Sunteți pe pagina 1din 13

Universitatea Babeş – Bolyai

Facultatea de Istorie şi Filosofie

Ion Antonescu şi guvernarea legionară

Autor: Patachi Liviu


Arheologie,an II

Cluj – Napoca
2010

Ion Antonescu şi guvernarea legionară

Cedarea Basarabiei şi a Bucovinei de Nord, în urma ultimatumului sovietic din


26 iunie, şi a nord-vestului Transilvaniei (30 august) în urma Dictatului de la Viena, a
stârnit aversiunea populaţiei şi a tradiţionalelor partide politice, PNL şi PNŢ, faţă de rege,
care împreună cu tendinţele răzbunătoare ale Gărzii de Fier, l-au obligat pe Carol al II-lea
să-şi îndrepte privirile spre generalul Ion Antonescu, ca singura persoană capabilă să
administreze situţia dificilă în care se afla România la acea dată.
Antonescu a făcut parte din guvernul lui Octavian Goga din decembrie 1937
(guvern pro-german), fiind folosit ca un element liniştitor pentru puterile vestice,
cunoscându-se opiniile sale pentru o politică de bune relaţii cu Franţa şi Regatul Unit, dar
a fost destituit ca urmare a rolului pe care l-a avut în procesul intentat legionarilor şi a
poziţiei sale favorabile în timpul depoziţiei date în timpul judecării lui Corneliu Zelea-
Codreanu1, cât şi a opiniilor sale vădit antipatice la adresa lui Carol al II-lea şi a camarilei
sale, pe care o considera responsabilă de corupţia din armată, şi din ţară în general2.
Intrat în conflict cu Casa regală, a fost nevoit să se retragă din viaţa politică şi
destituit din cadrele armatei3 până în vara anului 1940, când în cursul unei audienţe pe
care i-a acordat-o Carol, l-a criticat deschis pe rege pentru pierderile teritoriale în
favoarea Uniunii Sovietice, cerându-i mandatul de a forma un nou guvern autoritar, care
l-ar fi lipsit pe monarh de majoritatea prerogativelor4; drept consecinţă, la 9 iulie, Carol
ordonă arestarea lui şi internarea la mănăstirea Bistriţa, în Vâlcea; pentru a se asigura că
generalului nu i se va întâmpla nimic, să aibă o soartă asemănătoare cu a lui Corneliu
Zelea-Codreanu, legaţia germană de la Bucureşti a intervenit pe lângă guvern pentru a se
asigura că Antonescu va fi bine tratat şi nu va fi ucis 5. Interesul germanilor pentru general
era provocat de simpatiile legionarilor faţă de el şi de faptul că Antonescu îşi exprimase

1
Aurică Simion, Regimul politic din România în perioada septembrie 1940 – ianuarie 1941, Editura Dacia,
Cluj-Napoca, 1979, p. 16
2
ibidem, p.14
3
ibidem, p.17
4
ibidem,
5
ibidem, pp. 18-19

2
disponibilitatea de a coopera cu Germania nazistă, în ciuda fostelor sale simpatii franco-
britanice6.
La 1 septembrie (deci după Dictatul de la Viena), convins ca din cauza politicii
iresponsabile a lui Carol, România a pierdut nord-vestul Transivaniei, Iuliu Maniu,
preşedintele PNŢ, se întâlneşte la Ploieşti, în secret cu Antonescu, care evadase de la
Bistriţa cu ajutorul lui Alice Sturdza7. Cei doi oameni politici se pun de acord, ca peste
patru zile să se prezinte la rege, să-i ceară abdicarea şi formarea unui guvern de uniune
naţională, compus de membrii PNL-PNŢ şi Antonescu (care ar fi trebuit să deţină
portofoliul de ministru de interne şi de război8).
Lucrurile iau însă o altă turnură ; tulburările provocate de legionari şi revolta
mocnită a poporului împotriva lui Carol al II-lea, la care s-au adăugat presiunile Legaţiei
Germane, care a avertizat Bucureştiul că din cauza instabilităţii din ţară pot profita alte
state, cu trimitere directă la Ungaria şi URSS9, l-au determinat pe rege să-l convoace pe
Antonescu la Palat în data de 4 septembrie şi să-i încredinţeze mandatul de formare a
unui nou guvern, iar la 5 septembrie, să abroge Constituţia din 27 februarie 1938 şi
Corpurile Legiuitoare10.
Carol investeşte pe preşedintele Consiliului de Miniştri (Ion Antonescu) cu
puteri depline la conducerea statului, regelui rămânându-i doar prerogative pur formale şi
de protocol : - îndeplinea funcţia de comandant al armatei
- emiterea de monede
- conferirea de decoraţii şi distincţii
- primirea şi acreditarea de ambasadori şi miniştri plenipotenţiari
- acordarea de amnistii, reduceri de pedepse şi graţiere
- încheierea de tratate
- modifică legile organice, numirea de miniştri şi secretari de stat fiind
făcută prin decrete regale, contrasemnate de preşedintele Consiliului de
Miniştri11
6
ibidem, pp. 19-20
7
Eleodor Focşăneanu, Istoria constituţională a României 1859-1991, Editura Humanitas, Bucureşti, 1992,
p.80
8
A. Simion, op. cit., pp. 22-23
9
Eleodor Focşăneanu, op. cit.
10
ibidem
11
Angela Banciu, Istoria vieţii constituţionale în România (1866-1991), Bucureşti, 1996, p.177

3
În urma discuţiilor pe care Antonescu le-a purtat cu liderii PNL, PNŢ şi ai
legionarilor, acesta îl somează printr-o scrisoare pe Carol al II-lea să abdice şi să
părăsească ţara, ameninţându-l, că în caz contrar, nu-i va putea să-i garanteze securitatea;
în urma tulburărilor provocate de legionari12 în jurul Palatului Regal, Carol cedează,
semnând actul de abdicare în data de 6 septembrie13.
Rămas singur în fruntea statului, generalul Ion Antonescu emite un decret prin
care, invocând dispoziţiile Constituţiei din 1866/1923, fără a le menţiona însă, constată
succesiunea la Tronul României al fiului lui Carol, Marele Voievod de Alba-Iulia, Mihai ,
care pentru a doua oară devine rege al României sub numele de Mihai I14. În lipsa unei
reprezentanţe naţionale, a depus jurământul în faţa lui Antonescu, ca preşedinte al
Consiliului de Miniştri, a patriarhului Nicodim şi a prim-preşedintelui Înaltei Curţi de
Casaţie, D. G. Lupu15. În acest moment de criză pentru dinastie, Antondescu pare să fi
fost luat în consideraţie posibilitatea abolirii monarhiei, dar nu a trecut la fapte datorită
opoziţiei pe care ar fi întâmpinat-o în cazul unei schimbări atât de radicale, din partea
liderilor politici ai partidelor tradiţionale16; Antonescu se temea totodată că ţăranii, care
trăiseră în spiritul veneraţiei faţă de de rege, vor recurge la violenţă dacă ar fi acţionat
împotriva instituţiei monarhice 17.
Prin decretul emis în data de 6 septembrie 1940, noul rege îl reinvesteşte pe
Antonescu cu depline puteri pentru conducerea statului, regele rămânându-i în schimb
doar prerogativele pe care Carol le-a păstrat după 5 septembrie, mai puţin acelea de a
încheia tratate, de a modifica legile organice şi de a numi miniştri şi secretari de stat. Dar
decretul conţinea o prevedere importantă : regele păstra dreptul de a numi pe preşedintele
Consiliului de Miniştri. La vremea respectivă, prevederea a rămas neobservată, dar patru
ani mai târziu, acestre câteva cuvinte au furnizat justificarea juridică pentru demiterea lui
Antonescu de către Mihai, şi numirea unui nou şef al guvernului, la 23 august 1944 18.

12
A.Simion, op. cit., p.29
13
Eleodor Focşăneanu, op. cit, p. 81
14
Ibidem, p. 178
15
Eleodor Focşăneanu, op. cit.
16
A. Simion, op. cit., pp. 34-35
17
Bărbulescu Mihai, Deletant Dennis, Hitchins Keith, Papacostea Şerban, Teodor Pompiliu, Istoria
României, Editura Corint, Bucureşti, 2003 p.380
18
Ibidem

4
În acapararea puterii de către Antonescu, un rol important l-a avut şi sprijinul
german, reprezentat de ministrul plenipotenţiar Fabricius al cărui sfat pare să fi fost
decisiv, el îndemnându-l pe general să-şi asume puteri dictatoriale, ca singurul mijloc de
evitare al anarhiei; în schimb, a condiţionat sprijinul german de hotărârea lui Antonescu
de a accepta Dictatul de la Viena, de a primi o misiune militară germană în ţară şi de a
intra în strânse legături economice cu Germania, condiţii care, la momentul respectiv erau
acceptabile în opinia lui Antonescu19.
Din 9 septembrie, Antonescu avea să-şi însuşească denumirea de Conducător al
statului, având puteri nelimitate aproape, întrunind puterea legislativă şi executivă, având
iniţiativă legislativă, numea şi revoca miniştri, conferea grade militare, iar prin
suspendarea inamovibilităţii corpului judecătoresc obţinea şi controlul puterii juridice,20
putând să guverneze ţara prin decrete-legi, nesupuse promulgării regelui ; totuşi, când
dispoziţiile legale care trebuiau luate aveau un caracter constituţional (ca de exemplu
decretul regal prin care România devenea Stat Naţional Legionar, Mişcarea Legionară
fiind recunoscută drept singura mişcare politică în noul stat, deci partid unic, celelalte
partide fiind interzise; generalul Antonescu devenea şeful statului, iar Horia Sima era
recunoscut drept conducător al Legiunii21) sau îl priveau personal pe Conducătorul
statului (exemplu: decretul regal din 16 septembrie, prin care generalul era reprimit în
cadrele active ale armatei, de unde fusese scos în 19 iunie de către Carol, şi înaintat la
gradul de general corp de armată22), acesta recunoştea factorul constituţional – regele, şi
solicita promulgarea acestuia.
Denumirea de Conducător se identifică cu Antonescu, dar nu era un titlu nou;
Carol al II-lea l-a introdus februarie 1938, când a suspendat Constituţia şi a introdus
dictatura regală, proclamându-se el însuşi Conducător al statului. Antonescu prefera să
fie desemnat prin gradul său – general, solicitând presei că prin acest termen ar trebui să
fie desemnat în toate declaraţiile de presă care fac referire la el23.

19
A. Simion, op. cit., pp. 19-20
20
Angela Banciu, op. cit.
21
Eleodor Focşăneanu, op. cit., p. 83
22
Ibidem
23
Dennis Deletant , Hitler’s Forgotten Ally. Ion Antonescu and His Regime, Romania 1940-44, Palgrave-
MacMillan Company, 2006, p. 53

5
Cu toată afecţiunea lui Antonescu pentru legionari şi credinţa că doar într-o
astfel de formulă de guvernare, ar putea pune bazele unui regim care să întrunească
adeziunea Germaniei şi totodată să consacre ceea ce voia personal, cât şi ceea ce
provenea din gândirea lui Codreanu, faţă de care generalul îşi manifestase nedisimulat
gratitudinea, raporturile cu noul comandant al Gărzii de Fier erau mai mult decât glaciale.
Pe Horia Sima nu-l cunoştea prea bine, decât de la întâlnirea din 5 septembrie 24, şi îl
considera « un fanatic şi un visător, căruia realitatea crudă nu-i convenea »25. Ion
Antonescu se gândea la transformarea Gărzii de Fier într-un suport politic al propriului
regim cu condiţia ca aceasta să păstreze astfel de raporturi cu şeful statului, încât să nu-i
stingherească întru nimic acţiunile. ci dimpotrivă. De aceea a subliniat deschis, că este
hotărât să colaboreze cu legionarii, cu condiţia ca aceştia să nu pretindă ca partidul să fie
mai presus de guvern26.
Conducătorii partidelor democratice PNL şi PNŢ, susţinători ai alianţei cu
Franţa şi Marea Britanie sunt determinaţi de declararea Statului Naţional Legionar din 14
septembrie, şi de încheierea alianţei cu Axa (semnat la 23 noiembrie) şi a acordurilor
economice cu Germania, să-şi schimbe radical poziţia, aceştia refuzând paritciparea la un
guvern de uniune naţională dominat de legionari, dar permiţând unor membri ai
partidelor lor, mari specialişti, să sprijine pe general, ocupând posturi-cheie27.
Noul regim anunţat de Antonescu nu se profila programatic. Nici Antonescu,
nici legionarii nu veniseră, nici separat, nici împreună cu un anume program de
guvernare. Ideologia legionară nu se concretiza într-un program şi nici opţiunile lui
Antonescu pentru noul regim. Regimul se definea din mers prin acţiuni concrete, care,
deşi lipsite de fundament ideologic afirmat oficial, se circumscria în dimensiunile unui
regim dictatorial de esenţă fascistă28. În acest sens s-a recurs la eliminarea ultimelor
practici democratice, păstrate chiar şi sub regimul dictaturii regale a lui Carol al II-lea.
Dintre aceste măsuri se cuvine amintită învestirea cu puteri depline a conducătorilor
administraţiilor teritoriale la nivelul prefecturilor. Decretul-lege din 12 septembrie, prin

24
Mihail Fătu, Contribuţii la studierea regimului politic din România, septembrie 1940 – august 1944,
Editura Politică, Bucureşti 1984, p.35
25
ibidem
26
ibidem
27
Eleodor Focşăneanu, op. cit., p. 84
28
Mihail Fătu, op. cit., p.36

6
care se desfiinţează ţinuturile, stipulează că prefectul are deplină iniţiativă în cadrul
atribuţiilor sale şi conduce judeţul cu deplină libertate de organizare pe răspunderea sa,
respectând legile în vigoare. Astfel, Ministerul Afacerilor Interne nu putea revoca
deciziile şi /sau ordonanţele prefecţilor decât în caz de violare de lege, exces de putere
sau când ordinea publică era ameninţată29.
La 15 septembrie s-a căzut de acord asupra compoziţiei noului cabinet.
Antonescu şi-a asumat preşedinţia Consiliului de Miniştri şi a devenit ministru al Apărării
Naţionale, în timp ce Garda de Fier a devenit forţa politică dominantă în noul guvern.
Horia Sima era vicepreşedinte al Consiliului, iar gardiştii deţineau 5 minister, printre care
Internele, Afacerile Străine şi cel al Educaţiei şi Cultelor. Garda de Fier controla de
asemenea, întreg serviciul de presă şi propagandă; majoritatea posturilor desecretari
permanenţi şi de directori din ministere, precum şi 45 din cele 46 de prefecturi de judeţ.
Mihai Antonescu era ministru al Justiţiei, în timp ce experţi fără partid au fost numiţi la
Ministerul Economiei Naţionale şi la departamentele acestuia30.
Dacă în materie de politică externă, Antonescu îşi realizase principalul său ţel –
colaborarea cu Germania – alianţa sa politică pe plan intern cu Garda de Fier nu reuşise
să aducă pacea civilă şi progresul economic pe care le dorea. Gardiştii se dovediseră a fi
parteneri incompetenţi, pe care nu te puteai bizui şi care, în mod evident, nu împărtăşeau
viziunea lui Antonescu privind noul Stat Naţional Legionar31.
Garda a încercat să mobilizeze masa populaţiei în spatele idealurilor regimului
naţional-legionar şi să-şi refacă popularitatea (legionarii nu mai aveau aceeaşi aderenţă la
mase ca în 193832), recurgând la acele mijloace care se dovediseră atât de eficiente înainte
de 1938: ceremonii publice de toate felurile, multe religioase, parade, demonstraţii,
precum şi o propagandă intensivă etc.33
Eforturile Gărzii se îndreptau spre toate categoriile sociale din România, însă
atenţia sa principală era îndreptată spre muncitorii de la oraşe. Pentru atragerea
muncitorilor în mişcarea legionară a fost reorganizat şi întărit Corpul Muncitoresc
Legionar, au fost deschise cantine şi magazine alimentare muncitoreşti, precum şi

29
ibidem, p.37
30
Keith Hitchins, România, 1866-1947, p.451
31
ibidem, p. 454
32
A. Simion, op. cit., p.68
33
ibidem, pp. 70-73

7
34
mărirea salariilor , însă această ultimă măsură avea să se dovedească mai târziu
ineficientă, deoarece preţurile aveau să crească procentual mult mai mult decât salariile35.
În ciuda posibilităţii de a influenţa şi de a constrânge populaţia, Garda nu a
reuşit să recâştige decât vremelnic popularitatea de care se bucurase înainte de instalarea
dictaturii lui Carol, astfel că la sfârşitul anului 1940 şi începutul lui 1941, ea îşi pierduse
cea mai mare parte a capitalului politic pe care îl acumulase36. Principala cauză a fost
eşecul ei de a da viaţă propriilor promisiuni, proastei administraţii cât şi a abuzurilor
comise, culminând cu masacrul de la Jilava, şi asasinarea lui Virgil Madgearu şi Nicolae
Iorga de către membri ai Legiunii, în ultima săptămână a lunii noiembrie37.
Garda a reuşit să obţină controlul asupra agenţiilor economice cheie. Ministerul
Economiei Naţionale, care avea responsabilitatea pentru planificarea şi coordonarea
economică la nivel naţional, a ajuns sub conducerea sa. Toate măsurile luate de către
minister au purtat în consecinţă ampernta ideologiei şi practicii legionare. Curând a
devenit evident că principalul scop al legionarilor nu era revitalizarea economiei, ci
obţinerea controlului asupra acesteia. Natura totalitară a regimului le-a permis să
procedeze fără niciun impediment. La 5 noiembrie au obţinut promulgarea unui decret
care instituia comisarii de românizare, aceştia fiind invariabil legionari, şi aveau un
control nelimitat asupra fabricilor şi întreprinderilor la care fuseseră desemnaţi. Dar
niciunul dintre ei nu avea cunoştiinţa sau experienţa necesare pentru a conduce o
întreprindere industrială sau comercială complexă, şi, drept urmare, au luat măsuri
arbitrare care, în multe locuri au dus producţia în impas38. Efectul acestui stil de
administrare cât şi jefuirea a numeroase întreprinderi de către legionari 39 a fost aducerea
economiei ţării în pragul colapsului.
Pe plan politic, ambiţiile Gărzii erau fără limite. În culise, ei au căutat să câştige
controlul asupra Poliţiei şi a Armatei, instituţii care se dovediseră impermeabile la
influenţa Gărzii40. În Bucureşti şi în alte oraşe, forţele de poliţie erau acum pe de-a
întregul infiltrate de legionari. În plus, la iniţiativa lui Sima, a fost înfiinţată o forţă
34
ibidem
35
ibidem, p. 80
36
Keith Hitchins, op. cit., p. 455
37
Eleodor Focşăneanu, op. cit., p.84
38
Keith Hitchins, op. cit., p.457
39
A. Simion, op. cit, pp. 81-85
40
Keith Hitchins, op. cit., p. 456

8
separată, Poliţia Legionară, pentru a fi folosită de către conducătorii Gărzii asupra
adversarilor regimului. 41 În privinţa Armatei, Garda a avut prea puţin succes, Antonescu
având grijă ca influenţa Legiunii să nu pătrundă aproape deloc, corpul ofiţeresc fiind prin
tradiţie ostil mişcării legionare42.
Cursa Gărzii pentru putere a tensionat grav relaţiile sale cu Antonescu. La
începul guvernării, când prin decretul din 14 septembrie, Antonescu şi Sima erau plasaţi
pe picior de egalitate, cele două părţi şi-au făcut frecvent, în mod public, complimente
reciproce. Dar niciunul nu avea încredere în celălalt şi, în spatele unităţii de faţadă,
aceştia se angajaseră într-o luptă înfrigurată pentru controlul aparatului administrative şi
de siguranţă43.
Sima a cerut ca ţara să fie guvernată în concordanţă cu spiritul legionar, prin
care înţelegea ca guvernul să fie în întregime format din legionari şi să fie luate măsuri
drastice pentru lichidarea activităţii politice a tuturor celorlalte grupări. A reproşat şi
organizarea economiei ţării şi a cerut o completă schimbare, o revoluţie economică. El
dorea ca în România să se aplice principiile naţional-socialiste germane, în scopul plasării
fiecărui aspect al vieţii economice sub controlul centralizat. Dar Antonescu nu avea nicio
intenţie să lase ca statul sau economia să fie conduse de către legionari. În octombrie,
strânsese deja destule dovezi privind perfidia şi incompetenţa lor, care n-au făcut decât
să-i întărească convingerile sale mai vechi privind incapacitatea Gărzii de a guverna44. În
plus, ca om educat în spirit cazon, disciplinat, îi dispreţuia pe legionari pentru dezordinea
şi jafurile pe care le provocau45.
Relaţiile dintre Antonescu şi Gardă au ajuns la punctul critic după crimele
comise de către echipele legionare ale morţii în noiembrie. Antonescu a cerut ca guvernul
şi mişcarea legionară să dea publicităţii un comunicat comun de condamnare a ceea ce
avusese loc. În schimb, miniştrii legionari au scuzat asasinatele, iar atunci când
Antonescu a încercat să-l înlocuiască pe legionarul care îndeplinea funcţia de şef al
Poliţiei Bucureştiului, cu un ofiţer de carieră, Garda s-a pregătit pentru rezistenţă

41
A. Simion, op. cit., pp. 197-200
42
Keith Hitchins, op. cit., p. 456
43
ibidem, pp. 457-458
44
ibidem, p. 458
45
A. Simion, op. cit., p. 208

9
armată46. Sima a manifestat reţineri, întrucât şi-a dat seama că Garda era prost pregătită
pentru o confruntare cu armata. Aşa că s-a ajuns la un compromis, prin care era lăsat un
legionar în fruntea Poliţiei din Bucureşti, dar erau condamnate în mod public asasinatele
din noiembrie, însă ambele părţi priveau aranjamentul doar ca pe un armistiţiu47.
Conflictul dintre Antonescu şi Gardă a atras şi atenţia oficialilor germani de la
Berlin şi a reprezentanţilor acestora în România. Deşi Hitler fusese favorabil impresionat
de către Antonescu, el nu făcuse nicio alegere finală între acesta şi Garda de Fier; în
acest timp, Ministerul de Externe şi reprezentantul acestuia la Bucureşti, Fabricius, ca şi
Înaltul Comandament al Armatei (OKW) considerau Garda incapabilă prin ea însăşi de
conducerea guvernului şi economiei acestui important aliat48. Germania era exasperată
de experimentele şi de jaful din economie, practicat de legionari, ceea ce ducea spre
faliment, ori tocmai acest lucru nu-l vroia conducerea de la Berlin, care vedea in România
o sursă de materii prime şi produse agro-alimentare49.
Întrucât relaţiile tensionate dintre Antonescu şi Sima conduceau inexorabil la o
ruptură fiinală, Antonescu a cerut o întâlnire cu Hitler pentru a discuta diferite chestiuni
de apărare şi de politică internă50. El a acuzat Garda de a fi dus ţara în pragul anarhiei şi a
propus el însuşi să preia conducerea unică a statului naţional-legionar. A sugerat două
modalităţi de realizare: scoaterea legionarilor din toate funcţiile şi instituirea unei
dictaturi militare, sau reorganizarea Gărzii de Fier sub comanda lui51. Hitler s-a eschivat
în a da în răspuns clar, dar a povestit cum se confruntase cu câţiva ani în urmă cu o
situaţie similară52 în cadrul propriului său partid şi cum fusese obligat să lichideze
asemenea elemente; a sugerat că Antonescu ar putea fi nevoit să procedeze la fel53.
Această ultimă conversaţie i-a risipit lui Antonescu ultimele dubii în legătură cu poziţia
lui Hitler faţă de lupta sa pentru putere cu Garda54.
La întoarcerea lui Antonescu, Sima şi alţi conducători gardişti se pregăteau cu
febrilitate pentru un conflict armat, coordonând o revoltă împotriva generalului. La 20
46
ibidem, pp. 216-217
47
K. Hitchins, op. cit., p.459
48
ibidem
49
Dennis Deletant, op. cit, p. 59
50
A. Simion, pp. 238 - 243
51
K. Hitchins, op. cit., p. 460
52
Este vorba despre lichidarea trupelor S.A., comandate de Ernst Rohm, în perioada 30 iunie – 2 iulie 1934
53
Sorin Alexandrescu, Paradoxul român, Editura Univers, Bucureşti, 1998 pp. 140-141
54
K. Hitchins, op. cit.

10
ianuarie, legionari înarmaţi au ocupat secţiile de poliţie, instituţiile administrative,
centrele de comunicaţii în câteva oraşe de provincie. La Bucureşti, legionarii s-au
baricadat în diferite clădiri publice şi au refuzat să predea sediile organelor de siguranţă şi
de poliţie noilor numiţi de către Antonescu. Au blocat, de asemenea, numeroase părţi ale
oraşului, unde au concentrat oameni şi arme, pentru lupta decisivă cu Antonescu. Aceste
acţiuni au marcat începutul rebeliunii legionare, dar generalul nu a pornit imediat la
acţiune, aşteptând ca aceştia să comită acte care să-i discrediteze în ochii mulţimii şi ai
oficialităţilor germane55.
Ambele părţi au încercat să obţină sprijinul german; acesta a ajuns în data de 22
ianuarie, şi a fost favorabilă lui Antonescu56, legaţia germană fiind conştientă că acesta
avea sprjinul armatei şi al membrilor fostelor partide PNL şi PNŢ. Sima l-a vizitat pe
şeful Misiunii militare germane, Erik Hansen, pentru a obţine sprijinul armatei germane,
însă acesta primise deja ordine de la Berlin să-l sprijine pe Antonescu, aşa că a acţionat în
consecinţă57.
La 22 ianuarie, Antonescu s-a hotărât să zdrobească rebeliunea, armata ocupând
toate clădirile importante deţinute de legionari, care văzându-se în primejdie, au apelat la
Erik Hansen ca să poată fugi de represaliile ordonate de Antonescu. Germanii considerau
că este necesar să păstreze Garda într-o formă sau alta, ca un mijloc de presiune asupra
lui Antonescu, în cazul în care, în viitor, acesta s-ar fi hotărât să acţioneze împotriva
intereselor Germaniei58.
La 14 februarie, Antonescu a pus în afara legii Statul Naţional Legionar, pe care
el şi Garda îl instauraseră în septembrie 194059.
După reprimarea rebeliunii legionare, România s-a aflat sub regimul dictaturii
militare a generalului Antonescu. În conducerea statului s-a folosit de personal din
armată, de specialişti recunoscuţi în diverse domenii, mai ales profesori universitari, de
un aparat administrative caracteristic României interbelice până la crearea Statului
Naţional Legionar. Acest regim trebuia să corespundă intereselor naţionale ale ţării în

55
Ibidem, pp. 460-461
56
Mihail Fătu, op. cit., p. 64-65
57
K. Hitchins, op. cit.
58
ibidem, pp.461-462
59
Stephen Fischer-Galaţi, România în secolul XX, p.81

11
condiţiile interne şi externe reclamate de declanşarea şi desfăşurarea celui de-al doilea
război mondial60.

Bibliografie selectivă

60
Angela Banciu, op. cit.

12
1. Alexandrescu Sorin, Paradoxul român, Editura Univers, Bucureşti, 1998

2. Banciu Angela, Istoria vieţii constituţionale, în România (1866-1991),


Bucureşti, 1996

3. Deletant Dennis, Hitler’s Forgotten Ally. Ion Antonescu and His Regime,
Romania 1940-44, Palgrave-MacMillan Company, 2006

4. Fătu Mihail, Contribuţii la studierea regimului politic din România,


septembrie 1940 – august 1944, Editura Politică, Bucureşti, 1984

5. Fischer-Galaţi Stephen, România în secolul XX, Institutul European, Iaşi,


1998

6. Focşăneanu Eleodor, Istoria constituţională a României, 1859 – 1991,


Editura Humanitas, Bucureşti 1992

7. Hitchins Keith, România, 1866-1947, Editura Humanitas, Bucureşti, 1996

8. Simion Aurică, Regimul politic din România în perioada septembrie


1940 - ianuarie 1941, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1979

9. Bărbulescu Mihai, Deletant Dennis, Hitchins Keith, Papacostea Şerban,


Teodor Pompiliu, Istoria României, Editura Corint, Bucureşti, 2003

13