Sunteți pe pagina 1din 8

UNIVERSITATEA DE ŞTIINŢE AGRICOLE ŞI MEDICINĂ VETERINARĂ

„ION IONESCU DE LA BRAD” IAŞI


FACULTATEA DE HORTICULTURĂ

REFERAT
AMELIORAREA PLANTELOR

1.METODE DE SELECTIE ALE PLANTELOR HORTICOLE


2.METODE DE HIBRIDARE ALE PLANTELOR HORTICOLE

AN STUDIU: III - ID
STUDENT: DARIA LAURA
METODE DE SELECTIE ALE SPECIILOR HORTICOLE

ORGANELE , CLASIFICAREA SI BIOLOGIA PLANTELOR HORTICOLE


Majoritatea plantelor horticole cultivate provin din plantele spontane, salbatice, care in
decursul timpului au suferit o serie de modificari, atat sub influenta mediului, cat si ca urmare a
selectiei facute de om. Munca de selectie a urmarit in permanenta obtinerea unor organe mai
valoroase pentru alimentatie (fructe mai mari, radacini modificate, tulpini, muguri, inflorescente,
frunze etc.).
ORGANELE PLANTELOR HORTICOLE

Toate plantele horticole sunt constituite din doua mari parti distincte: partea subterana si partea aeriana.
Partea subterana este formata din totalitatea radacinilor, care fixeaza planta in sol si o
asigura cu substante nutritive si apa. La unele specii radacina are forma unui tarus (pivot) cu
directie de crestere verticala (morcov, pastarnac), care serveste si pentru acumularea substantelor de
rezerva si sunt comestibile; la altele, radacinile sunt foarte subtiri si rasfirate (ardei, castraveti,
capsuni, coacaz etc.). Unele specii cum sunt cele pomicole cu radacini puternice, ramuroase, care au
extindere laterala mai mare decat proiectia partii aeriene iar in adancime pot depasi 1-6 m.
Partea aeriana la plantele horticole este constituita din una sau mai multe tije ramificate sau nu, in functie de
particularitatile speciilor. Unele tulpini sunt foarte scurte, modificate, avand forma unui disc (ceapa), la alte specii
tulpina este ingrosata, suculenta si comestibila (gulia).
La majoritatea speciilor pomicole, tulpina este mult mai complexa, fiind formata dintr-o singura tija (trunchi) cu o
coroana unica. La o coroana se disting doua categorii mari de ramificatii: unele puternice, groase, lungi, numite ramuri
de schelet pentru ca formeaza scheletul pomului (axul coroanei, sarpantele, subsarpantele etc.), iar alte ramificatii
de dimensiuni reduse pe care se formeaza fructele si care se numesc ramuri sau formatiuni de rod.
Inflorescentele si florile sunt extrem de variate l 848j91i a speciile horticole, unde au fost modificate in procesul
selectiei si se folosesc in alimentatia omului. Florile pot fi hermafrodite, unisexuat monoice si unisexuat dioice. In
procesul fecundarii, unele plante se fecundeaza cu polen propriu de la aceiasi floare, planta sau soi (plante autogame),
alte specii sunt insa autosterile si se fecundeaza numai cu polen strain de la alte soiuri.
Fructele si semintele sunt deosebit de variate in cadrul horticulturii. Unele se consuma in stare cruda, insa preparate
(pastaile de fasole, castravetii, caisele si nucile verzi), altele insa numai la coacerea deplina (fructele speciilor
pomicole, strugurii, pepenii).
.CLASIFICAREA PLANTELOR HORTICOLE
Clasificarea acestora se poate face dupa mai multe criterii si anume dupa: originea lor geografica, apartenenta
(familia) botanica, durata de viata, organele folosite in consum, habitus, particularitatile fructelor, asemanarile
privind cerintele fata de factorii de vegetatie etc.
2.2.1.Clasificarea dupa durata de viata.
Din acest punct de vedere se disting urmatoarele grupe mari de plante horticole:
a).plante anuale, la care ciclul de viata dureaza un singur an (tomate, ardei, vinete, bamele etc.); ele cresc si
fructifica in acelasi an;
b).plante bianuale, la care ciclul de viata este de 2 ani (ex. morcovul, pastarnacul, telina, ceapa, varza etc.); ele
cresc vegetativ in primul an, fructifica in anul al doilea si se usuca;
c).plante vivace sau perene, la care durata de viata este de mai multi ani, exemplul: sparanghelul, leusteanul,
reventul, capsunii, vita de vie, coacazul, agrisul si toate celelalte specii pomicole.

.Clasificarea plantelor horticole dupa particularitatile biologice.

Aceasta clasificare este considerata ca cea mai potrivita pentru practica, distingandu-se urmatoarele grupe:
a).specii de plante legumicole, care cuprinde de regula plante ierboase in majoritatea lor anuale sau bienale si
care se cultiva pentru diferite organe (radacini, frunze etc.);
b).specii pomicole, la care plantele de regula au tesuturile lignificate sau nelignificate; acestea formeaza un
schelet solid incat se autosustin si se cultiva pentru fructele lor;
c).specii viticole, care cuprind plante cu tesuturi lignificate, dar nu se pot autosustine si au nevoie de diferite
mijloace de sustinere pentru o cultura rentabila.
In cadrul pomiculturii si viticulturii speciale se face clasificarea dupa habitus si dupa particularitatile fructului.
Dupa habitus, acestea de clasifica in 6 grupe: pomi propriu-zisi, arbusti, arbustoizi, subarbusti, plante ierboase si
liane.
Pomii propriu-zisi sunt plante lemnoase cu o singura tulpina (tije) puternica si coroana omogena, cu inaltime
variabila (5-20 m) si radacini foarte viguroase, ramuroase. Se inmultesc prin seminte si samburi pentru obtinerea
portaltoilor si prin altoire in vederea mentinerii particularitatilor soiurilor (ex: nucul, marul, parul etc).
Arbustii sunt plante lemnoase de talie mica (cca.l,5 m) cu numeroase tulpini (l0-20) care cresc si se ramifica din
zona coletului avand aspect de tufa, traiesc 15-20 de ani, se inmultesc prin butasire si marcotaj (coacazul si agrisul).
Arbustoizii sunt plante lemnoase cu vigoare medie (intre pomi si arbusti),cu inaltime de 3-5 m, formeaza 2-4 tulpini
din zona coletului, durata de viata este de 20-25 ani. Se inmultesc prin marcotaj si mai rar prin butasire (alunul,
gutuiul spontan, cornul, ciresul arbustoid).
Subarbustii sunt plante lemnoase, care formeaza numeroase tulpini inalte de 1-3 m si subtiri
de 1-1,5 cm. Tulpinile traiesc numai doi ani, dar in fiecare an apar noi tulpini sau lastari din radacini
care regenereaza permanent tufa, asigurandu-i o longevitate de 12-15 ani. Capacitatea de emitere a
lastarilor din radacina (drajonare) este foarte puternica si inmultirea se face pe aceasta cale (zmeurul
si murul).
Dupa fruct speciile pomicole se clasifica in 5 grupe si anume:
Grupa semintoase sau pomacee care produc fructe false (poame, la formarea carora ia parte si
receptaculul) si care formeaza seminte cum este cazul la mar, par, gutui, mosmon, paducel, scorus etc.
Cresc sub forma de pomi si arbustoizi, au repausul de iarna mai lung, infloresc mai tarziu
primavara, formeaza muguri floriferi micsti in varful ramurilor, iar sub punctele de insertie ale
fructelor formeaza burse.
Grupa samburoase sau drupacee cuprinde speciile prun, cais, piersic, cires, visin, corcodus,
porumbar etc. Acestea au fructele adevarate (drupa) formand un sambure. Ele au repausul de iarna
mai scurt, infloresc mai devreme si pot fi afectate de ingheturile tarzii de primavara, mugurii
floriferi au pozitie laterala pe ramuri, formeaza flori fara frunze, pe locul unde au fost fructele nu se
formeaza burse, ci raman puncte suberificate si ca urmare ramurile se degarnisesc mai rapid. Pomii
intra mai devreme pe rod si au o viata relativ mai scurta.
Grupa plantelor nucifere cuprinde speciile ale caror fructe sunt achene sau nuci propriu zise, cum
este cazul la alun, castan precum si specii care au fructul o drupa (migdal) sau drupa falsa (nuc).
Unele din aceste plante sunt unisexuat-monoice (nuc, castan, alun) iar altele hermafrodite
(migdalul). La toate speciile nucifere se consuma samanta propriu zisa care este inchisa intr-o coaja
tare lignificata sau membranoasa care le face rezistente la transport.
Grupa bacifere cuprinde specii ale caror fructe sunt bace propriu zise (coacaz, agris, afin,
actinidie) precum si pe cele care au fructe false numite poliachene (capsunul) ori polidrupe (zmeur
si mur). Toate fructele acestor specii sunt sensibile la lovituri, manipulari si transport.
.INMULTIREA PLANTELOR HORTICOLE
In horticultura inmultirea plantelor se face cu scopul obtinerii materialului biologic necesar infiintarii de noi culturi. In practica
se disting doua cai de inmultire:
a) sexuata sau prin seminte;
b) asexuata sau vegetativa.
Inmultirea prin seminte sau sexuata este folosita pentru majoritatea speciilor horticole, in special a celor cu durata
de viata de 1 si 2 ani. In procesul polenizarii si fecundarii speciile horticole se comporta fie ca plante autogame, fie ca
plante alogame.
Prin incrucisarea a doua linii consangvinizate de obtin seminte hibride. La plantele rezultate
din seminte hibride in prima generatie (F1) se manifesta fenomenul numit heterozis sau vigoare
hibrida.
Plantele inmultite prin seminte au urmatoarele caracteristici generale: de la o singura planta se obtine un numar foarte
mare de descendenti; acestia au plasticitate mare mai ales cand sunt de natura hibrida; in cazul speciilor alogame
insa nu se transmit fidel caracterele la urmasi, iar la plantele multianuale inceputul fructificarii are loc tarziu;
semintele insa se pastreaza mai usor si un timp mai indelungat.
Inmultirea vegetativa este folosita in general pentru specii si soiuri, dar in horticultura ea se foloseste mai mult decat
in alte ramuri ale agriculturii.
Plantele inmultite pe cale vegetativa, indiferent de metoda folosita, au o serie de caracteristici cu deosebire
cele provenite din samanta; mostenesc de la planta mama si transmit fidel la urmasi toate caracterele ereditare (atat in
cazul speciilor autogame, cat si a celor alogame); indivizii nou obtinuti pe cale vegetativa nu incep ciclul biologic de
la inceput, ci continua ciclul de viata de la nivelul de la care a provenit organul vegetativ.
Metodele de inmultire vegetativa sunt urmatoarele:
Inmultirea prin bulbi se foloseste la ceapa, usturoi si o serie de plante floricole. Bulbii sunt
tulpini subterane foarte scurte de forma unui disc din care la partea inferioara se formeaza radacini,
iar la partea superioara au unul sau mai multi muguri imbracati in frunze modificate, carnoase si
groase.
Inmultirea prin tuberculi si radacini sau tulpini tuberizate se utilizeaza la cartof, batat, precum si
la unele plante floricole.
Inmultirea prin rizomi se practica la revent, sparanghel, tarhon, hrean si la o serie de plante floricole
ca stanjenelul, floarea miresei, gerbera.
Inmultirea prin despartirea tufei se utilizeaza la unele legume (tarhon, leustean), la unele specii
floricole (bujor, nemtisor), precum si la unele plante pomicole (coacaz, agris etc.).
Inmultirea prin stoloni se practica la capsun si frag. Stolonii sunt niste firisoare subtiri care
iau nastere la subtioara frunzelor si se alungesc pe suprafata solului.
Inmultirea prin drajoni se foloseste pe scara mare la zmeur, mur si mai putin la visin arbustoid,
unele tipuri de prun locali etc.
Inmultirea prin marcotaj se bazeaza pe proprietatea unor specii de a emite radacini adventive cu
oarecare usurinta daca ramurile sau lastarii lor sunt introduse in pamant nedespartiti de planta
mama, unde li se asigura conditii optime: umiditate mare, aerisire buna pentru respiratie si
temperatura moderata.
Inmultirea prin butasire consta in detasarea unei portiuni de planta (ramura, lastar, frunza) si pusa
apoi intr-un mediu umed, aerat si cu temperatura optima pentru a forma radacini si tulpini.
Inmultirea prin altoire consta in imbinarea intima a doua plante sau doua portiuni de plante
care formeaza un individ nou, capabil de viata independenta.
.CICLUL DE VIATA AL PLANTELOR HORTICOLE
Dupa cum se stie de la clasificarea plantelor horticole, in cadrul acestora exista o mare diversitate in privinta duratei de
viata. Unele isi desavarsesc ciclul de viata in decurs de un an (plante anuale), altele in timp de doi ani (plante bianuale), iar
altele au durata de viata de cativa ani sau chiar cateva decenii (plantele perene).
La plantele legumicole in ciclul de viata se disting trei perioade mari: de samanta, de crestere vegetativa si de
reproductie (fructificare).
Perioada de samanta dureaza de la fecundare pana la sfarsitul germinarii. Ea cuprinde trei subfaze:
a).faza embrionara, care incepe de la fecundarea ovulelor pana la coacerea semintei, timp in care se
formeaza embrionul, cotiledoanele si tegumentele semintei;
b).faza de repaus a semintei care dureaza de la coacerea semintei pana la germinare;
lungimea acestei faze fiind in functie de specie pana la limite cand se pierde facultatea germinativa;
c).faza de germinatie incepe dupa repaus numai in anumite conditii de umiditate si
temperatura, specifice fiecarei plante si dureaza pana la aparitia primei frunze adevarate.
Perioada cresterii vegetative se caracterizeaza prin predominarea fenomenelor de crestere,
formarea organelor vegetative ale plantei (radacinile si tulpina cu ramificatiile ei si frunzele). In
aceasta perioada sunt cuprinse doua faze pentru plantele anuale si trei faze pentru plantele bianuale si
perene si anume:
a).faza de rasad incepe cu aparitia primelor frunze adevarate si continua cu sporirea
masei vegetative aeriene si a sistemului radicular. In aceasta faza plantele au nevoie de multe
ingrasaminte cu azot pentru a creste;
b).faza acumularii substantelor de rezerva se caracterizeaza prin depozitarea in anumite
organe ale plantelor (bulbi, tuberculi, radacini, rizomi, frunze) a unor mari cantitati de substante de
rezerva care au fost sintetizate in frunze;
c).faza de repaus a plantei este intalnita numai la plantele bienale si perene si reprezinta un
mod de adaptare a plantelor fata de conditiile de clima cu anotimpuri calde si reci. Plantele intra in
repaus numai dupa depozitarea substantelor de rezerva care vor asigura pornirea in vegetatie in
primavara urmatoare.
Perioada de maturitate sau reproducere incepe la plantele anuale dupa faza depozitarii
substantelor de rezerva (ridichea de luna). In cadrul perioadei de maturitate se disting urmatoarele
faze:
a).faza cresterii tulpinilor florale are loc pe baza rezervelor depozitate in organe dar si a
celor sintetizate de frunza;
b).faza fructificarii care reprezinta incheierea ciclului de viata pentru plantele anuale si
bienale.
La plantele pomicole si viticole care au organisme mult mai complexe, ciclul de viata este mult deosebit. Durata
de viata mate la aceste plante, cat si delimitarea neta dintre anotimpuri in cursul anului determina modificari
morfologice si fiziologice ireversibile in ciclul ontogenetic, dar si schimbari cu caracter periodic care se repeta in
fiecare an, cum sunt de exemplu starea de repaus si starea de vegetatie care constituie ciclul anual. Deci, ciclul de
viata (ciclul ontogenetic) este o insumare a ciclurilor anuale. Ciclul de viata al plantelor pomicole si viticole se
imparte in patru mari perioade de varsta:
embrionara, de crestere vegetativa sau de tinerete, de fructificare sau maturitate si de uscare sau
declin.
Perioada embrionara sau de samanta este caracteristica numai plantelor inmultite prin
seminte si samburi. Ea incepe de la formarea zigotului si continua cu maturarea si postmaturarea
semintei; aceasta din urma are nevoie de 60-180 zile, in functie de specie, pentru ca sa poata incolti.
Perioada de tinerete sau de crestere incepe de la germinarea semintelor sau de la pornirea in crestere a mugurilor altoi
si dureaza pana la aparitia primelor frunze si fructe. Durata perioadei de tinerete este de 2-10 ani si depinde de
factorii ereditari ai speciei, portaltoiului, soiului si de agrotehnica aplicata.
Perioada de maturitate sau de fructificare incepe cu aparitia primelor fructe si se incheie cu
incetarea fructificarii; procesul de fructificare devine predominant dar paralel are loc si procesul de
crestere.
Perioada declinului (batranete) se caracterizeaza prin aparitia uscarii la exteriorul coroanei
care cuprinde ramurile terminale si prin aparitia de lastari lacomi in zonele de uscare ale varfurilor
ramurilor. Procesul uscarii inainteaza spre centrul coroanei cuprinzand si valul de lastari lacomi.

.CICLUL ANUAL LA PLANTELE HORTICOLE


La plantele horticole anuale, ciclul anual se suprapune cu ciclul de viata (tomate, ardei etc.).
La plantele bianuale se disting doua cicluri anuale: primul ciclu in care plantele cresc activ
formandu-si organele vegetative si depunand substante de rezerva in diferite organe si al doilea
ciclu anual in care plantele infloresc si formeaza fructele si semintele. La plantele multianuale care
au o durata mare de viata, de zeci sau chiar sute de ani, se intalnesc tot atatea cicluri anuale cati ani
traiesc. In zona temperata schimbarile periodice ale conditiilor de vegetatie, determina doua
perioade distincte: una de activitate fiziologica activa numita perioada de vegetatie si alta de viata
latenta numita perioada de repaus. Aceste doua perioade constituie impreuna ciclul anual de viata la
pomi si vita de vie.
Perioada de repaus este determinata de o serie de factori ca: scaderea temperaturii, durata zilei etc. In cursul acestei
perioade unele procese fiziologice inceteaza (cresterea si fotosinteza), altele se reduc simtitor (respiratia,
transpiratia).
Perioada de repaus cuprinde doua faze: repausul adanc (profund) si repausul fortat (facultativ).
Repausul profund, denumit si obligatoriu are loc dupa caderea frunzelor si dureaza 1-3 luni,
in functie de specie si de temperatura. Daca toamna temperatura a scazut treptat si plantele s-au
calit, rezistenta la ger in aceasta faza este cea mai mare (de la +16oC la smochin la peste -33oC la
mar).
Repausul facultativ sau fortat urmeaza dupa cel profund, cand plantele pot porni in vegetatie, dar sunt fortate
de conditiile de clima (temperaturi scazute) sa ramana in stare latenta - de aici si denumirea de repaus fortat. Daca in
aceasta faza la sfarsitul iernii apar “ferestre” cu zile calduroase, plantele se decalesc, rezistenta lor la ger scade si pot
fi distruse cu usurinta de gerurile care survin ulterior. Acest lucru se intampla adesea la speciile cu repaus
obligatoriu scurt (cais, migdal, piersic etc.).
Perioada de vegetatie activa dureaza de la miscarea sevei sau umflarea mugurilor pana la caderea frunzelor toamna.
Ea incepe dupa ce temperatura depaseste “pragul biologic” al speciei care poate fi de 5-10oC si chiar mai mult in
functie de specie. Perioada de vegetatie se caracterizeaza prin intensificarea tuturor proceselor fiziologice si
biochimice, formandu-se organe noi (lastari, frunze, muguri, radacini) si cresc in grosime cele vechi; in acelasi
timp plantele infloresc, leaga fructe pentru anul in curs, dar formeaza si muguri floriferi pentru anul urmator.
Fazele cresterii.
Din mugurii formati pe ramurile anuale la pomi I pe coarde la vita de vie pornesc in crestere lastari la care se disting
patru faze principale de crestere, in special la lastarii mai lungi.
a). Faza dezmuguririi si inceputul cresterii lastarilor. Aceasta se manifesta prin intensificarea
circulatiei sevei, umflarea mugurilor, deschiderea lor, si prin cresterea lastarului pana la formarea
primelor 5-6 frunze.
b). Faza cresterii intense sau accelerate a lastarilor. Pe masura ce suprafata foliara creste prin
aparitia de noi frunze, sporeste procesul de fotosinteza si cantitatea de asimilate, determinand un
ritm mai accelerat de crestere a lastarilor de la o zi la alta. In aceasta faza plantele au cerinte mari
fata de azot si fata de apa. De aceea trebuie administrate ingrasaminte azotate inca de la sfarsitul
iernii pentru a ajunge in forma asimilabila la nivelul radacinilor active in timp util.
c). Faza incetinirii si incetarea cresterii. Aceasta faza incepe cand adausul de crestere de la o
zi la alta este in scadere si se termina cand in varful lastarului se contureaza mugurele terminal. In
aceasta faza numarul de frunze este inca in crestere, iar suprafata fotosintetica atinge dimensiunile
maxime odata cu incetarea cresterii. In acest caz cresterea fiind mai redusa, consumul scade si se
creeaza disponibilitati pentru alimentarea procesului de fructificare, ca si de diferentiere a mugurilor
floriferi pentru anul viitor, iar mai departe de acumulare a substantelor de rezerva. Incetarea
normala a cresterii lastarilor are loc in cursul lunilor iulie-august in functie de zona si conditii
meteorologice.
d). Faza maturarii tesuturilor si pregatirea pentru iernat. Principalele procese care au loc in
aceasta faza sunt ingrosarea membranelor celulare, acumularea substantelor de rezerva sub forma
de amidon in tesuturi, formarea suberului pe lastari etc. faza se incheie la caderea frunzelor care este
precedata de migrarea substantelor organice si a unor substante minerale (NPK) din frunze in
tulpina, radacini etc. Caderea frunzelor are loc dupa ce ziua se micsoreaza sub 12 ore, iar
temperatura din cursul noptii scade sub 15oC.
Fazele fructificarii.
Procesele fiziologice si biochimice care duc la formarea unei recolte la pomi se desfasoara nu intr-o singura perioada
de vegetatie, ci se intind pe un ciclu anual si jumatate. In toate cazurile, rodul unui an se formeaza din muguri
diferentiati in anul precedent. In cadrul procesului de fructificare se disting patru faze importante si anume:
a). Faza diferentierii mugurilor floriferi. Aceasta faza incepe pe la mijlocul verii si este rezultatul
unor procese fiziologice deosebit de complexe care sunt determinate de o serie de factori interni si
externi. Inceputul schimbarii in aceasta evolutie este determinata de un proces intim si deosebit de
complex numit “inductie florala”.
In tara noastra inductia florala are loc in general in a treia decada a lunii iunie, fiind in functie de
specie, soi, conditiile meteorologice ale anului, altitudine, etc. In unele cazuri poate incepe chiar
mai devreme, iar la altitudinile mari abia in iulie-august. Procesele de diferentiere morfologica a
mugurilor dureaza cateva luni, uneori definitivandu-se abia in primavara.
b). Faza dezmuguritului, a infloritului si legarii fructelor. Aceasta faza are loc primavara
dupa incalzirea timpului, cand se realizeaza o anumita suma de grade de temperatura activa, adica
peste pragul biologic de 7oC si anume de la 290oC pana la 700oC in functie de specie si soi. Ea
incepe cu umflarea mugurilor, aparitia florilor si se termina cu caderea petalelor. Speciile pomicole
infloresc in ordinea urmatoare: migdal, cais, piersic, cires, visin, prun, par, mar, gutui. La unele
specii inflorirea se face inaintea aparitiei frunzelor (cais), la altele insa, fie concomitent, fie dupa
aparitia frunzelor. In procesul polenizarii, plantele pomicole se comporta diferit in functie de
particularitatile genetice. Astfel, se intalnesc soiuri autofertile (cele care se fecundeaza cu polen
propriu din aceeasi floare, acelasi pom sau de la pomi din acelasi soi) si soiuri autosterile la care
fecundarea nu se poate face cu polen propriu, ci este necesar polen strain de la alte soiuri.
c). Faza cresterii si dezvoltarii fructelor urmeaza dupa legarea fructelor si dureaza pana la
intrarea lor in parga. Viteza de crestere a fructelor, calibrul, greutatea si numarul de fructe ajunse la
recoltare depinde de numerosi factori ca: vigoarea ramurilor de rod, originea polenului,
aprovizionarea cu elemente nutritive si apa a pomilor, raportul frunze-fructe, etc. O parte din
fructele legate cad la inceputul lunii iunie - fenomen cunoscut sub numele de cadere fiziologica.
d). Faza maturarii fructelor. Aceasta faza incepe la intrarea in parga a fructelor si este
caracteristica prin schimbarea culorii verzi a fructelor in galben, portocaliu sau rosu, specifice
soiului, pulpa se inmoaie treptat, scade aciditatea, creste procentul de zahar, apare aroma, iar gustul
devine din ce in ce mai placut.