Sunteți pe pagina 1din 13

Individualizarea

pedepselor aplicabile
minorilor

Coordonator : Lect.dr. Gheorghe Ivan


Autor : Danciu Sorina Mihaela
Universitatea „Dunărea de Jos”
Facultatea de Ştiinţe Juridice, Sociale şi Politice
Rezumat
Pentru ca politica penală, privită sub aspectul acţiunii de combatere a criminalitaţii, să-
şi atingă obiectivul, reducerea treptată a fenomenului infracţional, este necesar ca fiecare
sancţiune de drept penal aplicabilă minorului să-şi îndeplinească, potrivit specificului său,
funcţiile de reeducare şi intimidare, căci numai astfel scopul pentru care au fost instituite
poate fi atins. Orice sancţiune de drept penal, îşi poate îndeplini în mod eficient aceste funcţii,
numai dacă este adecvată cazului concret sau cu alte cuvinte, numai dacă este concret
individualizată.
În cazul sancţiunilor prevăzute pentru infractorii minori, operaţia de individualizare se
efectuează datorită modului în care este conceput sistemul de sancţionare al acestora. Aşadar,
pe lângă criteriile speciale, proprii materiei minorităţii, este necesar să fie luate în considerare
şi criteriile generale, care au fost concepute pentru a servi la individualizarea pedepselor.

Summary
For criminal policy, viewed in terms of action to combat crime, to achieve their
objective of gradually reducing crime, it is necessary that each criminal penalty applicable to
the minor to perform, according to its characteristics, functions and intimidation
physiotherapy, for only such purposes for which it was established can be achieved. Any
criminal sanction, can effectively perform these functions properly only if the specific case or
in other words, only if specific individual.
If penalties for juvenile offenders, the operation of individuation is made because of the
way it is designed to sanction their system. So, in addition to specific criteria, minority own
material, it must be taken into account the general criteria, which were designed to serve the
individualization of punishment.

2
Individualizarea pedepselor aplicabile minorilor.

Cercetare şi evaluarea datelor ce caracterizează personalitatea infractorului constituie


punctul cheie al individualizării pedepsei şi implicit unul dintre criteriile importante ale
individualizării pedepsei. Acest criteriu este hotărâtor pentru operaţia de individualizare
judiciară, deoarece pedeapsa trebuie să fie adecvată şi proporţionată faţă de fiecare infractor,
în raport cu trăsăturile sale specifice, cu periculozitatea sa socială şi cu orice alte elemente de
natură să caracterizeze personalitatea sa. Cu cât adaptarea pedepsei este mai adecvată, cu atât
sunt create condiţii mai corespunzătoare pentru a se realiza scopul pedepsei.1
Starea psiho-fizică a individului implică aptitudinea acestuia de a înţelege caracterul
antisocial al faptei, de a prevedea rezultatul vătămător sau periculos al acesteia şi de a-şi
manifesta în mod liber voinţa în săvârşirea înfractiunii.2 Starea normală psiho-fizică
presupune capacitatea de a răspunde penal (putinţa de a fi supus unei pedepse), şi implicit
discernamânt.3
Copilăria, adolescenţa, maturitatea şi bătrâneţea sunt etape ale vieţii care se
caracterizează prin numeroase transformări fizice şi psihice ale personalităţii fiecarui om,
acestea neputând fi ignorate deoarece au o mare importantă atât pe plan individual cât şi pe
plan social-economic. Minoritatea are în vedere doar două dintre aceste etape ale vieţii şi
anume: copilăria şi adolescenţa spre deosebire de omul adult, copilul şi adolescentul în
anumite limite, nu au şi nici nu poate fi presupus că ar avea o capacitate deplină de a-şi evalua
propriile acţiuni şi fapte în raport cu exigenţele sociale şi juridice existente în societate.
Un rol foarte important în stabilirea răspunderii penale îl are discernământul, care
depinde atât de vârstă cât şi de sănătatea minţii. În funcţie de calitatea discernământului,
legiuitorul reglementează (în Decretul nr. 31/1954) felurite capacităţi de exerciţiu ale
persoanei fizice şi anume:
- lipsa capacităţii de exerciţiu (care caracterizează discernământul minorului sub 14
ani şi al alienatului ori debilului mintal pus sub interdicţie judecătorească);
- capacitatea de exerciţiu restrânsă (pentru minorul între 14 şi 18 ani)
- capacitatea de exerciţiu deplină (persoana care a împlinit vârsta de 18 ani şi femeia
care s-a căsătorit înainte de această vârstă).4
Codul penal român, consacră împărţirea minorilor din punct de vedere al răspunderii
penale în două categorii: una a minorilor care au capacitate penală şi răspund penal, şi alta a
minorilor care sunt lipsiţi de capacitatea penală şi nu răspund penal. Astfel art. 99 Cod penal,
prevede că ”Minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani nu răspunde penal. Minorul care are
vârsta cuprinsă între 14-16 ani răspunde penal, numai dacă se dovedeşte că a săvârşit fapta cu
discernământ. Minorul care a împlinit vârsta de 16 ani răspunde penal”.
Existenţa răspunderii penale are drept consecinţă inevitabilă aplicarea pedepsei
prevăzute de lege pentru infracţiunea săvârşită. În cazul delicvenţilor minori, problema
specială ce se pune spre rezolvare este aceea a sancţiunii în care trebuie să se concretizeze
răspunderea penală, având în vedere tocmai particularităţile psiho-fizice ale acestor categorii
de subiecţi ai răspunderi penale.
De reţinut, este faptul că mai ales în ultimi ani, infracţionalitatea în rândul minorilor a
crescut semnificativ mai ales datorita mijloacelor tehnice de informare şi culturalizare, din ce
1

2
3

3
în ce mai diverse. Pe deoparte, societatea se simte grav ameninţată prin faptele antisociale
săvârşite de adolescenţi sau de tineri fără experienţă şi trebuie să se apere prin orice mijloace
corespunzătoare acestui scop, iar pe de altă parte, se află în faţa unor făptuitori imaturi care nu
înţeleg în toată aptitudinea ei, semnificaţia socială a faptelor pe care le săvârsesc.
Combaterea delicvenţei juvenile, a fost şi continuă să fie una dintre cele mai
importante şi mai dramatice probleme ce se pun pe planul politicii penale şi a dreptului penal,
ţinând cont mai ales de faptul că, pretutindeni în lume, se constată o îngrijorătoare creştere a
criminalităţii în rândul adolescenţilor şi a tinerilor adulţi. În cazul persoanelor, care vor
săvârşi fapte prevăzute de legea penală, se va ţine seama de vârstă la stabilirea existenţei sau
inexistenţei răspunderii penale, dar şi la individualizarea sancţiunii de drept penal aplicabilă
pentru fapta săvârşită.
Chiar şi în cazul în care în normele de drept penal nu se vorbeşte în mod expres de
vârstă, cu ocazia aplicării sau individualizării sancţiunilor trebuie să se aibă în vedere vârsta
făptuitorului cât şi a victimei, putând fi reţinute când este cazul, ca o împrejurare personală de
natură să servească la stabilirea gradului de pericol social al faptei sau al faptuitorului.
Faptele săvârşite de minori prezintă un pericol social mai redus şi de aceea măsurile de
sancţionare a faptelor penale săvârşite de minorii infractori se limitează la adoptarea unor
măsuri educative, iar în cazul procedurii unor fapte grave, cu un pericol social ridicat,
pedepsele penale care se pot aplica minorilor sunt doar închisoarea sau amenda, ale căror
limite se reduc la jumătate.
În cazul delicvenţelor minori, problema specială ce se pune spre rezolvare este aceea a
sancţiunilor în care trebuie să se concretizeze răspunderea penală, având în vedere tocmai
particularităţile psihico-fizice ale acestor categorii de subiecţi ai răspunderii penale.

Pedepsele destinate minorilor

Adolescentul în general şi adolescentul infractor în special, reprezintă o realitate


specifică, o personalitate în formare având un orizont psiho-moral propriu şi ca reacţia de
apărare socială, faţă de conduita sa socialmente periculoasă, trebuie să fie aplicată o pedeapsă
adecvată acestui specific pentru a fi eficace. Literatura de specialitate recomandă cu
insistenţă, iar unele legislaţii consacră explicit, aplicarea cu precădere a măsurilor educative şi
accentuarea caracterului excepţional al pedepselor aplicate minorilor infractori.
Legiuitorul Codului penal român de la 1968 a instituit pentru infractorii minori un
sistem mixt de sancţiuni. Un sistem sancţionator mixt alcătuit din pedepse şi măsuri
educative reglementate sub denumirea de măsuri de siguranţă, acordându-se prioritate
măsurilor educative, pedepsele aplicându-se numai dacă măsurile educative apăreau ca
insuficiente. Trăsătura caracteristică a acestui sistem este dată, în principal, de componenţa
măsurilor educative, sancţiuni de drept penal cu caracter eminamente educativ, destinate unor
personalităţi în formare şi susceptibile de influenţare. Aceste sancţiuni sunt adecvate
condiţiilor fizice, psihice şi umane care deosebesc pe infractorii minorii de cei adulţi.
Sancţinile de drept penal sunt măsurile de constrângere, de reeducare şi de prevenire
prevăzute de legea penală şi care se aplică celor care au săvârşit fapte prevăzute de legea
penală pentru a restabili ordinea de drept încalcată1. Cadrul sancţiunilor pentru minorii
infractori nu poate fi însă redus, în concepţia legiuitorului de la 1968, numai la măsuri
educative. Pe lângă necesitatea unei reacţii prin pedepse faţă de minorii care săvârşesc
infracţiuni deosebit de grave şi vădesc o periculozitate deosebită, recurgerea la sancţiuni
penale (pedepse) se impune uneori şi din raţiuni practice. Astfel, în cazul minorilor care ating
vârsta majoratului până în momentul judecăţii sau a căror faptă a fost descoperită după
majoratul infractorului, aplicarea măsurilor educative apare ca lipsită de raţiune. În fine,

4
prevederea în lege a unor pedepse pentru minorii infractori are şi un rol preventiv general,
descurajând pe cei care ar fi tentaţi să săvârşească infracţiuni astfel sancţionate2.
Trebuie menţionat, totodata, că pedepsele aplicabile minorilor se deosebesc de cele din
dreptul comun nu atât prin natura lor, cât mai ales prin modul de aplicare şi executare.
Datorită acestor particularităţi, pedepsele aplicabile minorilor alcătuiesc, alături de măsurile
educative, un sistem sancţionator special, care funcţionează alături de sistemul general
comun, aplicabil adulţilor.
Comparat cu acesta din urmă, sistemul sancţionator pentru minori apare evident mai
blând. De aceea, în mecanismul individualizării pedepselor, minoritatea constituie, alături de
tentativă, o cauză de diferenţiere şi o stare de atenuare a pedepsei.
Potrivit art 100 Cod penal, ”faţă de minorul care răspunde penal, se poate lua o măsură
educativă ori i se poate aplica o pedeapsă”. Din art 101 al Codului penal român reiese că
sancţiunile de drept penal aplicabile minorilor infractori sunt grupate în două categorii, şi
anume: unele sancţiuni au caracterul unor măsuri educative, iar celelalte au caracterul unor
pedepse. Deci, Codul penal în vigoare a instituit în cazul minorilor un sistem mixt de
sancţionare, format din măsuri educative şi pedepse. Măsurile educative au un caracter
eminamente educativ şi sunt destinate unor personalităţi în formare, susceptibile de
influienţare aşa cum este cazul minorilor, care nu au ajuns la deplina maturitate psihică şi
morală.
Totuşi legiuitorul român de la 1968 a considerat că, sancţiunile destinate minorilor
infractori, nu pot fi reduse doar la măsuri educative, pentru că uneorii acestea nu sunt
suficiente îndreptării minorului şi de aceea a prevăzut şi aplicarea pedepselor. Acest lucru se
întâmplă în cazul săvârşirii de către minori a unor infracţiuni cu un grad de pericol ridicat sau
în cazul în care minorii ating vârsta majoratului până în momentul judecăţii ori fapta lor a fost
descoperită după împlinirea vârstei de 18 ani, iar aplicarea măsurilor educative ar fi lipsită de
raţiune. Faptul că în lege sunt prevăzute pedepse destinate minorilor infractori, au un rol
preventiv, în sensul descurajării celor tentaţi să comită astfel de infracţiuni.
Măsurile educative care se pot lua faţă de minori, conform art 101 Cod penal sunt
următoarele: mustrarea, libertatea supravegheată, internarea într-un institut special de
reeducare şi internarea într-un institut medical educativ. Ordinea în care sunt enumerate aceste
măsuri, în cuprinsul art 101 Cod penal, nu este întâmplătoare sau arbitrară .Cu excepţia celui
din urmă, al cărei caracter este nu numai educativ ci şi medical, celelalte trei reprezintă o
scară de măsuri1 , din ce în ce mai aspre în conţinut, căci dacă mustrarea constă într-o simplă
admonestare, libertatea supravegheată presupune o supraveghere pe un timp determinat a
minorului, lăsat în libertate, internarea în centru de reeducare implică, pe lângă supraveghere
şi o restrângere a libertăţii acestuia.
Fiind sancţiuni de drept penal aplicabile special minorilor, măsurile au în mod firesc,
prioritate faţă de pedepse. Prin cuvintele ”luarea unei măsuri educative nu este suficientă” din
textul alin. 2 art. 100 Cod penal2 trebuie să se înţeleagă nu numai cazul când măsura educativă
prin ea însăşi nu ar putea asigura îndreptarea minorului, ci şi cazul în care, faţă de vârsta
minorului (apropiată de ajungere la majoritate), măsura educativă nu ar putea fi executată pe o
durată care să-i asigure eficienţă (exemplu: minor care la data când este judecat are vârsta de
17 ani şi câteva luni).
Dispoziţia din alin2 al art 100 Cod penal îşi găseşte în practică aplicaţie,
bineânţeles numai atunci când există pentru instanţa de judecată posibilitatea de a alege
între luarea unei măsuri educative şi aplicarea unei pedepse.
Din moment ce în fapt alegerea nu este posibilă, fiindcă în momentul în care are loc
judecata pentru fapta comisă în timpul minorităţii făptuitorului a devenit major, implici
alternativa este exclusă şi devin aplicabile pedepsele. Măsurile educative trebuie să fie
preferate atâta timp cât ele pot funcţiona ca atare, adică servesc efectiv la educarea
1

5
minorului în vederea îndreptării sale. După atingerea vârstei majorităţii, faza educarii fiind
oarecum depăşită, nu se mai poate decurge la măsuri educative, devenind necesară
folosirea de sancţiuni cu funcţie de reeducare, adică recurgerea la aplicarea de pedepse.
Măsurile educative nu trebuie să fie confundate cu măsurile de siguranţă, prevăzute prin
dispoziţiile din art 113-118 Cod penal, măsuri care pot fi luate, când este cazul, şi faţă de
infractorii minori. Desigur, măsurile educative, ca şi măsurile de siguranţă, intervin pentru
înlăturarea unor cauze care creează un pericol social; dar, în timp ce măsurile educative
privesc o stare de pericol având o cauzalitate difuză, legată de dezvoltarea psihofizică, de
mediul ambiant şi de alţi factori care l-au adus pe minor în situaţia de a săvârşi sau de a lua
parte la săvârşirea unei fapte penale, măsurile de siguranţă privesc dimpotrivă stări de
pericol bine determinate şi legal caracterizate.
Potrivit dispoziţiilor din art 109 Cod penal, pedepsele care pot fi aplicate minorilor,
bineânţeles atunci când răspunde penal, sunt închisoarea şi amenda. Atât închisoara cât şi
amenda aplicabile minorilor, nu se deosebesc sub aspectul caracterului şi a conţinutului, de
pedeapsa închisorii sau amenzii care se aplică majorilor, ci prin faptul ca limitele lor
speciale se reduc la jumătate. Pedeapsa cu moartea nu este aplicabilă infractorilor minori
(art 54 alin 2 Cod penal, când legea prevede pedeapsa cu moartea pentru fapta săvârşită de
minor, se aplică acestuia pedeapsa închisorii pe o durată de la 5 la 20 de ani. Minorilor nu
le sunt aplicabile pedepselor complementare, iar condamnarea la pedeapsa închisorii,
pentru fapte comise de minori, nu atrag incapacităţi sau decaderi pentru aceştia şi nu se
ţine în seamă la stabilirea stării de recidivă. Acest cadru de pedepse prevăzute de lege,
special pentru minorii infractori nu constituie un tratament sancţionator atenuat faţă de
tratamentul prevăzut pentru infractorii adulţi, fiindcă în concepţia deptului penal modern
minoritatea făptuitorului nu constiuie, aşa cum s-ar părea la prima vedere, o cauză de
atenuare a pedepsei, adica o împrejurare care diminuiază în concret gradul de pericol social
al faptelor săvârşite de minori, ci o cauza specială de diferenţiere a regimului sancţionator
penal pentru această categorie, umane şi social distinctă, a infractorilor minori.
Crearea unui sistem special de pedepse pentru minorii infractori, sistem din care sunt
eliminate pedeapsa cu moartea şi pedepsele complementare îşi găseşte în dreptul penal şi
deci şi în Codul penal în vigoare, fundamentarea în principiul umanismului care este
dominat în reglementările privitoare la răspunderea penală a minorilor.
În principiu între măsurile educative, pe de o parte şi măsurile de siguranţă ori
pedepsele aplicabile minorilor pe de altă parte există o deplină compatibilitate. Dar, dacă
măsurile de siguranţă pot însoţi întotdeauna o pedeapsă (în cazul în care sunt îndeplinite
toate condiţiile pentru luarea lor), nu întotdeauna ele pot fi luate cumulativ cu o măsura
educativă, căci s-ar putea ca datorită specificului lor, ele să nu poată fi cumulate.
În prevederile art 111, alin.4 Cod penal se arată că măsurile de sigurantă se pot lua
chiar dacă făptuitorului nu i se aplică o pedeapsă cu excepţia măsurii prevăzute de art. 112
lit. d Cod penal şi din dispoziţiile art. 116 Cod penal, care condiţionează luarea măsurii de
siguranţă a interzicerii de a se afla în anumite localităţi, de condamnarea inculpatului la
pedeapsa închisorii având o anumită durată sau pronunţată pentru săvârşirea anumitor
infracţiuni indiferent de pedeapsa aplicată1.

Alegerea sancţiunii şi individualizarea acestora.

Pentru ca politica penală, privită sub aspectul acţiunii de combatere a criminalitaţii,


să-şi atingă obiectivul, reducerea treptată a fenomenului infracţional, este necesar ca
fiecare sancţiune de drept penal aplicabilă minorului să-şi îndeplinească, potrivit
specificului sau funcţiile de reeducare şi intimidare, căci numai astfel scopul pentru care au
fost instituite poate fi atins. Dar orice sancţiune de drept penal, îşi poate îndeplini în mod

6
eficient aceste funcţii, numai dacă este adecvată cazului concret sau cu alte cuvinte, numai
dacă este concret individualizată.
În cazul sancţiunilor prevăzute pentru infractorii minori, operaţia de individualizare
se efectuează datorită modului în care este conceput sistemul de sancţionare a acestora. În
primul rând, instanţa trebuie să opteze între o măsura educativă sau o pedeapsă, dacă a
optat pentru o măsura educativă, ea trebuie să aleagă una dintre acestea, iar dacă a optat
pentru o pedeapsă să se fixeze asupra închisorii ori asupra amenzii, după ce s-a fixat asupra
unei anumite măsuri educative sau asupra unei anumite pedepse, să-şi stabilească atunci
când este cazul durata sau cuantumul.
Alegerea sancţiunii, măsura educativă sau pedeapsă, este dominată de o regulă
generală pe care art. 100 alin 2 Cod penal o formulează astfel : ”pedeapsa se aplică numai
dacă se apreciază că luarea unei măsuri educative nu este suficientă pentru îndreptarea
minorului” .Măsurile educative, fiind sancţiuni specifice minorilor şi fiind considerate mai
potrivite a-l readuce pe infractorul minor pe calea unei comportări corecte, au în mod
firesc, prioritate faţă de pedepse1.
Pedeapsa apare, aşadar, în concepţia legiuitorului, ca o măsură extremă, la care
trebuie să se recurgă numai atunci când luându-se în considerare fapta săvârşită de minor şi
persoana acesteia, s-ar ajunge la concluzia că măsurile educative sunt în cazul concret,
înapte să ducă la schimbarea în bine a mentalităţii minorului şi a comportamentului său
social2.
În ceea ce priveşte criteriile de individualizare, în art 100 alin 1 Cod penal se arată
că : ”La alegerea sancţiunii se ţine seama de gradul de pericol social al faptei săvârşite,
de starea fizică, de dezvoltarea intelectuală şi morală a minorului, de comportarea lui, de
condiţiile în care a fost crescut şi în care a trait şi de orice alte elemente de natură să
caracterizeze persoana minorului”. Aceste criterii speciale de individualizare au în vedere
după cum se poate observa, atât fapta săvârşită cât şi persoana minorului. Deşi prin modul
de formare “la alegerea sanctiunii”s-ar părea că textul se referă numai la primele două
operaţiunii enumerate mai sus, este evident că criteriile pe care le prevede nu pot fii
ignorate nici atunci când instanţa are de apreciat asupra duratei sau cuantumul sancţiunii.
Pe de altă parte pe lângă aceste criterii speciale, proprii materiei minorităţii, instanţa
individualizând sancţiunea, trebuie să ţină seama şi de criteriile generale individualizate
arătate în art. 72 Cod penal, desigur în măsura în care nu se suprapun sau, cu alte cuvinte,
nu coincid în formă ori în conţinut cu criteriile speciale. Din punct de vedere al folosirii
ambelor categorii de criterii ar fi de remarcat că la alegerea ce se operează într-o măsură
educativă şi o pedeapsă, precum şi la alegerea unei anumite măsuri educative, dacă s-a opta
pentru o măsură educativă, este firesc să fie avute în vedere cu privire criteriile speciale, ca
fiind cele specifice acestor operaţiuni, iar la determinarea felului pedepsei şi a duratei sau
cuantumului acestora să fie luate în considerare, cu o pondere sporită, criteriile generale,
care au fost concepute pentru a servi la individualizarea pedepselor.

Suspendarea condiţionată a executării pedepsei.

Suspendarea condiţionată a executării pedepselor aplicate minorilor prezintă un


mijloc de individualizare a executării pedepsei aplicate de instantă, având ca obiect
reformarea socială a infractorului minor chiar şi fără executarea efectivă a pedepsei.
Suspendarea condiţionată a executării pedepsei constă, conform art 81 Cod penal, în
dispoziţia dată de instanţa de judecată, prin hotărârea de condamnare, de a se suspenda, în
mod condiţionat (pe o anumită perioadă de timp, denumită termen de încercare şi dacă sunt
îndeplinite anumite condiţii) executarea pedepsei aplicate; dacă în cursul termenului de
încercare condamnatul respectă condiţiile de care este legată suspendarea, el este reabilitat
1

7
de drept, iar dacă nu le respectă, măsura suspendării se revocă şi se va proceda la
executarea efectivă a pedepsei.
Instituţia suspendării condiţionate a executării pedepsei este aplicabilă şi în cazul
infracţiunilor săvârşite de minori1, dacă faţă de aceştia s-au pronunţat pedepse, închisoarea
sau amenda, însă cu unele derogări de la reglementarea generală, impuse de situaţia
specială a infractorilor minori.
O primă diferenţiere între regimul majorilor şi cel al minorilor, se referă la termenul
de încercare sau mai precis la durata acestui termen. Astfel, în dreptul comun, conform art.
82 Cod penal, termenul de încercare este fix; prin aceea că durata sa este egală cu durata
pedepsei la care se adaugă un interval de timp invariabil, de 2 ani, iar dacă pedeapsa a cărei
executare s-a suspendat este amenda, termenul de încercare este de un an.
În cazul minorilor, potrivit art 110 alin1 Cod penal, daca s-a aplicat pedeapsa
închisorii, termenul de încercare este valabil, în sensul că, de data aceasta, la durata
pedepsei se adaugă un interval de timp stabilit prin apreciere, de la caz la caz, între 6 luni
şi 2 ani, iar dacă suspendarea se referă la amendă, termenul de încercare nu mai este de un
an, ci de 6 luni.
În literatura juridică, s-a susţinut că raţiunea scurtării termenului de încercare în
cazul infractorilor minori, se aplică pe de o parte, prin dorinţa legiuitorului de a nu lăsa ca
situaţia acestora să rămână prea mult timp nelămurită, iar pe de altă parte, prin necesitatea
de-a se evita riscul că judecătorii să pronunţe pedepse cu o durată excesiv de redusă, pentru
că prin adăugarea termenului de 2 ani din reglementarea de drept comun să nu se ajungă la
un termen de încercare prea lung2.
În ceia ce priveşte suspendarea executării pedepsei sub supraveghere sau sub
control, prin Legea 104/1996 s-a introdus în Cod penal cu text nou, art 110, intitulat
”Suspendarea executării pedepsei sub supraveghere sau sub control”.Potrivit prevederilor
acestui text, odata cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei închisorii aplicate
minorului în condiţiile art 110 Cod penal, instanţa poate dispune pe durata termenului de
încercare, dar până la împlinirea vârstei de 18 ani, încredinţarea supravegherii minorului
unei persoane sau instituţii din cele arătate în art 103 alin 3 Cod penal, putând stabili
deasemenea pentru aceasta, una sau mai multe obligaţii din cele prevăzute de art 103 alin3
Cod penal şi anume : să nu frecventeze anumite locuri publice, să nu intre în legătură cu
anumite persoane, să prezinte o activitate neremunerată într-o instituţie cu interes public cu
o durata între 50 şi 200 de ore, de maximum 3 ore pe zi, după programul de scoală, în
zilele nelucratoare şi în vacanţă.
După împlinirea vârstei de 18 ani, instanţa poate dispune respectarea de către cel ce
a săvârşit fapta, a măsurilor de supraveghere ori a obligaţiilor prevăzute de art 86 Cod
penal din cadrul suspendării executării pedepsei sub supraveghere.Această măsură, nu
poate dura decât până la împlinirea vârstei de 18 ani, după care condamnatul are obligaţia
de-a adopta o conduită corectă.
Aşadar, măsura supravegheri condamnatului minor, nu se adoptă după împlinirea
vârstei de 18 ani, astfel ca instanţa va trebui să se orienteze la aplicarea unei alte pedepse,
dacă înainte de a fi definitiv judecat, minorul împlinise vârsta de 18 ani, chiar dacă
infracţiunea fusese comisă în perioada când era minor. Luarea acestor măsuri
complementare, a cărei necesitate trebuie apreciată de instanţă, ori de câte ori suspendă
executarea pedepsei, este facultativă fiind recomandabilă numai dacă se consideră că, în
raport cu personalitatea minorului, acesta nu ar fi capabil să-şi execute asupra comportării
sale, propriu său autocontrol3.
Persoana sau instituţia specializată căreia i s-a încredinţat supravegherea minorului,
pe durata termenului de încercare, conform art 103 Cod penal le revin, două obligaţii: să

1
2

8
vegheze îndeaproape asupra minorului, şi în scopul îndreptării lui să înştiinţeze de îndată
instanţa în cazul în care minorul se sustrage de la supravegherea ce se exercită asupra lui
sau are purtări rele, ori a savârşit din nou o faptă prevăzută de legea penală. Sustragerea
minorului de la îndeplinirea a obligaţiilor legale stabilite prin art. 103 alin 3 Cod penal,
poate determina revocarea suspendării condiţionate. Instanţa verificând condiţiile concrete
poate să revoce suspendarea executării pedepsei, dispunând executarea în întregime a
pedepsei sau prelungirea termenului de încercare cu cel mult 3 ani.
Anularea suspendării executării pedepsei aşa cum este prevăzut în art. 85 Cod
penal, are loc când se descoperă că minorul condamnat mai săvârşeşte o infracţiune înainte
de pronunţarea hotărârii prin care s-a dispus suspendarea sau până la rămânerea definitivă
a acesteia, pentru care i s-a aplicat pedeapsa închisorii chiar după expirarea termenului de
încercare şi se vor aplica dispoziţii referitoare la concursul de infracţiuni sau la pluralitatea
intermediară, după caz, deoarece recidiva nu se poate reţine conform art 38 Cod penal în
sarcina inculpaţilor minori.
Dacă pedeapsa rezultată în urma contopiri nu depăşeşte doi ani, instanţa poate
dispune suspendarea condiţionată a executării pedepsei al cărei termen de încercare se va
calcula de la data rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a pronunţat suspendarea
condiţionată a executării pedepsei1.Dacă minorul nu a comis din nou o infracţiune în cursul
termenului de încercare şi nici nu s-a pronunţat revocarea suspendării, el va fi reabilitat de
drept.
Conform art 110 Cod penal, suspendarea condiţionată a executării pedepsei se poate
dispune atât în cazul închisorii cât şi în cazul amenzii, pe când suspendarea condiţionată a
executării pedepsei sub supraveghere sau sub control, au în vedere, conform art 110, numai
pedeapsa închisorii.

Sancţionarea concursului de infracţiuni.

În cazul în care minorul a săvârşit mai multe infracţiuni înainte de a fi fost judecat
definitiv pentru vreuna din ele, deci aflate în concurs, se pune problema, ce sancţiune sau
ce sancţiune de drept penal va avea să execute acesta. În acest sens se pot ivi urmatoarele
ipoteze :
a) Instanţa apreciază că pentru fiecare infracţiune concurentă ar trebui luată o măsură
educativă. Potrivit unei opinii, în asemenea situaţie, fiind vorba de un concurs de
infracţiuni, urmează a se aplica prevederile art 34 Cod penal, stabilindu-se, deci câte o
măsură educativă pentru fiecare infracţiune concurentă şi procedându-se apoi la contopirea
lor, cu posibilitatea adăugării unui scop dacă este vorba de măsuri educative private de
libertate.
Conform art. 34 şi 36 Cod penal sunt aplicabile numai pedepsele, ceea ce înseamnă
că măsurile educative nu pot fi nici contopite, nici cumulate, ca atare, în ipoteza examinată,
se va lua o singură măsură pentru întreaga pluralitate de infracţiuni, oricare ar fi numărul
infracţiunilor savârşite de minor2, la alegerea acestora ţinându-se seama de criteriile arătate
mai sus. În cazul în care infracţiunile concurente au fost judecate separat, luându-se prin
hotărâri deosebite, numai măsuri educative, minorul va fi supus executării uneia singure şi
anume dacă nu sunt de acelaşi fel, a celei mai grele.
b) Instanţa consideră că pentru fiecare infracţiune concurentă se aplică o pedeapsă.
Într-o opinie pornindu-se de la ideea că minorilor trebuie să li se aplice întotdeauna o
singură sancţiune de drept penal, s-a considerat că această regulă trebuie extinsă şi la
pedepse. În opinia contrară, regulile privitoare la concursul de infracţiuni prevăzute de
Codul penal sunt aplicabile şi minorilor, ori de câte ori, în raport cu gradul de pericol
social al faptelor săvârşite şi cu persoana minorului, luarea unei măsuri educative nu este
1

9
suficientă; cu alte cuvinte, în asemenea situaţii, se va stabili câte o pedeapsă pentru fiecare
infracţiune concurentă după care se va dispune aplicarea pedepsei celei mai grele, la care
se va putea adăuga un spor în limite prevăzute de art. 34 Cod penal. Prima opinie se izbeşe
de dificultăţile teoretice şi practice imposibil de depăşit. În primul rând de vreme ce
regulile privitoare la concursul de infracţiuni nu sunt aplicabile, cum se vor stabili limitele
pedepsei concrete care va putea fi pronunţată ?
Dacă această pedeapsă se va stabili în limitele speciale ale pedepsei prevazute de
lege pentru cea mai gravă dintre infracţiunile săvârşite, atunci nu se vor lua în considerare
celelalte infracţiuni în concurs sau se va folosi în mod indirect sistemului absorbţiei, fără
ca nici o dispoziţie legală să permită aceasta; dacă s-ar stabili numai pedepse separate
pentru fiecare infracţiune concurentă şi s-ar pronunţa, ca pedeapsă unică, o pedeapsă egală
cu totalul acestor pedepse individuale, atunci s-ar crea infractorului minor o situaţie mai
grea decât aceea a infractorului major. În al doilea rând, dacă se va aplica de la început o
singură pedeapsă pentru întreaga activitate infracţională, cum se va proceda în cazul în
care, ulterior pronunţării hotărârii, ar interveni un act de amnistie care s-ar aplica doar
unora din infracţiunile concurente sau un act de graţiere sub a carei incidenţă ar intra
numai unele din pedepsele aferente infracţiunilor în concurs.
Cealaltă opinie nu se loveşte însă de nici o asemenea dificultate şi este pe deplin
conformă cu prevederile art. 33, 34 Cod penal de aceea adoptarea ei se impune cu
necesitate1. Este de la sine înţeles că dacă pedepsele stabilite pentru infracţiunile în concurs
au fost pronunţate prin hotărâri definitive, se va proceda la contopirea lor, conform art 35
Cod penal.
c) Instanţa consideră că pentru una sau unele dintre infracţiunile concurente ar trebui
luate măsuri educative, iar pentru alta sau altele dintre acestea ar trebui stabilite
pedepse.Conform unui punct de vedere, în aceasta situaţie instanţa, folosind procedeul
separării artificiale, va stabili pentru fiecare infracţiune o măsura educativă sau o pedeapsă,
apoi ţinând seama de regula alternativitaţii, care impune aplicarea fie doar a unei măsuri
educative, fie doar a unei pedepse va lua în considerare sancţiunea cea mai grea şi va
dispune ca minorul să execute numai pedeapsa, dacă a aplicat o singură pedeapsă, sau
pedeapsa rezultantă dacă a stabilit mai multe pedepse pe care le-a contopit conform art. 34
Cod penal.
Potrivit unui alt punct de vedere care ni se pare a fi cel mai judicios, în ipoteza în
care una sau unele din infracţiunile concurente prezinta gradul de pericol social care atrage
aplicarea unei pedepse, instanţa va stabili tot pedepse şi pentru infracţiunile mai puţin
grave, făcând apoi aplicarea art 34 Cod penal.În argumentarea acestui punct de vedere se
arată că în ipoteza în care unele dintre infracţiunile concurente săvârşite de minor prezintă
un pericol social redus, care ar fi atras, dacă minorul nu ar fi comis şi alte fapte mai grave,
luarea de măsuri educative, trebuie să ţină seama de principiul general înscris în art. 100
Cod penal, potrivit căruia alegerea sancţiunii este în funcţie de comportarea minorului
privită în ansamblu, pedeapsa aplicându-se ori de cate ori luarea unei măsuri educative, în
raport cu acest comportament, nu apare ca fiind suficientă ;ori daca minorul a săvârşit mai
multe infracţiuni dintre care pentru unele se constată că trebuie aplicate pedepse, înseamnă
că pericolul social pe care îl prezintă persoana acestuia este mai mare, iar îndreptarea sa nu
s-ar putea face prin măsuri educative, ci numai prin aplicarea şi executarea unei pedepse.
În consecinţă, instanţa trebuie să stabilească, pedeapsa pentru toate infracţiunile şi
să facă apoi aplicarea art.34 Cod penal.În ipoteza că după luarea unei măsuri educative se
descoperă că minorul a mai comis o infracţiune pentru care se apreciază că ar fi cazul să i
se aplice pedeapsa închisorii, măsura educativa se va revoca, deoarece minorul nu poate fi
supus în acelaşi timp atât executării unei pedepse cât şi acţiunii unei măsuri educative2.

10
Prescripţia răspunderii penale.

Luarea măsurilor educative faţă de infractorii minori cum şi condamnarea acestora la o


pedeapsă este condiţionată de existenţa răspunderii penale1.
Răspunderea penală nu are o durată nedefinită, trecerea timpului constituind, în
anumite condiţii, o cauză care pune capăt incidenţei legii penale.În acest sens, art 121 alin1
Cod penal, prevede că ”prescripţia înlătură răspunderea penală” .Prescripţia nu înlătură
caracterul penal al faptei săvârşite; ea înlătură însă răspunderea penală şi prin această cauză
cu obstacol care împiedică pornirea sau continuarea procesului penal2.
Odată împlinit termenul prevăzut de lege, acţiunea penală nu mai poate fi pusă în
mişcare (art 10 lit g Cod procedură penală) şi dacă totuşi ea a fost pornită, procurorul
urmează să dispună încetarea urmăririi penale (art 11 punct 1, lit.c Cod procedură penală),
iar instanţa de judecată să pronunţe încetarea precesului penal (art 11 punct 2 lit.b Cod
procedura penala).
În cazul infracţiunilor săvârşite de minori termenele de prescripţie a răspunderii
penale ca de altfel şi cele de executării pedepsei se reduc la jumătate.La baza acestei
dispoziţii, prevăzute în art 129 Cod penal se află pe lângă alte explicaţii cum ar fi
rezonanţa socială mai puţin intensă a faptelor penale săvârşite de minori în primul rând,
argumentul că minorii, fiind în general insuficient formaţi, pot fi îndreptaţi într-un interval
de timp mai scurt decât infractorii majori, astfel că prezumţia de îndreptare, care justifică
instituţia prescripţiei, trebuie să opereze, în cazul lor, mai curând decât în cazul celorlalţi
infractori3.
Termenele de prescripţie prevăzute de art 122 Cod penal fiind reduse, în beneficiul
minorilor, la jumătate, rezultă că durata lor este de :
 7 ani şi 6 luni în cazul unor infracţiuni pentru care legea prevede pedeapsa
detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii mai mare de 15 ani;
 5 ani în cazul unei infracţiuni pentru care legea prevede pedeapsa închisorii
mai mare de 10 ani, dar care nu depăşeşte 15 ani;
 4 ani în cazul unei infracţiuni pentru care legea prevede pedeapsa închisorii
mai mare de 5 ani, dar care nu depăşeşte 10 ani;
 2 ani şi 6 luni în cazul unei infracţiuni pentru care legea prevede pedeapsa
închisorii mai mare de un an, dar care nu depăşeşte 5 ani;
 1 an şi 6 luni în cazul unei infracţiuni pentru care legea prevede
pedeapsa închisorii care nu depăşeşte un an sau amenda.
Trebuie precizat că reducerea la jumătate a termenului de prescipţie pentru minori se
aplică la termenul prescripţiei stabilit în raport cu pedeapsa prevăzută de lege pentru
infracţiunea săvârşită4, neţinându-se seama de faptul că infractorul este minor.
Aşadar, nu se reduce mai întâi la jumătate pedeapsa prevăzută de lege aşa cum se
dispune prin art 109 Cod penal cu privire la stabilirea pedepselor pentru minori şi apoi în
raport cu pedeapsa rezultată, se determină termenul de prescripţie, care se reduce la rândul
său, la jumătate, ci termenul de prescripţie la care se aplică reducerea de o jumătate,
conform art 129 Cod penal, se stabileşte direct, în funcţie de pedeapsa prevăzută de lege,
fără nici o reducere operată datorită stării de minoritate a făptuitorului.
În cazul în care infractorul, minor la data săvârşirii infracţiunii, împlineşte 18 ani în
timp ce termenul de prescripţie este în curs, beneficiu unei prescripţii mai reduse îi rămâne
definitiv câstigat, deoarece aşa cum se prevede expus în art 129 Cod penal, durata mai

2
3

11
scurtă a termenului de prescripţie este determinată de starea de minoritate a făptuitorului la
data săvârşirii infracţiunii5

Bibliografie

1. Tratate, Cursuri, Monografii.


- Bulai C., Drept Penal General, Instituţii de Drept Penal, Editura Trei,
Bucureşti, 2006.
- Vintilă Dongoroz, Explicaţii Teoretice ale Codului Penal Român, Parte
Generală, volI, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2003, All Beck.
- Călin A., Dragu C., Drept Penal General, vol III, Editura Fundaţiei
Academice Danubius, Galaţi, 2003.
- Traian Dima, Drept Penal General, vol I, II, Editura Lumina Lex,
Bucureşti, 2001.
- Valentin Mirişan, Drept Penal General, Editura Lumina Lex, Bucureşti,
2004.
- Turianu C., Răspunderea Juridică pentru faptele penale săvârşite de
minori, Editura Continent XXL,Bucureşti, 1995.

4. Legislaţie
- Constituţia României, revizuită prin Legea nr. 429/2003 pubilcată în M.Of.
nr.767 din 31 oct.2003
- Legea nr. 15 din 21 iunie 1968 Codul Penal al României publicată în B. Of.
nr.79-70 bis/21 iunie 1968, republicată în B.Of. nr.55/1923 apr.1973, cu
ultimile modificări şi completări
• Legea nr. 23/1969 privind executarea pedepselor
• Legea nr. 104/1992 pentru modificarea şi completarea Codului penal, a
Codului de procedură penală şi a altor legi, precum şi pentru abrogarea Legii
nr.59/1968 şi a Decretului 218/1977
• Legea nr. 140/1996 pentru modificarea Codului penal
• O.U nr. 26/1997 privind protecţia copilului aflat în dificultate, republicată
în M. Of. nr. 276/24 iulie 1998.
• Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice,
Buletinul Oficial nr.8 din 30 iunie 1954 cu modificările ulterioare.

12
- Legea nr. 301/28 iunie 2004 privind noul Cod Penal, publicat în M. Of.
nr.575/29 iunie 20

13

S-ar putea să vă placă și