Sunteți pe pagina 1din 6

Arhetipul ideal al sufletului

Femeia interioara - respectiv barbatul interior - reprezinta pentru fiecare dintre noi
cea mai pura, cea mai sfanta si cea mai frumoasa parte a sufletului nostru, aspect
catre care tindem, constient sau nu, intotdeauna atunci cand ne indragostim, cand
iubim plenar, prin aceasta reintregindu-ne si divinizandu-ne fiinta. Intotdeauna chiar
fara sa stim, noi am iubit si am aspirat ca barbat catre femeia ideala, respectiv ca
femeie-catre barbatul ideal din noi insine, iar raspunsul plin de Gratie Divina al
acestui arhetip esential al sufletului s-a obiectivat prin intermediul femeilor pe care le-
am iubit, le iubim sau pe care le vom iubi si, respectiv, prin intermediul tuturor
barbatilor pe care-ca femeie i-am iubit sau ii vom iubi in viitor. Atunci cand noi
recunoastem, spontan ne indragostim. Dar daca uitam sau ignoram total legatura
dintre fiinta celuilalt si femeia noastra interioara(barbatul nostru interior)este cu
putinta ca, destul de usor, acea atingere a Gratiei Divine care a facut sa apara
iubirea noastra imensa sa se estompeze sau sa dispara pentru ca, treptat alunecam
catre o relatie strict umana.

Din aceasta cauza, putem sa descoperim, in timp, din ce in ce mai multe diferente si
nepotriviri intre celalalt si si idealul nostru launtric. Atunci gandim ca"nu mai este ca
la inceput", desi este vorba despre exact aceeasi fiinta, insa noi nu mai facem
legatura intre ea si idealul din sufletul nostru. Sufletul este ca o sfera care prezinta
doua jumatati: una feminina si una masculina, iar trezirea lui completa se incheie cu
revelarea completa a sferei sale superioare care este chiar idealul nostru
fundamental si care ne cheama mereu spre el. Dar, pentru ca suntem fiinte sexuale,
barbati sau femei, emisfera superioara a sufletului imbraca intotdeauna forma unei
femei ideale in cazul unui barbat si a unui barbat ideal, in cazul unei femei. Asadar, in
realitate, catre aceasta emisfera superioara ne indreptam intotdeauna(chiar fara sa
stim)toate aspiratiile sublime, toate gandurile minunate si toate starile de iubire pe
care le manifestam.

Atunci cand am inteles foarte bine acest aspect, devenim cu mult mai liberi decat
inainte, pentru ca avem acum langa noi si in noi(chiar in inima noastra), in
permanenta, o sursa nesfarsita de iubire, de plenitudine, de viata, de energie, de
frumusete, de aspiratie si de sfintenie. Acum iesim din ipostaza anterioara, in care
urmaream(constient sau nu)mai mult sa cerem, pentru ca tot timpul suntem plini
launtric si gata sa daruim. Acum stim ca avem aproape totul in noi si nu mai are nici
o importanta daca primim ceva in schimb, iar idealul sufletului nostru ne raspunde din
ce in ce mai mult prin fiintele pe care le iubim. De fapt, de-abia acum putem iubi cu
adevarat detasat, plenar si liber, pentru ca am inteles ca suntem liberi si ca toata
dragostea din lume se afla in interiorul nostru, iar dragostea noastra este amplificata
apoi tot mai mult de toate fiintele pe care le-am iubit, le iubim sau le vom iubi in viitor.

Aceasta este conditia de plenitudine launtrica in care suntem interesati in primul rand
sa daruim iubire, iar aceasta este si metoda infailibila de eliminare a problemelor
legate de starea de neimplinire interioara sau de unele pretentii pe care le putem
avea de la celalalt. Acum eliberandu-l pe celalalt de orice asteptari, el se poate
manifesta liber si ne poate iubi prin ceea ce suntem cu adevarat.

În Noul Testament Iisus spune: Ceea ce Dumnezeu a unit, omul să nu despartă.


Această afirmaţie se referă la legătura tainică de iubire dintre doi oameni care ajung

1
să se căsătorească. Astăzi, în accepţiunea cea mai largă, prin aceste cuvinte se
înţelege că oamenii sau instituţiile umane nu au dreptul să-i despartă pe cei care s-
au unit prin taina cununiei săvîrşită de un preot. Vom vedea însă că această
înţelegere, care de-a lungul celor două mii de ani de creştinism a suscitat o mulţime
de tragedii, poate fi interpretată cu totul altfel, dacă ţinem cont de alte afirmaţii ale
Mîntuitorului şi de o abordare profund spirituală, atunci cînd se urmăreşte înţelegerea
corectă a Scripturii.

Istoricii religiilor au observat, într-un mod mai clar sau mai voalat, faptul că ideile
religioase au evoluat de-a lungul timpului în funcţie de modul în care au evoluat
condiţiile de viaţă ale oamenilor. Idei şi credinţe religioase care erau specifice epocii
de bronz n-au mai fost valabile în epoca fierului. Idei şi credinţe religioase specifice
perioadei antice nu şi-au mai găsit sensul în epoca feudală sau modernă. Mijloacele
economice şi-au pus amprenta într-un mod covîrşitor asupra evoluţiei
comportamentului religios al oamenilor. Dacă privim limpede şi detaşat modul în care
au evoluat ideile religioase (chiar şi în cadrul unei aceleiaşi religii) pe de o parte, şi
modul în care au evoluat condiţiile socio-economice, pe de altă parte, vom observa o
strînsă legătură între acestea. Mai mult decît atît, cel mai adesea se observă o
influenţă foarte importantă dinspre socio-economic spre domeniul cultural şi religios
şi nu invers. Oricît de mult am iubi Omul şi am dori să-l privim într-un mod sublim, se
remarcă faptul că, totuşi, la nivel de masă a primat şi încă mai primează preocuparea
sa de menţinere a vieţii cu orice chip. Şi aici mă refer la viaţa întrupată. Oamenii sînt
înclinaţi să urmeze mult mai uşor nevoile lor dinspre trup decît nevoile lor dinspre
spirit. Astfel, în timp ce condiţiile de viaţă au cunoscut o ameliorare continuă, pe
ansamblu comportamentul spiritual al oamenilor şi-a pierdut constant din
autenticitate şi eficienţă, ajungînd să fie subordonat comportamentului orientat în
direcţia satisfacerii nevoinţelor de bază cum ar fi: hrană, spaţiu privat, sex etc.

În vechime comportamentul socio-economic era cu adevărat subordonat


comportamentului religios. Înainte de a începe orice acţiune, omul era conştient de o
anumită semnificaţie spirituală a gesturilor sale. Înainte de a-şi ara pămîntul se
realiza un anumit ritual. Înainte de a mînca se spunea o rugăciune de consacrare a
hranei. Înainte de a face dragoste cu fiinţa iubită, omul aducea o ofrandă unei
divinităţi. Toate actele erau integrate din punct de vedere spiritual, iar înţelegerea
vieţii şi inclusiv a vorbelor unui înţelept era diferită faţă de înţelegerea pe care o
avem noi astăzi vizavi de aceleaşi lucruri.

Căsătoria este o taină pentru că în primul rînd foarte puţini oameni au ajuns cu
adevărat la o înţelegere justă a acestui act. De-a lungul timpului, taina casatoriei ni s-
a revelat puţin cîte puţin, prin vorbele unuia sau altuia, dar niciodată nu s-a dezvăluit
pe de-a întregul într-un singur loc. Astfel, taina căsătoriei a rămas în continuare o
provocare pentru minţile agere capabile şi dornice să se avînte în necunoscut.

Omul este bărbat şi femeie în acelaşi timp. Orice fiinţă şi orice lucru care există în
Univers este rezultatul interacţiunii a două principii polar-opuse, dar complementare,
unul de tip masculin, iar celălalt de tip feminin. Tot ceea ce există are ca fundament
realitatea absolută sau Fiinţa Supremă a lui Dumnezeu. Pentru a da naştere lumii,
Dumnezeu creează polaritatea care va fi baza dinamicii întregului Univers. De fapt,
mai întîi de toate avem mişcarea lui Dumnezeu în el însuşi cu scopul facerii lumii.
Această mişcare este în opoziţie cu nemişcarea de dinaintea ei. Dumnezeu nu

2
devine întru totul mişcare, ci El este mişcare şi nemişcare în acelaşi timp. Mişcarea şi
nemişcarea formează prima polaritate care apare în sînul dumnezeirii, cunoscută şi
ca „repausul dinamic" sau transcendenţa şi imanenţa Fiinţei Supreme. De la această
primă polaritate apar toate celelalte care pot fi sesizate cu uşurinţă în lumea
înconjurătoare şi chiar în noi înşine. Deci, orice există conţine ambele aspecte
polare, doar că, de la un lucru la altul avem de-a face cu ponderi diferite ale celor
două aspecte complementare care sînt într-o continuă mişcare. Unul din cele două
aspecte polare reprezintă principiul masculin, iar celălalt principiul feminin. Dincolo
de ele se află principiul neutru sau transcendent, sau principiul armoniei care include
cele două polarităţi şi totdată se manifestă ca suport pentru fiecare în parte, pentru
că nu le include printr-un fel de îmbrăţişare, ci prin pătrundere fiinţială. Aceasta este
Trinitatea Supremă, sau unitatea arhetipală (trei în unu) a tot ceea ce există. Fiecare
dintre cele trei aspecte ale Trinităţii Supreme se reflectă în orice obiect şi în orice
fiinţă. Astfel, în funcţie de nivelul perceptual considerat a fi ultim de către cineva,
fiecare din cele trei aspecte va căpăta o semnificaţie aparte. De asemenea, în funcţie
de contextul socio-economic, cultural şi religios, cele trei aspecte ale Trinităţii
Supreme vor dobîndi atribute specifice. Astfel, unii spun că principiul dinamic este de
tip masculin şi repausul este de tip feminin, iar alţii fac o asociere opusă: principiul
masculin este identificat cu repausul, cu conştienţa, iar principiul dinamic care este
cauza efectivă a apariţiei tuturor obiectelor şi fiinţelor este asociat cu principiul
feminin, cu Mama Universală. Oricum, asocierile pe care le facem sînt lipsite de
importanţă pentru că nu este alterată cu nimic natura celor trei aspecte ale Trinităţii
Supreme atunci cînd le înzestrăm cu anumite atribute şi calităţi. Indiferent de
calitatea pe care o are în vedere cel care creează o astfel de asociere atunci cînd
unul din cele trei principii ajunge să fie cunoscut, el va fi cunoscut cu toate celelalte
calităţi ale sale chiar dacă iniţial au fost ignorate, iar atributele specifice de tip
masculin şi feminin nu mai au nici o importanţă.

Cunoscînd sau necunoscînd aspectele legate de Trinitatea Supremă, Jung a ajuns


să observe că fiecare fiinţă umană, dacă este privită dincolo de aparenţele de ordin
senzorial, dezvăluie ceva cu totul fascinant şi misterios. El şi-a dat seama că un
bărbat nu este doar un bărbat şi o femeie nu este doar o femeie. Pentru a descrie
ceea ce există dincolo de aparenţe, Jung a introdus două concepte care au
revoluţionat gîndirea psihologică. Este vorba despre anima şi animus. Anima este
„femeia interioară" latentă din fiecare bărbat, iar animus este „bărbatul interior", latent
din fiecare femeie. Se mai spune că un bărbat se va îndrăgosti de acele femei care
corepund cît mai mult animei sale, iar o femeie va fi atrasă şi se va îndrăgosti de acei
bărbaţi care se aseamănă într-o măsură foarte mare bărbatului ei interior. Deci,
fiecare bărbat conţine în propriul său suflet o contraparte feminină în stare latentă
sau, altfel spus, nemanifestată, iar orice femeie conţine în sufletul ei o contraparte
masculină, de asemenea în stare latentă, sub forma unei seminţe. Din perspectiva
celor enunţate mai sus, un bărbat ca imagine şi reflexie a Trinităţii Supreme va
manifesta într-un mod evident sau preponderent Principiul Masculin, într-o măsură
mult atenuată Principiul Feminin şi într-un mod aproape inobservabil Principiul
Transcendent. Analog, o femeie va manifesta preponderent, prin ceea ce este,
Principiul Feminin, într-o măsură mult atenuată Principiul Masculin şi aproape deloc
Principiul Transcendent. Dacă printr-o metodă sau alta principiul polar opus este
adus la aceeaşi intensitate de manifestare cu principiul înnăscut, atunci are loc
miracolul Unităţii, fiinţa respectivă nemaifiind nici bărbat, nici femeie, ci o fiinţă
androginală care este ceva mai mult decît a fi barbat şi femeie la un singur loc. După

3
ce din fiinţa originară, Adam, Dumnezeu a făcut femeia, adică a creat forme
corporale distincte pentru fiecare principiu în parte, cei doi n-au mai fiinţat pe acelaşi
plan. Fiind acum în trupuri separate chiar dacă au rămas încă în paradis, ei au trecut
pe un alt plan de existenţă, inferior celui de fiinţă androginală în care predomina
Principiul Transcendent. Această coborîre a nivelului de fiinţare avea să continue
ulterior cu săvîrşirea păcatului originar, pentru că separarea bărbat-femeie este
germenele unei percepţii duale a realităţii, adică bine-rău, frumos-urît etc. Deci, fiinţa
androginală, la care se ajunge prin dinamizarea armonioasă şi în mod egal în cadrul
aceluiaşi suflet a principiilor masculin şi feminin, corespunde celui de-al treilea aspect
al Trinităţii Supreme, Principiul Transcendent.

În Biblie se mentioneaza ca omul a fost făcut mai întîi perfect, sau întreg, bărbat şi
femeie la un loc. Abia mai tîrziu Dumnezeu a crezut de cuviinţă să separe bărbatul şi
femeia dăruindu-le fiecăruia o existenţă corporală de sine stătătoare cu specificităţile
lor proprii. Astfel apare iubirea dintre oameni, ca reflexie a dorinţei de reîntregire.
Este limpede că reîntregirea spre care aspiră sufletele celor doi îndrăgostiţi nu are
nimic de-a face cu o contopire a corpurilor lor materiale. Cele două corpuri se
întrepătrund într-o anumită măsură prin sărut şi interacţiune sexuală, dar sîntem înca
departe de a obţine astfel un „singur trup şi un singur suflet" după cum se precizează
în Scriptură. Dacă este să credem în adevărul scripturistic, înseamnă că reîntregirea
la care aspiră şi pe care o pot atinge cei doi îndrăgostiţi vizează un alt plan de fiinţare
decît cel corporal.

Femeia de care ajunge să se îndrăgostească un bărbat va genera prin rezonanţă un


proces complex de „trezire" la viaţă a femeii interioare a bărbatului. Şi invers,
bărbatul de care se va îndrăgosti o femeie va genera în sufletul ei un proces prin
care bărbatul ei interior se va trezi la viaţă. Acest proces este pus în evidenţă prin
observarea faptului că un bărbat îndrăgostit devine mai tandru, mai sfios, mai
sensibil, mai emoţional, adică manifestă calităţi specific feminine, iar o femeie
îndrăgostită devine mai îndrăzneaţă, mai curajoasă, mai puternică, mai raţională, are
mai multă iniţiativă, este mai dinamică şi expansivă, adică manifestă calităţi specific
masculine. Prin procese complexe de rezonanţă, calităţile (şi defectele) fiinţei pe care
o iubeşti se transferă în propriul suflet. Atunci cînd celălalt este de faţă, prezenţa lui
face cu putinţă trezirea aspectelor polare în propriul nostru suflet. Problema este că
orice om trebuie să înveţe să-şi trezească şi să-şi menţină vii aceste calităţi polar
opuse prin propriile sale eforturi şi nu numai prin plasarea în imediata apropiere a
celuilalt. La început omul sesizează că raportarea la fiinţa iubită şi mai ales plasarea
în imediata sa apropiere şi chiar interacţiunea amoroasă, fac cu putinţă apariţia unei
stări de plenitudine. Bazîndu-se pe această observare, cei doi iubiţi încep să dezvolte
un fel de dependenţă posesivă a unuia faţă de celălalt. Apariţia acestor aspecte
conduce treptat la inhibarea iubirii şi astfel se pierde orice transfer rezonant între cele
două suflete. Atingerea obiectivului, dobîndirea fiinţei androginale este practic
compromis. În iubire trebuie să existe libertate şi adevăr, trebuie să existe viaţă
pentru că Dumnezeu este şi Adevăr, şi Libertate, şi Viaţă în aceeaşi măsură în care
este Iubire. Contracararea dependenţei şi posesivităţii faţă de fiinţa pe care o iubeşti
este posibilă doar dacă se apelează la cunoaştere, la înţelepciune, la înţelegerea
aspectelor fundamentale cu privire la natura sufletului şi a căilor sale de evoluţie.
Astfel, un bărbat îndrăgostit de o femeie care manifestă din plin tandreţea, va fi
capabil încet, încet să se manifeste la rîndul lui cu multă tandreţe nu numai faţă de
ea, ci faţă de orice altă făptură. Înţelegînd resorturile sufleteşti ale tandreţii, el nu va

4
mai depinde de prezenţa iubitei sale (aşa cum se petrecea la început) pentru a fi
tandru. Asimilînd această calitate în propria sa natură, înseamnă că se va amplifica
şi mai mult în el aspectul polar sau complementar al tandreţii, adică forţa, fermitatea
sau concizia. Acesta este mecanismul de împlinire spirituală prin raportarea la cele
două principii polare şi complementare care, atunci cînd sînt aduse într-o perfectă
armonie se realizează transcenderea oricărei dualităţi sau, cu alte cuvinte, se atinge
perfecţiunea.

Dacă interacţiunea afectivă, amoroasă şi intelectuală dintre cei doi va fi totală,


înseamnă că se va ajunge la o dinamizare totală a femeii, respectiv a bărbatului
interior pentru fiecare în parte. În acest moment FIECARE din cei doi îl are pe celălalt
în el însuşi, respectiv în ea însăşi. FIECARE devine întreg, conform OMULUI
arhetipal, adică bărbat şi femeie la un singur loc, fiinţă androginală. Fiecare este
asemenea celuilalt şi putem spune că avem o singură fiinţă chiar dacă există două
persoane. Astfel se realizează miracolul unităţii în multiplicitate. Desigur, acest stadiu
nu are nimic de-a face cu dobîndirea de către fiecare la nivel corporal a organelor
sexuale polar opuse! Este vorba de o împlinire suprafirească, adică a sufletului, a
spiritului şi nu a trupului.

Constientizarea şi transferarea calităţilor polar opuse de la un om la altul are loc atît


timp cît între ei şi, mai ales, în ei există iubire. Dacă în(tre) sufletele celor doi focul
iubirii se stinge, atunci procesele de trezire la viaţă a aspectelor polar opuse, despre
care am scris mai sus, vor înceta. Existenţa iubirii este absolut necesară pentru ca
sufletul fiecăruia să fie capabil să-şi conştientizeze aspectele polare, să le manifeste
şi într-un final să le asimileze în propria sa fiinţă. Fără iubire nu este cu putinţă ca
sufletul unui om să-şi trezească aspectele sale polare, latente. Chiar dacă există
inteligenţă, respect, voinţă, dacă nu există iubire este imposibil ca sufletele să se
reîntregească. Deci ceea ce face cu putinţă ca sufletele a doi oameni să se unească
este Iubirea. Nici un ritual, nici o jertfă nu va face cu putinţă ca doi oameni să devină
un singur trup şi un singur suflet dacă Iubirea nu i-a determinat să se caute unul pe
celălalt şi nu-i va susţine în drumul lor către împlinire. Iar Iubirea este Dumnezeu.
Deci, ceea ce Dumnezeu, adică Iubirea, a unit, omul să nu despartă. Aici nu este
vorba neapărat de ceea ce a unit ritualul căsătoriei, ci de ceea ce a unit Forţa Iubirii,
sau Dumnezeul cel Viu şi Adevărat. Ritualul căsătoriei este valabil numai dacă prin el
se consfinţeşte o relaţie de iubire. Desigur, este o interpretare periculoasă pentru
ordinea socială de astăzi, care se bazează în primul rînd pe o modalitate de
structurare a vieţii astfel încît să fie rezolvate nevoinţele primare legate de
dezvoltarea speciei. Subliniez totuşi că, din punct de vedere spiritual, singurul lucru
care contează este Adevărul şi el trebuie cunoscut chiar dacă nu poate fi urmat
imediat. Cunoaşterea finalităţii corecte a vieţii fiecăruia dintre noi, înţelegerea corectă
a căsătoriei reale, poate fi de un imens ajutor în ameliorarea condiţiilor de viaţă
pentru fieare individ în parte şi implicit pentru întreaga comunitate.

Ce autenticitate există în ritualul căsătoriei atunci cînd protagoniştii au ajuns la altar


ca reprezentanţi ai unor interese familiale sau statale? Cu ce drept o mare iubire
dintre doi oameni poate fi oprită şi condamnată de societatea din care fac parte? A
creat Dumnezeu cumva castele sau clasele sociale? Este cumva unul mai mare
decît altul în ochii lui Dumnezeu sau ai Iubirii? Şi atunci de ce atîtea interdicţii chiar
scrise în anumite epoci şi legiferate de instituţiile umane, de a nu da curs unei iubiri

5
dacă fiinţa pe care o iubeşti nu este potrivită rangului tău? Oare nu la asta se referea
Iisus atunci cînd spunea că ceea ce Dumnezeu, Iubirea, a unit, omul să nu despartă?

Ca fiinţe sociale şi limitate ajungem să dăm o importanţă exagerată lucrurilor care


pentru Dumnezeu nu au o valoare mai mare decît praful de pe marginea drumului.
Astfel, ajungem să subordonăm înţelegerii noastre limitate adevărurile scripturistice
şi să le aplicăm în conformitate cu unele cerinţe vitale pentru tipul de societate din
care facem parte sau, mai exact, în conformitate cu cerinţele unui anumit grup de
interese.

Este adevărat că nu am capacitatea lui Platon de a construi o imagine ideală a unei


societăţi umane, nu ştiu cum ar trebui rezolvată latura socială a căsătoriei care este
familia, dar ştiu că ceea ce poate să ducă cu adevărat la împlinirea spirituală este
Iubirea.