 =
k
= 1 + 0 + 64 + 27 + 18 = 110 W.

Observaţie. Latura N1N 2 e generatoare, căci U N1 N 2 şi I6 au sensuri


contrare în nodul N1 , deci cedează puterea U N1 N 2 ⋅ I 6 = 75 W . Din puterea
cedată de sursa laturii, E 6 I 6 = 93W , se disipă în rezistenţa laturii
R 6 I 62 = 18W , iar ce rămâne se cedează la borne.

Circuite care conţin şi surse ideale de curent. Departe de a


constitui un impediment, prezenţa surselor de curent poate face sistemul de
ecuaţii Kirchhoff mai simplu. Nu e aplicabilă teorema a doua a lui Kirchoff
din sistemul (2.26) pentru bucle care conţin surse ideale de curent. Alegând
sistemul de bucle independente astfel ca latura cu sursă de curent să
”aparţină” unei singure bucle, teorema a doua pentru acea buclă e înlocuită
cu valoarea curentului prin latură, cunoscută, egală cu curentul de
scurtcircuit al sursei prin latura respectivă.

Aplicaţia 2
Circuitul din figura 2.20, cu:
E = 10V; I g = 5A;
R 1 = 1Ω; R 2 = 2Ω;
R 3 = 3Ω; R 4 = 4Ω
are n = 4 noduri şi l = 6 laturi.
Sistemul Kirchhoff se scrie
pentru n − 1 = 3 noduri ( N1 , N 2 , N 3 ) .
Bucle independente sunt
b = l − n + 1 = 3 . Se alege bucla B1 ,
conturul exterior B 2 , iar teorema a
doua a lui Kirchhoff pentru bucla
B3 e înlocuită cu relaţia evidentă
I6 = Ig . Fig. 2.20
Cap. 2 Circuite de curent continuu 43

( N1 ) : I3 − I5 + I 6 = 0
( N ) : − I − I − I = 0
 2 2 4 6
( N 3 ) : − I1 + I 4 + I5 = 0

(B1 ) : − R 1I 2 + R 4 I 4 = E
(B 2 ) : R 2 I3 + R 3 I5 = E

(B3 ) : I 6 = I g .

Soluţii: I1 = 5A, I 2 = −6A, I 3 = −1A, I 4 = 1A, I5 = 4A, I6 = 5A. Celor


doi curenţi negativi li se inversează sensul.
Sursa ideală de curent debitează sub tensiunea:

U N 2 N1 = ∑ (R k Ik − E k ) = −R 4 I4 + R 3I5 = 8V.
N 2 → N1

La bornele sursei, această tensiune şi curentul I6 = I g au sensuri


contrare, deci sursa cedează putere. Puterea cedată de cele două
generatoare:
PG = EI1 + U N 2 N 1 I g = 50 + 40 = 90 W

e egală cu suma puterilor disipate în rezistoare:


2 2
PR = R 1 I 2 + R 2 I3 + R 3 I52 + R 4 I 24 = 36 + 2 + 48 + 4 = 90W .

Altă metodă. Interesează curentul I4 . Conform echivalenţei din figura


2.14, sursa de curent Ig (fig.2.20) se poate înlocui cu două surse identice
(fig.2.21a). Cele două surse de curent având în paralel rezistoare, se
înlocuiesc cu surse de tensiune, utilizând relaţiile (2.4), ca în figura 2.21b.

Fig. 2.21
44 Teoria circuitelor electrice

Teorema a II-a a lui Kirchhoff, scrisă pentru bucla B:

(R 4 + R 1 )I 4 = E − R 1I g

dă aceeaşi valoare pentru curentul căutat: I 4 = 1A.

2.8 Analiza buclelor. Metoda curenţilor de buclă (ciclici, independenţi)

In sistemul Kirchhoff (2.26) are loc o substituire ingenioasă a


necunoscutelor: în locul celor l curenţi de latură se introduc b = l − n + 1
curenţi de buclă. Aceştia sunt curenţi fictivi: fiecare se închide prin câte o
buclă aparţinând unui sistem independent de bucle, în sensul de parcurgere
al buclei.
Numărul ecuaţiilor sistemului (2.26), ca şi numărul necunoscutelor,
se reduce de la l la b = l − n + 1 , căci primele n − 1 ecuaţii date de prima
teoremă a lui Kirchhoff dispar,
devenind identităţi.
In schema din figura 2.22,
se consideră cele 4 combinaţii
posibile dintre sensurile
curenţilor I1 ,..., I 4 prin laturi şi
ale curenţilor de buclă I1′ ,..., I′4
prin buclele B1 ,..., B 4 . Laturile
aparţin buclei Bi , parcurse de
curentul I′i . Curenţii reali, prin
laturi, sunt sume algebrice ale Fig. 2.22
curenţilor fictivi de bucle:

I1 = I1′ + I′i ; I 2 = −I′2 − I′i ; I3 = − I′3 + I′i ; I 4 = I′4 − I′i ; I j = I1′ − I′2 . (2.27)

Prima teoremă a lui Kirchhoff devine identitate pentru toate


nodurile, căci curentul de buclă, închizându-se pe conturul buclei, intră în
nod (semnul minus), dar obligatoriu iese (semnul plus). De exemplu, în
nodul N j :

( N j ) : − I1 − I 2 + I j = 0 ; − (I1′ + I′i ) − (− I′2 − I′i ) + I1′ − I′2 ≡ 0 .

Din cele b = l − n + 1 ecuaţii rămase, se scrie teorema a doua a lui


Kirchhoff pentru bucla Bi :
Cap. 2 Circuite de curent continuu 45

R1I1 − R 2 I 2 + R 3 I3 − R 4 I 4 = ∑ Ek ;
k∈B i

R1 (I1′ + I′i ) − R 2 (− I′2 − I′i ) + R 3 (− I′3 + I′i ) − R 4 (I′4 − I′i ) = ∑ Ek ;


k∈B i

R1I1′ + R 2 I′2 − R 3 I′3 − R 4 I′4 + (R 1 + R 2 + R 3 + R 4 )I′i = ∑ Ek ;


k ∈B i

R i1I′i + R i 2 I′2 + R i3 I′3 + R i 4 I′4 + R ii I′i = ∑ Ek .


k∈B i

In ultima relaţie, semnificaţiile coeficienţilor sunt evidente:


• R ii ≥ 0 este suma rezistenţelor din bucla Bi , cu semnul plus;
• R ij = R ji ≥ sau < 0 este rezistenţa comună buclelor Bi şi B j , cu semnul
plus când curenţii adiacenţi I′i şi I′j au acelaşi sens prin latura comună şi cu
semnul minus în caz contrar;
• ∑ E k păstrează semnificaţia de la teorema a doua a lui Kirchhoff.
k∈Bi

Sistemul cu b = l − n + 1 ecuaţii este:


 ∑ Ek 
 R 11 R 12 .... R 1b   I1   k∈B1 

 
R
 12 R 22 .... R 2 b   I′2   ∑ E k 
⋅ = k∈B 2 . (2.28)
 .... ..... .... .....  ....  .... 
     
R bb   I′b  
 K∑
 R b1 R b 2 .... Ek 

 ∈B b 
Se află curenţii de buclă cu sistemul
(2.28), iar apoi relaţiile (2.27) dau curenţii din
laturi.

Aplicaţia 1
Se reia circuitul din figura 2.19, cu
meoda curenţilor de buclă. Sistemul de ecuaţii
(2.28) devine:
Fig. 2.23

R1 + R 4 0 R4   I1′  E1 − E 2 


 0 R3 + R5 − R5  ⋅  I′  =  − E 
   2  2 
 R 4 − R5 R 4 + R 5 + R 6   I′3   E 6 
46 Teoria circuitelor electrice

şi are soluţiile I1′ = 1A, I′2 = 0, I′3 = 3A.


Curenţi în laturi se află cu relaţii de tipul (2.27):

I1 = I1′ = 1A, I 4 = I1′ + I′3 = 4A, I5 = I′3 − I′2 = 3A.

Circuite care conţin şi surse ideale de curent. Se alege sistemul de


bucle independente astfel ca prin laturile cu surse de curent să treacă o
singură buclă. Ecuaţia sistemului (2.28), pentru respectiva buclă, nu se va
scrie, dar curentul acestei bucle e
cunoscut, egal cu curentul sursei
ideale.

Aplicaţia 2
In cazul circuitului din
figura 2.20, reluat în figura 2.24,
sistemul (2.28) este:
(R1 + R 4 )I1′ + 0 ⋅ I′2 − R 4 I′3 = E

0 ⋅ I1′ + (R 2 + R 3 )I′2 + R 3I′3 = E
I′ = I
3 g
Fig. 2.24
şi are soluţiile I1′ = 6A, I′2 = −1A, I′3 = 5A.
Curentul în una din laturi este I4 = I1′ − I′3 = 1A .

2.9 Analiza nodurilor. Metoda potenţialelor nodurilor

In sistemul Kirchhoff (2.26) se substituie necunoscutele astfel: în


locul celor l curenţi prin laturi se introduc ca necunoscute n − 1 potenţiale
de noduri, după ce s-a ales arbitrar nodul neutilizat ca origine de potenţial
cu Vn = 0.
Numărul ecuaţiilor sistemului, ca şi numărul necunoscutelor, se
reduce astfel de la l la n − 1 , căci
ultimele b = l − n +1 ecuaţii ale
sistemului (2.26), date de a doua teoremă
a lui Kirchhoff pentru buclele
independente, dispar, devenind identităţi. Fig. 2.25

Legea lui Ohm (2.6), aplicată laturii din figura 2.25, devine:

I k = G k (E k + Vk − Vk +1 ) . (2.29)
Cap. 2 Circuite de curent continuu 47

Când se scurtcircuitează latura, Vk = Vk +1 , iar curentul de


scurtcircuit al laturii este:

Isck = G k E k . (2.30)

Când necunoscutele sunt potenţialele nodurilor, teorema a doua a lui


Kirchhoff aplicată unei bucle B j (fig. 2.26) trece de la forma din relaţia
(2.10) la (2.8) şi devine identitate:

(B j ) ∑ U k = V1 − V2 + V2 − Vi + Vi − V1 ≡ 0 ,
k ∈B j

astfel că ultimele b = l − n + 1 ecuaţii


ale sistemului (2.26) dispar.
In nodul N i (cu potenţialul Vi )
al schemei din figura 2.26 s-au
considerat patru laturi concurente,
reprezentând cele patru combinaţii
posibile între sensurile curenţilor
I1 ,..., I 4 prin laturi şi sensurile t.e.m.
E1,..., E 4 ale surselor, deci ale
curenţilor de scurtcircuit ai laturilor
respective.
Teorema întâi a lui Kirchhoff,
aplicată nodului N i , este:
Fig. 2.26
( N i ) I1 + I 2 − I3 − I 4 = 0,

care cu relaţiile (2.29) şi (2.30) devine succesiv:

G1 (E1 + Vi − V1 ) + G 2 (− E 2 + Vi − V2 ) −
− G 3 (− E 3 + V3 − Vi ) − G 4 (E 4 + V4 − Vi ) = 0 ;

− G1V1 − G 2 V2 − G 3V3 − G 4 V4 + (G1 + G 2 + G 3 + G 4 )Vi =


(2.31)
= −G1E1 + G 2 E 2 − G 3E 3 + G 4 E 4 = − Isc1 + Isc 2 − Isc 3 + Isc 4 ;

G i1V1 + G i 2 V2 + G i 3V3 + G i 4 V4 + G ii Vi = ∑ Isck .


k∈N i

Semnificaţiile coeficienţilor din ultima relaţie sunt:


• G ii ≥ 0 este suma conductanţelor laturilor care concură în nodul N i ;
48 Teoria circuitelor electrice

• G ij = G ji ≤ 0 este conductanţa comună (de legătură) între nodurile N i şi


N j , cu semnul minus;
• ∑ Isck este suma algebrică a curenţilor de scurtcircuit ai laturilor care
k∈N i

concură în nodul N i , luându-se cu plus curenţii de scurtcircuit care intră în


nod şi cu minus cei care ies. Evident, au curent de scurtcircuit nenul doar
laturile active.
Sistemul (2.26), rămas cu primele n-1 ecuaţii, are forma matriceală:
 ∑ I sck 
 G11 G12 ....G1, n −1   V1   k∈N 1 
 
 G G 22 ....G 2.n −1   V2   ∑ Isck 
 21 ⋅  = k∈ N 2
 ..... ......   ....   ..... , (2.32)
     
 k∈∑
G n −1,1 G n −1, 2 ....G n −1, n −1   Vn −1   I 
sck

 N n −1 
din care se află potenţialele, apoi relaţiile (2.29) dau curenţii prin laturi.

Circuite care au laturi cu rezistenţă nulă. Dacă, spre exemplu, în


figura 2.26 ar fi R 1 = 0 , respectiv G1 → ∞ , ecuaţia (2.31) nu este utilă
nemijlocit. Trecând însă la limită când G1 → ∞ , se obţine ceea ce era
evident:

V1 − Vi = E1 , (2.33)

căci tensiunea la bornele sursei ideale de tensiune e cunoscută, constantă.


Relaţia (2.33) ţine locul ecuaţiei (2.31) în sistem şi se referă la nodul
N i . Situaţia se repetă în privinţa nodului
N1 , soluţia fiind a lua acest nod ca origine
de potenţial V1 = 0 .

Aplicaţia 1
Se reia în figura 2.27 circuitul din
1
figura 2.19, unde desigur G i = . Pentru
Ri
rezolvare, se alege V4 = 0 şi se aplică
sistemul (2.32) cu precizarea făcută prin
relaţia (2.33): Fig. 2.27
Cap. 2 Circuite de curent continuu 49

(G1 + G 4 + G 6 )V1 − G 6 V2 − G 4 V3 = G1E1 + G 6 E 6



− G 6 V1 + (G 3 + G 5 + G 6 )V2 − G 5 V3 = −G 6 E 6
V = E .
 3 2

Soluţiile sistemului: V1 = 25V, V2 = 0, V3 = 9V permit calculul


curenţilor cu relaţia (2.29):

I1 = G1 (E1 + V4 − V1 ) = 1A; I 4 = G 4 (V1 − V3 ) = 4A.

Circuite cu surse ideale de curent. Cum teoria analizei nodurilor a


avut în vedere surse ideale de tensiune, finalizându-se prin relaţiile (2.29)-
(2.33), sursa ideală de curent îşi află locul în această teorie prin echivalarea
cu o sursă ideală de tensiune, cu relaţiile (2.4).
Sursa ideală de curent Ig care nu are un rezistor în paralel se
consideră, la limită, că are în paralel rezistenţa R i → ∞ , respectiv G i = 0 .
I
Aceasta corespunde unei surse ideale de tensiune E = g → ∞ în serie cu
Gi
conductanţa G i = 0 , curentul de scurtcircuit al laturii fiind, la limită,
Isc = G i E = Ig .

Aplicaţia 2
In figura 2.28 se reia circuitul
din figura 2.20. Se alege originea de
potenţial V4 = 0 , faţă de care
V3 = E . Latura cu sursa ideală de
curent are conductanţă nulă, deci
G12 = G 21 = 0 .
Fig. 2.28
(G 2 + G 3 )V1 − 0 ⋅ V2 − G 3V3 = − I g

− 0 ⋅ V1 + (G1 + G 4 )V2 − G 4 V3 = I g

V3 = E.

Potenţialele nodurilor rezultă V1 = −2V, V2 = 6V, V3 = 10V .


Curentul I 4 = G 4 (V3 − V2 ) = 1A , dar I1 nu se poate afla direct, ci cu ecuaţia
I1 = I 2 − I3 .
50 Teoria circuitelor electrice

2.10 Liniaritate şi superpoziţie


Reţelele liniare sunt reţele în care atât rezistoarele cât şi sursele,
necomandate sau comandate, sunt liniare. Reţelele liniare au următoarele
proprietăţi:
a) Teorema superpoziţiei. Valoarea oricărei variabile (tensiune, curent)
poate fi găsită ca sumă (algebrică) a valorilor produse de fiecare sursă
necomandată, când aceasta acţionează singură în reţea, celelalte surse fiind
pasivizate.
Pasivizarea unei surse constă în înlocuirea cu rezistenţa
(conductanţa) sa internă. Această însemnează că, în cele două scheme
echivalente ale sursei, prezentate în figura 2.4, la pasivizare sursa ideală de
tensiune se înlocuieşte cu legatură directă, iar sursa ideală de curent cu o
întrerupere de circuit, ca în figura 2.29.

Fig. 2.29
b) Dacă toate sursele necomandate, exceptând una, sunt pasivizate, atunci
multiplicarea valorii acesteia (tensiune electromotoare, respectiv injecţie de
curent) cu o constantă conduce la multiplicarea tuturor variabilelor
sistemului (tensiuni, curenţi) cu aceeaşi constantă.
A treia proprietate rezultă din primele două.
c) Dacă toate valorile surselor necomandate se multiplică cu aceeaşi
constantă, toate variabilele reţelei se vor multiplica cu acea constantă.
Exemplu
In circuitul cu două surse din figura 2.30, curentul I3 se poate afla
rezolvând două circuite cu câte o sursă pe rând, cealaltă sursă fiind
pasivizată.

Fig. 2.30
Cap. 2 Circuite de curent continuu 51

Intr-adevăr:

− I1 − I 2 + I3 = 0 −1 −1 1

R 1I1 + R 3I3 = E1 ∆ = R 1 0 R3 ;
R I + R I = E ;
 2 2 3 3 2 0 R2 R3

−1 −1 0 −1 −1 0 −1 −1 0
1 1 1
I 3 = R 1 0 E1 = R 1 0 E1 + R 1 0 0 = I 31 + I 32 .
∆ ∆ ∆
0 R 2 E2 0 R2 0 0 R 2 E2

In cazul general, la calculul curentului I j din sistemul Kirchhoff


(2.26), determinantul ∆ j se poate dezvolta după coloana surselor:

∆j l l
Ij = = ∑ G jk E k = ∑ I jk . (2.34)
∆ k =1 k =1

Curentul I jk e curentul din latura j , produs de sursa E k din latura k,


celelalte surse fiind pasivizate. Unele din cele l laturi pot fi pasive, iar în
acest caz E k = 0 .

Aplicaţie
Se cere curentul I 4 din circuitul din figura 2.20, reluat în figura
2.31a.

Fig. 2.31

In figura 2.31b s-a pasivizat sursa ideală de curent:


52 Teoria circuitelor electrice

E
I 41 = = 2A.
R 4 + R1

Pasivizarea sursei ideale de tensiune dă o schemă (fig. 2.31c)


redesenată în figura 2.31d. Cu formula (2.22) a divizorului de curent:
R1
I 42 = I g = 1A,
R1 + R 4

iar teorema superpoziţiei (2.34) dă curentul cerut ca sumă algebrică, practic


diferenţa celor doi curenţi, din cauză că au sensuri contrare prin latură:

I 4 = I 41 − I 42 = 1A.

Se observă că rezistoarele R 1 şi R 4 sunt în serie în figura 2.31b, dar


sunt în paralel în figura 2.31c, deci modul de conectare depinde şi de poziţia
sursei în circuit.

2.11 Teoremele generatoarelor echivalente

Teoremele generatoarelor echivalente sunt teoreme cu ”răspuns într-o


singură latură”, deoarece permit calculul curentului, respectiv al tensiunii,
într-o latură a circuitului.
Dipolul activ din figura 2.32a, incluzând sursele E k ≠ 0 , prezintă la
bornele A − B mărimile:
a) în gol ( R → ∞ ), curentul I AB = 0 şi tensiunea U AB = U AB0 (fig.2.32b);
b) în scurtcircuit ( R = 0 ), I AB = I ABsc , respectiv U AB = 0 (fig.2.32c).
Dipolul pasivizat ( E k = 0 ) conform figurii 2.29 are între bornele
A − B rezistenţa echivalentă R ABp (fig.2.32d).

Fig. 2.32

2.11.1 Teorema generatorului echivalent de tensiune (Thévenin)

Dipolul din figura 2.32a debitează acelaşi curent la borne, dacă se


intercalează (fig.2.33b) două surse de sensuri contrare, cu t.e.m. egale cu
tensiunea în gol a dipolului:
Cap. 2 Circuite de curent continuu 53

E′ = E′′ = U AB 0 .

Conform teoremei superpoziţiei, curentul I AB e suma curentului I′


debitat, când se iau în considerare sursele interioare E k şi E′ (fig.2.33c), cu
curentul I" produs de sursa E" (fig 2.33d).

Fig. 2.33
Curentul I′ din figura 2.33c este dat de:
E′ = U AB 0 − RI′ ; I′ = 0 ,

ceea ce confirmă ipoteza că dipolul e în gol şi că U AB = U AB0 .


In figura 2.33d, dipolul e pasivizat, deci are între borne rezistenţa
echivalentă R ABp :

E" = R ABp I"+ RI".

Teorema superpoziţiei conduce la I AB = I′ + I" , deci:


U AB0
I AB = . (2.35)
R + R ABp

Relaţia conduce la schema echivalentă din figura 2.34b, în care


dipolul se comportă ca un generator ideal de tensiune U AB0 , înseriat cu
rezistenţa R ABp a dipolului pasivizat.
In montajele electronice, înainte de introducerea rezistenţei R între
bornele A − B , se poate măsura tensiunea în gol U AB0 . Dimensionarea
rezistorului va avea în vedere că:
U AB0
I AB < .
R
54 Teoria circuitelor electrice

2.11.2 Teorema generatorului echivalent de curent (Norton)


Curentul de scurtcircuit al dipolului este dat de relaţia (2.35)
înlocuind R = 0 :
U AB0
I ABsc = = G ABp U AB0 . (2.36)
R ABp

Tensiunea la bornele dipolului are expresia:


1 U AB 0 G ABp U AB0
U AB = RI AB = ⋅ = ;
G 1 + 1 G + G ABp
G G ABp
I ABsc
U AB = . (2.37)
G + G ABp

Teorema demonstrează echivalenţa dipolului cu schema din figura


2.34c, constituită din generatorul ideal de curent I ABsc , în paralel cu
conductanţa G ABp a dipolului pasivizat.

Fig. 2.34
Cele două scheme echivalente sunt, evident, echivalente şi între ele,
conform figurii 2.4 şi a relaţiilor (2.4).

Aplicaţia 1
Se cere curentul I 4 din circuitul din figura 2.20, reluat în figura
2.35a, cu teorema lui Thévenin.
In figura 2.35b, curentul I 20 = Ig = 5A. Tensiunea între laturile
N 3 − N 2 , în gol, este:

U 320 = ∑ (R k Ik − E k ) = −R1I20 − (−E) = 5V.


N3 →N2

S-au pasivizat cele două surse, în figura 2.35c. Rezistenţa între


nodurile N 3 − N 2 este R ABp = R 1 = 1Ω , căci rezistenţele R2 şi R3 sunt
scoase din circuit (fig. 2.36).
Cap. 2 Circuite de curent continuu 55

Fig. 2.35

Fig. 2.36

Teorema lui Thévenin (2.35) dă valoarea curentului:


U 320
I4 = = 1A.
R 4 + R 32p

Aplicaţia 2
Se cere tensiunea U32 în circuitul din figura 2.35a, utilizând teorema
lui Norton.
Curentul de scurtcircuit între nodurile N 3 − N 2 se calculează direct
(fig.2.35d):
E
I32sc = I 2sc − I g = − I g = 5A,
R1
56 Teoria circuitelor electrice

iar conductanţa reţelei pasivizate, între nodurile N3 − N 2 , este


G 32 p = 1 R 32 p = 1S.
Tensiunea cerută e dată de expresia (2.37):
I32sc
U 32 = = 4V.
G + G 32p

2.12 Teoreme de reciprocitate

In circuite liniare cu o singură sursă ideală de tensiune, curentul


produs în latura L k de sursa plasată în latura L j e egal cu curentul în latura
L j dacă aceeaşi sursă se mută în latura L k . Practic, interschimbarea
locurilor între sursă şi un ampermetru nu modifică indicaţia acestuia:

I kj = I jk . (2.38)

Fig. 2.37

In circuitul liniar oarecare, se evidenţiază cele două laturi ca în


figura 2.37. In vederea aplicării curenţilor de buclă, sistemul de bucle
(ochiuri) independente se alege în aşa fel ca laturile L j şi L k să aparţină
câte unei singure bucle B j , respectiv Bk .
In sistemul (2.28), scris de două ori pentru cele două situaţii din
figura 2.37a şi b, în matricea din membrul drept există un singur element
nenul: sursa E, prima dată în linia j, apoi în linia k. Dezvoltând după
coloana termenilor liberi, se află:
A jk A kj
I′k = (−1) j+ k E ⋅ ; I′j′ = (−1) k + j E ⋅ ,
∆ ∆
unde A jk e determinantul minor corespunzător elementului Rjk din
determinantul principal ∆ al coeficienţilor sistemului.
Datorită simetriei coeficienţilor R jk = R kj , rezultă că A jk = A kj ,
deci I′k = I′j′ . Cum I kj = I′j′ , iar I jk = I′j′ , teorema e demonstrată.
Cap. 2 Circuite de curent continuu 57

Forma duală a teoremei. Intr-un circuit ideal cu o singură sursă ideală de


curent, interschimbarea locurilor între aceasta şi un voltmetru nu modifică
indicaţia voltmetrului (fig.2.38):
U kj = U jk . (2.39)

Fig. 2.38

2.13 Teoremele lui Vaschy

Teorema pentru generatoare ideale de tensiune. Curenţii în


laturile unui circuit nu se modifică, dacă se înseriază în toate laturile care
concură într-un nod surse suplimentare de tensiune, egale şi la fel orientate
în raport cu nodul (intrare sau
ieşire din nod).
In schema originală
(fig. 2.39a) s-au înseriat în
toate laturile concurente în
nodul N j surse cu t.e.m. E, cu
sens de intrare în nod. Metoda
curenţilor de buclă se
concretizează pentru cele două
scheme în două sisteme (2.28)
identice, căci singurele
modificări, asupra matricei
termenilor liberi, sunt fără efect: Fig. 2.39

∑ Ek = ∑ Ek + E − E = ∑ Ek .
k∈B "i k∈B i' k∈B 'i

Curenţii de bucle vor fi identici, I′i′ = I′i , deci nu se modifică nici


curenţii din laturi (se modifică însă unele tensiuni). Intr-un caz particular,
teorema ia forma de la figura 2.33b, unde sursele opuse E′ şi E′′ sunt fără
efect asupra curentului.
Teorema pentru generatoare ideale de curent are formulare duală
în raport cu precedenta. Tensiunile la bornele laturilor unui circuit nu se
modifică, daca se pun în paralel cu toate laturile care aparţin unei bucle
58 Teoria circuitelor electrice

surse suplimentare de curent, egale şi la fel orientate în raport cu sensul de


parcurgere al buclei (orar sau trigonometric).
Demonstraţia este similară cu precedenta. Utilizînd metoda
potenţialelor nodurilor, matricea principală a coeficienţilor sistemului (2.32)
nu se modifică, deoarece sursa ideală de curent are conductanţa nulă.
Singurele modificări, asupra curenţilor de scurtcircuit din nodurile prin care
trece bucla modificată, sunt fără efect, căci:

∑ Isck = ∑ Isck + Ig − Ig = ∑ Isck .


k∈ N "j k ∈ N 'j k ∈N 'j

Potenţialele nodurilor rămân identice, Vj" = Vj' , deci nu se modifică


tensiunile la bornele laturilor (se modifică însă unii curenţi).

2.14 Circuite cu surse comandate

2.14.1 Metode de analiză

Analiza acestor circuite cu sistemul Kirchhoff (2.26) aduce în


membrul drept t.e.m. ale surselor de tensiune (sau curenţii de injecţie ai
surselor de curent) proporţionale cu curentul de comandă dintr-o latură.
Aceasta nu crează probleme, curentul necunoscut trecând în membrul stâng.
Dacă sursa e comandată în tensiune (necunoscută în plus), se
ataşează sistemului (2.26) legea
lui Ohm care leagă tensiunea de
comandă de curentul în aceeaşi
latură.
Analiza buclelor sau a
nodurilor, derivând din sistemul
Kirchhoff, nu necesită precizări
suplimentare.

Aplicaţie
Circuitul din figura 2.40
modelează o schemă cu un
tranzistor în montaj emitor
comun. Se dau valorile
R 1 , R 2 , R C , R E , E 0 , E CC şi β,
cerându-se curentul I B . Fig. 2.40
Circuitul are l = 6 laturi şi n = 4 noduri. Sistemul conţine n − 1 = 3
ecuaţii date de prima teoremă a lui Kirchhoff pentru nodurile N1 , N 2 şi N 3 .
Cap. 2 Circuite de curent continuu 59

Numărul buclelor independente este b = l − n + 1 = 3 , dar teorema a doua a


lui Kirchhoff se poate scrie numai pentru două bucle ( B1 şi B 2 ), ultima
ecuaţie exprimând curentul în latura sursei comandate:

( N1 ) I1 + IC − I CC = 0
( N )
 2 I B + I 2 − I1 = 0
( N 3 ) IE − IB − IC = 0

(B1 ) R 2I 2 − R E IE = E0
(B2 ) R 1I1 + R 2 I 2 = E CC

(B3 ) IC = βI B .

Eliminând ceilalţi curenţi, se află curentul cerut:


R2
E CC − E 0
R1 + R 2
IB = .
R 1R 2
+ (1 + β)R E
R1 + R 2

Altă metodă. Cerându-se curentul într-o singură latură, problema se


pretează a se rezolva cu teorema lui Thévenin.

Fig. 2.41
Utilizând echivalenţele prezentate în figura 2.13, se introduce în
schema din figura 2.41b o sursă adiţională de t.e.m. E CC , iar apoi se
întrerupe legătura între nodurile d şi d’, căci acestea sunt în urma
introducerii sursei adiţionale, la acelaşi potenţial.
Porţiunea de circuit formată din ochiul abd’ are, faţă de bornele a-b,
o tensiune în gol:
60 Teoria circuitelor electrice

R2
U ab 0 = E CC ,
R1 + R 2

iar rezistenţa acestei reţele, pasivizate, cuprinde R 1 şi R 2 în paralel:

R 1R 2
R abp = .
R1 + R 2

Apelând la schema echivalentă Thévenin (fig.2.34b), teorema a


doua lui Kirchhoff dă pentru bucla B:

R abp I B + R E (1 + β)I B = U ab 0 − E 0 ,

de unde se află acelaşi rezultat.

2.14.2 Pasivizarea în circuite cu surse comandate

Problema se pune atât la aplicarea teoremei superpoziţiei, cât şi a


teoremelor generatoarelor echivalente.
Pasivizarea unei reţele se rezumă la pasivizarea surselor
necomandate (independente), ca în figura 2.29. Sursele comandate nu se
pasivizează, ele influenţează rezistenţa opusă la borne de către dipol.
Rezistenţa dipolului pasivizat, între bornele A-B, se calculează fie indirect,
cu relaţia (2.36):
U AB0
R ABp = , (2.40)
I ABsc

fie aplicând între bornele A-B, după pasivizarea surselor necomandate, o


tensiune – test U T , calculând curentul absorbit IT (sau invers, aplicând un
curent test IT şi calculând tensiunea U T ). Rezultă:

UT
R ABp = . (2.41)
IT

Observaţie. In prezenţa unei singure surse necomandate şi a uneia sau mai


multor surse comandate, teoremele de reciprocitate nu sunt valabile, fapt
uşor de dovedit prin contraexemple. Sursa comandată nu este, evident, o
componentă pasivă.
Cap. 2 Circuite de curent continuu 61

Aplicaţie
Să se afle schemele echivalente Thévenin şi Norton pentru circuitul
din figura 2.42a, între bornele A-B.
Se cunosc: E = 5V ; A = 3 ; B = 20 ; R 1 = 2kΩ ; R 2 = 25Ω.

Fig. 2.42
In gol (fig. 2.42b), se obţine sistemul:

R 1I′ = E − AU′
 E
U AB 0 = U ′ = − R 2 BI′ ; U AB0 = = −5V.
 R1
A−
 R 2B

In scurtcircuit (fig. 2.42c):

U" = 0

I E BE
 ABsc = − BI" = − B R ; I ABsc = − R = −0,05A.
 1 1

Rezistenţa dipolului pasivizat, între A–B, cu relaţia(2.40):


U AB0 R 1R 2
R ABp = = = 100Ω.
I ABsc R 1 − ABR 2
62 Teoria circuitelor electrice

Schemele echivalente Thévenin, respectiv Norton, sunt prezentate în


figurile 2.42 e şi f.
Altă metodă. In figura 2.42d, se aplică circuitului pasivizat tensiunea – test
U T , circuitul absorbind curentul IT . Succesiv:

AU ' '' A
U = UT ; I = −
''' '' '
=− UT ;
R1 R1

U '' '  1 AB 
IT = + BI '' ' =  −  U T .
R2  R 2 R1 
Relaţia (2.41) conduce la acelaşi rezultat:
UT R 1R 2
R ABp = = = 100Ω.
IT R 1 − ABR 2

2.15 Testarea circuitelor

Ideea aplicării unei tensiuni – test U T şi a calculării (sau, în practică,


a măsurării) curentului IT , idee care s-a impus în cazul pasivizării
circuitelor cu surse comandate, poate fi extinsă pentru dipoli activi.

Fig. 2.43
Pe lângă valoarea teoretică, metoda are aplicabilitate practică:
aplicând două tensiuni diferite, se măsoară cei doi curenţi corespunzători,
iar două puncte caracterizează complet caracteristica liniară a dipolului
activ, cu U AB 0 , I ABsc , respectiv R ABp şi G ABp .
Aplicarea tensiunii – test U T (fig. 2.43a) dă în schema evhivalentă
curentul:

IT = I ABsc − G ABp U T . (2.42)

Prin identificarea coeficinţilor, se pot găsi I ABsc şi G ABp .


Similar, într-o schemă duală (fig. 2.43b) se aplică un curent – test cu
generatorul ideal de curent IT , rezultând relaţia:
Cap. 2 Circuite de curent continuu 63

U T = U AB0 − R ABp I T , (2.43)

care dă, prin indentificare, mărimile U AB0 şi R ABp .


Avantajul e că, prin rezolvarea unui singur circuit, se obţin
informaţiile pentru care, la paragraful 2.11, se rezolvă două circuite (de
obicei, însă, mai simple).

Aplicaţie.
Se reia aplicaţia din figura 2.42 aplicând, între bornele A-B ale
dipolului activ, tensiunea – test U T (fig. 2.44).

Fig. 2.44
Din relaţiile:
U
(B1 ) R 1I = E − AU; ( N1 ) BI + + I T = 0; U = U T
R2

se stabileşte expresia caracteristicii dipolului activ:

BE  1 AB 
IT = − +  − U T ,
R 1  R 2 R 1 

care, prin identificare cu relaţia 2.42, conduce la:


BE 1 AB
I ABsc = − = −0,05A; G ABp = − = 0,01S,
R1 R 2 R1

aceleaşi rezultate ca la figura 2.42, obţinute mai simplu.

2.16 Aplicaţii

Aplicaţia 1
Se reia circuitul din figura 2.20, căruia i s-a găsit în figura 2.35
schema echivalentă Thévenin între nodurile N 3 − N 2 , prin rezolvarea a
două circuite (în gol, respectiv pasivizat).
64 Teoria circuitelor electrice

Se aplică în latura N 3 − N 2
un curent – test IT , sub tensiunea
U T (fig. 2.45). Din relaţiile:

( N 2 ) I 2T = IT + Ig ;

(B1 ) U T + R 1I 2T = E

rezultă:

U T = E − R 1I g − R 1I T , Fig. 2.45

care, prin identificare cu coeficienţii din relaţia (2.43), dă întreaga schemă


echivalentă Thévenin, cu:

U AB0 = E − R 1I g = 5V; R ABp = R 1 = 1Ω.

Aplicaţia 2
Se cere valoarea rezistenţei R, astfel ca puterea disipată în aceasta să
fie maximă (fig. 2.46a).
Se dau: R 1 = R 3 = 1Ω; R 2 = R 4 = 3Ω; R 5 = 4Ω; E = 24V; Ig = 16A.

Fig. 2.46
Cap. 2 Circuite de curent continuu 65

Se corelează două teoreme: teorema generatorului echivalent de


tensiune stabileşte schema echivalentă a circuitului la bornele A–B, în
raport cu rezistenţa R (fig. 2.46d). Teorema transferului maxim de putere
stabileşte condiţia acestui transfer: R = R ABp .
Reţeaua pasivizată (fig. 2.46d) prezintă între bornele A–B rezistenţa
echivalentă R ABp = 1,5Ω , calculată pornind de la înserierea R 3 cu R 4 , etc.
In concluzie, R = 1,5Ω .

Puntea Wheatstone (fig. 2.47) este


mult utilizată, în special în măsurări electrice.
Echilibrul punţii ( I0 = 0 ) se stabileşte în
situaţia:

(B1 ) R 1I1 − R 2 I 2 = 0
(B 2 ) R 3 I1 − R 4 I 2 = 0,

deci condiţia de echilibru este:


R1 R 3
= . (2.44) Fig. 2.47
R2 R4

Puterea maximă transferată spre rezistorul R în circuitul din


figura 2.46a depinde de tensiunea Thévenin U AB0 , calculată în circuitul din
figura 2.46c. Puntea celor cinci rezistenţe, îndeplinind relaţia (2.44), este în
echilibru, deci I5 = 0. Curentul Ig se ramifică după relaţia (2.22), a
divizorului de curent:
R1 + R 3
I2 = I g = 4A.
R1 + R 3 + R 2 + R 4

Se poate calcula tensiunea:

U AB 0 = ∑ (R k I k − E k ) = −R 2 I 2 − (−E) = 12V.
A →B

Puterea maximă se transferă la R = R ABp = 1,5Ω şi este:

U 2AB0
Pmax = = 24 W.
4R
66 Teoria circuitelor electrice

Aplicaţia 3
Se cere curentul I1 în circuitul din figura 2.48a, ştiind că I 2 = 4A
(fig. 2.48b) şi I3 = 9A (fig. 2.48c).

Fig. 2.48
I2 I
Teoremele de liniaritate stabilesc curenţii , respectiv 3 , prin
2 2
rezistenţa R 1 în schemele din figura 2.49a şi b, la diminuarea t.e.m. ale
surselor la valoarea E.

Fig. 2.49
Teorema de reciprocitate trage concluzia că aceeaşi curenţi circulă
prin R 2 , respectiv R 3 , la amplasarea sursei ca în figura 2.49c. Soluţia
problemei este:
I 2 I3
I1 = + = 5A.
2 3
Teorema superpoziţiei
permite altă abordare a
problemei. Suprapunând cele trei
circuite din figura 2.49, curentul
în rezistenţa R 1 e suma algebrică
a celor trei curenţi (fig. 2.50a). Fig. 2.50

Teorema lui Vaschy. Aplicând în toate laturile care concură în


nodul N1 (fig. 2.50a) câte o sursă de t.e.m. E, cu sensul spre nod, circuitul
devine pasiv (fig. 2.50b). Potrivit teoremei lui Vaschy, curenţii în laturi nu
se schimbă:
I I
I1 − 2 − 3 = 0; I1 = 5A.
2 3
Capitolul 3

REGIM PERMANENT SINUSOIDAL AL


CIRCUITELOR LINIARE

3.1 Mărimi sinusoidale

3.1.1 Generarea tensiunilor electromotoare

Rotind o bobină cu suprafaţa


A şi N spire cu viteza unghiulară ω
într-un câmp magnetic omogen de
inducţie B , dacă unghiul iniţial între
vectorii A şi B este γ (fig. 3.1), fluxul
magnetic fascicular care străbate bobina
are expresia:

Φ f = B ⋅ A = BA cos(ωt + γ) Fig. 3.1

astfel că în bobină se induce tensiunea electromotoare:


dΦ f
e = −N = NBAω sin( ωt + γ ) = E m sin( ωt + γ ) .
dt
La acelaşi rezultat se ajunge dacă bobina este fixă şi se roteşte
câmpul magnetic, cum se procedează la generatorul sincron.

3.1.2 Mărimi periodice

Mărimile periodice sunt mărimi care îndeplinesc relaţia:


i( t + kT) = i( t ) , k ∈ Z ,
68 Teoria circuitelor electrice

unde inversul perioadei T[s] este frecvenţa:


1
f = , [Hz]. (3.1)
T
In instalaţiile energetice se utilizează frecvenţe joase, standardizate
la 50 Hz în Europa şi la 60 Hz în America.
Pulsaţia mărimii periodice are expresia:
ω = 2πf , [rad / s ]. (3.2)

Valoarea medie a mărimii periodice este media sa pe o perioadă:


t1 + T
1
I med =
T ∫ i(t)dt ≥ 0 sau < 0 . (3.3)
t1

Valoarea efectivă (eficace)


a unui curent periodic i(t) este
valoarea unui curent continuu I
care ar produce acelaşi efect
termic într-un rezistor de
rezistenţă R într-o perioadă:
t1 + T

∫ Ri ( t )dt = RI 2 T,
2

t1
Fig. 3.2

astfel că valoarea efectivă a unei mărimi periodice este media pătratică a sa


pe o perioadă:

1 t1 + T 2
T ∫ t1
I= i (t ) dt ≥ 0. (3.4)

Notându-se valoarea maximă (amplitudinea) mărimii cu Im, se


defineşte coeficientul de vârf al mărimii:
Im
kv = , (3.5)
I

aceasta stabilind dacă mărimea periodică este aplatizată (când k v < 2 )


sau ascuţită (când k v > 2 ).
Se mai defineşte factorul de formă:
Cap. 3 Regim permanent sinusoidal al circuitelor liniare 69

I
kf = . (3.6)
I med

Mărimea periodică a cărei valoare medie este I med = 0 se numeşte


alternativă, iar cea a cărei valoare instantanee i(t) îşi păstrează tot timpul
acelaşi semn se numeşte pulsatorie.

3.1.3 Mărimi sinusoidale

Mărimile sinusoidale sau armonice sunt mărimi periodice care au


valoarea instantanee de forma:

i = I m sin( ωt + γ ),

dată de amplitudinea Im şi faza ωt + γ . Faza iniţială a mărimii sinusoidale


este faza la t=0, deci valoarea γ .
Relaţia (3.3) conduce la I med = 0 , deci mărimile sinusoidale sunt
alternative. Este util calculul valorii medii a semiperioadei (semialternanţei)
unde mărimea este pozitivă:
γ T
− +
ω 2
2 2
I
med
T =
T ∫γ Im sin( ωt + γ)dt = π ⋅ Im .
2 −
ω

Valoarea efectivă rezultată din relaţia (3.4):


Im
I= , (3.7)
2
astfel că expresia uzuală a mărimii sinusoidale va fi:

i = 2 I sin( ωt + γ ). (3.8)

Coeficientul de vârf al mărimii sinusoidale are, potrivit relaţiei (3.5),


valoarea k v = 2 .
Factorul de formă definit cu relaţia (3.6) tinde spre infinit, dar pentru
semialternanţa pozitivă rezultă:

I Im 2
k = = = 1,11.
2I m π
T
f
2
I T
med
2
70 Teoria circuitelor electrice

Mărimea sinusoidală dată prin relaţia (3.8) se anulează în sens


crescător la ωt = − γ . Faza iniţială a mărimii sinusoidale, dată fiind
periodicitatea mărimii, se poate exprima printr-o valoare γ ∈ (− π, π] .

In cazul mai multor mărimi


sinusoidale i1 , i 2 , i 3 care au
aceeaşi pulsaţie (fig. 3.3) şi fazele
iniţiale γ1 , γ 2 , γ 3 , se numeşte
defazaj între două mărimi unghiul
minim între trecerile prin zero în
sens crescător ale celor două
mărimi. Astfel definit, defazajul
este diferenţa fazelor sau diferenţa
fazelor iniţiale ale celor două mărimi: Fig. 3.3

ϕ 21 = −ϕ12 = (ωt + γ 2 ) − (ωt + γ1 ) = γ 2 − γ1 ,

şi ia valorile ϕ ∈ (− π, π] .
Mărimea i 2 este înaintea mărimii i1 dacă ϕ 21 = γ 2 − γ1 > 0 , i 3 este
în urma mărimii i1 când ϕ31 = γ 3 − γ1 < 0 . Două mărimi sunt în fază dacă
π
ϕ = 0 , în opoziţie de fază când ϕ = π , iar în cuadratură dacă ϕ = ± .
2

3.1.4 Reprezentări simbolice ale mărimilor sinusoidale

Efectuarea unor operaţii (adunare, derivare, etc.) direct asupra


mărimilor sinusoidale fiind laborioasă, se apelează la simboluri aflate în
corespondenţă biunivocă cu mărimea sinusoidală.
Reprezentarea algebrică sau în complex pune în corespondenţă
mărimea sinusoidală cu un număr complex având modulul egal cu
amplitudinea mărimii, iar argumentul egal cu faza acesteia:

i = 2I sin( ωt + γ) ↔ i = 2 I e j( ωt + γ ) , (3.9)

unde unitatea imaginară s-a notat cu j = − 1 .


Curent, mărimile care intervin într-o reţea (curenţi, tensiuni) au
aceeaşi pulsaţie ω. Se recurge la o reprezentare simplificată în care se
suprimă ωt , precum şi factorul 2 care apare şi el la toate mărimile
reprezentate. Astfel, mărimea sinusoidală se reprezintă în complex
simplificat prin I :
Cap. 3 Regim permanent sinusoidal al circuitelor liniare 71

i = 2I sin( ωt + γ ) ↔ I = I e jγ . (3.10)

Reprezentarea geometrică sau fazorială stabileşte corespondenţa


biunivocă între mărimea sinusoidală şi un vector rotitor (fazor) care are
modulul egal cu amplitudinea mărimii, iar argumentul egal cu faza sa.
Practic, fazorul este vectorul de poziţie al imaginii în planul complex
i, astfel că diagrama fazorială se suprapune cu planul complex din figura
3.4a.

Fazorul rotindu-se cu viteza unghiulară ω, putem surprinde în


diagrama fazorială momentul t=0,
cănd faza este fază iniţială.
Reducând şi modulul fazorului
rotitor de 2 ori, deci la valoarea
efectivă I a mărimii sinusoidale, se
ajunge la fazorul fix. Astfel, am
imaginat o origine de fază care se
roteşte cu viteza unghiulară ω în
sens orar.
Fig. 3.4

Practic, reprezentarea geometrică simplificată (fazorul fix) este


vectorul de poziţie al imaginii I din planul complex simplificat, astfel că
diagrama fazorială se suprapune cu planul complex din figura 3.4b.
Valoarea instantanee a mărimii sinusoidale reprezentate este partea
imaginară a simbolului complex:

i = Im{i} = Im{ 2 e jωt I} , (3.11)

Iar valoarea efectivă a mărimii se calculează cu relaţia:

I = Re 2 {I} + Im2 {I} . (3.12)

3.1.5 Operaţii cu mărimi sinusoidale reprezentate simbolic

Reprezentarea simbolică a mărimilor sinusoidale beneficiază, alături


de proprietatea de unicitate (relaţie biunivocă între mărime şi imaginea sa)
şi de relaţia de liniaritate:

i = λ 1i1 + λ 2 i 2 ↔ i = λ 1 i1 + λ 2 i 2 ;
(3.13)
i = λ 1i1 + λ 2 i 2 ↔ I = λ 1 I1 + λ 2 I 2 .
72 Teoria circuitelor electrice

Demonstrarea relaţiei de liniaritate include două etape: adunarea şi


multiplicarea cu un scalar.
Adunarea. La efectuarea sumei i = i1 + i 2 , identitate valabilă în
orice moment t:

2 I sin( ωt + γ ) ≡ 2I1 sin( ωt + γ1 ) + 2I 2 sin( ωt + γ 2 ),

se ajunge la sistemul:

I1 cos γ1 + I 2 cos γ 2 = I cos γ


 (3.14)
I1 sin γ1 + I 2 sin γ 2 = I sin γ ,
care permite a se demonstra că:

I = Ie jγ = I cos γ + jI sin γ = I1 cos γ1 + I 2 cos γ 2 +


+ j(I1 sin γ1 + I 2 sin γ 2 ) = I1 + I 2 .

Astfel: i = i1 + i 2 ↔ I = I1 + I 2 , iar geometric, fazorul este suma


vectorială, cu regula paralelogramului (fig. 3.5a), a fazorilor termeni. Intr-
adevăr, proiecţiile fazorilor pe abscisă şi ordonată respectă sistemul (3.14).

Fig. 3.5

Multiplicarea cu un scalar λ conduce în complex simplificat la


corespondenţa biunivocă:

λi = 2λI sin( ωt + γ ) ↔ λIe jγ = λ I,


astfel că fazorul λI este coliniar cu I, dar valoarea efectiva s-a multiplicat de
λ ori, ca în figura 3.5b.
Observaţie. Multiplicarea reprezentării I cu un număr complex Z = Ze jϕ
conduce la:
Z I = Ze jϕ Ie jγ = Z I e j( ϕ+ γ ) ,
Cap. 3 Regim permanent sinusoidal al circuitelor liniare 73

deci fazorul produs are modulul multiplicat cu Z


şi este rotit în sens trigonometric cu unghiul ϕ
(fig. 3.6).

Derivarea mărimii sinusoidale conduce la:


Fig. 3.6
 π
di  π j γ + 
= 2ωI cos(ωt + γ) = 2ωI sin  ωt + γ +  ↔ ωI e  2  = jωI , (3.15)
dt  2

astfel că simbolul complex al derivatei se obţine prin înmulţire cu jω, iar


fazorul are modulul înmulţit cu ω, intervenind şi o rotire înainte
(trigonometric) cu π 2 (fig. 3.5b).
Integrarea, fiind operaţia inversă derivatei:
t I I  π
∫0 idt = − 2
ω
cos(ωt + γ) = 2 sin  ωt + γ − 
ω  2

 π (3.16)
I j γ − 2  I I
↔ e = = −j ,
ω jω ω

simbolul complex al său se obţine prin împărţire cu jω. Fazorul


corespunzător integrării are modulul împărţit cu ω, intervenind şi o rotire în
urmă (în sens orar) cu π 2 , ca în figura 3.5b.

3.2 Caracterizarea dipolilor pasivi

Circuitele electrice se pot separa, de obicei, în două părţi distincte:


dipolul activ DA (sursă) şi dipolul pasiv DP (receptor), ca în figura 3.7a.
Impedanţa liniei este inclusă în impedanţa dipolului pasiv.

Fig. 3.7
74 Teoria circuitelor electrice

3.2.1 Obiectul caracterizării dipolului pasiv

La aplicarea tensiunii sinusoidale:

u = 2 U sin( ωt + γ u ) ↔ U = U e jγ u (3.17)

asupra unui dipol liniar pasiv (fig. 3.7b), curentul absorbit de dipol va fi şi
el sinusoidal cu aceeaşi pulsaţie ω.
Se pune problema curentului absorbit de dipol:

i = 2 I sin( ωt + γ i ) ↔ I = I e jγ i . (3.18)

Fiind de calculat două necunoscute reale (I şi γ i ) sau una complexă


(I), comportarea dipolului pasiv poate fi caracterizată prin două mărimi
reale sau o mărime complexă.

3.2.2 Impedanţa complexă

Impedanţa Z şi defazajul ϕ sunt, prin definiţie:

 U
Z = I ≥ 0 , [Ω]
 (3.19)
ϕ = γ u − γ i ∈  − π , π  , [rad] ,
 2 2 

de unde curentul are expresia:

U
i= 2 sin( ωt + γ u − ϕ). (3.20)
Z
Deşi defazajul între două mărimi sinusoidale poate lua în general
valori în intervalul (− π, π] , dipolul pasiv poate decala curentul faţă de
tensiunea aplicată numai în intervalul (− π 2 , π 2] .
Se afirmă că dipolul are caracter inductiv când ϕ > 0 , rezonant
dacă ϕ = 0 şi caracter capacitiv atunci când ϕ < 0 .
Rezistenţa R şi reactanţa X sunt definite prin expresiile:

R = Z cos ϕ ≥ 0, [Ω ];
 (3.21)
X = Z sin ϕ ≥ 0 sau < 0, [Ω],

de unde:
Cap. 3 Regim permanent sinusoidal al circuitelor liniare 75

Z = R 2 + X 2 ;

 X (3.22)
ϕ = arctg ,
 R
astfel că expresia curentului devine:
U X
i= 2 sin( ωt + γ u − arctg ). (3.23)
R +X
2 2 R

Semnul reactanţei este acelaşi cu al defazajului ϕ, astfel că X>0 la


circuite inductive, X=0 la rezonanţă şi X<0 în cazul circuitelor cu caracter
capacitiv.
Impedanţa complexă Z permite stabilirea unei expresii în complex
pentru legea lui Ohm:

u 2 e jωt U U U e jγ u U j( γ u − γi )
Z= = jωt
= = jγ i
= e = Z e jϕ ;
i 2e I I Ie I (3.24)
Z = Z cos ϕ + jZ sin ϕ = R + jX ,

astfel încât, cunoscând impedanţa complexă a dipolului pasiv, curentul


absorbit are simbolul complex simplificat:
U
I= . (3.25)
Z
Rezultă că, în diagrama fazorială (fig. 3.8a), curentul este în urma
tensiunii cu unghiul ϕ, dar în cazul circuitelor capacitive, când defazajul
ϕ<0, fazorul curentului este înaintea tensiunii.
Defazajul ϕ este deci un unghi orientat, măsurându-se întotdeauna
de la fazorul I spre U şi este pozitiv în sensul trigonometric.

Fig. 3.8
76 Teoria circuitelor electrice

Impedanţa complexă are în planul complex din figura 3.8b o


imagine cu partea reală rezistenţa şi partea imaginară reactanţa. Cum
ϕ ∈ [− π 2, π 2] şi R ≥ 0 , practic planul complex al impedanţei se reduce la
semiplanul drept.

3.2.3 Admitanţa complexă

Admitanţa Y şi defazajul ϕ au, prin definiţie, expresiile:

 I 1
Y = U = Z ≥ 0, [S]
 (3.26)
ϕ = γ u − γ i ∈ − π , π  , [rad]
  2 2 

unitatea de măsură a admitanţei numindu-se Siemens. Astfel:

i = 2 UY sin( ωt + γ u − ϕ). (3.27)

Conductanţa G şi susceptanţa B sunt:

G = Y cos ϕ ≥ 0 , [S];
 (3.28)
B = Y sin ϕ ≥ 0 sau < 0, [S] ,
de unde:
Y = G 2 + B 2 ;

 B (3.29)
ϕ = arctg ,
 G
astfel că expresia curentului devine:

 B
i = 2 U G 2 + B 2 sin  ωt + γ u − arctg . (3.30)
 G

1
In general, G ≠ , egalitatea survine numai în cazul ϕ=0, al
R
circuitelor rezonante sau la circuite pur rezistive.
1
Analog, de obicei B ≠ , egalitatea intervenind numai când
X
ϕ = ± π 2 , când circuitele se numesc pur reactive (pur inductive dacă
ϕ = π 2 sau pur capacitive dacă ϕ = − π 2 ).
Cap. 3 Regim permanent sinusoidal al circuitelor liniare 77

Admitanţa complexă Y:
I 1 1
Y= = = jϕ
= Ye − jϕ = Y cos ϕ − jY sin ϕ = G − jB (3.31)
U Z Ze
are în planul complex (fig. 3.8c) partea reală G şi partea imaginară (-B) şi
permite stabilirea simbolului complex al curentului:
I = U Y. (3.32)
Se atrage atenţia că în semiplanul complex al admitanţei, spre
deosebire de semiplanul impedanţei complexe, comportarea inductivă e
caracterizată de valori ale admitanţei complexe în cadranul IV (ϕ>0, B>0),
iar dipolul cu caracter capacitiv are admitanţa complexă în cadranul I, căci
ϕ < 0 si B < 0 .

3.2.4. Dipolul activ în regim sinusoidal

Fig. 3.9
Analog surselor de curent continuu, dipolul activ din figura 3.9a are
două scheme echivalente: un generator ideal cu tensiunea electromotoare E
în serie cu impedanţa internă Zi (fig. 3.9b), respectiv generator ideal de
curent I g în paralel cu admitanţa internă Y i .
Asupra acestor scheme echivalente se va reveni la capitolul 4, când
se vor trata teoremele generatoarelor echivalente în regim sinusoidal.

3.3 Puteri în regim sinusoidal

3.3.1 Puterea instantanee

Dipolul pasiv din figura 3.7 este alimentat cu tensiunea:


u = 2 U sin( ωt + γ u )

şi absoarbe curentul:

i = 2 I sin( ωt + γ i ) .
78 Teoria circuitelor electrice

Puterea instantanee primită la borne de către dipol este:


p = u i = 2 U I sin( ωt + γ u ) sin( ωt + γ i ) =
(3.33)
= U I [cos(γ u − γ i ) − cos(2ωt + γ u + γ i )],

mărime variabilă în timp, cu frecvenţa dublă faţă de frecvenţa tensiunii de


alimentare şi a curentului absorbit.

In graficul din figura


3.10 se observă că, deşi
dipolul este pasiv, puterea
instantanee poate fi uneori
negativă (deci cedată la
borne). Fizic, fenomenul se
explică prin restituirea către
reţea a unei fracţiuni din
energia acumulată în câmpul
magnetic al bobinelor sau în
câmpul electric al condensa-
toarelor.
Fig.3.10

3.3.2 Puterea activă

Se defineşte ca putere medie primită de dipol într-o perioadă,


cunoscând că γ u − γ i = ϕ :

1 t1 +T
T ∫t1
P= pdt = U I cos ϕ =
(3.34)
= Z I cos ϕ = R I = YU cos ϕ = GU ≥ 0, [ W ].
2 2 2 2

3.3.3 Puterea reactivă

Expresia puterii instantanee, dată de relaţia (3.33), se mai poate scrie


sub forma:

p = U I cos ϕ [1 − cos 2(ωt + γ i )] + U I sin ϕ sin 2(ωt + γ i ) = p R + p X .

Primul termen al sumei este puterea de pulsaţie:

p R = U I cos ϕ [1 − cos 2(ωt + γ i )]

şi are ca valoare medie puterea activă P = U I cos ϕ .


Cap. 3 Regim permanent sinusoidal al circuitelor liniare 79

Al doilea termen este puterea oscilantă:

p X = U I sin ϕ sin 2(ω t + γ i )

şi are valoarea medie nulă pe o perioadă, deci practic este primită la borne şi
restituită integral în aceeaşi perioadă. Vehicularea sa nu conduce la
reţinerea unei puteri utile de către dipol, dar poate cauza efecte nedorite, în
primul rând mărirea pierderilor prin efect Joule-Lenz în conductoarele
destinate transportului energiei.
Puterea reactivă caracterizează cantitativ fenomenul de mai sus şi se
defineşte ca amplitudine a puterii oscilante:

Q = U I sin ϕ = S2 − P 2 =
(3.35)
= Z I 2 sin ϕ = X I 2 = YU 2 sin ϕ = BU 2 ≥ 0 sau < 0, [VAR ].

Consumatorii cu caracter inductiv, care constituie majoritatea


consumatorilor din instalaţiile industriale, au ϕ > 0 , X > 0 , B > 0 şi deci
consumă putere reactivă, căci rezultă Q > 0 .
Receptoarele capacitive, deşi sunt pasive, furnizează putere reactivă
reţelei la borne, căci Q < 0 .

3.3.4 Puterea aparentă

La aparatele electrice, transformatoare şi generatoare, tensiunea U


este limitată de grosimea şi rigiditatea dielectrică a izolaţiei, iar curentul I
are valoarea maximă stabilită pe considerente termice. In aceste condiţii,
valoarea maximă a puterii active, pentru cos ϕ = 1 , se numeşte putere
aparentă:

S = U I = Z I 2 = Y U 2 ≥ 0, [VA]. (3.36)

Factorul de putere indică gradul de utilizare a puterii aparente şi în


regim sinusoidal are valoarea:
P
kp = = cos ϕ , [− ]. (3.37)
S
Puterea nominală a generatoarelor şi transformatoarelor se înscrie pe
plăcuţa acestora întotdeauna ca putere aparentă şi se exprimă în volt-amperi,
căci puterea activă debitată va depinde de factorul de putere al receptorului.
80 Teoria circuitelor electrice

3.3.5 Puterea complexă


Puterea instantanee nefiind sinusoidală, nu i se poate ataşa, după
convenţiile prezentate, un simbol complex.
Se defineşte puterea complexă:
1 * 1
S= ui = 2 e jωt U 2 e − jωt I* = U I* = Ue jγ u I e − jγ i =
2 2
j( γ u −γ i )
= UIe = S e jϕ = S cos ϕ + jS sin ϕ = P + jQ ,

care ocupă în planul complex din figura 3.11


semiplanul drept, căci la un dipol pasiv P ≥ 0 .
Puterea complexă include deci puterea
activă ca parte reală şi puterea reactivă ca parte
imaginară. Se mai stabilesc şi alte relaţii
importante:

Fig. 3.11
jγ i − jγ i
S = UI = ZII = ZIe Ie = Z I = (R + jX )I =
* * 2 2

= U Y * U* = Y* U e jγ u U e − jγ u = Y* U 2 = (G + jB) U 2 .
In concluzie, se reţin principalele expresii ale puterii complexe:

S = U I* = S e jϕ = P + jQ = Z I 2 = Y * U 2 . (3.38)

3.4 Elemente pasive ideale în regim sinusoidal

3.4.1 Rezistorul ideal

Legea lui Ohm u + e = Ri are, în cazul


rezistorului ideal, tensiunea electromotoare
e = 0 , astfel că trecerea în complex conduce
la:
u = Ri ↔ U = R I , (3.39) Fig. 3.12

astfel că, la un rezistor ideal (fig. 3.12a), curentul absorbit este în fază cu
tensiunea de alimentare (fig. 3.12b).
Impedanţa complexă:
U
Z= = R, (3.40)
I
Cap. 3 Regim permanent sinusoidal al circuitelor liniare 81

X
având în general expresia Z = R + jX , rezultă că X = 0 iar ϕ = arctg = 0.
R
Admitanţa complexă:
1 1 1
Y= = = G − jB ; G = ; B = 0.
Z R R
Puterea complexă:
U2
S = P + jQ = Z I 2 = R I 2 = Y * U 2 =
R
conduce, prin identificare, la expresiile puterilor activă şi reactivă absorbite
de rezistorul ideal:

P = R I 2 = G U 2 ; Q = 0. (3.41)
Rezistorul ideal consumă putere activă şi o transformă, prin efect
electrocaloric, în căldură. Nu schimbă putere reactivă la borne.

3.4.2 Bobina ideală

Bobina ideală are rezistenţa


R = 0 , iar tensiunea electromotoare
autoindusă prin transformare, la o bobină
di
rigidă, este e = − L .
dt
In acest mod, legea lui Ohm
u + e = Ri ia o formă particulară care se
va trece în complex: Fig. 3.13

di
u=L ↔ U = jωL I , (3.42)
dt
căci operaţiei de derivare îi corespunde în complex înmulţirea cu jω.
Astfel, la bobina ideală (fig. 3.13a) curentul absorbit este în urma
tensiunii de alimentare cu π 2 (fig. 3.13b). Impedanţa complexă:
U
Z= = jωL , (3.43)
I
conduce, prin identificare cu expresia generală Z = R + jX , la concluziile:
π
R = 0 ; X = ωL ; ϕ = .
2
82 Teoria circuitelor electrice

Bobina ideală prezintă o reactanţă diferită curenţilor de frecvenţe


diferite, opunându-se în măsură mai mare trecerii curenţilor de frecvenţă
mai mare. In curent continuu ( ω = 0 ) bobina ideală reprezintă un
scurtcircuit ( Z = 0 ), având rol numai în regim tranzitoriu.
Admitanţa complexă:
1 1 1 1
Y= = = −j = G − jB ; G = 0 ; B = .
Z jωL ωL ωL
Puterea complexă:
U2
S = P + jQ = Z I 2 = jωL I 2 = Y * U 2 = j
ωL
conduce, prin identificare, la expresiile puterilor activă şi reactivă:
U2
P = 0 ; Q = ωL I =2
. (3.44)
ωL
Bobina ideală absoarbe putere reactivă la borne.

3.4.3 Condensatorul ideal

Sarcina electrică de pe armăturile condensatorului este q = Cu ,


astfel încât, considerându-se armăturile fixe şi capacitatea C constantă,
curentul absorbit de condensator ia o formă care se poate transfera în
complex:
dq du
i= =C ↔ I = jωC U. (3.45)
dt dt
Expresia obţinută semnifică faptul că, la condensatorul ideal
(fig.3.14a), curentul absorbit în regim sinusoidal este defazat înaintea
tensiunii de alimentare cu π 2 (fig. 3.14b).
Impedanţa complexă:
U 1 1
Z= = = −j , (3.46)
I jω C ωC

iar, identificând cu expresia generală Z = R + jX , se stabilesc relaţiile:

1 π
R = 0; X = − ; ϕ=− .
ωC 2
Cap. 3 Regim permanent sinusoidal al circuitelor liniare 83

Condensatorul ideal prezintă o


reactanţă diferită la trecerea curenţilor de
frecvenţe diferite, opunându-se în măsură mai
mică trecerii curenţilor de frecvenţă mai mare.
In curent continuu (ω=0) condensatorul ideal
prezintă o întrerupere a circuitului ( Z → ∞ ),
intervenind numai în regim tranzitoriu.
Admitanţa complexă: Fig. 3.14

1
Y= = jωC = G − jB ; G = 0 ; B = −ωC.
Z
Puterea complexă:
I2
S = P + jQ = Z I 2 = − j = Y U 2 = − jωCU 2
*
ωC
permite exprimarea puterilor activă şi reactivă:
I2
P = 0; Q = − = −ωCU 2 . (3.47)
ωC
Condensatorul ideal debitează putere reactivă. Acest fapt face ca el
să fie introdus în reţelele electrice pentru compensarea puterii reactive şi
îmbunătăţirea, pe această cale, a factorului de putere.
Se prezintă un tabel recapitulativ cu principalele mărimi
caracteristice ale elementelor de circuit pasive ideale, în regim sinusoidal.
parametrul Z R X Y G B
1 1
R R 0 0
R R
1 1
jωL 0 ωL 0
jω L ωL
1 1
0 − jωC 0 -ωC
jω C ωC
parametrul ϕ P Q
2
U
0 RI 2 = 0
R
π U2
0 ωLI 2 =
2 ωL
π I2
− 0 − = −ωCU 2
2 ωC
84 Teoria circuitelor electrice

3.5 Ecuaţiile circuitelor electrice liniare sub formă complexă

3.5.1 Legea lui Ohm. Teorema lui Joubert

In latura j a unei reţele (fig. 3.15) pot fi conectate în serie (căci în


paralel ar fi mai multe laturi), un generator ideal de tensiune electromotoare
sinusoidală e gj , rezistorul cu rezistenţa R j , bobina de inductivitate proprie
L jj , cuplată magnetic cu bobine din alte laturi ale circuitului prin fluxul
magnetic total Ψjext , şi condensatorul cu capacitatea C j .
Tensiunea la borne u j s-a asociat curentului i j , presupunând latura
receptoare.
Tensiunea
electromotoare în lungul
conturului închis Γ se compune
din t.e.m. a sursei ideale şi t.e.m.
indusă (inducţie proprie şi
mutuală):

di j dΨjext
∫ E dl = e g j − L j j dt

dt
, Fig. 3.15
Γ

dar, pe de altă parte, conturul Γ fiind închis, tensiunea electromotoare este


egală cu suma căderilor de tensiune pe rezistor, condensator şi la borne:
t
1
∫ E dl = u Rj + u Cj − u j = R ji j + C j ∫ i jdt − u j .
Γ 0

Egalând cele două expresii, se obţine:


dΨj ext di j1
t

dt C j ∫0
eg j − + u j = R ji j + L j j + i jdt ,
dt

sau, trecând în complex simplificat:


1
E g j − jωΨ jext + U j = R j I j + jωL j j I j − j I j. (3.48)
ωC j

Suma t.e.m. a generatorului cu t.e.m. de inducţie mutuală e t.e.m.


rezultantă a laturii:
E j = E g j − jωΨ j ext , (3.49)
Cap. 3 Regim permanent sinusoidal al circuitelor liniare 85

iar impedanţa complexă a laturii se notează:

 1 
Z j = Z j j = R j + j  ωL j j − , (3.50)
 ω C 
 j 
astfel că se obţine teorema lui Joubert sub o primă formă:

Ej + Uj = Zj Ij . (3.51)

Dacă se exprimă fluxul magnetic exterior total prin relaţiile lui


Maxwell pentru inductivităţi, se obţine:
l l
Ψjext = ∑ L j k i k ; Ψ j ext = ∑ L j k I k ,
k =1 k =1
k≠ j k≠ j

unde L jk este inductivitatea mutuală a bobinelor din laturile j şi k din cele


l laturi ale reţelei, iar i k este curentul din latura k.
Se notează cu Z jk impedanţa complexă de cuplaj:

Z jk = jωL j k (3.52)

şi astfel, relaţia (3.48) devine:


l
E g j + U j = Z j j I j + ∑ Z jk Ik ,
k =1
k≠ j

care echivalează cu a doua formă a teoremei lui Joubert:


l
E g j + U j = ∑ Z jk I k . (3.53)
k =1

In cazul particular când latura j nu este cuplată magnetic cu alte


laturi ale circuitului, ambele forme ale teoremei lui Joubert, date prin
relaţiile (3.51) şi (3.53), conduc la expresia:

Eg j + U j = Z j I j . (3.54)

Se aminteşte în încheiere că semnul inductivităţii L j k se schimbă


dacă se schimbă sensul unuia din curenţii I j sau I k în raport cu borna
polarizată.
86 Teoria circuitelor electrice

Sensul t.e.m. E g j a generatorului se schimbă dacă sensul său se


opune sensului de referinţă al curentului I j , numindu-se în acest caz
tensiune contraelectromotoare. Se precizează că în relaţiile de mai sus s-a
presupus că t.e.m. induse apar numai prin transformare, nu şi prin mişcare,
deci inductivităţile L jk s-au considerat constante.

3.5.2 Teoremele lui Kirchhoff

Prima teoremă se referă la noduri şi s-a tratat în paragraful 1.9. In


regim sinusoidal, relaţia (1.34) este trecută în reprezentarea complexă şi
devine (fig. 3.16a):

∑ Ik = 0, (3.55)
k∈N

Fig. 3.16
semnul de referinţă (pozitiv) fiind atribuit curenţilor care ies din nod:

I1 − I 2 + ... + Ik − ... − I n = 0.

Relaţia (3.55) nu rămâne valabilă, în general, asupra valorilor


efective:

∑ Ik ≠ 0.
k∈ N

A doua teoremă se referă la bucle de circuit (fig.3.16b), iar în regim


sinusoidal, relaţia (1.35) se trece în complex:

∑ Uk = 0 (în general ∑ Uk ≠ 0 ). (3.56)


k∈B k∈B
Cap. 3 Regim permanent sinusoidal al circuitelor liniare 87

Forma (3.51) a legii lui Ohm conduce la expresia:

∑ Zk Ik = ∑ E k , (3.57)
k∈B k∈B

sensul de referinţă (pozitiv) pentru I k şi E k fiind sensul, arbitrar ales, de


parcurgere a buclei.
Forma (3.53) a legii lui Ohm pune în evidenţă t.e.m. ale
generatoarelor şi ţine seama de eventuale cuplaje inductive ale laturilor
buclei cu alte alturi ale circuitelor, relaţia (3.56) devenind:
l

∑∑ Z kj I j = ∑ E gk . (3.58)
k∈B j=1 k∈B

In absenţa oricăror cuplaje inductive în reţea, relaţiile (3.57) şi(3.58)


conduc la forma simplă:

∑ Z k Ik = ∑ E gk . (3.59)
k∈B k∈B

Tensiunea între două noduri. Similar relaţiei (2.11) stabilite pentru


curent continuu, în regim sinusoidal formele (3.51) şi (3.53) ale teoremei lui
Joubert dau:
 l 
U AB = ∑ k ∑ k k k ∑  ∑ kj j gk .
U = (Z I − E ) =  Z I − E (3.60)
A→ B A →B A →B  j=1 

3.5.3 Teorema conservării puterilor

Se consideră o reţea izolată de exterior, subreţelele sale conexe


putând fi cuplate magnetic între ele. Se prezintă, în figura 3.17, una din
laturile reţelei, latura k, cuplată magnetic cu latura j.

Fig. 3.17

Prima teoremă a lui Kirchhoff, aplicată nodului N k , rămâne valabilă


şi în urma conjugării (schimbării semnului părţii imaginare), după care se
înmulţeşte cu potenţialul complex V k al aceluiaşi nod:
88 Teoria circuitelor electrice

∑ I j = 0; ∑ I*j = 0; Vk ∑ I*j = 0.
j∈N k j∈N k j∈N k

Se însumează relaţiile de această formă, scrise pentru cele n noduri


ale reţelei:
n

∑ V k ∑ I*j = 0.
k =1 j∈N k

Deoarece fiecare curent iese dintr-un nod şi intră în altul, un curent


apare în relaţia precedentă de două ori, o dată cu plus şi o dată cu minus,
astfel că relaţia e echivalentă cu:
l

∑ (V k − V k +1 )I*k = 0,
k =1

unde l e numărul laturilor reţelei.


Diferenţa potenţialelor complexe fiind tensiunea complexă la
bornele laturii, rezultă teorema conservării puterilor complexe:
l l

∑ U k I*k = ∑ Sk = 0. (3.61)
k =1 k =1

Suma complexă nulă presupune că sunt nule partea reală şi partea


imaginară:
l l
Sk = Pk + jQ k ; ∑ Pk = 0 ; ∑ Q k = 0 . (3.62)
k =1 k =1

Suma algebrică a puterilor active şi reactive schimbate de laturile


unei reţele izolate e nulă. Potrivit convenţiilor stabilite, puterea e pozitivă
când este primită la borne.
Se înlocuieşte tensiunea U k în relaţia (3.61) cu expresia sa dată de
relaţiile (3.52)–(3.53):
 
l
  l

∑  R k + jωL kk − j ωC k I k + ∑ jωL kj I j − E gk  I*k = 0 ;
1
k =1   j=1 
 j≠ k 
l l
  2 l l

∑ = ∑  R k + jωL kk − j  I k + j∑∑ ωL kj I j I*k .


1
E gk I*k (3.63)
k =1 k =1  ωC k  k =1 j=1
j≠ k
Cap. 3 Regim permanent sinusoidal al circuitelor liniare 89

Primul termen e puterea complexă furnizată de generatoarele reţelei:


l

∑ E gk I*k = Sg = Pg + jQ g . (3.64)
k =1

Puterea totală disipată în rezistoarele reţelei este:


l

∑ R k I 2k = PR , (3.65)
k =1

iar puterea reactivă pe reactanţele proprii ale tuturor laturilor:


l
 1 
∑  ωL kk − ωC k I2k = Q′x . (3.66)
k =1

In ultimul termen al relaţiei 3.63 (suma dublă), fiecare inductivitate


mutuală L kj = L jk apare de două ori:

(
ωL kj I k I*j + ωL jk I j I*k = ωL kj I k e jγ k ⋅ I je
− jγ j
+ I je
jγ j
)
⋅ I k e − jγ k =
[ ( ) ( ) ( ) (
= ωL kj I k I j cos γ k − γ j + j sin γ k − γ j + cos γ j − γ k + j sin γ j − γ k . )]
Deoarece sin (γ k − γ j ) = − sin (γ j − γ k ) , în relaţia (3.63) se reduc la
zero doi termeni reali (suma are în faţă un j) cu modulul:
(
Ptr kj = ωL kjI k I j sin < I k , I j , ) (3.67)

care reprezintă puterea activă transmisă prin cuplaj inductiv între bobinele k
şi j. In bilanţul relaţiei (3.63), aceşti termeni apar cu plus şi minus,
anulându-se.
In schimb, cosinus e o funcţie pară, astfel că:
l l

∑ ∑ ωL kj I j I*k =∑ 2ωL kjIk I j cos < (Ik , I j ) = Q′x′ (3.68)


k =1 j=1 k< j
j≠ k

este puterea reactivă consumată pe reactanţele de cuplaj. Precizarea k < j se


face pentru că s-au comasat câte doi termeni, astfel că nu mai apare
termenul corespunzând k > j .
Relaţia (3.63) devine, cu notaţiile precizate:
Pg = PR ; Q g = Q′x + Q′x′ . (3.69)

Desigur, oricare din puterile reactive poate fi negativă.


90 Teoria circuitelor electrice

3.5.4 Teorema transferului maxim de putere


activă

Un generator cu t.e.m. E g şi impedanţa


Z g = R g + jX g transferă spre sarcina de impedanţă
Z = R + jX (fig. 3.18) puterea activă:
Fig. 3.18
E g2 R
P = RI 2 = R = E 2g
(R g + R ) + (X g + X )2
2 2
.
Zg + Z

Puterea activă transferată sarcinii este nulă în gol ( Z → ∞, I = 0 ) şi


în scurtcircuit ( Z = 0, U b = 0 ), fiind deci de aşteptat să aibă în anumite
condiţii valoarea maximă, când se va spune că sarcina este adaptată
generatorului.
Prin anularea derivatelor parţiale:

 ∂P
 = Eg
(
2 Rg + R
2
) (
+ X g + X 2 − 2R R g + R)= 0;
( )
 ∂R

[(
R g + R + Xg + X
2
) ( )]
2 2

 ∂P − 2R X g + X ( )
 ∂X = E g = 0,
2

 [(
R g + R + Xg + X
2
) ( 2 2
)]
rezultă condiţiile de adaptare a sarcinii la generator:

R = R g ; X = − X g ; Z = Z*g . (3.70)

La îndeplinirea acestor condiţii randamentul transferului de putere


activă este:

RI 2
η= = 0,5 ,
(
R g + R I2 )
valoare mult prea scăzută în electroenergetică, unde se lucrează cu
R g << R , departe de condiţia de adaptare, dar cu randamente superioare.
Condiţia de adaptare (3.70) se utilizează în electrocomunicaţii, unde
interesează în primul rând transferul maxim de putere activă, aspectul
energetic fiind secundar.
In circuite aflate în regim sinusoidal, îndeplinirea condiţiei de
adaptare se poate rezolva prin intercalarea unui transformator de adaptare
sau a unor cuadripoli.
Cap. 3 Regim permanent sinusoidal al circuitelor liniare 91

3.6 Teoreme de transfigurare

3.6.1 Laturi pasive în serie, fără cuplaje inductive

Fig. 3.19
Impedanţele complexe înseriate echivalează (fig. 3.19a) cu o singură
impedanţă echivalentă Ze :
n n n
I = I k ; U = ∑ U k = ∑ Z k I k = I∑ Z k ≡ I ⋅ Z e .
k =1 k =1 k =1

Ultima egalitate fiind indentitate, valabilă pentru orice I , rezultă:


n n
Z e = ∑ Z k ; R e + jX e = ∑ (R k + jX k ) ;
k =1 k =1
n n
Re = ∑ R k ; Xe = ∑ Xk . (3.70)
k =1 k =1

La înseriere, se adună rezistenţele, reactanţele (algebric),


impedanţele complexe, dar nu şi impedanţele, căci în general (fig. 3.19b):
n
Z e ≤ ∑ Zk .
k =1

Circuitul divizor de tensiune.


Din relaţia:
Uk U U Zk
I= = = n
; Uk = n
U
Z k Ze
∑ Zk ∑ Zk
k =1 k =1
Fig. 3.20
92 Teoria circuitelor electrice

se obţine pentru n = 2 (fig. 3.20a) tensiunea:


Z1 Y2
U1 = U= U, (3.71)
Z1 + Z 2 Y1 + Y 2

în regim sinosoidal fiind posibil ca U1 ≤ sau > U.


Divizorul nedisipativ din figura 3.20b dă însă întotdeauna U1 < U ,
căci:
jωC 2 C2
U1 = U= U.
jωC1 + jωC 2 C1 + C 2

3.6.2 Laturi pasive în paralel, fără cuplaje inductive

Fig. 3.21
Admitanţele complexe conectate în paralel echivalează (fig. 3.21a)
cu o singură admitanţă complexă Y e :
n n n
U = U k ; I = ∑ I k = ∑ Y k U k = U∑ Y k ≡ U ⋅ Y e .
k =1 k =1 k =1

Ultima egalitate e identitate, valabilă pentru orice U , astfel că:


n n
Y e = ∑ Y k ; G e + jB e = ∑ (G k + jB k );
k =1 k =1
n n
G e = ∑ G k ; Be = ∑ Bk . (3.72)
k =1 k =1
Cap. 3 Regim permanent sinusoidal al circuitelor liniare 93

In paralel se adună conductanţele, susceptanţele (algebric),


admitanţele complexe, dar nu şi admitanţele, căci în general (fig. 3.21b):
n
Ye ≤ ∑ Yk .
k =1

Circuitul divizor de curent se bazează pe relaţiile:


Ik I I Yk
U= = = n
; Ik = n
I,
Y k Ye
∑ Yk ∑ Yk
k =1 k =1

dar în regim sinusoidal e posibil ca I k ≤ sau > I . Fig. 3.22


Dacă n = 2 (fig. 3.22):
Y1 Z2
I1 = I= I. (3.73)
Y1 + Y 2 Z1 + Z 2

3.6.3 Transfigurări triunghi – stea ( ∆ − Y ) şi stea – triunghi ( Y − ∆ )

Fig. 3.23

Cu raţionamentul similar paragrafului 2.6.6, se obţin pentru


transfigurările din figura 3.23 relaţiile:

Z31 Z12 Y Y + Y 23 Y 31 + Y 31 Y12


Z1 = ; Y1 = 12 23 ;
Z12 + Z23 + Z31 Y 23
(3.74)
Z Z + Z 2 Z3 + Z3 Z1 Y1 Y 2
Z12 = 1 2 ; Y12 = .
Z3 Y1 + Y 2 + Y 3
94 Teoria circuitelor electrice

3.6.4 Bobine înseriate, cuplate inductiv


In conformitate cu convenţiile din figura 1.11, cuplajul bobinelor
poate fi adiţional (fig. 3.24a) sau diferenţial (fig. 3.24b). Bobinele,
considerate ca având fiecare rezistenţă şi inductivitate proprie (înseriate),
echivalează cu o singură bobină care ar avea rezistenţa echivalentă R e şi
inductivitatea Le (fig. 3.24c).

Fig. 3.24
Se aplică legea lui Ohm sub formă complexă (3.53):
U1 = Z11 I + Z12 I = (R 1 + jωL11 )I + jωM I ;

U 2 = Z 21 I + Z22 I = jωM I + (R 2 + jωL 22 )I ,
impedanţa echivalentă fiind:
U U1 + U 2
Ze = R e + jωL e = = = R 1 + R 2 + jω(L11 + 2M + L 22 ) ;
I I
R e = R 1 + R 2 ; L e = L11 + 2M + L 22 . (3.75)

Deşi M > sau < 0 , întotdeauna Le ≥ 0 datorită relaţiei (1.21):

Le ≥ L11 − 2 M + L 22 ≥ L11 − 2 L11L 22 + L 22 = ( L11 − L 22 )


2
≥ 0.
Măsurând inductivităţile echivalente pentru cuplajul adiţional
Le1 (M > 0) şi diferenţial Le 2 (M < 0) , rezultă prin calcul inductivitatea
mutuală a celor două bobine:
L e1 − L e 2
M= , [ H] . (3.76)
4
Cap. 3 Regim permanent sinusoidal al circuitelor liniare 95

3.6.5 Bobine cuplate inductiv, neconectate electric

Fig. 3.25
Schema din figura 3.25 sugerează funcţionarea unui transformator,
primarul fiind o latură receptoare, iar secundarul latură generatoare pe
impedanţa complexă de sarcină ZS .
Forma complexă a legii lui Ohm (3.53):

U1 = Z11 I1 + Z12 I 2 = (R 1 + jωL11 )I1 + jωM I 2 ;


 (3.77)
− U 2 = Z21 I1 + Z 22 I 2 = jωM I1 + (R 2 + jωL 22 )I 2 .
Scrierea sistemului (3.77) sub forma:

U1 = R 1 I1 + jω(L11 + M )I1 − jωM (I1 − I 2 ) ;



− U 2 = R 2 I 2 + jω(L 22 + M )I 2 + jωM (I1 − I 2 )
permite întocmirea schemei echivalente din figura 3.25b, cuadripolul în T,
caracterizat de acelaşi sistem de ecuaţii, legătura magnetică fiind înlocuită
cu legătură galvanică.
Puterile complexe schimbate de cele două laturi la borne sunt:

S1 = U1 I1* = (R 1 + jωL11 )I1 I1* + jωM I 2 I1* = P1 + jQ1 ;


S2 = U 2 I*2 = − jωM I1 I*2 − (R 2 + jωL 22 )I 2 I*2 = P2 + jQ 2 .
Notând simbolurile complexe ale celor doi curenţi:

I1 = I1e jγ 1 ; I 2 = I 2 e jγ 2 ,
se identifică puterile active schimbate de cele două bobine:
P1 = R 1I12 + ωM I1I 2 sin (γ1 − γ 2 );

ωM I1I 2 sin (γ1 − γ 2 ) = R 2 I 22 + P2 .

Din puterea P1 primită de primar se pierde în rezistenţa acestuia


R 1I12 , iar restul se transferă secundarului:

Ptr = ωM I1I 2 sin (γ1 − γ 2 ) , (3.78)


96 Teoria circuitelor electrice

π
putere maximă când γ1 − γ 2 = .
2
Din aceasta, în secundar se mai pierde R 2 I 22 , iar restul se transmite
impedanţei de sarcină:
P2 = P1 − R 1I12 − R 2 I 22 .
Puterea reactivă totală consumată de ansamblu este:

Q1 − Q 2 = ωL11I12 + ωL 22 I 22 + 2ωM I1I 2 cos(γ1 − γ 2 ) = Q′x + Q′x′ .


Se mai precizează că impedanţa complexă de intrare, măsurabilă la
bornele ”primarului transformatorului” este:
− jωM[ jω(L 22 + M ) + R 2 + ZS ]
= R 1 + jω(L11 + M ) +
U1
Zi = =
I1 − jωM + jω(L 22 + M ) + R 2 + ZS
(3.79)
ω2 M 2
= R 1 + jωL11 + ,
R 2 + jωL 22 + ZS

relaţie utilă la calculul unui transformator de adaptare a impedanţei ZS la


generator, în vederea transferului maxim de putere activă, potrivit
paragrafului 3.5.4.

3.6.6 Montajul Boucherot

Potrivit legii lui Ohm, curentul printr-o impedanţă depinde de


valoarea acesteia şi de tensiunea aplicată. Apar însă situaţii în practica
industrială când se doreşte ca un curent să fie independent de impedanţa de
sarcină.

Fig. 3.26

In schema din figura 3.26a, curentul prin impedanţa Z este:


Z2 Z2 U U Z2
I= I1 = ⋅ = .
Z2 + Z Z2 + Z Z + Z2 Z Z1 Z 2 + (Z1 + Z 2 )Z
Z2 + Z
1
Cap. 3 Regim permanent sinusoidal al circuitelor liniare 97

Este posibil ca I să fie independent de Z, dacă:

Z1 + Z 2 = R 1 + jX 1 + R 2 + jX 2 = 0 ,

ceea ce conduce la R 1 + R 2 = 0 (deci R 1 = R 2 = 0 ) şi X1 + X 2 = 0 .


Condiţia este realizabilă cu bobină şi condensator presupuse ideale,
1
dacă ωL = . Curentul ia valoarea:
ωC
U
I= = m jωC U ,
Z1

cu semnul minus în cazul schemei din figura 3.26b, respectiv plus în cazul
figurii 3.26c.

3.6.7 Linia monofazată scurtă în curent alternativ

In cazul alimentării unui receptor de curent alternativ, trebuie să se


asigure tensiunea U 2 la bornele impedanţei de sarcină Z = Ze jϕ2 .
In acest scop, la plecarea liniei (fig. 3.27a) trebuie să se asigure
tensiunea:

U1 = U 2 + (R L + jX L ) I ,

unde R L şi X L sunt rezistenţa, respectiv reactanţa liniei electrice. Relaţia


permite construirea diagramei fazoriale din figura 3.27b.

Fig. 3.27

Proiectând vârfurile componentelor căderii de tensiune pe abscisă,


din triunghiul dreptunghic 0cd rezultă:

U = (U + R I cos ϕ + X I sin ϕ )2 + (R I sin ϕ − X I cos ϕ )2 ;


 1 2 L 2 L 2 L 2 L 2
 X L I cos ϕ 2 − R L I sin ϕ 2
ϕ1 = ϕ 2 + arctg .
 U 2 + R L I cos ϕ 2 + X L I sin ϕ 2
98 Teoria circuitelor electrice

Căderea relativă de tensiune în transport este:


R L I cos ϕ 2 + X L I sin ϕ 2 R P +X Q
∆u = ⋅ 100 = L 2 2 L 2 ⋅ 100 , [%] ,(3.81)
U2 U2

unde P2 şi Q 2 sunt puterile activă, respectiv reactivă, cerute de sarcina


liniei. Practic, dimensionarea liniilor de joasă tensiune se face astfel încât
căderile de tensiune să nu depăşească 5% în regim normal şi 12% în regim
de pornire a motoarelor.
Se face observaţia că valoarea căderii
de tensiune poate fi negativă în cazul
receptoarelor cu caracter capacitiv ( ϕ 2 < 0 ),
conducând la supratensiuni U 2 > U1 (fig.
3.28), care pot atinge valori periculoase pentru
izolaţii. Fig. 3.28

3.7 Elemente reale de circuit în regim sinusoidal

3.7.1 Bobina reală

In practică nu se pot realiza bobine ideale care, potrivit paragrafului


3.4.2, să nu consume putere activă. Această putere activă acoperă:
a) pierderile prin efect Joule. Conductorul de bobinaj are în mod inevitabil
o rezistenţă pe care se transformă în flux de căldură puterea:

PR = RI 2 .

Fenomenul supraconductibilităţii este vizat pentru diminuarea


spectaculoasă a acestor pierderi;
b) pierderile prin histerezis în bobina din figura 3.29 sunt:
T T T
1 1 dΨ 1 dΦ
PH = ∫ ui dt = ∫ i dt = ∫ N i dt =
T0 T 0 dt T 0 dt
(3.82)
T
1 dB Hl Al
= ∫ NA
T C∫
dt = HdB = fV ∫ HdB ,
T0 dt N C

proporţionale cu frecvenţa, volumul miezului feromagnetic şi suprafaţa


ciclului de histerezis;
Cap. 3 Regim permanent sinusoidal al circuitelor liniare 99

Fig. 3.29
c) pierderi prin curenţi turbionari PT . Aceste pierderi se concretizează în
încălzirea miezului feromagnetic prin curenţii produşi de t.e.m. induse pe
contururi transversale închise prin miez. Diminuarea acestor pierderi se
asigură prin realizarea miezului din tole de tablă silicioasă dispuse
longitudinal faţă de flux.
Pierderile totale într-o bobină reală:
P = PR + PH + PT
fac ca defazajul introdus de aceasta să nu mai fie π 2 , ci:
π
ϕ= −α, (3.83)
2
unde α este unghiul de pierderi al bobinei reale.

Fig. 3.30
Bobina reală admite două scheme echivalente de tip R, L, una serie
(fig. 3.30a), având parametrii R S şi LS :
100 Teoria circuitelor electrice

U R = R S I = U sin α ; U L = ωLS I = U cos α ;


U sin α U cos α
RS = ; LS = (3.84)
I ωI
şi alta paralel (fig. 3.30b), cu parametrii R P şi L P :

U U
IR = = I sin α ; I L = = I cos α ;
RP ωL P
U U
RP = ; LP = . (3.85)
I sin α ωI cos α
Practic, pentru a determina parametrii unei bobine, se aplică o
tensiune U la pulsaţia ω, iar în urma măsurării curentului I şi a puterii:
P = UI cos ϕ = UI sin α

se determină unghiul de pierderi. Când nu se fac alte precizări, pentru


bobina reală se dau parametrii schemei echivalente serie.
Bobina parametrică are inductivitatea variabilă în timp, este liniară
şi necuplată magnetic. De exemplu, unele traductoare măsoară mici
deplasări prin mişcarea miezului unei bobine. In acest caz:
dΨ d (Li) di dL
u= = = L +i .
dt dt dt dt

3.7.2 Condensatorul real

In cazul condensatorului real, din cauza imperfecţiunii dielectricului


şi a polarizării sale ciclice, se constată o încălzire în funcţionare, fapt ce
demonstrează că are loc şi un consum de putere activă. Defazajul introdus
de un condensator real nu este − π 2 , ci:

π
ϕ=− +δ, (3.86)
2
unde unghiul de pierdere δ are în cazul condensatorului valori mai mici
decât în cazul bobinei reale, fiind de câteva grade.
Cap. 3 Regim permanent sinusoidal al circuitelor liniare 101

Fig. 3.31

Condensatorul real admite două scheme echivalente de tipul R, C,


una serie (fig. 3.31a), cu parametrii R S şi CS :

1
U R = R S I = U sin δ ; U C = = U cos δ ;
ωC S
U sin δ I
RS = ; CS = , (3.87)
I ωU cos δ
iar alta paralel, cu parametrii R P şi C P (fig. 3.31b):
U
IR = = I sin δ ; I C = ωC P U = I cos δ ;
RP
U I cos δ
RP = ; CP = . (3.88)
I sin δ ωU
Deoarece unghiul de pierderi δ este foarte mic, rezultă capacitatea
echivalentă CS ≅ C P , fie în serie cu o rezistenţă R S foarte mică, fie în
paralel cu o rezistenţă R P >> R S .
Practic, pentru a determina parametrii unui condensator, se aplică o
tensiune U la pulsaţia cunoscută ω, iar în urma măsurării curentului I şi a
puterii active:
IC
P = UI cos ϕ = U sin δ = U 2 ωC tgδ (3.89)
cos δ
se determină unghiul de pierderi.
La încălzirea dielectrică, utilizată pentru uscarea miezurilor în
turnătorii, uscarea produselor alimentare, lipirea materialelor plastice,
102 Teoria circuitelor electrice

mărirea tensiunii fiind limitată pentru a nu se străpunge dielectricul,


creşterea puterii se asigură, potrivit relaţiei (3.89), prin înaltă frecvenţă
(până la 200MHz).
Condensatorul parametric are capacitatea variabilă în timp, ca de
exemplu la traductoarele capacitive. In cazul său:
dq d(Cu ) du dC
i= = =C +u .
dt dt dt dt

3.8 Rezonanţa

3.8.1 Condiţia de rezonanţă

Se numesc rezonante circuitele dipolare de curent alternativ care,


deşi au în componenţă bobine şi condensatoare, nu schimbă putere reactivă
la borne:
Q=0. (3.90)

Fenomenul e posibil, bazat pe schimburi energetice între câmpurile


electrice ale condensatoarelor şi câmpurile magnetice ale bobinelor. Puterile
reactive fiind pozitive la bobine, respectiv negative la condensatoare (în
baza convenţiilor prezentate), la însumare se compensează total.
Relaţiile (3.24) şi (3.31) permit evidenţierea expresiilor:
G B R X
R= ; X= 2 ; G= 2 ; B= 2 . (3.91)
G +B
2 2
G +B 2
R +X 2
R + X2
Dipolul disipativ e dipolul care absoarbe putere activă:

P = RI 2 = GU 2 = UI cos ϕ ≠ 0 ;
R ≠ 0, G ≠ 0, U ≠ 0 , I ≠ 0 , ϕ ≠ ± π 2.

Logica funcţională a dipolilor receptori (din energetică sau


comunicaţii) este de a primi o putere activă, singura care se transformă în
putere mecanică, acustică, chimică, optică, termică, etc.
Astfel că, pentru majoritatea dipolilor, condiţia (3.90) şi relaţia (3.91)
conduc la:

Q = XI 2 = BU 2 = UI sin ϕ = 0 ;
1 (3.92)
X = 0, B = 0, ϕ = 0, R = .
G
La rezonanţă, curentul este în fază cu tensiunea.
Cap. 3 Regim permanent sinusoidal al circuitelor liniare 103

Condiţia de rezonanţă este o relaţie între parametrii dipolului şi


pulsaţie:
f (R , L, C, ω) = 0 , (3.93)

care la circuite complexe poate să fie de grad superior în ω şi să ofere mai


multe pulsaţii de rezonanţă.

Exemplu. Se cere condiţia de rezonanţă pentru dipolul din figura 3.32a.

Fig. 3.32

a) Metoda I. Pornind de la definiţia (3.90):


2
 U 
Q= X L I12 + BC U = ωL
2  − ωCU 2 = 0 ;
 
 R +ω L
2 2 2

1 R2
ω0 = − 2 .
LC L
In cazul particular R = 0 , circuitul devine L, C paralel şi pulsaţia de
1
rezonanţă este ω0 = .
LC
b) Metoda a II-a. Se calculează, la alegere, Ze sau Y e :

1 R  ωL 
Ye = + jωC = 2 − j 2 − ωC  = G e − jB e .
R + jωL R +ω L
2 2
R +ω L2 2

Cu relaţia (3.92), anulând susceptanţa echivalentă ( Be = 0 ), se
obţine aceeaşi condiţie de rezonanţă.
c) Metoda a III-a. Geometric, se desenează diagrama fazorială din figura
3.32b, începând cu I1 , curent comun elementeler R şi L. Cunoscând
defazajele ϕ R = 0 , ϕ L = π 2 , se desenează U1 şi U 2 . In final, circuitul
fiind rezonant, ϕ =< ( U, I) = 0 , deci U şi I sunt coliniari.
104 Teoria circuitelor electrice

Triunghiul curenţilor şi cel al tensiunilor sunt asemenea, laturile


fiind modulele (valorile efective):
2
I U ωLI1  I 2 
sin α = 2 = 2 = ;   = ω2 LC .
I1 U I 2  I1 
ωC
Pe de altă parte:
2
 
2  
 I2 
  = 
ωCU
U
(
 = ω2 C 2 R 2 + ω2 L2 .

)
 I1   
 R +ω L 
2 2 2

Egalând cele două rezultate, ω0 e aceeaşi. Metoda geometrică poate


părea mai dificilă pentru acest exemplu, dar la numeroase aplicaţii oferă
soluţii spectaculoase.

Dipolul nedisipativ. Puterea activă absorbită este nulă:

P = RI 2 = GU 2 = UI cos ϕ = 0 ; R = 0 ; G = 0 .

Relaţiile (3.91) nu numai că nu mai implică X = 0 ⇔ B = 0 , dar


conduc la:
1
X= . (3.94)
B
Condiţia de rezonanţă:

Q = XI 2 = BU 2 = UI sin ϕ = 0
ia cu totul altă turnură decât la dipolul disipativ. Se disting două cazuri:
a) X = 0 , B → ∞ , U = 0 , I = I max im ,
circuitul reprezentând la pulsaţia de rezonanţă un scurtcircuit. Rezonanţa e
de tip serie sau rezonanţă a tensiunilor.
b) B = 0 , X → ∞ , I = 0 ,
circuitul însemnând o întrerupere a semnalului cu pulsaţia de rezonanţă.
Rezonanţa e de tip paralel sau rezonanţă a curenţilor.
Astfel de dipoli, care nu au rezistoare, ci doar elemente de circuit L
şi C, nu sunt propriu zis receptoare, dar se întâlnesc în special la filtre de
Cap. 3 Regim permanent sinusoidal al circuitelor liniare 105

frecvenţă (paragraful 5.5.2). Acestea sunt intercalate între sursă şi receptor,


fiind destinate a bloca semnalele cu anumite pulsaţii şi a permite trecerea
neatenuată a semnalelor cu alte pulsaţii (din banda de trecere).

3.8.2 Circuitul R, L, C serie

Tensiunea aplicată circuitului (fig. 3.33a) este:


U = UR + U L + UC ,

dar, suma efectuându-se fazorial, U ≤ U R + U L + U C , ca în figura 3.33b.


Algebric, relaţia devine:
1
U = R I + jωLI − j I,
ωC
ceea ce permite exprimarea impedantei complexe:
U  1 
Z = R + jX = = R + j  ωL − ;
I  ωC 
1
2 ωL −
 1  ωC .
Z = R 2 +  ωL −  ; ϕ = arctg (3.95)
 ωC  R
Condiţia de rezonanţă X = 0 conduce la pulsaţia de rezonanţă:
1
ω02 LC = 0 ; ω0 = . (3.96)
LC
La rezonanţă, impedanţa circuitului are valoarea minimă egală cu R
şi curentul la rezonanţă I 0 este maxim (fig. 3.33c):

U U
I= ; I0 = . (3.97)
 1 
2 R
R 2 +  ωL − 
 ωC 

Fig. 3.33
106 Teoria circuitelor electrice

Din figura 3.33c se observă că, la rezonanţă, U = U R 0 şi


U L 0 = U C0 , dar e posibil ca pe bobină şi condensator să apară tensiuni mai
mari decât tensiunea de alimentare:

U L 0 = U C 0 ≥ sau < U = U R 0 ,

din care motiv rezonanţa serie se mai numeşte rezonanţă a tensiunilor.


Figura 3.34b pune în evidenţă faptul că, pentru ω < ω0 , circuitul are
caracter capacitiv, iar la ω > ω0 devine inductiv.
Apariţia supratensiunilor U L 0 = U C0 > U este posibilă dacă
impedanţa caracteristică e mai mare decât rezistenţa R:

U L0 U C0 L
ρ= = = > R, (3.98)
I0 I0 C

iar factorul de calitate al circuitului este:


U L0 U C0 ρ
q= = = . (3.99)
U U R

Fig. 3.34

3.8.3 Circuitul R, L, C paralel


Curentul absorbit de circuitul din figura 3.35a este:
I = IR + IL + IC ,

dar, suma efectuându-se fazorial, I ≤ I R + I L + I C , ca în figura 3.35b.


Algebric, relaţia devine:
1 1
I= U− j U + jωC U ,
R ωL
Cap. 3 Regim permanent sinusoidal al circuitelor liniare 107

ceea ce permite exprimarea admitanţei complexe:

I 1  1 
Y = G − jB = = − j − ωC  ;
U R  ωL 
1
2 − ωC
1  1  ω L
Y= + − ωC  ; ϕ = arctg . (3.100)
R 2  ωL  1
R

Fig. 3.35

Condiţia de rezonanţă B = 0 conduce la pulsaţia de rezonanţă:


1
ω02 LC = 0 ; ω0 = . (3.101)
LC
La rezonanţă, admitanţa circuitului are valoarea minimă egală cu
1 R şi curentul I 0 este minim (fig. 3.36c):

2
1  1  U
I=U + − ωC  ; I 0 = . (3.102)
 ωL 
2
R R

Fig. 3.36
108 Teoria circuitelor electrice

Din figura 3.35c se observă că la rezonanţă I 0 = I R 0 şi I Lo = I C 0 ,


dar e posibil ca în bobină şi condensator să apară curenţi mai mari decât
curentul întregului circuit:
I L 0 = I C 0 ≥ sau < I = I R 0 ,
din care motiv rezonanţa paralel se mai numeşte rezonanţă a curenţilor.
Fizic, fenomenul se explică prin pendularea energiei între câmpul
magnetic al bobinei şi câmpul electric al condensatorului.
Figura 3.36b pune în evidenţă faptul că, pentru ω < ω0 , circuitul are
caracter inductiv, iar pentru ω > ω0 devine capacitiv.
Apariţia supracurenţilor I L 0 = I C 0 > I 0 este posibilă dacă admitanţa
caracteristică este mai mare ca 1 R :

I L0 IC0 C 1
γ= = = > , (3.103)
U U L R
iar factorul de calitate al circuitului este:
I L 0 I C0
q= = = γR . (3.104)
I0 I0

3.8.4 Imbunătăţirea factorului de putere cu condensatoare

Pierderea de putere într-o linie monofazată cu rezistenţa R L , la


transportul energiei electrice, este:
2
S P2 + Q2 P2
∆P = R L I = R L   = R L
2
= R L
U U2 U 2 cos 2 ϕ
şi înregistrează valori minime în situaţia optimă, când receptorul este
rezonant:
Q = 0 ; ϕ = 0, (3.105)

respectiv, în cazul rezonanţei paralel, când curentul I este minim.


Vehicularea inutilă a unor curenţi mai mari decât cei ceruţi la
rezonanţă conduce, pe de altă parte, la cheltuieli impuse de mărirea secţiunii
conductoarelor liniei.
In plus, generatoarele şi transformatoarele, având puterea aparentă
Sn , pot alimenta receptoare totalizând cel mult puterea activă:

P = Sn cos ϕ ,
Cap. 3 Regim permanent sinusoidal al circuitelor liniare 109

deci gradul de utilizare a puterii aparente este maxim tot în condiţiile date
de relaţia (3.105). In plus, întreaga aparatură de conectare şi protecţie va fi
supusă unor curenţi minimi.
Majoritatea consumatorilor industriali au caracter inductiv. Pentru a
nu se absorbi putere reactivă de la reţea, aceasta se poate obtine local prin
condensatoare montate în paralel, vizând rezonanţa curenţilor. Astfel, nu se
afectează valoarea tensiunii aplicate receptoarelor.
Prin punerea condensatorului C în paralel cu sarcina având
impedanţa complexă Z (fig. 3.37a), curentul luat de la reţea se modifică de
la valoarea I1 la:

I 2 = I1 + I C ,

fără a fi afectată puterea activă consumată:

P = UI1 cos ϕ1 = UI 2 cos ϕ 2 .

Fig. 3.37

Este posibilă diminuarea curentului absorbit:


cos ϕ1
I 2 = I1 < I1 .
cos ϕ 2

Capacitatea echivalentă a condensatoarelor necesare se poate


determina pe considerente geometrice din figura 3.37b:

C=
1
IC =
1
(I1 sin ϕ1 − I 2 sin ϕ2 );
ωU ωU
1  P P 
C=  sin ϕ1 − sin ϕ 2 ;
ωU  U cos ϕ1 U cos ϕ 2 
C=
P
(tg ϕ1 − tg ϕ2 ) , (3.106)
ωU 2
sau, plecând de la puterea reactivă necesară:
110 Teoria circuitelor electrice

C=
1
QC =
1
(Q1 − Q 2 ) = 1 2 (P tg ϕ1 − P tg ϕ2 ) =
ωU 2
ωU 2
ωU
=
P
(tg ϕ1 − tg ϕ2 ).
ωU 2
Datele de calcul necesare sunt puterea receptorului, pulsaţia şi
tensiunea nominală. Defazajul iniţial mediu ϕ1 se determină masurând, în
acelaşi interval de timp, energiile activă şi reactivă consumate:
Wr [kVARh ]
tg ϕ1 = ,
W [kWh ]
iar defazajul final ideal se ia, în urma unei analize a eficienţei economice, la
cos ϕ2 = 0,93 ... 0,95 .
Depăşirea capacităţii calculate conduce la supracompensare
(fig.3.37c): la trecerea în capacitiv ( ϕ 2 < 0 ), curentul absorbit de ansamblu
creşte, depăşind valoarea minimă atinsă la rezonanţă.
In plus, trecerea receptorului în regim capacitiv se evită şi pentru a
nu apare supratensiuni periculoase pentru izolaţii, cum s-a arătat la
paragraful 3.6.7.

3.8.5 Circuitul complet aperiodic

Circuitul mixt din figura 3.38 are impedanţa


complexă echivalentă:

(R1 + jωL ) R 2 + 1 



 jωC 
Z e = R e + jX e = .
1
R 1 + jω L + R 2 +
jωC
Fig. 3.38

Punând condiţia X e = 0 , se stabileşte expresia pulsaţiei de rezonanţă:

L
− R 12
1 C
ω0 = , (3.107)
LC L
− R2 2
C
care conduce la următoarele concluzii:
Cap. 3 Regim permanent sinusoidal al circuitelor liniare 111

1
a) dacă R 1 = R 2 , pulsaţia de rezonanţă este ω0 = ;
LC
L L
b) când R 1 < < R 2 sau când R 2 < < R 1 , circuitul nu poate ajunge
C C
la rezonanţă, căci ω0 are valoare complexă.
L
c) dacă R 1 = = R 2 , circuitul este rezonant pentru orice pulsaţie şi se
C
numeşte complet aperiodic.
Acest ultim caz are aplicaţii în special la masurări electrice.

3.9 Aplicaţii

Aplicaţia 1

Se cere curentul i, cunoscând (fig. 3.39a):

( ) (
i1 = 2 ⋅ 3 sin 100πt + 60 o , [A ] ; i 2 = 2 ⋅ 4 sin 100πt − 30 o , [A ].)

Fig. 3.39

Algebric, se recurge la exprimarea în complex simplificat:

I = I1 + I 2 = I1e jγ1 + I 2 e jγ 2 = 3e j60 + 4e − j30 = 5e j6 50 = 5∠6 o 50′, A ,


o o 0 '

ceea ce conduce în valori instantanee la:

( )
i = 2 ⋅ 5 sin 100πt + 6 o 50' , [A] .

La acelaşi rezultat se ajunge geometric, prin însumarea fazorială, la


scară, a celor doi fazori în figura 3.39b.
112 Teoria circuitelor electrice

Aplicaţia 2
Să se precizeze componentele unor dipoli pasivi care, alimentaţi cu
tensiunea:
 π
u = 2 ⋅ 24 sin 100πt +  , [V] ,
 3
absorb curentul:
 π
i = 2 ⋅ 3 sin 100πt +  , [A ].
 6
Se cer puterile activă şi reactivă absorbite.
a) Impedanţa complexă a dipolului este:
π
j
3 π
U 24e j
Z= = π
= 8e 6 = 6,93 + j4 , [Ω] ,
I j
3e 6
care e suma a două impedanţe complexe ale unor elemente ideale, iar
impedanţele se însumează în serie:
Z = R S + jX .
Rezistenţa înseriată (fig. 3.40a) este, prin identificare, R S = 6,93Ω .
Deoarece X = 4Ω > 0 , rezistorul e înseriat cu o bobină care are
inductivitatea:
X 4
LS = = = 12,74 mH .
ω 100π

Fig. 3.40
Cap. 3 Regim permanent sinusoidal al circuitelor liniare 113

Diagrama fazorială din figura 3.40b pune în evidenţă componentele


tensiunii U.
b) Admitanţa complexă va evidenţia, similar, componentele schemei R, L
paralel din figura 3.40c:

1 3 1
Y= = − j = G − jB ; [S] ;
Z 16 16
1 1
R P = = 9,24 Ω ; L P = = 50,95 mH ,
G ωB
iar diagrama fazorială corespunzătoare se dă în figura 3.40d.
Defazajele ambelor circuite sunt, desigur, aceleaşi:

ωLS R 3 π
tg ϕ = = P = ; ϕ = γu − γi = .
RS ωL P 3 6

c) Puterea complexă absorbită de la reţea:


π π π
j −j j
S = P + jQ = U I = 24e ⋅ 3e = 72e = 36 3 + j36 , [VA ]
* 3 6 6

se conservă, regăsindu-se consumată în elementele schemei:

U2 U2
P = R SI =2
= 36 3 W ; Q = ωLS I =
2
= 36 VAR .
RP ωL P

Aplicaţia 3

In circuitul din figura 3.41a se dau tensiunea de alimentare


U = 220V la frecvenţa f = 50Hz , precum şi parametrii de circuit
R 1 = 20Ω , R 2 = 30Ω , L = 45mH , C = 60µF .
Se cer curenţii I, I1 , I 2 , tensiunile U1 , U 2 , defazajele, diagrama
fazorială, precum şi verificarea conservării puterilor.

Fig. 3.41
114 Teoria circuitelor electrice

Impedanţele complexe ale schemei echivalente din figura 3.41b


sunt:
o
Z L = jωL = j14,14 = 14,14e j90 = 14,14∠90 o , [Ω] ;
1
Z1 = R 1 − j = 20 − j 53,05 = 56,7∠ − 69 o 30′ , [Ω] ;
ωC
Z 2 = R 2 = 30 = 30∠0 0 , [Ω] ,
iar impedanţa complexă echivalentă a circuitului este:
Z1 Z2
Z e = ZL + = 21,53 + j 5,16 = 22,2∠13o 30′ , [Ω] .
Z1 + Z2
Considerând tensiunea de alimentare ca origine de fază:
o
U = U = 220 = 220e j0 = 220∠0 o , [V] ,
curentul total absorbit în circuit este:
U
I= = 9,66 − j 2,32 = 9,93∠ − 13o 30′ , [A ]
Ze
care se ramifică potrivit relaţiilor divizorului de curent:
Z2
I1 = I = 3,42 + j 2,24 = 4,09∠33o15′ , [A] ;
Z1 + Z 2
I 2 = I − I1 = 6,24 − j 4,56 = 7,73∠ − 36 o15′ , [A ] .
Căderile de tensiune pe componente:
U1 = Z L I = 32,8 + j136,39 = 140,47∠76 o 30′ , [V ] ;
U 2 = U − U1 = 187, 2 − j136,39 = 231,73∠ − 36o15′ , [V] .
Se observă că, în valori efective, I 2 ≠ I − I1 şi U 2 ≠ U − U1 , ba mai
mult, U 2 = 231,73V > U , depăşind deci tensiunea de alimentare.
Diagrama fazorială a circuitului se prezintă în figura 3.42 şi constă
în transpunerea simbolurilor complexe ale mărimilor într-un plan complex,
după alegerea a două scări pentru curenţi, respectiv tensiuni. Se pun în
evidenţă defazajele:
ϕ L =< (U1 , I) = 90 o ;
ϕ1 =< (U 2 , I1 ) = −69 o 30′;
ϕ =< (U, I ) = 13o 30′,
Cap. 3 Regim permanent sinusoidal al circuitelor liniare 115

introduse de către impedanţele


complexe Z L , Z1 , respectiv Z e ,
defazaje orientate care se măsoară de la
fazorul curentului la fazorul tensiunii de
pe impedanţa respectivă.
Puterea complexă primită la
borne:

S = U I* = 220(9,66 + j 2,32 ) =
= 2126 + j 508 , [VA]
se conservă, componentele sale fiind
preluate de elementele de circuit:
Fig. 3.42

P= R 1I12 + R 2 I 22 = 2126 W;
Q = X L I 2 + X C I12 = 14,14 ⋅ 9,932 − 53,05 ⋅ 4,09 2 =
= 1395 − 887 = 508 VAR .
Bobina consumă 1395 VAR, din care 887 VAR acoperă
condensatorul, iar de la reţea se absoarbe puterea reactivă 508 VAR.

Aplicaţia 4

Se cer curenţii şi verificarea


conservării puterilor în circuitul din
figura 3.43, dându-se:
 π
e = 12 sin  ωt + , [V]; Fig. 3.43
 4
1
i g = 2 ⋅ 6 sin ωt, [A ]; R = ωL = 2 Ω ; = 1Ω .
ωC
In complex simplificat, sursele sunt caracterizate de mărimile:
π
e = 6(1 + j) , [V ] ; I g = 6 , [A].
12 j 4
E=
2
Sistemul de tip Kirchhoff se aplică în n − s = 1 nod şi
b = l − n + s = 2 bucle, dar ecuaţia primei bucle e înlocuită de I1 = I g (ca la
aplicaţia nr. 2 de la paragraful 2.7):
116 Teoria circuitelor electrice


− I − I + I = 0 ;

1 2

I1 = Ig ;

 − j 1 I 2 + jω L I = E ,
 ωC

de unde I1 = 6, [A ] , I 2 = −6 − j 6, [A], I = − j6, [A ] , ultimul însemnând în


instantaneu:

 π
i = 2 ⋅ 6 sin  ωt −  , [A] .
 2

Tensiunea la bornele sursei de curent este:

U g = R 1 I1 + jωL I = 24 V ,

iar puterea complexă debitată de ambele surse:

Sg = E I 2 + U g I g = 72 VA
* *

e în concordanţă cu puterile consumate de elementele de circuit:


1 2
PR = RI12 = 72 W ; Q X = ωLI 2 − I 2 = 72 − 72 = 0.
ωC

Aplicaţia 5

Se cer curenţii şi bilanţul


puterilor pentru circuitul din
figura 3.44, dându-se mărimile:

E = 40V ; R 1 = 1 Ω ;
R 2 = 3 Ω ; R 3 = 12 Ω ;
ωL 22 = 4 Ω ; ωL33 = 7 Ω ;. Fig. 3.44
1
ωL11 = 1 Ω ; ωL 44 = 8 Ω ; ω L 23 = 4 Ω ; ω L 24 = 5 Ω ; = 3Ω.
ωC
Analiza topologică a circuitului identifică n = 2 noduri
şi l = 3 laturi, deci sistemul de ecuaţii Kirchhoff conţine n − 1 = 1 ecuaţie
Cap. 3 Regim permanent sinusoidal al circuitelor liniare 117

Kirchhoff I şi l − n + 1 = 2 ecuaţii Kirchhoff II, după ce s-au stabilit în mod


arbitrar sensuri pentru curenţii I1 , I 2 , I 3 :

− I1 + I 2 − I 3 = 0 ;

(R 2 + jωL11 + R 1 + jωL 22 )I1 + jω L 24 I3 − jω L 23 I 2 −
  1 
 −  jωL 44 − j  I3 − jω L 24 I1 = E ;
  ωC 
 1 
 jωL 44 − j I 3 + jω L 24 I1 + (R 3 + jωL 33 )I 2 − jω L 23 I1 = 0.
 ωC 

Semnele atribuite termenilor introduşi datorită cuplajelor magnetice


au rezultat ca produse între 2 semne:
– primul semn este pozitiv dacă sensul de parcurgere al ochiului, ales
arbitrar, coincide cu sensul curentului prin bobină;
– al doilea semn este atribuit inductivităţii mutuale după reguli conoscute:
L 23 < 0 , L 24 > 0 .
Prin rezolvarea sistemului se obţin curenţii:

I1 = 8,4 + j1,2 = 8,5∠8o , [A] ;


I 2 = 1,2 + j1,6 = 2∠53o , [A ] ;
I3 = −7,2 + j 0,4 = 7,21∠177 o , [A] .

Puterea complexă cedată de generator este:

Sg = Pg + jQ g = E I1* = 336 − j 48, [VA] ; Pg = 336 W ; Q g = −48 VAR .

Puterea activă consumată de rezistoare este:


PR = (R 1 + R 2 )I12 + R 3 I 22 = 336 W.
Pe reactanţele proprii se consumă puterea reactivă:
 1  2
Q′X = (ωL11 + ωL 22 )I12 + ωL 33I 22 +  ωL 44 − I 3 = 648 VAR ,
 ωC 
iar pe reactanţele de cuplaj:
Q′X′ = −2ω L 23 I1I 2 cos < (I1 , I 2 ) + 2ω L 24 I1I3 cos < (I1, I 3 ) = −696VAR ,

astfel că puterile activă şi reactivă se conservă:


Pg = PR ; Q g = Q′X + Q′X′ .
118 Teoria circuitelor electrice

Sensul curenţilor în laturi s-a luat arbitrar. Fiind curenţi sinusoidali


nu se mai revine, ca în curent continuu, asupra sensului. Oare dacă, de
exemplu, s-ar fi luat arbitrar pentru I3 sensul contrar dat de I3' (fig. 3.45), ar
fi fost influenţate rezultatele?

Fig. 3.45

Pentru curentul I'3 s-ar fi obţinut:

I3' = − I3 = 7,2 − j 0, 4 = 7,21e − j3 = 7,21∠ − 3o , [A],


o

dar valorile puterilor rămân aceleaşi. Inductivitatea mutuală L 24 devine


negativă, însă:

( )
− 2ω L 24 I1I′3 cos < I1 , I '3 = 2ω L 24 I1I3 cos < (I1 , I3 ) ,

căci I′3 = I 3 , iar defazajul între cei doi curenţi devine:

< (I1 , I'3 ) = π− < (I1 , I3 ).

Aplicaţia 6

Să se rezolve reţeaua
neconexă din figura 3.46, unde:
R = ωL = ω M = 1 Ω ;
 π
e = 2 ⋅ 8 sin  ωt +  , [V].
 4

Analiza topologică pune în


evidenţă faptul că circuitul are
n = 3 noduri, l = 3 laturi şi s = 3 subreţele conexe. Fig. 3.46

Sistemul de ecuaţii Kirchhoff conţine n − s = 0 ecuaţii Kirchhoff I şi


l − n + s = 3 ecuaţii Kirchhoff II:
Cap. 3 Regim permanent sinusoidal al circuitelor liniare 119

(R + j2ωL )I − jω M I1 + jω M I 2 = 0 ;

(R + j2ωL )I1 − jω M I = 0 ;

(R + j2ωL )I 2 + jω M I = E ,
unde
π
j
E = 8e 4 = 4 2 (1 + j) , [V] .

Sistemul are ca soluţii:


o
I = 1,94e j211 = 1,94∠211o , [A ] ;
I1 = 0,868∠237 o 30′, [A] ; I 2 = 3,867∠ − 5o 40′, [A] ,

care semnifică:

(
i = 2 ⋅ 1,94 sin ωt + 211o , [A] . )
Puterea complexă cedată de generator este:

Sg = E I*2 = 19,5 + j 24 , [VA] ; Pg = 19,5 W ; Q g = 24 VAR ,

iar puterile activă şi reactive la receptoare sunt:

( )
PR = R I 2 + I12 + I 22 = 3,8 + 0,7 + 15 = 19,5 W ;
Q′X = 2ωL I + ( 2
I12 )
+ I 22 = 39 VAR ;
(
Q′X′ = −2ω M I I1 cos 237 o30 ' − 211o + )
( )
+ 2ω M I I 2 cos 211o − 5o 40' = −15 VAR ,

verificându-se conservarea puterilor:


Pg = PR ; Q g = Q′X + Q′X′ .

Pătrunzând în intimitatea fenomenului, prin cele două cuplaje


inductive se transferă puterile active:

Ptr 2 = ω M I 2 I sin 216 o 40′ = 4,5W ; Ptr1 = ω M I I1 sin 26 o 30′ = 0,7 W ,

fiind uşor de urmărit fluxul acestora:


Pg − RI 22 = Ptr 2 = 19,5 − 15 = 4,5W ;
Ptr 2 − RI 2 = Ptr1 = RI12 = 4,5 − 3,8 = 0,7 W.
120 Teoria circuitelor electrice

Aplicaţia 7

Puntea de curent alternativ din figura 3.47a are condiţia de echilibru


I0 = 0 :

Z1 I1 − Z 2 I 2 = 0 Z1 Z3
 ; = . (3.108)
Z3 I1 − Z 4 I 2 = 0 Z 2 Z 4

Fig. 3.47

Una din aplicaţiile sale este puntea Maxwell-Wien din figura 3.47b,
destinată măsurării rezistenţei R X şi inductivităţii L X ale circuitului
echivalent serie al unei bobine reale.
Puntea se alimentează cu tensiunea sinusoidală U de pulsaţie ω, are
două rezistenţe variabile de precizie (de exemplu cutii decadice), iar
curentul nul în diagonala nealimentată se poate pune în evidenţă la
echilibrul punţii cu o cască telefonică sau un aparat de măsură.
Condiţia de echilibru (3.108) devine:

1 
R X + jωL X = R 1R 2  + jωC  ,
R 
de unde se identifică mărimile necunoscute:
R 1R 2
RX = ; L X = CR 1R 2 .
R
Un avantaj al acestei punţi de măsură este că, rezultatele
nedepinzând de pulsaţie, eventualele variaţii de frecvenţă ale tensiunii de
alimentare nu afectează precizia măsurării.
Cap. 3 Regim permanent sinusoidal al circuitelor liniare 121

Aplicaţia 8

Parametrii R, L ai schemei echivalente serie a unei bobine pot fi


determinaţi prin metoda celor trei voltmetre, cu ajutorul circuitului din
figura 3.48a.

Fig. 3.48

Diagrama fazorială din figura 3.48c permite exprimarea factorului


de putere al circuitului:

U 2 + U12 − U 22
cos ϕ = ,
2UU1

după care se pot calcula parametrii bobinei:

U cos ϕ − U1 U sin ϕ
R= ;L= ,
U1 U1
ω
R1 R1

cu condiţia ca rezistenţa R 1 să fie cunoscută.

Circuitul dual, prezentat în figura 3.48b, permite determinarea


parametrilor schemei echivalente (paralel) a bobinei prin metoda celor trei
ampermetre. Stabilirea relaţiilor de calcul utilizează diagrama fazorială din
figura 3.48d.
122 Teoria circuitelor electrice

Aplicaţia 9

Circuitul din figura 3.49 are tensiunile electromotoare ale celor două
 π
surse e1 = 50 sin ωt , [V ] ; e 2 = 50 sin  ωt +  , [V ] .
 3
S-au măsurat tensiunile U CB = U DB = 25 V şi se cere să se
determine tensiunea u AB .

Fig. 3.49

Problema admite o elegantă soluţie geometrică.


π
50 j0 50 j 3
Se reprezintă fazorii E1 = e , [V ] şi E 2 = e , [V] , care
2 2
constituie laturi ale triunghiului echilateral ACD. Astfel, s-au stabilit în
planul complex potenţialele punctelor A, C şi D.
Punctul B se găseşte la distanţa U CB = 25 V de C şi la aceeaşi
distanţă de punctul D, aşa că se obţin grafic două soluţii, puncte de
intersecţie ale celor două arce de cerc cu centrele în C, respectiv D.

La scara respectivă, U AB =
25
2
( )
3 ± 1 , iar în complex se ţine

seama că B şi B′ sunt pe bisectoarea <CAD:


π
U AB = U AB e
j
6 ( 
) π
; u AB = 25 3 ± 1 sin  ωt +  , [V ].
 6
Cap. 3 Regim permanent sinusoidal al circuitelor liniare 123

Aplicaţia 10

Cunoscând parametrii C1 , R 0 , R 2 (fig. 3.50a) şi pulsaţia ω a tensiunii


de alimentare, să se determine capacitatea C 0 astfel ca tensiunea U 0 să fie
defazată cu π 2 în raport cu tensiunea de alimentare U.

Fig. 3.50

Prima soluţie propusă este algebrică. Se notează impedanţele


complexe ale laturilor Z1 , Z 2 , Z 0 şi impedanţa echivalentă Z e :

1 1 Z Z
Z1 = − j ; Z 2 = R 2 ; Z0 = R 0 − j ; Z e = Z1 + 2 0 .
ωC1 ωC 0 Z2 + Z0

Astfel, se poate exprima tensiunea U 0 în raport cu U:

Z2 Z2 U
U 0 = R 0 I0 = R 0 I1 = R 0 =
Z2 + Z0 Z2 + Z 0 Ze
R 0 Z2
=U =
Z1 (Z 2 + Z0 ) + Z 2 Z0
 1  R + R2 R 
R 2 R 0 R 2 R 0 − 2 + j  0 + 2 
 ω C1C 0  ωC1 ωC 0 
=U 2
. 2
 1   R0 + R2 R 
 R 2R 0 −  + + 2 
  
ω C1C 0   ωC1
2
ωC 0 

π
Defazajul < (U 0 , U ) = dacă în relaţia U 0 = U (a + jb ) , avem
2
partea reală a = 0 . Rezultă condiţia necesară şi capacitatea C 0 :
124 Teoria circuitelor electrice

1 1
R 2R 0 − = 0 ; C0 = .
ω C1C 0
2
R 0 R 2 ω2 C1

A doua soluţie este geometrică. Plecând de la fazorul I0 (fig. 3.50b),


se cunoaşte orientarea fazorilor U 0 , U C 0 , apoi suma acestora este U 2 .
Curentul I 2 e în fază cu U 2 , iar suma fazorială I 2 + I 0 = I1 . Curentul I1
trecând prin condensatorul C1 , tensiunea U1 se ia astfel ca U să fie în
cuadratura U 0 , aşa cum cer datele problemei.
Pentru a se urmări mai uşor raţionamentul, s-au extras din diagrama
fazorială din figura 3.50b separat diagrama tensiunilor (fig. 3.50c) şi separat
diagrama curenţilor (fig. 3.50d).
Din figura 3.50d se constată:

I1 sin α = I 2 cos β ,

dar unghiurile α şi β se pot exprima din figura 3.50c:

U0 U
I1 = I 2 C0 ,
U1 U2

ceea ce, în valori efective, înseamnă:


1
I0
R 0 I0 ωC 0 1
I1 = I2 ; C0 = 2 .
1
I1
R 2 I2 ω R 0 R 2 C1
ωC1

Aplicaţia 11

Circuitul electric din


figura 3.51a se numeşte circuit
cu reactanţe semicompensate
dacă îndeplineşte condiţia
1
ωL = (sau, în alte condiţii,
2ωC
2
ωL = ). Fig. 3.51
ωC
Impedanţa complexă echivalentă a circuitului este:
Cap. 3 Regim permanent sinusoidal al circuitelor liniare 125

1
(R + jωL)
jωC
Ze = ,
1
+ R + jωL
jωC
1
sau, ţinând seama de condiţia ωL = :
2ωC
R + jωL
Z e = − j 2ωL ,
R − jω L
ceea ce înseamnă că impedanţa este în modul Z e = 2ωL , iar curentul
U
I= nu depinde de rezistenţa R.
2ωL
Acest circuit are rol de defazor de curent, căci:

ϕ = arctg
(ωL )2 − R 2 ,
2RωL
ceea ce înseamnă că, variind R între 0 şi ∞ , defazajul circuitului scade de la
π 2 la − π 2 , ca în figura 3.51b.

Aplicaţia 12

Două receptoare monofazate au caracteristicile P1 = 6 kW ;


cos ϕ1 = 0,6 inductiv; P2 = 4 kW ; cos ϕ 2 = 0,96 capacitiv. Sunt alimentate
la U = 220 V ; f = 50 Hz . Se cere factorul de putere al ansamblului,
cos ϕ12 , precum şi capacitatea condensatoarelor necesare pentru
compensarea totală a puterii reactive
(aducerea factorului de putere la
valoarea cos ϕ = 1 ).
Puterile reactive, pe
receptoare, sunt (fig. 3.52):

Q1 = P1 tgϕ1 = 8,01 kVAR ;


Fig. 3.52
Q 2 = P2 tgϕ2 = −1,16 kVAR .
Puterile activă şi reactivă se conservă, astfel că ansamblul prezintă:
Q1 + Q 2 8,01 − 1,16
tgϕ12 = = = 0,685 ; cos ϕ12 = 0,825 .
P1 + P2 6+4
126 Teoria circuitelor electrice

După introducerea condensatorului:

cos ϕ = 1; Q = Q1 + Q 2 + Q C = 0 ; Q C = −8,01 + 1,16 = −6,85 kVAR ,

putere reactivă debitată de un condensator cu capacitatea:


Q 6850
C=− = = 450,7 µF .
ωU 2
2π ⋅ 50 ⋅ 220 2

Fig. 3.53

Sunt posibile şi alte soluţii, sugerate de diagramele din figura 3.53.


Defazajele şi curenţii din circuit sunt:

ϕ1 = 53o10′ ; ϕ 2 = −16 o10′ ; ϕ12 = 34 o 24′ ;


I1 = 45,45 A ; I 2 = 18,94 A ; I12 = 55,1 A ; I C = 31,14 A ; I = 45,45A.

Intâmplător, I = I1 , deci cu curentul cu care se transportă P = 6 kW


la cos ϕ1 = 0,6 se pot transporta P = 10 kW la cos ϕ = 1 .
Capitolul 4

METODE DE ANALIZĂ A
CIRCUITELOR ELECTRICE

4.1. Forma matriceală a teoremelor lui Kirchhoff

Faţă de capitolele precedente, prezentul paragraf nu aduce nimic nou


ca fond al problemelor. Sunt doar sistematizări ale unor sisteme, sub formă
matriceală, care aduc nu doar avantajul unor formulări condensate.
Programele de analiză a reţelelor complicate sunt concepute pe baza
ecuaţiilor matriceale, fiind necesară înţelegerea acestui limbaj.

Fig. 4.1
Circuitului din figura 4.1a, care are n = 4 noduri, l = 6 laturi şi
s = 1 subreţele conexe (deci e conex), i se ataşează graful orientat din
figura 4.1b. Făcând abstracţie de elementele pasive sau sursele conţinute,
fiecare latură se înlocuieşte cu câte un arc orientat. Cu linie continuă, un
număr de n − s arce ( L3 , L 4 şi L 6 ) numite ramuri, care conţin toate
nodurile circuitului fără a închide nici o buclă, formează un subgraf numit
arbore.
128 Teoria circuitelor electrice

Restul de b = l − n + s (numărul buclelor independente) arce


( L1 , L 2 şi L5 ), numite corzi, se reprezintă cu linie întreruptă şi formează
subgraful complementar arborelui, numit coarbore. Fiecare buclă
independentă are o singură latură coardă.
Matricea de apartenenţă a laturilor la nodurile independente se
notează cu [A] şi are dimensiunile (n − s ) × l . Elementele sale sunt definite
astfel:

 1, dacă latura L j iese din nodul N i ;



a ij = − 1, dacă latura L j intră în nodul N i ;

 0 , dacă latura L j nu concură în nodul N i .

In exemplul considerat (fig. 4.1b), nodurile independente sunt


N1 , N 2 şi N 3 , astfel că:

 1 1 0 1 0 0  N1

[ A] =  − 1 0 1 0 1 0 N
 2 .
 0 − 1 0 0 −1 −1  N 3
L1 L 2 L3 L4 L5 L6

Matricea de apartenenţă a laturilor la buclele independente se


notează cu [B] şi are dimensiunile b × l . Elementele sale sunt definite după
ce pentru buclele independente s-au stabilit sensuri de referinţă:

 1, dacă latura L j aparţine buclei Bi şi are sensul de


 referinţă al buclei;

bij = − 1, dacă latura L j aparţine buclei Bi şi are sens contrar
 sensului de referinţă al buclei;

 0 , dacă latura L j nu aparţine buclei Bi .

In exemplul considerat, această matrice se referă la buclele


independente B1 , B 2 şi B3 :

 1 0 1 −1 0 0  B1

[B] =  0 0 −1 0 1 −1 B
 2 .
 0 − 1 0 1 0 1  B 3
L1 L 2 L 3 L 4 L5 L 6
Cap. 4 Metode de analiză a circuitelor electrice 129

Matricile curenţilor, tensiunilor şi tensiunilor electromotoare


sunt matrici coloană, cu dimensiunile l × 1 . Sensurile de referinţă se iau,
pentru curenţi şi tensiuni, identice cu sensurile arcelor corespunzând
laturilor respective. Aceasta însemnează că, la toate laturile, funcţionează
convenţia laturii receptoare: curentul şi tensiunea au acelaşi sens faţă de
nod, puterea fiind pozitivă când e primită. Sursele pot apare pe laturi cu
sensul t.e.m. motoare corespunzând sau nu sensului de referinţă al laturii,
afectându-se semnul plus, respectiv minus.
In exemplul din figura 4.1:

 I1   U1   E1 
I  U  − E 
 2  2  2
I  U   0 
[ I] =  3  ; [ U ] =  3  ; [ E ] =  .
I 4  U 4   E 4 
 I5  U5   0 
     
I 6   U 6   0 
Matricea impedanţelor complexe, notată cu [Z] , are dimensiunile
l × l . Elementele sale sunt cele stabilite cu relaţiile (3.50) şi (3.52):
 1 
 
 Zii = R i + j ωL ii − ωC  , impedanţa complexă a laturii
  i 
 Li , pentru j = i ;

Zij =  Zij = Z ji = jωL ij , impedanţa complexă de cuplaj între
 laturile Li şi L j , pentru j ≠ i , cu plus când curenţii

 laturilor au acelaşi sens în bornele marcate;
 0, când laturile L şi L j nu sunt cuplate magnetic, j ≠ i .
i

In exemplul considerat:
 jωL11 0 − jω L13 0 0 0 
 1 
 0 R 2 + jωL 22 − j 0 0 0 jω L 26 
 ωC 2 
 − jω L13 0 jωL 33 0 0 0 
[ Z] =  .
 0 0 0 R4 0 0 
 1 
 0 0 0 0 R5 − j 0 
ωC 5
 
 0 jω L 26 0 0 0 jωL 66 
130 Teoria circuitelor electrice

Legea lui Ohm, sub formă matriceală, rezultă nemijlocit din relaţia
(3.53):

[ E ] + [ U ] = [ Z] ⋅ [ I] . (4.1)

Teorema întâi a lui Kirchhoff. Forma matriceală e în concordanţă


cu relaţia (3.55):
[A] ⋅ [I] = [0] . (4.2)

Teorema a doua a lui Kirchhoff are forma matriceală de bază


derivând din relaţia (3.56):

[B] ⋅ [ U] = [0] . (4.3)

Inmulţind relaţia (4.1) cu matricea [B] la stânga şi ţinând seama de


relaţia (4.3), teorema a doua a lui Kirchhoff poate prezenta ca necunoscută
matricea curenţilor:

[B] ⋅ [ Z] ⋅ [I] = [B] ⋅ [E] . (4.4)

Ecuaţiile (4.2) şi (4.4) constituie împreună un sistem, de obicei


compatibil determinat. Se pot scrie:

 [ A]   [0] 
 [B] ⋅ [ Z] ⋅ [I] =  [B] ⋅ [E]  . (4.5)
   
Matricea nou formată în membrul stâng este pătrată, cu dimensiunile
l × l , iar matricea din dreapta e coloană l × 1 .
Ecuaţia matriceală (4.5) este ecuaţia de rezolvare utilizând teoremele
lui Kirchhoff, având ca necunoscută matricea curenţilor.
Observaţie. Nimic nu opreşte, în principiu, ca ecuaţiile (4.1) – (4.3),
în loc să conducă la ecuaţia unică (4.5) cu necunoscuta [I] , să se prefere
calea spre o ecuaţie unică având necunoscuta [U ] .
Ecuaţia (4.1) se poate scrie:

[Z]−1 ⋅ [E] + [Z]−1 ⋅ [ U] = [I] ,

iar înmulţind la stânga cu [A] şi ţinând seama de (4.2), rezultă teorema întâi
a lui Kirchhoff având ca necunoscută matricea [U ] :

[A] ⋅ [ Z]−1 ⋅ [ U] = −[A] ⋅ [ Z]−1 ⋅ [E] . (4.6)


Cap. 4 Metode de analiză a circuitelor electrice 131

Ecuaţiile (4.3) şi (4.6) formează împreună o unică ecuaţie matriceală


cu necunoscuta [U ] :

[A] ⋅ [ Z]−1  − [A ] ⋅ [ Z]−1 ⋅ [E]


  ⋅ [ U ] =  . (4.7)
 [B]   [0] 
Matricea nou formată în membrul stâng este pătrată cu dimensiunile
l × l , iar matricea din dreapta e coloană l × 1 .
Forma matriceală a conservării puterilor. Se propune exprimarea
matriceală a teoremei conservării puterilor (active, reactive şi complexe) de
la paragraful 3.5.3, în concordanţă cu expresiile (3.38) ale puterii complexe.
Se transpune legea lui Ohm (4.1):

[E]t + [ U]t = ([ Z] ⋅ [I])t ,

iar apoi, ţinând seama de teorema de transpunere a produsului matriceal şi


de faptul că din Z ij = Z ji derivă [Z]t = [ Z] :

[E]t + [ U]t = [I]t ⋅ [ Z].

Se înmulţeşte relaţia, la dreapta, cu matricea curenţilor complex


conjugaţi ai laturilor:

[E]t ⋅ [I]* + [ U ]t ⋅ [I]* = [I]t ⋅ [ Z] ⋅ [I]* , (4.8)

semnificaţiile celor trei termeni fiind puterea complexă furnizată de


generatoare:

Sg = [E]t ⋅ [I]* ,

puterea complexă primită la bornele laturilor (nulă, dacă reţeaua e izolată):

Sb = [ U ]t ⋅ [I]* ,

respectiv puterea complexă primită de impedanţele laturilor:

SZ = [I]t ⋅ [Z] ⋅ [I]*.

Conservarea puterii complexe:

Sg + Sb = SZ
132 Teoria circuitelor electrice

implică relaţii de conservare a puterilor activă şi reactivă:

Pg + Pb = PR ; Q g + Q b = Q X = Q′X + Q′X′ .

In curent continuu, relaţia (4.6) devine:

[ E ]t ⋅ [ I] + [ U ]t ⋅ [ I] = [ I]t ⋅ [ R ] ⋅ [ I] . (4.9)

4.2 Analiza matriceală a buclelor. Metoda curenţilor de buclă (ciclici)

Curenţii de buclă sunt curenţi fictivi care se închid fiecare prin câte
o buclă aparţinând unui sistem independent de bucle, în sensul buclei.
Argumentaţia de la paragraful 2.8 îşi menţine valabilitatea, aici se va
prezenta doar forma matriceală a metodei.
In figura 4.2 se reia exemplul din figura 4.1: numărul curenţilor de
buclă e egal cu numărul b = l − n + 1 = 3 al buclelor independente. Sensurile
curenţilor de buclă I1' , I '2 , I 3' sunt aceleaşi cu sensurile de referinţă ale
buclelor B1 , B 2 , B 3 .

Fig. 4.2

Curenţii din laturi, sume algebrice ale curenţilor de bucle adiacenţi,


sunt daţi de matricea [B] de apartenenţă a laturilor la buclele independente,
astfel:

[I] = [B]t ⋅ [I' ] , (4.10)

matricea [I' ] având dimensiunile b × 1 .


Intr-adevăr, în exemplul considerat e evident că:
Cap. 4 Metode de analiză a circuitelor electrice 133

 I1   1 0 0  I1' 
I   0  
0 − 1
  I1'   − I3 
'
 2  
I   1 − 1 0  '   I1' − I '2 
[ I] =  3  = [ B] ⋅ [ I ' ] =   ⋅  I2  =  ' .

t
− +
'
 I4   1 0 1  I  '  I 1 I 3
 I5   0 1 0  3   I 
'
     ' 2 '
 I 6   0 − 1 1 − I 2 + I 3 

Inlocuind (4.10) în ecuaţia (4.4), se obţine:


[B] ⋅ [ Z] ⋅ [B]t ⋅ [I' ] = [B] ⋅ [E] .
Ultima ecuaţie permite aflarea matricei [I' ] a curenţilor de buclă. Se
defineşte matricea specifică metodei curenţilor de buclă, cu dimensiunile
b×b:
[Z' ] = [B] ⋅ [ Z] ⋅ [B]t , (4.11)
[Z' ] ⋅ [I' ] = [B] ⋅ [E] ; [I' ] = [Z' ]−1 ⋅ [B] ⋅ [E] . (4.12)
In final, matricea [I] se află cu relaţia (4.10).
Dacă se înlocuieşte matricea [I] din relaţia (4.10) în (4.2), se obţine:

[A] ⋅ [B] t ⋅ [I' ] = [0] ,

dar cum [I' ] ≠ [0] , rezultă:


[A] ⋅ [B]t = [0] ,
relaţie care e utilă la verificarea matricilor de apartenenţă.
Aplicaţie. Circuitul din figura 4.3a are ataşat graful orientat din figura 4.3b.
Sursa are t.e.m. e = 2 ⋅ 24 sin ωt , [V ] , scrisă în complex E = 24 V , iar
1
parametrii circuitului sunt R = ωL = = 4 Ω . Analiza topologică a relevat
ωC
l = 6 laturi, n = 4 noduri, s = 1 subreţele conexe, b = l − n + 1 = 3 bucle
independente.
Matricea de apartenenţă a laturilor la buclele independente
B1 , B 2 , B 3 este:

1 0 0 1 1 0
[B] =  1 −1 0 0 0 − 1  .
 0 1 −1 0 1 0 
134 Teoria circuitelor electrice

Fig. 4.3

Matricea impedanţelor complexe este, în absenţa cuplajelor


inductive, o matrice diagonală:

R 0 0 0 0 0 
0 R 0 0 0 0 
 
0 0 R 0 0 0 
[ Z] =  0 0 0 0 0 0 .


0 0 0 0 jωL 0 
 1 
0 0 0 0 0 
 jωC 

Matricea tensiunilor electromotoare:

0
0
  E
0
[E] =   ; [B] ⋅ [E] =  0  .
E  0 
0
 
 0 

Matricea specifică metodei curenţilor de buclă se află cu (4.11):

 R + jωL R jωL 
 1 
[Z' ] = [B] ⋅ [ Z] ⋅ [B]t =  R 2R + − R .
 jωC 
 jωL −R 2R + jωL 

Ecuaţia matriceală (4.12) permite aflarea matricei curenţilor de buclă:


Cap. 4 Metode de analiză a circuitelor electrice 135

 6 
[I' ] =  − 3 − j 3  , (A) ,
 − 3 − j 3 

iar apoi, cu (4.10), se calculează matricea curenţilor prin laturi:


 3 − j3   6 sin (ωt − π 4 ) 
 0   0 
   
 3 + j3   6 sin (ωt + π 4) 
[I] = [B]t ⋅ [I' ] =   ; [ i] =   , (A ).
 6   2 ⋅ 6 sin ωt 
 3 − j3   6 sin (ωt − π 4 ) 
   
 3 + j 3   6 sin (ωt + π 4) 

Observaţie. Matricea [ Z' ] s-a calculat cu relaţia sa de definiţie (4.11), dar


se poate scrie direct, cu algoritmul de la paragraful 2.8:

pentru j = i, Zii' este suma impedanţelor complexe din bucla


 Bi , cu semnul plus;

 pentru j ≠ i, Z'ij este impedanţa complexă comună buclelor

Zij = 
'
Bi şi B j , cu semnul plus când curenţii adiacenţi Ii' şi

 I'j au acelaşi sens prin latura comună şi cu semnul

 minus în caz contrar.

4.3 Analiza matriceală a nodurilor. Metoda potenţialelor de noduri

Nodurilor independente N1 , N 2 , ... , N n −1 li se afectează potenţialele


(necunoscute) V1 , V 2 , ..., V n−1 , în timp ce ultimul nod N n e origine de
potenţial, cu V n = 0 , ca la paragraful 2.9.
Astfel, reluând circuitul din figura 4.1, numărul nodurilor
independente (fig. 4.4) este n − s = 3 , acestea fiind N1 , N 2 , N 3 , cu
potenţialele V1 , V 2 , V 3 .
Tensiunile pe cele l laturi, având ca sensuri de referinţă sensurile
arcelor orientate din graful aferent, sunt diferenţe ale potenţialelor
nodurilor, date de matricea [A] de apartenenţă a laturilor la nodurile
independente, astfel:
[ U ] = [ A ]t ⋅ [ V ] , (4.13)
136 Teoria circuitelor electrice

matricea potenţialelor nodurilor independente, [V] , având dimensiunile


(n − s) × 1 .

Fig. 4.4

Intr-adevăr, în exemplul considerat e evident că:


 U1  1 −1 0  V1 − V 2 
U  1 0 −1    V −V 
 2    1 
V 1 3 
U  0 1 0    V2 
[U ] =  3  = [ A ]t ⋅ [ V ] =   ⋅  V2  =  .
 U4  1 0 0
 V 3  
V1 
 U5  0 1 −1   V 2 − V3 
     
 U 6   0 0 − 1   − V 3 
Legea lui Ohm (4.1) se poate scrie:
[Z]−1 ⋅ [E] + [ Z]−1 ⋅ [ U] = [I] ,
Cap. 4 Metode de analiză a circuitelor electrice 137

după care, înmulţind la stânga cu [A] şi ţinând seama de teorema întâi a lui
Kirchhoff (4.2), se obţine:

[A] ⋅ [ Z]−1 ⋅ [U ] = −[A] ⋅ [ Z]−1 ⋅ [E] . (4.14)

Inlocuind [U ] cu matricea [V] a noilor necunoscute, conform


relaţiei (4.13), ecuaţia primeşte forma:

[A] ⋅ [ Z]−1 ⋅ [A]t ⋅ [V ] = −[A ] ⋅ [Z]−1 ⋅ [E]. (4.15)

Se notează cu [Y' ] matricea specifică metodei potenţialelor de


noduri, cu dimensiunile (n − s ) × (n − s) :

[Y' ] = [A ] ⋅ [ Z]−1 ⋅ [A ]t , (4.16)

iar cu [Isc ] matricea curenţilor de scurtcircuit ai laturilor, cu


dimensiunile l × 1 :

[Isc ] = [ Z]−1 ⋅ [E]. (4.17)

Matricea curenţilor de scurtcircuit care concură în nodurile


independente are dimensiunile (n − s ) × 1 şi este:

[ΣIsc ] = −[A] ⋅ [Isc ] . (4.18)

Cu aceste notaţii, ecuaţia (4.15) devine:

[Y' ] ⋅ [V] = [ΣIsc ] ; [V ] = [Y' ]−1 ⋅ [ΣIsc ]. (4.19)

In final, cunoscând matricea [V] , se calculează matricea tensiunilor


laturilor [U ] cu relaţia (4.13), iar curenţii laturilor sunt daţi de legea lui
Ohm (4.1):

I = [ Z]−1 ⋅ ([E] + [U ] ) . (4.20)

Dacă se înlocuieşte matricea [U ] , dată de relaţia (4.13), în ecuaţia


matriceală (4.3), se obţine:
[B] ⋅ [A ]t ⋅ [V ] = [0] ,

dar, cum [V] ≠ [0] , rezultă încă o relaţie utilă la verificarea matricilor de
apartenenţă:
[B] ⋅ [A ]t = [0]. (4.21)
138 Teoria circuitelor electrice

Observaţie. In principiu, la analiza unui circuit se va prefera metoda


curenţilor de buclă sau a potenţialelor de noduri, după cum b > sau < n − s .

Aplicaţie.

Se va prezenta analiza matriceală a nodurilor pentru circuitul de


curent continuu din figura 4.5a, în care E1 = 7V, E 2 = 3V, R 1 = 1Ω,
R 2 = 2Ω , R 3 = 3Ω, R 4 = 4Ω şi R 5 = 5Ω .
Analiza topologică evidenţiază l = 5 laturi, n − s = 2 noduri
independente, iar graful orientat corespunzător circuitului e în figura 4.5b.

Fig. 4.5

Curentul continuu e un caz particular al curentului alternativ. In


relaţiile (4.13)– (4.20), matricile devin [U ] → [ U] , [V] → [V ] , [E] → [E] ,
[Z] → R , [Y ' ] → [G ' ] , [Isc ] → [Isc ] , [Σ Isc ] → [ΣIsc ] .
Matricea de apartenenţă a laturilor la nodurile independente N1 şi N 2
este:

 −1 −1 1 0 0
[ A] = 
0 − 1 − 1 1 
,
 0
iar matricile [R ] şi [G ' ] sunt matrici diagonală, nefiind posibile cuplaje
inductive în curent continuu:

 R1 0 0 0 0 
 0 R2 0 0 0 
 
[R ] =  0 0 R3 0 0 ;
 
 0 0 0 R4 0 
 0 0 0 0 R5 
Cap. 4 Metode de analiză a circuitelor electrice 139

 1 1 1 1 
R +R +R R3
− 
[G ' ] = [A ] ⋅ [R ]−1 ⋅ [A ] t =  1 2 3
.
 1 1 1 1 
− + +
 R3 R3 R4 R5 

Calculul decurge după relaţiile (4.13) – (4.20):


 E1   E1 R 1 
 0   0 
   
−1
[E] =  0  ; [Isc ] = [R ] ⋅ [E] =  0 ;
   
 − E2   − E2 R 4 
 0   0 

 E R   V1   2 
[ΣI sc ] = −[A] ⋅ [Isc ] =  1 1  ; [ V] =  V  =  − 10  , (V ) ;
 − E2 R 4   2   

 U1   −1 0   −2 
U   −1 0   
 2     2   −2 
[U ] =  U 3  = [ A] t ⋅ [ V] =  1 − 1  ⋅   =  12  , (V) ;
     − 10   
 U4   0 −1   10 
 U 5   0 1   − 10 

 I1  1 0 0 0 0   7 − 2   5
I  0 1 2 0
 2  0 0   − 2   − 1 
[I] =  I3  = [R ]−1 ⋅ ([E ] + [U]) =  0 0 1 3 0 0  ⋅  12  =  4 , (A).
       
I 4  0 0 0 1 4 0  − 34 + 10 − 6
 I 5   0 0 0 0 1 5   − 10  − 2

Desigur, curenţii care au rezultat negativi îşi păstrează modulul, dar


au sensuri contrare arcelor orientate din graful circuitului (fig. 4.5b).
Conservarea puterilor se verifică potrivit relaţiei (4.9). Puterea
furnizată de generatoare este:

 5
 −1 
 
Pg = [E] t ⋅ [I] = [ 7 0 0 − 34 0 ]⋅  4  = 239 W.
 
 −6
 − 2 
140 Teoria circuitelor electrice

Reţeaua fiind izolată, suma algebrică a puterilor primite la bornele


laturilor e nulă:

 5
 −1 
 
Pb = [U ] t ⋅ [I] = [ − 2 − 2 12 10 − 10 ]⋅  4  = 0 ,
 
 −6
 − 2 

iar puterea disipată în rezistoare are valoarea:


1 0 0 0 0  5 
0 2 0 0 0  − 1 

PR = [I] t ⋅ [R ] ⋅ [I] = [5 − 1 4 − 6 − 2]⋅ 0 0 3 0 0 ⋅  4  = 239 W.
   
0 0 0 4 0  − 6 
0 0 0 0 5  − 2

Puterile se conservă: Pg + Pb = PR .

Observaţii
a) Matricea [Y' ] se poate calcula cu relaţia (4.16), dar s-a văzut la
paragraful 2.9 că se poate scrie şi direct, cu algoritmul:

pentru j = i, Y ii' este suma admitanţelor complexe ale



 laturilor care concură în nodul N i , cu semnul plus;
 pentru j ≠ i, Y ' este admitanţa complexă a laturii care face
 ij
Y ij = 
'

 legătura între nodurile N i şi N j , cu semnul minus;


 dacă sunt mai multe laturi în paralel, suma admitanţelor
 complexe ale lor.

b) Matricea [ΣI sc ] e calculabilă cu relaţiile (4.17) – (4.18), dar la paragraful


2.9 s-a precizat semnificaţia elementelor sale:
∑ Isc j este suma algebrică (în complex) a curenţilor de scurtcircuit
j∈ N i

care concură în nodul N i , sensul de referinţă (plus) fiind sensul de intrare în


nod.
Cap. 4 Metode de analiză a circuitelor electrice 141

4.4 Forma complexă a unor teoreme


Demonstraţiile prezentate la paragrafele 2.10 şi 2.11 pentru teoreme
ale circuitelor de curent continuu îşi păstrează valabilitatea, dacă mărimile
şi parametrii iau forma complexă:
E → E ; Ig → Ig ; U → U ; I → I ; R → Z ; G → Y .
Schemele echivalente ale unei surse (fig. 4.6a) sunt echivalente şi
între ele, conform relaţiilor:
E 1 Ig 1
Ig = ; Yi = ; E = ; Zi = . (4.22)
Zi Zi Yi Yi

Pasivizarea unei surse


constă în înlocuirea cu
impedanţa (admitanţa) sa
complexă internă. In cele două
scheme echivalente din figura
4.6a, sursa ideală de t.e.m. se
înlocuieşte cu legătură directă
(fig. 4.6b), sau sursa ideală de
curent se înlocuieşte cu o
întrerupere a circuitului
(fig.4.6c).
Fig. 4.6
Teorema superpoziţiei. Curentul I j din latura L j a circuitului
liniar e suma algebrică (în complex) a curenţilor I jk produşi în acea latură
de câte o sursă, pe rând, celelalte surse fiind pasivizate:
l
I j = ∑ I jk . (4.23)
k =1

E valabilă şi forma duală a teoremei, pentru tensiuni.


Teorema generatorului echivalent de tensiune (Thévenin).
Curentul stabilit prin impedanţa complexă Z conectată la bornele dipolului
activ liniar de curent alternativ este (fig. 4.7a):
U AB 0
I AB = , (4.24)
Z + Z ABp
unde: U AB0 – tensiunea la bornele dipolului, în gol (fig. 4.7b);
Z ABp – impedanţa complexă între bornele dipolului pasivizat
(fig.4.7d).
142 Teoria circuitelor electrice

Fig. 4.7

Teorema generatorului echivalent de curent (Norton). Tensiunea


pe admitanţa complexă Y aflată la bornele dipolului activ liniar de curent
alternativ din figura 4.7a este:
I ABsc
U AB = , (4.25)
Y + Y ABp

unde: I ABsc – curentul între bornele dipolului, în scurtcircuit (fig. 4.7c);


Y ABp – admitanţa complexă între bornele dipolului pasivizat
(fig.4.7d).

4.5 Circuite duale

Ecuaţia matriceală Kirchhoff, având ca necunoscută matricea


curenţilor de latură [I] , se prezintă conform (4.5):

 [A ]   [0] 
 [B] ⋅ [ Z]  ⋅ [I] =  [B] ⋅ [E]  . (4.26)
   
Legea lui Ohm (4.1) şi teoremele lui Kirchhoff (4.2) – (4.3) permit,
în acelaşi mod, a se prefera păstrarea ca necunoscută a matricei tensiunilor
de latură [U ] . Introducând în ecuaţia (4.7) notaţia (4.17), se obţine altă
ecuaţie matriceală Kirchhoff:

 [A] ⋅ [ Z]−1   − [A ] ⋅ [Isc ] 


  ⋅ [ U] =  . (4.27)
 [B]   [0] 

Se presupune că un circuit fără cuplaje inductive e caracterizat de


ecuaţia (4.26). Există un curent, dual primului, care e caracterizat de ecuaţia
(4.27) identică cu (4.26), locul necunoscutei [I] fiind luat de matricea
necunoscută [U ] . Soluţiile celor două ecuaţii vor fi identice numeric (diferă
însă unitatea de măsură !).
Desenarea circuitului dual se bazează pe câteva echivalenţe, care
reies din identitatea celor două ecuaţii.
Cap. 4 Metode de analiză a circuitelor electrice 143

CIRCUIT INIŢIAL CIRCUIT DUAL


~
Nod N i –––––––––––– > Buclă Bi
~
Buclă Bi –––––––––––– > Nod N i
~
Noduri independente n − 1 –––– > Bucle independente b = n − 1
Bucle independente b –––– > Noduri independente ~ n −1 = b
~
[A] ––––––––––––––– > [B]
~
[B] ––––––––––––––– > [ A]
Serie ––––––––––––––– > Paralel
Paralel ––––––––––––––– > Serie
~
Surse de t.e.m. [ E ] ––––––– > Curenţi de scc. ai laturilor − [ I sc ]
~
Surse de curent [ Isc ] ––––––– > Tensiuni în gol ale laturilor − [ E ]
~ ~
Impedanţele laturilor [Z] ––––– > Admitanţele laturilor [ Y ] = [ Z]−1
~ ~
(în curent continuu [R]) ––––– > (în curent continuu [ G ] = [R ]−1 )
~ ~
Admitanţele laturlor [Y] ––––– > Impedanţele laturilor [ Z ] = [Y]−1
~ ~
(în curent continuu [G]) ––––– > (în curent continuu [ R ] = [G ]−1 )
~
Curenţi în laturi [I] ––––– > Tensiuni ale laturilor [U ]
~
Tensiuni ale laturilor [U ] ––––– > Curenţi în laturi [ I ]
Echivalenţa serie – paralel derivă din inversarea rolurilor curent –
tensiune. Evident, în serie curentul se păstrează şi tensiunile se adună, iar în
paralel tensiunea e aceeaşi şi curenţii se însumează.
Exemplu
Se caută circuitul dual celui din figura 4.8, care are l = 6 laturi,
n − 1 = 3 noduri independente şi b = 3 bucle independente.

Fig. 4.8
144 Teoria circuitelor electrice

~ ~ ~
In interiorul buclelor B1 , B 2 , B3 , se figurează nodurile N1 , N 2 , N 3
(fig. 4.9a), plus un nod care nu e independent, în exterior. Se unesc, două
câte două, nodurile, iar la traversarea laturii cu elementele E1 şi R 1
~ ~
înseriate, se înlocuiesc cu − Isc1 şi G1 în paralel, etc. (fig. 4.9b). Se
precizează, s-au luat Isc i şi G i egale, numeric, cu Ei , respectiv R i (cu alte
unităţi de măsură !).

Fig. 4.9

Fig. 4.10

Circuitul dual din figura 4.9b se transcrie înlocuind sursele de curent


cu surse de tensiune:
Cap. 4 Metode de analiză a circuitelor electrice 145
~
~ Isc i ~ 1
Ei = ~ ; R i = ~ .
Gi Gi
Circuitul astfel obţinut (fig. 4.10a) are graful orientat ataşat în figura
4.10b.
Pe grafurile orientate din figurile 4.8b şi 4.10b se verifică faptul că,
într-adevăr:
 −1 1 0 0 1 0
~ 
[A] = [B] =  0 0 1 − 1 − 1 0  ;
 0 − 1 − 1 0 0 1 
 1 0 0 −1 1 0
~ 
[B] = [A ] = − 1 − 1 0 0 0 −1 ;
 
 0 1 −1 0 −1 0 
[A ] ⋅ [B]t = [B] ⋅ [A]t = [0].
~
Este, desigur, obligatoriu ca b = n − 1 şi ~ n − 1 = b , dar numai
întâmplarea a făcut, la acest exemplu, că n − 1 = b = 3 .
~ ~
In condiţiile de mai sus, tensiunile U1 , ...., U 6 din circuitul dual
~ ~
(fig.4.10) rezultă, numeric (în volţi !) egale cu curenţii I1 , ...., I6 din
circuitul iniţial (fig. 4.8a), fiindcă sunt soluţii ale aceluiaşi sistem de ecuaţii
(ale aceleiaşi ecuaţii matriceale).
n
Valori numerice. Matricile corespondente rezultă egale numeric ( = ):
12   − 12  − 12
24 − 24 − 12
     
n ~  18  ~  − 18  ~  − 6 
[E] (V) = − [ Isc ] (A) =   ; [ Isc ] (A ) =   ; [ E ] ( V) =  ;
 0  0   0 
0  0   0 
     
 0   0   0 
1 0 0 0 0 0
0 2 0 0 0 0 

n ~ 0 0 3 0 0 0
[R ] (Ω) = [G ] (S) =  ;
0 0 0 1 0 0
0 0 0 0 2 0
 
 0 0 0 0 0 3 
146 Teoria circuitelor electrice

1 0 0 0 0 0 
 0 0,5 0 0 0 0 

~  0 0 0,333 0 0 0 
[ R ] (Ω ) =  ;
0 0 0 1 0 0 
0 0 0 0 0,5 0 
 
 0 0 0 0 0 0,333 

 4 − 1 − 2
[R ' ] = [B] ⋅ [R ] ⋅ [B]t (Ω) = [G ' ] = [A] ⋅ [R ] ⋅ [A]t (S) =  − 1 6 − 2 ;
n
~ ~ ~ −1 ~

− 2 − 2 7 

 12 
[B] ⋅ [E] (V) = [Σ Isc ] = −[A] ⋅ [ Isc ] (A) = − 36 ;
n ~ ~
~

 6 

 1, 256 
[I' ] (A ) = [V] (V ) =  − 5,95  ;
n
~

− 0,478
~
Se verifică, numeric, ”egalitatea” matricilor [I] şi [U ] :
~
 I1   U1   7,206
I  ~   5,472 
 2   U2   
~
 I3  n
~  U3  ~ ~  0,478
[ I] =   = [B]t ⋅ [I' ] (A) = [ U] =  ~  = [ A ]t ⋅ [ V ] ( V ) =  .
 I4   U4   − 1,256 
 I5  U ~   1,734 
   ~5   
 I 6   U 6   5,95 

Cele două matrici sunt reciproc duale, căci şi invers:

 − 4,794 
− 13,056
 
n ~ − 16,566
[ U ] ( V) = [ I ] ( A) =  .
 − 1,256 
 3, 468 
 
 17,85 
Cap. 4 Metode de analiză a circuitelor electrice 147

4.6 Aplicaţii

Aplicaţia 1
Se cer parametrii impedanţei complexe Z (fig. 4.11a), astfel ca
puterea activă transferată acesteia să fie maximă. Se dau
1
e = 2 ⋅ 20 sin ωt, (V), R 1 = 5 Ω , R 2 = 20 Ω , ωL = 3 Ω , = 6 Ω.
ωC

Fig. 4.11

Succesiv, utilizând relaţiile (4.22), se echivalează sursa de t.e.m. cu


o sursă de curent Ig (fig. 4.11b), din nou de t.e.m. E ' (fig. 4.11c), iarăşi de
curent I'g (fig. 4.11d), în final sursa de t.e.m. E" (fig. 4.11e).

R1 ⋅ R 2
R′ = = 4Ω;
R1 + R 2

(R ′ + jωL ) 1
jωC
Z″ = R ′′ + jX′′ = = 5,76 − j1,68 , [Ω] .
1
R ′ + jωL +
jω C

Teorema transferului maxim de putere activă (par. 3.5.4) precizează


impedanţa la care are loc acest transfer:

Z = R + jX =  Z″  = 5,76 + j1,68 , [Ω] ; R = 5,76 Ω ; X = 1,68 Ω .
 
148 Teoria circuitelor electrice

Valoarea puterii active maxime se poate afla calculând, cu relaţiile


(4.22), mărimea sursei de t.e.m. E″ :

E ′ E′
Ig = ; E = R′ Ig ; Ig =
'
;
R1 R ′ + jωL

E″ = (R ′′ + jX′′) ⋅ I 'g = 11,52 − j15,36 = 19, 2 ∠ − 53o13′ , [V ] .

 E′′ 
= RI = R 
2
(E′′)2
 = = 16 W .
2
Pmax
 2R  4R

Aplicaţia 2
Se cere schema echivalentă a dipolului activ dintre bornele A–B, în
figura 4.12a.

Fig. 4.12

Sursa de t.e.m. 120∠0o V (fig. 4.12a) se transfigurează succesiv, cu


relaţiile (4.22), în sursa de curent 10∠0o A (fig. 4.12b) şi apoi iarăşi sursă
de t.e.m. 100∠0o V (fig. 4.12c).
In figura 4.12c, teorema a doua a lui Kirchhoff dă, pentru buclele B1
şi B 2 (bornele A–B fiind în gol):

10I′ + U = 100
 x

− (120 − j 40) I′ + U x = 10U x ;
Cap. 4 Metode de analiză a circuitelor electrice 149


I = 18∠ − 127,9 o , [A ] ; U x = 208 + j144 , [V ] ;
U AB 0= 10U + 120 I′ = 835,2∠ − 20, 2o = 784 − j 288 , [V ].
x

Impedanţa complexă internă a dipolului pasivizat din figura 4.12d


(la pasivizare nu e afectată sursa comandată) se află aplicând tensiunea –
test U T , sub care se absoarbe curentul IT , iar
apoi:
UT
Z ABp = = 91,2 − j 38,4 , [Ω] ,
IT

astfel că dipolul echivalează cu schema din


figura 4.13. Fig. 4.13

Aplicaţia 3
Se cere schema
duală a circuitului din
figura 4.14a.
Circuitul are l = 3
laturi, n −1 = 1 nod
independent şi b = 2 bucle
independente, ca în graful
orientat din figura 4.14b. Fig. 4.14

Potrivit algoritmului prezentat, se desenează circuitul dual


(fig.4.15a), reluat în figura 4.15b şi graful corespunzător (fig. 4.15c), cu
~ ~
n − 1 = b = 2 noduri independente şi b = n − 1 = 1 ochi independent.

Fig. 4.15

In regim sinusoidal, bobinei cu Z = jωL = j 2 [Ω] îi corespunde în


schema duală un condensator cu Y = jωC = j 2 [S] .
150 Teoria circuitelor electrice

n
Se verifică egalităţile numerice ( = ) între matricile corespondente:
~ 1 1 0
[A] = [B] = [− 1 1 1]; [B] = [A ] = 
~
;
0 − 1 1
[A] ⋅ [B]t = [B] ⋅ [A ]t = [0] ;

12 0 0 0
[E] (V ) = − [ I g ] (A) =  0  ; [ Z] (Ω) = [Y] (S) = 0 2
  0  ;
n n
~ ~

 0  0 0 j 2

 − 12  6 − j 6
[U ] (V) = [ I ] (A) =  12  ; [I] (A) = [ U] (V ) =  6  .
 
n n
~ ~

 12   − j 6 
Puterile complexe vehiculate nu pot fi egale, circuitul iniţial având
caracter inductiv, în timp ce circuitul dual este capacitiv. Puterile sunt, însă,
complex conjugate:
~ ~
Sg = SZ = 72 + j 72 , [VA] ; S g = S Z = S*g = 72 − j 72 , [VA ].

Aplicaţia 4
Se propune analiza matriceală a circuitului din figura 4.16a, unde
1
e = 2 ⋅ 24 sin ωt [V] , ωL1 = ωL 2 = = 6 Ω , R = ωM = 4 Ω .
ωC

Fig. 4.16

Topologic, circuitul are l = 3 laturi, n = 2 noduri, s = 1 subreţele


conexe, astfel că n − s = 1 nod independent şi b = l − n + s = 2 bucle
independente, ca în graful orientat ataşat în figura 4.16b.
Analiza buclelor se bazează pe relaţiile (4.10) – (4.12):
Cap. 4 Metode de analiză a circuitelor electrice 151

1 0 1
[B] =  ;
0 1 − 1
 
 jωL1 jωM 0   j6 j4 0
  
[Z] = [ Z]t =  jωM R + jωL 2 0  =  j4 4 + j6 0  , (Ω) ;
 0 0
1  0
 0 − j 6
 jωC 
 0 j10  0,04 − j 0,1
[Z′] = [B] ⋅ [ Z] ⋅ [B]t =   ; [ Z' ]−1 = 
0 
, (S) ;
 j10 4   − j 0,1
 I' 
[I′] =  1'  = [ Z' ]−1 ⋅ [B] ⋅ [E] =
I 2 
24
 0,04 − j 0,1 1 0 1    0,96 
= ⋅ ⋅ 0 =
0  0 1 − 1   − j 2, 4
, (A);
 − j 0,1  0 

 I1  1 0  0,96 
     0,96  
[I] = I 2  = [B]t ⋅ [I' ] = 0 1 ⋅   =  − j 2, 4  ;
− j 2,4
 I 3  1 − 1  0,96 + j 2,4

 0,96 
[I] =  2,4  , (A).
2,585

Bilanţul puterilor are la plecare relaţia (4.8):


 0,96 
Sg = [E]t ⋅ [I] = [24 0 0]⋅  j 2,4  = 23,04 VA ;
*

0,96 − j 2, 4
Pg = 23,04W ; Q g = 0 ,

astfel că circuitul este rezonant. Intr-adevăr:


152 Teoria circuitelor electrice

S Z = [I]t ⋅ [ Z] ⋅ [I]* =
 j6 j4 0   0,96 

= [0,96 − j 2,4 0,96 + j 2,4] ⋅  j 4 4 + j 6 0  ⋅  j 2,4  =
 0 0 − j 6 0,96 − j 2,4
= 23,04 VA ; PR = 23,04 W ; Q X = 0 .

Se verifică PR = Pg şi Q X = Q g , căci circuitul este izolat, nu


primeşte putere la bornele nici unei laturi.
Metoda clasică dă aceleaşi rezultate:

PR = RI 22 = 4 ⋅ 2, 4 2 = 23,04 W ;
1 2
Q 'X = ωL1I12 + ωL 2 I 22 − I3 = 6 ⋅ 0,96 2 + 6 ⋅ 2,4 2 − 6 ⋅ 2,5852 = 0 ;
ωC
π
Q"X = 2ωM I1I 2 cos < (I1 , I 2 ) = 2ωM I1I 2 cos = 0 ;
2
QX = QX + QX = 0 .
' "

Analiza nodurilor utilizează succesiv relaţii dintre (4.13) – (4.20):

36 − j 24 − 24 0 
[A] = [− 1 1 1]; [Z] =
−1 1  − 24 36 0 , (Ω);
24(6 + j 5)  
 0 0 − 20 + j 24

[Y' ] = [A ] ⋅ [ Z]−1 ⋅ [A ]t =
36 − j 24 − 24 0   − 1
=
1 
[− 1 1 1]⋅  − 24 36 0  ⋅  1 =
24(6 + j 5)   
 0 0 − 20 + j 24  1
1
= ⋅ 100 , (S) ;
24(6 + j 5)
24(36 − j 24)
−1
[Isc ] = [ Z] ⋅ [E] =
1  − 24 ⋅ 24  , (A ) ;
24(6 + j 5)  
 0 
1
[ΣIsc ] = −[A] ⋅ [Isc ] = ⋅ 288(5 − j 2) , (A) ;
24(6 + j 5)
Cap. 4 Metode de analiză a circuitelor electrice 153

288(5 − j 2)
[V] = V1 = = 14,4 − j 5,76 , (V) ;
100
 U1  − 1 − 14,4 + j 5,76
 
[U ] =  U 2  = [A]t ⋅ [V ] =  1 ⋅ (14,4 − j 5,76) =  14,4 − j 5,76  , (V).
 
 U 3   1  14,4 − j 5,76 

In final, matricea curenţilor se calculează cu (4.20) şi se obţine


acelaşi rezultat, ca la analiza buclelor.
Concluzii
Teoretic, analiza nodurilor trebuia să fie mai simplă decât analiza
buclelor, căci n − s < b . Practic însă, calculul matricei [Y' ] a unui circuit
complicat poate deveni laborioasă. Analiza matriceală îşi dezvăluie integral
valenţele nu la astfel de aplicaţii, ci la aplicarea programelor de calcul
aferente unor circuite complexe.
Capitolul 5

CUADRIPOLUL DIPORT.
FILTRE DE FRECVENŢĂ

5.1 Cuadripolul diport

5.1.1 Cuadripolul

Cuadripolul electric este un circuit cu patru borne de acces (fig. 5.1).


Dintre cele patru potenţiale complexe, unul se consideră origine de potenţial
( V 4 = 0 ), iar cei patru curenţi sunt legaţi prin
prima teoremă a lui Kichhoff:

I 4 = − I1 − I 2 − I3 ,

astfel că, de la început, doar şase mărimi


complexe (potenţiale şi curenţi) caracterizează
funcţionarea cuadripolului.

5.1.2 Cuadripolul diport Fig. 5.1

La realizarea practică a circuitelor electrice, între dipolul activ DA


(sursă) şi dipolul pasiv DP (receptor) din figura 3.7a, se intercalează
frecvent cuadripolul CD
(fig.5.2.). Acesta poate fi linia
bifilară cu parametri care nu se
pot neglija, transformator
ridicător sau coborâtor de
tensiune, transformator de
adaptare, redresor sau invertor,
filtru de frecvenţă. Fig. 5.2
Cap. 5 Cuadripolul diport. Filtre de frecvenţă 155

Cuadripolul CD este un diport, având bornele grupate câte două în


porţi: poarta de intrare 1-1’ este receptoare, iar poarta de ieşire 2-2’ este
generatoare, în raport cu sensul transferului puterii. Bornele aceleiaşi porţi
sunt traversate de acelaşi curent (în sensuri contrare).
Tensiunile şi curenţii de intrare, respectiv ieşire (fig. 5.3), sunt legate
prin sistem Kirchhoff corespunzând structurii cuadripolului. Pentru
cuadripolul liniar şi pasiv, relaţiile dintre
cele patru mărimi pot fi exprimate prin
sistemul:

U 1 = A U 2 + B I 2
 , (5.1)
I1 = C U 2 + D I 2
Fig. 5.3

unde parametrii fundamentali A [−], B[Ω], C [Ω −1 ], D [−] sunt mărimi


complexe şi depind de structura diportului, dar şi de frecvenţă.
In figura 5.3, la poarta de ieşire s-a conectat impedanţa de sarcină
ZS . In cazul limită când ZS = 0 , cuadripolul funcţionează în scurtcircuit şi
are U 2 = 0 . Dacă ZS → ∞ (bornele 2 şi 2’ libere), cuadripolul este în gol,
iar I 2 = 0 .
Cu aceste precizări, parametrii fundamentali primesc interpretări mai
concrete. Primul este raportul de transformare al tensiunilor la mers in gol:

U 
A =  1  , [−]. (5.2)
 U 2  I 2 =0

Analog, următorii sunt impedanţă complexă de transfer în


scurtcircuit, admitanţă de transfer în gol, respectiv raport de transformare al
curenţilor în scurtcircuit:

U   I  I 
B =  1  , [Ω]; C =  1  ,[Ω −1 ]; D =  1  , [ − ].
 I 2  U 2 =0  U 2  I2 =0  I 2  U 2 =0

Sistemul (5.1) se poate scrie evidenţiind o matrice [A] a parametrilor


fundamentali:

 U1  A B   U 2  U 2 
 I  =  C D ⋅  I  = [A ]⋅  I  . (5.3)
 1    2  2
156 Teoria circuitelor electrice

5.1.3 Condiţia de reciprocitate

Potrivit teoremei reciprocităţii, în cazul cuadripolului diport liniar


pasiv, curentul I '2 la poarta de ieşire scurtcircuitată (fig. 5.4a), unica sursă
fiind situată la poarta de intrare, e egal cu curentul I1" la poarta de intrare
scurtcircuitată (fig. 5.4b), aceeaşi sursă E fiind la poarta de ieşire.

Fig. 5.4

Se aplică sistemul (5.1) celor două situaţii:

E = A ⋅ 0 + BI '2 0 = − A E + BI"2


' ; .
I1 = C ⋅ 0 + D I '2 I1" = −C E + D I"2

Condiţia I '2 = I1" , valabilă pentru orice E, conduce la relaţia de


reciprocitate:

A D − BC = 1 , (5.4)

care face ca, în cazul dipolilor liniari, pasivi şi reciproci, dintre cei trei
parametri fundamentali, doar trei să fie independenţi.

5.1.4 Alimentarea inversă a diportului

Poarta de ieşire devine poartă de


intrare si invers, ca în figura 5.5.
Rezolvarea sistemului (5.1), în
condiţiile în care determinantul său e unitar
(5.4), duce la:
Fig. 5.5
U 2 = D U1 − BI1
 ,
− I 2 = C U1 − A I1
dar în figura 5.5 s-au făcut, în raport cu figura 5.3, modificări:
Cap. 5 Cuadripolul diport. Filtre de frecvenţă 157

U1 = U1' ; I1 = − I1' ; U 2 = U '2 ; I 2 = − I '2 .

Astfel, sistemul de mai sus devine:

U '2 = D U1' + BI1'


' (5.5)
I 2 = C U1' + A I1' .

Diportul simetric se comportă identic la alimentarea inversă ca şi la


alimentarea directă. Pentru aceasta, sistemele (5.5) şi (5.1) trebuie să fie
similare. Condiţia de simetrie este deci:

A = D. (5.6)

5.1.5. Determinarea experimentală a parametrilor diportului

Determinarea experimentală a parametrilor diportului imaginează o


„cutie neagră” la care există acces doar la cele două porţi. Cu totul
impropriu, în literatura de specialitate, măsurătorile efectuate cu scopul
determinării parametrilor se numesc uneori incercările cuadripolilor.

a) Alimentarea directă (fig. 5.3) cu o tensiune U10 , atunci când poarta de


ieşire este în gol ( ZS → ∞ , I 2 = 0 ), permite măsurarea unui curent de mers
în gol I10 , iar sistemul (5.1) conduce la:

U10 = A U 20 ; I10 = C U 20 ,

astfel că se poate exprima impedanţa de intrare directă la mers în gol:

U10 A
Z10 = = , [Ω ] . (5.7)
I10 C

(Este evident că dacă la poarta de ieşire, în loc de mers în gol se


montează un voltmetru, care oricum are o impedanţă foarte mare, se
U I
măsoară U 20 , astfel că rezultă imediat: A = 10 ; C = 10 . )
U 20 U 20

b) Alimentarea directă cu o tensiune U1sc , atunci când poarta de ieşire e în


scurtcircuit ( ZS = 0 , U 2 = 0 ), permite măsurarea unui curent I1sc :

U1sc = BI 2sc ; I1sc = D I 2sc ,


158 Teoria circuitelor electrice

rezultând impedanţa de intrare la mers în scurtcircuit:

U1sc B
Z1sc = = , [Ω]. (5.8)
I1sc D

Observaţii. Scurtcircuitul porţii de ieşire când la intrare ar fi aplicată


tensiunea nominală, la un transformator spre exemplu, e periculos şi poate
duce la distrugerea instalaţiei. La încercarea în scurtcircuit, se aplică la
intrare o tensiune redusă printr-un autotransformator, care se măreşte numai
până când curentul absorbit la intrare e cel nominal I1n . Tensiunea aplicată
U1sc se numeşte tensiune de scurtcircuit şi se exprimă în procente din
tensiunea nominală U1n .
La încercarea directă în gol se aplică tensiunea U1n , dar se absoarbe
un curent de mers în gol I10 , mult mai mic decât I1n .
Se menţionează că, la încercările practice ale cuadripolilor, poarta de
intrare poate fi echipată şi cu wattmetru, care măsoară pierderile
cuadripolului în gol, respectiv scurtcircuit, căci în ambele cazuri puterea
transmisă la ieşire e nulă.

c) Alimentarea inversă (fig. 5.5) cu o tensiune U '20 , atunci când poarta de


intrare e în gol ( ZS' → ∞ , I1' = 0 ), permite măsurarea curentului I '20 , iar
sistemul (5.5) devine:

U '20 = D U10 ; I '20 = C U10


' '

şi se poate exprima impedanţa de intrare inversă la mers în gol:

U '20 D
Z 20 = = . (5.9)
I '20 C

Alimentarea inversă în scurtcircuit se poate face pentru verificare,


căci cei patru parametri fundamentali se află din relaţiile (5.7)-(5.9) la care
se ataşează, în cazul cuadripolului reciproc, relaţia (5.4).
La cuadripolul simetric sunt suficiente două încercări, căci se
cunoaşte condiţia (5.6).

5.1.6 Scheme echivalente


Dacă la paragraful precedent era dat un cuadripol diport (cutie
neagră) şi se cerea aflarea parametrilor fundamentali, acum se pune
problema inversă, de sinteză (proiectare): dându-se cei patru parametri, se
Cap. 5 Cuadripolul diport. Filtre de frecvenţă 159

cere realizarea unei scheme care să reproducă


funcţional acea „cutie neagră”.
Dintre cei patru parametri
fundamentali, la diportul reciproc doar trei
sunt independenţi, căci a apărut condiţia (5.4).
Realizarea fizică e deci posibilă cu minimum
trei impedanţe/admitanţe complexe.
Fig. 5.6
a) Schema echivalentă în T, prezentată în figura 5.6, are între mărimi
relaţiile:

I1 = I 2 + I 0 = I 2 + Y 0 U 0 = I 2 + Y 0 (Z 2 I 2 + U 2 ) = Y 0 U 2 + (1 + Y 0 Z 2 )I 2

U1 = Z1 I1 + Z 2 I 2 + U 2 = (1 + Y 0 Z1 )U 2 + (Z1 + Z 2 + Y 0 Z1 Z 2 )I 2 .
Prin identificare cu sistemul (5.1), rezultă parametrii fundamentali,
iar apoi componentele schemei:

A = 1 + Y 0 Z1 C = Y0
 (5.10)
B = Z1 + Z 2 + Y 0 Z1 Z 2 ; D = 1 + Y0 Z2 ;

A −1 D −1
Z1 = ; Z2 = ; Y 0 = C.
C C

Parametrii verifică relaţia de


reciprocitate (5.4). Cuadripolul simetric are
A = D (5.6), deci Z1 = Z 2 .

b) Schema echivalentă în π (fig. 5.7) e


forma duală a schemei în T, tot
raţionamentul decurgând prin relaţii duale: Fig. 5.7

U1 = U 2 + U 0 = U 2 + Z 0 I 0 = U 2 + Z0 (Y 2 U 2 + I 0 ) = (1 + Z 0 Y 2 ) U 2 + Z 0 I 2

I1 = Y1 U1 + Y 2 U 2 + I 2 = (Y1 + Y 2 + Z 0 Y1 Y 2 )U 2 + (1 + Z 0 Y1 )I 2 ;

A = 1 + Z 0 Y 2 C = Y1 + Y 2 + Z 0 Y1 Y 2

B = Z 0 ; D = 1 + Z0 Y1 ;
(5.11)
D −1 A −1
Y1 = ; Y2 = ; Z0 = B .
B B

Cuadripolul diport e simetric dacă A = D , deci Y1 = Y 2 .


160 Teoria circuitelor electrice

5.2 Conexiuni ale cuadripolilor

5.2.1 Conexiunea în lanţ (cascadă)

La această conexiune (fig. 5.8), poarta de ieşire a primului cuadripol


e poartă de intrare pentru următorul. Este conexiunea larg răspândită. De la
dipolul activ DA până la dipolul pasiv DP, în figura 5.2 pot fi intercalaţi
mai mulţi cuadripoli în lanţ: linia de transport CD1, transformatorul CD2,
redresorul CD3, filtrul CD4, etc.

Fig. 5.8
Ansamblul celor doi cuadripoli în lanţ se comportă ca un singur
cuadripol descris prin matricea [A] a parametrilor fundamentali definită prin
relaţia (5.3):

 U1' 
[ ]⋅ UI  = [A ]⋅ UI  = [A ]⋅ [A ]⋅  UI  = [A]⋅ UI  ; (5.12)
' " " "
 ' = A
' 2 ' 1 ' " 2 2
' " " "
 I1    2   1   2   2

[A] = [A ]⋅ [A ].
' "

5.2.2 Alte conexiuni

a) Conexiunea paralel-serie din


figura 5.9 prezintă porţile de
intrare conectate în paralel, iar
porţile de ieşire în serie.
Se stabilesc relaţiile:

U1 = U1 = U1 ;
' "

I1 = I1' + I1" ;
(5.13)
U2 = U2 + U2 ;
' "

I 2 = I '2 = I"2 .
Fig. 5.9
E util a se defini matricea hibridă paralel-serie [K] astfel:
Cap. 5 Cuadripolul diport. Filtre de frecvenţă 161

 I1   K11 K12   U1  U 
 U  = K  ⋅   = [K ] ⋅  1  . (5.14)
 2   21 K 22   I 2   I2 

Matricea [K] se află din matricea [A], prin explicitarea mărimilor I1


şi U 2 din sistemul (5.1) şi rezultă:

1 C 1
[K ] = ⋅
A  1 − B
.

Condiţia de reciprocitate între parametrii hibrizi paralel-serie este:

K12 = K 21 ,

iar condiţia de simetrie devine:

K11 ⋅ K 22 − K 12 = 1.
2

Conexiunea paralel-serie a diporţilor din figura 5.9 echivalează cu


un cuadripol care are matricea hibridă [K]. Se utilizează relaţiile (5.13):

 I1   I1'   I1" 
U  =  '  +  "  = K[ ]
'

 U1' 
 '  [ ]
+ K "

 U1" 
 " =
 2   U 2   U 2   I 2   I 2 

([ ] [ ]) U  U 
= K ' + K " ⋅  1  = [K ] ⋅  1  .
 I2   I2 
Cuadripolul echivalent are deci matricea hibridă paralel-serie:

[K ] = [K ' ] + [K" ] . (5.15)

Se procedează analog pentru următoarele trei conexiuni,


demonstraţiile fiind lăsate pentru exerciţiul cititorului.

b) Conexiunea paralel-paralel face apel la matricea admitanţă [Y]:

 I1   Y11 Y12   U1   U1 
 I  = Y  ⋅   = [Y ] ⋅   , (5.16)
 2   21 Y 22   U 2  U 2 

cu relaţia de reciprocitate Y 21 = −Y 12 , iar condiţia de simetrie Y 22 = − Y11 .


Cuadripolul echivalent are matricea:

[Y] = [Y′] + [Y′′] . (5.17)


162 Teoria circuitelor electrice

c) Conexiunea serie-serie dintre doi cuadripoli necesită definirea matricei


impedanţă [Z]:

 U1   Z11 Z12   I1  I 
U  = Z  ⋅   = [Z] ⋅  1  , (5.18)
 2   21 Z 22  I 2  I 2 

cu condiţia de reciprocitate Z 21 = − Z12 şi simetrie dacă Z 22 = − Z11 .


Matricea impedanţă a cuadripolului echivalent este:
[Z ] = [Z ′] + [Z ′′]. (5.19)

d) Conexiunea serie-paralel utilizează matricea hibridă serie-paralel [H],


definită astfel:

 U1   H11 H12   I1   I1 
 I  = H  ⋅   = [H ] ⋅   . (5.20)
 2   21 H 22   U 2  U 2 

Intre cei patru parametri hibrizi există relaţia de reciprocitate


H12 = H 21 , iar condiţia de simetrie a cuadripolului este H11 ⋅ H 22 − H12
2
= 1.
Doi cuadripoli conectaţi serie-paralel echivalează cu unul singur
caracterizat de matricea:
[H] = [H ' ] + [H" ] . (5.21)

5.3 Impedanţa caracteristică

Impedanţa caracteristică a unui cuadripol, sau a unui lanţ de


cuadripoli echivalent cu un singur cuadripol, este impedanţa de sarcină care,
conectează la poarta de ieşire, se măsoară nemodificată la poarta de intrare
(fig. 5.10).
Astfel, în figura 5.2, dacă receptorul
DP are impedanţa adaptată generatorului
DA în vederea transferului maxim de putere
activă, se poate intercala un cuadripol CD
care are impedanţa caracteristică a DP, fară
ca intercalarea să schimbe condiţiile de
adaptare. Fig. 5.10
Impedanţa caracteristică este deci:
U 2 U1
ZC = = . (5.22)
I2 I1
Cap. 5 Cuadripolul diport. Filtre de frecvenţă 163

Sistemul (5.1) permite explicitarea impedanţei ZC :

U1 A U 2 + BI 2 A Z C + B
ZC = = = ;
I1 C U 2 + D I 2 C Z C + D

C Z 2C + D Z C = A Z C + B ,

iar ZC e soluţia acestei ecuaţii.


In cazul cuadripolului simetric, A = D (5.6):

B
ZC = ± , (5.23)
C

acceptându-se pentru ZC doar soluţii care au partea reală (rezistenţa)


pozitivă, deci impedanţe realizabile cu componente pasive.

Observaţie. Impedanţa caracteristică depinde de frecvenţă (prin dependenţa


de frecvenţă a reactanţelor cuadripolilor din lanţ), deci premizele, de
neafectare a condiţiilor de adaptare şi transfer maxim de putere, sunt
valabile doar pentru frecvenţa respectivă.

5.4 Constanta de propagare

In cazul unui lanţ de cuadripoli simetric, având la ieşire impedanţa


caracteristică, raportul intrare-ieşire este acelaşi, atât pentru tensiuni cât şi
pentru curenţi, conform relaţiei (5.22). Cuprinderea unui domeniu larg
pentru acest raport se realizează definind constanta de propagare pe o scară
logaritmică, astfel:
U1 I
γ = ln = ln 1 = α + jβ , (5.24)
U2 I2

sau în continuare :

U  U
γ = ln  1 e j( γ u1− γ u 2 )  = ln 1 + j( γ u1 − γ u 2 ) ;
 U2  U2

I  I
γ = ln  1 e j( γ i1 − γi 2 )  = ln 1 + j( γ i1 − γ i 2 ) .
 I2  I2

Constanta de fază (de defazaj) e partea imaginară a constantei de


propagare:
164 Teoria circuitelor electrice

β = γ u1 − γ u 2 = γ i1 − γ i 2 , [rad], (5.25)

defazajul fiind la ieşire egal cu cel de la poarta de intrare:

ϕ 2 = γ u 2 − γ i 2 = ϕ1 = γ u1 − γ i1 . (5.26)

Constanta de atenuare e partea reală a constantei de propagare:


U1 I
α = ln = ln 1 , [Np], (5.27)
U2 I2

însă, practic, dacă se pune în discuţie atenuarea unui semnal, intervine


raportul puterilor între intrare şi ieşire. Relaţiile (5.26) şi (5.27) dau:
P1 U I cos ϕ1 UI
ln = ln 1 1 = ln 1 1 = 2α ,
P2 U 2 I 2 cos ϕ 2 U2I2

astfel că pentru constanta de atenuare rezultă:


1 P 1 Q 1 S
α = ln 1 = ln 1 = ln 1 , [Np]. (5.28)
2 P2 2 Q 2 2 S2

Uneori se preferă pentru definirea constantei de atenuare o scară


logaritmică zecimală:

α = lg
P1
[B] = 10 lg P1 [dB]. (5.29)
P2 P2

Intre unităţile de măsură neper [Np] şi decibell [dB] există


corespondenţele:
1Np = 8,686 dB ; 1dB = 0,1151 Np.

Dacă α > 0 , atunci P1 > P2 şi intervine o atenuare pe lanţul de


cuadripoli. Dacă α < 0 , deci P1 < P2 , are loc o amplificare (câştig) a
semnalului.

5.5 Filtre de frecvenţă

5.5.1 Caracterizare

Filtrele de frecvenţă sunt cuadripoli diporţi intercalaţi între generator


şi receptor (fig. 5.2), care se comportă selectiv faţă de semnale de
frecevenţe diferite. Lasă să treacă neatenuate (α = 0) semnale cu frecvenţa
Cap. 5 Cuadripolul diport. Filtre de frecvenţă 165

cuprinsă în banda (intervalul) de trecere şi atenuează cât mai puternic


(α → ∞) semnalele cu frecvenţa în banda de oprire.
Aplicaţiile sunt numeroase în comunicaţii, instalaţii de redresare,
”netezirea” unor curenţi nesinusoidali, etc. Constructiv, filtrele de frecvenţă
sunt active sau pasive. Filtrele active pot realiza şi amplificarea (α < 0)
semnalului din banda de trecere.
In cele ce urmează ne vom ocupa de utilizarea ca filtre a unor
cuadripoli reciproci, simetrici şi adaptaţi (debitând pe impedanţa
caracteristică). Cum impedanţa caracteristică depinde de frecvenţă, condiţia
adaptării nu poate fi îndeplinită pe toată gama de frecvenţe, ci doar pe o
frecvenţă centrală din banda analizată.
Relaţiile (5.1), completate cu (5.22) şi (5.23), dau:

U1 = U 2 (A + BC )
 ,
 I1 = I 2 (A + BC )

astfel că definiţia (5.24) devine:

γ U1 I1
e = = = A + BC .
U 2 I2

Datorită relaţiei de reciprocitate (5.4) aplicate diportului simetric, la


care A = D (5.6):

−γ 1
e = = A − BC .
A + BC

Parametrul fundamental A are expresia:


1 γ −γ
A= (e + e ) = ch γ = ch (α + jβ) .
2
(5.30)
Se amintesc, succint, câteva relaţii
matematice:

1 1
chα = (e α + e −α ); shα = (e α − e −α ) ;
2 2

e α = chα + shα ; e − α = chα − shα .


Fig. 5.11
Relaţia (5.30), corelată cu (5.24), conduc la:
166 Teoria circuitelor electrice

A=
2
(
1 α + jβ −α − jβ 1
e +e )
= [(chα + shα )(cos β + j sin β ) +
2 (5.31)
+ (chα − shα )(cos β − jsin β )] = chα cos β + jsh α sin β .

Filtrul nedisipativ este realizat cu bobine şi condensatoare ideale,


deci fără rezistoare. La schema T (5.10), respectiv schema echivalentă π
(5.11), parametrul fundamental este:

A = 1 + Y 0 Z1 ; A = 1 + Z 0 Y 2 ,

unde, la filtrul nedisipativ, admitanţele complexe Y 0 , Y 2 şi impedanţele


complexe Z 1 , Z 0 sunt pur imaginare. Aceasta face ca A ∈ ℜ , respectiv
relaţia (5.31) conduce la concluzia:

shα sin β = 0 ; A = chα cos β . (5.32)

a) Banda de trecere are α = 0 , shα = 0 , chα = 1 , deci:

A = cos β ; A 2 ≤ 1 . (5.33)

b) Banda de oprire, cu α ≠ 0 , are conform relaţiei(5.32) β = 0 , deci:

A = chα ; A 2 > 1 . (5.34)

Delimitarea intervalelor de trecere, respectiv oprire, are loc la


frecvenţe de tăiere, soluţii ale ecuaţiei:

A 2 = 1; A = ±1 . (5.35)

5.5.2 Filtre simetrice nedisipative

Utilizarea bobinelor şi
condensatoarelor la filtre se bazează pe
variaţia reactanţei acestora cu frecvenţa
(deci cu pulsaţia). Bobina din figura
5.12a are impedanţă care creşte cu
frecvenţa ( Z = ωL) , iar condensatorul
din figura 5.12b are impedanţă care
 1 
scade cu frecvenţa  Z = . Fig. 5.12
 ωC 
Cap. 5 Cuadripolul diport. Filtre de frecvenţă 167

a) Filtrul trece jos (FTJ) opreşte semnalele cu frecvenţe înalte.


Filtrele T, respectiv π , din figura 5.13, realizează cu bobine blocarea, iar cu
condensatoare ocolirea porţii de ieşire de către semnalele cu frecvenţe
înalte.

Fig. 5.13

Relaţiile(5.10) şi (5.11) dau, pentru schemele T şi π din figura 5.13,


parametrii fundamentali A şi D identici, dar B şi C diferiţi. Comportarea
1
schemelor T şi π e similară numai la pulsaţia ω0 = .
LC

b) Filtrul trece sus (FTS) din figura 5.14 realizează, invers,


blocarea semnalelor de frecvenţe joase prin condensatoare, iar ocolirea cu
bobine.

Fig. 5.14
1
Grupajul L-C serie din figura 5.12c are impedanţa Z = ωL − ,
ωC
1
nulă la pulsaţia de rezonanţă ω0 = . Grupajul L-C paralel din figura
LC
1
5.12d, cu admitanţa Y = ωC − are la rezonanţă Y=0 , Z → ∞ .
ωL

c) Filtrul opreşte bandă (FOB) (fig. 5.15) apelează la modulul


L1 − C1 paralel pentru blocarea semnalelor dintr-o bandă care are ca
frecvenţă centrală frecvenţa de rezonanţă şi modulul L 2 − C 2 în serie pentru
traseul de ocolire al frecvenţelor nedorite.
168 Teoria circuitelor electrice

Fig. 5.15

d) Filtrul trece bandă (FTB) din figura 5.16 utilizează aceleaşi


module, dar cu scop contrar: blocarea/ocolirea semnalelor cu frecvenţe mai
joase sau mai înalte decât banda de trecere.

Fig. 5.16
Se subliniază din nou că schemele
T şi π nu sunt echivalente, căci nu toţi
parametrii fundamentali sunt identici, la
orice frecvenţă.

5.5.3 Exemplu

Se cere calculul intervalului de


trecere pentru filtrul de frecvenţă din
figura 5.17a.

Fig.5. 17
Cap. 5 Cuadripolul diport. Filtre de frecvenţă 169

Relaţiile 5.10 dau:

1  1  L 1
A = 1 + Y 0 Z1 = 1 +  jω L − j  = 1+ − 2 .
jω L 0  ωC  L0 ω L0C

Condiţia (5.33) pentru banda de trecere: − 1 ≤ A ≤ 1 dă limitele


acestui interval (pulsaţiile de tăiere):

ωi ≤ ω ≤ ωs ,

unde :
1 1
ωi = ; ω = .
(L + 2L 0 ) C s LC

In reprezentările grafice din figura 5.17b, A=0 la pulsaţia:


1
ω0 = .
(L + L 0 ) C
Diportul funcţionează ca filtru trece
bandă. Constanta de atenuare (pentru intervalele
de oprire) e dată de A = ch α (5.34).

Cazul particular L=0, cu schema din


figura 5.18a, dă pulsaţia superioară de tăiere
ωs → ∞ , deci filtrul este de tip trece sus.
Pulsaţia ω0 devine:

1
ω0 = ,
L0C

iar pulsaţia de tăiere are valoarea:


1 ω
ω i= = 0 .
2L 0 C 2

Reprezentările din figura 5.18b pun în


evidenţă variaţiile A( ω) şi α(ω) , constanta de
atenuare fiind nenulă pe intervalul ω ∈ [0, ωi ) ,
care e banda de oprire.
Fig. 5.18
Capitolul 6

CIRCUITE ELECTRICE TRIFAZATE

6.1 Sisteme trifazate

6.1.1 Generarea unui sistem trifazat de tensiuni electromotoare

Principial, generatorul sincron


trifazat are în stator trei bobine (practic
bobinaje). Rotorul, pus în mişcare de
către o turbină, are o înfăşurare
alimentată în curent continuu (înfăşurare
de excitaţie), astfel că vectorul inducţie
magnetică B se roteşte cu viteza
unghiulară ω. La momentul t = 0 ,
poziţia vectorului B în raport cu
vectorii suprafaţă A1 , A 2 , A 3 ai
bobinelor este fixată prin unghiurile
γ1 , γ 2 , γ 3 , ca în figura 6.1. Fig. 6.1
Fluxul magnetic fascicular prin prima bobină este:

Φ1 = B A1 = B A1 cos(ω t + γ1 ) ,

iar tensiunea electromotoare indusă are expresia:


dΦ1
e1 = − N1 = ωN1B A1 sin( ω t + γ1 ) = 2E1 sin( ω t + γ1 ) .
dt
Tensiunea electromotoare indusă este sinusoidală cu pulsaţia
ω = 2πf egală, în acest exemplu, cu viteza unghiulară a vectorului inducţie.
T.e.m. are valoarea efectivă:
Cap. 6 Circuite electrice trifazate 171

ω N1BA1
E1 = = 4,44 f N1Φ max , [V ] .
2

Bobinele cu suprafeţe A 2 şi A 3 fiind decalate în spaţiu, t.e.m.


induse vor fi defazate în timp, formând sistemul trifazat:

e1 = 2E1 sin( ω t + γ1 )



e 2 = 2E 2 sin( ω t + γ 2 ) , (6.1)

e 3 = 2E 3 sin( ω t + γ 3 )

cu simbolurile complexe:

E1 = E1e jγ1 = E1∠γ1 ; E 2 = E 2 ∠γ 2 ; E 3 = E 3 ∠γ 3 . (6.2)

Sistemul trifazat este un sistem de trei mărimi sinusoidale (tensiuni


electromotoare, tensiuni, curenţi) care au aceeaşi frecvenţă şi faze iniţiale
diferite.

6.1.2 Sisteme trifazate simetrice

Un sistem trifazat se numeşte simetric dacă cele trei mărimi


sinusoidale au aceeaşi valoare efectivă şi sunt defazate cu câte 2π 3
radiani.

Fig. 6.2

Sistemul trifazat simetric poate avea succesiunea directă, precum în


figura 6.2, sau succesiunea inversă. La succesiunea directă, mărimea e 2 se
găseşte în urma mărimii e1 , astfel că sistemul (6.1) devine:
172 Teoria circuitelor electrice


e = 2E sin( ω t + γ) E1 = Ee jγ
 1  4π
  2π   4π   j
e 2 = 2E sin  ω t + γ −  = 2E sin  ω t + γ +  ; E 2 = e 3 E1 . (6.3)
  3   3   2π
  2π   j
E 2 = e E 1
3
e 3 = 2E sin  ω t + γ + 
  3 

Se notează cu ”a” operatorul complex de rotire a unui fazor cu 2π 3


în sens trigonometric:
2π 4π
j 1 3 j 1 3
a=e 3 = − + j ; a2 = e 3 = − − j . (6.4)
2 2 2 2
Numerele 1, a şi a2 fiind cele trei rădăcini cubice ale unităţii, au
proprietăţile:

a 3 = 1; 1 + a + a 2 = 0 ; a* = a 2 . (6.5)

Cu ajutorul operatorului a, sistemul trifazat de succesiune directă,


dat de sistemul (6.3), se scrie:

E1 ; E 2 = a 2 E1 ; E 3 = a E1 . (6.6)

Sistemul simetric de succesiune inversă are mărimea e 2 defazată în


faţa mărimii e1 şi se scrie:

E1 ; E 2 = a E1 ; E 3 = a 2 E1 . (6.7)

Diferenţa între două mărimi aparţinând unui sistem trifazat


simetric direct. Problema se poate trata pe valorile instantanee:

  2π 
e12 = e1 − e 2 = 2E sin( ω t + γ) − sin  ω t + γ −  =
  3 
π  π
( ) 
= 2E 2 sin cos ω t + γ −  = 2 3E sin  ω t + γ +  ,
π
3  3  6

dar mai simplu este în complex:


π
3 
(
E12 = E1 − E 2 = E1 1 − a 2
) 3 j
= E1  + j  = 3 E1e 6 .
2 2 
Cap. 6 Circuite electrice trifazate 173

La aceeaşi concluzie se ajunge şi


grafic, prin reprezentarea fazorilor în
planul complex din figura 6.3; triunghiul
format fiind echilateral, valoarea efectivă
a diferenţei este:

E12 = 3E , (6.8)

iar fazorul E12 este defazat înaintea


fazorului E1 cu π 6 . In mod similar se
rezolvă problema şi pentru sistemul
simetric de succesiune inversă: valoarea
efectivă va fi tot 3E , diferă doar defazajele. Fig. 6.3

6.1.3 Conexiunile circuitelor trifazate

Sistemul cu faze
independente (fig. 6.4a)
asigură alimentarea
receptorului format din
trei impedanţe numite
faze, de la un sistem de
tensiuni electromotoare,
prin şase conductoare.
Receptorul se
numeşte echilibrat dacă
cele trei faze au
impedanţele complexe
egale:

Z1 = Z 2 = Z3 = Ze jϕ .
(6.9)
Acest sistem se
mai numeşte şi
neconectat.

Conexiunea stea
(fig. 6.4b) reduce numărul Fig. 6.4
conductoarelor de legătură de la şase la patru: trei conductoare de linie,
parcurse de curenţii I1 , I 2 , I 3 şi un conductor de nul sau neutru. In stea,
174 Teoria circuitelor electrice

curentul de linie este egal cu curentul de fază, dar tensiunile de linie


( U12 , U 23 , U 31 ) sunt diferite de tensiunile de fază ( U1' , U '2 , U 3' ).

Conexiunea triunghi (fig. 6.4c) utilizează trei conductoare de


legătură spre fazele receptorului. Tensiunea de linie este egală cu tensiunea
de fază, dar curenţii de linie ( I1 , I 2 , I 3 ) sunt diferiţi de curenţii de fază
( I12 , I 23 , I31 ).

In concluzie, la o reţea trifazată dispunând de liniile L1 , L 2 , L 3 şi


nulul de lucru N, se disting următoarele moduri de conectare a
consumatorilor (fig. 6.5):

Fig. 6.5

a) receptor trifazat în stea, cu sau fără legătură la nul;


b) receptor trifazat în triunghi;
c) receptor monofazat conectat între o linie şi nul (la joasă tensiune
uzuală, 220V);
d) receptor monofazat alimentat între două linii (la joasă tensiune
uzuală, 380V).

Principalele avantaje ale reţelelor trifazate sunt:


a) reducerea consumului de materiale conductoare deficitare (aluminiu,
cupru) faţă de sistemele monofazate (cu faze independente) prin
reducerea numărului de conductoare de la şase la patru sau, când
poate lipsi conductorul neutru, trei;
b) posibilitatea obţinerii câmpului magnetic rotitor, care stă la baza
funcţionării motoarelor trifazate;
c) oferă simultan două tensiuni diferite utilizatorului (uzual 380V şi
220V).
Cap. 6 Circuite electrice trifazate 175

6.1.4 Scheme echivalente ale generatoarelor trifazate ideale de tensiune

Circuitele trifazate elementare conţin generatorul trifazat GT


(fig.6.6) şi receptorul trifazat RT. Sunt conectate prin trei linii şi nul, dar
nulul poate lipsi în unele situaţii.

Fig. 6.6 Fig. 6.7


Impedanţele celor patru (sau trei) conductoare de legătură se pot
considera incluse în receptorul RT.

Generatorul trifazat ideal cu nul. Este un generator trifazat de


putere considerată infinită, capabil să menţină între linii şi nul, independent
de receptorul conectat, tensiunile U1 , U 2 , U 3 (fig. 6.7a). Se notează
U1 = U10 = V1 − V 0 = V1 , dacă nulul e originea de potenţial ( V 0 = 0 ).
Generatorul trifazat se compune din trei generatoare ideale de tensiune,
conectate în stea (fig. 6.7b):

E1 = U1 ; E 2 = U 2 ; E 3 = U 3 . (6.10)

Generatorul trifazat ideal fără nul. Acest generator, tot de putere


considerată infinită, menţine între linii, independent de receptorul conectat,
tensiunile U12 , U 23 respectiv U 31 (fig. 6.8a).

Intre cele trei tensiuni de linie există însă legătura:

U12 + U 23 + U 31 = V1 − V 2 + V 2 − V 3 + V 3 − V1 = 0 . (6.11)

Schema echivalentă în triunghi, reprezentată în figura 6.8b, are surse


ideale cu t.e.m.:

E12 = U12 ; E 23 = U 23 ; E 31 = U 31 . (6.12)

Generatoarele trifazate reale au trei înfăşurări în care se induc t.e.m.,


dar aceste înfăşurări au impedanţe proprii. In schema echivalentă a
generatorului trifazat ideal, datorită relaţiilor (6.11) şi (6.12), una din surse
poate să lipsească, schema echivalentă devenind cea din figura 6.8c.
176 Teoria circuitelor electrice

Schema echivalentă în stea (fig. 6.8.e) are surse cu t.e.m.:

E1 − E 2 = U12 ; E 2 − E 3 = U 23 ; E 3 − E1 = U 31 , (6.13)

sistem compatibil nedeterminat, cu o infinitate de soluţii pentru t.e.m.


E1 , E 2 şi E 3 căci, în diagrama fazorială din figura 6.8d, după fixarea
potenţialelor liniilor 1, 2 şi 3 potenţialul complex al nulului 0 este arbitrar,
putând lua şi o altă poziţie 0’.

Fig. 6.8

Intre soluţii există relaţia:

E1' = E1 + V 0 − V '0 .

Schema echivalentă e mai simplă dacă potenţialul complex al


nulului stelei, arbitrar, se ia egal cu al uneia dintre linii, de exemplu al liniei
2. Atunci, sistemul (6.13) are soluţia:

E1 = U12 ; E 2 = 0 ; E 3 = − U 23 , (6.14)

schema corespunzătoare din figura 6.8f rezultând identică cu schema din


figura 6.8c, cu precizările:

E1 = E12 ; E 3 = − E 23 .
Cap. 6 Circuite electrice trifazate 177

6.2 Rezolvarea circuitelor trifazate cu receptoare în stea

6.2.1 Circuite stea cu legare la nul

In cazul general, când circuitul din figura 6.9a este dezechilibrat şi


alimentat nesimetric:
U1 + U 2 + U 3 ≠ 0
suma tensiunilor de linie este nulă:
U12 + U 23 + U 31 = U1 − U 2 + U 2 − U 3 + U 3 − U1 = 0 . (6.15)

Fig. 6.9

Prima teoremă a lui Kirchhoff aplicată nodului 0’ conduce succesiv


la relaţiile:
I1 + I 2 + I 3 = I 0 ;
U1' Y1 + U '2 Y 2 + U 3' Y 3 = U 0 Y 0 ;
(U1 − U 0 )Y1 + (U 2 − U 0 )Y 2 + (U 3 − U 0 )Y 3 = U 0 Y 0 ,
în care tensiunile de fază ( U1' , U '2 , U 3' ) diferă de tensiunile aplicate între
linie şi nul ( U1 , U 2 , U 3 ). Pe lângă admitanţele fazelor Y1 , Y 2 , Y 3 s-a
considerat, în cazul general, şi admitanţa Y 0 a conductorului de nul.
Din ultima relaţie rezultă tensiunea de deplasare a neutrului:
U1 Y1 + U 2 Y 2 + U 3 Y 3
U0 = , (6.16)
Y 0 + Y1 + Y 2 + Y 3
această relaţie purtând numele Millmann. La acelaşi rezultat se ajunge, mai
rapid, cu metoda potenţialelor nodurilor.
178 Teoria circuitelor electrice

Cu aceasta, curenţii de fază au valorile:

I1 = (U1 − U 0 )Y1 ; I 2 = (U 2 − U 0 )Y 2 ; I 3 = (U 3 − U 0 )Y 3 . (6.17)

Practic, dacă se dau tensiunile U1 , U 2 , U 3 şi admitanţele complexe


Y 0 , Y1 , Y 2 , Y 3 , se pot calcula curenţii I1 , I 2 , I 3 cu relaţiile (6.16) şi (6.17).
Curentul de nul este:

I 0 = I1 + I 2 + I 3 = U 0 Y 0 . (6.18)

Fazorii tensiunilor care intervin în circuit s-au reprezentat în figura


6.9c. Se observă că deplasarea neutrului cu tensiunea U 0 conduce, chiar în
cazul alimentării cu un sistem simetric de tensiuni ( U1 , U 2 , U 3 ), la
aplicarea pe fazele receptorului a unui sistem nisimetric ( U1' , U '2 , U 3' ). In
această situaţie pot apărea supratensiuni periculoase.
Circuitele trifazate în stea, care sunt dezechilibrate sau se pot
dezechilibra (instalaţii de iluminat, cuptoare cu rezistoare, etc.), se
realizează obligatoriu cu conductor de nul ( Z 0 = 0 , Y0 → ∞ ) şi astfel
U 0 = 0 . Pe nulul reţelelor trifazate nu se pun siguranţe, tot cu scopul
evitării deplasării neutrului în cazul topirii fuzibilului respectiv.

6.2.2 Circuite stea fără legare la nul

In cazul în care nulul generatorului nu este accesibil (fig. 6.9b), se


alege arbitrar o altă origine de potenţial, de exemplu una din linii, V 2 = 0 .
Cunoscându-se tensiunile de linie aplicate, rezultă:

U1 = U12 ; U 2 = 0 ; U 3 = − U 23 ,

iar relaţia (6.16) devine:


U12 Y1 − U 23 Y 3
U0 = .
Y1 + Y 2 + Y 3

Tensiunile de fază sunt, utilizând relaţia (6.15):

U 23 Y 3 − U12 Y1
U '2 = − U 0 = ;
Y1 + Y 2 + Y 3
(6.19)
U Y − U 23 Y 3 U12 Y 2 − U 31 Y 3
U1' = U1 − U 0 = U12 − 12 1 = ,
Y1 + Y 2 + Y 3 Y1 + Y 2 + Y 3
Cap. 6 Circuite electrice trifazate 179

observându-se că se obţin prin permutări circulare, independent de linia


aleasă ca origine de potenţial:

U 31 Y1 − U 23 Y 2
U 3' = .
Y1 + Y 2 + Y 3

Se pot calcula curenţii de fază:

I1 = U1' Y1 ; I 2 = U '2 Y 2 ; I 3 = U '3 Y 3 . (6.20)

Practic, dacă se dau tensiunile U12 , U 23 , precum şi admitanţele


Y1 , Y 2 , Y 3 , se poate calcula tensiunea U 31 cu relaţia (6.15), tensiunile
U1' , U '2 , U '3 cu relaţiile (6.19) şi, în sfârşit, curenţii I1 , I 2 , I 3 cu (6.20).
Verificarea rezolvării se poate face cu relaţia:

I1 + I 2 + I 3 = 0 ,

ca o consecinţă a absenţei conductorului neutru.

6.2.3 Circuite stea echilibrate, alimentate simetric

Circuitul stea din figura 6.9a este echilibrat dacă:


1 − jϕ
Z1 = Z 2 = Z3 = Ze jϕ ; Y1 = Y 2 = Y 3 = e , (6.21)
Z
iar sistemul tensiunilor de alimentare este simetric direct dacă are
componentele:

U1 ; U 2 = a 2 U1 ; U 3 = a U1 . (6.22)

Relaţiile (6.16) şi (6.5) conduc la concluzia că, în acest caz, nu are


loc deplasarea neutrului:

U0 =
(
U1 Y1 1 + a + a 2
=0,
) (6.23)
Y 0 + 3Y1

iar curentul prin conductorul de nul este, (6.18):

I0 = Y0 U0 = 0 . (6.24)
180 Teoria circuitelor electrice

In consecinţă, conductorul de nul poate fi mai subţire, pentru


economie de material, sau chiar să lipsească. Circuitul echilibrat alimentat
simetric este aflat în situaţia ideală, permanent urmărită în practică.
Curenţii de fază, egali cu cei de linie, constituie în acest caz un
sistem simetric, (6.17):

I1 = (U1 − U 0 )Y1 = U1 Y1 =
U1 − jϕ
e ;
Z (6.25)
I 2 = U 2 Y 2 = a 2 I1 ; I 3 = U 3 Y 3 = a I1 ,

cu reprezentarea fazorială din figura 6.10.


Tensiunea de linie
U12 = U1 − U 2 are, potrivit
relaţiei (6.8), valoarea
efectivă:

U12 = 3U1 .

Practic, în diagrama
fazorială din figura 6.10,
triunghiul tensiunilor de linie
este echilateral. In concluzie,
relaţiile între mărimile de
linie şi cele de fază sunt:
Fig. 6.10
U l = 3U f ; I l = I f . (6.26)

Din cauză că I 0 = 0 , s-a afirmat că poate lipsi conductorul neutru.


Concluziile paragrafului se extind deci şi asupra circuitului din figura 6.9b,
dacă acesta este simetric şi echilibrat.
In secundarul transformatoarelor de putere coborâtoare de tensiune,
utilizate în energetică, joasa tensiune de linie cea mai răspândită în România
are valoarea nominală 0,4kV. Admiţând o cădere de 5% a tensiunii pe
liniile de transport, tensiunea nominală de linie la bornele receptoarelor este
U l = 380V , tensiunea de fază corespunzătoare rezultând la receptoarele
stea U f = 220V.
Cap. 6 Circuite electrice trifazate 181

6.3 Rezolvarea circuitelor trifazate cu receptoare în triunghi

6.3.1 Cazul general

Cazul general este cel


al receptorului dezechilibrat, cu
alimentare nesimetrică, din
figura 6.11a.

Dacă se cunosc tensiunile


U12 , U 23 şi impedanţele
complexe ale fazelor
Z12 , Z 23 , Z31 , se poate calcula
tensiunea U 31 cu relaţia (6.11),
iar apoi curenţii de fază
absorbiţi:
U12 U U
I12 = ; I 23 = 23 ; I 31 = 31
Z12 Z 23 Z31
(6.27)
şi curenţii de linie:
I1 = I12 − I 31 ;
I 2 = I 23 − I12 ; Fig. 6.11
I 3 = I 31 − I 23 . (6.28)

Corectitudinea rezolvării se poate verifica, algebric sau în diagrama


fazorială din figura 6.11b, din condiţia:

I1 + I 2 + I 3 = 0 .

6.3.2 Circuite triunghi echilibrate, alimentate simetric

Receptorul este echilibrat dacă:

Z12 = Z23 = Z31 = Ze jϕ , (6.29)

iar alimentarea cu sistem simetric direct semnifică aplicarea tensiunilor:

U12 ; U 23 = a 2 U12 , (6.30)


182 Teoria circuitelor electrice

căci relaţia (6.11) conduce la:

( )
U 31 = − U12 − U 23 = − 1 + a 2 U12 = a U12 .

Sistemul curenţilor de fază rezultă în acest caz simetric:

U12 − jϕ U U
I12 = e ; I 23 = 23 e − jϕ = a 2 I12 ; I 31 = 31 e − jϕ = a I12 , (6.31)
Z Z Z
astfel că vârfurile fazorilor, reprezentând aceşti curenţi în diagrama din
figura 6.11b, constituie un triunghi echilateral.
Tensiunea de linie este egală cu tensiunea de fază. Curenţii de linie,
potrivit relaţiilor (6.28) şi (6.8), sunt:

I1 = I12 − I 31 ; I1 = 3I12 ,

astfel că între mărimile de linie şi de fază se stabilesc, la circuite echilibrate


simetrice în triunghi, relaţiile:

U l = U f ; I l = 3I f . (6.32)

Observaţii.
a) Dacă impedanţele liniei de transport nu pot fi neglijate, ele se includ (în
serie) în impedanţele receptorului în stea. La receptorul în triunghi
(fig.6.11c) se efectuează transfigurarea în stea (fig. 6.11d) şi se procedează
apoi ca la paragraful 6.2.1; rezolvarea este dată în ambele cazuri de relaţia
lui Millmann (6.16).

Fig. 6.11

b) Dacă există cuplaje între impedanţele fazelor, metodele prezentate nu


sunt, în general, valabile şi trebuiesc utilizate teoremele lui Kichhoff.
c) In cazul mai multor receptoare dezechilibrate în stea, nulurile stelelor în
general nu se află la acelaşi potenţial, dar laturile omoloage nu pot fi
considerate ca fiind legate în paralel, dar se poate găsi o schemă echivalentă
în triunghi pentru toată reteaua.
Cap. 6 Circuite electrice trifazate 183

6.4 Puteri în reţele trifazate

6.4.1 Reţele nesimetrice dezechilibrate, cu fir neutru

Intr-o asemenea schemă, reprezentată în figura 6.9a, prin


conductorul de nul circulă curentul:

I 0 = I1 + I 2 + I 3 ; I*0 = I1* + I*2 + I*3 ,

astfel că puterea complexă este:

S = U1 I1* + U 2 I*2 + U 3 I*3 − U 0 I*0 =


= (U1 − U 0 )I1* + (U 2 − U 0 )I*2 + (U 3 − U 0 )I*3 = U1' I1* + U '2 I*2 + U '3 I*3 ,

puterea activă fiind parte reală a expresiei precedente:

( ) ( ) ( )
P = U1' I1 cos < U1' , I1 + U '2 I 2 cos < U '2 , I 2 + U '3 I3 cos < U 3' , I 3 =
(6.33)
= P1 + P2 + P3 .

Wattmetrul
electro-dinamic e un
aparat de măsură cu două
înfăşurări: o înfăşurare de
curent, parcursă de
curentul I şi una de
tensiune, pusă sub
tensiunea U. Indicaţia
aparatului va fi puterea
activă:

P = U I cos < (U, I ) ,[W]. Fig. 6.12

Relaţia (6.33) indică modul de măsurare a puterii cu trei wattmetre


şi conectarea lor, precizată în figura 6.12.

6.4.2 Reţele nesimetrice dezechilibrate, fără fir neutru

Receptorul poate fi în stea (fig. 6.9b) sau în triunghi (fig. 6.11):

I1 + I 2 + I 3 = 0 ; I1* + I*2 + I*3 = 0 ,

astfel că puterea complexă primită este:


184 Teoria circuitelor electrice

S = U1 I1* + U 2 I*2 + U 3 I*3 = (U1 − U 2 )I1* + (U 3 − U 2 )I*3 =


(6.34)
= U12 I1* + U 32 I*3 .
Puterea activă absorbită:
P = U12 I1 cos < (U12 , I1 ) + U 32 I3 cos < (U 32 , I3 ) = P1 + P2 (6.35)

se măsoară prin metoda celor două wattmetre, conectate ca în figura 6.13.


Indicaţiile P1 şi P2, luate
separat, nu au o semnificaţie fizică,
dar suma lor, în cazul general al
reţelei nesimetrice dezechilibrate, e
puterea activă totală absorbită. In
cazul unei reţele simetrice echilibrate
fără nul, având spre exemplu
conexiune triunghi, diagrama
fazorială din figura 6.11b permite a
observa că: Fig. 6.13

 π
P1 = U12 I1 cos < (U12 , I1 ) = U l I l cos ϕ +  ;
 6
 π
P2 = U 32 I3 cos < (U 32 , I 3 ) = U l I l cos ϕ −  .
 6
In acest caz particular, metoda celor două wattmetre (fig. 6.13)
conduce la puterea activă:
P = P1 + P2 = 3U l I l cos ϕ ,
dar permite şi calculul puterii reactive cu formula:

Q = 3 (P2 − P1 ) = 3U l I l sin ϕ . (6.36)

6.4.3 Puteri în reţele trifazate simerice şi echilibrate

a) cu conductor neutru. Tensiunile de fază constituie un sistem simetric,


prima dintre ele considerată origine de fază:

U1f = U f ; U 2f = a 2 U f ; U 3f = aU f .

Receptorul fiind echilibrat:

Z1 = Z 2 = Z3 = Ze jϕ ,
Cap. 6 Circuite electrice trifazate 185

simbolurile complex conjugate ale curenţilor de fază sunt, (6.25):


*
U   U f − jϕ 
*
I1*f =  1f  =  e  = I f e jϕ ;
 Z1   Z 
*
U   2 U f − jϕ 
*
I*2f =  2f  =  a e  = aI f e jϕ ;
 Z2   Z 
*
U   U f − jϕ 
*
I*3f =  3f  =  a e  = a 2 I f e jϕ ,
 Z3   Z 
astfel că puterea complexă are, cu relaţiile (6.5), expresia:
S = U1f I1*f + U 2f I*2f + U 3f I*3f =
= U f I f e jϕ + a 2 U f aI f e jϕ + aU f a 2 I f e jϕ = 3U f I f e jϕ .
Puterea activă este triplul puterii active măsurate pe o fază:
P = 3U f I f cos ϕ = 3P1 , (6.37)
masurarea făcându-se cu un wattmetru şi înmulţind rezultatul cu trei
(fig.6.14a).

Fig. 6.14
In practică, accesul pentru măsurarea mărimilor de fază este mai
dificil decât la mărimile de linie. In plus, într-o secţie este posibil ca o parte
a consumatorilor să fie în stea şi altă parte în triunghi. Se recurge la
exprimarea puterilor prin mărimile de linie.
Cu relaţiile (6.26) şi (6.32), expresia (6.37) devine:
 Ul 
Υ ⇒ 3 I l cos ϕ 
 3 
P = 3U f I f cos ϕ =   = 3U l I l cos ϕ .
∆ ⇒ 3U I l cos ϕ 
 l
3 
186 Teoria circuitelor electrice

Când nu se specifică altfel, tensiunea U şi curentul I date pentru o


reţea trifazată sunt mărimi de linie. Puterea activă este:

P = 3UI cos ϕ , [ W ], (6.38)

iar puterile reactivă şi aparentă sunt:

Q = 3UI sin ϕ , [VAR ] ; S = 3UI , [VA]. (6.39)

b) fără conductor neutru. Măsurarea se poate face cu un singur wattmetru,


înmulţind indicaţia cu trei, într-o schemă utilizând neutru artificial
(fig.6.14b). O stea cu trei impedanţe identice are nulul nedeplasat faţă de
nulul reţelei, deci îl reconstituie, potrivit relaţiei (6.23).
Impedanţele destinate constituirii neutrului artificial sunt de valori
mari, pentru a absorbi curenţi neglijabili.

6.5 Metoda componentelor simetrice

Această metodă constă în descompunerea sistemului trifazat


nesimetric în trei componente simetrice, ca apoi să se suprapună efectele
acestora. Metoda se poate aplica numai circuitelor liniare, unde principiul
superpozitiei are valabilitate.

6.5.1 Teorema componentelor simetrice

Sistemul trifazat nesimetric V1 , V 2 , V 3 se poate descompune în


trei sisteme simetrice:

V1 = V h + V d + V i

V 2 = V h + a V d + a V i ,
2
(6.40)

V 3 = V h + a V d + a V i
2

descompunere unică şi întotdeauna posibilă, căci determinantul sistemului e


nenul:

1 1 1
∆= 1 a2 a = 3 3j ≠ 0 .
1 a a2
Cap. 6 Circuite electrice trifazate 187

Cele trei sisteme simetrice sunt:


V h , V h , V h - sistem homopolar;
V d , a 2 V d , a V d - sistem direct;
V i , a V i , a 2 V i - sistem invers.
Această descompunere se prezintă, simbolic, în figura 6.15.

Fig. 6.15

Invers, aflarea componentelor simetrice dacă se cunosc mărimile


sistemului nesimetric se poate face algebric, din sistemul (6.40):


V h = 3 (V1 + V 2 + V 3 )
1


 1
(
V d = V 1 + a V 2 + a V 3 ,
3
2
) (6.41)

 1
(
V i = 3 V 1 + a V 2 + a V 3
2
)

ceea ce corespunde, grafic, însumării
fazoriale ţinând seama că multiplicarea cu
”a” conduce la rotirea fazorului cu 2π 3 în
sens trigonometric, ca în figura 6.16.
Cantitativ, nesimetria unui sistem
trifazat se apreciază prin gradul de
disimetrie:
Fig. 6.16
V
εi = i (6.42)
Vd

şi gradul de asimetrie:
Vh
εh = . (6.43)
Vd
188 Teoria circuitelor electrice

In practică, un sistem trifazat se poate considera simetric dacă ε i şi


ε h au valori mai mici decât 0,05, dar valoarea depinde şi de exigenţa
problemei.

6.5.2 Rezolvarea circuitelor trifazate


dezechilibrate, alimentate cu tensiuni
nesimetrice

Se presupune că se cunosc, în acest caz


general, tensiunile U1 , U 2 , U 3 şi impedanţele
Z1 , Z 2 , Z3 şi Z 0 (fig. 6.17).
Sistemul (6.41) conduce la componentele
simetrice ale tensiunii de alimentare: Fig. 6.17


U h = 3 (U1 + U 2 + U 3 )
1

 1
(
U d = U1 + a U 2 + a U 3 ,
3
2
) (6.44)



1
(
U i = 3 U1 + a U 2 + a U 3
2
)
iar relaţiile (6.40) permit descompunerea sistemului de curenţi, deocamdată
necunoscut, în componente simetrice:

I1 = I h + I d + I i

I 2 = I h + a I d + a I i .
2
(6.45)

I 3 = I h + a I d + a I i
2

Prima teoremă a lui Kirchhoff conduce la valoarea curentului în


conductorul neutru:

I 0 = I1 + I 2 + I 3 = 3I h . (6.46)

Astfel, tensiunile de alimentare sunt:

U1 = Z1 I1 + Z 0 I 0 = Z1 (I h + I d + I i ) + 3Z0 I h

( )
U 2 = Z 2 I 2 + Z 0 I 0 = Z 2 I h + a I d + a I i + 3Z 0 I h ,
2
(6.47)

( )
U 3 = Z3 I 3 + Z0 I 0 = Z3 I h + a I d + a I i + 3Z0 I h
2

iar componentele simetrice ale sistemului de tensiuni rezultă:


Cap. 6 Circuite electrice trifazate 189


[ ( ) ( )]
 U h = 3 (9 Z 0 + Z1 + Z 2 + Z3 )I h + Z1 + a Z 2 + a Z 3 I d + Z1 + a Z 2 + a Z3 Ii
1 2 2



U d =
1
3
[( ) ( )]
Z1 + a Z 2 + a 2 Z3 I h + (Z1 + Z 2 + Z3 )I d + Z1 + a 2 Z 2 + a Z3 I i


[( ) ( ) ]
 U i = 3 Z1 + a Z 2 + a Z 3 I h + Z1 + a Z 2 + a Z3 I d + (Z1 + Z 2 + Z3 )I i .
1 2 2

(6.48)

Prin analogie cu sistemul (6.41), dar desigur cu alte semnificaţii, se


notează impedanţele homopolară, directă şi inversă:


Z h = 3 (Z1 + Z 2 + Z3 )
1

 1
(
Z d = Z1 + a Z 2 + a Z3 ,
3
2
) (6.49)

 1
(
Zi = 3 Z1 + a Z 2 + a Z3
2
)

iar cu aceste notaţii, sistemul (6.48) devine:

U h = (3Z0 + Z h )I h + Zi I d + Z d I i

U d = Z d I h + Z h I d + Z i I i . (6.50)
U = Z I + Z I + Z I
 i i h d d h i

Relaţiile stabilite permit prezentarea unui algoritm pentru calculul


curenţilor din circuit. Dându-se U1 , U 2 , U 3 , precum şi Z1 , Z 2 , Z3 , Z0 ,
algoritmul urmează patru etape:
- se determină componentele U h , U d , U i cu sistemul (6.44);
- se calculează impedanţele Z h , Z d , Z i cu relaţiile (6.49);
- urmează aflarea componentelor simetrice I h , I d , I i ale sistemului de
curenţi, rezolvând sistemul (6.50);
- curenţii căutaţi I1 , I 2 , I 3 se vor determina cu relaţiile (6.45).
190 Teoria circuitelor electrice

6.5.3 Calculul puterilor cu metoda componentelor simetrice

Sistemul nesimetric al tensiunilor de alimentare se exprimă prin


componente simetrice cu relaţia (6.40):

U 1 = U h + U d + U i

U 2 = U h + a U d + a U i ,
2


U 3 = U h + a U d + a U i
2

iar sistemul (6.45) îşi păstrează valabilitatea în urma conjugării (se schimbă
doar semnul părţii imaginare), dar a * = a 2 :

I1* = I*h + I*d + I*i


 *
I 2 = I h + a I d + a I i .
* * 2 *

* *
I = I + a 2 I*d + a I*i
 3 h
Astfel, puterea complexă absorbită este:

S = U1 I1* + U 2 I*2 + U 3 I*3 = 3U h I*h + 3U d I*d + 3U i I*i , (6.51)

căci toţi ceilalţi termeni au coeficientul 1 + a + a 2 = 0 .


Relaţia (6.51) stabileşte că puterea activă şi reactivă sunt sume ale
puterilor corespunzătoare sistemelor simetrice de acelaşi nume ale
tensiunilor şi curenţilor:

P = Ph + Pd + Pi = 3U h I h cos ϕ h + 3U d I d cos ϕ d + 3U i I i cos ϕi ; (6.52)

Q = Q h + Q d + Q i = 3U h I h sin ϕ h + 3U d I d sin ϕ d + 3U i Ii sin ϕ i . (6.53)

6.5.4 Filtre pentru componente simetrice

Cel mai simplu filtru, destinat separării componentei homopolare a


unui sistem trifazat de curenţi (fig. 6.18a) este format din trei
transformatoare de curent care au raportul de transformare 1 3 şi au
înfăşurările secundare legate în paralel, pe un ampermetru. Indicaţia
acestuia va fi:

Ih =
1
(I1 + I 2 + I 3 ) .
3
Cap. 6 Circuite electrice trifazate 191

Fig. 6.18

Desigur că, dacă avem acces la conductorul neutru, se măsoară


direct acest curent I 0 = I1 + I 2 + I 3 = 3I h . In lipsa conductorului neutru,
I h = 0 . Componenta homopolară a unui sistem trifazat al tensiunilor de fază
se poate măsura (fig. 6.18b) cu trei transformatoare de tensiune care au
raportul de transformare 3 şi au înfăşurările secundare legate în serie, pe un
voltmetru. Indicaţia acestuia este:

Uh =
1
(U1 + U 2 + U 3 ).
3

Aplicaţie.
Se propune a se realiza un filtru pentru componentele directă şi
inversă ale sistemului tensiunilor de linie, ca receptor trifazat dezechilibrat
în stea, fără conductor neutru (fig. 6.19a).
Sistemele (6.41) şi (6.40) sunt, în acest caz:


U lh = 3 (U12 + U 23 + U 31 ) = 0
1

 U12 = U ld + U li
 1
(
U ld = U12 + a U 23 + a U 31 ;
3
2
) 
U 23 = a U ld + a U li .
2

 
U 31 = a U ld + a U li
2
 1
(
U li = 3 U12 + a U 23 + a U 31
2
)

'
Relaţia (6.19) dă tensiunea pe faza U1 :

U12 Y 2 − U 31 Y 3 Y 2 − aY3 Y 2 − a 2 Y3
U1' = = U ld + U i.
Y1 + Y 2 + Y 3 Y1 + Y 2 + Y 3 Y1 + Y 2 + Y 3 l
192 Teoria circuitelor electrice

Se aleg în aşa fel admitanţele complexe Y1 , Y 2 , Y 3 , ca această


tensiune să fie U1' = U ld :

Y 2 − a Y3 Y 2 − a 2 Y3
=1; = 0,
Y1 + Y 2 + Y 3 Y1 + Y 2 + Y 3
condiţia fiind:
Y1 = Y 2 = a 2 Y 3 ; Z1 = Z 2 = a Z3 . (6.54)
Componenta inversă este:

U li = U12 − U ld = U12 − U1' = − U '2 ,

astfel că se pun în evidenţă componentele sistemului tensiunilor de linie:

U ld = U1' ; U li = − U '2 . (6.55)

Defazajul introdus de Z1 = Z 2 poate fi cu 2π 3 mai mare decât cel


introdus de Z 3 , numai dacă fazele Z1 = Z 2 sunt inductive, iar faza Z 3
capacitivă (sau pur capacitivă), ca în figura 6.19b.

Fig. 6.19

6.6 Simetrizarea sistemului trifazat al curenţilor de linie

In cazul unui receptor alimentat cu un sistem simetric de tensiuni,


cum se presupune a avea reteaua de alimentare, puterea necesară acestuia
este dată:
P = U f cos ϕ(I1 + I 2 + I 3 ) = const .

Pierderile de putere în transport, cele trei linii având aceeaşi


rezistenţă R L sunt:
Cap. 6 Circuite electrice trifazate 193

∆P = R L (I12 + I 22 + I 32 ) .

Potrivit relaţiei:

I12 + I 22 + I32 =
1
3
[ ]
(I1 + I 2 + I 3 )2 + (I1 − I 2 )2 + (I 2 − I 3 )2 + (I3 − I1 )2 ,

pierderile de putere vor fi minime dacă I1 = I 2 = I 3 , astfel că, la


receptoarele dezechilibrate de puteri importante, se impune simetrizarea
sistemului curenţilor de linie.
In vederea simetrizării se introduc elemente pasive nedisipative
(bobine, condensatoare) în paralel cu fazele receptorului, pentru a nu se
modifica tensiunile de alimentare ale acestuia.
Problema simetrizării având o infinitate de soluţii (de exemplu la o
soluţie găsită se poate adăuga orice receptor echilibrat şi simetrizarea nu e
afectată), se vor adopta soluţii care aduc simultan factorul de putere la
valoarea dorită, prin compensarea puterii reactive. De asemenea, prezintă
interes preţul instalaţiei.

6.6.1 Receptor dezechilibrat în triunghi, alimentat cu un sistem simetric


de tensiuni

Se va lua în
considerare receptorul
triunghi cu admitanţele
complexe ale fazelor
(fig.6.20):

Fig. 6.20

Y12 = G12 − jB12 ; Y 23 = G 23 − jB 23 ; Y 31 = G 31 − jB 31 . (6.56)

Se consideră alimentarea cu un sistem simetric de tensiuni de


succesiune directă:

U12 = U ; U 23 = a 2 U ; U 31 = a U . (6.57)

Simetrizarea sistemului curenţilor de linie I1 , I 2 , I 3 se va rezolva


cu o baterie de elemente nedisipative ideale conectate în triunghi:

= − jB12 ; Y '23 = − jB '23 ; Y 31 = − jB '31 .


' ' '
Y12 (6.58)
194 Teoria circuitelor electrice

a) Succesiune directă. Condiţia necesară I 2 = a 2 I1 este şi suficientă căci,


în lipsa conductorului neutru:

( )
I3 = − I1 − I 2 = − 1 + a 2 I1 = a I1 .

Condiţia I 2 = a 2 I1 este echivalentă cu:

I 23 − I12 = a 2 (I12 − I31 ) , I12 + a 2 I 23 + a I 31 = 0 ; (6.59)

(Y 12 + Y12
'
) ( ) (
U12 + a 2 Y 23 + Y '23 U 23 + a Y 31 + Y 31
'
)
U 31 = 0 ;

Y12 + Y12
'
(
+ a Y 23 + Y '23 ) + a (Y
2
31 + Y 31
'
)
=0. (6.60)

b) Succesiune inversă. Punând în mod similar condiţia I 2 = a I1 , se ajunge


succesiv la relaţiile:

I12 + a I 23 + a 2 I 31 = 0 ; (6.61)

Y12 + Y12 + Y 23 + Y '23 + Y 31 + Y 31 =0,


' '
(6.62)

ceea ce înseamnă că receptorul este nedisipativ, compus numai din bobine


şi condensatoare ideale. Aceasta scade din interesul practic pentru acest caz.

6.6.2 Receptor dezechilibrat în stea, fără nul, alimentat cu sistem


simetric de tensiuni

La alimentarea de succesiune directă, receptorul stea cu impedanţele


complexe Z1 , Z 2 , Z3 absoarbe un sistem de curenţi simetric invers dacă:

Z1 + Z 2 + Z3 = 0 , (6.63)

ceea ce ar însemna că toate trei fazele sunt pur reactive.


Sistemul curenţilor e simetric direct, dacă:

Z1 + a Z 2 + a 2 Z 3 = 0 , (6.64)

ceea ce nu înseamnă neapărat că e un receptor echilibrat ( Z1 = Z 2 = Z3 ).


Cap. 6 Circuite electrice trifazate 195

6.6.3 Aplicaţie în cazul receptorului monofazat

Situaţia e relativ des întâlnită, de exemplu la inductoarele


cuptoarelor. Admitanţele complexe ale sarcinii sunt:

1 R − jX
Y12 = = 2 ; Y 23 = Y 31 = 0 .
R + jX R + X 2

Din infinitatea soluţiilor relaţiei (6.60), e des utilizată conexiunea


Steinmetz din figura 6.21a.

Fig. 6.21

Condensatorul de reactanţă X C 0 compensează total puterea reactivă


a sarcinii:

R 2 + X2
X C0 = . (6.65)
X
I12
Sistemul curenţilor de linie este simetric dacă I 23 = I 31 =
3
(fig.6.21b), relaţie îndeplinită cu bobina şi condensatorul de simetrizare, cu
reactanţele:

R 2 + X2
X LS = X CS = 3 , (6.66)
R
care verifică relaţia (6.60).
Intreg ansamblul nu consumă putere reactivă:

Q = X LS I31
2
− X CS I 223 = 0 .
196 Teoria circuitelor electrice

6.7 Aplicaţii

Aplicaţia 1

Ca indicator pentru succesiunea fazelor se poate utiliza un receptor


în stea fără fir neutru, ale cărui faze sunt două becuri şi un condensator,
toate cu aceeaşi impedanţă (fig. 6.22a).

Fig. 6.22
Dacă sistemul trifazat de tensiuni e simetric de succesiune directă,
tensiunile de linie sunt:

U12 ; U 23 = a 2 U12 ; U 31 = a U12 ,

iar admitanţele complexe ale fazelor au expresiile:


1 1
Y1 = Y 2 = ; Y 3 = jωC = j ,
R R
astfel că tensiunile aplicate becurilor devin, cu relaţia (6.19):

U12 Y 2 − U 31 Y 3 1 − aj U Y − U12 Y1 a 2 j −1
U1' = = U12 ; U '2 = 23 3 = U12 .
Y1 + Y 2 + Y 3 2+ j Y1 + Y 2 + Y 3 2+ j

Raportul curenţilor pe fazele care conţin becurile:

1 − aj 2 + 3
( 2+ 3
)
'
I1 U1 R I
= ' = 2 = −1+ j 3 ; 1 = 1 + 3 = 2 + 3 ≅ 3,73 ,
I2 U2 R a j − 1 2 I2 2

astfel că succesiunea directă este: faza cu lampa care arde puternic, faza cu
lampa care luminează mai slab, apoi condensatorul.
Cap. 6 Circuite electrice trifazate 197

Aplicaţia 2

Circuitul din figura 6.23a este alimentat cu un sistem simetric de


tensiuni de succesiune directă. Să se arate că, dacă X L R L = X C R C = 3 ,
există o valoare a rezistenţei R, care se cere, astfel încât curenţii de linie să
formeze un sistem trifazat simetric.

Fig. 6.23
Soluţie geometrică. Defazajele a două faze sunt cunoscute:
π π
ϕ12 =< (U12 , I12 ) = arctg = − ; ϕ 23 =< (U 23 , I 23 ) = arctg L =
XC X
RC 3 RL 3

şi s-au pus în evidenţă în diagrama fazorială din figura 6.23b.


Sistemul curenţilor de linie este simetric dacă triunghiul I1 , I 2 , I 3 e
echilateral. Se presupune că vârful B al triunghiului nu ar fi pe direcţia
fazorului U 31 , ci cercul circumscris patrulaterului inscriptibil ar tăia fazorul
U 31 în A.
Din cauză că m(< BDC) = m(< AOC) = π 3 , cele două unghiuri
subîntind acelaşi arc şi A ≡ B . Astfel, fazorul I31 e coliniar cu U 31 , iar pe
faza respectivă se montează o rezistenţă R.

Soluţie algebrică. Condiţia impusă prin relaţia (6.60) este:

Y12 + a Y 23 + a 2 Y 31 = 0 ,

care în acest caz devine:


198 Teoria circuitelor electrice

1 1
+a + a 2 Y 31 = 0 ;
(
R C 1− j 3 ) (
R L 1+ j 3 )
a2 a 1 1 R + RC
Y 31 = − − = + = L
( )
RL 1+ j 3 RC 1− j 3 ( 2R L 2R C )2R L R C
.

Rezultă şi algebric că a treia fază este pur rezistivă:


2R L R C
R= .
RL + RC

Aplicaţia 3

De la o reţea trifazată simetrică 220/380V şi 50Hz se alimentează


două receptoare ehilibrate, având P1 = 8,3kW ; cos ϕ1 = 0,88 , respectiv
P2 = 1,8kW ; cos ϕ 2 = 1 . Se cere capacitatea condensatoarelor unei baterii
triunghi care aduce factorul de putere al ansamblului la valoarea
cos ϕ = 0,96 .

Fig. 6.24
Puterea activă şi puterea reactivă absorbite iniţial:

P = P1 + P2 = 10,1 kW;
Q′ = Q1 + Q 2 = P1tgϕ1 + P2 tgϕ 2 = P1tgϕ1 = 4,5 kVAR

permit calculul puterii reactive în final:


Q = P ⋅ tgϕ = 2,955 kVAR
Cap. 6 Circuite electrice trifazate 199

şi deci puterea reactivă furnizată de bateria de condensatoare:

Q C = Q − Q′ = −1,545 kVAR .

Bateria echilibrată triunghi, capabilă să cedeze puterea reactivă Q C ,


are pe fiecare fază (fig. 6.24a) capacitatea:
QC 1545
C∆ = − = ⋅ 10 6 = 11,36 µF .
(
3ω 3U1 )2
3 ⋅ 2π ⋅ 50 ⋅ 380 2
Capitolul 7

CIRCUITE IN REGIM PERIODIC


NESINUSOIDAL

7.1 Introducere

Un circuit este în regim nesinusoidal dacă cel puţin o tensiune şi/sau


un curent sunt nesinusoidale. Acest regim de funcţionare se mai numeşte
regim deformant.
Cauzele apariţiei regimului deformant sunt legate de imperfecţiuni
ale generatoarelor şi prezenţa elementelor pasive neliniare, intre care
principalele sunt componentele redresoare: diode, tranzistoare, tiristoare. O
dată apărut, regimul deformant poate fi accentuat (sau atenuat) de elemente
reactive (bobine şi condensatoare). Accentuarea deformării în raport cu
mărimea sinusoidală se numeşte distorsionare, iar atenuarea deformării se
cheamă netezire.
Efectele apariţiei regimului deformant sunt, în principal, legate de
reducerea factorului de putere (cu toate neajunsurile derivând din aceasta),
scăderea cuplului la motoare, rezonanţe periculoase pe anumite armonici.
Rezolvarea circuitelor în regim periodic nesinusoidal, în cazul
problemei standard în care se dă variaţia tensiunii şi configuraţia circuitului
cu elementele sale pasive, cerându-se curenţii şi puterile, urmează două
etape:

a) se descompune tensiunea periodică în serie Fourier (serie de


armonici);
b) cu teorema superpoziţiei, curentul e suma curenţilor daţi în acea
latură de câte o armonică pe rând.
Cap. 7 Circuite în regim periodic nesinusoidal 201

7.2 Seria Fourier a mărimilor periodice

Considerând o mărime periodică, netedă pe porţiuni pe cuprinsul


unei perioade:
f ( t ) = f (t + nT ), n ∈ Ζ,

iar perioadei T[s] corespunzându-i pulsaţia:



ω= , [rad/s], (7.1)
T
mărimea se poate scrie ca serie Fourier sau armonică:

A0 ∞
f (t) = + ∑ (A k cos kωt + B k sin kωt ). (7.2)
2 k =1

Se evidenţiază relaţii valabile pentru orice k, j ∈ Ν :

T  0, k ≠ j;
∫ sin kωt sin jωtdt =  T , k = j;
0 2
T  0, k ≠ j;
∫ cos k ωt cos j ωtdt =  T , k = j;
 2
0
T

∫ sin kωt cos jωt dt = 0 . (7.3)


0
T  0, k ≠ j;
∫ sin( kωt + γ k ) sin( jωt + γ j )dt =  T cos(γ k − γ j ), k = j. (7.4)
0 2
Din relaţiile (7.2) şi (7.3) rezultă coeficinţii dezvoltării în serie:
T T T
2 2 2
A0 =
T0∫ f ( t )dt; A k = ∫ f ( t ) cos kωtdt; Bk = ∫ f ( t ) sin kωtdt. (7.5)
T0 T0

In electrotehnică este utilă forma canonică a serie:



f ( t ) = F0 + ∑ 2Fk sin( kωt + γ fk ). (7.6)
k =1
202 Teoria circuitelor electrice

Prin identificarea coeficinţilor din relaţiile (7.2), respectiv (7.6):


A k = 2Fk sin γ fk ; B k = 2 Fk cos γ fk ;
A0 A 2k + B2k A
F0 = ; Fk = ; γ fk = arctg k (7.7)
2 2 Bk
Seria (7.6) conţine termenii:
• componenta continuă F0 ;
• armonica fundamentală, pentru k=1;
• armonici superioare, de ordinul k>1, k ∈ Ν .
Este sugestivă reprezentarea unui spectru de frecvenţă al
amplitudinilor (fig 7.1a). Acesta arată că, în general, amplitudinile
armonicilor scad cu creşterea ordinului acestora, iar lim Fk = 0 . Calculele
k→∞
se pot opri la un ordin al armonicii, atunci când neglijarea armonicelor
superioare acesteia menţine eroarea calculului în marja dorită. Seria Fourier
este complet caracterizată dacă se ataşează şi spectrul de frecvenţă al fazelor
iniţiale (fig. 7.1b).

Fig. 7.1

Abaterea de la forma sinusoidală depinde de ponderea armonicilor


superioare. Se defineşte coeficientul de distorsiune:

F22 + F32 + ....


k df = , [-]. (7.8)
F12 + F22 + F32 + ....

Distorsiunea poate avea loc în sensul ”aplatizării” sau în sensul


”ascuţirii” funcţiei în raport cu sinusoida, aşa cum se vede în exemplele din
figura 7.1, pentru funcţii conţinând armonica fundamentală şi armonica de
ordinul 3:
f ( t ) = 2F1 sin ωt + 2 F3 sin( 3ωt + γ f 3 ),
Cap. 7 Circuite în regim periodic nesinusoidal 203

cu γ f 3 = 0 în figura 7.2a, respectiv γ f 3 = π în figura 7.2b.

Fig. 7.2

7.3 Rezolvarea circuitelor în regim deformant

Se alimentează dipolul pasiv DP (fig. 7.3) sub tensiunea periodică


nesinusoidală:
∞ ∞
u = U 0 + ∑ u k = U 0 + ∑ 2 U k sin( kωt + γ uk ). (7.9)
k =1 k =1

Alimentarea corespunde unei serii de generatoare de t.e.m.,


conectate ca în figura 7.3a.
Pe baza teoremei superpoziţiei, curentul absorbit de către dipolul
pasiv e suma (seria) curenţilor
injectaţi de câte o sursă, pe rând,
celelate fiind pasivizate. Circuitul se
rezolvă, succesiv, calculând curentul
absorbit sub acţiunea sursei U0, apoi
u1,u2,....,uk,..., ordinul armonicii până
la care continuă rezolvarea
depinzând de precizia dorită. In
practică, de la un anumit ordin în sus,
valoarea efectivă a armonicilor, atât
pentru tensiune cât şi pentru curent, scade. Fig. 7.3

Observaţie. E important a preciza că, la calculul curentului ik absorbit sub


tensiunea uk, reactanţele dipolului pasiv DP din figura 7.3b corespund
pulsaţiei kω, deci pentru eventuale bobine şi condensatoare:

Z L = jk ωL; Y C = jk ωC. (7.10)


204 Teoria circuitelor electrice

Curentul luat de dipol este:


∞ ∞
i = I 0 + ∑ i k = I 0 + ∑ 2I k sin( kωt + γ ik ). (7.11)
k =1 k =1

Valoarea efectivă a unei mărimi periodice este media sa patratică pe


o perioadă (3.4):
T
1
U=
T0∫ u 2dt ,

dar, ridicând la pătrat seria (7.9), intervin integrale de forma (7.3), dintre
care doar o parte sunt nenule şi rezultă:
∞ ∞
U= ∑ U 2k ; I= ∑ I2k . (7.12)
k =0 k =0

Cu relaţiile (7.12), coeficientul de distorsiune (7.8) devine:


∑ Fk2 F 2 − F02 − F12 F12


k =2
k df = ∞
= = 1− 2 . (7.13)
F2 − F02 F − F02
∑ Fk2
k =1

7.4 Puteri în regim nesinusoidal

Puterea activă este puterea medie primită de dipolul pasiv într-o


perioadă (3.34). După înmulţirea seriilor (7.9) şi (7.11), intervine relaţia
(7.4), care precizează că numai o parte dintre integrale sunt nenule:
T ∞
P = ∫ uidt = U 0 I 0 + ∑ U k I k cos(γ uk − γ ik ), [W],
1
(7.14)
T0 k =1

astfel că puterea activă trasferată e suma puterilor tuturor armonicilor, ca şi


cum ar fi transferate independent.

Puterea reactivă are o expresie similară, doar componenta continuă


nu transferă putere reactivă:

Q = ∑ U k I k sin( γ uk − γ ik ), [VAR], (7.15)
k =1
Cap. 7 Circuite în regim periodic nesinusoidal 205

fiind cunoscut că orice termen poate lua valoare negativă.


Puterea aparentă, dată de relaţia (3.36), se calculează cu valorile
efective (7.12):

S = UI ≥ P 2 + Q 2 , [VA], (7.16)
inegalitatea demonstrându-se matematic, din măsurători sau cu exemple
numerice.
Academicianul român Constantin Budeanu (1886-1959) a
fundamentat teoretic regimul deformant, propunând definiţia puterii reactive
şi a factorului de putere în acest regim, definiţii adoptate de Comisia
Electrotehnică Internaţională în anul 1930. A propus ca unitate de putere
reactivă VAR, unitate adoptată în SI.
Puterea deformantă este o noţiune propusă de C. Budeanu, cu
unitate de măsură voltamperul deformant [VAD], sub forma:

D = S2 − P 2 − Q 2 , [VAD], (7.17)
mărime şi unitate care nu sunt unanim acceptate, teoria lui C. Budeanu
suferind completări de la apariţie.
Se menţionează că, dacă în anii 1930 teoria regimului deformant
prezenta un interes practic limitat, dezvoltarea electronicii de putere, a
mutatoarelor cu tiristoare până la sute de amperi, face ca azi această teorie
să fie de stringentă actualitate.
Factorul de putere în regim deformant este:
P P
kp = = , [-], (7.18)
S P 2 + Q 2 + D2
fiind posibil în regim deformant ca, introducerea unor condensatoare să
realizeze Q = 0 , dar totuşi k p < 1 din cauza puterii deformante D.

7.5 Elemente pasive ideale în regim deformant

Faţă de componenta continuă a curentului, bobina constituie


scurtcircuit, iar condensatorul o întrerupere a circuitului, desigur în regim
permanent. Se consideră aplicarea unei tensiuni de valoare medie nulă
( U 0 = 0 ):

u = ∑ 2 U k sin( kωt + γ uk ), (7.19)
k =1

care are coeficientul de distorsiune dat de relaţia (7.8).


206 Teoria circuitelor electrice

a) Rezistorul ideal opune aceeaşi rezistenţă R fiecărei armonici:


Uk
Zk = R; I k = ;
R

i=∑ 2
Uk
sin( kωt + γ uk ), (7.20)
k =1 R
Fig. 7.4

astfel încât coeficientul de distorsiune al curentului este:

(U 2 / R ) 2 + (U 3 / R ) 2 + ...
k di = = k du .
( U1 / R ) 2 + ( U 2 / R ) 2 + ( U 3 / R ) 2 + ....

Rezistorul ideal nu modifică forma de undă a curentului în raport cu


tensiunea.

b) Bobina ideală opune reactanţă mai mare, proporţională cu pulsaţia kω,


armonicilor superioare de ordinul k, astfel că ponderea armonicilor
curentului scade cu ordinul acestora:
Uk
Z L = jk ωL; I k = ;
jk ωL

 π
i=∑ 2
Uk
sin  kωt + γ uk − . (7.21)
k =1 kω L  2
Fig. 7.5

Coeficientul de distorsiune al curentului:

(U 2 / 2ωL) 2 + ( U 3 / 3ωL) 2 + ...


k di = ≤ k du ,
(U1 / ωL) 2 + ( U 2 / 2ωL) 2 + ( U 3 / 3ωL) 2 + ...

cu egalitate pentru unda sinusoidală, deci bobina ideală ”netezeşte” (apropie


de forma sinusoidală) unda curentului în raport cu forma de undă a tensiunii.

c) Condensatorul ideal, opunând reactanţă mai mică armonicilor de ordin


superior:
1
ZC = ; I k = jk ωC U k ;
jk ωC

 π
i = ∑ 2kωCU k sin  kωt + γ uk + , (7.22)
k =1  2
Fig. 7.6

distorsionează unda curentului în raport cu a tensiunii: k di ≥ k du .


Cap. 7 Circuite în regim periodic nesinusoidal 207

7.6 Filtre de armonici

Se utilizează la bornele convertoarelor cu tiristoare, ale cuptoarelor


cu arc, etc, cu scopul blocării sau ocolirii unor anumite armonici. La
îndeplinirea condiţiei de rezonaţă la o anumită pulsaţie:
1 1
kω = ; iω = ,
Lk Ck L iCi

circuitele L k − C k şi Li − C i paralel blochează armonicile de ordinile k şi i


fiindcă Z k , Zi → ∞ (fig. 7.7a), iar circuitele L k − C k şi Li − C i serie
asigură ocolirea pentru acelaşi armonici k şi i, deoarece Z k = Zi = 0
(fig.7.7b).

Fig. 7.7

E de verificat în ce măsură filtrele afectează şi alte armonici,


fenomen care poate fi nedorit.

7.7 Serii Fourier ale unor funcţii particulare

7.7.1 Funcţii periodice impare

Funcţiile periodice
impare (fig. 7.8.) au
f ( t ) = −f (T − t ).
Cu schimbarea de
variabilă pentru a doua
semiperioadă:
τ = T − t, t = T − τ, dt = −dτ, Fig. 7.8

relaţiile (7.5) devin :


2
T 0
2 2
A k = ∫ f ( t ) cos kωtdt + ∫ f (T − τ) cos kω(T − τ) ⋅ (−dτ) = 0,
T0 T2
T
208 Teoria circuitelor electrice

căci ωT = 2π, iar funcţia cosinus este pară, respectiv:


T T
2 0 2
2 2 4
Bk =
T0∫ f ( t ) sin kωt ⋅ dt + ∫ f (T − τ) sin kω(T − τ) ⋅ (−dτ) = ∫ f ( t ) sin kωtdt,
TT T0
2

funcţia sinus fiind impară.


Numărul coeficinţilor de calculat se reduce la jumătate, iar aceştia se
obţin prin integrare pentru jumătate perioada.
Dezvoltarea (7.2) are numai armonici în sinus:
T
∞ 2
f ( t ) = ∑ B k sin kωt; B k =
4
T ∫0
f ( t ) sin kωtdt. (7.23)
k =1

T
a) La translaţie cu , funcţia impară devine pară (fig. 7.9):
4
T 
f ( t ) = −f (T − t ) = f  − t .
2 
După schimbarea de variabilă:
T T
τ= − t , t = − τ, dt = − dτ,
2 2
integrala (7.23) pe o semiperioadă se descompune în două integrale pe câte
un sfert de perioadă.

Fig. 7.9

Cu p ∈ Ν , termenii pari ai dezvoltării (7.23) sunt:


T
4 0
4 4 T  T 
B2 p = ∫ f ( t ) sin 2pωtdt + ∫ f  − τ  sin 2pω − τ  ⋅ (− dτ) = 0,
T0 TT 2  2 
4
Cap. 7 Circuite în regim periodic nesinusoidal 209

astfel că dezvoltarea conţine numai armonicile impare în sinus:


T
∞ 4
f ( t ) = ∑ B 2p +1 sin( 2p + 1)ωt; B 2 p +1 =
8
T ∫0
f ( t ) sin( 2p + 1)ωtdt. (7.24)
p=0

T
b) La translaţia cu , funcţia impară rămâne impară. Dezvoltarea
4
include numai armonici pare în sinus, căci B 2 p +1 = 0 :

T
∞ 4
f ( t ) = ∑ B 2p sin 2pωt; B 2p =
8
T ∫0
f ( t ) sin 2pωtdt, (7.25)
p =1

T
dar funcţia are, practic, perioada , căci :
2

 T  T T 
f  t +  = −f  T − t −  = − f  − t  = f ( t ).
 2  2 2 

7.7.2 Funcţii periodice pare

Fig. 7.10

Un exemplu de funcţie periodică para este în figura figura 7.10.


Premiza este, desigur, f ( t ) = f (T − t ). Procedând ca la paragraful precedent,
Bk = 0 şi deci, seria conţine numai armonicile în cosinus:
T
∞ 2
+ ∑ A k cos kωt; A k = ∫ f ( t ) cos kωtdt,
A0 4
f (t) = (7.26)
2 k =1 T0

ultima relaţie valabilă şi pentru A 0 .


210 Teoria circuitelor electrice

T
a) La translaţia cu ,
4
funcţia pară devine impară
(fig. 7.11).
Similar cu cazul
7.7.1a, se obţine A 2 p = 0 ,
iar dezvoltarea constă numai
în armonici impare în cosinus: Fig. 7.11

T
∞ 4
f ( t ) = ∑ A 2p +1 cos(2p + 1)ωt; A 2 p +1 =
8
T ∫0
f ( t ) cos(2p + 1)ωtdt. (7.27)
p=0

T
b) La translaţia cu , funcţia pară rămâne pară. Se obţine A 2 p +1 = 0 ,
4
seria Fourier având doar armonici pare în cosinus:
T
∞ 4
+ ∑ A 2 p cos 2pωt; A 2 p = ∫ f ( t ) cos 2pωtdt.
A0 8
f (t) = (7.28)
2 p =1 T0

T
Practic însă, se demonstrează că funcţia are perioada .
2

7.7.3 Funcţia alternativ simetrică

Funcţia alternativ simetrică


din figura 7.12 e definită ca având
 T
proprietatea f ( t ) = −f  t + .
 2
Se demonstrează, similar
cazurilor precedente, că pentru
p ∈ Ν , se obţin A 2p = B 2p = 0. Fig. 7.12

Seria corespunzătoare acestei funcţii are numai armonici


impare,(7.7):
T T
2 2
4 4
A 2 p +1 =
T0∫ f (t ) cos(2p + 1)ωtdt; B 2 p +1 = ∫ f ( t ) sin( 2p + 1)ωtdt;
T0
Cap. 7 Circuite în regim periodic nesinusoidal 211

A 22p +1 + B 22p +1 A 2 p +1
F2p +1 = ; γ 2p +1 = arctg ;
2 B 2 p +1

[
f ( t ) = ∑ 2F2 p +1 sin (2p + 1)ωt + γ 2 p +1 . ] (7.29)
p=0

7.8 Funcţii uzuale în circuite electrice

7.8.1 Funcţia undă dreptunghiulară

Funcţia undă dreptunghiulară (crenel) din


T
figura 7.13 e funcţie impară, care la translaţie cu
4
devine pară: A k = B 2p = 0. Ţinând seama că
ωT = 2π (7.1), relaţia (7.24) dă: Fig. 7.13

T
4
8 4U m
B2 p +1 =
T0∫ U m sin( 2p + 1)ωtdt =
(2p + 1)π
;

∞ ∞
∑ 2p + 1 ∑ 2U 2p +1 sin( 2p + 1)ωt;
4U m 1
u(t) = sin( 2 p + 1) ωt =
π p =0 p=0
4U m
U 2p +1 = . (7.30)
2π(2p + 1)

π2

1
Cu relaţia cunoscută = , relaţiile (7.12) şi (7.13)
p = 0 ( 2 p + 1)
2
8
devin:

U = U m ; k du = 0,434 ,

valoarea efectivă U = U m fiind evidentă, ca


medie pătratică a funcţiei, pe o perioadă.

Observaţie. Funcţia u ′( t ′) din figura 7.14,


asemănătoare cu precedenta, se descompune
într-o serie care se poate găsi în două moduri:
T
a) fiindcă funcţia e pară, iar la translaţie cu Fig. 7.14
4
212 Teoria circuitelor electrice

devine impară, dezvoltarea se poate afla cu relaţia(7.27);


b) cu translaţiile ambelor axe:
T
t = t′ + ; u = u′ − U m ,
4
se obţine exact funcţia u(t) din figura 7.13, astfel că relaţiile (7.30) conduc,
mai simplu, la acelaşi rezultate.
Se lasă cititorului satisfacţia verificării coincidenţei rezultatelor.

7.8.2 Funcţia triunghiulară

Funcţia din figura 7.15, numită în


[10] funcţie dinţi de ferăstrău, e de
T
asemenea impară, iar la translaţie cu
4
devine pară. Fig. 7.15

 T 4U m
Pe intervalul t ∈ 0,  , funcţia este u = t , aşa că relaţiile
 4 T
(7.24), (7.12) şi (7.13) conduc la

(−1) p
∑ (2p + 1)2 sin( 2p + 1)ωt; U = 3m ; k du = 0,111. (7.31)
8U m U
u(t) =
π2 p=0

Se recomandă cititorului deducerea dezvoltării funcţiei undă


dreptunghiulară prin derivarea funcţiei triunghiulare şi o translaţie
corespunzătoare a axei 0u.

7.8.3 Tensiunea redresată monoalternanţă

Fig. 7.16

Tensiunea redresată monoalternanţă din figura 7.16 se defineşte:


Cap. 7 Circuite în regim periodic nesinusoidal 213

  T
U m sin ωt , t ∈ 0, 2  ;
u(t) =    ωT = 2π .
 T
 0, pentru t ∈  , T ;
  2 
Relaţiile (7.5) dau coeficienţii dezvoltării:
T
2
A0 1 U
U0 = = ∫ U m sin ωtdt = m ;
2 T0 π
T
2 0, când k = 2p + 1, p ∈ Ν;
2 
A k = ∫ U m sin ωt cos kωt dt =  2U m , când k = 2p;
T0  π(1 − k 2 )
T

2 2  0, pentru k ≠ 1;
Bk = ∫ U m sin ωt sin kωt dt =  U m
T0 , pentru k = 1.
 2

Seria Fourier este deci:

1 1 2 ∞ 
u ( t ) = U m  + sin ωt + ∑
1 =
cos 2 p ωt
π 2 π 1 − 4 p 2 
 p =1 
(7.32)
1 1 ∞
 π 
= U m  + sin ωt + ∑ 2
2 1
sin  2pωt − ,
 π 2 π p =1 4p − 1  2 

Um
cu valoare efectivă U = şi coeficientul de distorsiune k du = 0,4.
2

7.8.4 Tensiunea redresată dublă alternanţă

Tensiunea redresată dublă alternanţă e prezentată în figura 7.17.

Fig. 7.17
214 Teoria circuitelor electrice

T
Funcţia e pară, deci Bk = 0 (7.26), iar la translaţia cu rămâne
4
pară, astfel că A 2 p+1 = 0 (7.28). Coeficienţii nenuli se calculează prin
 T
integrare pe intervalul 0,  , unde funcţia u = U m sin ωt e definită
 4
u = U m sin ωt . Cu relaţiile (7.28):
T
4
8 4U m
A2p =
T0∫ U m sin ωt cos 2pωtdt =
π(1 − 4p 2 )
;

A0 ∞
u(t) = + ∑ A 2p cos 2pωtdt =
2 p =1
(7.33)
2 4 ∞  π 
= Um  + ∑ 2
1
sin  2pωt −   .
 π π p =1 4p − 1  2  

Valoarea efectivă, medie pătratică a funcţiei, e aceeaşi cu a tensiunii


neredresate:
Um
U= .
2

7.9 Aplicaţii

Aplicaţia 1
Se aplică tensiunea periodică din figura
7.18a circuitului din figura 7.18b. Se cer
curentul şi puterile absorbite, luând în calcul
armonicile tensiunii care reprezintă peste 2,5%
din valoarea efectivă a armonicii fundamentale.
U m = 6V ; T = 0,1s; R = 1Ω;
1 1
L= H; C = F.
20π 180π
Fig. 7.18
Se calculează pulsaţia şi reactanţele fundamentale:
2π rad 1
ω= = 20π ; ωL = 1Ω; = 9Ω.
T s ωC
Din seria (7.31) se reţin termenii:
Cap. 7 Circuite în regim periodic nesinusoidal 215

8U m  1 1 
u ( t ) = u1 + u 3 + u 5 =
2 
sin ωt − sin 3ωt + sin 5ωt  =
π  9 25 
8U  
= 2m sin ωt + sin (3ωt + π ) + sin (5ωt ) , [V],
1 1
π  9 25 
căci următorul termen, u 7 , are valoarea efectivă 2,04 < 2,5% faţă de
armonica fundamentală.
Impedanţele complexe opuse celor trei armonici sunt diferite:
1
Z1 = R + = 1 + j1,125, [Ω];
1
+ jω C
jω L
1
Z3 = R + ; Z 3 → ∞; Z5 = 1 − j2,813, [Ω].
1
+ j3ωC
j3ωL
Armonica de curent i 3 e blocată, curentul fiind:

i( t ) = i1 + i 5 = 3,23 sin( ωt − 480 20′) + 0,065 sin( 5ωt + 700 30′), [A],

rezultă valorile efective şi puterile schimbate la borne:


2 2
U  3,23   0,065 
U = m = 3,464V; I = I12 + I52 =   +  = 2,284 A;
3  2   2 
S = UI = 7,91VA;
P = U1I1 cos 480 20′ + U 5 I5 cos 70 030′ = 5,23 W;
Q = U1I1 sin 480 20′ − U 5I 5 sin 70030′ = 5,87 VAR ;
D = S2 − P 2 − Q 2 = 0,87 VAD.

Aplicaţia 2

Un redresor dublă alternanţă,


alimentat la f = 50Hz , are la ieşire
un filtru format din bobina de
netezire cu parametrii serie R L = 8Ω; Fig. 7.19
L = 0,6H , ca în figura 7.19. Se cere mărimea capacităţii condensatorului de
filtraj, astfel ca valoarea efectivă a principalei armonici (de frecvenţă 2f) a
tensiunii u 2 de la bornele rezistenţei de sarcină R = 120Ω să coboare la 2%
din componenta continuă.
216 Teoria circuitelor electrice

Tensiunea redresată u1 = U1m sin ωt se dezvoltă în serie după relaţia


(7.33):
u1 = U10 + u12 + u14 + ... =
2 4  1  π 1  π 
= U1m  +  sin  2ωt −  + sin  4ωt −  + ... .
 π π 1 ⋅ 3  2  3⋅5  2 
Corespunzător, u 2 = U 20 + u 22 + u 24 + ...
2 U10
Componenta continuă U10 = U1m dă curentul I0 = şi
π RL + R
R 2
componenta continuă la ieşire U 20 = RI 0 = ⋅ U1m .
RL + R π
4 U1m
Armonica u12 are valoarea efectivă U12 = ⋅ . Componenta
3π 2
u 22 se exprimă în complex, conform divizorului de tensiune:
1
j2ωC U12
U 22 =R⋅ ⋅ ,
1 R ⋅ 1 / j2ωC
+ R R L + j2ωL +
j2ωC R + 1 / j2ωC
sau, numeric:
U12
U 22 = .
1,067 − 236,6 ⋅ 10 C + j(3,14 + 5024C)
3

In valori efective, respectiv module, condiţia cerută U 22 = 0,02 U 20


devine:
4 U1m 1
⋅ ⋅ =
3π 2 (1,067 − 236,6 ⋅10 C )
3 2
+ (3,14 + 5024C )
2

120 2
= 0,02 ⋅ ⋅ U1m ,
8 + 120 π
care conduce la o ecuaţie de gradul II în C, cu singura soluţie pozitivă:
C = 110,1 ⋅10 −6 F = 110,1µF.
Observaţie. Ponderea principalei armonici la ieşire, de 2% din componenta
continuă, poate să pară importantă, dar în amonte de filtrare U12 reprezenta
47% din componenta continuă U10 .
Capitolul 8

REGIMURI TRANZITORII ALE


CIRCUITELOR LINIARE

8.1 Teoremele comutaţiei

Regimul tranzitoriu corespunde comutaţiei circuitului electric de la


un regim permanent la alt regim permanent. Apare la conectarea si
deconectarea circuitelor, la introducerea sau scoaterea unor elemente din
circuit, la scurtcircuite, puneri la pământ, etc.
Apariţia regimului tranzitoriu se explică prin modificările energetice
în câmpul magnetic al bobinelor şi în câmpul electric al condensatoarelor.
Vehicularea acestor energii nu are loc instantaneu, căci ar presupune
transferul unei puteri infinite, ceea ce fizic nu este posibil.
Durata regimului tranzitoriu este, teoretic, infinită. Practic, este de la
sutimi de secundă la minute, iar aprecierea sa face obiectul acestui capitol.
Studiul regimului tranzitoriu include, de obicei, variaţia unor curenţi şi
tensiuni după momentul comutaţiei.
Prima teoremă a comutaţiei se referă la bobine. Expresia tensiunii
la bornele bobinei fiind dată de relaţia (1.15):
di L
uL = L ,
dt
curentul prin bobină este o funcţie continuă. Momentul comutaţiei fiind
considerat t = 0 ,

lim i L ( t ) = i L (0) = lim i L (t ). (8.1)


t →0− t →0 +

Dacă s-ar admite variaţia curentului prin salt, atunci u L (0) → ∞ ,


puterea vehiculată ar fi infinită, ceea ce fizic e imposibil.
218 Teoria circuitelor electrice

Fenomenul care se opune saltului de curent este autoinducţia.


A doua teoremă a comutaţiei se stabileşte plecând de la expresia
curentului prin condensator, dată prin relaţia (1.29):
du C
iC = C .
dt
Tensiunea la bornele condensatorului e o funcţie continuă. Un salt al
său ar face i C (0) → ∞ , puterea vehiculată ar fi infinită, practic imposibil.

lim u C ( t ) = u C (0) = lim u C ( t ). (8.2)


t →0 − t →0 +

Sarcina condensatorului fiind q( t ) = C ⋅ u C ( t ), e de asemenea o


funcţie continuă:

lim q ( t ) = q (0) = lim q( t ). (8.3)


t →0− t →0 +

Fenomenul care se opune saltului de tensiune şi sarcină este cel de


încărcare sau descărcare a condensatorului, când trece la un alt regim
permanent de funcţionare.

8.2 Circuitul R, L serie în regim tranzitoriu

La momentul comutaţiei, t = 0 ,
circuitul se pune sub tensiunea u(t) (fig. 8.1).
Curentul e soluţie a ecuaţiei diferenţiale:
di( t )
L + Ri( t ) = u ( t ). (8.4)
dt
Se caută soluţiile sub forma:

i( t ) = i l ( t ) + i p ( t ), Fig. 8.1

în care i l ( t ) este componenta liberă, soluţia generală a ecuaţiei omogene, iar


i p ( t ) este componenta forţată (de regim permanent), soluţie particulară a
ecuaţiei neomogene.
Ecuaţia omogenă:
di l ( t )
L + Ri l (t ) = 0
dt
Cap. 8 Regimuri tranzitorii ale circuitelor liniare 219

are soluţie generală de forma:


R
R − t
i l ( t ) = ke ; Lr + R = 0; r = − ; i( t ) = i p (t ) + ke L .
rt
L

Cu notaţiile i 0 = i(0) şi i p0 = i p (0) , se înlocuieşte t = 0 în ultima


relaţie, obţinând:
i 0 = i p0 + k ; k = i 0 − i p0 .

Expresia curentului prin circuit este deci:


R
− t
i( t ) = i p ( t ) + (i 0 − i p0 )e L . (8.5)

Raporul L/R este, dimensional, un timp. Se numeşte constantă de


timp a circuitului:
L
T= [s ], (8.6)
R
iar forma finală a expresiei (8.5) este:
t

i( t ) = i p ( t ) + (i 0 − i p0 )e T. (8.7)

Semnificaţiile mărimilor sunt:


• i p ( t ) - curentul care se va stabili, la t → ∞ , în noul regim permanent; la
t = 0 are valoarea i p 0 ;
• i 0 - curentul prin bobină fiind o funcţie continuă, conform primei
teoreme a comutaţiei , curentul la t = 0 este egal cu curentul prin bobină,
înainte de comutaţie.
a) Cazul u ( t ) = E
E
In regimul permanent, se va stabili curentul continuu i p ( t ) = , căci
R
E
bobina va reprezenta o legătură directă. Inlocuind i 0 = 0, i p 0 = , expresia
R
(8.7) devine:

E  − 
t
i( t ) = 1 − e .
T (8.8)
R  

220 Teoria circuitelor electrice

In graficul din figura 8.2, dacă s-ar


păstra viteza iniţială de creştere a curentului
(curentul ar evolua după tangenta la grafic):

 di  E
  = ,
 dt  t = 0 RT
E
s-ar atinge valoarea finală i p = la t = T.
R
Practic, la t = 3T curentul atinge
valoarea i = 0,95 i p , iar la t = 5T , valoarea
i = 0,993 i p . Regimul tranzitoriu se consideră a Fig. 8.2
fi mai ”scurt” sau mai ”lung” funcţie de constanta de timp, considerându-se
încheiat, de obicei, la t = 5T .
Tensiunea la bornele bobinei este:
t
di( t ) −
u L (t ) = L = Ee T ,
dt
cu graficul din figura 8.2.
Pe durata regimului tranzitoriu (teoretic infinită), în câmpul
magnetic al bobinei se acumulează energia:

Li 2p
Wm = ∫ u L (t ) ⋅ i( t ) ⋅ dt = ,
0
2

expresie care era cunoscută. Această acumulare de energie explică, de altfel,


inevitabilitatea apariţiei regimului tranzitoriu.

b) Cazul u ( t ) = 2 U sin( ωt + γ )
La punerea sub tensiune sinusoidală a circuitului R-L serie, în regim
permanent se va stabili curentul:
U ωL
i p ( t ) = 2I sin( ωt + γ − ϕ); I = ; ϕ = arctg ;
R 2 + (ωL) 2 R
i p0 = 2I sin( γ − ϕ).

Curentul i(t) se apropie, cu trecerea timpului, de i p (t ) :


t

i( t ) = 2I sin( ωt + γ − ϕ) − i p 0 e T.
Cap. 8 Regimuri tranzitorii ale circuitelor liniare 221

La trasarea
graficului din figura 8.3,
se are în vedere corelarea,
pe axa timpului, a
L
constantei de timp T =
R

cu perioada T′ = a
ω
tensiunii aplicate.

Fig. 8.3

8.3 Circuitul R, C serie în regim tranzitoriu

Punerea acestui circuit, la momentul comutaţiei t = 0 , sub tensiunea


u(t), e caracterizată de ecuaţia:
t
1
Ri( t ) + ∫ i(t ) ⋅ dt = u (t ) , (8.9)
Co

sau, schimbând necunoscuta i(t) în sarcina:


t
q( t ) = ∫ i( t )dt ,
o
ecuaţia devine: Fig. 8.4

dq ( t ) 1
R + q( t ) = u (t ). (8.10)
dt C
Ecuaţia diferenţială (8.9) fiind similară cu (8.4), mersul rezolvării
este acelaşi. Notaţiile şi semnificaţiile mărimilor q p ( t ), q p 0 , q 0 sunt similare.

q( t ) = q l ( t ) + q p ( t );

dq l ( t ) 1 1 1
R + q l ( t ) = 0; q l ( t ) = ke rt ; Rr + = 0; r = − ;
dt C C RC
t

q( t ) = q p ( t ) + ke RC ;
222 Teoria circuitelor electrice

t = 0; q 0 = q p 0 + k; k = q 0 − q p 0 ;
t

q ( t ) = q p ( t ) + (q 0 − q p 0 )e RC . (8.11)

Constanta de timp a circuitului R, C serie este:


T = RC, [s]. (8.12)

Expresia finală a variaţiei sarcinii condensatorului:


t

q ( t ) = q p ( t ) + (q 0 − q p 0 )e RC . (8.13)

Tensiunea pe condensatorul cu capacitatea constantă C fiind:


t
q( t ) −
u C (t ) = , u C ( t ) = u Cp ( t ) + (u C0 − u Cp 0 )e T . (8.14)
C
Semnificaţiile mărimilor sunt:
• u Cp ( t ) - tensiunea care se va aplica la bornele condensatorului, în noul
regim permanent; la t = 0 are valoarea u Cp 0 ;
• u C 0 - tensiunea pe condensator fiind o funcţie continuă, conform
teoremei a doua a comutaţiei, la t = 0 este egală cu tensiunea pe
condensator înainte de momentul comutaţiei.
a) Cazul u ( t ) = E
In noul regim permanent, se va stabili curentul continuu i p ( t ) = 0,
căci condensatorul va reprezenta o întrerupere a circuitului. Condensatorul
se încarcă de la q 0 = 0 la q p ( t ) = q p 0 = CE.
Sarcina, tensiunea şi curentul prin condensator decurg din relaţia
(8.13):
 − 
t
q( t )  − 
t
q( t ) = CE1 − e T ; u c (t ) = = E1 − e T ; (8.15)
  C  
   
t
dq ( t ) E − T
i( t ) = = e , (8.16)
dt R
cu variaţii în graficele din figura 8.5.
Se verifică valoarea energiei acumulate în câmpul electric al
condensatorului, pe durata regimului tranzitoriu:
Cap. 8 Regimuri tranzitorii ale circuitelor liniare 223

2
∞ CE 2 Cu p
We = ∫ u C ( t ) ⋅ i( t ) ⋅ dt = = .
0 2 2

Fig. 8.5

b) Descărcarea unui condensator


Descărcarea unui condensator printr-o rezistenţă (fig. 8.6) are
aplicaţii în electronică la relee de timp.
Dacă rezistenţa R este reglabilă, se
reglează constanta de timp T = RC.
Iniţial, condensatorul e încărcat cu
sarcina q 0 = CE. Se va stabili un regim
permanent, cu condensatorul descărcat:

q p ( t ) = q p0 = 0. Fig. 8.6

Variaţia sarcinii şi a tensiunilor pentru


t > 0 derivă din relaţia (8.13):
t t
− q( t ) −
q( t ) = CEe T; u R ( t ) = u C (t ) = = Ee T ,
C
cu graficele din figura 8.7.
Căldura disipată în rezistenţa R:

u 2R ( t ) CE 2
Q=∫ dt = = We
0
R 2
Fig. 8.7

consumă exact energia care era acumulată în câmpul electric al


condensatorului.
O aplicaţie în energetică apare la calculul rezistenţelor de descărcare
a condensatoarelor destinate îmbunătăţirii factorului de putere. De exemplu,
se calculează rezistenţa necesară, astfel ca la 10 minute după comutare,
tensiunea u C să scadă la valoarea nepericuloasă de 24V.
224 Teoria circuitelor electrice

8.4 Transformata Laplace

Se vor rezuma câteva dintre principalele proprietăţi ale transformatei


Laplace, indispensabile rezolvării câtorva aplicaţii la acest capitol.
O funcţie reală f(t), numită funcţie original, admite transformată
Laplace, dacă satisface condiţiile:
a) este nulă în intervalul − ∞ < t < 0 − ;
b) e netedă pe porţiuni: mărginită, conţine cel mult discontinuităţi finite şi e
integrabilă în origine;
c) există A 0 > 0, σ 0 > 0, t 0 > 0 pentru care:

f ( t ) < A 0 e σ 0 t pentru t > t 0 .

Imaginea sau transformata Laplace a acestei funcţii original este o


funcţie de variabila complexă s = σ + jω definită astfel:

F(s ) = L{f (t )} = ∫ f ( t )e − st dt; f ( t ) = L−1{F(s)}. (8.17)
0−

Funcţia F(s) este analitică în tot semiplanul Re{s} > σ 0 .

Câteva proprietăţi ale transformatei Laplace

a) Liniaritatea derivă din proprietăţile integrării:

L{af1 ( t ) + bf 2 ( t )} = aF1 (s) + bF2 (s). (8.18)

b)Transformata derivatei unei funcţii:

 df ( t ) 
L  = sF(s) − f (0+ ) (8.19)
 dt 
este demonstrabilă aplicând integrarea prin părţi în relaţia (8.17).
c) Transformata Laplace a integralei:

 t  F(s)
L∫ f ( t )dt  = . (8.20)
 0  s

d) Teorema translaţiei variabilei complexe (sau a deplasării):

{ }
L e − λt f (t ) = F(s + λ ) (8.21)
Cap. 8 Regimuri tranzitorii ale circuitelor liniare 225

rezultă din însăşi definiţia (8.17).


e)Teorema întârzierii (sau a retardării):

L{f ( t − τ) ⋅ γ ( t − τ)} = e − τs F(s), (8.22)

unde γ ( t ) este funcţia treaptă unitate, iar demonstrarea teoremei decurge din
schimbarea de variabilă t − τ = u.
f)Teorema schimbării scalei (sau a asemănării):

1 s
L{f (kt ) = F  (8.23)
k k

rezultă direct din definiţia (8.17).

Transformate Laplace ale unor funcţii uzuale

a) Funcţia treaptă unitate este definită astfel, (fig.8.8):

0, pentru t < 0


γ(t) = 
1, pentru t ≥ 0.
1
L{γ ( t )} = . (8.24) Fig. 8.8
s
b) Funcţia impuls dreptunghiular (fig. 8.9) este :
f ( t ) = A [ γ (t ) − γ ( t − τ)],

iar din relaţiile (8.18), (8.22) şi (8.24) rezultă:


Fig. 8.9
1 1 A
(
L{f ( t )} = A  − e − τs ⋅  = 1 − e − τs . ) (8.25)
s s s

c) Funcţia impuls unitate (Dirac


sau delta) poate fi definită la limită
ca derivată a funcţiei treaptă
unitate:
d[ γ( t )]
δ( t ) = .
dt
Fig. 8.10
Desigur că funcţia γ ( t ) nu e derivabilă dar, la limită, în figura 8.10a
se poate considera că saltul are loc de la 0 la 1 în timpul ε → 0 . Derivata
226 Teoria circuitelor electrice

acestei funcţii e impulsul dreptunghiular din figura 8.10b, cu valoarea


ε
1
A = → ∞ , iar
ε ∫ δ(t )dt = 1.
0

Transformata Laplace a impulsului unitate e dată de relaţiile (8.19)


şi (8.24):

L{δ( t )} = 1. (8.26)

d) Funcţia exponenţială are imaginea:



1
L{e − at } = ∫ e − at ⋅ e − st dt = , (8.27)
0
s+a

iar în cazul particular a = 0 se obţine relaţia (8.24). Altă funcţie uzuală:


1
L{te − at } = . (8.28)
(s + a ) 2

e) Funcţii trigonometrice. In electrotehnică, mărimile sinusoidale apar sub


forma canonică, aşa că interesează expresia:
s sin γ + ω cos γ
L{sin( ωt + γ )} = , (8.29)
s 2 + ω2
π
dar cazurile particulare γ = 0 şi γ = dau relaţiile:
2
ω s
L{sin ωt} = ; L{cos ωt} = 2 .
s +ω22
s + ω2
f) Funcţii hiperbolice. Date fiind definiţiile lor:

sh at =
2
(
1 at
)1
(
e − e − at , ch at = e at + e − at ,
2
)
transformatele Laplace se află cu relaţiile (8.18) şi
(8.27):
Fig. 8.11
a s
L{sh at} = ; L{ch at} = 2 . (8.30)
s −a22
s − a2
Utilizarea transformatei Laplace la studiul regimurilor tranzitorii
ale circuitelor evită (fig. 8.12) rezolvarea dificilă a unor sisteme de ecuaţii
Cap. 8 Regimuri tranzitorii ale circuitelor liniare 227

integro-diferenţiale. Datorită proprietăţilor (8.19) şi (8.20), derivatele şi


integralele unor funcţii de timp
sunt înlocuite în domeniul s cu
înmulţiri, respectiv împărţiri cu s.
Sistemele devin algebrice
şi sunt mai accesibile. Rămâne
problema revenirii în domeniul
timp, deci aflarea transformatei
Laplace inverse a unor funcţii.
Fig. 8.12

Metode de inversiune. Fiind dată transformata Laplace, se cere


funcţia original. Formula Mellin-Fourier:
σ + jω
1
f (t) = ∫ F(s )est ds, σ > σ 0 ,
2πj σ − jω

prezintă mai mult interes teoretic.


Practic, aflarea funcţiei original:

f ( t ) = L−1 {F(s )}

are la bază teoremele dezvoltării, ale lui Heaviside. Funcţia F(s) fiind de
obicei un raport de polinoame cu coeficienţi reali (deşi variabila s este
complexă), se poate descompune în fracţii simple. Pe urmă, o fracţie simplă
poate avea numitor de gradul I, când are ca inversă o exponenţială dată de
relaţia 8.27), sau de gradul II, cînd numitorul are rădăcini imaginare şi
inversa Laplace a funcţiei e, conform relaţiei (8.29), o funcţie
trigonometrică.
Tabel cu principalele transformate Laplace
Nr. f(t) F(s) Nr. f(t) F(s)
1 δ( t ) 1 4 sin( ωt + γ) s ⋅ sin γ + ω cos γ
2 e − at 1 s 2 + ω2
s+a ω
γ = 0 ; sin ωt
1 s + ω2
2

a = 0; 1 s
3 te − at 1 5 sh at a
(s + a ) 2 s − a2
2

1 s
a = 0; t ch at
s2 s − a2
2
228 Teoria circuitelor electrice

Sunt utile tabelele cu transformate Laplace, iar pentru a aduce fracţia


simplă la forma exactă din tabel, sunt necesare deseori proprietăţile (8.18)-
(8.23).

Exemplu
Se cere inversiunea Laplace:
 2s + 10 
f ( t ) = L−1  2 .
 s + 4s + 13 
Rădăcinile numitorului fiind complexe, se aduce funcţia la forma
din relaţia (8.29), dar numărătorul având şi termen de gradul întâi, se face
apel la teorema translaţiei sau deplasării (8.21):
 π π
   (s + 2) sin + 3 sin 
2s + 10
f ( t ) = L−1  2
= L−1 2 2 4 4 =

 (s + 2) + 3  (s + 2) + 3
2 2 2
 
 
 π
= 2 2e − 2 t sin  3t + .
 4
Evident că, în expresia forţată la numarător, a şi b nu sunt, în
general, sinus respectiv cosinus ale aceluiaşi unghi γ , decât dacă
a 2 + b 2 = 1. De aceea, s-a scos în faţa fracţiei factorul a 2 + b 2 .
Graficul funcţiei e al unei sinusoide amortizate (fug. 8.13), cu
extremele pe exponenţialele ± 2 2e −2 t . Se acordă atenţie corelării
1 2π 2π
constantei de timp T = s cu perioada sinusoidei T′ = = s.
2 ω 3

Fig. 8.13
Cap. 8 Regimuri tranzitorii ale circuitelor liniare 229

8.5 Metoda operaţională

Metoda operaţională studiază regimurile tranzitorii, utilizând


transformata Laplace.

8.5.1 Rezistorul ideal

La conectarea sa sub tensiunea


u(t), legea lui Ohm precizează:
u ( t ) = Ri( t ) ,

iar datorită liniarităţii transformatei


Laplace (8.18): Fig. 8.14

U(s)=RI(s). (8.31)
Impedanţa operaţională a rezistorului, respectiv admitanţa
operaţională, sunt:
U (s ) I(s ) 1
Z R (s ) = = R ; YR (s) = = = G. (8.32)
I(s ) U (s ) R

8.5.2 Bobina ideală liniară, necuplată inductiv

Fig. 8.15
Se aplică transformata Laplace legii lui Ohm (1.15):
t
di( t ) 1
u(t) = L ; i( t ) = ∫ u ( t )dt + i L (0) ;
dt Lo
1 i (0)
I(s) = U (s) + L ; U (s ) = sLI(s) − Li L (0). (8.33)
sL s
Impedanţa operaţională, respectiv admitanţa operaţională:
1
Z L (s) = sL ; YL (s) = (8.34)
sL
230 Teoria circuitelor electrice

sunt, în schema operaţională, completate cu una din sursele fictive:


a) sursă de tensiune egală cu fluxul magnetic total iniţial Ψ0 = Li L (0) ,
înseriată cu impedanţa operaţională, în sensul curentului iniţial i L (0) ;
i (0)
b) sau sursa de curent L (fig.8.15b), în paralel, conform relaţiilor (8.33).
s

8.5.3 Bobina ideală cuplată inductiv

Fig. 8.16
Legea lui Ohm pentru circuitul din figura 8.16a, derivată din relaţiile
lui Maxwell (1.22)-(1.25), dă în continuare, cu relaţia (8.19):
n di j
u i (t ) = ∑ Lij ;
j =1 dt
n n
U i (s ) = ∑ sL ij I j (s) − ∑ Liji Lj (0). (8.35)
j=1 j=1

Intervin impedanţele operaţionale mutuale (de cuplaj):

Zij (s ) = sL ij , (8.36)

iar sursa fictivă de tensiune e valoarea fluxului iniţial total prin bobină:
n
Ψi 0 = ∑ L iji Lj (0), (8.37)
j=1

sumă algebrică, cu sensul de referinţă (pozitiv) în sensul curentului propriu


iniţial i Li (0) ,ca în figura 8.16b. Include şi fluxul propriu Lii i Li .
Cap. 8 Regimuri tranzitorii ale circuitelor liniare 231

8.5.4 Condensatorul ideal

Fig. 8.17
La punerea sub tensiunea u ( t ) a unui condensator aflat sub
tensiunea iniţială u C (0) , se pleacă de la relaţia (1.29):
t
du ( t ) 1
i( t ) = C ; u ( t ) = ∫ i( t )dt + u c (0) .
dt C0

Transformata Laplace a expresiei, cu relaţiile (8.20) şi (8.24), este:


1 u (0)
U (s ) = I(s) + C ; I(s) = sCU (s ) − Cu C (0) . (8.38)
sC s
Ultimele relaţii se concretizează în schemele operaţionale din figura
8.17b,c, în care impedanţa operaţională, respectiv admitanţa operaţională:
1
Z c (s ) = ; Yc (s) = sC (8.39)
sC
sunt completate cu o sursă fictivă:
u C (0)
a) sursa de tensiune egală cu , înseriată cu impedanţa operaţională, în
s
sens contrar tensiunii iniţiale pe condensator u C (0) ;
b) sau sursa de curent egală cu sarcina iniţială cu care e încărcat
condensatorul, q 0 = Cu C (0) , în paralel cu admitanţa operaţională.

8.5.5 Latură cu condiţii iniţiale nule

In general, latura poate să conţină elementele R, L şi C. Condiţiile


iniţiale nule sunt legate de absenţa unei energii iniţiale în câmpul magnetic
1
al bobinei Wm = Li 2L (0) , respectiv în câmpul electric al condensatorului
2
1
We = Cu 2C (0).
2
232 Teoria circuitelor electrice

Condiţiile iniţiale nule, la momentul comutaţiei t = 0 , sunt la bobină


Ψ0 = Li L (0) = 0, i L (0) = 0 , iar la condensator q 0 = Cu C (0) = 0, u C (0) = 0.

Fig. 8.18
La punerea sub tensiunea u(t), o astfel de latură (fig.8.18a) e
caracterizată în domeniul timp de ecuaţia :
t
di( t ) 1
u ( t ) = Ri( t ) + L + ∫ i( t )dt ,
dt C0

iar în domeniul s se trece cu relaţiile (8.18)-(8.20):


1 1
U (s ) = RI(s ) + sLI(s ) + I(s ) = (R + sL + )I(s ). (8.40)
sC sC
Impedanţă operaţională proprie a laturii este:
U (s ) 1
Z(s ) = = R + sL + , (8.41)
I(s ) sC

rezultând prin însumarea impedanţelor operaţionale ale elementelor din


circuit înseriate.
Observaţie. In regim permanent sinusoidal a fost definită impedanţa
complexă :
1
Z = R + jωL + ,
jωC

care era caz particular al impedanţei operaţionale, când s = jω , respectiv


σ = 0 , deci variabila s era pur imaginară.

8.5.6 Teoremele lui Kirchhoff

Datorită proprietăţilor de liniaritate ale transformatei Laplace (8.18),


teoremele lui Kirchhoff generalizează în forma operaţională expresiile luate
în regim permanent sinusoidal.
Cap. 8 Regimuri tranzitorii ale circuitelor liniare 233

Teorema întâi a lui Kirchhoff se referă la noduri:

∑ Ii (s) = 0, (8.42)
i∈ N K

iar teorema a doua, similară relaţiei (3.53), se referă la bucle:


l l

∑ E i (s ) = ∑ ∑ Zij (s)I j (s) = ∑ [Zii (s)Ii (s) + ∑ Zij (s)I j (s)] . (8.43)
i∈B K i∈B K j =1 i∈B k j =1
j≠ i

Semnificaţiile impedanţelor operaţionale sunt:


1
• Zii (s ) = R i + sL ii + , impedanţa operaţională proprie laturii Li ;
sC i
• Zij (s ) = sL ij , este impedanţa operaţională mutuală între laturile Li şi L j .
Sistemul Kirchhoff utilizează n − 1 noduri şi b = l − n + 1 bucle
independente. Schema operaţională se desenează pentru momentul t ≥ 0 , de
după comutaţie, iar la întocmirea sa nu se va uita de sursele fictive
corespunzând condiţiilor iniţiale nenule.
Derivând din teoremele lui Kirchhoff, datorită proprietăţilor de
liniaritate ale transformatei Laplace, în schemele operaţionale se menţin
metodele de analiză a buclelor (curenţi de buclă) şi a nodurilor (potenţiale la
noduri).

Aplicaţia 1
Se reia în figura 8.19a aplicaţia de la punctul 8.2.a. Schema
operaţională din figura 8.19b,
are în vedere poziţia
comutatorului după comutaţie,
surse fictive nu apar (condiţii
iniţiale nule) iar sursa E va fi
înlocuită cu:
E
L{E} = .
s
Fig. 8.19

Legea lui Ohm, sub formă operaţională, dă imaginea curentului:

E  
E 1 1  E
R
− t
I(s) = s ≡  − ; i( t ) = L−1{I(s)} = (1 − e L ).
R + sL R  s s + R  R
 
 L
234 Teoria circuitelor electrice

După descompunerea funcţiei I(s) în fracţii simple, s-au utilizat


relaţile (8.18), (8.24) şi (8.27).

Aplicaţia 2
Se reia succint, în mod
similar, şi aplicaţia de la
paragraful 8.3a (fig. 8.20).

Fig. 8.20
E
t
E 1 E −
I(s ) = s = ⋅ ; i( t ) = L−1{I(s)} = e RC .
1 R s 1 R
R+ +
sC RC
Aplicaţia 3
La descărcarea condensatorului din figura 8.6, momentul comutaţiei
surprinde condensatorul încărcat, sub tensiunea u C (0) = E . Schemele
operaţionale din figura 8.21b, c cuprind surse fictive, potrivit figurii 8.17.

Fig. 8.21
In figura 8.21b , curentul I(s) şi tensiunea operaţională UR(s) sunt:
E
t
s E 1 E −
I(s) = = ⋅ ; i( t ) = ⋅ e RC ;
1 1
+R R s+
R
sC RC
t

U R (s ) = R ⋅ I(s ) ; u R ( t ) = E ⋅ e R ⋅C .

Schema operaţională duală din fig.8.21c conduce, desigur, la


aceleaşi rezultate: injecţia de current CE a sursei se divide prin două
impedanţe operaţionale (sau admitanţe) dupa relaţiile divizorului de curent.
Cap. 8 Regimuri tranzitorii ale circuitelor liniare 235

8.6 Regimul tranzitoriu al circuitului R, L, C serie

La conectarea circuitului, cu condiţiile iniţiale nule


i L (0) = 0 , u C (0) = 0 , la t.e.m continuă E (fig. 8.22a), schema operaţională
aferentă este cea din fig. 8.22b.

Fig. 8.22
Funcţia imagine a curentului este dată de legea lui Ohm:
E
s CE
I(s) = = .
R + sL +
1 LCs + RCs + 1
2

sC
Forma funcţiei original i(t) depinde de natura rădăcinilor
numitorului:
2
− RC ± R 2 C 2 − 4LC R  R  1
s1, 2 = =− ±   − .
2LC 2L  2L  LC

Se introduc următoarele mărimi , cu notaţiile lor:


R
- amortizarea circuitului δ = ;
2L
1
- pulsaţia proprie ω0 = ;
LC
- pseudopulsaţia circuitului ω′0 = δ 2 − ω02 ;

Se disting trei cazuri:


a) Regimul aperiodic apare cînd δ > ω0 , situaţie în care ω′0 ∈ R , iar
s1, 2 = −δ ± ω′0 . Funcţia imagine se poate scrie succesiv:

CE ω2 ω′0
I(s) = = CE 0 ⋅ . (8.44)
LC(s + δ − ω′0 )(s + δ + ω′0 ) ω′0 (s + δ )2 − ω′02
236 Teoria circuitelor electrice

Transformata Laplace are forma din prima relaţie (8.30), în care


apare şi translaţia variabilei complexe (deplasarea), fiind necesară corelarea
cu relaţia (8.21). Se obţine funcţia original:

−1 ω20 − δt
i( t ) = L {I(s)} = CE ⋅ e shω′0 t . (8.45)
ω′0

Variaţia curentului i(t) e aperiodică, după cum rezultă din graficul


funcţiei sh(at) (fig. 8.11).
b) Regimul oscilant intervine dacă δ<ω0, deci în cazul unor amortizări mai
mici. Pseudopulsaţia e pur imaginară:

ω′0 = δ 2 − ω20 = j ⋅ ω′0′ , ω′0′ ∈ R .

Se înlocuieşte ω′0 = jω′0′ în expresia (8.44):

ω20 ω′0′
I(s) = CE ⋅ ⋅ .
ω′0′ (s + δ) 2 + ω′0′ 2

Cu relaţiile (8.21) şi (8.29) se obţine expresia curentului, o sinusoidă


amortizată:

ω02 − δ ⋅ t
i( t ) = CE ⋅ ⋅ e sin ω′0′ t . (8.46)
ω′0′
c) Regimul aperiodic critic e regimul limită între primele două,
corespunde amortizării δ = ω0 , cand ω′0′ = 0 . Expresia curentului se poate
obţine din relaţia (8.46), trecând la limită:
sin ω′0′ t
i( t ) = CE ⋅ ω02 ⋅ e − δ ⋅ t lim = CE ⋅ ω20 ⋅ te − δ ⋅ t . (8.47)
ω0 → 0
"
ω′0′

Din graficele de variaţie ale curenţilor în cele trei regimuri (fig.8.23)


rezultă că în regim aperiodic critic (c), procesul tranzitoriu este cel mai
”scurt”, curentul stabilindu-se cel mai rapid la valoarea finală, nulă în
circuitul considerat.
Aplicaţiile sunt numeroase. De exemplu, la aparatele de măsură,
amortizarea prea mare duce la evoluţia lentă a acului indicator, iar la
amortizare prea mică apar oscilaţii în jurul valorii finale. Fenomene similare
apar, la depăşirea unei denivelări, în cazul automobilelor cu amortizare
defectuoasă.
Cap. 8 Regimuri tranzitorii ale circuitelor liniare 237

Fig. 8.23
In concluzie, este de remarcat că se aplică circuitului o t.e.m
continuă E şi se va stabili un regim permanent cu un curent nul (din cauza
condensatorului, care constituie în circuite de curent continuu o întrerupere
a circuitului). Totuşi, la amortizare δ < ω0 , apare în circuit un curent
sinusoidal amortizat, cu perioada 2π ω′0′ .
Interpretarea fizică a fenomenului e oscilaţia energiei între câmpul
magnetic al bobinei (autoinducţie), şi câmpul electric al condensatorului
(încărcare-descărcare). In final după depăşirea regimului tranzitoriu, I L = 0
şi U C = E , deci va fi acumulată energie numai în condensator. Rolul
rezistorului e de a amortiza oscilaţiile, cheltuind din energia vehiculată.

8.7 Comutaţia forţată

Există situaţii limită în care nu se respectă prima teoremă a


comutaţiei i L (0 − ) = i L (0 + ) (8.1) sau a doua teoremă u C (0 − ) = u C (0 + ) (8.2).

a) Comutaţia forţată la bobine poate să apară la înserierea unor bobine


care aveau i L1 (0 − ) ≠ i L 2 (0 − ) . In urma comutaţiei intervine brusc egalizarea
condiţiilor iniţiale i L1 (0 + ) = i L 2 (0 + ) , aceasta antrenând impulsuri cu t.e.m.
foarte mari (teoretic infinite) prin bobine. Un fenomen similar se petrece la
înserierea unei bobine cu o sursă ideală de curent, dacă i L (0 − ) ≠ i sc (0 − ) .
In această situaţie, teorema a doua lui Kirchhoff aplicată unei bucle
B care conţine bobinele în cauză, sub forma (1.35), este ∑ u bk = 0 , dar în
k∈B
238 Teoria circuitelor electrice

componenţa tensiunilor u bk la bornele laturilor buclei intră tensiunile la


bornele bobinelor (1.15):
dΨk di
u Lk = = Lk k .
dt dt
Aceasta înseamnă:

∑ ψ k = ∑ L k i k = constant.
k∈B k ∈B

In concluzie, în cazul comutaţiei forţate se renunţă la condiţiile


i L (0 − ) = i L (0 + ), respectiv Ψ (0 − ) = Ψ (0 + ) pentru fiecare bobină în parte,
punând condiţia continuităţii sumei fluxurilor bobinelor pentru buclă:

∑ Ψk (0 − ) = ∑ Ψk (0+ ) , (8.48)
k∈B k∈B

suma fiind algebrică, cu sensul de parcurgere al buclei luat ca sens de


referinţă.

b) Comutaţia forţată la condensatoare este forma duală a precedentei.


Intervine la punerea în paralel a unor condensatoare care aveau
u C1 (0 − ) ≠ u C 2 (0 − ). Egalizarea bruscă u C1 (0 + ) = u C 2 (0 + ) conduce la
curenţi foarte mari prin condensatoare. Un fenomen similar apare la punerea
condensatorului în paralel cu o sursă de tensiune, dacă u C (0 − ) ≠ e(0 − ) .
Prima teoremă a lui Kirchhoff, aplicată nodului N (1.34), şi curentul
prin condensator (1.29), duc succesiv la condiţia pusă:

∑ i k = 0; iCk =
dq k du
= Ck k ;
k∈ N dt dt
∑ q k = ∑ C k u k = constant .
k∈ N k∈N

In locul condiţiilor mai restrictive u c (0 − ) = u c (0 + ) , respectiv


q(0 − ) = q (0 + ) pentru fiecare condensator în parte, în cazul comutaţiei
forţate se pune condiţia continuităţii sumei algebrice (sensul de referinţă
ieşire din nod) a sarcinilor condensatoarelor din laturile care concură în
nodul N:

∑ q k (0 − ) = ∑ q k (0 + ) . (8.49)
k∈N k∈N
Cap. 8 Regimuri tranzitorii ale circuitelor liniare 239

8.8 Analogia ca metodă de cercetare

Similitudinea e o metodă prin care se cercetează un fenomen prin


altul având aceeaşi natură fizică, dar la o scară geometrică mai convenabilă.
De exemplu, se fac machete pentru profilul aripei de avion în tunel
aerodinamic, machete pentru baraje, dar şi pentru schimbătoare de căldură,
etc.
Analogia modelează un fenomen prin altul, care are natură fizică
diferită, dar comportarea lor e descrisă prin ecuaţii integro-diferenţiale
similare. Este larg utilizată modelarea prin circuite electrice a unor
fenomene de curgere a fluidelor, de transfer al căldurii, la care analogia e
evidentă: diferenţa de potenţial (tensiunea) corespunde diferenţei de
presiune, respectiv diferenţei de temperatură, iar curentul corespunde
debitului de fluid, respectiv fluxului termic. Se şi definesc rezistenţe
hidraulice, respectiv termice.
Pentru a se recurge la modele de altă natură fizică, trebuie să existe
argumente. Modelele electrice sunt ieftine, permit măsurări şi înregistrări
simple şi de mare precizie, se pretează la transmiterea la distanţă a
informaţiei.
Mai puţin evidente sunt analogiile electromecanice. Sistemul
mecanic din figura 8.24a are un corp de masă m care, sub acţiunea forţei
F(t), culisează cu coeficientul de frecare vâscoasă η (forţa de frecare e
dx ( t )
considerată proporţională cu viteza v( t ) = ). Corpul e reţinut de un
dt
resort cu constanta elastică k.

Fig. 8.24
Rezultanta forţelor accelerează corpul după ecuaţia:

dx ( t ) d 2 x(t)
F( t ) − kx ( t ) − η =m ;
dt dt 2
t
dv( t )
m + ηv( t ) + k ∫ v( t )dt = F( t ) . (8.50)
dt 0

O ecuaţie integro-diferenţială similară descrie funcţionarea


circuitului R, L, C serie din figura 8.24b:
240 Teoria circuitelor electrice

t
di( t ) 1
L + Ri( t ) + ∫ i(t )dt = u ( t ) , (8.51)
dt C0

cu condiţia proporţionalităţii coeficienţilor:


m η k
kR = = = . (8.52)
L R 1C

Fiind necunoscută evoluţia vitezei v(t), etapele cercetării sunt


următoarele:
a) se alege în mod convenabil raportul k R şi se realizează circuitul R, L, C
serie având:
m η k
L= ; R= ; C= R ;
kR kR k

b) cu ajutorul unui generator special, se aplică o tensiune, în general


valabilă în timp, proporţională cu forţa:
F( t )
u(t) = ;
ku

c) se înregistrează variaţia curentului i(t) şi se trag concluzii asupra variaţiei


vitezei:
ku
v( t ) = i( t ) ,
kR

căci ecuaţiile integro-diferenţiale (8.50) şi (8.51) au soluţii proporţionale.

Observaţii.
a) Dacă se dispune de o sursă de curent corespunzătoare, circuitul R, L, C
paralel poate reprezenta o opţiune duală, căci ecuaţia de funcţionare e
similară:
t
du ( t ) 1 1
C + u ( t ) + ∫ u ( t )dt = i(t ) .
dt R L0

O concluzie e că şi funcţionarea circuitului R, L, C paralel poate fi


cercetată experimental pe schema sa duală din figura 8.24b.
b) Analogia nu e o simplă speculaţie matematică asupra proporţionalităţii
soluţiilor unor ecuaţii similare. Intre ecuaţiile (8.50) şi (8.51) există
Cap. 8 Regimuri tranzitorii ale circuitelor liniare 241

profunde asemănări, trădând unitatea fizică dintre două fenomene atât de


diferite:
- masa m, respectiv inductivitatea L, cauzează inerţia în mecanică,
respectiv în circuite electrice;
- frecarea cu coeficientul η şi rezistenţa R sunt elementele care
disipă căldură;
- resortul cu constanta elastică k, respectiv condensatorul de
capacitate C, acumulează static energie.

8.9 Aplicaţii

Aplicaţia 1

Intrerupătorul aflat în circuitul din figura 8.25a se închide la t = 0 şi


se deschide la t = t1 = 0,1s. Cunoscând E = 100V, R = 10Ω, R 1 = 30Ω ,
L = 1H se cere variaţia curentului i(t).

Fig. 8.25
Sunt de rezolvat două regimuri tranzitorii:
E
a) Pentru t ∈ [0, t1 ] , condiţia iniţială este i(0) = , iar schema
R1 + R
operaţională e în figura 8.25b, cu R 1 scoasă din circuit.

E
+ Li(0)
2,5s + 100 10 7,5
I(s) = s = ≡ − ;
sL + R s (s + 10) s s + 10
i( t ) = 10 − 7,5e −10 t ; i( t1 ) = 10 − 7,5e −1 = 7,24A.

L
Constanta de timp este T1 = = 0,1s .
R
b) Pentru t ∈ (t 1 ,+∞) , condiţia iniţială a bobinei este i( t1 ) . După comutarea
de la t 1 , în schema operaţională intră R 1 (fig. 8.25c).
242 Teoria circuitelor electrice

E
+ Li( t1 )
s 7,24s + 100 2,5 4,74
I(s ) = = ≡ + .
sL + R 1 + R s (s + 40) s s + 40
In acest regim tranzitoriu, timpul măsurat de la momentul comutaţiei
este t ' = t − t1 = t − 0,1 :
i( t ) = 2,5 + 4,74e −40( t − 0,1) = 2,5 + 265e −40 t .
Curentul prin bobină, potrivit primei teoreme a comutaţiei (8.1), este
E
funcţie continuă i( t1 ) = 7,24A , iar lim i( t ) = = 2,5A . In a doua
t →∞ R1 + R
L
etapă, constanta de timp este T2 = = 0,025 s.
R1 + R
Graficul e prezentat în figura 8.26.

Fig. 2.26
Aplicaţia 2
Să se afle variaţia tensiunilor şi a curenţilor în circuitul din figura
8.27a, la închiderea întrerupătorului, dacă: E = 3kV, R 1 = 5kΩ, R 2 = 1kΩ,
C1 = 100µF, C 2 = 200µF .
Tensiunile iniţiale pe condensatoare sunt:
u1 (0) + u 2 (0) = E

q1 (0) = q 2 (0) → C1u1 (0) = C 2 u 2 (0);
C2
u1 (0) = E = 2kV; u 2 (0) = 1kV.
C1 + C 2
Cap. 8 Regimuri tranzitorii ale circuitelor liniare 243

Schema operaţională din figura 8.27b are sursele fictive


corespunzătoare acestor tensiuni iniţiale. Rezolvarea apelează la metoda
potenţialelor la noduri, luând ca potenţial de referinţă V3 = 0 .

Fig. 8.27
Analiza nodurilor se rezumă la n − 1 = 2 noduri:

  1 1   1 
( N1 ) :  sC1 + + sC 2 + V1 (s) −  sC1 + V2 (s) =
  R1 R2   R 1 
 u (0) u (0)
 = −sC1 1 + sC 2 2
 s s
 E
( N 2 ) : V2 (s) = s .


s+2
Cu soluţia V1 (s) = 10 3 , se scrie legea lui Ohm pentru latura
s (s + 4)
N 2 − N1 pentru a afla curentul prin latură:

1 u (0)
V2 (s) − V1 (s) = I1 (s ) + 1 ;
sC1 s
0,2
I1 (s ) = ; i1 (t ) = 0,2e − 4 t A.
s+4
Succesiv, se calculează şi celelalte mărimi cerute, iar pentru o parte
se trasează graficele din figura 8.28.
du1 ( t )
i1 (t ) = C1 → u1 ( t ) = 2500 − 500e − 4 t , căci u1 (0) = 2000V;
dt
244 Teoria circuitelor electrice

u1 ( t )
i R1 ( t ) = = 0,5 − 0,1e − 4 t A ; i( t ) = i1 ( t ) + i R1 (t ) = 0,5 + 0,1e − 4 t A;
R1
du 2 ( t )
u 2 ( t ) = E − u1 ( t ) = 500 + 500e − 4 t V ; i 2 (t ) = C 2 = −0, 4e − 4 t A;
dt
u 2 (t )
i R 2 (t ) = = 0,5 + 0,5e − 4 t A.
R2

Se verifică a doua teoremă a comutaţiei (8.2), tensiunile pe


condensatoare fiind funcţii continue.

Fig. 8.28

Aplicaţia 3

Se cere variaţia curentului i( t ) , la deschiderea întrerupătorului în


circuitul din figura 8.29. Se dau : E = 12V; R = 10Ω; L = 0,1H; C = 100µF.
Schema operaţională din figura 8.29b include două surse fictive,
E
corespunzând condiţiilor iniţiale u c (0) = E, respectiv i L (0) = .
R

Fig. 8.29
Cap. 8 Regimuri tranzitorii ale circuitelor liniare 245

u c (0)
+ Li L (0)
s 0,1s + 10 s + 100
I(s) = = 12 2 = 1,2 .
sL + 2R +
1 s + 200 s + 10 5
( s + 100 ) 2
+ 300 2

sC
Corelând relaţiile (8.21) şi (8.29), se obţine funcţia original:
i( t ) = 1,2e −100t cos 300 t.
Graficul din fig. 8.30 respectă, pe abscisă, constanta de timp
1 2π
T= s şi perioada T′ = s. Curentul trece printr-o bobină, deci e o
100 300
funcţie continuă, conform relaţiei (8.1).
Energia acumulată la t = 0 în bobină şi condensator:

Li 2L (0) Cu 2c (0)
Wm + We = +
2 2
e disipată în cele două
rezistoare:

Q = ∫ 2Ri 2 (t )dt.
0

Fig. 8.30

Aplicaţia 4

In circuitul din figura 8.31a, comutatorul basculează la t = 0 . Se cer


curenţii din circuit, dacă E=12V, R = 20Ω, L = 10mH , C = 10µF .

Fig. 8.31
In schema operaţională (fig. 8.31b), se introduce sursa fictivă care
corespunde condiţiei iniţiale u c (0) = E . Impedanţele operaţionale R şi sL
sunt în paralel, iar rezultanta în serie cu 1 sC , deci:
246 Teoria circuitelor electrice

E
s 0,6 + 1200 0,6s + 1200
I(s) = = 2 = =
1
+
RsL s + 5000 s + 10 7
(s + 2500 ) 2
+ 1940 2

sC R + sL
0,6(s + 2500) − 300 (s + 2500) sin 104°30′ + 1940 cos 104°30′
= = 0,62 ,
(s + 2500) + 1940
2 2
(s + 2500) 2 + 1940 2

astfel că relaţiile (8.29) şi (8.21) conduc la:

i( t ) = 0,62 e −2500t sin(1940 t + 104o 30′) .

Curentul I1 (s ) se află cu relaţia divizorului de curent:

sL
I1 (s ) = I(s); i1 ( t ) = 0,98e − 2500 t sin(1940 t + 142°);
sL + R
I 2 (s) = I(s) − I1 (s); i 2 ( t ) = 0,62e − 2500 t sin 1940 t.

Dintre cei trei, curentul prin bobină e fără discontinuităţi, respectând



prima teoremă a comutaţiei (8.1). Toţi trei curenţii au perioada T′ = s
1940
1
şi constanta de timp T = s.
2500
Energia acumulată la t = 0 în câmpul electric al condensatorului,

Cu 2c (0)
We = , se disipă în rezistor: Q = ∫ Ri12 ( t )dt .
2 0
Cei trei curenţi sunt reprezentaţi în graficul din figura 8.32.

Fig. 8.32
Cap. 8 Regimuri tranzitorii ale circuitelor liniare 247

Aplicaţia 5

La închiderea întrerupătorului în figura 8.33a, tensiunea pe


condensator este u (0) = 10V . Care este expresia u(t) a acestei tensiuni şi
după cât timp devine 150V? Se dau C = 5µF, R 1 = 10kΩ, R 2 = 20kΩ, B = 4.

Fig. 8.33

Metoda I. Se aplică teniunea-test u T (t ) dipolului A-B (fig. 8.33b):

u T (t) u (t ) u (t)
i T (t) = −B T + T ,
R1 R2 R2

obţinându-se rezistenţa echivalentă a dipolului la borne:


u T (t )
R AB = = −20kΩ ,
i T (t )

negativă, fiindcă dipolul e activ, datorită sursei comandate.


Buclei echivalente din figura 8.33c i se aplică teorema a doua a lui
Kirchhoff:
t
du (t ) u ( t ) R ⋅C
C − = 0; u ( t ) = u (0)e AB = 10e10 t V, t ≥ 0.
dt R AB

Tensiunea u(t) creşte nelimitat, dacă nu intervin aparate de


ln 15
decuplare. Atinge valoarea de 150V după timpul t1 = = 0, 27s.
10
248 Teoria circuitelor electrice

Metoda a II-a. Schema operaţională din figura 8.33d, având doar


două noduri, se rezolvă cel mai avantajos printr-o singură ecuaţie, teorema
întâi a lui Kirchhoff în nodul A:

 u (0)  U (s ) U (s) U(s)


sC  U(s) −  + −B + =0,
 s  R1 R2 R2

primul termen, curentul în latura cu condensatorul,


rezultând din legea lui Ohm.
Se obţine aceeaşi soluţie:
10
U (s ) = ; u ( t ) = 10e10 t V, t ≥ 0.
s − 10
Variaţia u ( t ) se prezintă în figura 8.34. Fig. 8.34

Aplicaţia 6

In circuitul din figura 8.35a, comutatorul se închide la momentul


t = 0 . Să se calculeze curenţii i1 , i 2 fiind cunoscute valorile:
R 1 = R 2 = 1Ω ; L1 = L 2 = M = 1H ; E = 5V .

Fig. 8.35

Circuitul are n − s = 1 nod independent ( N1 ) şi b = l − n + s = 2


bucle independente ( B1 , B 2 ). Curenţii anteriori comutaţiei sunt:

E
i1 (0 − ) = = 5 A; i 2 (0 − ) = 0 .
R1

Fluxurile totale prin bobine, anterior comutaţiei (8.37):


L1E
Ψ1 (0 − ) = L1i1 (0 − ) + Mi 2 (0 − ) = = 5 Wb ;
R1
ME
Ψ2 (0 − ) = Mi1 (0 − ) + L 2 i 2 (0 − ) = = 5 Wb
R1
Cap. 8 Regimuri tranzitorii ale circuitelor liniare 249

permit întocmirea schemei operaţionale din figura 8.35b. S-au respectat


concluziile paragrafului 8.5.3, figura 8.16b.
Teoremele lui Kirchhoff, date de relaţiile (8.42) şi (8.43), formează
sistemul:

( N1 ) − I1 (s) + I 2 (s) + I3 (s) = 0



 E
(B1 ) sL1I1 (s ) + sMI 2 (s) + R 1I3 (s) = + Ψ1 (0 − )
 s
(B2 ) sMI1 (s) + (R 2 + sL 2 )I 2 (s) − R 1I3 (s) = Ψ2 (0 − ) .

Soluţiile numerice ale sistemului sunt:

 10 6
 I (s ) = −
s s + 0,2
1


I (s) = 5 − 4 .
 2 s s + 0,2

Aplicând transformata Laplace inversă curenţilor obţinuţi, rezultă:

i1 ( t ) = 10 − 6e −0, 2 t ; i 2 ( t ) = 5 − 4e −0, 2 t .

Cei doi curenţi sunt reprezentaţi grafic în figura 8.36.

Fig. 8.36

Comutaţia e forţată, curenţii prezintă salturi la t = 0 , astfel că


i1 (0 + ) = 4 A, i 2 (0 + ) = 1 A . Se verifică însă condiţia continuităţii sumei
fluxurilor bobinelor pentru bucle, potrivit relaţiei (8.48):

Ψ1 (0 + ) = L1i1 (0 + ) + Mi 2 (0 + ) = 4 + 1 = 5 Wb ;
Ψ2 (0 + ) = Mi1 (0 + ) + L 2i 2 (0 + ) = 4 + 1 = 5 Wb ;
250 Teoria circuitelor electrice

Ψ1 (0 − ) = Ψ1 (0 + ) → ∑ Ψk (0− ) = ∑ Ψk (0+ ) ;
k ∈B1 k ∈B1

Ψ2 (0 − ) = Ψ2 (0 + ) → ∑ Ψk (0− ) = ∑ Ψk (0+ ) .
k∈B 2 k ∈B 2

Aplicaţia 7

Se reia aplicaţia 2 (fig. 8.27a), schimbând locul întrerupătorului


astfel ca la închiderea acestuia să aibă loc o comutaţie forţată. In figura
8.37a, se dau E = 3kV, R 1 = 5kΩ, R 2 = 1kΩ, R 3 = 6kΩ, C1 = 100 µF,
C 2 = 200 µF . Se cer variaţiile tensiunilor u1 ( t ) şi u 2 ( t ) .

Fig. 8.37

Inainte de comutaţie:
E
i 3 (0 − ) = = 0, 25 A ;
R1 + R 2 + R 3
u1 (0 − ) = R 1i 3 (0 − ) = 1,25 kV ; u 2 (0 − ) = R 2 i3 (0 − ) = 0, 25 kV .

Comutaţia este forţată, deoarece:

E = u 1 (0 + ) + u 2 ( 0 + ) ≠ u 1 (0 − ) + u 2 (0 − ) ,

deci condensatoarele încărcate se pun în paralel cu o sursă având t.e.m.


diferită de tensiunea la care sunt încărcate.
Schema operaţională din figura 8.37b se întocmeşte după precizările
de la paragraful 8.5.4. Se aplică metoda potenţialelor nodurilor:
Cap. 8 Regimuri tranzitorii ale circuitelor liniare 251

  1 1   1  u (0 ) u (0 )
( N1 )  sC1 + + sC2 +  V1 (s ) −  sC1 +  V2 (s) = −sC1 1 − + sC2 2 −
  R1 R2   R1  s s

 E
( N 2 ) V2 (s) = s .

Cu valori numerice, se obţin tensiunile:

 2,5 0,25  3
U1 (s ) = V2 (s ) − V1 (s ) =  −  ⋅ 10 ;
 s s + 4
 0,5 0,25  3
U 2 (s) = V1 (s ) =  +  ⋅ 10 ,
 s s + 4
care dau funcţiile originale în timp:

u1 ( t ) = 2,5 − 0,25 e −4 t , [kV ] ; u 2 (t ) = 0,5 + 0,25 e −4 t , [kV] .

Fig. 8.38

Reprezentările grafice ale tensiunilor sunt în figura 8.38.


Discontinuităţile (salturile) tensiunilor trebuie, la comutaţia forţată, să
respecte relaţia (8.49):

∑ q k (0 − ) = ∑ q k (0 + ) .
k∈ N 1 k ∈ N1

Intr-adevăr:

− C1u1 (0 − ) + C 2 u 2 (0 − ) = − C1u1 (0 + ) + C 2 u 2 (0 + ) = −75 ⋅ 10 −3 C .

Aplicaţia 8

Două experienţe mai importante au permis lui M. Faraday


formularea, în 1831, a legii inducţiei electromagnetice. La una dintre ele, a
înfăşurat două bobine pe acelaşi suport, intuind că prin alimentarea uneia
252 Teoria circuitelor electrice

(în curent continuu) ar obţine o t.e.m. şi un curent în circuitul bobinei a


doua. A descoperit că simpla prezenţă a fluxului magnetic nu induce t.e.m.
în bobina secundară, ci doar variaţia acestuia (transformatorul nu
funcţionează în curent continuu). Practic, aparatul de măsură A din figurile
8.39a şi 8.41a indică impulsuri (de semne contrare) numai la închiderea,
respectiv deschiderea întrerupătorului k.

a) Inchiderea întrerupătorului. Se cer variaţiile celor doi curenţi.

Fig. 8.39

Se dau: E = 6 V, R 1 = R 2 = 1Ω , L1 = L 2 = M = 1 H .
Condiţii iniţiale nule: i1 (0 − ) = i 2 (0 − ) = 0 , Ψ1 (0 − ) = Ψ2 (0 − ) = 0 .

 E
(B1 ) (R 1 + sL1 )I1 (s) + sM I 2 (s) =
 s
(B 2 ) sM I1 (s ) + (R 2 + sL 2 )I 2 (s) = 0 ;
6 3 3
I1 (s ) = − ; I 2 (s ) = − ;
s s + 0,5 s + 0,5
i1 ( t ) = 6 − 3 e −0,5t ; i 2 ( t ) = −3 e −0,5t .
La comutaţia forţată (fig. 8.40)
trebuie să se conserve fluxul total în
bucle, (8.48):
i1 (0 + ) = 3 A ; i 2 (0 + ) = −3 A ;
Ψ1 (0 + ) = L1i1 (0 + ) + Mi 2 (0 + ) = Ψ1 (0 − ) ;
Fig. 8.40
Ψ2 (0 + ) = Mi1 (0 + ) + L 2 i 2 (0 + ) = Ψ2 (0 + ) .

b) Deschiderea întrerupătorului. Schema operaţională din figura 8.41b se


bazează pe principiile de la paragraful 8.5.3, relaţia (8.37).
Condiţiile iniţiale fiind nenule:
E
i1 (0 − ) = = 6 A ; i 2 (0 − ) = 0 ;
R1
Cap. 8 Regimuri tranzitorii ale circuitelor liniare 253

L1E
Ψ1 (0 − ) = L1i1 (0 − ) + Mi 2 (0 − ) = = 6 Wb ;
R1
ME
Ψ2 (0 − ) = Mi1 (0 − ) + L 2 i 2 (0 − ) = = 6 Wb ,
R1

în schema operaţională apar două surse fictive:

(B1 ) I1 (s) = 0

(B2 ) sM I1 (s) + (sL 2 + R 2 )I 2 (s) = Ψ2 (0 − ) ;
Ψ2 (0 − ) 6
I 2 (s ) = = ; i1 ( t ) = 0 ; i 2 ( t ) = 6 e − t , [ A ] .
sL 2 + R 2 s + 1

Fig. 8.41

Comutaţia este forţată: curenţii au salturi la i1 (0 + ) = 0 , respectiv


i 2 (0 + ) = 6 A (fig. 8.42). Relaţia (8.48), privind continuitatea fluxului
magnetic total în bucle, se verifică:

Ψ1 (0 + ) = L1i1 (0 + ) + Mi 2 (0 + ) = Ψ1 (0 − ) ; Ψ2 (0 + ) = Ψ2 (0 − ) .

Variaţia bruscă a curentului


i1 ( t ) induce o t.e.m. infinită în bobină.
In realitate, la o anumită valoare a
t.e.m., spaţiul dintre contactele
întreruptorului k se străpunge. Arcul
electric mai menţine circuitul închis,
curentul fiind funcţia continuă
desenată în figura 8.42 cu linie
întreruptă.

Fig. 8.42
Capitolul 9

LINII LUNGI OMOGENE

9.1 Parametrii lineici ai liniei lungi

In cazul liniilor electrice lungi, în energetică şi în comunicaţii, nu


poate fi neglijat fenomenul transmiterii semnalelor prin unde
electromagnetice amortizate, cu viteze mari dar finite. Suportul acestor
unde este câmpul electric şi câmpul magnetic distribuit în conductoarele
liniei, dar şi în mediul dielectric din jurul acestora.
Fenomenul descris apare la linii care au lungimea comparabilă, ca
ordin de mărime, cu lungimea de undă a semnalelor (tensiuni şi curenţi)
transmise. Lungimea de undă λ depinde însă de viteza undei şi de frecvenţa
semnalelor:
v
λ = v⋅T = , [m]. (9.1)
f

Domeniul f λ In vid şi, cu bună aproximaţie,


Energetică 50 Hz 6000 km în aer, viteza undelor electromagnetice
Telefonie 1 kHz 300 km e viteza luminii c = 3 ⋅ 108 m s , iar
Televiziune 100 MHz 3m lungimile de undă depind de frecvenţă
Satelit 5 GHz 6 cm ca în tabel. Linia de transport şi
distribuţie (50Hz) e lungă dacă are
ordinul de mărime al miilor de km, dar o linie telefonică e lungă, în sensul
acestui capitol, dacă are cel puţin ordinul de mărime de sutelor de km.
Parametrii unei linii sunt:
-longitudinali: R – rezistenţa conductoarelor liniei;
L – inductivitatea liniei;
-transversali: G – conductanţa dielectricului (imperfect) dintre conductoare;
C – capacitatea liniei, conductoarele fiind considerate
armături ale unui condensator.
Cap. 9 Linii lungi omogene 255

In cazul liniei lungi, parametrii nu pot fi consideraţi concentraţi, ci


parametri distribuiţi.
Parametrii lineici sunt parametrii raportaţi la unitatea de lungime a
liniei. In cazul liniei omogene, parametrii lineici sunt constanţi pe toată
lungimea undei:

dR R  Ω  dL L  H 
Rl = = ,   ; Ll = = , ;
dx l  m  dx l  m 
(9.2)
dG G  S  dC C  F 
Gl = = ,   ; Cl = = , .
dx l m dx l  m 

Linia bifilară are două conductoare paralele (fig. 9.1), distanţa între
axele conductoarelor fiind d, iar razele acestora a. Parametrii săi lineici sunt
daţi în [15]:

2ρ µ  d − a µr 
Rl = ; L l = 0  ln + ;
πa 2
π  a 4 
πσ πε
Gl = ; Cl = . (9.3)
d −a d −a
ln ln
a a
Fig. 9.1

Cablul coaxial are un conductor cilindric de


rază a, iar al doilea este o coajă între razele b şi c
(fig. 9.2). Parametrii lineici sunt, în acest caz,
conform [15]:

1  ρ1 ρ 
Rl =  2 + 2 2 2 ; Fig. 9.2
πa c −b 
µ b µ
Ll = 0 ln + 1 +
µ2
(
1 4
)
4
(
2 2 2 4
) c
 4 c − b − b c − b + b ln b ;
2π a 8π 4π c 2 − b 2 ( ) 2

2πσ 2πε
Gl = ; Cl = . (9.4)
b b
ln ln
a a
Semnificaţiile mărimilor din expresii:
ρ [Ωm] – rezistivitatea; ρ1 , ρ 2 – rezistivităţile conductorului de ducere,
respectiv de întoarcere;
256 Teoria circuitelor electrice

µ 0 = 4π ⋅ 10 −7 H m – permeabilitatea magnetică a mediului dintre


conductoare, considerat vid (aer); µ r [−] – permeabilitatea relativă a
conductorului, iar dacă nu este feromagnetic, µ r ≅ 1 ; µ1 , µ 2 [H m] –
permeabilităţile conductorului central, respectiv a cojii sale conductoare;
σ [S m] – conductivitatea izolaţiei dintre conductoare;
ε [F m ] – permitivitatea dielectricului dintre conductoare; dacă linia este
1 F
aeriană, ε = ε 0 = .
4π ⋅ 9 ⋅ 10 m
9

9.2 Ecuaţiile telegrafiştilor

Se consideră linia lungă, cu parametri uniform distribuiţi, ca un lanţ


de cuadripoli infinitezimali de lungime dx (fig. 9.3).

Fig. 9.3

In lungul liniei, semnalele sunt funcţii de x şi t: u(x,t), i(x,t). La


capetele liniei, u1 ( t ) = u (0, t ), i1 ( t ) = i(0, t ), u 2 (t ) = u (l, t ), i 2 (t ) = i(l, t ) .
In cuadripolul infinitezimal, prin conductanţă se pierde un curent de
conducţie, iar prin condensator, un curent de deplasare. Pe rezistenţă e o
cădere de tensiune, iar în inductivitate apare t.e.m. de autoinducţie, astfel că
se pot scrie ecuaţiile:

 ∂i ∂u
i = i + ∂x dx + G l dx ⋅ u + C l dx ⋅ ∂t ;

u = u + ∂u dx + R l dx ⋅ i + L l dx ⋅ ∂i .
 ∂x ∂t
Acestea conduc la ecuaţiile de ordinul I:
 ∂i ∂u
− ∂x = G l u + C l ∂t ;
 (9.5)
− ∂u = R l i + Ll ∂i .
 ∂x ∂t
Cap. 9 Linii lungi omogene 257

Semnele minus semnifică faptul că semnalele u şi i scad în lungul


liniei. Dacă distanţele se măsoară de la ieşire, x ′ = l − x , semnalele u (x ′, t )
şi i(x ′, t ) sunt legate prin sistemul:

 ∂i ∂u
 ∂x ′ = G l u + C l ∂t ;
 (9.6)
 ∂u = R i + L ∂i .
 ∂x ′ l l
∂t

Din ecuaţiile sistemului (9.5) se pot obţine ecuaţiile de ordinul II ”ale


telegrafiştilor”:

 ∂2u ∂u ∂2u
 2 = R G
l l u + (R C
l l + L G
l l ) + L C
l l ;
 dx ∂t ∂t 2
 2 (9.7)
 ∂ i = R G i + (R C + L G ) ∂i + L C ∂ i .
2

 ∂x 2 l l l l l l
∂t
l l
∂t 2

La soluţionarea acestor ecuaţii diferenţiale, constantele de integrare


sunt date de condiţiile iniţiale şi la limită (la capetele liniei).

9.3 Regim permanent sinusoidal

Semnalelor sinusoidale li se ataşează imagini în complex simplificat:

u ( x, t ) = 2 U( x ) sin [ωt + Ψ ( x )] U( x ) = U( x ) e jΨ ( x )


 ⇔  . (9.8)
i( x, t ) = 2 I( x ) sin [ωt + Ψ ( x ) − ϕ( x )] I( x ) = I(x ) e j[Ψ ( x ) − ϕ( x ) ]

Ecuaţiile diferenţiale de ordinul I (9.5) şi de ordinul II (9.7) sunt, în


complex:

 dU
− dx = (R l + jωL l )I;
 (9.9)
− d I = (G l + jωC l )U;
 dx

d2 U
 2 = (R l + jωLl )(G l + jωC l )U;
 dx
 2 (9.10)
 d I = (R + jωL )(G + jωC )I .
 dx 2 l l l l
258 Teoria circuitelor electrice

Se defineşte constanta de propagare a liniei:

γ= (R l + jωL l )(G l + jωCl ) = α + jβ , (9.11)

unde α – constanta de atenuare;


β – constanta de fază a liniei.
Sistemul (9.10) devine:

d2 U d2 I
= γ = γ2 I.
2
2
U ; 2
(9.12)
dx dx
Din (9.12) se va găsi numai U , iar apoi pentru I se vor utiliza
relaţiile (9.9). Ecuaţia caracteristică pentru (9.12) este:

p 2 − γ 2 = 0 → p1, 2 = ± γ .

Soluţia U(x) se caută sub forma:


− γx γx
U ( x ) = Ae + Be ,
iar apoi din (9.9):

I( x ) = −
1 d U (x )
R l + jωL l dx
=
γ
R l + jωL l
(
− γx γx
Ae − Be . )
Se defineşte impedanţa caracteristică a liniei:

R l + jωL l γ R l + jωL l
Zc = = = = Zc e jϕ C , (9.13)
γ G l + jωC l G l + jω C l

iar soluţiile semnalelor complexe iau forma:

U (x ) = Ae − γ x + Be γ x ;

 1 −γ x γx (9.14)
I(x ) = Z (Ae − Be ).
 c

Constantele de integrare A şi B se pot stabili din condiţiile la


capetele liniei:

U1 = U (0) = A + B ; I1 = I(0) =
1
(A − B);
Zc

A=
1
(U1 + Zc I1 ); B = 1 (U1 − Zc I1 ). (9.15)
2 2
Cap. 9 Linii lungi omogene 259

Linia lungă a fost caracterizată prin parametrii primari


R l , L l , G l şi C l . In regim armonic permanent, linia este caracterizată prin
parametrii secundari Z c , ϕc , α şi β , provenind din cei doi parametri
complecşi Z c şi γ .

9.4 Unde directe şi inverse

Tensiunea U ( x ) se compune, în relaţiile (9.14), din doi termeni


notaţi astfel:
−γ x γx
U d (x ) = Ae ; U i (x ) = Be , (9.16)

iar curentul din relaţia (9.14), în mod similar:


1 −γ x 1 γx
Id ( x ) = Ae ; Ii ( x ) = − Be . (9.17)
Zc Zc

Astfel, impedanţa caracteristică a liniei este:


Ud (x) U (x )
Zc = =− i .
Id (x) Ii ( x )

Deoarece U d (0) = A , se va nota:


−γ x
U d ( x ) = U d (0) e = U d 0 e jΨd 0 − (α + jβ) x = U d 0 e − α x e j( Ψd 0 − β x ) ,

reprezentare complexă care corespunde mărimii sinusoidale numite


componentă directă a tensiunii:

u d ( x, t ) = 2 U d 0e − α x sin( ωt − βx + Ψd 0 ) . (9.17)

Se va demonstra cu relaţia (9.21) că α ≥ 0 , astfel că amplitudinea


2 U do e − α x scade exponenţial cu distanţa x, fiind maximă la bornele de
intrare şi minimă la bornele de ieşire.
Lungimea de undă λ e distanţa minimă după care faza sinusoidei
(9.17) a parcurs perioada 2π :
ωt − β( x + λ ) + Ψd 0 = ωt − β x + Ψd 0 − 2π ,

astfel că:

λ= . (9.18)
β
260 Teoria circuitelor electrice

Faza sinusoidei (9.17) de la distanţa x şi timpul t se regăseşte la


distanţa x + dx şi timpul t + dt :

ωt − β x + Ψd 0 = ω( t + dt ) − β(x + dx ) + Ψd 0 ,

ceea ce înseamnă că unda se deplasează cu viteza de fază:

dx ω
v= = , (9.19)
dt β

λ
rezultat la care se putea ajunge cu v == λf .
T
Urmând acelaşi raţionament pentru al doilea termen al relaţiei (9.16):
γx
U i ( x ) = Be ,

se ajunge la componenta inversă a tensiunii, o undă similară dacă se


schimbă variabila x cu x ′ , măsurând distanţele de la poarta de ieşire:

u i (x ′, t ) = 2 U i 0 e − α x ′ sin (ωt − β x ′ + Ψi 0 ). (9.20)

Această undă se propagă invers, de la ieşire spre intrare, cu aceeaşi


viteză v şi are aceeaşi atenuare α .

Fig. 9.4

In figura 9.4 a şi b se prezintă undele directă, respectiv inversă,


deplasându-se cu viteza v, amortizate pe direcţia de înaintare x, respectiv x ′.
Cap. 9 Linii lungi omogene 261

9.5 Distorsiuni ale semnalelor în lungul liniei


Constanta complexă de propagare, definită prin (9.11), are pătratul
modulului, respectiv partea reală a pătratului, date în [10]:

 l( l l )(
| γ |2 = α 2 + β 2 = R 2 + ω 2 L2 G 2 + ω 2 C 2 ;
l )

 Re{ γ } = α 2 − β 2 = R l G l − ω 2 L l C l ,
2

care prin adunare, iar apoi scădere, dau:



α =

1
2
[ ( )(
R l G l − ω2 L l C l + R 2l + ω2 L2l G 2l + ω2 C 2l ≥ 0 ; )]

[ )]
(9.21)

2
l l l ( l l )(
β = 1 ω2 L C − R G + R 2 + ω2 L2 G 2 + ω2 C 2 ≥ 0 .
 l l l

Viteza de fază a undei, dată de relaţia (9.19), depinde de pulsaţie


(frecvenţă). Dacă semnalele transmise sunt nesinusoidale, de forma unei
serii Fourier ca în relaţia (7.6), diferitele armonici componente se transmit
cu viteze diferite, semnalele ajungând la ieşire distorsionate. Astfel se
reduce fidelitatea semnalelor transmise pe linie, în telecomunicaţii.

a) Linia fără pierderi. La o linie la care:


R l << ωL l ; G l << ωC l ,

se poate considera R l = 0 , G l = 0 , astfel că relaţiile (9.21) şi (9.19) dau:

1
β = ω L lC l ; v = . (9.22)
L lC l

Viteza de fază nu depinde de pulsaţie, toate armonicile au aceeaşi


viteză, astfel că semnalele nu sunt distorsionate.
La linia bifilară, când conductorul nu e feromagnetic, în relaţiile
µ d−a
(9.3), µ r = 1 , iar dacă r << ln şi linia este aeriană ( ε = ε 0 ), viteza de
4 a
fază a undei se apropie de viteza luminii:
1 1 1
v= = = = 3 ⋅ 108 m s .
Ll Cl µ 0ε 0 1
4π ⋅10 − 7 ⋅
4π ⋅ 9 ⋅ 109
Din nefericire, în practică liniile lungi pot fi rareori considerate ca
fiind fără pierderi.
262 Teoria circuitelor electrice

b) Linia fără distorsiuni. Constanta de fază din relaţia (9.21) se poate scrie
sub forma:

1 R G  R 2  G2  
β = ω Ll Cl ⋅ 1 − 2 l l + 1 + 2 l 2 1 + 2 l 2  . (9.23)
2  ω L l Cl  ω L  ω C  
  l  l  

Dacă e îndeplinită condiţia Heaviside:

R l2 G l2 R l G l
1+ 2 2 = 1+ 2 2 ; = , (9.24)
ω Ll ω Cl L l C l

condiţie mai plauzibilă decât cea de la linia fără pierderi, se obţin valorile
(9.22) si linia nu introduce distorsiuni.
Cablurile telefonice au în realitate inductivităţi lineice mici şi
capacităţi lineice mari, astfel că:
Rl Gl
> .
Ll C l

Procedeul Krarup prevede înfăşurarea cablului într-o manta


feromagnetică, astfel calculată pentru a mări artificial inductivitatea lineică
la valoarea necesară condiţiei Heaviside (9.24).
Procedeul Pupin constă în introducerea, la distanţe egale între ele
l , mici în raport cu lungimea de undă, a unor inductivităţi suplimentare L 0 ,
înseriate, calculate astfel ca:
lR l G
= l. (9.25)
lL l + L 0 C l

9.6 Reflexia semnalelor şi efectul de ecou

In telecomunicaţii, undele reflectate la ieşirea liniei (unde inverse)


dau efect de ecou în transmiterea convorbirilor. Mărimea undei reflectate
depinde de impedanţa Z 2 conectată la ieşire, linia comportându-se diferit în
gol, în scurtcircuit sau la o sarcină dată.
Se consideră linia lungă din figura 9.5. Impedanţa complexă
conectată la ieşire este:
U2
Z2 = . (9.26)
I2
Cap. 9 Linii lungi omogene 263

Fig. 9.5
Sistemul (9.14) dă, pentru cazul x = l :

U 2 = U(l) = Ae
−γ l γl
+ B e ; I 2 = I (l) =
1
Zc
(
−γ l γl
Ae − B e ; )
Ae
−γ l
=
1
(U 2 + Z c I 2 ); B e γ l = 1 (U 2 − Zc I 2 ). (9.27)
2 2
Relaţiile (9.16) au precizat care sunt componenta directă şi cea
reflectată ale tensiunii:
−γ x γx
U d (x) = A e ; Ui (x) = B e .
Coeficientul de reflexie, definit în [14], indică ponderea undei
reflectate faţă de unda directă, la poarta de ieşire a liniei:
γl
U U (l ) B e
k = i2 = i = . (9.28)
U d 2 U d (l) Ae − γ l
Utilizând succesiv relaţiile (9.27) şi (9.26), coeficientul de reflexie
are expresiile:
1
(U 2 − Z c I 2 ) Z − Z
k= 2 = 2 c
. (9.29)
1
(U + Zc I 2 ) Z 2 + Z c
2 2
Linia adaptată are la poarta de ieşire o impedanţă complexă egală
cu impedanţa caracteristică complexă a liniei:
Z 2 = Zc . (9.30)
Adaptarea este căutată în practică, deoarece k = 0 . Semnalele au
numai unda directă, unda inversă fiind nulă:
U i (x ) = 0 ; Ii (x ) = 0 ; U ( x ) = U d (x ) ; I(x ) = I d ( x ) .
Neexistând unda reflectată, se elimină efectul de ecou în transmiterea
semnalelor.
BIBLIOGRAFIE
1. Ciupa, R.V., Ţopa, V., The Theory of Electric Circuits, Cluj-Napoca,
Casa Cărţii de Ştiinţă, 1998.
2. Desoer, C.A., Kuh, E.S., Basic Circuit Theory, New-York, McGraw
Hill, 1988.
3. Huelsman, L.P., Basic Circuit Theory, London-Sydney-Toronto,
Prentice Hall, 1991.
4. Iordache, M., Dumitrescu, L., Teoria modernă a circuitelor electrice,
Bucureşti, All Educ., 1998.
5. Lancaster, G., Introduction to Field and Circuits, Oxford Science
Publications, 1992.
6. Man, E., Hintea, S., Analiza circuitelor electrice prin modelare cu
surse comandate, Cluj-Napoca, Editura Mediamira, 1997.
7. Micu, D., Bazele electrotehnicii. Teoria circuitelor electrice, Cluj-
Napoca, U.T., 1993.
8. Micu, D.D., Creţ, L., Duma, D., Teoria circuitelor electrice. Culegere
de probleme, Cluj-Napoca, U.T. Press, 2005.
9. Mîndru, Ghe., Teoria circuitelor electrice, Cluj-Napoca, U.T. Press,
2004.
10. Mocanu, C.I., Teoria circuitelor electrice, Bucureşti, Editura Didactică
şi Pedagogică, 1979.
11. Morar, R., Iuga, Al., Man, E., Neamţu, V., Dăscălescu, L.,
Electrotehnică şi maşini electrice, Cluj-Napoca, Institutul
Politehnic, 1991.
12. Nilsson, W.J., Electric Circuits, Iowa State University, Addison-
Wesley Co., 1993.
13. Răduleţ, R., Bazele electrotehnicii. Probleme, Bucureşti, Editura
Didactică şi Pedagogică, 1981.
14. Simion, E., Maghiar, T., Electrotehnică, Bucureşti, Editura Didactică şi
Pedagogică, 1981.
15. Simion, E., Man, E., Ciupa, R.V., Roşca, P., Neamţu, V., Popa, V.M.,
Teoria circuitelor electrice. Vol I şi II, Cluj-Napoca, U.T. Press,
1996.
16. Smith, K.C.A., Alley, R.E., Electrical Circuits, Cambridge University
Press, 1992.