NOŢIUNI DE MORFOLOGIE

2 A SISTEMULUI STOMATOGNAT

2.1. DEZVOLTAREA FILOGENETICĂ A SISTEMULUI

STOMATOGNAT

2.1.1. Noţiuni generate privind dezvoltarea filogenetică a sistemului

stomatognat

Schimbul energetic cu mediul înconjurător, pe care îl presupune materia vie,

indiferent de complexitatea formelor sub care se găseşte, a condus de-a lungul milioanelor
de ani la individualizarea unor aparate şi sisteme de import energetic.
Începând cu cele mai simple vieţuitoare, protozoarele, fiinţe unicelulare, s-a
diferenţiat modalitatea cea mai rudimentară de import energetic nutritiv. Datorită
posibilităţilor protoplasmei sale de a emite pseudopode, picătura nutritivă este mai întâi
înconjurată de masa protoplasmatică, luând astfel naştere vacuola digestivă. De notat faptul
că vacuola digestivă (fig. 2.1.) se poate forma după necesităţi în oricare zonă a
protoplasmei celulare. După fagocitarea particulei nutritive şi formarea vacuolei digestive,
în această cavitate cu sediul endoplasmatic, particula nutritivă este digerată cu ajutorul
unor enzime cu provenienţă lizozomală. Particulele provenite din această digestie sunt
dirijate apoi în sistemul de canalicule endoplasmatice către ribozomi unde vor servi drept
materie primă pentru sinteza proteică etc. Alimentele nedigerate sau inutile organismului
unicelular sunt eliminate prin deschiderea la exterior a vacuolei digestive.

Fig. 2.1. – Amoeba proteus

(vacuola digestivă)

1. diatomee
2. .nucleu
3. vacuolă pulsatilă
4. pseudopode
5. vacuolă digestivă

În cazul formelor de viaţă pluricelulare – celenterate – se dezvoltă un sistem de

import format dintr-un tub în deget de mănuşă cu o deschidere unipolară, care este în acelaşi
timp orificiu de import şi de excreţie (fig. 2.2.). Spre deosebire de protozoare, în cazul
celenteratelor această cavitate digestivă are o existenţă permanentă. La aceste animale, în jurul

12
orificiului buco-anal se dezvoltă prelungiri tentaculare, care posedă un sistem senzorial ce
permite detectarea hranei şi introducerea ei în cavitatea digestivă, unde enzime secretate de
endoblast o prelucrează conform necesităţilor de absorbţie. Excreţia şi eliminarea
produselor de digestie se efectuează prin acelaşi por buco-anal.

Fig. 2.2. – Tubul digestiv unipolar la celenterate

1. orificiul buco-anal
2. cavitatea digestivă
3. tentacule

Pentru prima oară în scara animală, tubul digestiv bipolar

este întâlnit la anelide, circuitul digestiv fiind unidirecţional.
Orificiul bucal este confundat cu o cavitate – gura primitivă (fig.
2.3.). La nivelul orificiului bucal se dezvoltă organe de prehensie şi pregătire rudimentară a
hranei – maxilele chitinoase. La aceleaşi organisme apar, prin diferenţiere, celule cu funcţie
nervoasă, musculară, digestivă, excretorie. Apare dispoziţia metamerică. La insecte, ce se
dezvoltă pe scara animală după anelide, apar organe peribucale mult mai specializate pentru
reţinerea şi pregătirea hranei: maxile cu dinţi chitinoşi, trompe, căngi.

Fig. 2.3. – Tubul digestiv

bipolar la anelide
1. orificiu bucal
2. fantă branhială
3. inimă
4. tub digestiv
5. anus
6. tub nervos
7. notocord

La vertebratele inferioare, o dată cu apariţia scheletului de susţinere intern, apare şi

diferenţierea scheletului dento-maxilar.
Craniul visceral, reprezentând cea mai veche porţiune a craniului, apare la
protocordate (vertebrate acraniene) sub forma scheletului branhial.
Primul şi al doilea arc branhial se modifică şi se adaptează pentru supt, la agnate
(animale adaptate pentru viaţa parazitară). Din scheletul primului arc branhial se formează un
inel cartilaginos, care se fixează pe corpul animalului parazitat, în timp ce limba formată din
al doilea arc branhial, prin mişcări de piston, formează vidul necesar sugerii.
Datorită unor necesităţi de adaptare la un anumit mod de alimentare, la gnatostome
apar maxilarele articulate, prevăzute cu dinţi pentru reţinerea şi fărâmiţarea hranei.
Prin mobilitatea componentelor osoase se realizează secţionarea hranei, înghiţirea.
Dinţii conoizi acoperă limba, palatul, ceea ce permite prelucrarea sumară a hranei înainte de
înghiţire. Apare articulaţia dento-scuamoasă, cutia craniană, notocordul şi mai târziu coloana
vertebrală, protejând sistemul nervos central şi organele de simţ.

13
 2.1.2. Dezvoltarea filogenetică a principalelor componente ale
sistemului stomatognat

2.1.2.1. Dezvoltarea filogenetică a scheletului sistemului

Dezvoltarea filogenetică a principalelor elemente ale sistemului stomatognat –

dinţi, parodonţiu, articulaţie temporo-mandibulară, s-a făcut în strânsă legătură cu
dezvoltarea scheletului osos al maxilarelor.
Principal component al scheletului celor mai multe dintre vertebrate, osul a apărut pe
scara animală mai întâi ca os de protecţie (exoschelet) (fig. 2.4.) şi apoi ca os de susţinere. Se
consideră că osul maxilarelor şi bolţii craniene ar fi derivat din osul protector, dermal
(exoscheletul). Acest gen de os denumit aspidin are o structură din care lipsesc lacunele
osteocitelor. El a fost întâlnit la unele fosile, sub forma unor calcificări dermale, în straturi
geologice datând de aproximativ 400.000.000 de ani. Structuri apropiate de osul obişnuit au
apărut ulterior în straturi datând de 50 milioane de ani.

Fig. 2.4. – Evoluţia exoscheletului la fosile - proboscidieni (din „Atlas Zoologic”)

Explicaţiile apariţiei exoscheletului sunt multiple. Carapacea osoasă avea rolul – după
Rome – de a proteja animalul împotriva agresiunii, de a împiedica pierderea sărurilor prin
osmoză, constituind un depozit de săruri utile în perioada migrării în apele dulci (Pantard,
Firu) sau o modalitate de excreţie a fosfaţilor. Oasele de membrană de astăzi nu au o legătură
directă cu suprafaţa, dar se dezvoltă din straturile profunde ale dermului şi provin filogenetic
din fisurarea carapacei primitive. Protejând mai întâi structuri cartilaginoase, osul a înlocuit
treptat cartilajul, dar provenienţa lui este din exoschelet.

2.1.2.2. Dezvoltarea filogenetică a dinţilor şi paradonţiului

Ca şi osul primitiv, dentina primitivă a apărut pe scară filogenetică în urmă cu 400
milioane de ani. După Deninson, la vertebratele inferioare, dezvoltarea dinţilor a precedat
dezvoltarea maxilarelor. În primele stadii ale evoluţiei sale, dentina reprezintă cea mai
superficială pătură a mezodermului calcifiat având strânse conexiuni cu exoscheletul. Prin
fisurarea exoscheletului şi migrarea necesară a fragmentelor spre cavitatea orală, au apărut
dinţii primitivi, având o structură cu dentina tabulară, iar ia suprafaţă o structură
asemănătoare smalţului.

14
 Pulpa dentară s-a dezvoltat din papila dentară – ţesutul mezodermal aflat sub placa
de exoschelet fracturată.
Dezvoltarea ţesuturilor parodontale este logic legată de apariţia dinţilor, care au
apărut cu mult înainte de articulaţia dento-osoasă sub formă de gomfoză. Astfel, ia
peştii cartilaginoşi, dinţii placoizi sunt fixaţi de un ligament fibros. Fixarea fibroasă a
dinţilor reprezintă cea mai primitivă formă de structură parodontală, reprezentată de fibre
înglobate pe de o parte cartilaj, iar de partea cealaltă, în dintele primitiv (fig. 2.5.).

Fig. 2.5. - Fixarea fibroasă a dinţilor

Anchiloza reprezintă altă formă de fixare rigidă a dinţilor, întâlnită Ia o serie de

peşti, amfibieni şi reptile. Unii peşti de pradă, cum ar fi ştiuca, au articulaţia dento-osoasă
sub formă de balama. În acest caz, dintele este fixat printr-o bandă de ţesut fibros care,
mergând de la osul de susţinere, abordează dintele pe porţiunea sa distală, permiţând
acestuia schimbarea angulaţiei axului prin înclinare orală, dar limitând mişcarea inversă.
Gomfoza reprezintă o formă superioară de articulare dento-osoasă, ea întâlnindu-se
cu 120 milioane de ani în urmă la primele mamifere şi 85 de milioane de ani mai devreme
la păsările din Jurasic. Gomfoza presupune existenţa cementului celular sau acelular,
existenţa ligamentului parodontal cu o orientare a fibrelor care limitează şi transformă
forţele, precum şi a osului alveolar.
Apariţia osului alveolar a fost o necesitate în evoluţia vertebratelor superioare
(fig. 2.6.).

Fig. 2.6. – Os alveolar şi molar la cal (după Anthoni)

Rolul osului alveolar este acela de a fixa dintele, oferind în acest sens cavităţile
alveolare cu suprafaţa respectivă de inserţie a ligamentului parodontal. Totodată, osul
alveolar are şi un rol nutritiv prin vascularizaţia terminală oferită dintelui şi ligamentului
său. în sfârşit, osul alveolar îndeplineşte funcţii biomecanice de anihilare şi transmitere a
forţelor ocluzale către osul bazai maxilar sau mandibular. Aşa cum cementul este cel mai
tânăr ţesut dentar, tot aşa osul alveolar a apărut filogenetic mai recent decât osul bazai, cu
care are de fapt o structură identică

15
 2.1.2.3. Dezvoltarea filogenetică a articulaţiei temporo-mandibulare
Mobilitatea oaselor maxilare sub influenţa musculare este un fenomen comun
mai multor specii întâlnindu-se la nivele diferite pe scara animală: peşti, amfibienii, reptile,
păsări, mamifere. Prin diferenţierea osului mandibular şi hioid, precum şi a muşchilor
mobilizatori din primul şi al doilea arc branhial, se accentuează diferenţierea articulaţiei
temporo-mandibulare ca element esenţial care să permită efectuarea unor mişcări în funcţie
de necesităţile alimentarii.
La peştii selacieni, arcul mandibular nu se articulează direct cu craniul, ci prin
intermediul hio-mandibularului, derivat din al doilea arc branhial (fig. 2.7.).

Fig. 2.7. – Schelet branhial la un selacian.

1. cartilaje labiale
2. cartilaj Meckel
3. cutia craniană
4. hioid
5. hiomandibular
6. pătratul palatin
7. vertebre
8. fantă branhială

Mai târziu se diferenţiază, din primul arc, pătratul palatin, care, împreună cu hio-
mandibularul, vor forma sistemul de articulare a mandibulei
cu craniul. Această articulare dublă, care nu se întâlneşte la
mamifere, măreşte amplitudinea de deschidere a gurii. Din
pătratul palatin şi o parte din celelalte piese articulare, se naşte
scuama temporală. O dată formată, aceasta coboară între
extremităţile distale ale primelor două arcuri branhiale şi.
articulaţia mandibulo-craniană primară, închizând casa
timpanului cu porţiunile dorsale ale arcurilor, din care se
formează oasele urechii medii. Totodată, pe suprafaţa
scuamosului, se dezv61tă articulaţia mandibulo-craniană.
La mamifere (fig. 2.8.), diferenţierea elementelor
articulaţiei temporo-mandibulare s-a făcut o dată cu
diversificarea tuturor elementelor componente ale
sistemului stomatognat, în funcţie de condiţiile de
alimentare şi predominarea anumitor mişcări în
detrimentul altora.
Astfel, carnivorele, animale adaptate pentru sfâşierea şi
tăierea hranei, efectuează mişcări de deschidere şi
închidere. Necesităţile alimentare, condiţiile de existenţă ale acestor animale şi-au pus
amprenta asupra diferitelor componente ale sistemului Fig. 2.8. – Evoluţia
stomatognat. Datorită mişcărilor de şamieră predominante în articulaţiei temporo-
articulaţia temporo-mandibulară, se produc remanieri substanţiale mandibulare la mamifere
(după Ten Cate)
care transformă articulaţia într-o articulaţie de tocare, cu cavităţi 1. amfibian
glenoide şi condili cu axele mari orientate transversal. Panta 2. reptilă
3.mamifer fosil
4. mamifer
16
articulară a condilului temporal, având o înclinare mare, împiedică mişcările de lateralitate.
Dinţii frontali, conoizi, ascuţiţi şi tăioşi, servesc la sfâşierea şi tăierea hranei dinţii laterali
prevăzuţi cu două rânduri de cuspizi continuă sfâşierea şi tocarea acesteia.
Datorită lungimii cuspizilor şi angrenării lor prin intercuspidare, ocluzia dinamică
este blocată.
Datorită solicitării permanente în cadrul mişcărilor de închidere, se înregistrează o
dezvoltare preponderentă a muşchilor maseteri şi pterigoidian intern.
La animalele erbivore, utilizarea permanentă a hranei specifice a condus la modificări
şi diferenţieri ale elementelor sistemului stomatognat, determinate de predominarea
mişcărilor de lateralitate, de rumegare. Componenta craniană a articulaţiei temporo-
mandibulare este reprezentată de o suprafaţă osoasă convexă pe care lunecă elementul
mandibular, format dintr-un condil care posedă o excavaţie corespunzătoare convexităţii
osoase craniene. Sistemul erbivor de alimentare, necesităţile de triturare prin frecarea
alimentelor, au determinat diferenţierea unor dinţi tociţi, cu creste de smalţ pe faţa ocluzală.
La animalele erbivore, utilizarea permanentă a hranei specifice a condus la
modificări şi diferenţieri ale elementelor sistemului stomatognat, determinate de
predominarea mişcărilor de lateralitate, de rumegare. Componenta craniană a articulaţiei
temporo-mandibulare este reprezentată de o suprafaţă osoasă convexă pe care lunecă
elementul mandibular, format dintr-un condil care posedă o excavaţie corespunzătoare
convexităţii osoase craniene. Sistemul erbivor de alimentare, necesităţile de triturare prin
frecarea alimentelor, au determinat diferenţierea unor dinţi tociţi, cu creste de smalţ pe faţa
ocluzală.
Animalele rozătoare şi-au adaptat sistemul stomatognat la mişcări de propulsie şi
revenire necesare sfărâmării unor alimente dure: seminţe, tulpini de plante etc.
Cavităţile. glenoide şi condilii mandibulari au căpătat o conformaţie
corespunzătoare mişcărilor de propulsie şi revenire, având o orientare antero-posterioară.
Pentru a compensa uzura prin frecare, dinţii prezintă o erupţie continuă care permite
conservarea unor rapoarte mandibulo-maxilare identice.
La maimuţe, articulaţia temporo-mandibulară se adaptează la executarea unor
mişcări complexe de deschidere, lateralitate, propulsie, condilul mandibular capătă o formă
alungită transversal, cu axul mare oblic. Dinţii se micşorează ca număr şi volum, cei din
zona frontală iau formă de daltă, adaptaţi pentru tăiere, caninii îşi micşorează cuspizii
servind totuşi pentru sfâşierea alimentelor, dinţii laterali îşi micşorează cuspizii. În
ansamblu, apar caractere asemănătoare sistemului stomatognat uman.

2.1.2.4. Dezvoltarea genetică a muşchilor mobilizatori ai mandibulei

Grupele musculare ale sistemului stomatognat au fost sediul unor procese de

diferenţiere strâns legate de caracteristicile de mişcare ale mandibulei. La animalele
acvatice inferioare, muşchii primitivi ai scheletului visceral, diferenţiaţi sub forma unui
ţesut conjunctivo-muscular, puneau în mişcare arcurile branhiale,întreţinând un curent de
apă din care animalul reţinea hrana. O dată cu diferenţierea arcurilor mandibulare, muşchii
se plasează pe faţa internă şi externă a oaselor respective. Având la început o orientare
aproape paralelă, fasciculele musculare se individualizează diferit, creând viitoarele grupe
musculare. Fiecare muşchi se dezvoltă şi se individualizează în fascicule ce permit o
contracţie gradată diferenţiat în funcţie de dinamica mandibulară. In mare măsură, muşchii

17
mobilizatori au contribuit la modelarea oaselor maxilare şi, alături de muşchii oro-faciali,
ia modelarea splahnocraniului (fig. 2.9.).

Fig. 2.9. – Muşchi mobilizatori şi oro-faciali la cal

(după Necrasov)

2.2. DEZVOLTAREA ONTOGENETICĂ A SISTEMULUI

STOMATOGNAT
2.2.1. Noţiuni generale privind dezvoltarea ontogenetică a
sistemului stomatognat

Creşterea şi dezvoltarea ontogenetică a organismului uman este, în primul rând,

rezultatul direct al informaţiei genetice cuprinse în codul genetic din suportul cromozomial
al fiecărei celule. Un rol important B au procesele clasice de inducţie, competenţă şi
diferenţiere celulară, sub influenţa crucială a genelor homeobox, a factorilor de creştere şi
a acizilor retinoici.
O contribuţie importantă o prezintă factorii de mediu care pot determina variaţii
ale dezvoltării, localizate în limitele normalului sau aproape de normal, producând astfel
modificarea genotipului sau fenotipului uman.
Dezvoltarea ontogenetică a organismului uman se face pornind de la celula ou şi
urmând procese de proliferare, cu migrări celulare, diferenţiere, organizare, creştere şi
maturare,
După Avery, dezvoltarea organismului uman se produce în 3 perioade:
1. etapa proliferativă (0-2 săptămâni);
2. etapa embrionară (2-8 săptămâni);
3. etapa fetală (8 săptămâni - 9 luni).
Ten Cate consideră, de asemenea, că există 3 stadii, dar le grupează pe primele
două formând stadiul embrionar, urmat de cel fetal. El delimitează stadiile astfel:
• fertilizarea (0-4 săptămâni) - în care au loc proliferări celulare importante, migrări
celulare cu un oarecare grad de diferenţiere a populaţiilor celulare;
• diferenţierea (4-8 săptămâni), pentru toate structurile majore interne şi externe
(morfogeneza);
• creştere şi maturare (8 săptămâni - 9 luni) în care embrionul devine fetus.
În perioada embrionară, celula ou suferă iniţial o serie de diviziuni rapide care
conduc la formarea unui conglomerat rotund de celule numit morulă (fig. 2.10.).
Fluidul care pătrunde în morulă determină o realiniere a celulelor şi o structură
asemănătoare unei mingi cu lichid numită blastocist. La acesta distingem două populaţii

18
celulare: celule trofoblastice, care formează peretele, şi embrioblastul, care va da naştere
embrionului.

Fig. 2.10. - Diferenţierea

moralei în blastocist
(după Ten Cate)

Din embrioblast vor lua naştere epiblastul şi hipoblastul, putând fi recunoscut

acum stadiul de disc cu două foiţe embrionare (la 8 zile): din epiblast rezultă ectodermul,
care va forma planşeul cavităţii amniotice şi din hipoblast rezultă endodermul (la 2
săptămâni).
În săptămâna a 3-a discul germinativ are trei foiţe embrionare. Pe linia mediană, la
nivelul ectodermului se delimitează linia primitivă, cu o depresiune centrală numită
nodului primitiv Hensen, unde celulele ectodermice se divid şi migrează între ectoderm şi
endoderm, formând un cordon de celule, notocordul, ce va sprijini embrionul primitiv (fig.
2.11.).

Fig. 2.11. – Embrion trilaminar (dup Ten Cate)

Între cele două foiţe embrionare, de o parte şi de alta a liniei primitive, se dezvoltă
mezodermul, a treia foiţă embrionară.
În următoarele 3-4 săptămâni de dezvoltare au loc diferenţieri majore ale
ţesuturilor şi organelor din embrionul triploblastic.
Din ectoderm, în partea cefalică a embrionului, ia naştere placa neurală, care
formează margini proeminente – crestele neurale ce vor delimita şanţul neural, iar prin
fuzionare, tubul neural.
Sub influenţa tubului neural, în partea cefalică a embrionului, mezodermul
formează somatomere care contribuie la dezvoltarea musculaturii capului şi rombomere, cu
rol în dezvoltarea cefalică.
Un eveniment crucial în dezvoltarea embrionară îl
reprezintă flectarea embrionului în două planuri longitudinal şi
lateral. Cudura anterioară va da naştere stomodeumului (gurii
primitive), separată de intestin prin membrana buco-
faringiană (fig. 2.12.).

Fig. 2.12. – Stomodeumul - embrion de 25 zile

(după Ten Cate)

19
După formarea tubului neural, un grup de celule se separă din neuroectoderm şi au
capacitatea să migreze şi să se diferenţieze: celulele crestelor neurale. Ele vor da naştere
ţesutului conjunctiv cefalic şi ganglionilor cefalici.
În orice parte a organismului ţesutul conjunctiv derivă din mezoderm şi se numeşte
mezenchim – numai la nivelul extremităţii cefalice ei derivă din neuroectoderm şi se
numeşte ectomezenchim.
Toate ţesuturile dentare (cu excepţia
smalţului) şi aparatul de susţinere a dintelui sunt
derivate direct din celulele crestelor neurale (fig.
2.13.).

Fig. 2.13. – Dezvoltarea facială umană

(după Ten Cate)

Pe feţele laterale ale extremităţii anterioare a embrionului, iau naştere arcurile

branhiale, situate de o parte şi de aha, a faringelui primitiv. Aparatul branhial se formează
prin dezvoltarea şanţurilor, arcurilor şi pungilor branhiale, având o dispoziţie, succesivă,
fiind alcătuit din ectoderm, endoderm şi mezenchimul crestei neurale (ectomezenchim ce
formează cartilagiul arcului). A fost denumit cartilagiul primului arc – Meckel, iar al celui
de al doilea – Reichert.
Fiecare arc branhial este centrat de vase de sânge şi nervi. Nervul arcului 1 este
nervul trigemen, nervul arcului 2 este nervul facial, iar nervul arcului 3 este nervul
glosofaringian. Aceştia vor inerva structurile derivate din aceste arcuri.
Arcurile branhiale 1 şi 2 fiind mult mai voluminoase decât arcurile 3 şi 4 le
acoperă pe acestea din urmă. Pe faţa ventrală a embrionului, între extremităţile anterioare
ale arcurilor branhiale se află câmpul branhial, în care se vor dezvolta limba şi glanda
tiroidă, în timp ce din primele arcuri branhiale se vor dezvolta mandibula şi muşchii
mobilizatori, arcul bioidian.
Scheletul craniului se dezvoltă sub forma neurocraniului ce va adăposti encefalul
şi splahnocraniul sau scheletul visceral.

20
 2.2.2. Dezvoltarea ontogenetici a principatelor componente
ale sistemului stomatognat

2.2.2.1. Dezvoltarea ontogenetică a scheletului sistemului stomatognat

Dezvoltarea ontogenetică a sistemului stomatognat este influenţată de dezvoltarea
embrionului în ansamblul său, fiind în strânsă conexiune cu transformările de la
polul anterior al embrionului.
La două săptămâni de dezvoltare embrionară, stomodeumul este delimitat superior
de placa neurală, caudal de cordul în dezvoltare şi lateral de primul arc branhial. O dată cu
extinderea arcurilor spre anterior şi median, placa cardiacă este eliminată şi planşeul gurii
este format de epiteliul care acoperă mezenchimul arcurilor 1,2 şi 3.
Prin diferenţieri şi modelări ale epiblastului şi mezenchimului, apare mugur ele
frontal.
La 24 de zile primul arc branhial determină formarea mugurelul maxilar, astfel
tocat stomodeumul este delimitat acum cranial 'de mugurele frontal, lateral de mugurii
maxilari şi ventral de primul arc branhial, denumit acum mugurele mandibular.
Dezvoltarea mugurelul frontal şi apariţia unui şanţ pe linia mediană duc la
formarea mugurilor nazali interni, iar pe faţa laterală a acestora se dezvoltă mugurii nazali
externi.
între mugurele maxilar şi frontal se delimitează veziculele olfactive secundare, iar
între mugurii nazali interni şi externi - gropiţa olfactivă, ce prezintă comunicare cu
stomodeumuL între cele două zone astfel delimitate, rezultă un şanţ care va forma viitorul
canal lacrimo-nazal (fig. 2.14,).
Intre mugurii nazali se formează o depresiune – mugurele fronto-nazal
care, împreună cu mugurii nazali interni, va forma porţiunea mijlocie a
nasului, a buzei superioare, porţiunea anterioară a maxilarului şi palatul primar

Fig. 2.14. - Mugurii faciali (după Ten Cate)

Maxilarul
Se dezvoltă dintr-un centru de osificare din mezenchimul mugurelui maxilar al
primului arc branhial, centrul de osificare fiind asociat cu cartilagiul capsulei nazale.
Centrul de osificare se găseşte m unghiul format de ramificarea nervului dentar
antero-superior din nervul orbital inferior. Din acest centru osificarea se desfăşoară în mai
multe direcţii: spre posterior pe sub orbită către osul zigomatic; anterior spre viitoarea

21
regiune incisivă; superior spre osul frontal, formându-se astfel un canal pentru nervul
infraorbitar. De la acest canal porneşte către inferior o extensie de os care formează platoul
alveolar lateral pentru mugurii dinţilor maxilari.
Osificarea se extinde şi spre mugurii lamelor palatinale, pentru a forma palatul dur,
şi ai lamelor pterigopalatine, pentru a forma palatul moale (fig. 2.15.).
La dezvoltarea maxilarului contribuie şi un cartilagiu secundar – zigomatic sau
malar.

Fig. 2.15. – Formarea maxilarului (după Ten Cate)

1, 2, 3, 4 - arcuri branhiale

În ceea ce priveşte centrii de osificare pentru maxilar, au existat de-a lungul

timpului diverse ipoteze: Kollicker şi Shappey indicau cinci puncte (nazal, incisiv, palatin,
malar, orbhonazal) sau două (premaxilar şi postmaxilar) menţionate de Cadenat şi Boboc.
Menţiunea că ar exista 2 centri de osificare la nivelul premaxilarului înseamnă de
fapt a recunoaşte că există un os separat premaxilar, ceea ce este valabil pentru mamifere,
incluzând primatele.
La om, însă, nu există un os premaxilar.
Existenţa unei linii de sutură pe faţa palatinală a osului maxilar, pornind de la
gaura incisivă şi mergând către septul care separă incisivul lateral de canin, a făcut să se
admită că ar fi existat în dezvoltarea maxilarului şi un os premaxilar (fig. 2.16.).

Fig. 2.16. – Premaxilar (după Ten Cate)

Studii recente ale unor secţiuni senate prin maxilarul uman, au stabilit că ceea ce par a
fi centrii multipli de osificare este de fapt lamina osoasă, cu o fermă complexă care s-a
dezvoltat dintr-un singur centru de osificare.

22
 Mandibula
Se dezvoltă din cartilagiul primului arc branhial - cartilagiul Meckel, la
vertebratele primitive şi ipotetic, după unii autori, la om. La om însă, între dezvoltarea
mandibulei şi cartilagiul Meckel există doar o relaţie poziţională importantă şi nu o
contribuţie (Ten Cate) (fig. 2.17.).

Fig. 2.17. – Dezvoltarea mandibulei (după Ten Cate)

În săptămâna a 6-a de dezvoltare embrionară se petrec o serie de evenimente în

legătură cu dezvoltarea mandibulei: cartilagiile lui Meckel se extind spre linia mediană, dar
nu se unesc, mugurii mandibulari fuzionează, ramul mandibular al nervului trigemen cu
toate ramurile sale de diviziune au o relaţie strânsă cu cartilagiul Meckel. Acest ram
mandibular se divide la nivelul lingulei în ramuri linguale şi alveolare inferioare; acestea
din urmă în ramuri incisive şi mentoniere la nivelul găurii mentoniere.
La acest nivel al viitoarei găuri mentoniere, în săptămâna a 7-a se produce o
condensare a mezenchimului şi începe osificarea spre anterior şi posterior bilateral. Cele
două centre de osificare rămân separate la nivelul simfizei mentoniere până după naştere.
în paralel se formează un jgheab ce se va transforma în canalul mandibular şi un jgheab
osos compartimentat pentru mugurii dentari, ce va fi înglobat de creşterea osului în
totalitate peste mugurii dentari.
Ramul vertical mandibular se formează prin extinderea osificării spre posterior în
mezenchimul primului arc branhial.
Cartilagiul lui Meckel suferă următoarea evoluţie: va da naştere ciocanului urechii
interne şi ligamentului sfenoidal. De la sfenoid la gaura mentonieră se resoarbe. De la

23
gaura mentonieră către linia mediană există dovezi că are o contribuţie în dezvoltarea
mandibulei la nivelul osificării encondrale.
Creşterea mandibulei din acest moment şi până la naştere este intens influenţată de
apariţia celor trei cartilagii secundare, de creşterea şi dezvoltarea elementelor musculare:
cartilagiul condilian, cartilagiul coronoidian şi cartilagiul simfizar. Ele sunt numite
secundare pentru a fi diferenţiate de cartilagiul primar Meckel şi au o structură histologică
diferită.
Cartilagiile simfizare, în număr de două, apar în ţesutul conjunctiv între cele două
terminaţi ale cartilagiului Meckel, dar total independente. Sunt obliterate în primul an de
viaţă după naştere.
Mici insule de cartilagiu pot apărea ca şi structuri tranzitorii şi variabile în
dezvoltarea proceselor alveolare. Astfel, mandibula este un os de membrană, dezvoltat în
relaţie cu nervul primului arc branhial şi aproape în întregime independent de cartilagiul
Meckel.

2.2.2.2. Dezvoltarea ontogenetică a dinţilor şi parodonţiului

Arcadele alveolo-dentare se dezvoltă la nivelul dinţilor şi maxilarului şi al

mandibulei. La sfârşitul primei luni de dezvoltare embrionară, din epiteliul cavităţii
bucale primitive iau naştere două benzi epiteliale în formă de potcoavă (una pentru maxilar
şi una pentru mandibulă), ca rezultat al unei activităţi proliferative crescute şi al unei
modificări în orientarea planului de clivare a celulelor în diviziune, denumite lama
epitelială primară. Acestea vor da naştere foarte rapid la două subdiviziuni: lama
vestibulară şi lama dentară, încât unii autori le consideră ca având origini diferite.
Lama: vestibulară, prin proliferare în ectomezenchim, va da naştere vestibulului
bucal. Lama dentară, prin activitatea sa proliferativă, determină formarea unor prelungiri
epiteliale în ectomezenchimul migrat din crestele neurale în locurile corespunzătoare
viitorilor dinţi deciduali, demonstrându-se însă că ectomezenchimul neural este apoi mai
activ.
Este bine cunoscut şi acceptat astăzi că odontogeneza este iniţiată de factori din
primul arc branhial, epiteliul influenţând ectomezenchimul, dar cu timpul acest potenţial
este preluat de ectomezenchim şi menţinut de papila dentară (Ten Cate).
Din acest moment dezvoltarea dintelui se realizează în trei stadii: mugure, capuşon şi
clopot.
Stadiul de mugure reprezintă prima incursiune epitelială în ectomezenchim,
În stadiul de capuşon proliferarea epitelială în ectomezenchim continuă, realizându-
se şi o condensare a ectomezenchimului, diferenţiindu-se (% 2.18.):
• organul dentar este reprezentat de prelungirile epiteliale în formă de capuşon care
stă pe o minge de ectomezenchim condensat; va da naştere smalţului dentar;
• papila dentară este formată de ţesutul ectomezenchimal condensat; va forma
dentina şi pulpa;
• foliculul dentar este reprezentat de ectomezenchimul condensat ce limitează papila
dentară şi încapsulează organul dentar; dă naştere ţesuturilor de susţinere ale
dintelui (Ten Cate).

24
 Aceste trei elemente formează germenele dentar. Stadiul de clopot se caracterizează
prin histodiferenţiere.

Fig. 2.18. - Stadiul de capuşon (după Ten Cate)

Aşadar, ţesuturile de susţinere ale dintelui rezultă din foliculul dentar prin
diferenţierea unor celule mezenchimale în cementoblaşti. Aceştia vor secreta matrice
organică formată din colagen, ce va fi mineralizată şi în care vor fi ancorate fibrele
ligamentare parodontale. Celulele şi fibrele ligamentelor parodontale se diferenţiază tot din
foliculul dentar.
Există argumente recente care arată că osul în care sunt înglobate fibrele ligamentele
este, de asemenea, format din celule din foliculul dentar.
Ontogenia parodonţiului marginal este dependentă, de asemenea, de evoluţia sacului
folicular şi de procesul de dezvoltare a rădăcinii concomitent cu procesul erupţiei.
Epiteliul organului dentar se dezvoltă, în profunzime, formând teaca lui Hertwig, din
care se va forma rădăcina.
După unii autori, resturile epiteliale ale lui Malassez par a induce dezvoltarea
cementoblaştilor şi a ţesutului parodontal.

2.2.2.3. Dezvoltarea ontogenetică a muşchilor mobilizatori ai mandibulei

Din punct de vedere filogenetic şi ontogenetic, articulaţia temporo-mandibulară este
o articulaţie sinovială secundară. În perioada embrionară rapoartele în zona viitoarei
articulaţii temporo-mandibulare se produc prin contactul dintre extremităţile distale ale
cartilagiului lui Meckel şi al lui Reichert şi peretele veziculei auditive.
La vertebratele inferioare, extremitatea cartilagiului Meckel se articulează
cu pătratul craniului. La mamifere şi om se transformă în ciocan (malleus) şi articulează cu
nicovala, prefacere întâlnită şi ontogenetic, ceea ce justifică denumirea de articulaţie
secundară (fig. 2.19.).

Fig. 2.19. - Dezvoltarea A.T.M. (după Avery)

25
 Articulaţia temporo-mandibulară începe să se formeze practic la 3 luni de dezvoltare
embrionară prin formarea a doi centri de condensare mezenchimală: blastomul temporal şi
condilian, la distanţă unul de altul. Aceştia cresc, încep să se osifice la momente diferite,
dau naştere unor despicături care vor forma cavitatea articulară inferioară - respectiv
superioară şi discul articular primar (Ten Cate).
La începutul lunii a 4-a se formează fibrocartilagiul condilian şi cartilagiul
eminenţei articulare, care sunt cartilagii tranzitorii de creştere.
Deşi unii autori afirmă că există o similitudine între cartilagiul condilian şi cel al
epifizei oaselor lungi, există totuşi o diferenţă majoră (Ten Cate). în cazul epifizei oaselor
lungi există coloane bine definite de celule cartilaginoase care determină o creştere
unidirecţională a acestor oase.
Condilul mandibular prin contrast are o capacitate de creştere multidirecponală,
cartilagiul său putând prolifera în orice combinaţii direcţionale, explicând posibilitatea
remodelării osoase la acest nivel. După Petrovic şi Charle, care au stabilit un modei
cibernetic al creşterii condiliene, dezvoltarea muşchiului pterigoidian extern comandă rata
de creştere condiliană.
Cartilagiul condilian îşi încheie activitatea la sfârşitul decadei a 2-a de viaţă, iar cel al
eminenţei articulare mai devreme.

2.2.2.4. Dezvoltarea ontogenetică a muşchilor mobilizatori ai mandibulei

Organ musculos şi cu o mobilitate deosebită, îndeplinind funcţii complexe în

masticaţie, deglutiţie, fonaţie, limba se dezvoltă începând cu a 4-a săptămână a vieţii
embrionare din proliferarea mezenchimului câmpului branhial, rezultând o serie de
tuberculi care vor fuziona (fig. 2.20.):
1. din primul arc branhia! rezultă tuberculul impar flancat de
2. doi tuberculi linguali, prin dezvoltarea cărora rezultă o masă mare de ţesut din care
se diferenţiază mucoasa celor 2/3 anterioare ale limbii;
3. din mezenchimul celui de al 3-lea arc branhia! rezultă eminenţa hipobranhială, ce
va da naştere rădăcinii limbii şi mucoasei din 1/3 posterioară a limbii, iar Ia unirea cu
tuberculii linguali va forma V-ul lingual.
Inervaţia mucoasei linguale va fi astfel diferită:
• 2/3 anterioare care provin din primul arc branhial vor fi inervate de nervul V
trigemen;
• 1/3 posterioară, provenită din arcul 3 branhial, va fi inervată de nervul IX
glosofaringian.

26
Fig. 2.20. –

Dezvoltarea limbii (După Ten Cate)

Fig. 20 – Dezvoltarea limbii (după Ten Cate)

27
 Muşchii, limbii au originea în veziculele occipitale migrate în aria linguală cu
inervaţia lor: nervul XII hipoglos.
Muşchii striaţi ai sistemului stomatognat şi ai regiunilor învecinate se dezvoltă de
aceeaşi manieră cu muşchii striaţi ai restului organismului şi anume din miotoame, din
mezenchimul maselor premusculare şi cu origine mixtă.
Marea majoritate a muşchilor striaţi ai sistemului stomatognat şi ai regiunilor
învecinate se dezvoltă din mase de origine mezenchimală, iar celulele vor migra în zonele
în care se vor diferenţia muşchii masticatori, migrarea făcându-se înainte de apariţia
centrelor de osificare, începând cu săptămâna a 5-a. În acest mod se dezvoltă muşchii
mobilizatori ai mandibulei din masele premusculare provenite din mezenchimul primului
arc branhial, muşchii superficiali ai feţei din al doilea arc branhial, iar muşchii faringelui
din arcurile 3 şi 4.
Dezvoltarea muşchilor din miotoame se face prin diferenţierea corespunzătoare a
celulelor din lama miotomală ce se desprinde din miotom, intern de lama dermală. Astfel
de muşchi sunt genioglosul, stiloglosul şi hioglosul. între muşchii cu origine dublă amintim
muşchii laterali ai gâtului, scalenii, muşchii precervicali şi muşchii subhioidieni.

2.2.2.5. Dezvoltarea ontogenetică a vaselor şi nervilor sistemului

stomatognat

Asigurând suportul nutritiv al ţesuturilor în dezvoltare, vasele de sânge ale

sistemului stomatognat au aspecte diferite în perioada embrionară, în funcţie de rata de
creştere a zonei pe care o irigă. O dată cu depăşirea etapei de viaţă citotrofică şi trecerea la
nutriţia hemotrofică, embrionul îşi dezvoltă sistemul său vascular intraembrionar, trimiţând
spre extremitatea cefalică arcurile aortice din care se vor dezvolta arcurile carotide. De
menţionat că fiecare arc aortic se află înăuntrul arcului branhial respectiv, asigurând
nutriţia segmentelor corespunzătoare (fig. 2.21.).

Fig. 2.21. — Dezvoltarea vaselor şi a nervilor cranieni (după Avery)

Dezvoltarea sistemului nervos ce serveşte sistemul stomatognat se face în strânsă

corelaţie cu dezvoltarea sistemului nervos central şi a diverselor formaţiuni din această zonă.
O dată cu formarea crestelor ganglionare, la suprafaţa embrionului, în ectoderm, se formează
placodele ganglionare.
Prin migrarea celulelor din aceste placode în profunzime şi contopirea lor cu o parte a
masei de celule ganglionare, se formează ganglionii unor nervi cranieni, care migrează apoi în
funcţie de prefacerile ontogenetice locale. Din celulele aflate în aceşti ganglioni pleacă fibre

28
periferice cu mare capacitate de inducţie asupra zonelor terminale, unde stimulează formarea
receptorilor periferici.
În ceea ce priveşte nervii motori, aceştia au un tropism selectiv asupra maselor
musculare în dezvoltare. Unii nervi cranieni se dezvoltă o dată cu creşterea arcurilor
branhiale, în care ei formează componenta nervoasă a pachetului vasculo-nervos. Astfel, în
axul primului arc branhial se află ramul trigeminal mandibular, în al doilea arc nervul facial,
în al doilea şi al treilea glosofaringianul, în al patrulea şi al cincilea nervul pneumogastric.

2.3. MORFOLOGIA PRINCIPALELOR COMPONENTE

ALE SISTEMULUI STOMATOGNAT

2.3.1. Structura funcţională a suportului osos al sistemului stomatognat

Scheletul osos al extremităţii cefalice, cunoscut sub denumirea de craniu, se compune

din două porţiuni distincte – neurocraniul şi splanchnocraniul, având funcţii şi morfologie
diferite. În timp ce neurocraniul realizează protecţia encefalului şi s-a dezvoltat în funcţie de
creşterea raportului dintre zonele de coagitaţie şi zonele senzoriale şi somatice,
splanchnocraniul sau craniul visceral s-a dezvoltat în raport de necesitatea protecţiei unor
receptori periferici (oftalmici, olfactivi), dar mai ales în raport de necesităţi funcţionale legate
de fonaţie, masticaţie, deglutiţie, inimică.
Cele două segmente ale craniului, în evoluţia lor filogenetică s-au aflat în rapoarte
diferite – mai întâi în juxtapunere antero-posterioară, apoi de supraetajare. O dată cu
umanizarea craniului, între cele două segmente ale sale s-au stabilit relaţii funcţionale şi
morfologice concretizate sub forma unităţii arhitecturale a craniului visceral şi neural.
Deoarece toate funcţiile sistemului stomatognat presupun mişcarea segmentelor
mobile ale sistemului şi crearea de presiuni la nivelul suportului său osos, în interiorul
scheletului visceral s-au produs restructurări ale osului şi o trabeculare corespunzătoare,
care transmite şi anihilează forţele şi presiunile. Întregul sistem trabecular osos de la
nivelul componentelor osoase ale craniului visceral formează structura funcţională a
sistemului stomatognat, care nu numai că formează un tot unitar, trecând de la un element
osos la altul, dar se continuă cu o structură funcţională adecvată anihilării presiunilor la
nivelul craniului neural.
La nivelul sistemului stomatognat, forţa este generată de către muşchii mobilizatori
ai mandibulei, muşchii limbii, muşchii orofaciali, în timpul exercitării funcţiilor sistemului.

29
Forţa generată de contracţia musculară se transmite la nivelul structurilor osoase de-a
lungul unor adevărate linii de forţă ce se continuă de la inserţiile musculare, în interiorul
scheletului.
La nivelul inserţiilor musculare, fibrele conjunctive se continuă grupate în fascicule
de-a lungul liniilor de rezistenţă ale osului, incluse în structura acestuia prin procesul de
osificare şi mineralizare. În afară de inserţii, forţa şi presiunea se transmit la nivelul feţelor
ocluzale ale dinţilor şi ale articulaţiei temporo-mandibulare. Deşi există păreri
contradictorii privind transmiterea de presiuni prin intermediul articulaţiei, studiul
structurii funcţionale a condilului articular mandibular a evidenţiat o orientare a
trabeculelor de sus m jos şi dinainte înapoi.
În mişcările de masticaţie, în deglutiţie, muşchii mobilizatori ai mandibulei
proiectează mandibula asupra maxilarului cu o forţă posibilă de aproximativ 30-400 kgf ce
se exercită la nivelul reliefului ocluzal al dinţilor. Conform legilor mecanicii forţa este
exercitată asupra feţelor ocluzale ale arcadelor mandibulare şi maxilare în mod egal dar cu
direcţie opusă. Forţa ocluzală receptată la nivelul feţelor ocluzale ale arcadelor dentare este
transmisă osului subiacent prin intermediul desmodonţiului, ceea ce a dus la o densificare,
o condensare a corticalei alveolare, ca primă structură funcţională de anihilare şi
transmitere a forţelor ocluzale sub formă de presiuni. Paralel cu densificarea corticalei
alveolare, s-au dezvoltat trabeculaţii circulare, care înconjoară alveola. De la nivelul
dinţilor şi alveolelor, presiunea este transmisă bazei osoase maxilare şi mandibulare (fig.
2.22.). Osul mandibular prezintă o structură spongioasă, trabeculată, acoperită cu o
corticală osoasă de o grosime ce o depăşeşte pe cea maxilară.
La mandibulă, sistemul trabecular dentar reunit la extremitatea apicală a alveolelor se
uneşte cu sistemul trabecular al arcului bazal îndreptându-se spre condilul mandibular.
Inserţiile musculare ale maseterului, pterigoidianului intern, suprahioidianului, muşchilor
mentonieri, formează sistemul trabecular bazilar. Sistemul trabecular bazilar se continuă
distal, îndreptându-se spre condil şi spre apofiza coronoidă.
Anterior, trabeculaţiile bazilare se continuă cu sistemul trabecular mentonier
încrucişându-se cu cel de partea opusă. Inserţia muşchiului temporal pe apofiza coronoidă
şi prelungirea fasciculelor de colagen în interiorul mandibulei duc la crearea sistemului
trabecular coronoidian ce se continuă de-a lungul liniei oblice externe. Un alt fascicul al
trabeculaţiei coronoidiene trece pe sub incizura sigmoidă, mergând spre condil, unde se
încrucişează cu fasciculele din sistemul bazilar şi dentar. Pe faţa internă a mandibulei se
dezvoltă trabeculaţia pterigoidianului extern şi milohioidianului, de-a lungul liniei oblice
interne (fig. 2.23.).

Fig. 2.22. — Structura de rezistenţă Fig. 2.23. — Orientarea trabeculelor

30
 a oaselor faciale osoase Ia mandibulă

Oasele masivului fecial reprezintă, ca şi restul scheletului de altfel, un

exemplu al modului în care are loc adaptarea structurii la funcţie. Având o
structură spongioasă, conţinând mai multe cavităţi (sinusală, orbitară, nazală),
oasele masivului fecial rezistă la solicitări importante, datorită unei arhitectonici interioare
care 3 structurează în stâlpi şi platforme de rezistenţă.
În cazul maxilarului, în structurarea osului intervin muşchii ce au inserţii pe acest os
şi dinţii prin implantarea lor în osul alveolar. Ca şi la mandibulă, în jurul rădăcinii dentare
se produce o condensare a osului sub forma laminei dura, înconjurată de trabeculaţii
circulare, formând în ansamblu sistemul trabecular peridentar, care, unindu-se la, baza
procesului alveolar în arcul bazal, transmit presiunile către stâlpii de rezistenţă şi
platformele osoase orizontale.
Stâlpul fronto-nazal sau incisiv preia presiunile exercitate la nivelul incisivilor,
caninilor şi premolarilor prin intermediul arcului bazal superior, urcă prin intermediul
apofizei montante a maxilarului şi se împarte în trei fascicule de trabeculaţii. Primul grup
merge spre creasta frontală şi spre oasele nazale. Aceste din urmă trabeculaţii se unesc cu
cele de partea opusă, trecând prin oasele nazale.
Al doilea grup, al liniilor de rezistenţă, merge spre marginea inferioară a orbitei şi, în
sfârşit, al treilea, de-a lungul marginii superioare a orbitei, prin arcada sprâncenoasă.
Stâlpul zigomatic este cel mai puternic stâlp al masivului facial, preluând forţele de
la primul molar maxilar, merge prin creasta zigomato-alveolară spre apofiza piramidală a
osului maxilar, către arcada zigomatică. Liniile de rezistenţă ale stâlpului zigomatic se
împart în patru fascicule, care se orientează după cum urmează:
• un grup se îndreaptă spre marginea inferioară a orbitei întâlnindu-se cu
fasciculul similar desprins din stâlpul nazo-frontal, anihilându-se
reciproc;
• un grup de trabeculaţii se orientează spre marginea externă a orbitei,
iar în unghiul supero-extern al acesteia se împarte la rându-i în două
fascicule, unul îndreptându-se spre marginea superioară a orbitei
pentru a se întâlni şi anihila cu fasciculul desprins din fronto-nazal, altul
îndreptându-se spre creasta temporală a frontalului se continuă în
creasta temporală a parietalului;
• un grup de trabeculaţii osoase se îndreaptă prin apofiza zigomatică,
prin creasta supramastoidiană spre linia temporală a parietalului unde se
întâlneşte cu fasciculul provenit din creasta temporală a frontalului. Un
fascicul al acestui grup zigomatic se îndreaptă spre sfenoid;
• un grup ce se desprinde din stâlpul zigomatic se îndreaptă spre
sfenoid.
Stâlpul pterigopalatin preia presiunile de la nivelul molarului 7 şi 8 transmiţându-le,
prin intermediul apofizei pterigoidiene, spre osul sfenoid.
Cei trei stâlpi verticali ai maxilarului superior sunt solidarizaţi prin adevărate
platforme orizontale osoase formate de apofizele palatine ale osului maxilar şi orizontale
ale osului palatin, planşeul orbitei şi baza craniului. în interiorul acestor platforme există
trabeculaţii ce orientează forţele de rezistenţă spre linia mediană sau longitudinal.
Platforma palatină este străbătută transversal de linii de forţă ce provin din jurul
rădăcinilor palatinale ale molarilor şi premolarilor, orientându-se spre rafeul median, unde
se rezolvă prin anihilare cu cele de partea opusă.
31
 Dintre cele trei platforme orizontale, baza craniului reprezintă zona cea mai
importantă de receptare a presiunilor din sfera facială. O parte din forţele de presiune se
rezolvă la acest nivel, al structurilor elementelor osoase componente, o altă parte se
transmite bolţii craniene. Bolta craniană, de formă ovoidală, prezintă ea însăşi condensări
ale structurii funcţionale de rezistenţă de forma unor veritabili stâlpi ce încing ca nişte
cercuri ovoidul cranian.
Structura funcţională a elementelor osoase ale sistemului stomatognat nu poate fi
privită separat de structura funcţională a craniului neural, cu care formează un sistem
unitar de rezistenţă, protecţie şi anihilare a forţelor. Adaptarea structurii osoase şi formarea
arhitectonicii de rezistenţă conferă craniului o mare elasticitate şi o capacitate deosebită de
rezistenţă la solicitări mecanice.

2.3.2. Morfologia articulaţiei temporo-mandibulare

Considerată a fi cea mai complexă articulaţie a organismului uman, articulaţia
temporo-mandibulară este în acelaşi timp una din componentele principale ale sistemului
stomatognat. Prin structura şi funcţia sa ea contribuie la îndeplinirea funcţiilor specifice ale
sistemului stomatognat: masticaţia, deglutiţia, fonaţia. Anatomia sa cuprinde elemente
comune şi altor articulaţii întâlnite în organismul uman: suprafeţe articulare, meniscul
intercondilian, mijloace de unire a capetelor osoase, sinoviala, vase, nervi, limfatice.
Articulaţia temporo-mandibulară este o articulaţie sinovială şi în acelaşi timp o
diartroză bicondiliană. Fiind compusă dintr-o structură convexă ce corespunde unei
structuri concave, va permite realizarea mişcărilor într-un singur plan (balama).
Caracteristica de articulaţie artroidală va permite şi mişcările de translaţie (articulaţia
artroidală pură este formată din 2 suprafeţe paralele congruente care permit o mişcare de
alunecare).

A. SUPRAFEŢE OSOASE ARTICULARE

a. Suprafaţa osoasă articulară craniană este situată la nivelul cavităţii glenoide

(fossa mandibularis) aflată pe faţa inferioară a osului temporal (fig. 2.24.), „glena”
însemnând de fapt o cavitate a unui os în care pătrunde alt os. Cavitatea glenoidă are o
direcţie oblică spre înapoi şi spre median, formând cu formaţiunea similară de partea opusă
un unghi de 150-170° al cărui vârf se situează imediat înaintea găurii occipitale.

32
 Fig. 2.24. – Cavitatea glenoidă (după Gray)

Cavitatea glenoidă este delimitată anterior de marginea inferioară a tuberculului

anterior, înaintea căreia se află o suprafaţă plană — planul subtemporal, iar posterior de
către osul timpanal ce formează peretele conductului auditiv extern. Intern se află spina
sfenoidului, iar extern rădăcina longitudinală a zigomei. La nivelul acesteia se găseşte
eşancrura zigomei, delimitată anterior de muchia externă şi posterioară a tuberculului
articular anterior. Posterior eşancrura se continuă cu tuberculul zigomatic posterior
(tubercul postglenoidian), denumit şi „heurtoir de Farabeuf” (Plletier) datorită faptului că
el primeşte şocurile rezultate dintr-o retropulsie exagerată, protejând astfel conductul
auditiv. Acest fapt este demonstrat de prezenţa la unii subiecţi a unei faţete de uzură
patologice la nivelul tuberculului, căreia îi corespunde o faţetă omoloagă situată pe
porţiunea laterală a condilului. Acest tubercul mai este descris şi ca a treia rădăcină a
procesului zigomatic.
Cavitatea glenoidă este străbătută longitudinal de scizura lui Glasser sau sutura
temporo-scuamoasă, care o împarte într-o porţiune anterioară şi una posterioară
(reprezentată de platoul timpanic).
În partea internă a cavităţii glenoide, prin pătrunderea aripii mari a sfenoidului între
scuama temporală şi stâncă, se formează sutura scuamo-sfenoidală, delimitând o
suprafaţă triunghiulară al cărei vârf este format de spina sfenoidului. Sutura sfenoido-
temporală face parte din sistemul suturii coronare, ce ajunge până la linia de mijloc a bazei
craniului, pe partea laterală a sincondrozei sfeno-occipitale. Creşterea acestei suturi va
deplasa temporalul în afară şi înapoi. Un potenţial de creştere exagerat sau diminuat,
precum şi existenţa unor vectori de creştere asimetrici la nivelul acestei structuri, pot avea
drept consecinţă modificarea angulaţiei axelor mari glenoidiene, cu repercusiuni asupra
constantelor dinamicii mandibulare.
Porţiunea posterioară a cavităţii glenoide (retro-glaseriană) este extracapsulară şi
este formată de faţa anterioară a osului timpanal care realizează peretele anterior al
conductului auditiv extern. La acest nivel, osul are o grosime mai mare şi poate rezista la
forţe de intensităţi crescute, ca acelea exercitate de muşchii pterigoidieni interni.
Porţiunea anterioară (pre-glaseriană) este intracapsulară şi situată pe faţa inferioară
a osului temporal. Nu este articulară şi nu este acoperită de ţesut fibros ci de periost şi
serveşte de „receptacul” pentru partea posterioară a meniscului.
Acoperişul fosei este foarte subţire, frecvent transparent în lumină (1-3 mm), nu este
os medular şi nu este structurat să primească presiuni ridicate (în traumatologie există
posibilitatea ca la acest nivel condilul mandibular să pătrundă intracranian sau în
artroscopie să se realizeze căi false).
Porţiunea articulară propriu-zisă este reprezentată de versantul posterior al
tuberculului articular. El se prezintă ca o suprafaţă convexă antero-posterioară şi uşor
concavă în sens transversal, înclinarea pantei articulare a condilului temporal este diferită
în funcţie de stereotipul dinamic de masticaţie şi de predominanţa mişcărilor mandibulare
în sens vertical sau orizontal (Costa) sau, după J.P. Yung, există interrelaţia strânsă formă-
funcţie.
După E. Costa, variaţiile pantei tuberculului articular se corelează cu tipul de
masticaţie, astfel că la subiecţii cu masticaţie orizontală, prin frecare, înclinarea pantei
articulare este de 5-25°, în timp ce pentru masticaţia intermediară valorile sunt de 25-40°,

33
iar pentru masticaţia verticală ele ajung la 40-55°. După Liubosch, valorile pantei
articulare nu sunt strâns legate de stereotipul de masticaţie, autorul întâlnind în 10% din
cazuri pante abrupte, în 70% din cazuri pante medii şi în 20% din cazuri pante orizontale.
La edentaţii totali, acelaşi autor a evidenţiat pante articulare abrupte. Dimensiunile
cavităţii glenoide sunt de 20 mm antero-posterior şi de 20-25 mm în sens transversal (după
Scott şi Dixon), iar după Oberg de 23 mm în sens transversal şi de 19 mm în sens antero-
posterior.
Costa comunică valori de 6-7 mm pentru adâncimea cavităţii glenoide. în general,
toţi autorii consideră că diametrul transversal al cavităţii glenoide predomină în raport cu
diametrul antero-posterior.
b. Suprafaţa osoasă articulară mandibulară este situată pe faţa anterioară a
condilului mandibular (fig. 2.25.). Acesta se află în unghiul superior şi posterior al
ramului montant al mandibulei, de care este unit printr-o porţiune mai îngustă denumită
colul condilului mandibular.
Condilul mandibular are o formă elipsoidală, este convex în plan frontal şi puternic
convex în plan sagital, cu diametrul mare de 20-25 mm, iar diametrul mic de 10 mm
(Oberg şi Testut) şi doi versanţi, din care unul anterior şi unul posterior extracapsular,
separaţi printr-o creastă netedă transversală.

Fig. 2.25. – Condilul mandibular

(după Avery)

Versantul anterior este convex, rotunjit, oblic în jos şi înainte, priveşte în sus şi
înainte. El vine, în intercuspidare maximă, în raport direct cu versantul posterior al
tuberculului temporal. Acest versant este la rândul său împărţit, după Ackermann, în 2
versanţi – antero-extern şi antero-intern, separaţi printr-o creastă sagitală, cu rol în
mişcările antero-posterioare şi laterale. Versantul posterior aplatizat, oblic în jos şi înapoi,
privind în sus şi înapoi, corespunde cavităţii glenoide. El se prelungeşte fără tranziţie cu
marginea posterioară a ramului montant.
Aceşti doi versanţi sunt intracapsulari, dar numai versantul anterior şi creasta care îl
surmontează sunt acoperiţi de ţesut fioros articular.
Există 2 tuberculi: extern şi intern, care servesc pentru inserţia aripioarelor meniscale.
Prin aceşti tuberculi trec axele de rotaţie ale diferitelor mişcări condiliene.
Condilul este susţinut de o porţiune mai îngustă, colul (zonă sensibilă, sediul de elecţie
al fracturilor în această regiune). Efilat şi cilindric, este uşor aplatizat în sens antero-posterior.
Faţa sa posterioară prelungeşte direcţia marginii posterioare a ramului montant şi dă inserţie
lamei tendinoase retromeniscale inferioare. Faţa sa anterioară prezintă o fosetă – situată
sub tuberculul intern pe care se inseră, prin fascicule tendinoase scurte, muşchiul
pterigoidian extern, fascicolul inferior şi multe fibre din fascicolul superior (Brul, 1980;

34
Mahan, 1983 şi Meyenberg, 1986), pe marginea externă se insera ligamentul extern iar pe
marginea internă se inseră ligamentul intern.
S-a stabilit că există o mare variabilitate în ceea ce priveşte forma condililor umani şi
unghiul de înclinare faţă de ramul mandibular (Yale, 1966) şi variaţii dreapta-stânga la
acelaşi individ: „Asimetria condililor este regula şi nu excepţia” (Bell). Între ei un unghi
variabil de 130-140 ͦ sunt paralele cu cele ale tuberculilor temporali şi se încrucişează la
unirea unei treimi anterioare cu două treimi posterioare ale găurii occipitale. Marele ax al
fiecărui condil este orientat în spate şi în jos şi face un unghi de 15-33°.
Dezvoltarea mandibulei este realizată prin intermediul cartilagiului condilian care
este un cartilaj de creştere secundar (activ până la 20-25 de ani). Acesta este adesea
comparat cu cartilagiul epifizar al unui os lung în dezvoltare. El este format dintr-un strat
proliferativ de celule în dezvoltare şi diviziune care funcţionează ca celule progene pentru
cartilagiul de creştere. Aceste celule devin condroblaste şi elaborează o matrice
extracelulară de proteoglicani şi colagen tip II pentru a forma matricea extracelulară a
cartilagiului. În acelaşi timp se produce o hipertrofie a condroblastelor, urmată de osificare
encondrală implicând mineralizarea cartilagiului, invazie vasculară, pierderea
condrocitelor şi diferenţierea osteoblaştilor pentru a produce os pe matricea cartilaginoasă
mineralizată. Singura diferenţă, dar cu semnificaţie cheie în acest proces între cartilagiul
condilian şi cel epifizar, este absenţa celulelor cartilaginoase ordonate în coloane
(caracteristice osului lung). Această ordonare determină o dezvoltare unidirecţională a
osului epifizar, în timp ce, prin contrast, cartilagiul condilian poate prolifera în orice
direcţie în vederea poziţionării spaţiale anatomice corecte a arcului mandibular. Aşadar,
este astăzi recunoscut faptul că dezvoltarea şi creşterea condiliană nu este primară ci
compensatorie şi adaptativă (Mac Namara şi Moss), fiind valabil conceptul matricei
funcţionale.
Ten Cate mai menţionează existenţa unui cartilagiu de creştere tranzitoriu asociat cu
dezvoltarea tuberculului articular. La naştere nu există tuberculi temporali, aceştia
formându-se din cartilagiul de creştere asemănător celui condilian.
Cartilagiul de acoperire a suprafeţelor osoase articulare este un ţesut fibro-
cartilaginos care se întinde subţire, inegal ca grosime. Grosimea sa mai mare este la
mijlocul suprafeţei articulare condiliene şi mai mică spre periferie şi este dispusă invers la
nivelul suprafeţei temporale unde are grosimea maximă la periferie (0,35 mm) şi nu
depăşeşte 0,05 mm în fundul cavităţii glenoide (fig. 2.26., 2.27.).

Fig. 2.26. – Cartilagiul articular Fig. 2.27. – Cartilagiul articular la

condilian (după Ten Cate) nivelul cavităţii glenoide (după Ten Cate)

35
 Se consideră că sunt 4 straturi succesive de ţesut:
1. Stratul de ţesut conjunctiv fibros articular, care se compune din fibre colagene tip
I organizate în benzi ce se întrepătrund. Direcţia lor este sensibil paralelă cu suprafaţa. În
profunzime fibrele colagene sunt oblice.
2. Stratul de fibroblaste nediferenţiate, numit şi mezenchim nediferenţiat, este mai
mult sau mai puţin diferenţiat în funcţie de intensitatea activităţii şi corespunde zonei de
creştere rapidă sau lentă.
3. Strat de tranziţie, ce corespunde maturării celulelor în prealabil descrise
(fibroblaste, condroblaste).
4. Cartilagiu, în care fibrele .se organizează în pachete fără o orientare prealabilă.
5. Os compact
6. Os spongios (fig. 2.26.)
Cartilagiul de acoperire prezintă o suprafaţă netedă în raport cu cavitatea articulară şi
o suprafaţă uşor neregulată în raport cu osul propriu-zis pe care îl apără de presiuni prin
proprietăţile fizice de elasticitate şi absorbţie a şocurilor. Variaţiile de grosime se datorează
în principal modificărilor de grosime ale stratului cartilaginos şi corespund zonelor de
presiune funcţională minimă şi maximă.
Din punct de vedere histologic, spre deosebire de majoritatea articulaţiilor sinoviale
ale căror suprafeţe articulare sunt acoperite de cartilagiu hialin, elementele osoase
articulare ale articulaţiei temporo-mandibulare sunt acoperite cu un strat de ţesut fibros
dens (după Ten Cate, Mohl). Este cunoscut faptul că ţesutul cartilaginos hialin este
construit în mod unic pentru a rezista la forţe de compresiune şi torsiune şi este mai puţin
apt de a rezista la forţe de forfecare (Mohs, 1966). Ţesutul conjunctiv dens fibros poate
tolera forţe de forfecare mai bine decât forţe de compresiune şi este considerat ţesutul
funcţional potrivit pentru ATM. Această diferenţă histologică a fost utilizată să
argumenteze faptul că ATM nu este o articulaţie de efort, dar în realitate diferenţa trebuie
căutată, conform histologilor (Ten Cate), în dezvoltarea ATM. Osul mandibular se
formează prin osificare de membrană şi nu din cartilagiu preformat.
Aşadar, cartilagiul de acoperire este un strat relativ gros de ţesut conjunctiv dens
fibros, neinervat şi avascular, localizat pe suprafeţele anterioare şi superioare ale
condilului, pe partea posterioară şi creasta tuberculului articular, constituind o dovadă a
transmiterii sarcinii de către condil, prin intermediul meniscului, spre tuberculul articular.
Proteoglicanii din acest cartilagiu de acoperire sunt responsabili de abilitatea
suprafeţelor de a rezista forţelor de compresiune temporare (Kempson, citat de Mohl şi
Zarb), prin aranjamentul spaţial al reţelei proteoglicani-colagen şi capacităţii acestora de a
reţine apa extracelulară prin forţe osmotice, cu efect de amortizor. Componenţii
proteoglicanilor, aparent responsabili pentru aceasta, sunt lanţurile lungi de carbohidraţi
numite glicozaminoglicani. Distribuţia lor corespunde zonelor receptoare de sarcină
enunţate mai sus. Stratul cartilaginos este străbătut de fibre colagene care, pornind de la
joncţiunea osoasă, unde se continuă în osul subiacent asigurând o aderenţă strânsă cu
acesta, au un traseu arcuat în grosimea cartilagiului, mergând tangenţial spre suprafaţa
liberă a acestuia. La nivelul perimetrului periferic al suprafeţei articulare, fibrele colagene
se continuă, cu fibrele periostale, capsulare, sinoviale şi musculare. Hrănirea cartilagiului
se face prin vasele osului şi capsulo-sinoviale de vecinătate, cartilagiul fiind lipsit de vase.
După unii autori, nutriţia se face în principal prin imbibiţie cu lichid sinovial,
care este absorbit sau eliminat din spaţiile lacunare ale cartilajului, după cum acesta este

36
sau nu supus presiunilor. O dovadă în acest sens ar fi faptul că, în cazul detaşării unui
fragment de cartilaj, acesta continuă să trăiască şi chiar să se dezvolte hrănindu-se numai
prin imbibiţie.

B. MENISCUL ARTICULAR INTERCONDILIAN

Meniscul articular este o structură fermă dar flexibilă care se va adapta

incongruenţei care există între forma suprafeţelor articulare: condil mandibular-tubercul
temporal; îşi va schimba forma şi poziţia relativ la aceste două elemente în timpul mişcării
mandibulei (fig. 2.28.).
Teoriile modeme bazate pe date de histologie (Ten Cate) recunosc meniscul ca fiind o
extensie a capsulei articulare. Acesta divide articulaţia în doua compartimente: unul superior
– menisco-temporal (în care se realizează mişcări de translaţie) şi unul, inferior – menisco-
condilian (în care se realizează mişcări de rotaţie).

37
 Fig. 2.28. – Meniscul articular (după Gray)

Forma meniscului este în conformitate cu cele două suprafeţe articulare opuse.

Suprafaţa inferioară este concavă şi corespunde conturului convex al condilului. Suprafaţa
superioară prezintă o faţă concavă cuprinsă între porţiunile anterioare şi posterioare
îngroşate, delimitând o zonă centrală mai subţire. Această zonă mai subţire separă panta
anterioară condiliană de panta tuberculului articular. Porţiunea mai groasă posterioară ocupă
spaţiul dintre condil şi fundul cavităţi glenoide (retrodiscal pad şi are o grosime de 3-4
mm), iar porţiunea anterioară se întinde uşor înaintea condilului şi are o grosime de 2-3 mm.
Meniscul este format din fibre de colagen tip I care sunt aranjate în general lax şi
orientate la întâmplare, cu excepţia regiunii centrale unde sunt mult mai strâns legate în
fascicule organizate (fig. 2.29.).

38
 Fig. 2.29. – Articulaţia temporo-mandibulară:
A. aspect macroscopic
B. aspect microscopic

Porţiunea anterioară a meniscului fuzionează cu peretele anterior al capsulei.

Deasupra punctului de fuziune capsula trece înainte pentru a se uni cu periostul pantei
articulare anterioare temporale. Dedesubtul acestui punct de fuziune capsula fuzionează cu
periostul în faţa gâtului condilului. Această descriere în secţiune dă impresia că porţiunea
anterioară a meniscului. se scindează în 2 lamele. La fel şi posterior, dar cele 2 lamele
reprezintă de fapt peretele posterior al capsulei.
Partea superioară a capsulei sau lamela este formată din ţesut fibros şi elastic (singura
parte a capsulei în care găsim ţesut elastic) şi se insera în fisura scuamo-timpanică. Partea
inferioară a capsulei este formată din fibre de colagen şi fibre neelastice şi se uneşte cu
periostul gâtului condilului.
Între aceste două lamele se creează un spaţiu care este umplut cu ţesut conjunctiv lax,
înalt vascularizat şi între lamele se insera pterigoidianul extern (fig. 2.30.). Meniscul este bine
dotat cu elemente vasculare şi nervoase, acestea din urmă constituind receptorii periferici cu
punct de plecare articular. Este însă avascular şi neinervat în regiunea centrală (fig. 2.31.)

Fig. 2.30. – Inervaţia pterigoidianului Fig. 2.31. – Distribuţia inervaţiei

extern (după Gray) meniscului (după Ten Cate)

Funcţiile meniscului:
1. Rol mecanic – prin supleţea sa este capabil să se adapteze ca formă suprafeţelor
articulare şi să opună o rezistenţă elastică (amortizor şi protector).
2. Rol proprioceptiv – prin mecanoreceptorii care sunt puncte de plecare ale
activităţii reflexe neuro-musculare.
3. Rol morfogenetic – în modelarea condilului mandibular.

C. ELEMENTE DE UNIRE ALE CAPETELOR ARTICULARE

a. Capsula articulaţiei temporo-mandibulare se prezintă ca un manşon fibros, având o

inserţie superioară şi una inferioară la periferia celor două suprafeţe osoase. Inserţia

39
superioară a capsulei articulare se face pe tuberculul anterior al zigomei, extern pe eşancrura
zigomei şi pe faţa externă a celor doi tuberculi, posterior pe marginea anterioară a scizurii
Glasser, intern pe faţa sfenoidului. Inserţia inferioară a capsulei ATM se face pe marginea
anterioară a versantului articular, înconjurând condilul pe extremităţile internă şi externă.
Posterior se insera pe colul condilului mandibular. Datorită suprafeţelor articulare de
mărimi diferite, manşonul capsulei articulare are no aspect de trunchi de con cu baza mare pe
perimetrul cavităţii glenoide, iar baza mică pe conturul suprafeţei articulare condiliene.
Deasupra meniscului capsula este destul de laxă, în timp ce dedesubt este ferm ataşată de
condil. Vascularizaţia este realizată de un plex extern capsular din jurul articulaţiei (care
vascularizează meniscul şi membrana sinovială). Inervaţia este asigurată de nervul auriculo-
temporal (Thilander). Prezintă terminaţii nervoase libere şi terminaţii specializate cu rol de
receptori ai unor reflexe cu punct de plecare articular.
b. Ligamentele articulaţiei temporo-mandibulare
1. Ligamentele intrinseci (ligamente proprii) ale ATM sunt compuse din fibre de colagen sub
formă de două straturi (superficial cu direcţie oblică şi profund cu direcţie orizontală) şi
rezultă din îngroşarea capsulei articulare.
• ligamentul lateral extern al ATM are o formă triunghiulară cu baza de inserţie pe
eşancrură, iar vârful pe faţa externă şi postero-externă a colului condilului, astfel
că fibrele sale au o direcţie de sus în jos şi dinainte înapoi, întărind extern capsula
articulară;
• ligamentul lateral intern al ATM se află pe faţa internă a capsulei articulare,
mergând de la extremitatea internă a scizurii Glasser şi de la spina sfenoidală spre
inserţia sa mandibulară pe faţa internă a colului mandibular. Aceste ligamente
restricţionează mişcările mandibulei în cele trei planuri ale spaţiului prevenind
deplasările exagerate laterale, inferior şi posterior, rămânând liberă calea anterioară,
condilul mandibular putând aluneca înaintea eminenţei articulare temporale.
2. Ligamentele extrinseci (la distanţă sau ligamentele funiculare) ale ATM:
• ligamentul sfeno-mandibular este considerat drept o îngroşare a aponevrozei
interpterigoidiene. Inserţia sa superioară se face pe spina sfenoidului, intern de
ligamentul lateral intern, iar inserţia inferioară pe spina Spix, având un traseu de sus
în jos şi dinăuntru in afară; reprezintă pericondrul rezidual al cartilajului Meckel;
• ligamentul pterigo-mandibular se inseră pe croşetul aripii interne a sfenoidului şi
pe faţa postero-internă a osului alveolar, acolo unde se termină creasta
milohioidiană. Pe acest ligament se insera posterior constrictorul superior al
faringelui, iar anterior muşchiul buccinator;
• ligamentul stilo-mandibular se inseră pe vârful apofizei stiloide şi pe faţa sa
externă, mergând oblic înainte şi în jos pentru a se insera pe marginea posterioară a
ramului montant, aproape de gonion;
reprezintă marginea liberă a fasciei
cervicale profunde (fig. 2.32.).

40
 Fig.2.32. – Ligamentele
A.T.M. (după Grav)

D. SINOVIALA ARTICULAŢIEI TEMPORO-MANDIBULARE

Capsula articulară este căptuşită pe faţa internă de o membrană sinovială delicată. Se

consideră că tapetează întreaga capsulă cu prelungiri şi vilozităţi care pătrund în cavitatea
articulară. Aceste falduri cresc ca număr cu vârsta şi în prezenţa unor procese patologice.

Fig. 2.33. - Vascularizaţia şi inervaţia A.T.M. (după Avery)

Sinoviala nu acoperă suprafaţa articulară şi nici meniscul, cu excepţia zonei

bilaminare. Este formată din două straturi care se continuă cu ţesutul fibros al capsulei:
• subintima este un ţesut conjunctiv lax, cu elemente vasculare, fibroblaşti,
macrofage, mastocite, celule adipoase şi câteva fibre elastice care previn
cutarea membranei;
• intima are o structură variabilă, cu 1-4 straturi de celule sinoviale
dispersate într-o matrice intercelulară amorfă, fără fibre. Adesea există
deficienţe celulare încât ţesutul conjunctiv al subintimei se învecinează
direct cu cavitatea articulară. Aceste celule nu sunt legate prin complexe
joncţionale şi nu sunt situate pe o membrană bazală, cavitatea articulară
nefiind acoperită de epiteliu (sinoviala este astfel impropriu denumită
membrană). Celulele care formează acest strat discontinuu sunt de 2 feluri:
de tip A (asemănătoare macrofagelor şi cu aceleaşi funcţii) şi de tip B
(fibroblastice ce secretă acid hialuronic). Este bogat vascularizată.

41
 Sinoviala produce lichidul sinovial cu proprietăţi fizice bine definite: vâscozitate,
elasticitate şi plasticitate. Conţine o populaţie celulară săracă: mastocite, limfocite, celule
sinoviale libere, rar PMN. Din punct de vedere chimic este un dializat de plasmă cu adaos
de proteine, electroliţi, mucină şi acid hialuronic, având o culoare galbenă.
La nivelul articulaţiei are rol trofic, lubrifiant, funcţional şi chiar bactericid (Yung).
Diminuarea volumului favorizează artroza.

E. VASCULARIZAŢIA ŞI INERVAŢIA ARTICULAŢIEI TEMPORO

-MANDIBULARE

Vascularizaţia şi inervaţia sunt asigurate din maxilara internă şi temporala

superficială, respectiv din auriculo-ternporal, ram nervul maxilar inferior, ram din
trigemen.
ATM dispune de o bogată inervaţie senzitivă prin terminaţii nervoase libere
amielinice, fie sub forma unor arborizaţii, fie sub forma unor proprioceptori specializaţi,
corpusculi Golgi-Mazzoni şi Krause plasaţi în capsulă şi tendoane periarticulare,
corpusculi Timofeev şi Ruffini fixaţi pe fibre colagene capsulo-ligamentare şi periostice.
Terminaţiile nervoase amielinice de tipul A, E1, C, se află dispuse la nivelul capsulei şi
mai ales ia joncţiunea acesteia cu periostul. Prin inervaţia sa bogată, ATM reprezintă un
adevărat câmp receptor, punct de plecare al unor reflexe de poziţionare statică şi dinamică
a celor două capete articulare (fig. 2.33.).
2.3.3. Morfologia muşchilor sistemului stomatognat
Muşchii sistemului stomatognat produc mobilizarea mandibulei, a buzelor, limbii şi
vălului, asigurând îndeplinirea funcţiilor sistemului. Grupele musculare ale sistemului
stomatognat pot fi clasificate în: muşchii mobilizatori ai mandibulei, muşchii pieloşi ai feţei,
muşchii limbii, muşchii vălului palatin, muşchii regiunilor învecinate. Aproape în totalitatea
lor sunt muşchi perechi, dată fiind simetria generală a corpului omenesc.

2.3.3.1. Muşchii mobilizatori ai mandibulei

În acest grup sunt cuprinşi principalii muşchi ai sistemului stomatognat. După funcţia
pe care o au şi după direcţia de mişcare pe care o imprimă mandibulei în timpul
principalelor ei mişcări, se clasifică în: muşchi ridicători, muşchi coborâtori, muşchi
propulsori. Redăm mai jos clasificarea lui Maurice Pelletier, completată de noi:

A. Muşchii ridicători ai mandibulei

a) Muşchiul temporal. Pentru Ramfjord, muşchiul temporal este muşchiul cel mai
sensibil la tulburările de ocluzie, având o participare esenţială la mişcările rapide cu contact
ocluzal, precum şi la masticaţia lejeră (Barrelle). Fibrele musculare ale temporalului se inseră
pe scuama osului temporal între linia temporală superioară şi creasta sfeno-temporală,
precum şi pe faţa profundă a aponevrozei de înveliş. De la inserţia lor fixă, fibrele musculare
converg în evantai trecând pe faţa internă a arcadei zigomatice, se îndreaptă spre apofiza
coronoidă pe care se insera prin intermediul unui tendon puternic. Tendonul coronoidian al
temporalului are, iniţial, o formă lamelară, pierdută în grosimea muşchiului, după care,
individualizându-se, se fixează pe apofiza coronoidă, pe vârful, faţa internă şi externă a

42
acestuia, coborând imediat înăuntrul marginii anterioare a ramului montant al mandibulei,
pe creasta temporală (fig. 2.34.).
După Olivier şi Lebedinski, fibrele cele mai anterioare şi profunde ale temporalului, cu
inserţie pe creasta sfeno-temporală, se individualizează sub forma unui fascicul, numit
fasciculul de inserţie inferioară, separat de restul muşchilor printr-o pătură de ţesut celular
(Pelletier). Inserţia sa mandibulară se face pe creasta anterioară.

Fig. 2.34. – Muşchiul temporal (după Gray)

Din punct de vedere funcţional, temporalul se împarte în trei fascicule: anterior,

mijlociu şi posterior,
• Fasciculul anterior cuprinde fibrele musculare din porţiunea anterioară a
muşchiului temporal, având o direcţie aproape verticală. Fasciculul anterior
deplasează mandibula în sus. El este vascularizat de artera temporală anterioară, iar
inervaţia o primeşte din nervul temporal profund anterior, ram al nervului
mandibular, prin temporo-bucal.
• Fasciculul mijlociu, format din fibrele musculare din porţiunea mijlocie a
temporalului, este inervat de temporalul profund mijlociu, ram al mandibularului,
fiind vascularizat prin artera temporală profundă mijlocie, ram al arterei maxilare
interne. Fibrele sale au o înclinare oblică spre înapoi, prin contracţia lor realizând
deplasarea mandibulei în sus şi înapoi.
• Fasciculul posterior este format din fibre musculare orizontale, prin poziţia
fibrelor sale realizând retropulsia mandibulei. Este vascularizat prin temporala
profundă posterioară, iar inervaţia o primeşte prin temporalul posterior, ram al
temporalului profund posterior, ram din temporo-maseterin, care la rândul său
se desprinde din nervul mandibular. Fasciculul posterior este antagonist al
pterigoidianului extern.
Muşchiul temporal face parte din grupul muşchilor elevatori ai mandibulei.
Contracţia tuturor fasciculelor temporalului realizează o deplasare către superior şi anterior
conform unui vector ce face cu orizontala de la Frankfurt un unghi de 60° deschis către
posterior (fig. 2.35.). Temporalul participă la mişcările de lateralitate, realizând în unele
cazuri o retropulsie a condilului de partea activă.

43
 Fig.2.35. – Descompunerea forţelor muşchilor masticatori în plan sagital

b) Muşchiul maseter este un muşchi de formă dreptunghiulară, voluminos, mergând

de la arcada zigomatică spre faţa externă a unghiului goniac. Masa musculară a maseterului
se poate diferenţia în: fasciculul superficial, fasciculul mijlociu şi fasciculul profund al
maseterului (fig. 2.36.).
•Fasciculul superficial al maseterului ia naştere pe marginea inferioară, în partea
anterioară a arcadei zigomatice, imediat în spatele marginii posterioare a malarului.
Inserţia sa zigomatică sub forma unui tendon se întinde cuprinzând în întregime
porţiunea malară a zigomei, depăşind chiar spre posterior sutura zigomato-malară.
De la inserţia superioară, fibrele fasciculului superficial se orientează către m jos şi
posterior, inserându-se pe faţa externă a gonionului şi treimea inferioară a ramului
montant al mandibulei. Inserţia sa mandibulară se realizează fie prin fibre tendinoase,
fie prin inserţia directă a fibrelor musculare pe periostul suprafeţei de inserţie. în
general, cele două fibre de inserţie se interpătrund.
•Fasciculul mijlociu al maseterului are inserţie zigomatică pe toată lungimea marginii
inferioare a arcadei zigomatice, „se confundă” (Pelletier) cu inserţia fasciculului
superficial în partea sa anterioară. Fibrele musculare ale fasciculului mijlociu au un
traiect vertical, ce abordează faţa externă a mandibulei deasupra inserţiei fasciculului
precedent (treimea medie a ramului vertical).
•Fasciculul profund al maseterului se insera pe faţa internă a arcadei zigomatice, de
unde se îndreaptă vertical spre faţa externă a ramului montant, la nivelul bazei
apofizei coronoide. Se
mai numeşte şi
fasciculul lui Winslow. Cele
trei fascicule
maseterine sunt acoperite de
o aponevroză
rezistentă – aponevroza
maseterină.

44
 Fig. 2.36. - Muşchii cranieni (după Sinelnikov)

Dezvoltarea cu precădere a fasciculului superficial şi oblicizarea fibrelor acestuia se

produc la subiecţii care în stereotipul de masticaţie deschid larg gura, în timp ce dezvoltarea
fasciculului profund se întâlneşte la pacienţii care utilizează fragmente alimentare mici şi de o
duritate crescută. Rezultanta contracţiei celor trei fascicule ale maseterului face cu
orizontala de la Frankfurt un unghi de 110° deschis anterior (fig. 2.35.). Prin contracţie ridică
mandibula aducând dinţii în contact. Are o contribuţie unică ui mişcările de lateralitate,
propulsie şi retropulsie a mandibulei.
Inervaţia este realizată de un ram al trunchiului anterior al nervului mandibular.

c) Muşchiul pterigoidian intern

Pterigoidianul intern este un muşchi destul de voluminos, de formă dreptunghiulară,
ale cărui fibre merg oblic de sus în jos, dinspre anterior spre posterior şi dinăuntru către în
afară (fig. 2.37., 2.38.).

Fig. 37. – M. pterigoidian intern şi extern (după Sinelnikov)

45
 Fig. 2.38. – M. masticatori (după Sinelnikov)

Inserţia sa superioară se face printr-un tendon scurt în partea inferioară a fosei

pterigoide pe foseta scafoidă, pe faţa externă a aripii interne, pe faţa internă a aripii externe,
pe faţa posterioară şi externă a apofizei piramidale a palatinului, pe faţa posterioară a
tuberozităţii maxilarului superior, imediat sub şi în afara fibrelor pterigoidianului extern, iar
inserţia mandibulară pe faţa internă a gonionului, fibrele sale încrucişându-se cu fibrele
maseterului sub marginea bazilară a mandibulei.
Datorită simetriei sale cu maseterul, faţă de ramul montant al mandibulei,
pterigoidianul intern este considerat de unii autori drept un maseter intern.
În unele cazuri, muşchiul se prezintă sub forma a două fascicule, unul extern mai mic,
altul intern mai mare, între care trece fasciculul inferior al pterigoidianului extern contribuind
la ridicarea mandibulei. Împreună cu pterigoidianul extern realizează propulsia.
Ambii pterigoidieni de aceeaşi parte rotesc împreună mandibula spre anterior şi spre
partea opusă după o axă verticală, trecând prin condilul de partea opusă.
Contracţia alternativă a ambelor seturi de muşchi pe de o parte şi pe alta, în mişcările de
lateralitate, ajută la triturarea alimentelor. Rezultanta contracţiei sale deplasează mandibula pe
un vector ce face 107 ° cu planul de la Frankfurt.
Este inervat de nervul pterigoidian intern, ram din mandibular, iar vascularizarea o
primeşte din maxilara internă. Poate fi întâlnită şi o arteră provenind din facială.

B. Muşchii coborâtori

Datorită contribuţiei lor diferite la actul fiziologic de deschidere a gurii şi coborâre a

mandibulei, muşchii coborâtori pot fi clasificaţi în coborâtori propriu-zişi ai mandibulei şi
coborâtori indirecţi. O altă clasificare, mai puţin funcţională, împarte muşchii coborâtori în
suprahioidieni şi subhioidieni.
a) Muşchii coborâtori propriu-zişi ai mandibulei (direcţi)
• Muşchiul milohioidian (fig. 2.38., 2.39.). Ca şi ceilalţi muşchi ai
sistemului stomatognat, este un muşchi pereche. Prezintă o inserţie superioară pe
creasta internă a mandibulei, de unde fibrele sale se îndreaptă în jos şi spre linia
mediană, inserându-se pe osul hioid şi pe rafeul median format prin întâlnirea cu

46
 muşchiul simetric. În felul acesta, fibrele meziale ale milohioidianului sunt mai
scurte, în timp ce fibrele situate mai distal prezintă o lungime mai mare.
Muşchiul milohioidian, împreună cu cel de partea opusă, realizează o adevărată,
diafragmă, ce formează planşeul gurii, împărţind regiunea respectivă într-un etaj
supramilohioidian şi unul submilohioidian. Contracţia sa produce ridicarea
planşeului în primul timp al deglutiţiei, poate ridica osul hioid sau coborî
mandibula. Primeşte inervaţia din dentarul inferior prin nervul milohioidian, iar
vascularizarea prin artera milohioidiană, ram al dentarei inferioare.
• Muşchiul geniohioidian. Se prezintă ca un muşchi aplatizat de sus în
jos, având un traiect rectiliniu între apofizele genii inferioare şi corpul hioidului
Pe parcursul acestui traseu, cei doi muşchi merg alipiţi pe linia mediană (poate
fuziona cu el sau cu stilohioidianul). Primeşte vascularizaţia din artera linguală şi
inervaţia din marele hipoglos. Prin contracţia sa ridică osul hioid şi îl proiectează
ca antagonist parţial al stilohioidianului. Când hioidul este fixat, coboară
mandibula.
• Muşchiul digastric (burta anterioară) (fig. 2.39., 2.40.). Aşa cum arată
şi numele, muşchiul digastric este format din două porţiuni musculare unite
printr-un tendon. Cele două fascicule ale sale au funcţii diferite, numai burta
anterioară îndeplinind condiţiile înscrierii sale în grupul coborâtorilor proptiu-
zişi. Inserţia sa anterioară se face retrosimfizar într-o depresiune numită foseta
digastricului. De aici, muşchiul se dirijează în jos şi uşor în afară către osul
hioid, la nivelul căruia se continuă printr-un tendon intermediar fixat labil de
hioid.
Tendonul intermediar se continuă cu burta posterioară a digastricului. Tendonul
poate fi absent şi muşchiul se inseră pe mijlocul corpului mandibulei. Contracţia sa
determină ridicarea şi retracţia osului hioid, cu alungirea planşeului bucal. împreună cu alţi
muşchi hioidieni fixează osul hioid (pe care sunt inseraţi muşchii linguali). Vascularizaţia
sa se realizează printr-un ram din submentală, în timp ce inervaţia o primeşte din
milohioidian.

b) Muşchii coborâtori indirecţi ai mandibulei

În acest grup sunt cuprinşi muşchii ce participă indirect la coborârea mandibulei prin
stabilizarea osului hioid.
• Muşchiul digastric (burta posterioară) (fig. 2.39.). De la nivelul
tendonului intermediar, fibrele burţii posterioare ale muşchiului digastric sunt
dirijate prin butoniera oferită de stilohioidian, către regiunea retro-mastoidiană.
Muşchiul este fuziform, fiind inervat de un ram al facialului. Vascularizaţia
burţii posterioare este oferită de către un ram al arterei occipitale. Este activ în
realizarea suptului şi masticaţiei.
• Muşchiul stilohioidian (fig. 2.39.). Ca şi digastricul, este un muşchi
fuziform, orientat dinspre inserţia lui superioară pe partea postero-externă a
bazei apofizei stiloide, spre osul hioid unde se rezolvă printr-un tendon.

Tendonul stilohioidianului este bifurcat, formând o butonieră prin care trece tendonul
intermediar al digastricului. Contracţia sa determină ridicarea şi retracţia osului hioid, cu
alungirea planşeului bucal, împreună cu alţi muşchi hioidieni fixează osul hioid pe care

47
sunt inseraţi muşchii linguali. Este inervat de ramuri din glosofaringian şi facial şi
vascularizat de o arteră ce provine din artera occipitală.
Muşchii sternohioidian, omohioidian, tirohioidian realizează o coborâre a osului
hioid şi o fixare a acestuia în deglutiţie, vorbire şi masticaţie (fig. 2,39.).

Fig. 2.39. – Muşchii anteriori ai gâtului (după Gray)

48
 Fig. 2.40. – Muşchii pieloşi periorali (după Gray)

C. Muşchii propulsori ai mandibulei

Muşchii propulsori realizează mişcarea de propulsie, prin proiectarea înainte a osului

mandibular. Din acest grup fac parte: pterigoidianul extern (ca muşchi principal propulsor) şi
muşchii maseter şi pterigoidian intern care au acţiune propulsoare secundară.
Muşchiul pterigoidian extern (fig. 2.37., 2.38.). Este un muşchi scurt, gros şi
aplatizat transversal, situat în regiunea pterigo-maxilară. Se prezintă sub forma unei
piramide triunghiulare care leagă apofiza pterigoidă de gâtul condilului, pe de o parte şi de
articulaţia temporo-mandibulară, pe de altă parte.
Acest muşchi este constituit din două fascicule:
- un fascicul superior, sfenoidal;
- un fascicul inferior, pterigo-maxilar.
Fasciculul superior se inseră anterior pe porţiunea externă a părţii orizontale a marii
aripi a sfenoidului, care formează plafonul fosei zigomatice, pe creasta sfeno-temporală (prin
fascicule tendinoase unite cu ale temporalului) şi pe partea superioară a feţei externe a aripi
externe a apofizei pterigoide.
Inserţia anterioară a fasciculului inferior se realizează pe faţa externă a aripii externe a
apofizei pterigoide, pe faţa externă a apofizei piramidale a osului palatin şi faţa posterioară a
tuberozităţii maxilare.
Pornind de la inserţia lor craniană, cele două fascicule se dirijează spre înapoi şi în jos
către articulaţia temporo-mandibulară şi colul condilului.
Dacă în ceea ce priveşte inserţia anterioară nu există controverse, în ceea ce priveşte
inserţiile posterioare există mai multe opinii, în special pentru fasciculul superior.
Aşadar, fasciculul inferior se insera pe menise şi capsula articulară.
În ceea ce priveşte fasciculul superior, inserţia sa distală este diferită, funcţie de autori:
- menisc şi capsula articulară (Benninghoff, 1954; Honne, 1972);
- menisc, capsula şi colul condilului (Poirier şi col., 1912; Testat şi col., 1914; Gray, 1964,
1989; Mongini, 1977; Berkowitz şi Maxham, 1988);
- menise şi gâtul condilului (Dubrel, 1980; Bell, 1983; Yung şi col. 1987, Wilkinson, 1983,
1988);
- pe gâtul condilului (Yung şi col., 1987);
- inserţia, comună a muşchilor temporal, maseter şi pterigoidian extern pe menise (Taddei,
1988).
În plan funcţional, toate studiile electromiografice au demonstrat că fiecare fascicul
muscular are o activitate proprie, antagonistă una faţă de cealaltă.
Fasciculul superior acţionează în timpul închiderii şi retropulsiei, constituind în acelaşi
timp o frână protectoare a articulaţiei temporo-mandibulare, stabilizând complexul condilo-
meniscal.
Fasciculul inferior este activ împreună cu muşchii ridicători în timpul propulsiei şi
împreună cu muşchii suprahioidieni în mişcarea de deschidere.

49
 Din punct de vedere al relevanţei patologice, muşchiul pterigoidian extern este implicat
în disfuncţia stomatognatică.

D. Muşchii retropulsori ai mandibulei

Retropulsia mandibulară derivă din contracţia mai multor grupe musculare

manducatoare. în principal, retropulsia este asigurată de muşchii temporal, maseterul şi
pterigoidianul intern, participând secundar la această mişcare.

2.3.3.2. Muşchii pieloşi ai feţei

Muşchii pieloşi ai feţei sunt muşchi subţiri, aplatizaţi, având una sau ambele
inserţii mobile, la nivelul tegumentului. Sunt inervaţi de nervul facial, prin contracţia
lor dând expresivitate feţei. Plasaţi în jurul orificiilor feţei, ei acţionează ca dilatatori sau
constrictori ai acestor orificii. Din acest punct de vedere ei pot fi clasificaţi în: muşchi
periorali, muşchi ai narinei, muşchi ai urechii şi ai fentei palpebrale.

A. Muşchii pieloşi periorali

Muşchii periorali au o dispoziţie circulară sau radiară faţă de fanta labială, fiind
aşezaţi pe mai multe planuri.
a) Muşchii dilatatori
Planul profund cuprinde muşchii: caninul, buccinatorul, pătratul bărbiei, moţul
bărbiei.
1. Muşchiul canin sau ridicător al comisurii bucale (m. levator anguli oris) (fig.
2.40.)
Inserţia sa osoasă este la nivelul fosei canine lângă gaura infraorbitară de unde
converge şi se amestecă cu alţi muşchi la nivelul modiolusului, iar inserţia cutanată pe faţa
profundă a comisurii bucale şi modiolus.
Acţiunea sa este de a ridica modiolusul şi comisura bucală, incidental dezgolind
dinţii în surâs şi contribuie la adâncirea şi conturarea şanţului nazo-labial.
2. Muşchiul buccinator (m. buccinator) (fig. 2.40., 2.41.)
Este un muşchi subţire, patrulater, situat între maxilar şi mandibulă, intrând în
constituţia obrajilor. Prin inserţia sa anterioară la nivelul modiolusului şi prin
întrepătrunderea cu fibrele muşchiului orbicular, participă la formarea complexului motor
al buzelor.
Inserţia este liniară, pe faţa externă a proceselor alveolare maxilare şi mandibulare în
dreptul molarilor, hamul pterigoidian şi rafeul pterigo-mandibular.
Este singurul muşchi pielos cu fascie proprie, iar aderenţa mucoasei jugale la această
fascie împiedică plicaturarea şi muşcarea ei.
Muşchiul buccinator participă la realizarea fizionomiei şi în masticaţie. În masticaţie
aduce fragmentele alimentare din vestibul între arcade, comprimând obrajii pe dinţi sau
poate determina eliminarea aerului când obrajii sunt destinşi. Contracţia sa determină
tragerea comisurii bucale lateral şi posterior în timpul râsului.

50
 Fig. 2.41. – Muşchiul buccinator şi muşchii faringelui (după Gray)

Relaţiile sale cu alte elemente anatomice sunt următoarele:

• posterior – se găseşte în planul constrictorului superior şi este acoperit de fascia
buco-faringiană;
• superficial – ţesutul adipos îl separă de ramul mandibular, maseter şi o parte din
temporal;
• anterior – faţa superficială a buccinatorului are raport cu marele zigomatic,
ridicătorul şi coborâtorul comisurii bucale şi canalul parotidian care îl
traversează în dreptul molarului 3 maxilar; este traversat şi de artera şi vena
facială, ramurile nervului bucal şi facial;
• profund – are relaţii cu glandele salivare şi fascia buco-faringiană. Inervaţia este
realizată de ramuri bucale inferioare ale nervului facial.
Din punct de vedere protetic, în edentaţiile posterioare şi totale are raport intim cu
versantul vestibular al bazei protezei. La început, mucoasa geniană poate fi muşcată, iar în
protezările necorespunzătoare poate afecta fizionomia.
Participă la formarea peretelui extern al pungii Eisenring şi ai pungii lui Fisch.
Aceste spaţii ampulare se lărgesc paralel cu evoluţia procesului de resorbţie şi atrofie
muco-osoasă. În aceste zone fibrele paralele cu marginea protezei corect amprentate vor
contribui la menţinerea şi stabilizarea protezei pe câmpul protetic.
3.Muşchiul pătratul bărbiei (m. depressor labii inferioris) sau coborâtor al buzei
inferioare. Este un muşchi patrulater, situat în grosimea buzei inferioare.

51
 Se inseră pe o treime anterioară a liniei oblice externe a mandibulei şi de aici se
îndreaptă în sus şi înăuntru şi se termină pe pielea buzei inferioare.
Ca acţiune coboară buza inferioară lateral în masticaţie, poate contribui la eversarea
sa, la realizarea expresiei de ironie, melancolie, dubiu.
4. Muşchiul moţul bărbiei (m. mentalis). Este un fascicul muscular conic cu inserţie
în fosa incisivă, pe mandibulă, coboară la nivelul tegumentelor zonei mentoniere şi lateral
către frenul labial inferior. Uneori fibrele celor doi muşchi converg şi formează o
depresiune – foseta bărbiei.
Are rolul de a ridica ţesuturile mentale, şanţul mento-labial şi baza buzei inferioare:
determină şi protruzia sau eversarea buzei inferioare în timpul băutului, vorbirii şi al
exprimării îndoielii sau dezamăgirii. Electromiografic s-a găsit o activitate prelungită în
timpul somnului.

Fig. 2.42. - Muşchii pieloşi perforali (după Sinelnikov)

Planul superficial al muşchilor dilatatori cuprinde muşchii: muşchiul ridicător comun

al buzei superioare şi aripii nasului şi al buzei superioare, muşchiul micul zigomatic,
muşchiul marele zigomatic, muşchiul rizorius, triunghiularul buzelor şi pielosul gâtului.
1. Muşchiul ridicător comun al buzei superioare şi aripii nasului (m. levator labii
superioris alaeque nasi) (fig. 2.40., 2.42., 2.43.)
Originea acestui muşchi este la nivelul procesului frontal, maxilar şi a cartilajului alar
mare nazal, coboară infero-lateral şi se divide în două fascicule:
• fasciculul median - ataşat cartilagiului alar mare şi tegumentului acoperitor;
• fasciculul lateral - ataşat feţei profunde a tegumentului buzei superioare.
Aceste două fascicule au acţiuni diferite. Fasciculul median dilată narina şi modifică
curbura şanţului circumvalar, iar fasciculul lateral ridică şi eversează buza superioară şi
ridică şi accentuează curbura şanţului nazo-labial.
2. Muşchiul ridicător propriu al buzei superioare (m. levator labii superioris) (fig.
2.40., 2.43.)
Originea sa este la nivelul marginii infraorbitare inferioare de unde coboară, fiind
ataşat la osul maxilar şi zigomatic, deasupra găurii infraorbitare. Se inseră apoi pe faţa
profundă a tegumentului buzei superioare şi pe muşchiul orbicular al buzei superioare.
Prin contracţia sa ridică şi eversează buza superioară, modifică şanţul nazo-labial,
adâncit în expresia de tristeţe sau în expresii serioase.
3. Muşchiul micul zigomatic (m. zigomaticus minor)

52
 Se inseră pe osul zigomatic, în spatele suturii zigomatico-maxilare, de unde coboară
median în profunzimea buzei superioare. Este separat de ridicătorul buzei superioare de un
spaţiu triunghiular îngust, dar ulterior se uneşte cu acest muşchi (fig. 2.36., 2.40., 2.42.,
2.43.).
Are rolul de a ridica buza superioară, expunând dinţii maxilari şi contribuie la
adâncirea şi ridicarea şanţului nazo-labial. Împreună cu ridicătorii principali eversează buza
superioară în timpul râsului în exprimarea stărilor de încântare sau dispreţ.
4. Muşchiul marele zigomatic (m. zygomaticus major)
Are inserţie la nivelul osului zigomatic, în faţa suturii zigomato-temporale, iar la
nivel cutanat pe modiolus, lângă comisura bucală, amestecându-se aici cu ridicătorul
comisurii bucale şi orbicularul buzelor şi în profunzime cu alţi muşchi modiolari (fig. 2.40.).
Prin acţiunea sa sunt posibile retracţia şi ridicarea modiolusului şi a comisurii bucale
în timpul râsului şi fixează modiolusul.
5. Muşchiul risorius al lui Santorini (m. risorius)
Este impropriu denumit muşchi, variind de la unul sau mai multe fascicule subţiri la
forma unui muşchi lat, subţire, superficial (fig. 2,40.).
Inserţia sa periferică se poate realiza la nivelul unuia din elementele anatomice
următoare sau la nivelul tuturor: arcada zigomatică, fascia parotidiană, fascia maseterină,
fascia incluzând partea modiolară a platismei şi fascia mastoidiană. Fibrele sale converg la
o inserţie apicală la modiolus.
La fel ca şi ceilalţi muşchi modiolari este activ în multe activităţi faciale însoţite de
râs.
Unii autori recunosc un muşchi complex, mare – musculus triunghiularis, care,
atunci când este dezvoltat, are patru capete sau „capita”, inserţie periferică:
- c. menti – m. transversus menti;
- c. longum – din tuberculul mentonier;
- c. latum – m. depressus anguli oris;
- c. bucale – frecvent denumit risorius.
6. Muşchiul triunghiular al buzei inferioare sau muşchiul coborâtor al comisurii
bucale (m. depresor anguli oris)
Provine din tuberculul mentonier şi continuarea sa, linia oblică externă, mergând
infero-lateral spre muşchiul coborâtor al buzei inferioare, apoi converge într-un fascicul
îngust şi se amestecă cu alţi muşchi la nivelul modiolusului, lângă comisura bucală,
continuându-se apoi cu orbicularul buzelor şi risorius (fig. 2.40.). Unele fibre se continuă
cu ridicătorul comisurii bucale, iar în profunzime cu platisma şi fascia cervicală. Unii
autori consideră aceste terminaţii ca şi părţi ale muşchiului triunghiularul buzei inferioare –
musculus triangularis.
Unele fascicule traversează tuberculul mentonier, linia mediană şi se intersectează cu
muşchiul controlateral rezultând – musculus transversus menti (m. transversul mentonier).
Acţiunea acestui muşchi este de a coborî modiolusul şi comisura bucală lateral în
timpul deschiderii gurii şi în realizarea expresiei de tristeţe.
Inervaţia sa este realizată de nervul mandibular, ram din facial.
7. Muşchiul pielosul gâtului (m. platysma) (fig. 2.40.)
Este un muşchi subţire şi lat situat sub pielea gâtului. Prezintă o inserţie superioară
parţial osoasă şi cutanată la nivelul tegumentului mentonului, marginea inferioară şi linia
oblică externă a mandibulei, comisura bucală, fascia parotidiană şi o inserţie inferioară pe
faţa profundă a pielii regiunii pectorale, subclaviculare şi acromiale.
Din punct de vedere topografic nu aparţine complexului oro-labial.

53
 Are rol în influenţarea regiunii comisurale prin fibre care ajung la nivelul
modiolusului. Prin contracţia sa zbârceşte pielea regiunii gâtului oblic, diminuând
concavitatea dintre mandibulă şi gât. Partea anterioară, cea mai groasă, poate asista
depresorii mandibulari. Trăgând în jos buza inferioară şi comisura bucală, ajută la
exprimarea ororii şi a surprizei, S-a constatat că este electromiografic activ în inspiraţia
bruscă şi se mai contractă în efortul violent brusc.
b) Muşchii constrictori
1. Muşchiul orbicular al buzelor (m. orbicularis oris)
Acest muşchi are această denumire pentru că mult timp s-a crezut că orificiul bucal
este înconjurat de o serie de elipse complete formate din muşchi striaţi şi care prin acţiunea
lor comună determină o compresiune de tip sfincteric, simplă, a marginilor buzelor şi a
mucoasei labiale pe dinţi, urmată de invaginarea comisurilor bucale. Această descriere nu
justifică o serie de observaţii furnizate de simpla inspecţie funcţională în timpul diverselor
activităţi, efectul deficitelor neurologice, investigarea prin stimularea muşchiului, care au
demonstrat clar că muşchiul este format din quadranţi independenţi (superior, inferior,
drept şi stâng), care cooperează în mod complex în marea diversitate a activităţilor labiale.
Quadranţii corespondenţi dreapta şi stânga realizează o serie de împletituri şi suprapuneri
transmediene, în timp ce quadranţii superiori şi inferiori realizează o strânsă juxtapunere la
nivelul inserţiilor lor laterale (modiolare).
Fiecare quadrant prezintă deci o parte periferică – pars peripheralis (comună multor
mamifere) şi o parte marginală — pars marginalis, dezvoltată în mod unic în buzele
umane (asociată cu vorbirea şi cântatul).
Aşadar, în mod formal, orbicularul buzelor ca un întreg este compus din opt
segmente, fiecare denumit în funcţie de localizare şi având forma unui evantai cu originea
la modiolus (în grosimea părţii sale labiale). Cealaltă inserţie se realizează în porţiunea
liberă a buzei (inserţie dermală şi submucoasă). Este important de reţinut şi faptul că
orbicularul buzelor la nivelul buzei superioare primeşte şi fibre musculare din buccinator şi
coborâtorul, comisurii bucale, iar la nivelul buzei inferioare din buccinator şi marele
zigomatic. Aceasta evidenţiază încă o dată complexitatea morfologică şi funcţională a
structurilor musculare la acest nivel.
Acţiunile acestui muşchi sunt multiple: proeminarea buzelor (prin contracţia fibrelor
marginale), retracţia buzelor şi aplicarea lor forţată pe zona frontală a arcadelor.
Raportul de forţe între orbicularul buzelor şi musculatura linguală influenţează
caracteristicile culoarului neutral (no man's land) cu implicaţii asupra poziţiei dinţilor
frontali şi a stabilităţii unei proteze mobilizabile.
2. Muşchiul compresorul buzelor (m. osculatorius)
Este un muşchi constrictor, format din fibre scurte, întinse de la piele la mucoasă,
printre fasciculele orbicularului.
Are rol în sugere, comprimă şi subţiază buzele. Se mai numeşte şi musculus
osculatorius (muşchiul sărutului).
Modiolus (nodului comisural)
Reprezintă locul de inserţie al muşchilor oro-faciali direct sau prin intermediul altor
muşchi (muşchiul incisiv superior şi inferior, marele şi micul zigomatic, muşchiul
buccinator, muşchiul coborâtor al comisurii bucale, orbicularul buzelor, muşchiul risorius
şi fibrele din platysma). Formează o masă densă, compactă, mobilă, fibro-musculară.
Numele de modiolus a fost acceptat pentru că, având în vedere o imagine de
suprafaţă, masa musculară pare să semene cu butucul unei roţi şi terminaţiile radiare ale
muşchilor cu spiţele. Spre deosebire de spiţe, muşchii nu ocupă toţi acelaşi plan şi

54
terminaţiile lor modiolare sunt adesea spiralate, unele se divid în 2, 3 sau 4 fascicule,
fiecare amestecându-se şi având inserţii diferite.
Mobilizările active şi pasive ale modiolusului fac parte din mişcările funcţionale
comune tehnicilor de amprentare funcţională în edentaţia totală, iar tensiunea crescută
favorizează instabilitatea protezei.

B. Muşchii narinei

Acest grup cuprinde trei muşchi: procerus, muşchiul nazal şi depresorul septului
nazal.
1. Procerus (m. procerus)
Este un muşchi unic piramidal, lângă şi adesea împreună cu partea internă a
muşchiului frontal. Este inserat pe aponevroza ce acoperă osul şi cartilagiul nazal, iar
inferior, pe aripa nasului şi buza superioară, uneori.
Contracţia sa determină compresiunea porţiunii interne a sprâncenei, producând cute
transversale peste rădăcina nasului. Este activ în momentul încruntării şi al expresiei de
concentrare şi ajută la reducerea senzaţiei de orbire la lumina strălucitoare.
2. Muşchiul nazal (m. nasalis) (fig. 2.40., 2.41., 2.42., 2.43.).
Se inseră pe maxilar deasupra alveolei caninului şi a incisivului lateral, se orientează
superior şi se divide în două părţi: internă şi externă.
• Partea externă – denumită şi transversa — pars transversus compressor naris - se
curbează în jurul aripii nasului şi se continuă cu un tendon median care se
întâlneşte cu cel controlateral.
• Partea internă – pars alaris dilatator naris – se inseră pe terminaţia posterioară a
cartilagiului aripii nasului.
Prin contracţia sa, partea transversă comprimă apertura nazală la joncţiunea dintre
vestibul şi cavitatea nazală, iar partea internă comprimă aripa nasului lateral, deschizând
apertura nazală anterior, vizibil la inspiraţia profundă, fiind ambele asociate cu efortul fizic
şi stările emoţionale.
3. Muşchiul depresor al septului nazal (m. depressor septi nasi)
Este adesea descris ca dilatator al narinei. Se inseră pe maxilar deasupra incisivului
central, apoi coboară pe partea mobilă a septului nazal, în profunzimea membranei
mucoase labiale superioare (fig. 2.36.).
Contracţia sa contribuie împreună cu pars alaris la deschiderea largă a aperturii
nazale, împingând septul nazal în jos.
Toţi muşchii
acestui grup sunt inervaţi de
ramuri bucale superioare
din nervul facial.

55
 Fig. 2.43. – Muşchii pieloşi ai feţei

C. Muşchii auriculari

Sunt două grupe distincte: muşchii extrinseci, care contribuie la conectarea

pavilionului urechii la craniu şi mobilizându-1 ca pe un întreg şi muşchii intrinseci, care
conectează diferitele părţi ale pavilionului urechii.
1. Muşchii extrinseci sunt reprezentaţi de muşchii auriculari anteriori, posteriori şi
superiori.
Muşchii auriculari anteriori sunt cei mai mici, sub formă de evantai subţire de fibre
inserate pe marginea laterală a aponevrozei epicraniene, care converg spre spira helixului.
Trag pavilionul anterior şi superior.
Muşchii auriculari superiori sunt cei mai mari, tot sub formă de evantai subţire de la
aponevroza epicraniană, se inseră apoi printr-un tendon subţire pe partea superioară a
suprafeţei craniene a pavilionului. Ridică uşor urechea externă.
Muşchii auriculari posteriori sunt formaţi din 2-3 fascicule inserate prin tendon de
partea mastoidiană a osului temporal şi apoi la nivelul ponticus al eminenţei concăi. Trage
urechea externă posterior.
2. Muşchii intrinseci sunt reprezentaţi de:
Muşchiul helicis major – se inseră de la spina helixului la marginea sa anterioară;
Muşchiul helicis minor – este un fascicul oblic care traversează helixul;
Tragicus – un fascicul scurt, aplatizat, vertical pe marginea laterală a tragusului;
Antitragicus – este un muşchi care trece de la partea externă a antitragusului la coada
helixului şi antihelixului;
Muşchiul auricular transvers – constă în fibre musculare şi tendinoase între
eminenţa concăi şi a scafoidului;
Muşchiul auricular oblic – format dintr-un grup de fibre musculare între eminenţa
concăi şi eminenţa triunghiulară.

D. Muşchii fantei palpebrale

Grupul acestor muşchi este reprezentat de: muşchiul orbicular al ochiului,

muşchiul sprâncenar, muşchiul ridicător al pleoapei superioare.

56
 1. Muşchiul orbicular al ochiului (m. orbicularis oculi) (fig. 2.40.). Acest muşchi se
găseşte situat sub tegumentul care acoperă partea anterioară a orbitei. Prezintă trei părţi
distincte:
 partea orbitală (pars orbitalis), care are originea în ligamentul palpebral intern,
apofiza frontală a maxilarului şi partea nazală a osului frontal şi înconjură
marginile superioare şi inferioare ale orbitei formând un inel muscular. În zona
ligamentului palpebral extern formează rafeul palpebral lateral (raphe palpebralis
lateralis).
 partea palpebrală (pars palpebralis) – reprezintă continuarea directă a părţii
orbitale a muşchiului şi se găseşte chiar sub tegumentul pleoapei. Prezintă o parte
superioară şi una inferioară (pars palpebralis superior şi inferior), care se inseră pe
marginile superioare şi inferioare ale ligamentului palpebral intern şi trec apoi în
unghiul extern al ochiului pentru a se inseră în ligamentul palpebral extern.
 partea lacrimală (pars lacrimalis) – continuă partea posterioară a osului lacrimal,
care se împarte în două segmente care cuprind sacul lacrimal (saccus lacrimalis)
anterior şi posterior şi se pierd între fibrele musculare ale părţi palpebrale.
Modul său de acţiune este: partea palpebrală îngustează fenta palpebrală şi netezeşte
cutele transversale ale tegumentului frunţii, închide fanta palpebrală; partea palpebrală
dilată sacul lacrimal.
2. Muşchiul sprâncenar (m. corrugator supercilii)
Este un muşchi mic, pereche, piramidal, la marginea externă a fiecărei sprâncene. Se
inseră la osul porţiunii externe a arcului ciliar, apoi urcă şi se amestecă cu alţi muşchi,
realizând tracţiuni pe tegumentul de deasupra părţii mediene a marginii supraorbitale.
Prin contracţia sa împreună cu orbicularul ochiului, coboară sprânceana în porţiunea
mediană, realizând cute verticale pe tegumentul frunţii. Participă la închiderea pleoapei la
lumina puternică şi la încruntare.
3. Muşchiul ridicător al pleoapei superioare (m. levator palpebrae superioris)
Este un muşchi subţire, triunghiular, care se inseră pe marginea inferioară a marginii
sfenoidului, antero-superior de canalul optic. Apoi se lăţeşte către anterior şi se termină
printr-o aponevroză care se separă în două lamele; unele fibre ale lamelei superioare se
ataşează pe suprafaţa anterioară a tarsului superior, în timp ce altele traversează orbicularul
ochiului către tegumentul pleoapei superioare. Prin contracţia sa ridică pleoapa superioară.

2.3.3.3. Muşchii limbii şi ai vălului palatin

MUŞCHII LIMBII

Limba reprezintă un organ musculo-membranos, median, impar, care participă la

realizarea unor funcţii ale sistemului stomatognat precum: masticaţie, deglutiţie, fonaţie,
sugere şi la asigurarea sensibilităţii gustative, efectuând în acelaşi timp mişcări multiple şi
complexe.
Muşchii limbii sunt muşchi striaţi, în număr de 17 (opt pereche şi unul nepereche).
Se grupează în:
A. muşchi extrinseci (cu inserţii pe oasele vecine şi care modifică poziţia limbii):
genioglos, hioglos, stiloglos, palatoglos, faringoglos şi amigdaloglos;

57
 B. muşchi intrinseci (cu origine şi inserţii în interiorul limbii şi care modifică forma
limbii): muşchiul longitudinal superior, muşchiul longitudinal inferior, muşchii transverşi
şi vertical.

A. Muşchii extrinseci
1. Muşchiul genioglos (m. genioglossus) se inseră la nivelul apofizelor genii
superioare de unde fibrele sale merg spre faţa dorsală a limbii. Este muşchiul cel mai
puternic al limbii, iar contracţia diferitelor fascicule ale sale asigură mobilizarea vârfului
limbii, propulsia limbii, aplicarea limbii pe planşeu.
În cazul edentaţiei totale este necesară îngroşarea protezei în zona linguală centrală
pentru a dispersa forţa relativ mare generată de acest muşchi şi tensiunile orale.
2. Muşchiul hioglos (m. hioglossus) se inseră la nivelul osului hioid şi apoi pe faţa
laterală a septului lingual. Asigură retropulsia şi coborârea limbii.
3. Muşchiul stiloglos (m. styloglossus) se inseră pe apofiza stiloidă şi ligamentul
stilo-mandibular de unde se orientează către limbă inserându-se la nivelul septului lingual.
Asigură retropulsia limbii.
4. Muşchiul faringoglos se desprinde din constrictorul superior ai faringelui şi
asigură mobilizarea limbii spre posterior.
5. Muşchiul amigdaloglos ridică baza limbii, este inconstant.

B. Muşchii intrinseci
1. Muşchiul longitudinal superior (m. longitudinalis superior) este muşchiul
nepereche al limbii. Asigură scurtarea limbii şi mobilizarea vârfului supero-posterior.
2. Muşchiul longitudinal inferior (m. longitudinalis inferior) scurtează limba şi
mobilizează vârful postero-inferior.
3. Muşchiul transvers (m. transversus linguae) asigură prin contracţie îngustarea
limbii.
4. Muşchiul vertical (m. verticalis linguae) determină micşorarea diametrului
vertical.
Inervaţia muşchilor limbii este asigurată de nervul hipoglos iar vascularizaţia de
artera linguală, ram al carotidei externe.

MUŞCHII VĂLULUI PALATIN

Sunt 5 muşchi dispuşi simetric.
1. Palato-stafilinul este un muşchi mic, simetric bilateral, situat pe faţa postero-
superioară a luetei, se inseră pe spina nazală posterioară şi vârful luetei. Realizează
retracţia luetei.
2. Peristafilinul intern (petro-salpingo-stafilin) se inseră pe stânca temporalului şi pe
partea cartilaginoasă a trompei lui Eustachio, pe faţa superioară a vălului şi aponevrozei,
încrucişându-se cu fascicule de partea opusă.
Este inervat de nervul faringian superior şi este ridicător al vălului palatului.
3. Peristafilinul extern (sfeno-salpingo-stafilinul) se insera în gropiţa scafoidă, gaura
ovală, trompa lui Eustachio. Formează apoi un tendon intermediar pe croşetul aripii interne
a apofizei pterigoide. Este inervat de maxilarul inferior şi este un tensor al vălului.

58
 4. Faringo-stafilinul ia parte la micşorarea istmului nazo-faringian. Se angajează în
pilierul posterior al vălului şi pătrunde în peretele faringelui.
5. Gloso-stafilinul (palato-glosul) se desprinde de pe faţa inferioară a aponevrozei
vălului, se angajează în pilierul anterior şi pătrunde în grosimea limbii. Este inervat de
pneumogastric şi micşorează istmul gâtului, coboară vălul şi ridică limba.

2.3.4. Noţiuni generale privind morfologia dinţilor, arcadelor şi a

ţesuturilor de susţinere

A. Morfologia dinţilor şi a arcadelor dentare

Apariţia arcadelor dentare s-a realizat după o îndelungată evoluţie filogenetică, astfel
că, datorită necesităţilor funcţionale dictate de mediul ambiant, treptat dinţii nu mai apar
dispersaţi pe întreaga cavitate orală, ci se concentrează de-a lungul celor două maxilare.
Pentru a putea face faţă solicitărilor mecanice, dinţii se grupează în cele două arcade
dentare, în cadrul cărora, prin arhitectura specifică, se stabilesc rapoarte precise între
componenţii unei arcade, precum şi între arcadele dentare privite ca un ansamblu (fig.
2.44.).
Forma de arcadă pe care o realizează şirul dentar este considerată forma cea mai
economicoasă de rezistenţă a unor elemente singulare, la forţe de solicitare. Din punct de
vedere al formei arcadei, prin analogie cu construcţiile arhitecturale, Roucoules distinge
arcade dentare în formă de arcadă romană, gotică etc. (fig. 2.45.).

Fig. 2.45. – Forme de arcade dentare normale

Forma arcadei dentare este determinată genetic, ca şi morfologia sistemului

stomatognat în general. În stabilirea formei arcadei, im rol important îl joacă echilibrul
solicitărilor arcadei respective, dinspre oral de către limbă, iar dinspre vestibular de către
muşchii orofaciali. Tulburările de tonus de o parte sau de cealaltă duc la apariţia unor
anomalii de dezvoltare a arcadelor.

59
 Pe măsură ce ne îndepărtăm spre distal de zona frontală, suprafaţa ocluzală a
arcadelor dentare se lărgeşte, iar relieful devine mai variat prin apariţia cuspizilor de mărime,
formă şi înclinare diferită, astfel încât, după morfologia lor, dinţii pot fi împărţiţi în mai
multe grupe.
Partea frontală a arcadei cuprinde şase dinţi frontali, care, datorită formei şi localizării
lor pe arcada dentară, sunt utilizaţi la incizie (incisivii) şi sfâşiere (caninii), îndeplinind şi
funcţia de prehensie a alimentelor (fig. 2.46.).
În partea distală a arcadelor se află cei patru premolari (câte doi pe o hemiarcadă) şi
şase molari (câte trei pe hemiarcadă), servind la sfărâmarea şi măcinarea alimentelor (fig.
2.46.).

Fig. 2.46. - Grupul dentar frontal şi lateral

Grupul incisiv prezintă o coroană aplatizată vestibulo-oral cu patru feţe şi o margine

incizală. Feţele vestibulare sunt uşor convexe în toate sensurile, în timp ce faţa orală este în
general concavă, mamelonată în porţiunea gingivală prin prezenţa cingulumului. Cele două
feţe proximale stabilesc punctul de contact cu vecinii prin convexitatea din treimea lor
incizală. Dinţii grupului incisiv sunt monoradiculari, rădăcina lor având o formă cilindro-
conică (fig. 2.47.).
Caninul este un dinte robust, monoradicular, coroana sa are în general morfologia
grupului frontal, aplatizată vestibulo-oral, cu o margine incizală angulată ca un vârf de
lance. În cadrul unor concepţii de ocluzie funcţională, caninii sunt consideraţi a avea un rol
primordial în ocluzia dinamică (fig. 2.48.).
Premolarii sunt dinţi bicuspidaţi, având o formă în general cuboidă. Feţele lor
vestibulare sunt convexe, terminându-se spre ocluzal cu o margine angulată. Feţele lor
proximale stabilesc contactul cu vecinii protejând papila interdentară. Faţa ocluzală a
premolarilor, având un cuspid vestibular şi unul oral, asigură contactul cu antagoniştii (fig.
2.49.).
Molarii sunt dinţii cei mai voluminoşi, având o formă paralelipipedică. Cele cinci
feţe ale molarilor îşi au fiecare importanţa sa, asigurând protecţia şi masajul parodontal
prin fragmentele alimentare (feţele vestibulare şi orale), contactul cu vecinii şi protecţia
papilei interdentare prin feţe proximale. Faţa ocluzală, prin morfologia sa mult mai
complicară decât a celorlalţi dinţi, asigură contactele statice şi dinamice variate între cele
două arcade (fig. 2.50.).

60
 Fig. 2.47. – Incisiv - 21 (după Cretot)

Fig. 2.48. – Canin - 23 (după Cretot)

Fig. 2.49. – Premolar (după Cretot)

Fig. 2.50. – Molar (după Cretot)

Implantarea dinţilor pe maxilar şi mandibulă se face de obicei după un ax uşor oblic,

propriu fiecărui dinte. Axele de implantare ale tuturor dinţilor implantaţi, pe maxilar,
prelungite, se întâlnesc într-o zonă situată puţin înapoia spinei nazale a frontalului, în
dreptul apofizei crista galii (fig. 2.51.),

61
 Fig. 2.51. – Axele de implantare ale dinţilor

Convergenţa către superior a axelor dinţilor maxilari face ca feţele ocluzale ale
dinţilor să privească în jos şi în afară. Necesitatea unor contacte armonioase între cele două
arcade a determinat o înclinare către superior şi inferior a feţelor ocluzale ale dinţilor laterali
mandibulari. Frontalii superiori prezintă o înclinare către înainte şi în jos, în timp ce dinţii
frontali inferiori sunt înclinaţi către înainte şi în sus.
Planul de contact dintre cele două arcade formează planul de ocluzie sau planul de
masticaţie, care anterior prezintă o direcţie aproximativ orizontală, în timp ce în zona
posterioară este oblic, angulat cu planul de la Frankfurt. în sens sagital, planul de ocluzie este
aproximativ paralel cu planul lui Camper (fig. 2.52.).

Fig. 2.52. – Planul de ocluzie

Planul de ocluzie nu este de fapt un plan obişnuit, ci o suprafaţă curbă. După unii autori,
punctele de contact dintre cele două arcade se pot înscrie pe suprafaţa unei sfere. În realitate
însă, suprafaţa ocluzală este mult mai complexă, feţele ocluzale ale dinţilor nefiind plane.
Relieful ocluzal prezintă o complexitate deosebită, asupra căreia vom mai insista.
Curbura dublă a planului de ocluzie în plan transversal şi sagital a fost descrisă sub
forma curburii sagitale a lui Spee şi Balkwill (fig. 2.53.) şi a curburii transversale a lui
Monson şi Villain (fig. 2.54.). Unii autori au interpretat curbura sagitală a planului de ocluzie
(curbura lui Spee şi Balkwill) drept o curbură de compensaţie sagitală cu rol profilactic şi
protector al parodonţiului dinţilor frontali.

62
 Fi
g.

2.53. – Curba Spee (după Dawson) Fig. 2.54. – Curba Wilson

B. Morfologia ţesuturilor de susţinere

Glickman descrie parodonţiul drept ansamblul morfologic al ţesuturilor de susţinere a

dintelui, compus din desmodonţiu sau ligamentul alveolar, mucoasa gingivală, osul
alveolar, cement. Pelletier ignoră componenta cementară a parodonţiului, considerând că
aceasta nu intră în componenţa ţesutului de susţinere ca o entitate morfologică de sine
stătătoare, el fiind descris o dată cu dintele.

a) Mucoasa gingivală reprezintă porţiunea mucoasei ce acoperă procesul alveolar.

Lipsită de stratul submucos, ea aderă intim la periost fiind moale, elastică şi depresibilă sau
rezilientă. Glickman o împarte în trei porţiuni: gingia aderentă, gingia marginală şi gingia
interdentară.
1. Gingia aderentă. Se delimitează net de mucoasa bucală de acoperire prin linia de
reflexie a acesteia (fig. 2.55.). Se prezintă ca o bandă cu o lăţime variabilă între 1 şi 9 mm.
Lăţimea sa poate fi îngustată, pe de o parte printr-o inserţie înaltă a mucoasei mobile, a
plicilor alveolo-jugale, a frenurilor etc., iar pe de altă parte, prin adâncirea şanţului
gingival sau prin recesiunile gingivale în diferitele forme ale afecţiunilor parodontale. În
funcţie de suportul la care se ataşează, gingia aderentă poate fi cementară şi alveolară.
Gingia cementară are o lăţime mult mai mică decât gingia alveolară. Gingia aderentă se
fixează la periost prin fascicule fibroase gingivo-periostale, iar la cement prin fibre gingivo-
cementare.

Fig. 2.55. – Gingia aderentă

2. Gingia marginală sau gingia liberă reprezintă porţiunea de gingie ce înconjoară

dintele la colet, prezentându-se ca un adevărat „guler” (fig. 2.56.).

63
 Fig. 2.56. – Gingia marginală (după Rateitschak)

Are o lăţime de 0,5 - 1,5 mm şi se întinde pe faţa vestibulară şi orală a festonului

gingival, continuându-se mezial şi distal cu gingia interdentară. Gingia marginală prezintă
pe secţiuni a formă triunghiulară cu un versant oral sau vestibular şi un versant dentar ce
formează peretele moale al sulcusului gingival, continuându-se în jurul dintelui la nivelul
gingiei interdentare. Şanţul gingival (fig. 2.57.) prezintă o profunzime medie de 1,8 mm, cu
variaţii posibile între 0,6 mm şi 6 mm (Ӧstrӧm şi alţii); 2 mm (Box); 1,5 mm (Weski); 0,68
mm (Gergiulo, Glickman) şi alţii. Baza gingiei marginale se continuă cu gingia fixă, acoperind
marginea osului alveolar în porţiunea vestibulară şi orală, prin inserţia dentară închizând
spaţiul parodontal. Inserţia dentară a gingiei, cunoscută sub numele de inserţie epitelială
(fig. 2.57.), reprezintă zona de contact între marginea epiteliului şi coletul dinţilor. Inserţia
epitelială sub formă de manşon se produce pe o lăţime de aproximativ 1 mm şi este asigurată
prin mijloace fizice desmodontale ce unesc epiteliul gingival cu epiteliul adamantin degenerat
ce formează cuticula smalţului. Această închidere este etanşeizată printr-un film mucoproteic
ce pătrunde între desmozomi, închizând astfel spaţiul parodontal.

Fig. 2.57. – Inserţia epitelială

A – sulcus gingival
B, C – inserţia epitelială

Epiteliul versantului extern al şanţului gingival

este format dintr-un epiteliu pavimentos

64
necheratinizat fixat la ţesutul conjunctiv prin lamina proprie bazală. Lamina bazală se
compune din lamina densă ce aderă la email şi lamina lucida la care sunt ataşaţi
hemidesmozomii (Glickman). Porţiunea dento-gingivală este întărită de fibre gingivale.
Prin fundul de sac gingival se elimină fluidul gingival, cu rol antimicrobian, de
întărire a adeziunii inserţiei epiteliale şi de a îndepărta depozitele moi de ia nivelul sulcusului
Cantitatea şi compoziţia sa variază în funcţie de starea de sănătate a parodonţiului.
Gingia marginală este fixată pe dinte şi prin elasticitatea sa, dar mai ales printr-un
sistem de fibre de colagen ce formează fibrele gingivale, cu rol de a aplica gingia
marginală pe dinte ca un manşon elastic, oferindu-i astfel rezistenţă la solicitările ce tind să
o decoleze. Scheletul fibros al gingiei marginale poate fi diferenţiat în (fig. 2.58.):

 fibre orizontale (transseptale), ce merg dinspre suprafaţa orală sau vestibulară

până la dinte, inserându-se imediat sub cele ascendente;
 fibre gingivo-dentare ascendente ce se întind de la extremitatea marginii gingivale
până la cementul dentar imediat sub inserţia epitelială;
 fibrele descendente se întind de la suprafaţa cementului până la faţa externă a
osului alveolar, inserându-se pe membrana periostală de la acest nivel;
 fibrele circulare (ligamentul circular al lui Kӧliker), formate din fasciculele
circulare ce înconjoară dintele, formând un inel elastic (fibre circumferenţiale).

Fig. 2.58. - Fibrele gingivale

3. Gingia interdentară. Cuprinde langheta gingivală aflată între doi dinţi vecini,
incluzând un perimetru gingival în formă de clepsidră datorită îngustării langhetei în
dreptul punctului de contact. Ea este formată din două papile interdentare – una vestibulară
şi una orală – unite printr-o porţiune mai îngustă numită col. Atunci când nu există puncte
de contact, papilele interdentare lipsesc. Papilele interdentare au formă de piramidă
triunghiulară, cu o faţă externă convexă şi două feţe – mezială şi distală – concave (fig.
2.59.).

65
 Fig. 2.59. – Papila interdentară

Sulcusul gingival se continuă pe faţa distală şi mezială, gingia interdentară având

aceeaşi structură histologică cu gingia marginală.În scheletul său fioros se regăsesc aceleaşi
grupe de fibre gingivale amintite la gingia marginală. Fibrele ligamentului circular se
regăsesc la acest nivel continuând fibrele circulare din gingia marginală. În zona interdentară
de la nivelul colului apar fibrele cemento-cementare sau transseptale ce unesc doi dinţi
vecini.
b) Parodonţiul sau ligamentul alveolo-dentar, sau membrana parodontală,
se prezintă sub forma unor fascicule cu direcţia variabilă ce merg din peretele alveolar, străbat
spaţiul desmodontal şi se continuă în interiorul cementului sub forma fibrelor Sharpey. În
zona mijlocie a traiectului os-cement, unii autori au descris plexul intermediar, la nivelul
căruia fasciculele nu mai sunt individualizate. Existenţa plexului intermediar a fost negată,
ea fiind considerată un artefact.
Fibrele principale ale ligamentului parodontal formează fascicule bine individualizate,
fiind clasificate după sediul şi direcţia lor (fig. 2.60.):

Fig. 2.60. - Fibrele ligamentului

 fibrele parodontale transseptale (1) pornesc de la cementul radicular din apropierea

coletului anatomic, îndreptându-se spre aceeaşi zonă a dintelui vecin;
 fibrele marginii alveolare (2) formează un grup cu inserţia cementară
supraalveolară, având apoi o direcţie către apical, oblică, inserându-se pe marginea
limbului alveolar;
 fibrele orizontale (3) se găsesc imediat sub marginea alveolei şi unesc osul alveolar şi
cementul aflat la acelaşi nivel;
 fibrele oblice (4) formează categoria cea mai importantă a fibrelor parodontale,

66
 cuprinzând fasciculele cu inserţie osoasă mai apropiată de marginea alveolei, în timp
ce inserţia cementară este spre apical;
 fibrele apicale (5) sunt radiare şi se găsesc în zona apexului;
 fibrele inter-radiculare (6) se întâlnesc la dinţii pluriradiculari.

c) Osul alveolar. A fost denumit de către Beltrami os dentar, datorită rapoartelor

strânse anatomice, filo- şi ontogenetice ce le are cu dintele. Este format dintr-un ţesut osos
spongios limitat vestibular şi oral de către o corticală. Osul alveolar conţine lojele
alveolare, ce adăpostesc şi sprijină rădăcinile dinţilor. Alveolele dentare sunt separate prin
septuri interdentare (fig. 2.61.). Suprafaţa alveolei are un strat superficial densificat,
denumit lamina dura, ce serveşte ca inserţie ligamentului parodontal. Lamina dura este
perforată de orificii ce fac comunicarea între zona medulară a spongioasei şi spaţiul
parodontal, asigurând trecerea vaselor nutritive, limfaticelor, nervilor. Prin. structura sa,
lamina dura formează prima schiţă a liniilor de rezistenţă în jurul rădăcinilor, transmiţând
apoi forţele prin intermediul apofîzei alveolare către baza osoasă a maxilarului şi
mandibulei.

Fig. 2.61. – Osul alveolar

d) Cementul. Acoperă rădăcina dintelui de la colet şi până la apex. De origine

ectomezenchimală, este considerat drept o variantă de ţesut osos, datorită unor asemănări
ce există între acesta şi structura histologică a cementului, deşi cercetări recente au
evidenţiat originea epitelială a stratului intermediar (Avery). Se prezintă ca un strat puternic
calcificat, conţinând uneori geode în care se află cementociţi. După aspectul histologic, a
fost împărţit de către Glickman în cement celular, acelular şi cement intermediar.
Cementul acelular se mai numeşte şi cement primar şi se găseşte dispus, în general,
în jurul jumătăţii coronare a rădăcinii. Substanţa fundamentală calcificată conţine
prelungirile inserţiilor ligamentului desmodontal, cunoscute sub denumirea de fibrele lui
Sharpey.
Cementul celular, cunoscut şi sub denumirea de cement secundar, se află în
jumătatea apexiană a rădăcinii, el fiind constituit de substanţa fundamentală calcificată, în
interiorul căreia se găsesc lacunele cementociţilor. La nivelul cementului celular se găsesc,
de asemenea, fibrele lui Sharpey, incomplet calcificate, spre deosebire de cele aflate în
cementul acelular, care sunt calcificate complet. Cele mai profunde straturi de cement pot
conţine lacune goale. Atât cementul celular cât şi cel acelular sunt brăzdate de linii de
creştere, care sunt de fapt zone înalt mineralizate.

67
 Cementul intermediar se află în vecinătatea rădăcinii, în jurul căreia se întinde într-
un strat foarte subţire. Conţine în interiorul său resturi calcificate din teaca lui Hertwig.
Acest strat subţire apare identic cu smalţul aprismatic, fiind descris ca un strat amorf
de material necolagen şi care nu conţine prelungiri odontoblastice şi nici cementocite.
Rolul său ar putea fi de sigilant al suprafeţei de dentină radiculară senzitivă.
Principala funcţie a cementului este aceea de a oferi inserţia fibrelor ligamentului
desmodontal, contribuind la menţinerea unui spaţiu parodontal constant prin depunerea
permanentă de ţesut cementar ce compensează liza osoasă. Din această cauză, cementul
radicular are aspect de clepsidră, stratul fiind mai gros în porţiunea apicală şi a coletului
(unde resorbţia osoasă este mai accentuată) şi mai subţire în zona corespunzătoare hipomo-
clionului. Forma de clepsidră caracterizează de fapt şi spaţiul parodontal (fig. 2.62.).

Fig. 2.62. – Forma stratului de cement

(subţire la apex) (după Avery)

O caracteristică a cementului este rezistenţa sa la resorbţie, pe care se bazează

utilizarea forţelor ortodontice cu modelarea osului alveolar. Se pare că ar exista un factor
autoinvaziv care ar putea contribui la această rezistenţă (Avery).
La suprafaţa cementului pot exista însă şi zone de resorbţie, care se pot repara în
timp cu refacerea parţială a ligamentelor parodontale, aceasta fiind o altă caracteristică
importantă a cementului (fig. 2.63.).

Fig. 2.63. – Cement – zone e reabsorbţie şi zone de

reparaţie (după Avery)

68
 e) Vascularizaţia şi inervaţia parodonţiului. Arterele gingivale provin pentru
mandibulă din dentara inferioară, submentală şi linguală, în timp ce pentru maxilar ele se
desprind din arterele alveolare, suborbitare, sfeno-palatine şi palatine. Spaţiul desmodontal
este irigat de vase ce provin din arterele gingivale, vasele pulpare înainte de a pătrunde în
canalul radicular, vase ce străbat lamina dura provenind din arterele osoase din vecinătate
(fig. 2.64.).

Fig. 2.64. – Vascularizaţia şi inervaţia parodonţiului

Inervaţia ţesuturilor de susţinere este efectuată în totalitate prin ramuri trigeminale

distribuite pentru mandibulă de către dentarul inferior prin nervii dentari, bucali, lingual şi
mentonier. Pentru maxilar, inervaţia provine din nervii dentari, suborbitari, dentari
posteriori, nazopalatin şi palatini anteriori.
Principala funcţie a ţesuturilor parodontale este menţinerea şi fixarea dintelui în alveolă,
funcţie la care participă toate componentele ţesutului de susţinere, dar într-o măsură diferită.
De fapt, există o strânsă intercondiţionare între elementele parodontale, în scopul îndeplinirii
acestei funcţii. Astfel, menţinerea şi fixarea dintelui este posibilă prin inserţia ligamentelor
desmodontale, în cementul radicular şi în peretele osului alveolar.
Gingia marginală asigură protecţia spaţiului parodontal în care se află principalul
element de susţinere: ligamentul desmodontal. La rândul său, ligamentul, hrănit prin vase ce
provin din osul alveolar şi gingie, asigură stimularea fiziologică a metabolismului osos prin
transformarea forţelor de presiune în forţe de tracţiune. Fibrele superficiale menţin acolarea
strânsă a manşonului gingival în jurul coletului dintelui. Datorită inervaţiei bogate pe care o
posedă, parodonţiul reprezintă punctul de plecare al unor importante reflexe de reglare a
poziţiei statice şi dinamice a mandibulei.

69