Sunteți pe pagina 1din 9

Protecţia minorităţilor naţionale în cadrul Consiliului Europei

Protecţia minorităţilor. Protecţia internaţională a individului cunoaşte, în cadrul


Pactului Societăţii Naţiunilor, o transformare calitativă, dar această inovaţie normativă nu
va avea un efect practic semnificativ. În plus, importanţa factorilor politici în formularea
dreptului minorităţilor în perioada de după primul război mondial este cât se poate de
evidentă. Sub influenţa ideilor preşedintelui american Wilson, ţările învingătoare vor
proceda la o retrasare a hărţii Europei şi a frontierelor conform principiului
naţionalităţilor, înţeles ca drept al oricărei naţiuni de a se constitui într-un stat
independent, străduindu-se să ia în considerare soarta populaţiilor minoritare din punctul
de vedere al rasei, limbii sau apartenenţei religioase. Regimul astfel creat are un
fundament convenţional compozit, constituit din patru tipuri de instrumente juridice. În
primul rând, tratatele privind minorităţile încheiate în perioada 1919-1920 de către
puterile aliate şi asociate cu cinci state (două state noi, Polonia şi Cehoslovacia, şi trei
state mărite, Grecia, România şi Iugoslavia). În al doilea rând, capitolele speciale ale
tratatelor de pace din 1919-1923 impuse statelor învinse (Austria, Bulgaria, Ungaria şi
Turcia). În al treilea rând, numeroase tratate bilaterale, cum ar fi convenţiile dintre
Polonia şi Danzig din 1920 şi 1921, cele polono-cehoslovace din 1920 şi 1925 sau cea
germano-poloneză din 192211. În sfârşit, o serie de declaraţii unilaterale la care au
subscris şase state în momentul primirii lor în Societatea Naţiunilor, între 1921 şi 1932:
Albania, statele baltice (Estonia, Letonia, Lituania), Finlanda şi Irak. Toate aceste
instrumente juridice aveau forţa obligatorie a unui instrument convenţional: acest lucru
era valabil în special pentru declaraţiile unilaterale, conform avizului consultativ emis de
CPJI la 6 aprilie 1935 în chestiunea şcolilor minoritare greceşti din Albania (Série A/B,
nr. 64). Prin aceste texte, minorităţilor protejate le erau recunoscute o serie de drepturi
esenţiale ce aveau ca finalitate prezervarea existenţei şi a identităţii lor: protejarea vieţii,

1
Convenţia din 15 mai 1922 creează un mecanism special de protecţie pentru Silezia Superioară.
garantarea libertăţii individuale şi religioase, egalitate civilă şi politică, libera folosire a
propriei limbi, drepturi speciale în materie de cultură şi educaţie. Trebuie subliniată
modernitatea inspiraţiei acestor texte: conform CPJI (aviz precit., p. 17), „ideea care stă
la baza tratatelor pentru protejarea minorităţilor este aceea de a asigura grupurilor sociale
încorporate într-un stat cu o populaţie de rasă, limbă sau religie diferite de a lor
posibilitatea de a convieţui paşnic şi a colabora cordial cu această populaţie, păstrându-şi,
în acelaşi timp, caracteristicile care le disting de majoritate”.
Aceste tratate prefigurează textele contemporane ce prezintă dreptul la
nediscriminare ca fiind un drept fundamental şi protejează categorii de indivizi bine
determinate (femeia, copilul, refugiatul). În timp ce Declaraţiile privind drepturile
omului, fie ele naţionale sau internaţionale, se adresează omului într-un sens abstract,
sistemul minorităţilor implică o protecţie selectivă: omul este protejat ca individ ce
aparţine unei anumite rase, vorbeşte o anumită limbă sau practică o anumită religie.
Originalitatea principală a sistemului consta totuşi în mecanismul de garanţii
internaţionale, plasat sub controlul Societăţii Naţiunilor şi prezentând două componente.
Mai întâi, era vorba despre o garanţie de intangibilitate, diversele instrumente
juridice de protecţie neputând fi modificate fără asentimentul Consiliului Societăţii
Naţiunilor.
Apoi, mai presus de toate, o garanţie de executare, care se baza pe o strategie
procedurală complexă ce cuprindea trei faze. O primă fază de informare: fiecare membru
al Consiliului avea dreptul (şi datoria) să atragă atenţia asupra încălcărilor obligaţiilor
contractate de către state cu privire la minorităţile protejate; în plus, statele nererezentate
în Consiliu şi părţile vătămate aveau dreptul să prezinte „petiţii” Consiliului. O fază de
analiză prealabilă: odată sesizat, Consiliul Societăţii Naţiunilor putea da „instrucţiuni”
pentru încetarea situaţiei ilegale. În fine, o fază contencioasă: divergenţele de interpretare
sau de aplicare a tratatelor asupra minorităţilor ţineau de competenţa CPJI.
Protecţia minorităţilor astfel organizată de către Societatea Naţiunilor s-a soldat cu
un eşec, datorat, în mare parte, atitudinii prudente a Consiliului, care a depus eforturi
pentru a menaja susceptibilitatea statelor aflate sub controlul său, aşa încât sistemul nu a
fost restabilit în 1945. Totuşi, nu trebuie subestimată influenţa instituţiei în ceea ce
priveşte protecţia internaţională a drepturilor omului: tratatele vizau protejarea
persoanelor şi le transformau în subiecţi distincţi ai dreptului ginţilor, amorsând un
proces de jurisdicţionalizare a drepturilor omului. Trebuie, de altfel, subliniat faptul că un
sistem de inspiraţie identică fusese instituit pentru apărarea drepturilor locuitorilor din
teritoriile aflate sub mandat prin articolul 22 din Pactul Societăţii Naţiunilor, petiţiile
trebuind să fie adresate Comisiei permanente a mandatelor (sistemul a fost extins, în
cadrul Cartei Naţiunilor Unite, şi asupra teritoriilor aflate sub tutelă).
Destrămarea URSS-ului şi a Iugoslaviei a readus în prim-plan în Europa, după
1990, chestiunea minorităţilor etnice, religioase şi lingvistice, dar nu a dat naştere totuşi
unui sistem de protecţie internaţională specific, similar celui din 1919. În fapt, exceptând
Convenţia Consiliului Europei din 5 noiembrie 1992, a cărei influenţă este limitată la
protecţia limbilor regionale sau minoritare2, celelalte texte (sau proiecte) adoptate în
cadrul european3 sau în cel al ONU4 se referă, în general, la drepturile minorităţilor atât
din perspectiva drepturilor individului, cât şi din a celor ale colectivităţii şi le înscriu, de
aici înainte, în contextul specific al dreptului internaţional al drepturilor omului, prin
intermediul principiului general al nediscriminării sau făcând referire la dispoziţiile
textelor convenţionale existente, cum ar fi articolul 27 al Pactului Internaţional cu privire
la Drepturile Civile şi Politice.

2
Prin Carta europeană a limbilor regionale sau minoritare (intrată în vigoare la 1 martie 1998), statele se
angajează să ia diferite măsuri în favoarea folosirii acestor limbi mai ales în domenii cum ar fi
învăţământul, justiţia, administraţia sau cultura; de asemenea, este prevăzută o procedură de control pe bază
de rapoarte (comentariu P. Kovacs, RGDIP, 1993, p. 411).
3
Adunarea parlamentară a Consiliului Europei s-a pronunţat în favoarea adoptării unui Protocol adiţional la
Convenţia Europeană a Drepturilor Omului cu privire la drepturile minorităţilor naţionale (Rez. 1201 din 1
februarie 1993), care nu ar include decât drepturi culturale (Rez. 1255, 31 ianuarie 1995, RUDH, 1995, p.
187). În paralel, Comisia Europeană pentru democraţie prin drept a elaborat, la 8 februarie 1991, o
propunere de convenţie europeană pentru protecţia minorităţilor (comentariu, G. Malinverni, RUDH, 1991,
p. 157). Consiliul Europei a adoptat, la 1 februarie 1995, o Convenţie-cadru pentru protecţia minorităţilor
naţionale (RUDH, 1995, p. 171), intrată în vigoare la 1 februarie 1998 şi ratificată de 35 de state la 20
august 2004.
4
Adunarea generală a Naţiunilor Unite a adoptat, la 18 decembrie 1992, Rezoluţia 47/135 cu privire la
Declaraţia drepturilor persoanelor aparţinând unor minorităţi naţionale sau etnice, religioase şi lingvistice
(comentariu, I.-O. Bokatola, RGDIP, 1993, p. 745).
Odată cu democratizarea statelor din Europa Centrală şi de Est s-au ridicat din nou,
în plan internaţional, problema protecţiei minorităţilor şi cele referitoare la dreptul
grupului/dreptul individului.
1) Comisia de arbitraj a conferinţei europene pentru pace în Iugoslavia, care,
considerând dreptul minorităţilor un drept al popoarelor, nu ezită să vadă în acesta o
„normă imperativă a dreptului internaţional general” de a cărei respectare ar trebui să
depindă recunoaşterea statelor, se plasează în avangarda dreptului internaţional în
formare. Acesta se arată cât se poate de prudent, urmând îndeaproape articolul 27 din
PIDCP, care rămâne singurul instrument convenţional general ce garantează drepturile
minorităţilor: „În statele în care există minorităţi etnice, religioase sau lingvistice,
persoanele ce aparţin acestor minorităţi nu pot fi private de dreptul de a-şi desfăşura în
comun cu ceilalţi membri ai grupului lor propria viaţă culturală, de dreptul de a mărturisi
şi de a practica propria religie sau de cel de a folosi limba maternă”. Notăm, în acest sens,
că documentul CSCE de la Copenhaga, din 29 iunie 1990, Declaraţia Naţiunilor Unite
privind drepturile persoanelor ce aparţin unor minorităţi naţionale sau etnice, religioase şi
lingvistice, din 18 decembrie 1992, precum şi proiectele europene sau Convenţia cadru
pentru protecţia minorităţilor naţionale, adoptată de Consiliul Europei la data de 10
noiembrie 1994, se preocupă să concilieze revendicările minorităţilor cu exigenţa de
unitate şi coeziune a statului: protecţia minorităţilor nu este abordată decât cu respectarea
principiului integrităţii teritoriale a statului (de exemplu, § 35, Declaraţia de la
Copenhaga, şi art. 8, § 4, Declaraţia Naţiunilor Unite). Prudenţa se manifestă şi în
abordarea noţiunii de minoritate (de altfel, aceasta nu a făcut niciodată obiectul unei
definiţii universal recunoscute), care fie nu este definită (Declaraţia Naţiunilor Unite şi
Convenţia cadru), fie primeşte o definiţie suficient de largă pentru a se adapta la
diversitatea situaţiilor: „Termenul minoritate desemnează un grup inferior din punct de
vedere numeric faţă de restul populaţiei unui stat, ai cărui membri, care au naţionalitatea
acestui stat, posedă caracteristici etnice, religioase sau lingvistice diferite de ale restului
populaţiei şi sunt animaţi de voinţa de a-şi păstra cultura, tradiţiile, religia sau limba. (art.
2 din propunerea de convenţie din 1991; în acelaşi sens, art. 1 al proiectului de Protocol
adiţional la CEDO). Noţiunea de minoritate este deci abordată pe baza unor criterii
obiective (numărul15; particularităţile lingvistice, religioase, culturale; naţionalitatea, care
permite excluderea străinilor şi lucrătorilor emigranţi: contra, observaţie generală a CDO,
infra) şi, îndeosebi, a unui criteriu subiectiv – sentimentul identităţii grupului minoritar şi
dorinţa membrilor săi de a păstra această identitate –, care implică principiul liberei
alegeri a individului, acesta putând să-şi revendice sau nu apartenenţa la o minoritate
naţională (art. 3, § 1 din Convenţia cadru).
2) Protecţia internaţională a minorităţilor, conform articolului 27 din PIDCP şi
diverselor texte deja citate, se organizează în jurul a două repere esenţiale. În privinţa
titularilor de drepturi recunoscute, aceste texte acordă drepturi nu colectivităţii, grupului
minoritar, ci indivizilor care o compun6: „Persoanele ce aparţin unor minorităţi au dreptul
de a ...”. Observaţia generală adoptată de CDO privind articolul 27 din Pact, pe 6 aprilie
1994, este deosebit de clară (CCPR/C/21/Rev. 1/Add. 5).
CDO afirmă aici că drepturile garantate de articolul 27 sunt drepturi individuale,
diferite aşadar de dreptul popoarelor de a dispune de ele înseşi (§ 3. 1), de care se bucură
„persoane ce aparţin unui grup şi au în comun o cultură, o religie şi/sau o limbă”.
Drepturile enunţate prin Pact fiind, pe de altă parte (art. 2, § 1), garantate oricărei
persoane, fără a se ţine cont, în special, de naţionalitate, CDO estimează, în consecinţă, că
drepturile recunoscute membrilor grupurilor minoritare nu pot fi limitate numai la
„cetăţenii” sau naţionalii statului (şi sunt recunoscute astfel şi lucrătorilor emigranţi; § 5.
1 şi 2). Totuşi, aceste drepturi individuale se înscriu în mod necesar într-un context
colectiv (identitatea grupului) şi pot fi exercitate atât individual, cât şi colectiv, împreună
cu ceilalţi membri ai grupului (art. 3 din Declaraţia Naţiunilor Unite şi din Convenţia
cadru): în acest sens, se poate vorbi de drepturi colective. Această alegere în favoarea
membrului de grup ca titular al drepturilor este impusă de necesităţile unui control
eficient al respectării drepturilor minorităţilor şi permite instituirea unui drept la recurs
individual (proiectul de Protocol îi cuprinde astfel pe membrii minorităţilor în

5
CDO a utilizat acest criteriu în sens restrictiv, considerând că „minorităţile vizate la articolul 27 sunt
grupurile minoritare la nivelul statului (...), şi nu minorităţile dintr-o provincie”: astfel, cetăţenii canadieni
anglofoni nu pot fi consideraţi în Québec o minoritate lingvistică.
6
Doar articolul 3 al proiectului de Convenţie europeană din 1991 îi recunoaşte minorităţii ca atare dreptul
de a fi protejată contra oricărei acţiuni susceptibile de a-i ameninţa existenţa şi dreptul la respectarea,
păstrarea şi dezvoltarea propriei identităţi.
mecanismul de protecţie al CEDO): în decizia sa din 26 martie 1990, B. Ominayak şi
grupul de pe lacul Lubicon contra Canada, Comitetul Drepturilor Omului a indicat în
mod clar că drepturile enunţate la articolul 27 din PIDCP, ca drepturi individuale, puteau
face obiectul unui recurs în faţa lui, formulat, la nevoie, de .un grup de persoane care se
consideră victime ale aceluiaşi prejudiciu (...) şi care invocă o încălcare a drepturilor lor.
(nr. 167/84, RUDH, 1991, p. 69).
În al doilea rând, drepturile garantate au un dublu fundament. Mai întâi, principiul
general al nediscriminării, care garantează acelaşi tratament pentru toţi indivizii şi le
permite persoanelor ce aparţin minorităţilor să se bucure de aceleaşi drepturi ca şi ceilalţi
cetăţeni. Este vorba pur şi simplu de reafirmarea unui drept garantat oricărei persoane –
deci şi membrilor minorităţilor – prin convenţiile generale (art. 14 CEDO, art. 26
PIDCP): să notăm totuşi că articolul 4 din Convenţia cadru a Consiliului Europei adaugă,
după modelul articolului 26 din PIDCP, o clauză generală de nediscriminare („Orice
discriminare bazată pe apartenenţa la o minoritate naţională este interzisă.) şi merge mai
departe decât CEDO, care interzice orice formă de discriminare doar relativ la drepturile
pe care le enunţă7. Apoi, este vorba de faptul că membrilor minorităţilor li se acordă o
serie de drepturi speciale, care le permit acestora să beneficieze de un tratament
preferenţial, în scopul păstrării propriilor caracteristici şi tradiţii. Asemenea măsuri
speciale, care vizează să asigure o egalitate reală între membrii grupului minoritar şi
ceilalţi indivizi, nu ar putea să fie considerate la rândul lor discriminatorii: principiul
discriminării pozitive, deja consacrat prin Convenţia din 1965 cu privire la Eliminarea
tuturor formelor de Discriminare Rasială (art. 1, al. 4, şi 2, al. 2), este afirmat de către
CDO în observaţia sa citată anterior (§ 6), fiind, de asemenea, reţinut de Convenţia cadru
(art. 4, § 2) sau de Declaraţia Naţiunilor Unite (art. 8, § 3). Drepturile specifice
recunoscute de aceste texte sunt în număr limitat şi, în spiritul articolului 27 din Pact, au
ca obiectiv protejarea trăsăturilor culturale, lingvistice şi religioase ale minorităţilor:
dreptul de a folosi liber limba maternă, atât în spaţiul public, cât şi în cel privat; dreptul
de învăţa limba maternă; dreptul de a practica în mod liber propria religie; dreptul de
asociere şi dreptul de a întreţine contacte cu alţi membri ai grupului minoritar, inclusiv

7
Vezi hotărârile Curţii europene a drepturilor omului referitoare la dreptul la instruire (23 iulie 1968,
Afacerea „lingvistică” belgiană, GACEDH, nr. 8) şi la dreptul la alegeri libere.
dincolo de graniţe; dreptul de a lua parte la viaţa publică; dreptul la un recurs efectiv în
caz de încălcare a unor drepturi protejate.
Jurisprudenţa Comitetului Drepturilor Omului furnizează indicaţii cu privire la
aceste drepturi specifice. Conform CDO, dreptul la „propria viaţă culturală”, în sensul
articolului 27 din Pact, presupune, în speţă, dreptul unei femei indiene ca, după ce şi-a
pierdut statutul legal de femeie indiană în urma căsătoriei cu un străin, să se poate
întoarce să locuiască în mediul său cultural de origine (rezerva Tobique; nr. R. 6/24, dec.
30 iulie 1981, Lovelace contra Canada) şi, mai cu seamă, dreptul de a exercita o anumită
activitate economică, în măsura în care aceasta reprezintă „un element esenţial al culturii
unei comunităţi etnice”8 (în speţă, creşterea renilor pentru un membru al comunităţii
sami9, nr. 197/1985, dec. 27 iulie 1988, Kitok contra Suedia; activităţi de prospectare a
resurselor energetice care ameninţă modul de viaţă tradiţional – vânătoarea şi pescuitul –
şi cultura grupului de pe lacul Lubicon, nr. 167/84, dec. 26 martie 1990, Ominayak contra
Canada).
La fel ca şi celelalte drepturi individuale, drepturile minorităţilor sunt pasibile de
restricţii (cum ar fi, de exemplu, articolul 19 din Convenţia cadru). În articolul 27 din
Pact, CDO consideră că restricţiile care afectează dreptul unei persoane aparţinând unei
minorităţi (în speţă, cel de a locui într-o rezervaţie) „trebuie justificate în mod raţional şi
obiectiv şi trebuie să fie compatibile cu celelalte dispoziţii ale Pactului, luat în
ansamblu”; ceea ce presupune ca respectiva limitare să se dovedească necesară pentru
păstrarea identităţii şi bunăstării minorităţii în ansamblul său. Fiind vorba mai ales de
măsuri care afectează exercitarea activităţilor economice tradiţionale ale unei minorităţi,
compatibilitatea lor cu articolul 27 este subordonată îndeosebi participării efective a
membrilor comunităţii minoritare la procesul decizional ce are ca rezultat măsura
litigioasă; aşadar, statul trebuie să ia măsuri pozitive pentru organizarea acestei garanţii
procedurale (nr. 511/1992, Ilmari Länsman contra Finlanda, dec. 26 octombrie 1994).

8
Ceea ce implică existenţa unei legături între modul de viaţă al celor implicaţi şi activitatea economică în
cauză care a dat naştere unei culturi specifice (pentru un contraexemplu: nr. 760/1997, Diegaardt et al.
contra Namibia, dec. 25 iulie 2000, A/55/40, vol. II, 2000, p. 149).
9
Vezi, de asemenea, în legătură cu proiectele de exploatare forestieră în zonele de creşterea renilor de către
comunitatea sami, nr. 779/1997, Aärelä contra Finlanda, dec. 24 octombrie 2001, A/57/40, vol. II, 2002, p.
105.
3) Deşi nu conţine nici o dispoziţie specifică referitoare la drepturile minorităţilor,
CEDO este totuşi aptă să le protejeze în mod indirect. În plan procedural, Comisia
europeană a drepturilor omului a acceptat ca satele sami să aibă, sub acoperirea noţiunii
de „organizaţie neguvernamentală” (fostul articol 25), calitatea de reclamanţi, deschizând
astfel unei colectivităţi accesul la dreptul de recurs individual – şi, în consecinţă, la
mecanismul de protecţie al Convenţiei (dec. 25 noiembrie 1996, Könkäma şi alte 38 de
sate sami contra Suedia). În plan material, dreptul de proprietate şi cel la un proces
echitabil au permis, iniţial, protejarea dreptului de a avea propria „viaţă culturală”,
Comisia europeană considerând că drepturile exclusive de pescuit şi vânătoare
revendicate de către satele sami în Suedia reprezintă „bunuri”, în sensul articolului 1 din
Protocolul 1, şi „drepturi cu caracter civil”, în sensul articolului 6, § 1 din Convenţie.
Hotărârea Chapman contra Marea Britanie din 18 ianuarie 2001, pronunţată de Marea
Cameră a Curţii europene, este cea care marchează deschiderea efectivă a Convenţiei faţă
de chestiunea minorităţilor. Confruntată cu problema refuzului de a acorda unei familii de
rromi un permis de administrare funciară care să-i permită să trăiască în rulotă pe terenul
pe care îl posedă, Curtea, revenind asupra jurisprudenţei sale anterioare, consideră că
„viaţa în rulotă face parte integrantă din identitatea de rrom a reclamantei, în măsura în
care se înscrie în lunga tradiţie de viaţă nomadă dusă de această minoritate”, şi că
măsurile luate împotriva doamnei Chapman „afectează, de asemenea, capacitatea acesteia
de a-şi păstra identitatea rromă şi de a duce o viaţă privată şi familială în conformitate cu
această tradiţie”. Ceea ce înseamnă recunoaşterea faptului că dreptul la respectarea vieţii
private şi familiale (art. 8 din CEDO) garantează membrilor unei minorităţi dreptul de a
avea un stil de viaţă tradiţional. Judecătorul european se angajează pe calea protecţiei
directe a drepturilor minorităţilor, afirmând fără ezitare că articolul 8 impune statelor
părţi „obligaţia pozitivă” de a le permite rromilor – care, din cauza poziţiei lor minoritare,
se află într-o situaţie de vulnerabilitate – să-şi urmeze propriul mod de viaţă10. Un progres
esenţial se înregistrează prin hotărârea pronunţată de Marea Cameră în speţa Gorzelik et
10
Dar afirmaţia rămâne, în speţă, de principiu, deoarece Curtea consideră că articolul 8 nu presupune vreo
obligaţie pozitivă pentru Marea Britanie de a pune la dispoziţia comunităţii rrome un număr adecvat de
locaţii convenabil amenajate, unde rromii să se poată instala în mod legal; respectarea articolului 8
presupune totuşi ca expulzarea unei familii de rromi să fie însoţită de garanţiile procedurale care se impun
şi să răspundă obligaţiei de motivare (Connors contra Marea Britanie, 27 mai 2004).
al. contra Polonia, pe 17 februarie 2004. Ţinând cont de faptul că principiul
pluralismului, care stă la baza „societăţii democratice”, presupune recunoaşterea şi
respectarea „identităţilor etnice şi culturale”, hotărârea consacră dreptul membrilor unei
minorităţi de a se prevala de libertatea de asociere, garantată prin articolul 11 al
Convenţiei, pentru a introduce o acţiune colectivă prin care să-şi apere identitatea
minoritară (soluţie reţinută deja în mod implicit în Sidiropoulos et al. contra Grecia, 10
iulie 1998).
După cum se poate constata, proclamarea internaţională a drepturilor omului
încearcă să concilieze recunoaşterea particularismelor cu caracterul universal al
drepturilor omului. În acest sens, ea promovează drepturi individuale cu dimensiune
colectivă, având ca finalitate protecţia grupului minoritar.
De o inspiraţie foarte diferită este alunecarea progresivă a individualului spre
colectiv care survine, pe de altă parte, ca efect al înmulţirii rezoluţiilor incantatorii
emanând de la Organismele universale. „Drepturile de solidaritate”, calificate în mod
aproximativ de către promotorii lor ca .drepturi colective. pentru a putea fi mai bine
diferenţiate de drepturile clasice, dau naştere unei confuzii, în măsura în care, în realitate,
sunt promovate drepturi ale colectivităţilor în detrimentul unor drepturi individuale.

Bibliografie
Frédéric Sudre, Drept european şi internaţional al drepturilor omului, trad. De Raluca
Bercea, Violeta-Irina Avram, Magdalena Roibu, pref. de conf. univ. dr. Valentin
Constantin, Editura Polirom, Iaşi, 2006.

S-ar putea să vă placă și