c

c 
 cc 
c

c c



c

c
În literatura juridică, pentru titulatura disciplinei se folosesc mai multe expresii. Astfel sunt
utilizate denumirile de drept comercial internaţional, drept internaţional comercial sau drept
internaţional privat comercial. Denumirile adoptate cuprind cam aceleaşi cuvinte. Dar ele sunt altfel
grupate şi ordinea lor nu este deloc indiferentă. Credeam că toate expresiile întrebuinţate sunt
susceptibile de obiecţii. Mai mult, nici una din ele nu pare indicată de a fi reţinută.
Denumirea de drept comercial internaţional folosită de doctrină, precum şi de documentele
Organizaţiei Naţiunilor Unite este discutabilă. Distincţia dintre dreptul civil şi dreptul comercial nu
este consacrată de toate sistemele juridice. În acelaşi timp, recunoaşterea dualităţii are la bază criterii
deosebite, încât utilizarea conceptului de drept comercial internaţional nu este indicată.
Denumirea de drept internaţional comercial este greu de explicat şi nu corespunde realităţii.
Această materie nu constituie o parte a dreptului internaţional. Cât timp sursele interne rămân
destul de importante şi se foloseşte metoda conflictelor de legi, expresia de drept internaţional
comercial este dificil de a fi susţinută.
Denumirea de drept internaţional privat comercial implică o restrângere a domeniului de
reglementare.
Obiectul disciplinei ar însemna să fie redus numai în relaţiile de drept internaţional privat.
Desigur, ar fi un drept conflictual în materie, inevitabil şi util, dar insuficient pentru a cuprinde toate
sau măcar cele mai importante insituţii ale comerţului internaţional.
Pe plan juridic, dezvoltarea schimburilor comerciale internaţionale este condiţionată de
existenţa unui ansamblu de reguli. Pentru aceste reguli, se pare, că cea mai bună denumire este aceea
de drept al comerţului internaţional.
Formularea de drept al comerţului internaţional este o denumire descriptivă. Ea constată
existenţa unui fenomen, comerţul internaţional şi realitatea inevitabilă, a unui drept adecvat1.
ccccccccccccccccÎn înţelesul cel mai comprehensiv, dreptul comerţului internaţional înfăţişează ansamblul
normelor juridice care reglementează raporturile social-economice care se stabilesc în cursul
desfăşurării operaţiilor de comerţ exterior şi de cooperare economică şi tehnico-ştiinţifică cu
străinătatea. În acest înţeles, care se impune tot mai mult, pe tărâm teoretic şi practic, dreptul
comerţului internaţional nu constituie o ramură distinctă a sistemelor juridice naţionale ori a ordinii
juridice internaţionale, ci o materie juridică interdisciplinară, reunind reglementări de natură variată,
aparţinând deopotrivă dreptului intern şi dreptului internaţional2.
În cadrul dreptului comerţului internaţional sunt cuprinse norme de drept intern, norme
conflictuale şi norme de drept internaţional public. Ele sunt reunite prin obiectul lor social şi juridic.

ccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccc


cc
c




 uc 
c
 c
c
c
cc  cc c




 -, Editura Didactică şi poedagogică, Bucureşti 1983c

c
c
 c

Dreptul comerţului internaţional este o materie juridică interdisciplinară. Disciplina se

situează la confluenţa dreptului internaţional cu normele fiecărui sistem juridic.
În ţara noastră, Legea nr. 1/1971 dispune în articolul 3, alineatul 13 că prin activitatea de
comerţ exterior se înţeleg operaţiunile comerciale şi de cooperare economică în raporturile cu
străinătatea.
După cum am mai spus, în concepţia legiuitorului, sfera activităţii de comerţ exterior include
două categorii de operaţiuni distincte:
-c operaţiuni comerciale;
-c operaţiuni de cooperare economică şi tehnico-ştiinţifică4.

c 
  c
c c



c
c
c
Raporturile comerciale internaţionale şi de cooperare economică şi tehnico-ştiinţifică
internaţionale fac obiectul dreptului comerţului internaţional, al unui ansamblu de principii şi norme
care structurează juridic cadrul tranzacţiilor comerciale internaţionale. La baza dreptului comerţului
internaţional se află un set coerent de principii, care se completează unele pe altele.
În literatura de specialitate s-a atras atenţia cu deosebire asupra principiilor:
Ca orice ramură de drept există principii ce reglementează activitatea comercială
internaţională. În literatura de specialitate s-a atras atenţia cu deosebire asupra principiilor5:

1.c PRINCIPIUL LIBERTĂŢII COMERŢULUI

c

ccccccccccccccc Charles Montesquieu atrăgea atenţia că ³Libertatea comerţului nu este un drept acordat
negustorilor de a face ceea ce vor; aceasta ar însemna în adevăr mai degrabă robia lui-. ³Nu de
restricţii-, ci ³de încurajări şi stimulări- în comerţ ³avem trebuinţă- arăta Xenophon.
Pe toate continentele au existat preocupări pentru crearea unor structuri organizatorice apte să
asigure promovarea si extinderea libertăţii comerţului pe teritorii cât mai întinse. Aceste preocupări s-
au materializat în acorduri internaţionale multilaterale, pe baza cărora s-au constituit zone comerciale
ccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccc

c ! c "c
#
$
c 
% c &c 
''c c '
 'c
( -) *'c + 
c 'c  %,'


c -
'
 c 
c  c &%
 c &c

 cc%'

c%
'
c
c'
c%

c .' c '*

'c 
 c +  cc*
' c , c' c)
'
'
c
 c/0c 
c 
%cc c*
' c
'
 c
cc ' '' c*
c' c'

c

  c c
 c'c
'1%'

c% c
,.c % 

c 
*

c
c
 %  *
c*
' c !'
*

c&c %
c
c0'
c 
%c   '
c&c ,
' c

  u"c
2
cc
cuc
3
c "c4"c-
c5 
c6
'c




 uc6'*
c c7%c c8c

c
c
 c

în care este liberă circulaţia oamenilor, a bunurilor si a capitalurilor, dintre care pot fi exemplificate
Uniunea Europeană si Zona Nord Americană a Liberului Schimb.
Spaţiul economic european, a fost iniţiat în anul 1957, prin Tratatul de la Roma si extins treptat
prin alte convenţii, cum a fost Tratatul de la Masstrich din anul 1992, care a realizat integrarea pe
multiple planuri pentru aproape 400 milioane de oameni . Libertatea comerţului este deplină în acest
spaţiu si se concretizează în libera circulaţie a mărfuri lor, serviciilor, capitalurilor, oamenilor si în
libera concurenţă în 18 ţări din Europa, incluzând si cele 6 ţări care făcuseră parte din Asociaţia
Economică a Liberului Schimb.
Pe continentul Nord-american s-a creat un spaţiu economic similar, în anul 1994, de către
SUA, Canada si Mexic, prin înfiinţarea Tratatului Nord-american de Liber Schimb (North American
Free Trade Agrement ± N.A.F.T.A.).
O altă operaţiune de liberalizare a comerţului a reprezentat-o semnarea în anul 1994 a Actului
final al Rundei Uruguay, de către 124 de state, prin care s-a convenit reducerea taxelor vamale în
proporţie semnificativă. Totodată s-a decis crearea Organizaţiei Mondiale a Comerţului , cu rolul de a
prelua si de a amplifica atribuţiile Acordului General pentru Tarife si Comerţ (GATT)6.
c
Principiul libertăţii comerţului reprezintă o cerinţă fundamentală, care asigură participarea
activă şi neîngrădită la schimburile internaţionale de mărfuri şi servicii. Libertatea comerţului dă
expresie şi facilitează existenţa economiei de piaţă. Acest principiu reprezintă o cerinţă fundamentală
care asigură participarea activă şi neîngrădită la schimburile internaţionale de mărfuri şi servicii. În
contextul relaţiilor economice, acest principiu este consacrat de Constituţia României din 1991
revizuită în 2003. Astfel, prin textul art. 135 se prevede că statul trebuie să asigure libertatea
comerţului pe baza egalităţii de şanse a comercianţilor. În acţiunea de promovare a comerţului
mijloacele concrete sunt configurate de politica statului care urmăreşte să creeze un cadru favorabil.
Acest principiu se exprimă în posibilitatea recunoscută prin lege persoanelor fizice şi juridice de a fi
subiecte de dreptul comerţului internaţional. Pentru exercitarea comerţului se cere ca persoanele să
aibă calitatea de comerciant şi obiectul de activitate să prevadă efectuarea de acte de comerţ
internaţional.
Datorită caracterului său de generalitate acest principiu se aplică şi în materia investiţiilor
străine, precum şi a licenţelor de export şi import. Regulile acestui principiu guvernează şi regimul
zonelor libere. Libertatea comerţului nu exclude controlul statului. Activitatea participanţilor la
raporturile de comerţ internaţional este controlată de stat prin mijloace financiar bancare. Intervenţia
statului se realizează, în condiţiile legii, prin intermediul taxelor, a impozitelor şi a licenţelor de
export-import7.

ccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccc
9
c "c4"c-
c5 
c6
'cc
$
c5"c
"c"cc
c




 c7%c8c
c c

2c
c
 c

2.c PRINCIPIUL CONCURENŢEI LOIALE

c

Principiul concurenţei loiale se aplică între persoane care exercită o activitate

asemănătoare. Concurenţa este o confruntare sau o competiţie între comercianţi, exercitată în
domeniile deschise pieţei pentru atragerea şi menţinerea clientelei în scopul obţinerii de profit.
Libertatea concurenţei reprezintă o premisă a dezvoltării relaţiilor comerciale şi o garanţie a
progresului. În funcţie de mijloacele folosite, concurenţa este loială şi neloială.
În determinarea limitelor concurenţei se utilizează formula morală a loialităţii de
conduită în raporturile cu ceilalţi comercianţi. Concurenţa loială se exercită în limita uzanţelor
comerciale oneste.
În desfăşurarea relaţiilor comerciale internaţionale, concurenţa îndeplineşte
următoarele funcţii importante: funcţia de garanţie a economiei de piaţă; funcţia de facilitare a liberei
circulaţii a mărfurilor şi serviciilor; funcţia de stimulare a iniţiativei participanţilor la actele de comerţ
internaţional.
Principiul concurenţei are un rol deosebit în determinarea preţului mărfurilor.
Reglementările aplicabile concurenţei comercianţilor se împart în două categorii. Ele privesc
restricţiile impuse concurenţei şi reprimarea concurenţei neloiale.
Restricţiile impuse concurenţei urmăresc să apere existenţa liberei concurenţe, prin
suprimarea practicilor monopoliste, împiedicând folosirea abuzivă a puterii economice.
Concurenţa neloială reprezintă încălcarea obligaţiei de respectare a procedeelor
corecte în exercitarea unei acţiuni comerciale. Principalele forme ale practicilor monopoliste sunt
înţelegerile anticoncurenţiale, abuzul de poziţie dominantă şi concentrarea de întreprinderi.
Concurenţa neloială reprezintă încălcarea obligaţiei de respectare a procedurilor
oneste sau corecte în exercitarea unei activităţi comerciale sau industriale. Actele şi faptele de
concurenţă neloială presupun folosirea unor mijloace reprobabile în activitatea comercială şi
utilizarea unor modalităţi discutabile în atragerea clientelei. Reprimarea concurenţei neloiale
urmăreşte să asigure o folosire corectă a libertăţii de concurenţă prin sancţionarea actelor abuzive.
Având în vedere interesele colectivităţii, concurenţa neloială este deosebită de concurenţa interzisă. În
situaţia concurenţei neloiale exerciţiul unui drept este excesiv, pe când concurenţa interzisă implică
săvârşirea unui act fără drept. Interzicerea concurenţei poate rezulta din lege sau din contract.
Interzicerea concurenţei poate să rezulte din dispoziţiile legii sau din stipulaţiile
contractuale. Protecţia efectivă împotriva concurenţei neloiale este prevăzută de Convenţia de la Paris
pentru protecţia proprietăţii industriale din 1883 cu modificările şi completările ulterioare. În
conformitate cu dispoziţiile art. 10bis al Convenţiei sunt interzise următoarele acte de concurenţă
neloială:
a. faptele care sunt de natură să creeze o confuzie cu întreprinderea, cu produsele sau cu activitatea
industrială sau comercială a unui concurent;
b. afirmaţiile false în exercitarea comerţului, de natură a discredita întreprinderea, produsele sau
activitatea industrială ori comercială a unui concurent

3c
c
 c

c. indicaţiile sau afirmaţiile a căror utilizare, în exercitarea comerţului, pot induce în eroare
publicul cu privire la natura, la modul de fabricaţie sau la caracteristicile mărfurilor.
Prin sancţiunea concurenţei neloiale se asigură buna desfăşurare a comerţului şi
industriei, ocrotindu-se interesele generale ale societăţii8.
c
c
3.c PRINCIPIUL EGALITĂŢII JURIDICE A PĂRŢILOR
c

Participanţii la comerţul internaţional, persoane fizice sau juridice de drept privat, acţionează DE
JURE GESTIONES. Egalitatea juridică între părţi, în acest caz, nu necesită nuanţări, existând de la
sine, dar statul poate participa la activitatea comercială internaţională şi în acest caz acţionând DE
JURE GESTIONES. Statul nu are calitate de comerciant. În cazul contractelor comcerciale
internaţionale în care statul este parte contractantă, acest principiu al egalităţii juridice se aplică.

4.c PRINCIPIUL LIBERTĂŢII CONVENŢIILOR

c

Puterea de decizie a părţilor în contractele comerciale internaţionale se exprimă prin

intermediul contractelor, iar voinţa juridică a părţilor este configurată de principiul libertăţii
convenţiilor. O parte îşi asumă o obligaţie contractuală prin manifestarea propriei voinţe numai în
măsura în care acceptă şi doreşte acest lucru. În dreptul român principiul libertăţii convenţiilor este
consacrat de articolul 9699 din Codul Civil, potrivit căruia convenţiile legal făcute au putere de lege
între părţi.
ccccccccccccccccccÎn comparaţie cu dreptul comun, puterea de decizie a părţilor în relaţiile comerciale
internaţionale prezintă valenţe suplimentare. În operaţiunile de comerţ internaţional, libertatea
contractuală a părţilor prezintă accepţiuni diferite care pot fi grupate în două concepţii: concepţia
subiectivă şi obiectivă. După concepţia subiectivă se susţine că izvorul principal al drepturilor şi
obligaţiilor stipulate în contract constă în acordul de voinţă al părţilor. Astfel, părţile au posibilitatea
să sustragă contractul lor de sub incidenţa oricărei legislaţii naţionale. Raporturile părţilor pot fi
guvernate de lex mercatoria sau de principiile de chitate. După concepţia obiectivă se consideră că
legea este prioritară faţă de voinţa părţilor. Primatul legii exclude efectul creator al voinţei individuale
independent şi în afara unui sistem de drept statal. Părţile au libertatea de a desemna legea aplicabilă
contractului, dar numai în măsura în care opţiunea lor este admisă de legea forului. În relaţiile
comerciale internaţionale, libertatea contractuală implică o autonomie derivată şi nu primordială. De
altfel, libertatea contractuală este consacrată întotdeauna de ordinea juridică naţională.

ccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccc

c5"c
"c"cc
cc

/"c 9c )c )

'(c ) *

' c ' !'c  c c %  c  c ' ! c & c %*

' c  "c
' c c%c c%
c
*'c'cc
c. c
. c c' ! "c7)c

'c$c
c"8uc

9c
c
 c

În realitate, autonomia de voinţă decurge din principiul libertăţii convenţiilor în domeniul

raporturilor de comerţ internaţional. Prin autonomie de voinţă se înţelege că părţile pot să aleagă
legea care va guverna condiţiile de fond şi efectele contractului de comerţ internaţional.

c
5.c PRINCIPIUL LEX VOLUNTATIS

Principiul lex voluntatis corespunde exigenţelor comerţului internaţional, permiţând

părţilor să adapteze contractul la situaţia existentă pe diferite pieţe străine. În determinarea legii
aplicabile contractului, principiul lex voluntatis implică egalitatea legislaţiilor naţionale, întrucât nu
există o lege care să fie aplicată obligatoriu ori să nu fie aplicată niciodată. Regăsindu-se în
majoritatea sistemelor de drept internaţional privat, principiul lex voluntatis contribuie la
uniformizarea soluţiilor conflictuală în materia contractelor.
În legislaţia română, lex voluntatis este consacrată în Legea română de drept
internaţional privat nr. 105 din 1992 în cadrul dispoziţiilor art. 7310. În temeiul acestor dispoziţii,
contractul este supus legii aleasă prin consens de către părţi. Legea care cârmuieşte fondul, potrivit
art. 71, alin. 111 la care trimite art. 86, alin. 1 se aplică, în principal, şi condiţiilor de formă ale
contractului. Din formularea textului reiese că opţiunea de alegere este permisă de legea forului.
Voinţa părţilor nu are putere prin ea însăşi. Efectele juridice ale voinţei părţilor se produc în limitele
şi condiţiile prevăzute de lege
.

6.c PRINCIPIUL BUNEI-CREDINŢE

În procesul încheierii şi realizării contractelor comerciale internaţionale, buna credinţă

a fost şi este invocată, clamată cu insistenţă, subliniindu-se importanţa pe care o are pentru finalizarea
schimburilor de mărfuri şi servicii în condiţii reciproc avantajoase.
Buna credinţă este un principiu general care călăuzeşte atât procesul elaborării normelor dreptului
comerţului internaţional, cât şi pe acela al aplicării lor. În normele privind schimburile comerciale
internaţionale şi în contractele privind tranzacţiile în acest domeniu se regăsesc stipulate şi
răspunderile pentru încălcarea principiului bunei credinţe13.

ccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccc


c ! c"c
3c
c
 c"c$c)'c  c%c' !

c'  c%
c c c%*
"uc



c ! c"c
3c
c
 c"c$
c)
*

' c cc' c

cc0

cc,
'
 c c' ! c c&
c
 c'"uc


cc
cc


c "c4"c-
c5 
c6
'cc

$c
c
 c

c  

c 
 c
c c



c
c
c
În domeniul dreptului comerţului internaţional, principiile dau unitatea, coerenţa
necesară normelor, orientate spre dezvoltarea raporturilor comerciale în conformitate cu cerinţele
generale ale progresului economic şi social.
Principiile dreptului comerţului internaţional sunt o reflectare a unor cerinţe obiective ale
evoluţiei relaţiilor comerciale şi de cooperare economică internaţionale, contribuind la statuarea
echilibrului necesar între drepturile unora si obligaţiile altora. În lumina acestor consideraţiuni,
putem conchide că principiile dreptului comerţului internaţional sunt acele idei călăuzitoare în
procesul elaborării normelor juridice şi aplicării lor în raporturile comerciale şi de cooperare
economică şi tehnico ± ştiinţifică internaţionale, care asigură concordanţa normelor cu cerinţele
dezvoltării obiectivelor şi echilibrate a acestor raporturi.c
Aşadar, principiile dreptului comerţului internaţional sunt acele prescripţiuni
fundamentale care călăuzesc crearea şi aplicarea normelor juridice în acest domeniu. Acţiunea
principiilor are ca rezultat asigurarea certitudinii în structurarea normelor dreptului comerţului
internaţional.
c


c 
 c

c
cccccccccccccccccccccccccccccccccccPrincipiile ³
 
 
      -.
Această măreţie este cu atât mai mare cu cât noţiunea de principii generale constituie o referinţă,
foarte utilizată în limbajul juridic.
Folosirea acestor principii dă posibilitatea jurisdicţiilor să lege soluţiile
pronunţate de o formă de referinţă superioară ierarhic, şi mai ales, dă posibilitatea tribunalelor
arbitrale să afirme autonomia lor vis-à-vis de legislaţiile naţionale şi să internaţionalizeze
soluţiile lor.

c
c