Cuprins:

CONSIDERAŢII BIOLOGICE
Poziţia zoologică a iepurilor
Originea şi domesticirea iepurilor
Exteriorul şi constituţia iepurilor de casă
PRINCIPALELE RASE DE IEPURI
Rase mari
Rase mijlocii
Rase mici
ÎNTREŢINEREA IEPURILOR
Sisteme de întreţinere
Adăpostirea iepurilor
ÎNMULŢIREA IEPURILOR
Viaţa sexuală a iepurilor
Monta şi gestaţia
Fătarea iepuroaicelor şi îngrijirea puilor sugari
Creşterea tineretului înţarcat
METODE DE CREŞTERE
Creşterea in rasă curată
Creşterea prin încrucişare
Creşterea pe bază de linii
FURAJAREA IEPURILOR
Digestia şi furajele specifice iepurilor
Valoarea nutritivă a furajelor
Norme şi raţii furajere
Tehnica furajării iepurilor
Îngrăşarea iepurilor
SELECŢIA ŞI EVIDENŢA EFECTIVELOR
Selecţia iepurilor
Evidenţa efectivelor
VALORIFICAREA IEPURILOR DE CASĂ
Sacrificarea, jupuirea şi eviscerarea iepurilor
Valoarea alimentară a cărnii de iepure
Uscarea , păstrarea şi valorificarea pielicelelor
CONSIDERAŢII ECONOMICE
Situaţia creşterii iepurilor într-o gospodărie personală
Balanţa economic într-o crescătorie sistematică
IGIENA ŞI BOLILE IEPURILOR DE CASĂ
Prevenirea bolilor
Bolile contagioase
Parazitozele interne
Parazitozele externe
Helmintoze
Bolile microbiene
Bolile produse de viruşi
Bolile nemolipsitoare
SFATURI ŞI RECOMANDĂRI PRACTICE
Progranul activităţii zilnice intr-o crescătorie de iepuri
Reguli pentru crescătorul de iepuri
Calendarul crescătorului de iepuri
BIBLIOGRAFIE
INTRODUCERE

Creşterea iepurilor de casă este o îndeletnicire uşoară şi plăcută şi rentabilă.

Dintre animalele mici, alături de păsări, iepurii se pretează la cea mai convenabilă exploatare; se înmulţesc
repede, sînt puţin pretenţioşi la calitatea hranei şi valorifică bine cele mai neînsemnate furaje şi resturi vegetale
din gospodărie.
Carnea iepurilor de casă este gustoasă, uşor digestibilă şi de o apreciată valoare alimentară. Ea reprezintă o sursă
ieftină de proteine animale. Sub acest aspect, iepurii de casă, la fel ca şi păsările pot contribui în mare măsură la
sporirea producţiei de carne.
Dacă înainte iepurii se creşteau mai mult pentru blană şi pentru păr (lînă), exploatarea lor pentru carne din ultimii
ani marchează o nouă etapă în dezvoltarea cunicultu- rii în ţara noastră. Această schimbare în direcţia exploatării
se datoreşte solicitărilor crescînde la export pentru apreciata carne a iepurilor de casă, prelucrată şi expediată sub
formă congelată. Operaţiunea este organizată în cadrul cooperaţiei de consum pe baza planului anual de con-
tractări şi achiziţii, care asigură o bună valorificare a iepurilor de casă şi îi stimulează pe crescători să dezvolte
această activitate gospodărească.
In prezent, creşterea iepurilor de casă dă posibilitatea unei bune părţi a populaţiei de la sate şi din suburbiile
oraşelor să-şi sporească veniturile prin valorificarea acestei resurse. Cei mai mulţi din micii crescători de la oraşe
consumă carnea iepurilor de casă, în timp ce populaţia satelor preferă să o valorifice, în cea mai mare parte, prin
unităţile cooperaţiei de consum.
Pe de altă parte, unităţile socialiste (C.A.P., Iravicoop, etc.) contribuie la dezvoltarea cuniculturii prin difuzarea de
material de prăsilă la crescători şi, totodată, furnizează iepuri ca material biologic pentru diferite experienţe ştiin-
ţifice.
Lucrarea de faţă, prin conţinutul ei practic se adresează deopotrivă amatorilor şi crescătorilor de iepuri, cît şi teh-
nicienilor din unităţile socialiste. Şi pentru unii, ca şi pentru ceilalţi, înţelegerea ştiinţifică a problemelor expuse
este uşurată de o serie de dale şi exemple practice, lămuritoare. Ele se referă la cunoaşterea cît mai exactă a însu-
şirilor biologice şi productive ale raselor, la cazarea şi întreţinerea iepurilor în adăposturi spaţioase şi igienice, la
înmulţirea, îngrijirea şi furajarea iepurilor pe vîrste şi diferite stări fiziologice, la prevenirea şi combaterea bolilor.
în sfîrşit, cadrul lucrării este completat cu o serie de sfaturi şi îndrumări tehnice utile crescătorilor în desfăşurarea
unei bune activităţi cunicule.

 CONSIDERAŢII BIOLOGICE

Poziţia zoologică a iepurilor

Sub aspect taxonomic, adică a sistematicii animalelor după asemănări şi deosebiri, grad de înrudire,' perfecţiune
etc., iepurii pot fi cuprinşi in următoarea clasificare:
C L A S A M A M I F E R E (Mamalia). Vertebrate homeoter- me (cu temperatură constantă), corpul acoperit cu păr,
nasc pui vii, pe care îi alăptează.
O R D I N U L R O Z Ă T O A R E (Rodentia). Animale cu den- tiţia adaptată pentru ros, în raport cu regimul de hrană
vegetarian (rădăcini, grăunţe, fructe).
S u b o r d i n u l D u p l i c i d e n t a t a ( L a g o m o r p h a ) . Rozătoare cu două perechi de incisivi pe maxilarul su-
perior (fiecare incisiv mare este dublat de un incisiv mic, «ituat în spate); numărul, poziţia pe maxilare, categoria
şi ordinea dinţilor (incisivi, canini, premolari şi molari) se exprimă prin formula:

2 0 3 3 8 x2
= = 28
1 0 2 3 6 x2
Familia Leporide. Cuprinde iepurii sălbatici şi iepurii domestici (de casă) caracterizaţi prin urechi mari, coadă
urlă şi membrele posterioare mai lungi decît cele anterioare.

Gen — specie — varietate

Lepus cuniculus — iepurele sălbatic de vizuină sau de pădure — răspîndit îndeosebi în sud-estul Europei, iar la noi
în ţară mai ales în zona precarpatică (dealuri şi coline). Acesta este strămoşul sălbatic al iepurelui de casă sau
domestic (Oryctolagus cuniculus, sinonim cu Lepus cuniculus domesticus). Unele rase de iepuri au şi altă origine,
îndeosebi asiatică.
- Lepus timidus (europeus) — iepurele sălbatic de cîmp, răspîndit în toată Europa (cu excepţia părţii nordice).
- Lepus varronis — subspecie a iepurelui sălbatic din munţii Alpi, care s-a refugiat pînă în nordul Europei (vara de
culoare cenuşiu-ruginie, iar iarna albă, cu vîrful urechilor negre în tot timpul anului.
- Lepus variabilis — varietate a subspeciei precedente, cu blana albă; este o formă caracteristică a iepurilor din
regiunile arctice.

Originea şi domesticirea iepurilor

Iepurele de casă (Oryctolagus cuniculus) are ca strămoş iepurele de vizuină sau de pădure (Lepus cuniculus)
cunoscut în Franţa sub numele de „Lapin de Garenne".
Între principalele specii de iepuri sălbatici — de cîmp (Lepus timidus) şi de pădure (Lepus cuniculus) — există
diferenţe anatomo-fiziologice care duc la deosebiri profunde între aceştia.

Iepurele sălbatic de pădure este mic (2—3 kg) şi zvelt. Lungimea corpului ajunge la 40 cm; capul, scurt, nu de-
păşeşte lungimea urechilor (5—6 cm). Blana este de culoare cenuşie, cu nuanţe ruginii-gălbui mai închise pe
piept, gît şi cap şi mai deschise pe spinare şi exteriorul picioarelor. Fibrele de păr, în lungul lor, au inele de culoare
neagră, galbenă, cafenie sau albastră. Pîntecele este alb-murdar, culoare ce se continuă pînă spre interiorul
picioarelor. Coada este neagră spre vîrf şi albă la partea de jos. în totalitatea lui, acest „colorit ruginiu" este specific
tuturor iepurilor sălbatici (fig. 1).
Iepurele de pădure trăieşte singuratic pe terenurile cu diferite culturi, preferind pădurile mici, înconjurate sau
întrerupte de terenuri agricole, cîmpii, livezi, grădini. Primăvara rămîne mai tot timpul în semănături, vara şi-o
petrece prin tufişuri, toamna prin desişul pădurilor, de unde iarna coboară spre livezile şi grădinile din apropierea
satelor. Trăieşte de obicei prin locuri deluroase cu tufişuri, bune de ascunzişuri, unde îşi sapă vizuini pentru
culcuşul puilor. Ziua stă mai mult ascuns, iar în timpul nopţii devine activ, ieşind să-şi caute hrană sau să se adape
la şipotul pîraielor.
Strămoşii iepurilor de casă ajung la maturitate sexuală la vîrsta de 4-6 luni; iepuroaicele au gestaţia de 28-32 zile
şi nasc de 5-8 ori pe an, cîte 6-14 pui, fără păr, •cu pleoapele lipite, pe care-i alăptează timp de 4 săptămîni.

Iepurele sălbatic de cîmp este mult mai răspîndit ca iepurele de pădure de care se deosebeşte prin mărimea
corpului (75 cm lungime şi 4—6 kg greutate), de circa două ori mai mare; urechile sînt cu mult mai lungi decît
capul. Culoarea blănii este cenuşie-roşcată, cu pete închise bine pronunţate, iar pîntecele alb-murdar.
Iepurele de cîmp nu-şi sapă vizuini şi nu are un culcuş special pentru pui; iepuroaica, la scurt timp după naştere,
îşi părăseşte cuibul. Ea ajunge la maturitate sexuală abia în al doilea an, iar gestaţia este mai lungă decît la iepurele
de pădure şi anume de 44-52 zile. Iepuroaica naşte numai de 3-4 ori pe an; puii au corpul acoperit cu puşi se nasc
cu ochii deschişi, bine formaţi, însuşire ce i avantajează să-şi caute singuri hrana, după o scurtă alăptare care nu
durează mai mult de 10 zile.
In general, iepurele sălbatic preferă să se apropie de centrele populate şi de locurile cultivate, unde hrana îi poate
fi asigurată. Extinderea suprafeţelor cultivate îi oferă locuri bune pentru ascunziş şi o hrană îndestulătoare. Cu cît
o regiune dispune de terenuri mai fertile şi are o agricultură mai dezvoltată, cu atît este mai bogată în vînat
mărunt (de aceea, iepurele este denumit „vînat mic de cultură").

Fig. 1. Iepurele sălbatic de pădure sau de vizuină

Pe de altă parte, intensificarea proceselor de producţie agricolă şi îndeosebi chimizarea agriculturii are şi un as-
pect negativ asupra vînatului, mai ales cînd este vorba de prăfuirea culturilor cu mari cantităţi de insecticide şi
fungicide, substanţe toxice pentru sănătatea şi viaţa iepurelui.
Iepurele de casă a fost domesticit, la început, în Spania, după cucerirea ei de către romani, de unde s-a răspîndit
apoi în toată Europa.
Iepurele de pădure (strămoşul lui sălbatic) este larg răspîndit şi astăzi. în Europa apuseană, prin ţările medite-
raneene, unde au existat pe timpuri centre importante pentru domesticire („leporaria").
Spre deosebire de restul speciilor domestice (taurine, porcine, cabaline, ovine), care fiecare provine din mai multe
specii sălbatice, iepurii de casă şi păsările (găini, gîşte, raţe, curci), au fost domesticite din cîte o singură specie.
Cele peste 100 rase de iepuri de casă existente au fost create de om fie pe cale naturală (prin domesticirea
iepurelui sălbatic de pădure), fie pe căi artificiale ^selecţie, încrucişări, hrană etc.).
Multă vreme s-a crezut că iepurele de casă provine din iepurele de cîmp şi nu din cel de pădure. Cercetările
ştiinţifice au dovedit însă că aşa-numiţii „leporizi" (produşi rezultaţi din încrucişarea iepurelui de casă cu cel
sălbatic de pădure) nu au nimic comun cu iepurele sălbatic de cîmp, deoarece între acesta şi cel domestic nu există
afecţiune sexuală şi cu atît mai puţin posibilitatea de împreunare şi fecundare.
Domesticirea iepurelui s-a făcut şi se face astăzi destul de uşor, mai ales că sînt cunoscute cazuri cînd iepurele de
pădure s-a domesticit singur, fiind atras de semenii lui din crescătorii, convieţuind cu ei şi chiar împerechindu-se.
Asemenea cazuri se petrec îndeosebi în ţarcuri mari de creştere a iepurilor în semi captivitate, metodă ce se prac-
tică mai ales pe păşunile din golurile de pădure. Tot aşa de uşor se poate întîmpla şi procesul invers, adică de
sălbăticire a iepurelui de casă. In această privinţă, un exemplu concludent ni-1 oferă cele petrecute în Australia,
continent în care n-au existat iepuri şi unde popularea cu iepuri de casa. s_ci făcut abia în secolul trecut. Datorită
condiţiilor naturale favorabile, iepurii de casă s-au înmulţit în scurt timp atît de mult, încît au ajuns să se
sălbăticească şi să devină în cele din urmă o adevărată calamitate pentru continentul australian.

Exteriorul şi constituţia iepurilor de casă

Exteriorul se referă atît la analiza corpului în ansamblul lui, cît şi la conturul părţilor şi regiunilor corporale luate
separat în vederea aprecierii valorii productive a iepurilor, a vîrstei, sănătăţii, integrităţii şi conformaţiei lor legat
de tipul rasei din care fac parte. Aprecierea se face după anumite criterii: sănătate, constituţie, temperament,
vîrstă, regiuni corporale şi blană.

Sănătatea. Un iepure este sănătos atunci cînd toate procesele vitale (respiraţie, digestie, viaţa sexuală etc.) sînt
normale. El este atent la cel mai mic zgomot, prin mişcarea urechilor; are o privire vioaie, mişcări sprintene şi la
deschiderea adăpostului, deşi stă culcat, se scoală imediat şi priveşte atent. Iepurele bolnav, dimpotrivă, prezintă o
stare generală proastă: privire tristă, respiraţie greoaie, părul zbîrlit, pielea tare, uscată şi lipsită de elasticitate,
musculatura moale, mobilitate redusă, nu are poftă de mîncare etc.

Conformaţia şi constituţia. Conturul regiunilor corporale, la un loc, arată conformaţia animalului. Dacă nu
întotdeauna caracterele exterioare influenţează însuşirile productive, totuşi iepurii cu defecte de conformaţie,
care se transmit la urmaşi, nu sînt buni pentru prăsilă. De cele mai multe ori, iepurii cu defecte de conformaţie sînt
plăpînzi, puţin rezistenţi la boli şi au o constituţie debilă.
Prin constituţia unui animal se înţelege ansamblul de însuşiri morfologice şi fiziologice care exteriorizează o
anumită conformaţie corporală, condiţionată de structura şi funcţionarea organelor interne, de ereditate şi
condiţiile de mediu — legate de tipul de productivitate.
în general, constituţia iepurilor de casă este fină (la rasele mijlocii şi mici) şi robustă (îndeosebi la rasele mari —
de carne).
Iepurii cu constituţie fină se caracterizează printr-un corp lung, musculos, osatură subţire, piele şi păr fin, moale la
pipăit, picioare bine proporţionate şi rezistente; ei sînt precoci, valorifică bine hrana, ajung mai repede la
maturitate şi sînt prolifici.
Constituţia robustă este tipică iepurilor din rasele mari de carne. Aceştia sînt viguroşi, cu o conformaţie bună
(corp lung, dar mai ales îndesat şi bine îmbrăcat în muşchi),, schelet bine dezvoltat, picioare musculoase şi
puternice, avînd predispoziţie la îngrăşare (consumă şi asimilează bine hrana) şi fiind bine adaptaţi la condiţiile
de mediu.
Iepurii cu constituţie debilă prezintă semne de degenerare, ca rezultat al consangvinităţii şi condiţiilor necores-
punzătoare de întreţinere: capul şi îndeosebi faţa se alungesc şi se strîmtează, pielea se subţiază şi îşi pierde elas-
ticitatea, musculatura este redusă, părul este rar şi lipsit de luciu; ei nu folosesc bine hrana, nu sînt rezistenţi la
intemperii şi la boli, iar femelele deseori rămîn sterile etc. Asemenea animale vor fi eliminate de la reproducţie.

Temperamentul prin care se înţelege modul cum organismul reacţionează faţă de un excitant din mediul în-
conjurător contribuie în mod direct la productivitatea iepurilor; el oglindeşte ansamblul armoniei funcţiunilor
nervoase şi endocrine din organism. Temperamentul pozitiv este caracteristic iepurilor vioi, cu constituţie fină şi
robustă, iar cel negativ, iepurilor limfatici şi debili. Spre deosebire de temperament, caracterul este rezultatul mo-
dului de creştere şi al tratamentului aplicat (iepurele bruscat şi speriat devine rău, iar cel bine îngrijit, ferit de
zgomot şi tratat cu blîndeţe, capătă un caracter bun).
Determinarea vîrstei. Nu este tocmai uşor să se determine cu precizie vîrsta iepurilor. Totuşi, metodele arătate
mai jos cuprind indicaţii preţioase, mai ales la procurarea reproducătorilor şi la achiziţia unor iepuri de calitate.
— Se încearcă cu unghia degetului mare articulaţia genunchiului. Cînd capetele celor două oase ale articulaţiei sînt
foarte apropiate, încît nu se simte nici un gol între ele, se poate preciza că iepurele este bătrîn; dimpotrivă, dacă
între cele două oase se percepe un spaţiu, cu atît mai tînăr va fi iepurele, cu cît acest spaţiu va fi mai mare.
— Examinarea dinţilor şi a unghiilor constituie un alt mijloc de apreciere a vîrstei. Iepurii vîrstnici au incisivii mai
negri, lungi şi mai drepţi decît cei tineri. Dacă unghiile labelor din faţă nu depăşesc părul, iepurele nu are încă un
an, iar dacă unghiile sînt mai lungi, vîrsta poate depăşi 12 luni. La începutul anului al doilea, unghiile încep să se
încovoaie', sînt mai boante şi devin mai groase. Dar cum unghiile pot fi tăiate, aprecierea nu se va face după
lungime, ci după grosimea lor.
Regiunile corporale. Pentru studiul exteriorului vom împărţi corpul iepurelui în patru unităţi morfologice: cap, gît,
trunchi şi membre. La fiecare din acestea se vor analiza regiunile mai importante (ca formă, mărime, delimitare,
profil etc.).
Capul la mascul este mai mare şi mai grosolan decît la femelă. F r u n t e a poate fi lată sau ovală. N a s u l prezintă
un profil drept sau este berbecat (bombat). O c h i i sînt mari, lucioşi şi bine deschişi (culoarea lor variază după
rasă şi blană). U r e c h i l e se apreciază după lungime, lăţime, grosime şi direcţie (purtate în sus, în formă de V, cu
deschiderea pavilionului în afară, sau lăsate în jos) (fig. 2).
Gîtul este scurt şi gros. La unele rase şi îndeosebi la iepurii vîrstnici, se formează 1-2 îndoituri sau cute ale pielii,
mai mult sau mai puţin pronunţate („salbe" sau „cravate").
Trunchiul este lung, cilindric, mai mult sau mai puţin îndesat. S p i n a r e a ş i ş a l e l e sînt lungi şi largi; linia
spinării (dorsală) este uşor bombată din faţă spre spate, formînd un arc larg deschis. T o r a c e l e este larg, adine
şi lung, iar pieptul plin şi musculos. A b d o m e n u l trebuie să fie voluminos şi moale, iar c r u p a largă, cărnoasă
şi bine dezvoltată; coada dreaptă şi purtată în sus.

Fig. 2. Poziţia urechilor la Uriaşul belgian

Stînga — poziţie corectă; dreapta: urechile puţin plecate în faţă (şi cu salbă la gît)

M a m e l e l e , î n număr de 8 (rareori de 10) sînt dispuse pe două rînduri. O r g a n e l e g e n i t a l e sînt mai greu
de deosebit la tineret (distanţa între orificiul genital şi anus este mai mică la femelă).
Membrele. Cele din faţă sînt scurte şi terminate cu 5 degete, iar cele din spate mai lungi şi terminate cu 4 degete;
ele servesc la sprijinirea şi deplasarea corpului. Membrele trebuie să fie puternice şi cu poziţie deschisă;
degetele se termină cu unghii (ghiare) de culoarea blănii.

Blana iepurilor este formată din mai multe categorii de fibre (păr), de lungimi şi direcţii diferite:
. . p e r i i s e n z i t i v i ( f i r e lungi, drepte, groase şi aspre) cresc deasupra ochilor, pe buze. şi obraz;
j a r u l ( f i r e lungi, de 25-30 cm, drepte, groase .şi aspre) acoperă puful şi-i dă direcţia (formează „spicul" blănii);
. . p u f u l ( f i r e moi, de 10-25 cm, subţiri, elastice şi ondulate), creşte din abundenţă şi formează partea pufoasă
a blănii (creşte în smocuri şi constituie stratul de protecţie termică al corpului);
. . j a r u l s p u m o s este format din fire de 20—30 cm care fac trecerea de la puf la jar (fire mici şi ondulate spre
vîrf, groase şi scurte la bază).
Rasele de iepuri, la care jarul acoperă puful au o blană de slabă calitate, asemănătoare cu cea a iepurilor sălbatici.
La rasele cu blană superioară, părul este scurt, iar jarul nu depăşeşte nivelul pufului.
Culoarea blănii diferă după rasele de iepuri:
culoarea sălbatică sau cenuşie-roşcată (ruginie) este dată de firele cenuşii la bază, galben-brune la mijloc şi negre
la vîrf;
c u l o a r e a a r g i n t i e este formată din amestecul firelor albe, negre şi albastre - repartizate uniform;
c u l o a r e a c h i n c h i l l a ( ş i n ş i l a ) este alcătuită din puf de culoare cenuşie (fondul blănii) şi din jar, care la
bază este alb şi la vîrf negru, astfel că în totalitate aspectul este plumburiu de diferite nuanţe.

 PRINCIPALELE RASE DE IEPURI

Rasele iepurilor de casă sînt destul de multe (peste 100), însă numărul celor cu adevărat economice este destul de
redus. La alegerea rasei potrivite ne putem orienta după următoarele criterii:
—- după producţie: rase de carne, rase de blană, rase mixte (carne şi blană), rase de lînă şi rase de ornament sau
de sport;
—, după greutate: rase mari (uriaşe), rase mijlocii şi rase mici;
— după însuşirile blănii: rase cu păr obişnuit (puf şi jar), rase cu păr scurt şi rase cu păr lung (de exemplu iîna
iepurelui de Angora). în cele ce urmează se descriu pe scurt numai rasele de iepuri mai importante, grupate după
greutate şi producţia lor principală, care se cresc mai mult şi au o însemnătate mai mare pentru ţara noastră.
Întrucît obiectul principal al creşterii iepurilor îl constituie carnea, la prezentarea raselor după criteriul greutăţii
se va da o mai mare importanţă raselor mari şi mijlocii; asupra raselor mici se va insista mai puţin, în afară de cele
cu blăni valoroase şi cu păr lung (iepurele de Angora). Caracterele morfo- productive ale raselor respective sînt
date după standardul (din ţara de origine.

Rase mari
Uriaşul belgian sau Uriaşul de Flandra (Geant des Mandres - Fr.; Belgischer Riese - Germ.; Flemish Giant EngL;
Gigante di Flandra - It.) este o rasă de carne larg răspîndită în ţara noastră (fig. 3).
Aspect general: iepure mare, cărnos, lung de 60-70 cm pineori pînă la 90-100 cm şi chiar mai lung.

Fig. 3. Uriaşul belgian

Greutatea: la mascul 6-7,5 kg şi la femelă 7-9,5 kg.

Capul: puternic (viguros), la mascul mai mult rotund decît lung şi la femelă puţin alungit şi mai fin.
Ochii: mari, de culoare închisă şi cu expresie blîndă.
Urechile: mari (lungi de 16-18 am şi late de 4-6 cm), nu prea deschise, cu vîrfurile rotunjite ca o lingură, mobile şi
ţinute în formă de V - spre faţă.
Gîtul: bine legat, relativ scurt şi gros; salba aproape inexistentă la mascul şi de formă foarte regulată, plată, uşor
dezvoltată la femelă, întinzîndu-se pe picioarele din faţă (cînd stă culcat).
Corpul: pieptul larg, linia spinării dreaptă sau puţin lăsată şi bine dezvoltată; perimetrul toracic de 36-46 cm.
crupa rotunjită şi lată de 7-9 cm.
Picioarele: musculoase şi robuste, cele din faţă drepte şi puternice. Unghiile: brune, negricioase sau albe (după
varietate). Coada: lungă şi dreaptă.
Blana este cenuşiu-ruginie (culoarea iepurelui sălbatic), cu puful cenuşiu, părul neted şi relativ scurt, are aspect
de blană deasă, mătăsoasă şi cu luciu uşor albăstrui-metalic.
Însuşiri productive: — rasă viguroasă, rustică, rezistentă şi prolifică (6-12 pui la o fătare), care se creşte uşor,
ajunge la maturitate sexuală la 10 luni (vîrsta de reproducţie), creşte repede, se îngraşă uşor şi dă o carne
delicioasă şi puţin fibroasă; la naştere, puii cîntăresc 60-70 g, la 1 lună 700 g, la 2 luni 1,5 kg, la 3 luni 2,4 kg, la 4
luni 3,5 kg, la 5 luni 4,5 kg, la 6 luni 5,2 kg şi la 10 luni 6,5-7 kg.
Se disting 6 varietăţi: gri-ruginie (cea mai răspîndită), gri-închis, neagră, albastră, albă şi roşcată (ultimele trei
destul de rare). în climat rece, iepurii au o creştere redusă şi prolificitatea lor scade.

Big. 4. Marele alb

Devieri de la standard: necorespunzător ca mărime şi greutate; cap berbecat; pete la ochi; urechile ascuţite sau
lăsate în jos; salba la femelă prea dezvoltată şi cu pliuri; ceafa şi pieptul îngust; crupa cu denivelări; părul lung sau
lînos; blana de nuanţă gălbuie.

Marele alb sau Uriaşul de Termond (Blanc de Ter- monde - Fr.; Weisser Termonde - Germ.; Termonde rabbit -
Engl.; Bianca di Termonde - It.) este o varietate a Uriaşului belgian, cu care seamănă şi din care provine, numai că
este de talie şi greutate mai mică. Este destul de răspîndit în ţara noastră (fig. 4).

Aspect general: iepure de talie mare, însă mult mai îndesat şi lung numai de 52-55 cm. Greutatea: 4-5 kg.
Capul: la mascul rotunjit şi mai prelung la femelă.
Ochii: de culoare roz (pupila rubinie-inchis şi irisul mai. deschis).
Urechile: mari şi puternice, prea puţin deschise, cu vîrfurile rotunjite (lungi de 16 cm).
Gîtul: la mascul fără salbă şi cu o dezvoltare uşoară la femelă.
Corpul: voluminos şi bine legat, cu spatele lat şi cărnos; perimetrul toracic de 36,40 cm; crupa uşor rotunjită şi
largă (5,7 cm).
Picioarele: puternice, cu pulpe musculoase şi unghiile albe.
Coada: lungă.
Blana este mare şi albă, cu păr des, scurt şi mătăsos.

Însuşiri productive: rasă rezistentă şi destul de prolifică (6-7 pui la o fă tare); puii la naştere au 50-60 g, la 1 lună
600 g, la 2 luni 1,3 kg, la 3 luni 2,2 kg, la 4 luni 3,1 kg, la 5 luni 3,9 kg şi la 6 luni 4,5 kg; ajung la maturitate sexuală
la 8-10 luni; blăniţele albe sînt mult apreciate, îndeosebi pentru imitarea herminei.

Devieri de la standard: necorespunzător ca talie şi greutate; spinarea înşeuată, ochii lipsiţi de pigmentaţie; ure-
chile ascuţite; spatele denivelat; părul lînos sau prea lung.

B e r b e c u l f r a n c e z (Belier frangais - Fr.; Fran- zosischer Widder - Germ.; Lop French - Engl.; Ariete
francese - It.) denumit uneori şi „Rouen", provine din încrucişarea dintre rasele Normand şi Berbecul englez. Este
un iepure specializat pentru carne, puţin rustic, cu. o rezistenţă scăzută la frig şi puţin răspîndit în ţara. noastră.
Sînt trei tipuri: englez, francez şi german, dintre care primele două rezultă din încrucişarea Berbecului englez cu
Uriaşul belgian (fig. 5).

Fig. 5. Berbecul francez (bălţat)

Aspect general: iepure de talie mare, caracterizat prin lungimea exagerată a urechilor sale blegi (de 40 cm) şi.
conformaţia particulară a corpului: partea anterioară scundă (joasă) şi spatele ridicat, crupa înaltă, lată şi ro-
tunjită. Greutate: minimum 5 kg masculul şi 6 kg femela (maximum 9-12 kg). Capul: mare, berbecat şi cu
încreţituri orbitale. Ochii: mari, asortaţi la culoarea blănii; privirea vioaie. Blana: gri-deschis, gri-închis, neagră,
albastră, pestriţă,, cu părul de lungime mijlocie; blăniţele se apreciază pentru desimea părului.

Însuşiri productive: rasă precoce (ajunge la maturitate sexuală la 7-10 luni) şi suficient de prolifică (5-7 pui la o
fătare); la naştere puii au 60-65 g, la 1 lună 670 g, la 2: luni 1,4 kg, la 3 luni 2,4 kg, la 4 luni 3,3 kg, la 5 luni 4 kg., la
6 luni 4,7 kg, iar la 10 luni 5,6 kg; se îngraşă uşor şi are o carne de calitate superioară.

Devieri de la standard: necorespunzător ca mărime şi greutate; capul alungit şi cu încreţituri orbitale puţin ac-
centuate; ochii prea mici; urechile mai scurte şi puţin blegi; labele tărcate cu negru la iepurii cu blana gri.

Rase mijlocii

C h i n c h i l l a (Chinchilla - Fr., Germ., Engl.; Cin- cilla - It.) este o rasă creată în Franţa, în anul 1910, prin
încrucişarea iepurelui de „Garenne", Himalaia şi Albastrul de Beveren. Alături de Uriaşul belgian, este rasa cea mai
răspîndită la noi în ţară, deşi ca origine aparţine raselor mici (2-2,5 kg). Se creşte mai mult tipul industrial de
carne „Chinchilla mare" (de 3-5 kg), care provine din încrucişarea cu Uriaşul belgian. Blăniţa sa aminteşte de
frumoasa culoare gri-cenuşiu a unui mic rozător cu acelaşi nume, originar din America de Sud (Anzii-Cordilieri),
animal cu blană p r e ţ i o a s ă ( C h i n c h i l l a l a n i g e r a ) .

Aspect general: corpul alungit, zvelt şi bine propor- ţionat, amintind de forma iepurelui de pădure (de „Garenne"
- Franţa), temperament nervos (fig. 6). Greutatea: 2-2,5 kg la tipul mic şi 3-5 kg la tipul mare de carne.
Capul: de mărime potrivită. Ochii: mai mult mici (încercuiţi cu păr de culoare deschisă). Urechile: mijlocii (14-16
cm), nu prea late şi uşor rotunjite la vîrf; puţin înclinate spre spate (tivite cu negru spre vîrf). Gîtul: nu prea
puternic, cu salbă de mărime mijlocie, admisă numai pentru femelă. Corpul: cu forme scurte, dar fine şi elegante.
Picioarele: proporţionale în raport cu mărimea iepurelui, cu unghiile brune.
Coada: mijlocie (neagră, punctată cu alb spre vîrf şi albă la partea de jos).
Blana are un păr moale şi des, de 2-2,5 om, jarul alb- negru, iar puful gri-albăstrui (culoarea blăniţei cenuşie-
argintată cu nuanţe albastre); pe pîntece alb-murdar; gîtul de nuanţă deschisă; flancurile mai puţin deschise decît
spatele; sînt apreciate exemplarele de culoare mai închisă.
Însuşiri productive:
—- rasă mixtă (pentru carne şi blană), precoce (ajunge la maturitate la 7 luni), prolifică (6-10 pui la o fătare), care
se creşte uşor şi economic (pe lingă carne se obţine o blană de calitate);
— la naştere, puii de Chinchilla mic cîntăresc 45-50 g, la 2 luni 800-900 g, la 3 luni 1,4 kg, la 4 luni 2 kg, la 5 luni
2,5 kg, la 6 luni 3 kg; iar puii de Chinchilla mare cîntăresc la naştere 50-55 g, la 1 lună 630 g, la 2 luni 1,250 kg, la 3
luni 1,900 kg, la 4 luni 2,500 kg, la 5 luni 3,300 kg, la 6 luni 4,200 kg, la 10 luni 5 kg.

Fig. 6. Tineret din rasa Chinchilla

Devieri de la standard: corpul subţire (alungit); ochii nu sînt bruni, urechile prea mari; unghiile albe; blăniţa
lipsită de aspectul caracteristic (cenuşie-argintată, cu nuanţe albăstrui); părul prea deschis, împestriţat cu fire
ruginii; flancurile albicioase.

Argintiul francez (Argente de Champagne - Fr.; Franzosischer Silber - Germ.; Champagne Silver — Engl.;
Argentata di Champagne — It.) este una din cele mai vechi rase, cunoscută în Franţa încă de la începutul secolului
al 18-lea. în ţara noastră este puţin răspîndită şi numai în cîteva centre se creşte în rasă curată (fig. 7).
Aspect general: talie mare, dar puţin masiv.
Greutate: masculul 4—4,5 kg şi femela 5 kg.
Capul: puternic, alungit.
Ochii: bruni-închis.
Urechile: groase, late, uşor rotunjite spre vîrf şi ţinute drept (14 cm).
Gitul: puternic şi destul de scurt, cu salbă mică, însă numai la femelă.
Corpul: alungit şi nu prea masiv, cu spatele bine legat şi uşor arcuit, iar crupa rotunjită.
Picioarele: de lungime mijlocie, puternice şi musculoase, cu unghiile negre.
Coada: mijlocie. Blana are părul semilung, fin, des şi mătăsos, cu aspect argintiu, pe întregul corp, care se
datoreşte unui amestec uniform de peri albi, albăstrui şi negri (jarul de un argint platinat şi puful ca o pîslă
albastră-negricioasă); un semn caracteristic îl formează un mic smoc de peri albi îngrămădiţi în linie pe mijlocul
capului, cam la nivelul ochilor (dispus în sens invers).

Fig. 7. Argintiul francez

Însuşiri productive: — rasă mixtă (pentru carne şi blană), precoce (ajunge la maturitate la 7—8 luni), rezistentă
şi prolifică (6—8 pui la o fătare); puii se nasc negri, argintarea începînd la 2 luni şi terminîndu-se la 5—6 luni;
la naştere, puii cîntăresc 55 g, la 1 lună 500 g, la 2 luni 1 kg, la 4 luni 2,3 kg, la 6 luni 3,5 kg;
blăniţa este de calitate superioară.

Devieri de la standard: corpul prea scurt; capul neted; urechile înguste şi ascuţite; gîtul subţire; picioarele piper-
nicite; unghiile albe; părul lînos şau gros; culoarea blăni- ţei fără omogenitate, cu aspect prea închis ori prea
deschis.

Albastrul vienez(Bleu de Yienne — Fr.; Blauer Wiener — Germ.; Viena blue rabbit — Engl.; Blu di Vienna —- It.)
este o rasă creată în Austria (1890) prin încrucişarea între un Uriaş belgian şi un Argintiu. în ţara noastră este mai
răspîndit decît Argintiul francez.

Aspect general: în afară de mărime, exteriorul aminteşte de cel al Uriaşului belgian, comportarea este însă mult
mai vioaie (fig. 8).
Greutatea: 3,5—4 kg.
Capul: mare, dar nu berbecat la mascul şi mai îngust la femelă.
Ochii: gri-albaştri foarte închis, privire vioaie.
Urechile: lungi şi late, rotunjite la vîrf şi drepte (14—15 cm).
Gîtul: cu salbă mică, însă numai la femelă.
Corpul: mai mult cilindric, alungit (45—60 cm) cu spatele mare şi drept, crupa îndesată şi rotunjită.
Picioarele: puternice (robuste), cu unghiile brune.
Coada: mare.
Blana are părul semilung, subţire, dens şi mătăsos; culoarea plumburie-albastră (închis), uniformă pe tot corpul.
Fig. 8. Albastrul vienez

Însuşiri productive: — rasă mixtă (carne şi blană), precoce (ajunge la maturitate la 8—9 luni) şi se îngraşă uşor;
produce 7—8 pui la o fătare;la naştere puii cîntăresc 50—55 g, la 1 lună 550 g, la 2 luni 1 kg, la 3 luni 1,7 kg, la 6
luni 3,4 kg; blana este mult apreciată în stare naturală.

Devieri de la standard: forme scurte, urechi subţiri sau purtate în V; unghii albe; peri scurţi sau albi; aspectul
blăniţei prea deschis sau cenuşiu.

Albul vienez( B l a n c de Vienne — Fr.; Weisser Wiener — Germ.; Vienna white rabbit — Engl.; Bianca di Vienna
— It.) provine din încrucişarea raselor Olandeză cu Albastrul vienez (fig. 9). In ţara noastră este mai puţin
răspîndit decît Albastrul vienez. Are greutatea vie de 3—4 kg. Ochii sînt albaştri, iar unghiile albe. Culoarea
blăniţei este alb-curat; blăniţele imită hermina.

Neo-Zeelandezul alb (Neo- Zelandais blanc — Fr.; Weisser Neuseelănder — Germ.; New-Zealand rabbit — Engl.;
Bianca New-Zealand — It.) este o rasă bună producătoare de carne care concurează celelalte rase mijlocii, în ţara
noastră s-a introdus din anul 1962 şi se bucură de o largă răspîndire (fig. 10).
Aspect general: corpul de lungime mijlocie (45—50 cm), cu flancurile cărnoase şi spetele bine dezvoltate.
Greutatea: 4,5 kg la masculul adult şi 5,5 kg la femelă.
Capul: cu o curbură uşoară între ochi şi nas.
Ochii: strălucitori, de culoare roz.
Urechile: de mărime mijlocie (15—16 cm), rotunjite .spre vîrf şi ţinute drept.
Picioarele: puternice, cu unghiile albe.
Coada: dreaptă, de mărime mijlocie.
Blana este de culoare albă (curat), cu păr des.

Devieri de la standard: forme alungite (puţin masive); blana cu păr scurt, fin şi de suprafaţă.

Fig. 9. Tineret din rasa Albul vienez

Fig. 10. Neo-Zeelandezul

Rase mici

Sînt iepuri cu greutate corporală redusă (1,5—3,5 kg) a căror producţie principală o constituie blana lor de
calitate şi părul (lîna de Angora) sau servesc ca animale de experienţă în laboratoare.
R a s a A l a s k a , cunoscută şi sub denumirea de „rasă neagră rusească", este un iepure mic şi îndesat (2—3 kg),
cu blana neagră (seamănă cu blana neagră a vulpii de Alaska). Ajunge la maturitate sexuală la 7—8 luni, produce
5—6 pui la o fătare şi este destul de rezistent.
R a s a H a v a n ă are forme elegante şi osatură fină; cîntăreşte 2—2,5 kg la vîrsta de 8—12 luni. Blana are
culoarea brună-închis (jarul castaniu, iar puful albastru pe spate şi cafeniu pe pîntece).
R a s a O l a n d e z ă are corpul mic şi îndesat şi nu cîntăreşte mai mult de 2,5 kg. Blana este bălţată şi deci puţin
valoroasă; partea anterioară a corpului este albă, cu excepţia urechilor şi a capului care sînt negre; jumătatea
posterioară este neagră şi picioarele albe (manşete). Se apreciază pentru carnea gustoasă şi ca animal de expe-
rienţe. Femelele sînt bune mame pentru iepuraşi, în care scop se folosesc ca doici la rasele prolifice.
R a s a H i m a l a i a (rusească) are corpul lunguieţ, capul mare şi urechile scurte. Greutatea corporală este de
.2—2,5 kg. Blăniţa este de culoare albă, în afară de urechi, bot, labe şi coadă, care sînt negre. La naştere puii sînt
albi şi apoi devin fumurii. Se foloseşte ca animal pentru experienţe de laborator.
R a s a H e r m e l i n a (rasă poloneză) se caracterizează prin animale mici, cu greutatea vie de 1,5—2 kg.
Urechile sînt scurte (6—9 cm) şi ochi roşii. Blana este albă, cu păr scurt şi mătăsos, mult apreciată pentru imitarea
herminei.
R a s a R e x (rasă franceză) de talie ceva mai mare (ajunge la 3—3,5 kg), este renumită prin blana sa de
calitate (fără jar, cu puful drept, des, mătăsos, uniform, cu aspect de catifea, avînd o lungime de minimum 15 mm).
Este un iepure gingaş şi se creşte mai mult în apusul Europei. Cea mai veche rasă şi apreciată prin calităţile blănii
este Castor-rexul (cu blana brună).
R a s a A n g o r a este singura rasă ce se creşte pentru părul ei. Pînă la dezvoltarea industriei fibrelor sintetice,
iepurele de Angora era destul de răspîndit şi preţuit pentru lîna sa de calitate superioară (fină, mătăsoasă, căl-
duroasă), folosită în industria textilă şi tricotaje, de fetru etc. Se pare însă că fibrele artificiale nu pot înlocui în
totalitate calităţile naturale ale lînurilor şi pe piaţa ţărilor apusene se face din nou simţită nevoia producţiei de
lînă Angora.
Este un iepure nu prea mare (3—3,5 kg), producător de păr lînos, care se tunde. Ajunge la maturitatea sexuală la 1
an şi produce 5—6 pui la o fătare (la naştere puii cîntăresc 40—45 g, la 1 lună 500 g, la 2 luni 850 g, la 4 luni 1,9
kg, la 6 luni 2,5 kg, iar la 10 luni 3 kg). Părul este lung, lînos (10—30 cm), cu o producţie anuală de 200—300 g la
mascul şi de 300—400 g la femelă. Culoarea cea mai apreciată este cea albă; în cadrul rasei sînt iepuri cu blană de
diferite culori: neagră, albastră- închis, brună-havan, dar creşterea acestora este mai puţin răspîndită.

 ÎNTREŢINEREA IEPURILOR

In practica creşterii iepurilor de casă se aplică diferite sisteme de întreţinere, în funcţie de condiţiile naturale şi
economice, precum şi de gradul de dezvoltare al crescătoriei respective.
Sisteme de întreţinere
Sînt trei sisteme principale de întreţinere: în captivitate, libertate şi semi-captivitate (mixt).
După modul de organizare şi de intensificare a proceselor de producţie se deosebesc trei forme de exploatare:
intensivă, extensivă şi semi-intensivă, fiecare corespun- zînd sistemelor respective de întreţinere.
Întreţinerea iepurilor în captivitate
Acest sistem se practică în adăposturi cu boxe individuale pentru iepurii de reproducţie (matcă) şi în boxe
comune pentru tineret. în cadrul acestui sistem de exploatare intensivă, două tipuri sînt mai caracteristice: tipul
industrial şi tipul combinat.

Tipul industrial (specializat în producţia de carne) este organizat în unităţi de profil cunicul asemănătoare com
binatelor avicole, întreţinerea iepurilor făcîndu-se în tot timpul anului în hale mari şi luminoase (în baterii lungi
de 25—30 m) cu boxe dispuse în trei etaje şi grupate pe procese de producţie; pentru iepurii de reproducţie, ma-
ternităţi, creşterea tineretului, îngrăşătorii, izolatoare- carantină. Creşterea tineretului este completată cu între-
ţinerea acestuia în padocuri speciale, amenajate în interiorul halei (cu podea din plasă). Acest tip corespunde cu
forma cea mai perfecţionată de intensificare a proceselor tehnice de producţie (fig.11).

Fig. 11. întreţinerea iepurilor într-o crescătorie de tip industrial („Mathews" — Anglia)

In ţara noastră sînt în curs de proiectare în cadrul Centrocoop două asemenea centre cunicule de tip industrial,
fiecare cu un efectiv de 500 iepuri-matcă. Creşterea tineretului este adaptată la întreţinerea în padocuri (spaţii
delimitate cu plasă de sîrmă), atît în aer liber, cît şi în hale speciale.

Tipul combinat se practică îndeosebi în centrele cu suprafeţe de teren limitat (suburbiile oraşelor), cînd între-
ţinerea iepurilor se face numai în captivitate (în boxe) şi în scopuri diferite (iepuri de carne pentru gospodărie
personală, iepuri Angora pentru valorificarea lînii, iepuri din rase mici de sport sau de ornament); vara, micile
adăposturi, cu mai multe boxe, se amplasează în locuri deschise (curte, grădină), iar în timpul iernii sub diferite
şoproane, magazii etc.
întreţinerea iepurilor în captivitate (în boxe) permite o mai bună organizare a lucrărilor de ameliorare a raselor
de iepuri în centre speciale de selecţie şi aplicarea sistematică a măsurilor sanitar-veterinare.
întreţinerea iepurilor în libertate
După acest sistem iepurii trăiesc şi se înmulţesc în plină libertate, pe terenuri împrejmuite, pe care se fac tranşee
cu scopul de a, li se uşura săparea de vizuini pentru fătare.
Vara, ei nu primesc nici un fel de hrană suplimentară, iar toamna sînt prinşi cu ajutorul unei capcane-hrănitoare şi
sacrificaţi, cu excepţia reproducătorilor (efectivul- matcă), care se întreţin iarna în adăposturi speciale. în opoziţie
cu forma de exploatare intensivă a iepurilor în captivitate, întreţinerea în libertate constituie o formă extensivă,
destul de primitivă, în care se ivesc o serie de neajunsuri în aplicarea metodelor raţionale de creştere (alegerea şi
potrivirea perechilor, planificarea montei şi a fătărilor, dezvoltarea uniformă a tineretului etc.). în schimb,
întreţinerea iepurilor în libertate (fig. 12) prezintă şi unele avantaje: nu necesită construcţii speciale, se foloseşte
mai puţină muncă, furajarea iepurilor este ieftină, tineretul se dezvoltă bine în condiţii naturale etc. Aşa se explică
faptul, că la noi şi azi întîlnim în multe părţi din Transilvania asemenea sisteme rustice de întreţinere a iepurilor,
practicate uneori cu bune rezultate în producţie de unii crescători particulari. Deseori se recurge la întreţinerea
liberă a iepurilor prin curţi, şoproane şi grajduri, fapt ce duce la compromisuri (iepurii îşi sapă tunele pe sub
pămînt, evadează şi de cele mai multe ori sfîrşesc sub colţii prădătorilor: cîini, pisici etc.).

Fig. 12. întreţinerea iepurilor în libertate (garenă)

În Franţa se practică cu succes creşterea iepurilor în „garene", adică în libertate, pe terenuri situate în mijlocul
unei plantaţii (goluri de pădure). Garenele sînt împrejmuite şi se amenajează pe terenuri părăsite, acoperite cu
tufişuri sau cu arbuşti mici şi rari, în regiunile de coline, cu sol uscat, de preferinţă argilo-nisipos sau calcaros. Par-
celele pentru garene se delimitează, socotind 20 iepuroaice cu 3—4 iepuroi la o suprafaţă de 1 ha cînd masa verde
este redusă şi 60 iepuroaice cu 8—9 iepuroi în condiţiile unei bune păşuni. împrejmuirea garenei se face cu gard
din plasă de sîrmă, înalt de 1,20 m şi îngropat în pămînt 30 cm. Prinderea iepurilor de casă din garene se face cu
ajutorul capcanei-hrănitoare, de o construcţie simplă, formată dintr-o ladă cu capac rabatabil, prevăzută în faţă cu
o deschidere circulară prin care intră iepurii.

Întreţinerea iepurilor în semi-cavtivitate . În practica acestui sistem se folosesc adăposturi cu boxe individuale
pentru iepurii de reproducţie şi padocuri pentru tineret. Este sistemul cel mai indicat In creşterea raţională a
iepurilor, ca şi în organizarea de crescătorii sistematice în unităţile agricole socialiste. El înlătură unele neajunsuri
ale sistemului de întreţinere în captivitate (limitarea mişcărilor iepurilor, lumină insuficientă etc.) şi ale sistemului
în libertate (dificultatea observaţiilor individuale, ţinerea unei evidenţe zootehnice, alegerea şi potrivirea
perechilor pentru reproducere, precum şi aplicarea riguroasă a măsurilor sanitar-veterinare şi combaterea
dăunătorilor).
Această formă de exploatare semi-intensivă găseşte o largă utilizare şi în crescătoriile personale, unde deseori
începătorii sau amatorii folosesc aşa zisul „sistem combinat", adică în faţa unui mic adăpost de cîteva boxe, desti
nat iepurilor-matcă, se amenajează un mic padoc pentru tineret (fig. 13).
Organizarea crescătoriilor mari de iepuri din unităţile socialiste după sistemul garenelor limitat numai pentru
tineretul separat pe sexe şi combinat cu întreţinerea iepurilor-matcă în semi-captivitate (în boxe şi padocuri)
constituie forma cea mai economică pentru condiţiile din ţara noastră.

Fig. 13. Adăpost simplu (cu padoc în faţă) folosit în gospodăriile personale

Adăpostirea iepurilor

Adăposturile în care se face cazarea iepurilor trebuie să fie corespunzătoare atît din punct de vedere biologic
datorită sensibilităţii acestor animale faţă de curenţj, umezeală, acţiunea puternică a soarelui, zgomote, prezenţa
altor animale, terenuri infectate şi infestate etc.), cît' şi economic. De aceea, la înfiinţarea crescătoriilor de iepuri
sistematice este necesar să se ţină seamă de condiţiile pedo-climatice ale locului respectiv, de amplasarea şi
orientarea adăposturilor, precum şi de materialele de construcţie folosite.
Condiţii de ordin pedo-climatic. Se va urmări, pe cit este posibil, ca reţeaua de dezvoltare a crescătoiiilor să
corespundă cu aria de răspîndire specifică a iepurelui sălbatic de pădure sau de vizuină: zone cuprinse îndeosebi
de-a lungul Carpaţilor şi podişurilor cu altitudini între 400 şi 1 000 m. Sînt preferate platourile adăpostite, semi-
aride, cu podzol sau sol brun-roşcat de pădure, masive de foioase, desişuri de stejeriş, salcîmi, tufişuri de păducel,
măceşi etc., cu o bogată şi variată floră spontană. Sînt contraindicate locurile reci şi umede din zona coniferelor, ca
şi stepa aridă şi expusă vînturilor, de la şes.
Se preferă ca amplasarea crescătoriei să se facă pe terenuri ridicate (platouri adăpostite), fără pantă de scurgere a
apelor spre adăposturi, uscate (fără pînză de apă freatică la suprafaţă) şi împrejmuite, pe cît posibil, de vegetaţie
arborescentă sau de tufişuri masive.

Amplasarea şi orientarea adăposturilor. Sînt indicate terenurile izolate de centrele populate, de fermele
zootehnice şi de locurile infectate (depozite de gunoaie), ferite de zgomotul mijloacelor de transport, de prezenţa
oricăror animale.
La orientarea faţadei adăpostului, trebuie să se ţină seama de direcţia vînturilor dominante şi în special de crivăţ,
dîndu-i o expunere spre sud-est (fig. 14). în felul acesta, Crivăţul va bate în spatele adăposturilor şi nu va permite
să pătrundă curenţii în boxele iepurilor. Totodată, această orientare oferă lumină şi soare, care sterilizează
atmosfera (omoară microbii) şi prin uscarea aerului creează condiţii nefavorabile dezvoltării ouălor de paraziţi.
Pentru ca iepurii să fie feriţi de acţiunea directă a soarelui (arşiţă) este indicat ca în preajma adăposturilor să se
planteze salcîmi sau alţi arbori corespunzători (pentru umbră şi consumul frunzişului (fig. 15).

Fig. 14. Schiţă orientativă pentru amplasarea unei "crescătorii sistematice- (cu un efectiv-matcă de 100 iepuri) :
1 — şopron-remiză (cu 10 adăposturi a cîte 9 boxe fiecare) ; 2 — şopron cu padocuri dp iarnât (I —II —III) şi padocuri de
vară (IV -V - VI) ; o. trocuri pentru grăunţe; b. iesle pentru: fin. 3. locuinţă paznic şi magazie pentru furaje; 4. adăpost pentru
izolare ; 5. perdea de sal- cîmi; 6. teren pentru păşunatul iepurilor (C = ţarcuri mobile)
Fig. 15. Amplasarea adăposturilor la crescătoria „Centrocoop" din Rădăuţi

Construcţia adăposturilor

în crescătoriile mari de tip industrial, iepurii se cresc în baterii cu boxe individuale şi în padocuri speciale cu
podea din plasă de sîrmă, toate adăpostite în hale mari şi luminoase, construite din panouri prefabricate şi pavate
cu sgură bituminată.
în crescătoriile, sistematice, adăposturile pentru iepuri sînt mobile: vara se amplasează în grădini sau livezi (la
umbră şi aproape de masa verde furajeră) şi iarna sub şoproane remize. Uneori, ele pot fi fixe, în care caz vara
adăposturile sînt prevăzute cu o streaşină pentru umbră şi iarna cu paravane protectoare.
Adăposturile pentru iepuri sînt formate din mai multe boxe (6—9—12), instalate pe două sau trei etaje (fig. 16).
Fig. 16. Construcţia adăpostului (tip „Centrocoop") cu 9 boxe

A. Aspect general; B. Secţiune transversală; 1. furajator exterior; 2. vas de ciment"pentri& hrană şi apă; 3. lădiţă
(culcuş) pentru fătare; 4. podea-boxă (din grătar de lemn şi plasă de- sîrmă); 5. tavă din tablă (instalată sub
podea)

Condiţiile unui bun adăpost. în general, adăposturile trebuie să fie economice şi igienice, favorizînd dezvoltarea,
normală şi sănătoasă a iepurilor. De aceea, ele trebuie să îndeplinească unele condiţii minime şi anume:
să fie ieftine şi durabile, construite din materiale corespunzătoare (vara să fie răcoroase şi iarna călduroase);
să fie luminoase, aerisite, lipsite de curenţi şi umiditate; să permită supravegherea iepurilor şi distribuirea, hranei
cu uşurinţă şi să nu fie accesibile animalelor dăunătoare şi şobolanilor; boxele să fie încăpătoare, cu pereţi netezi
şi podea din grătare, care permit curăţenia şi dezinfecţia.

Fig.16.
Materialul care se pretează cel mai bine rămîne tot lemnul, care reuneşte aproape toate avantajele. Durata lui de
folosinţă se poate mări prin impregnarea cu carbo- lineum, care constituie totodată şi un strat protector împotriva
paraziţilor.
Pentru adăposturile fixe, în lipsă de cherestea se poate folosi împletitura din nuiele, tencuită cu lut şi chirpiciul sau
paianta; adăposturile din cărămidă şi din beton sînt prea umede şi răcoroase. în centrele sau în staţiunile de
selecţie, se folosesc boxe speciale (metalice) instalate în încăperi spaţioase şi igienice (iarna sînt încălzite).
Dimensiunile boxelor variază după mărimea raselor respective de iepuri (tabelul 1).
Tabelul 1
Dimensiunile boxelor (în cm) pentru iepuri
Dimensiuni Pentru iepuri din rase:
mari mijlocii j mici
Lungime 100— 120 90- 100 80-90
(faţadă), cm 70-90 50-60 60-80 45-55 50-70 45-50
Lăţime (pro-
funzime), cm
înălţime, cm

Într-o boxă cu aceste dimensiuni se pot întreţine:

iepure adult, 2—3 iepuraşi înţărcaţi (de două luni) şi iepuri de patru luni. Pentru întreţinerea tineretului se
construiesc boxe speciale de aceeaşi lăţime şi înălţime, însă mult mai lungi, sau se folosesc boxele obişnuite, al
căror spaţiu se poate dubla prin scoaterea peretelui despărţitor, care este demontabil.

Amenajarea boxelor. Uşa se face dintr-o ramă de lemn pe care se prinde o plasă de sîrmă galvanizată (groasă de
1—1,5 mm, cu ochiurile de 3—4 cm), ca să permită o bună luminozitate în interiorul boxei. Podeaua trebuie astfel
făcută, încît să permită scurgerea urinei şi căderea fecalelor. La adăposturile simple (cu un singur rînd de boxe),
podeaua este formată dintr-un grătar din plasă de sîrmă (groasă de 2 mm cu ochiuri de 1,5 cm) sau din şipci de fag
ori de stejar (impregnate cu gudron), distanţate la 1 cm. Grătarul este mobil, putîndu-se scoate din boxă pentru
curăţenie. în cazul cînd boxele sînt etajate, sub podeaua fiecărei boxe se instalează o tavă din tablă cu o înclinare
de 10 cm, prevăzută la partea exterioară cu un mic canal pentru colectarea şi scurgerea urinei. Pe această tablă,
vopsită cu carbolineum sau cu un strat subţire de creolină, o dată cu urina se colectează şi fecalele ce cad prin
grătarul situat deasupra, ea este mobilă şi poate fi scoasă şi curăţată cu o măturică.
Echipamentul sau utilajul auxiliar dintr-o boxă se compune din: grătarul pentru nutreţ (furajator), vase sau
jgheaburi pentru grăunţe (hrană concentrată) şi apă, cutia sau culcuşul pentru fătare.
Grătarul (furajatorul) serveşte la administrarea finului şi masei verzi (ierburilor). Cînd se instalează în interior,
fixat pe unul din pereţii laterali ai boxei (la o înălţime de 10—15 cm de la podea), grătarul este indicat a se face
din sîrmă groasă, galvanizată; lungimea lui este de 25—30 cm. Mult mai practic este ca acesta să fie exterior şi
încastrat sau fixat provizoriu, cu două cîrlige metalice, în plasa de sîrmă a uşii, furajele administrîndu-se cu mai
multă uşurinţă. Furaj atorul se confecţionează din scîndură sau din plăci fibrolemnoase, cu capac şi grătar din
sîrmă groasă, spre interiorul boxei.
Vasele (jgheaburile) p e n t r u g r ă u n ţ e ş i a p ă se confecţionează din pămînt ars sau din ciment; fiind' grele,
iepurele nu le poate răsturna. La tipul modern de boxe şi îndeosebi la cele mari, pentru tineret, grăunţele şi
furajele concentrate se administrează tot printr-un furajator exterior, însă mai mic şi altul mai mare pentru fîn şi
masa verde, iar apa într-o sticlă fixată de plasă cu capul în jos şi avînd un mic orificiu prin dop (fig. 17 .şi 18).

Fig. 17. Boxă metalică (tip olandez) :furajator pentru masă verde şi fîn; furajator pentru concentrate;dispozitiv pentru adăpat
Fig. 18. Schema dispozitivului pentru adăpat

C u t i a p e n t r u fătare (culcuşul) se face din scîn- dură, de formă paralelipipedică (50/30/30 cm), cu capac
mobil şi cu o deschidere circulară care să permită intrarea cu uşurinţă a iepuroaicei.

Adăposturi simple şi etajate

Adăposturile simple, cu 3—5 boxe, aşezate într-un singur rînd, sînt cele mai des folosite în gospodăriile perso-
nale. Construcţia lor se face din scîndură, cu pereţii despărţitori demontabili, pentru cazarea unui număr mai
mare de tineret înţărcat, Ele sînt suspendate pe capre de lemn sau cărămizi (la 30—40 cm de sol) şi dacă se insta-
lează sub cerul liber sînt prevăzute cu un acoperiş din carton asfaltat (cu înclinare spre spate şi cu o streaşină mai
mare în faţă). Fiind uşor de transportat, cele fără acoperiş special se instalează pe timp nefavorabil sub o streaşină
sau sub un şopron. In lipsă de scîndură, în gospodăriile personale se construiesc deseori adăposturi din chirpici.
Este un material local, economic şi chiar mai bun ca lemnul: vara ţine răcoare şi iarna păstrează căldura.
In crescătoriile sistematice din cadrul unităţilor socialiste, adăposturile se construiesc în baterii de 6—9—12
boxe, aşezate în rînduri suprapuse (cu două etaje peste rîndul de jos). Construcţia lor se face din scîndură şi sînt,
astfel dimensionate încît să poată fi mobile, uşor de transportat şi instalate în rînduri unul lîngă altul. Prin etajarea
boxelor, se face economie de material şi se uşurează îngrijirea şi supravegherea iepurilor. înălţimea ultimului etaj
nu trebuie să fie prea mare, să permită îngrijitorului să introducă mîna în boxe, pentru curăţenie şi furajarea
iepurilor.

Fig. 19. Adăposturi folosite în găspodăriile personale

La construirea adăposturilor etajate trebuie asigurată în primul rînd o izolare perfectă între rîndurile suprapuse
ale boxelor, cu scopul de a evita scurgerea urinei sau căderea fecalelor din boxele superioare în cele de sub ele.
Acoperirea podelelor cu carton asfaltat sau cu tablă zincată nu constituie un sistem bun de izolare, deoarece costă
mult, necesită reparaţii şi nu înlătură complet neajunsurile arătate. In figura 16 s-a prezentat un adăpost etajat, cu
9 boxe, după tipul celor folosite în crescătoriile Centrocoop.1 Podeaua fiecărei boxe este de- montabilă şi este

1 Firma engleză „Matthews Rabbit Breeding Limited" recomandă ca fiecare etaj să fie demontabil şi uşa comună pentru cele trei boxe.

La boxele metalice este importantă mărimea ochiului la plasa de sîrmă: 16 g (1,5X1,5 cm) pentru podea şi 16—19 g ( 3 X 3 cm) pentru părţile
laterale şi acoperiş.
formată din două părţi: în faţă, dintr-un grătar din şipci de lemn (uns cu smoală şi nisip), lat de 30 cm, şi în spate,
dintr-o ramă metalică cu plasă de sîrmă, lată de 40 cm. S-a ajuns la acest sistem şi la o astfel de dimensionare a
podelei, cunoscut fiind că iepurele stă mai mult timp spre fundul boxei şi suprafaţa de plasă metalică trebuie să fie
mai mare. Sub podea se instalează o tavă din tablă groasă, a cărei mărime corespunde cu dimensiunile boxei şi
fiind mobilă culisează pe un ghidaj de lemn, din faţă spre spate, într-un plan înclinat de 10 cm. Urina se scurge
prin grătarul podelei pe această tavă, de unde se strînge într-un canal colector şi de aici se evacuează spre rigola
din spatele adăpostului; fecalele care cad şi nu se rostogolesc pe planul înclinat de dedesubt, se îndepărtează cu o
măturică, ori de cîte ori se scoate tava afară.

Fig. 20. Baterii formate din boxe demontabile (instalate pe timpul iernii sub o remiză)

În timpul verii, adăposturile se instalează sub cerul liber şi de obicei pe un teren curat, uscat' şi îngrădit, umbrite
de pomi sau de copaci şi ferite de vînturi şi curenţi; orientarea lor va fi întotdeauna cu faţa spre Sud- Vest şi cu o
alee între ele de cel puţin 5 m. în timpul iernii, adăposturile de iepuri se mută sub un şopron-re- miză, lăsîndu-se
între rînduri o cale de acces de 1,5 m. La nevoie, ele pot rămîne pe timpul iernii sub cerul liber, însă numai
asigurînd iepurilor condiţii corespunzătoare (se instalează în faţa adăposturilor un paravan protector) (fig. 21 şi 22).

Fig. 21. Adăpost mixt-tip francez (vara cu streaşină pentru umbră; iarna i se instalează în faţă un paravan protector)

Fig. 22. Amplasarea boxelor sub un adăpost comun (crescătoria „Iravicoop" Satu-Mare)
Padocuri pentru tineret

De la înţărcare şi pînă cînd devine apt pentru valorificare, tineretul se poate creşte în adăposturi cu boxe sau în
padocuri. Practicarea primului sistem este indicată îndeosebi pentru tineretul din rasa Angora, care necesită
ingrijire mai bună pentru păstrarea calităţii l i n i i . P e n tru tineretul din celelalte rase (cu părul lins) şi mai ales a
celui destinat reproducţiei, întreţinerea se face în padocuri, unde el se dezvoltă mai bine.
Amenajarea padocurilor de vară. Terenul pe care se amenajează padocurile trebuie să fie înierbat sau însămîn- ţat
cu lucernă 'ori trifoi, izolat, uscat, ferit de vînturi şi curenţi (pe cît posibil să fie în mijlocul unei plantaţii).
Padocurile se împrejmuiesc cu un gard înalt (1,2 m) din plasă de sîrmă (cu ochiuri de 3—4 cm), care se îngroapă
20—30 cm în pămînt. Padocul se desparte în compartimente pentru loturi de 20—25 iepuri, prin garduri înalte de
0,8—1 m. în crescătoriile sistematice, fiecare compartiment deschis (fără acoperiş) este destinat creşterii tine-
retului dintr-o anumită rasă şi sex şi comunică direct cu un padoc închis (acoperit), delimitat în spaţiul unui
şopron simplu, sub care iepurii se adăpostesc în caz de intemperii. Popularea padocurilor deschise se face la o
densitate de iepure la 2 m2, iar a celor închise la 3—4 iepuri pe. 1 >m2. Şopronul este orientat cu faţada spre
sud-vest; faţada este închisă cu plasă la aceeaşi înălţime ca şi împrejmuirea padocului. Fiecare compartiment al
padocului deschis are o uşă de plasă în dreptul şopronului. Pardoseala şopronului se face din pămînt bătut sau din
cărămidă; pe o lăţime de 2—3 m în faţa şopronului, terenul se acoperă cu un strat de prundiş permeabil. în
exterior padocul este indicat să fie plantat cu salcîmi, pentru umbră şi frunziş.
în lipsă de copaci sau pomi, la colţurile exterioare ale padocurilor este necesar să se creeze mici umbrare, prin
instalare de rogojini sau crăci cu ramuri verzi.

Echipamentul sau utilajul auxiliar ce trebuie să existe în fiecare compartiment al padocurilor deschise se com-
pune din: un grătar-iesle pentru masă verde sau fîn, combinat cu jgheab pentru hrana concentrată şi 1—2 vase'
pentru apă (fig. 23).
Grătarul-iesle trebuie acoperit ca să nu se urce iepurii deasupra şi să se urineze pe furaje; pentru administrarea
furajelor concentrate se pot folosi trocuri formate din cauciucuri reformate (tăiate în plan orizontal).
In unele crescătorii sistematice din cadrul Centrocoop^ din lipsă de teren, creşterea tineretului se limitează numai
la padocuri închise (adăposturi tip remiză de o construcţie specială), populate cu 3—4 iepuri pe 1 m2. Remiza este
prevăzută cu o streaşină mare în faţă sub formă de umbrar, iar compartimentele padocului sînt suspendate pe o
podea simplă sau din plasă metalică, amenajare ce asigură o întreţinere bună şi igienică a iepurilor. Tot astfel se
procedează la întreţinerea tineretului în crescătoriile industriale, cu deosebirea însă că aici padocurile,
suspendate pe plasă de sîrmă, se instalează în. hale spaţioase, care iarna sînt încălzite (fig. 24).
în gospodăriile personale se folosesc diferite tipuri de adăposturi şi padocuri, după posibilităţile de care dispun
crescătorii respectivi, ca şi după dezvoltarea care înţeleg să o dea acestei activităţi.
De o largă întrebuinţare se bucură însă „ţarcurile mobile", construite dintr-o ramă de scînduri (4—5 m2) şi
acoperită cu plasă rară de sîrmă, care delimitează spaţiul iepurilor scoşi la păscut. La capete, rama poate avea cîte

un mîner, pentru ca două persoane să transporte cu uşurinţă la păşunat chiar cu acest ţarc cei 12—15 iepuri cît se
pretează la asemenea condiţii. Ajunşi la păşunat, iepurii se acoperă cu ţarcul mobil (plasa fiind deasupra) şi după
ce se lasă să pască într-un loc circa 2 ore, acesta se deplasează mai departe, cu iepuri cu tot. (fig. 25).

Amenajarea padocurilor de iarnă. Acestea sînt padocuri închise, amenajate în interiorul unor construcţii
speciale, de tipul unui şopron-remiză. în fig. 26 este redată o asemenea construcţie în care se observă amenajarea
interioară a padocurilor. Popularea acestora se face la o densitate de 3—4 iepuri pe 1 m2.

Fig. 23. Grătare şi jghiaburi speciale pentru furajare

 Fig. 24. Padocuri pentru tineret (crescătoria „Centrocoop" Rădăuţi) cu podea din scîndură şi plasă metalică.

Fig. 25. Păşunatul tineretului sub ţarcuri mobile (crescătoria „Centrocoop" Rm. Vilcea)

Fig. 26. Construcţii de bază într-o crescătorie sistematică

1 — şopron-remiză (în care se introduc adăposturile în timpul iernii); 2—şopron pentru padocuri de iarnă; a. paravan contra
curenţilor ; b. perete despărţitor
  ÎNMULŢIREA IEPURILOR

Fecunditatea iepurilor este proverbială: „viaţa femelelor adulte nu este decît o necontenită reproducere". Tocmai
pe această particularitate biologică se bazează exploatarea rentabilă a iepurilor, însuşire valorificată economic
printr-o largă cunoaştere şi aplicare a metodelor zootehnice.

Viaţa sexuală a iepurilor

Instinctul sexual la iepuri apare foarte timpuriu, la. 3—5 luni: la masculi mai devreme (3—4 luni), ca la. femele
(4—5 luni). Această precocitate sexuală nu trebuie însă exploatată neraţional.
Robusteţea iepurilor tineri şi creşterea lor rapidă este influenţată în mare măsură de însăşi vigoarea reproducă-
torilor. Perechile prea tinere nu pot da naştere la iepuraşi viguroşi, iar cele vîrstnice sînt mai puţin prolifice. Cei
mai buni reproducători sînt aceia care şi-au terminat perioada de creştere şi au ajuns la o completă maturitate
sexuală. Vîrsta de reproducţie variază după rase; cele de talie mică sînt mult mai precoce decît rasele mijlocii şi
mari.
Vîrsta optimă a reproducătorilor. în mod practic, vîrsta la care iepurii sînt apţi pentru reproducţie poate fi stabilită
la 6-7 luni pentru rasele mici, la 7-8 luni pentru rasele mijlocii şi la 9-10 luni pentru rasele mari.
Prolificitatea iepurilor şi durata de folosire a reproducătorilor. Sub pretextul că iepurele este un animal foarte
profilic nu trebuie cerut mai mult decît are posibilitatea să dea normal. în mod natural, o iepuroaică poate să fie
fecundată chiar în prima lună de la fătare, estimîndu-se astfel numărul gestaţiilor la 5-6 pe an sau la o prolificitate
absolută (numărul puilor obţinuţi de la o iepuroaică într-un an) de 30-36 iepuraşi.
Practic, acest rezultat nu se poate realiza, întrucît trebuie să ţinem seama că mai întîi gestaţia şi apoi alăptarea
iepuraşilor obosesc enorm femelele, al căror organism are o sarcină considerabilă de îndeplinit. Dacă, totuşi, vrem
neapărat să obţinem un asemenea randament, în mod inevitabil va urma o degenerare progresivă a descendenţilor
şi aceasta ca urmare a slăbirii mamelor. în crescătoriile de tip industrial (pentru carne) englezii recurg la epuizarea
fiziologică a iepuroaicelor prin maximum de fătări (8-7 pe an) şi în al doilea an le scot de la reproducţie şi le
valorifică pentru carne.
Pentru a obţine într-adevăr rezultate bune, considerăm că patru fătări pe an reprezintă o cifră maximă. Numărul
puilor la o fătare este foarte diferit, ajungînd pînă la 12 şi chiar mai mult. în mod obişnuit, iepuroaicele nasc 4-10
pui. Din rezultatele obţinute în producţie, prolificitatea practică (pui înţărcaţi) o apreciem la minimum 15 pui de
fiecare iepuroaică pe an (obţinuţi din cel puţin trei fătări).
în condiţiile unei exploatări raţionale a reproducătorilor (efectivului-matcă), iepuroaicele pot fi folosite la repro-
ducţie timp de 3 ani şi masculii 2-3 ani. Poligamia este specifică iepurilor şi un mascul poate monta mai multe
femele, de obicei se ţine un mascul pentru 8-10 femele.

Apariţia căldurilor şi semnele caracteristice. Iepurii se reproduc în tot timpul anului. Căldurile la femelă apar
mai des primăvara pînă toamna, la interval de 6-7 zile, vara la 8-10 zile, iar iarna apar mai rar. Ele durează 3-4 zile
şi se manifestă mai puternic primăvara, o dată. cu primele zile mai călduroase (începînd de la 15 februarie).
Semnele caracteristice „perioadei căldurilor" sînt următoarele :
iepuroaicele sînt neliniştite şi se agită în boxă, răscolesc aşternutul, rod paiele şi uneori se observă cum încearcă
să-şi pregătească culcuşul (adună paie, îşi smulg părul de pe pîntece), stau întinse etc.;
organele genitale externe (vulva) sînt roşii şi umflate;
dacă este mîngîiată pe spinare, iepuroaica stă liniştită, se culcă şi îşi întinde corpul; cînd iepuroaica nu este în
călduri, nu primeşte masculul, ţine coada strîns lipită de corp, este agitată, fuge,, se trînteşte jos şi scoate ţipete
plîngătoare.

Monta şi gestaţia.
În sezonul de reproducere, un mascul poate să monteze 4 femele pe zi (2 dimineaţa şi 2 după amiaza) cu un repaus
de 1—2 ore între două monte. După 3 zile de montă repetată, repausul se măreşte la 24 ore.
De mare însemnătate este pregătirea montei, operaţiune ce constă în următoarele măsuri:
cu 15. zile înainte de montă se măreşte raţia de furaje cqncentrate (masculului i se administrează în special ovăz);
reproducătorii sînt supuşi unei atente examinări sanitare, îndepărtîndu-se exemplarele bolnave (organele genitale
se controlează cu mare atenţie, pentru a nu prezenta semne de spirochetoză sau sifilis);îndepărtarea vaselor de
hrană şi apă din boxa masculului, în care are loc monta şi examinarea pereţilor scoţînd eventualele cuie, aşchii sau
alte obiecte ascuţite.Monta propriu-zisă. Iepuroaica aflată în călduri este dusă în boxa masculului ales pentru
montă. Ea se apucă de spate, cît mai aproape de gît; dacă este prea grea se susţine şi sub pîntece. Actul montei este
indicat să aibă loc seara, cînd iepurii sînt mult mai activi. In tot acest timp este necesar a se asigura o linişte
deplină. Dacă femela opune o mare rezistenţă şi se ascunde în colţurile boxei, ea nu trebuie lăsată mult timp aici şi
trebuie dusă înapoi în boxa sa. Dimpotrivă, dacă femela pare să accepte masculul, ea se lasă în boxă. După
terminarea actului sexual, masculul scoate un ţipăt special şi se culcă pe o parte, rămînînd într-o stare de epuizare
fiziologică.

La creşterea iepurilor în libertate, se practică monta in harem, ţinîndu-se la un loc masculul cu 10 femele, timp de
circa 21 zile. în felul acesta operaţiunea este mai simplă şi se reduce costul muncii. în schimb, nu se cunoaşte exact
data fătării, unele femele agresive pot tiraniza şi speria pe cele debile, rezultă răniri etc.
Iepuroaicele care refuză masculul, se introduc de obicei într-o boxă vecină cu masculul şi se încearcă mai multe zile
la rînd. Pe lîngă o hrană corespunzătoare (ovăz, morcovi etc.), se poate recurge şi la următoarele măsuri practice
de stimulare a căldurilor:introducerea în boxa femelei a unui smoc de paie de la mascul (cu miros de la glandele
odorifere);femela să fie ţinută într-o cuşcă şi să asiste la producerea actului sexual;tratament cu substanţe
gonadotrope (sintofolin).

Dacă la cîteva zile de la data montei se constată că femela începe să-şi pregătească culcuşul şi să-şi acopere cu păr
smuls de pe pîntece, înseamnă că ea nu a fost fecundată şi trebuie dusă din nou în boxa masculului. Dimpotrivă,
dacă iepuroaica se ghemuieşte cînd este mîngîiată pe spate şi scoate ţipete slabe, plângătoare, înseamnă că a fost
fecundată.Data montei se notează în registrul de evidenţă zootehnică şi se trece totodată pe tăbliţa de la boxa
iepuroaicei respective.

Gestaţia. Nidarea sau fixarea embrionilor pe mucoasa uterină nu se face decît în a 4-a zi după fecundare. De aceea,
la 6 zile de la montă, se face controlul gestaţiei şi iepuroaica este adusă din nou în boxa masculului. Dacă femela nu
primeşte înseamnă că este gestantă. Rareori, cînd femela are „călduri false", se întîmplă ca ea să primească din nou
masculul, deşi este „plină"; în asemenea cazuri, căldurile false nu produc avort şi gestaţia decurge normal.
Gestaţia la iepuroaică durează o lună de zile (30-31 zile).
Diagnosticul gestaţiei se face prin palpare la 12-14 zile de la ultima montă, cînd embrionii (de formă rotundă) se
simt aşezaţi în lanţ în regiunea posterioară a pîntecelui. Pentru iepuroaicele care nu rămîn gestante se recomandă
să se facă monta dublă, cu doi masculi din rase diferite (fecundare heterogenă).
Fecunditatea slabă şi sterilitatea se manifestă mai ales la femelele grase (cu salbă dublă) şi la cele împerecheate cu
masculi înrudiţi (consangvinitate). La masculi, lipsa fecundităţii se poate datora unor cauze anatomice, extenuării
sexuale şi chiar diferitelor boli (de exemplu spiro- chetoză sau sifilis).
îngrijirea femelelor gestante se face cu blîndeţe, în perfectă linişte şi administrîndu-le o hrană bogată în substanţe
nutritive. După două săptămîni de gestaţie li se vor da îndeosebi furaje concentrate (uruială de orz, ovăz, tărîţe,
şroturi, turte, făină de carne), adăugind totodată în raţia zilnică săruri minerale (cretă furajeră şi sare). In acest
timp se Va evita mutarea femelelor dintr-o boxă în alta.
Urmărirea gestaţiei se face prin cîntăriri periodice; în cazul cînd femelele scad în greutate, li se va mări raţia de
furaje. Cu o săptămînă înainte de fătare se curăţă boxele, se dezinfectează şi se pregăteşte culcuşul (cutia de fătare)
cu paie tocate şi cu păr dintr-o blană veche, pe care iepuroaica şi-l completează cu puf smuls de pe pîntece.
Iepuroaicele care au avortat se pot monta din nou, chiar în aceeaşi zi (mucoasa uterină se reface în cîteva ore).

Planul de montă şi fătări. Experienţa ne arată că spre deosebire de alte animale, iepurii se pot reproduce în tot
timpul anului, fecundaţia fiind însă mai nesigură din octombrie pînă în martie.
Crescătorul trebuie să ştie că începînd din august şi pînă la sfîrşitul toamnei, iepurii năpîrlesc şi îşi schimbă
complet părul. în această perioadă, iepurele este mai puţin viguros, fapt pentru care necesită o îngrijire deosebită
şi, deci, evitarea reproducerii. De asemenea, în timpul iernii, cînd adăposturile simple nu pot opri frigul, monta este
mai dificilă. în cazul cînd adăposturile cu iepuri sînt introduse într-un şopron-remiză, cu temperatură cores-
punzătoare şi reproducătorilor li se administrează raţii suplimentare de ovăz umflat în apă fierbinte, condiţiile
montei vor fi repede ameliorate.
Perioada cea mai indicată pentru împerechere este îndeosebi primăvara şi la începutul verii, care corespunde
cu schimbarea naturii. Fătările din această perioadă sînt cele mai reuşite şi tineretul creşte şi se dezvoltă viguros,
asigurînd calităţile ce se cer lotului de înlocuire a reproducătorilor. în condiţiile unei crescătorii sistematice (90 fe-
mele şi 10 masculi) planul de montă şi fătări care asigură, trei serii de produşi se prezintă astfel:
MONTA Repaus Gestaţie Lactaţie
Iarna Vara Iarna Vara Iarna Vara
I - -
1.I la 15.II 15.II la 15.III 15.III la 31.III 1.IV la 15.V
la 15. II

II - - - -
15. V la 15. VI 15.VI la 15. VIII
La l5. V
III - -
1.XII la 31. XII 15.XI la 30.XI 15.VIII la 15.IX 15. IX la 15. XI
la 15.VIII

Total: 2,5 luni 0,5 luni 1 lună 2 luni 0,5 luni 5,5 luni
Explicaţie: Sezonul de iarnă: de la 1.XII la 1 IV = 124
Sezonul vară-toamnă de la 1.IV la 1 XII = 241 Total: zile 365

În (multe crescătorii personale, care au condiţii bune pentru iernarea iepurilor, ca şi în exploatările pentru came,
se pot asigura patru fătări anuale, monta dirijîndu-se astfel:

Montă Fătări înţărcări

10. I 10. II 30. III

10. IV 10. V 30. VI
10. VII 10. VIII 30. IX
10. X 10. XI 30. XII

Firma engleză „Matthews Rabbit Breeding Research Limited" prezintă următoarea specificaţie: la înţărcarea
iepuraşilor la vîrsta de 3-4 săptămîni se obţin 6 fătări şi 33,3 iepuri pe an de la fiecare femelă, cu o producţie anuală,
în medie, de 60 kg carne (femela se împerechează imediat la înţărcarea puilor); la înţărcarea iepuraşilor la 1,5 luni
se obţin 5. fătări pe an; la înţărcarea iepuraşilor la 2 luni se obţin maximum 5 fătări pe an (femela se împerechează
la 1,5 luni de la naşterea puilor).
Plan de folosire raţională a masculilor pentru reproducţie la o crescătorie de 100 iepuri-matcă (90 femele şi 10
masculi) Bineînţeles, acest plan poate să sufere unele mici modificări, cauzate de apariţia căldurilor şi de
fecundaţia iepuroaicelor.

Starea fiziologică Zile de folosire

Iarna Vara
— Repaus 93 31 124 181
— Perioada de montă 60 241
— Total zile

Fătarea iepuroaicelor şi îngrijirea puilor sugari.

Ultima curăţenie în boxa iepuroaicei gestante se face cel puţin cu o săptămînă înainte de fătare. În tot acest timp ea
este neliniştită, îşi pregăteşte mereu culcuşul, căp- tuşindu-1 cu păr smuls de pe pîntece. La fătare, iepuroaica
trebuie să aibă boxa curată, culcuşul bine pregătit, hrană de calitate şi îndeosebi apă proaspătă. Dacă nu are apă în
boxă pentru a-şi potoli setea, iepuroaica recurge uneori la devorarea puilor proprii.
De cele mai multe ori fătarea are loc noaptea şi durează circa 1/2 oră. O iepuroaică poate naşte 10-12 pui şi chiar
mai mulţi (în medie 7 pui), dar nu poate alăpta mai mult de 8 pui, după numărul mamelelor ce le posedă. Surplusul
de pui se dă la o iepuroaieă-doică, care are mai puţini pui, situaţie ce se practică şi în cazul îmbolnăvirii sau morţii
mamei adevărate.
De regulă nu se pune problema înlăturării puilor; valoarea unui pui la naştere este echivalentă cu 6-8 kg furaje
concentrate. Introducerea puilor străini în boxa iepuroaicei-doică nu se face în prezenţa acesteia şi numai după ce
mai întîi crescătorul va trece cu mîna frecată cu o plantă mirositoare peste capul mamei-doici pentru ca aceasta să
poată recunoaşte noii-oaspeţi, după acelaşi miros.
După fătare, crescătorul controlează cu grijă dacă puii sînt sănătoşi, îndepărtîndu-i pe cei morţi. La culcuş (cutia de
fătare) nu se va umbla decît cu mîna uscată şi uşor frecată cu o plantă mirositoare (pătrunjel, pelin etc.) şi totodată
numai în lipsa iepuroaicei, care se trece pentru moment într-o boxă vecină. O atenţie deosebită se va da pentru
păstrarea liniştei complete, interzicerea vizitelor şi ferirea de orice animale (cîini, pisici, şoareci). Lipsa de apă la
fătare, deranjarea culcuşului fără măsuri de precauţie (izolarea femelei şi producerea unor mirosuri cu care să fie
obişnuită) ivirea unei persoane străine, precum şi numai trecerea unui şoarece prin boxă, sînt cauze care
determină iepuroaica să-şi omoare puii şi uneori chiar să-i mănînce. Trebuie deci create condiţii ca
iepuroaicele-mame să nu stea sub presiunea fricii, instinct pronunţat ce le-a rămas, prin moştenire, încă din timpul
cînd strămoşii lor trăiau în sălbăticie. Puii se nasc cu corpul gol, fără păr, cu pielea lucioasă şi lipicioasă la pipăit; ei
sînt de mărimea unui cartof, au ochii închişi, se mişcă greu şi caută în permanenţă să sugă atît timp cît sînt flămînzi
(fig. 27).

Fig. 27. Puiul de iepure la naştere

Îngrijirea iepuroaicelor în timpul lactaţiei. Pentru dezvoltarea normală a puilor este necesar ca iepuroaica
mamă să primească în raţia zilnică de furaje anumite substanţe hrănitoare-lactifere şi vitamine. In această privinţă,
nu trebuie să se uite că „laptele unei femele (mamifere) nu conţine alte vitamine decît pe cele care le primeşte o
dată cu ingerarea alimentelor". De aceea, mai ales cînd puii sînt numeroşi, crescătorul va căuta ca hrana în această
perioadă să fie de bună calitate şi îndestulătoare. Astfel, în raţia zilnică, alcătuită din furaje concentrate (orz, ovăz,
porumb) şi adaosuri de 5-10 g făină de carne sau de peşte (bogată în proteine şi substanţe minerale uşor
digestibile) nu trebuie să lipsească morcovii în timpul iernii (bogaţi în vitaminele A şi D) şi ierburile lactifere — în
timpul verii (păpădia, susaiul, cicoarea etc.). De asemenea, raţia furajeră va cuprinde şi 2—5 g de cretă furajeră şi
sare de bucătărie.
Iepuroaicele rămase fără pui trebuie prevenite de con- gestionarea ugerului (mamitei), în care scop trebuie să li se
stoarcă zilnic sfîrcurile şi după cîteva zile să fie înţărcate de lapte şi date imediat la montă. Oprirea secreţiei
glandelor lactifere şi deci evitarea mamitei se poate face şi prin introducerea în raţia furajeră de plante aromatice
(pătrunjel, hatmaţuchi etc.).

Îngrijirea iepuraşilor pînă la înţărcare. Crescătorul va exercita o supraveghere continuă, însă discretă,
observînd fără să atingă puii, atîta timp cît nu este necesară intervenţia lui. Dacă, totuşi, intervenţia lui este
necesară, cum se întîmplă în cazul înlăturării puilor morţi, el nu trebuie să atingă niciodată culcuşul sau conţinutul
său, fără a scoate mai întîi iepuroaica, cu toate precauţiile arătate. Crescătorul nepriceput şi fără experienţă
deranjează deseori culcuşul iepuroaicei pentru a observa ce se petrece acolo. Aceasta este o greşeală, care trebuie
evitată.
Cînd puii sînt liniştiţi şi rămîn bine acoperiţi în puful moale al culcuşului, înseamnă că nu se întîmplă nimic
deosebit. Dimpotrivă, dacă puii sînt neliniştiţi, au tresăriri nervoase şi scot ţipete plîngătoare, înseamnă că ei sînt
înfometaţi şi trebuie luate măsuri pentru îmbunătăţirea hranei iepuroaicei. După cîteva zile, culcuşul se deschide
puţin şi apoi se lărgeşte treptat, pe măsură ce puii se dezvoltă. Cînd sînt bine dezvoltaţi, puii au pielea netedă,
lucioasă şi pîntecele rotund, iar dacă sînt slabi, pielea este zbîrcită şi pîntecele supt. De la 5—6 zile, puii încep să se
îmbrace cu păr, după care în jurul a 10-12 zile, îşi deschid ochii. Dacă din cauza umezelii culcuşului pleoapele
continuă să rămînă lipite, crescătorul trebuie să intervină cu prudenţă pentru a-i şterge la ochi cu un tampon de
vată îmbibată în acid boric (4%).
La vîrsta de trei săptămîni, iepuraşii au corpul acoperit cu păr şi încep să iasă din culcuş, căutînd hrană în interiorul
boxei. In acest timp este indicat a se curăţa boxa şi a li se administra o hrană suplimentară, proaspătă şi de bună
calitate.

Nu trebuie uitat că apa este un vehicul al multor boli. Laptele curat sau degresat în cantitate de 30—50 g pe zi este
cea mai bună băutură pentru iepuraşii sugari. El conţine multă proteină sub o formă foarte uşor digestibilă, care
este absolut necesară. Pîinea muiată în lapte praf şi fulgii de ovăz constituie de asemenea alimentele cele mai
indicate în această perioadă, la care se adaugă apoi, treptat, cîte 8-10-15 g pe zi de furaje concentrate, sub formă de
pastă umedă (tărîţe, şroturi, uruială de orz şi porumb). Dacă timpul este favorabil, la vîrsta de o lună,' iepuraşii se
scot la soare (nu prea puternic) împreună cu mama lor (în padoc).
Pînă la înţărcare este indicat a se introduce în hrana iepuraşilor cîte 0,4 g pe zi vitaurom (produs bogat în vitamine
şi antibiotice) şi cîte 1-2 g cretă furajeră.

Înţărcarea iepuraşilor se face de obicei între 1 şi 2 luni, după scopul urmărit (iepurii de prăsilă, de carne etc.) şi
după dezvoltarea lor corporală. Rasele mici şi mijlocii se înţarcă mai devreme decît rasele mari de iepuri.
In mod obişnuit, scopul urmărit la înţărcarea iepuraşilor din rasele mari şi mijlocii este de a destina producţiei de
carne exemplarele care provin din împerecherea a două rase diferite şi prăsilei (material de reproducţie) pe cei
obţinuţi din împerecherea aceleiaşi rase.
Iepuraşii destinaţi producţiei de carne se înţarcă la o lună cînd sînt supuşi unui regim special de creştere şi se
valorifică la greutatea de circa 2 kg (broiler) sau la 1,5 luni în care caz sînt valorificaţi la circa 3-4 kg şi peste
această greutate. Iepuraşii destinaţi prăsilei se înţarcă de regulă la 2 luni.

Cu ocazia înţărcării, trecerea de la regimul lactat la cel vegetal provoacă o criză puilor şi trecerea acestei perioade
trebuie făcută treptat şi cu multă atenţie. De aceea, o dată stabilit termenul înţărcării, crescătorul trebuie să ia
următoarele măsuri: separarea de mamă, mai întîi a iepuraşilor bine dezvoltaţi şi apoi, în 4-5 zile, a restului de
exemplare mai slabe; iepuroaica-mamă se ţine izolată şi iepuraşii supuşi înţărcării sînt lăsaţi să sugă numai în
timpul nopţii; în timpul zilei, iepuraşilor li se administrează raţia necesară, adaptată la un regim furajer mixt sau de
tranziţie şi anume lapte simplu sau cu cafea, pîine înmuiată în lapte, eventual în zer, amestec umed de urueli,
diferite buruieni (cicoare, susai, păpădie etc.), lucernă pălită şi rămurele verzi cu frunziş; hrana trebuie să fie
proaspătă şi cît mai variată, cuprinzînd furaje uşor digestibile, care să fie treptat înlocuite cu cele corespunzătoare
regimului vegetarian. Iepuraşii înţărcaţi poartă acum denumirea de tineret. Ei se scot definitiv din boxele
iepuroaicelor şi sînt cazaţi în boxe separate şi în padocuri, pînă la vîrsta cînd devin adulţi sau cînd corespund
scopului urmărit în valorificarea lor. O dată cu înţărcarea se face şi bonitarea sau clasarea tineretului, adică
repartizarea lui după calităţile morfo- productive ce le posedă: iepuri de reproducţie şi iepuri de carne.
Operaţiunea este precedată de cîntărirea, marcarea şi lotizarea tineretului (gruparea lui pe rase, sexe şi mărimi
corporale). Se redă în tabelul 2, în scop orientativ, greutatea aproximativă a tineretului la înţărcare.

Greutatea aproximativă a tineretului Ia înţărcare

Greutatea tineretului (în grame) cînd
RASA înţărcarea se face la:
30 zile 45 zile 60 zile
Uriaşul belgian 600-700 500-600 1000-1100 1400-1500 1200-1300
Marele alb Chinchilla 580-630 450-550 900-1000 1150-1250 900-1000
mare Albastrul vieuez 800-900
Angora şi alte rase 300-400 650-750 700-800
mici
500-600

Tabelul 2

Determinarea sexului la tineretul înţărcat (1-2 luni) trebuie făcută cu atenţie, îndeosebi la mascul, deoarece bursa
testiculară se formează abia la vîrsta de 3-4 luni (în regiunea anusului). Sexele se deosebesc prin poziţia lor faţă de
orificiu anal şi anume: distanţa între orificiul sexual şi anal este mai mare la mascul decît la femelă. La o vîrstă mai
tînără, pentru determinarea sexului la mascul, sîntem mai siguri dacă descoperim (scoatem) penisul din interiorul
orificiului genital.
Creşterea tineretului înţărcat.
Imediat după înţărcare se procedează la cazarea tineretului în boxe sau în padocuri. în boxele obişnuite se adă-
postesc cîte 3-4 iepuri, iar dacă se demontează peretele despărţitor dintre două boxe vecine, numărul lor se poate
dubla. în cazul boxelor speciale pentru tineret (1,5/0,7/0,6 m) se pot caza 10 iepuri. Popularea padocurilor
deschise (de vară) se face la o densitate de 1/2, adică un lot de 25 iepuri pe o
suprafaţă de 50 m2; în padocurile închise (acoperite), numărul lor variază între 3 şi 4 iepuri pe 1 m 2. în ambele
cazuri, tineretul este lotizat pe rase, sexe, greutăţi şi mărimi corporale.
În perioada după înţărcare, la vîrsta de 60-80 zile, iepurii trec prin prima năpîrlire, stare fiziologică care-i
predispune la răcire, deranjamente stomacale şi îmbolnăviri intestinale destul de grave. Ca să înfrunte toate aceste
neajunsuri şi să-şi menţină vigurozitatea, tineretul trebuie întreţinut în bune condiţii de cazare şi igienă şi să
consume cantităţi suficiente de furaje bogate în proteine, vitamine şi săruri minerale. De aceea, în primele zile de
înţărcare, tineretul va primi aceleaşi furaje ca şi înainte, urmînd ca trecerea la regimul vegetarian să se facă treptat:
vara cu ierburi verzi şi lucemă şi iarna cu fîn de calitate, morcovi etc. în raţia zilnică se măresc progresiv furajele
concentrate (amestec de ovăz cu uruială de porumb, mazăre, şroturi, tărîţe etc.), din care nu trebuie să lipsească
creta furajeră şi sarea de bucătărie. Pentru prevenirea bolilor contagioase este indicat să se adauge în apa de băut
puţin hiperman- ganat de potasiu sau piatră vînătă, pînă la un colorit uşor roziu al apei şi respectiv albăstrui.

Tineretul se dezvoltă mai bine dacă se întreţine în grupe mai mici şi la fiecare 10 zile se procedează la regruparea
loturilor, în funcţie de greutatea şi dezvoltarea corporală a iepurilor, care trebuie să fie uniforme. Astfel, exempla-
rele mai viguroase se vor creşte separat de cele debile, întrucît iepurii mai mari vor îndepărta de la hrană pe cei
mai mici); orice întîrziere în dezvoltarea organismului în primele luni are o influenţă nefavorabilă şî asupra dezvol-
tării lui ulterioare.

Masculii de la 3-4 luni devin neliniştiţi şi sub influenţa instinctului sexual, care începe să se evidenţieze la această
vîrstă; ei se iau la luptă, se muşcă, îşi rup testiculele, slăbesc şi valoarea lor comercială se depreciază (răni pe corp,
blană ruptă etc.). Pentru înlăturarea acestui neajuns, două căi sînt de urmat: cazarea tineretului în boxe (cîte 2-3
iepuri într-o boxă) şi supravegherea lor atentă sau, mai practic, castrarea treptată a exemplarelor mai combative şi
întreţinerea în continuare a masculilor în padocuri. Castrarea este o operaţie destul de simplă pentru crescătorii
îndemînatici. La început, se curăţă regiunea bursei (punga testiculelor) cu un tampon de vată înmuiată în alcool sau
tinctură de iod (5%). Cel care operează trebuie să fie ajutat de o a doua persoană, care ţine .iepurele nemişcat şi
într-o poziţie corespunzătoare (fig. 28). Operatorul imobilizează pe rînd sau deodată ambele testicule cu mîna
stîngă, în timp ce cu mîna dreaptă, dintr-o singură tăietură de bisturiu bine ascuţit, face o incizie a pielii, ţesuturilor
subcutanante şi a tecii vaginale. Atenţia operatorului trebuie să fie concentrată pentru a ţine bine testiculele între
degetul mare şi cel mijlociu al mîinii stîngi.

1. scoaterea testiculelor; 2. izolarea testiculelor.

Un procedeu mai simplu constă în izolarea testiculelor şi torsionarea cordonului testiculelor cu ajutorul unei pense
hemostatice, după care se leagă strîns cu o aţă subţire de nylon făcîndu-se nod dublu. O dată întreruptă legătura
testiculelor, se deschide cu precauţiune pensa hemostatică; după cîteva zile de la intervenţie, testiculele astfel
izolate se tumefiază şi cad de la sine. Un crescător de iepuri bine experimentat în această operaţie poate castra 12
iepuri în cel mult o oră.
Cînd în creşterea tineretului şi îndeosebi a celui destinat pentru carne, se constată exemplare care stau triste, au
părul sbîrlit, scurgeri purulente pe nas şi o ţinută cocoşată, adică cu semne de boli contagioase, acestea trebuie
imediat îndepărtate şi izolate. Dacă, totuşi, ele nu-şi revin la starea normală, cel mai bun lucru este să fie sacrificate,
în felul acesta se poate preveni o eventuală epidemie, deoarece tratamentul bolilor contagioase la iepuri nu întot-
deauna duce la rezultatele dorite.

 METODE DE CREŞTERE

Ridicarea productivităţii iepurilor se realizează printr-un complex de măsuri care au drept scop îmbunătăţirea cali-
tativă şi sporirea numerică a efectivelor. Această acţiune iniţiată îndeosebi în unităţile agricole socialiste, necesită o
serie de lucrări tehnice legate de creşterea raţională a iepurilor.
în mod obişnuit, prin creştere se înţelege întregul complex de măsuri legate de procesul de producţie din zootehnie
şi anume: cunoaşterea însuşirilor productive ale raselor de iepuri, întreţinerea şi înmulţirea lor, creşterea
produşilor, furajarea şi îngrijirea iepurilor adulţi, ameliorarea raselor etc.
Metodele de creştere se pot grupa astfel:
- Creşterea în rasă curată (în stare pură);
- Creşterea prin încrucişare;
- Creşterea pe bază de linii (aceasta reprezintă o formă aparte).
- Creşterea în rasă curată

Creşterea în rasă curată.

Această metodă se aplică în special în cadrul raselor amelioratoare şi ameliorate. înmulţirea şi perfecţionarea rasei
în acest -caz se face fără amestecul altor rase. Se împerechează deci numai iepuri din. aceeaşi rasă, de exemplu:
mascul (cf) Chinchilla cu femelă ($) Chinchilla sau cf' Uriaşul belgian x ş Uriaşul belgian. Această metodă de
creştere se practică în crescătoriile care produc şi difuzează la diverşi crescători iepuri de reproducţie (prăsilă).
Aşa sînt crescătoriile din cadrul Institutului de Cercetări Zootehnice (Staţiunea Săftica-Bucureşti), Centrocoop, pre-
cum şi crescătoriile diferitelor institute care folosesc în lucrări experimentale numai iepuri de rasă din producţie
proprie (Institutul „Dr. Cantacuzino", Institutul pentru controlul de stat al medicamentelor etc.).
Prin această metodă de creştere se consolidează şi se păstrează însuşirile principale şi caracterele specifice rasei
respective. In aplicarea metodei sînt cunoscute trei forme principale de împerechere: omogene, lieterogene şi înru-
dite. împerecherile omogene se practică între exemplare cu caractere foarte asemănătoare, cu scopul de a obţine
un material de reproducţie de mare valoare. Împerecherile heterogene se fac între exemplare care aparţin aceleiaşi
rase, dar care se deosebesc prin unul sau mai multe însuşiri morfo-productive, în scopul sporirii producţiei. Nu se
admite împerecherea iepurilor cu defecte opuse în vederea nivelării lor, deoarece „rău cu rău dă şi mai rău".
împerecherile consangvine (consangvinitatea) presupun împerecherea între exemplare înrudite pînă la gradul al
V-lea.
După gradul de rudenie al exemplarelor împerecheate, consangvinitatea poate fi: strînsă, moderată şi
îndepărtată.în consangvinitatea strînsă (incest) se împerechează tată cu fiică, frate cu soră etc. în consagvinitatea
moderată se împerechează verii între ei. în consangvinitatea îndepărtată, gradul de rudenie este mai larg.
Practicarea Consangvinităţii fără pricepere (mâî ales cînd iepurii împerecheaţi au o constituţie slabă), duce la
pagube economice, manifestate prin anumite defecte: pro duşii au o constituţie debilă, rezistenţă scăzută faţă de
asperităţile climei şi agenţilor patogeni, un procent mare de .'mortalitate etc. De aceea, ea nu trebuie aplicată în
crescătoriile de exploatare, ci numai în staţiuni experimentale şi în centre de elită (pentru păstrarea şi
intensificarea la 'armaşi sau descendenţi a unor caractere dorite; pentru consolidarea anumitor calităţi ereditare;
pentru crearea unui material de prăsilă superior). Sub acest aspect, consangvinitatea este considerată ca o metodă
de reproducţie secundară şi chiar ca o metodă de ameliorare a raselor de iepuri. Ea este o armă cu două tăişuri,
care trebuie mîn- nuită cu multă pricepere. Consangvinitatea dă rezultate bune numai cînd se aplică un timp scurt,
pe iepuri perfect sănătoşi, cu o constituţie robustă şi o vitalitate pronunţată.
Cînd se practică pe o durată mai mare şi împerecherea se face între iepuri cu o constituţie slabă şi fără o îngrijire
corespunzătoare, consangvinitatea duce la degenerare.

Creşterea prin încrucişare.

Prin această metodă se urmăreşte împerecherea iepurilor din rase diferite, în care caz produşii obţinuţi nu sînt de
rasă curată, ci metişi sau „corci". Este metoda cea mai larg răspîndită şi se practică atît în crescătoriile personale, cît
şi în cele de exploatare sau de tip industrial, în care baza producţiei o formează iepurele de carne. Pentru a mări
greutatea corporală şi producţia de carne la iepurii obişnuiţi, aceştia se încrucişează cu exemplare din altă rasă şi
îndeosebi de talie mare, cum este rasa belgiană (de exemplu: <jş Chinchilla x tf Uriaşul belgian). Prin încrucişare se
obţin produşi cu ereditate zdruncinată, adică cu o natură mai plastică, ce poate fi mai uşor transformată şi dirijată
de om. De aceea, metişii prezintă o serie de însuşiri speciale, pe care iepurii din rasele curate nu ie posedă. în
general, ei se caracterizează printr-o talie mai mare, constituţie bună, vitalitate pronunţată, o mai mare putere de
adaptabilitate, asimilează mai bine hrana şi se îngraşă mai economic decît iepurii din rasele curate.
Cu toate că metişii nu au caractere exterioare şi de producţie constante (se pierd uşor în generaţiile următoare),
totuşi, în numărul lor mare, se pot găsi şi exemplare care transmit destul de stabil caracterele lor prin ereditate.
Aceste caractere pot fi înmulţite prin consangvinitate, fo- losindu-se în crearea de rase noi. în vederea ridicării pro-
ducţiei de carne, scopul va fi atins numai atunci cînd iepurele ameliorator provine dintr-o rasă selecţionată şi care
posedă această însuşire. De aceea, este necesar ca acţiunea începută la noi în ţară pentru organizarea de crescătorii
sistematice, în vederea producerii şi difuzării de iepuri de prăsilă, să fie mai mult sprijinită şi încurajată, în sensul
de a se înfiinţa şi centre speciale de selecţie. Crescătorii de iepuri, de la care se contractează şi achiziţionează anual
peste 500 tone carne de iepure, trebuie să fie ajutaţi să-şi îmbunătăţească matca cu reproducători din rase curate.
Se deosebesc mai multe forme de încrucişare: industrială, de absorbţie, de infuzie, de reîntoarcere, multiplă.

Încrucişarea industrială constă în împerecherea iepurilor din rase diferite în care se urmăreşte obţinerea de
metişi pentru carne, cu o mai mare putere de îngrăşare şi mult mai prolifici. Ca rase amelioratoare se folosesc
iepurii de talie mare (Uriaşul belgian, Marele alb). Produşii obţinuţi se valorifică la prima generaţie.
încrucişarea de absorbţie se practică cu scopul transformării unei rase locale neperfecţionate, cu ajutorul unei rase
amelioratoare. Procesul tehnic de absorbţie cuprinde trei etape: rasa locală se încrucişează cu masculi din rasa
amelioratoare; metişii obţinuţi se selecţionează şi cele mai bune iepuroaice se încrucişează din nou cu masculi din
rasa amelioratoare, însă neînrudiţi cu masculii de la prima încrucişare; iepuroaicele cele mai reuşite din generaţia a
doua se împerechează din nou cu masculi din rasa amelioratoare.

Durata procesului de absorbţie este de 4—5 generaţii şi depinde de deosebirile mai mari sau mai mici dintre rasele
respective.

Încrucişarea de infuzie urmăreşte ameliorarea unui defect îa o anumită rasă, cu ajutorul unei alte rase, care posedă
însuşirile dorite. Un astfel de exemplu îl constituie încrucişarea rasei Chinchilla de talie mică cu Uriaşul belgian,
pentru formarea iepurelui Chinchilla mare de carne. în acest scop se alege un număr de femele din rasa Chinchilla,
pe care le împerechem o singură dată cu masculi din rasa Uriaşul belgian. Produşii rezultaţi se împerechează cu alţi
produşi din cadrul rasei respective, difuzîndu-se astfel treptat însuşirile în cadrul întregii rase. Această încrucişare,
care în final duce la obţinerea unor produşi mari de Chinchilla, nu atrage o transformare totală a rasei infuzate, ci
numai o modificare în mărirea taliei şi greutăţii corporale.

Încrucişarea de reîntoarcere se practică o singură dată, numai la o singură generaţie, în cadrul raselor cărora
producţia şi prolificitatea mare le slăbeşte constituţia şi le debilitează. De exemplu, dacă iepuroaicele din rasa
Albastrul vienez prezintă semne de degenerare, se reco mandă să fie încrucişate fie cu iepuri belgieni, fie cu argintii
care, de altfel, au contribuit la formarea rasei respective.
încrucişarea multiplă constă în încrucişarea a două sau mai multe rase. De exemplu, se încrucişează Chinchilla cu
Marele alb, după care, metişii rezultaţi în prima generaţie (femelele) se încrucişează cu Uriaşul belgian. în felul
acesta se obţin produşi sănătoşi, rezistenţi, cu o maturitate precoce şi pot lua naştere grupe de iepuri cu însuşiri
economice superioare.

Hibridarea sau încrucişarea între specii se poate face între specii mai înrudite, aparţinînd aceluiaşi gen. De exemplu
încrucişarea între iepurele sălbatic de pădure (Ş Lepus cuniculus) şi iepurele domestic ( c f Oryctola- gus sau Lepus
cuniculus domesticus) şi se poate practica în sistemul de întreţinere în libertate (garene). Hibrizii pot constitui
punctul de plecare al unor noi forme sau varietăţi de iepuri, rezistenţi şi cu însuşiri superioare, care stau la baza
creării de noi rase din cele mai productive.

În anul 1960, M. Dinu lucrînd în cadrul Biobazei Tunari, din cadrul Academiei R.S.R., a folosit pentru hibridare 4 Ş
sălbatice de vizuină (procurate din regiunea Iaşi) şi 6 cf din rasa Chinchilla. în prima etapă, cînd s-a lucrat pe baza
transfuziei de sînge şi a montei forţate (prin introducere de spermă în doze repetate), rezultatele nu au fost
concludente. în a doua etapă, cînd iepurii au fost crescuţi împreună şi monta s-a practicat pe cale naturală (în
harem), s-au putut obţine 7 pui hibrizi de la două iepuroaice sălbatice. Hibrizii rezultaţi prezentau caractere
intermediare de colorit, ritmul de creştere redus, o mare rezistenţă la boli şi erau sperioşi.
Fig. 29, Selecţia genetică (pe bază de linii) A. mascul; B şi C femele

Creşterea pe bază de linii.

Creşterea pe bază de linii reprezintă o formă organizată de aplicare a metodelor de creştere amintite (în rasă cu-
rată şi prin încrucişări). Este forma cea mai avansată de Obţinere a unor rase de iepuri perfecţionate (ameliorate)
şi se poate aplica numai în crescătoriile de elită şi în staţiunile zootehnice experimentale. Scopul urmărit constă în
ameliorarea raselor de iepuri (consolidarea unor caractere ereditare de mare valoare) şi prevenirea incestului
(reducerea lui în limite moderate). Existenţa liniilor şi familiilor în cadrul raselor asigură reuşita acţiunii de
ameliorare. în crescătoriile de elită se practică aşa-zisa „creştere în familii de sînge" şi cu „linii de sînge". Se
urmăreşte reţinerea şi folosirea intensă la reproducţie a iepurilor care prezintă anumite însuşiri economice utile,
iar împerecherea acestora (omogenă şi înrudită) se organizează în aşa fel, încît să se poată obţine o descendenţă
mai numeroasă care să posede aceste calităţi. O familie de sînge este formată din produşii care se trag din acelaşi
exemplar, fie mascul, fie femelă. La începutul creşterii este nevoie de două perechi de iepuri din aceeaşi rasă, care
să nu fie înrudite între ele. Produşii fiecărei perechi vor constitui cîte o familie de sînge, care se împerechează între
ele, fără a se folosi mai mulţi ani un mascul străin.
Cînd dispunem de un mascul şi mai multe femele din aceeaşi rasă, creşterea nu se poate face decît cu linii de sînge,
aşa cum se arată schematic în figura 29. Se cere ca iepurii folosiţi să nu fie înrudiţi apropiat (să nu fie fraţi).

 FURAJAREA IEPURILOR

Cînd este vorba de hrănirea a 2—3 iepuri sînt suficiente numai resturile menajere şi ierburile din grădină; cînd se
pune însă problema pentru mai mulţi iepuri, acestea sînt insuficiente şi cine crede că iepurii se pot creşte cu „un
braţ de iarbă" se înşală.
Iepurele, ca orice animal rozător, consumă continuu şi destul de mult, aşa că zicala „iepurii sînt mîncăcioşi şi îţi rod
totul în bătătură" este pe deplin adevărată.
Să nu ne imaginăm că aprovizionarea este mai puţin
acută la ţară decît într-o suburbie orăşenească; pentru că în sat iepurii pot fi duşi „la iarbă". Problema se pune nu-
mai în funcţie de importanţa crescătoriei. Atunci cînd este vorba să hrăneşti numai cîţiva iepuri, asigurarea furaje-
lor (ierburi, buruieni, frunze) se poate face cu uşurinţă.
Trebuie însă să ne gîndkn la consumul zilnic al unui iepure, care este de cel puţin 0,5 kg nutreţuri verzi, în afară de
grăunţe sau de uruială. Or, dacă nu este greu de găsit un colţ de iarbă şi buruieni pentru hrănirea unei duzini de
iepuri (2 mame şi 10 iepuraşi), nu tot astfel stau lucrurile cînd se pune problema să furajăm efectivul unei
crescătorii. Deci, în principiu, o creştere raţională şi cu eficienţă economică nu este posibilă fără să cultivăm o bună
parte din furajele verzi şi rădăcinoasele necesare crescătoriei. Chiar dacă condiţiile de adăpostire şi de îngrijire sînt
bine asigurate, succesul creşterii iepurilor depinde în cea mai mare parte de furajarea lor abundentă, din care să nu
lipsească nutreţurile specifice acestor rozătoare.

Digestia şi furajele specifice iepurilor.

Iepurele este un animal rozător şi, prin modul în care se face digestia hranei, se încadrează regimului vegetarian
(ierbivor). în mod schematic, aparatul digestiv se caracterizează printr-un sistem redus de masticaţie, un stomac
voluminos, un intestin lung şi un cecum important. Această dispoziţie implică o trecere lentă a hranei prin intestin
şi necesită prezenţa unei microflore abundente, antrenată în procesul digestiv (alimentele rămîn 48 ore şi se
elimină în 4 ore).
Aceasta face ca iepurele să fie predispus la timpanism (balonare), la staze alimentare (slaba evacuare din intestin)
şi la auto-intoxicări, dacă este captiv şi nu poate să-şi aleagă, după gust, acea plantă bogată în substanţe indis-
pensabile sau o altă plantă laxativă, care se găsesc în flora spontană (din împrejurimile locului său de origine).
După cum osul este specific cîinelui, tot astfel crăcile şi ramurile verzi (de salcie, plop, fag, tei, salcîm, anin etc.) sînt
indispensabile iepurelui, atît pentru a-şi toci dinţii, cît şi pentru valoarea lor nutritivă şi influenţa substanţelor
astringente (taninuri) în prevenirea diareei. Conţinutul nutritiv al ramurilor verzi (săruri minerale, vitamine etc.)
asigură o bună digestie şi asimilare a furajelor concentrate. Crescătorul trebuie să ţină seamă de importanţa
fiziologiei digestiei la iepuri, suplimentînd permanent furajarea obişnuită cu ramuri verzi, frunze şi buruieni
specifice. De asemenea, el trebuie să supravegheze cu atenţie calitatea nutritivă a furajelor, starea lor de
conservare, gradul de umiditate şi eventuala toxicitate a ierburilor şi buruienilor pe care le foloseşte în furajarea
iepurilor.

Unele principii generale de nutriţie

Succesul creşterii iepurilor depinde în cea mai mare parte de furajarea lor. Ea influenţează creşterea, deci pro-
ductivitatea, şi totodată starea generală şi rezistenţa iepurilor faţă de boli. Un furaj poate fi considerat că este com-
plet cînd conţine într-un anumit raport substanţe nutritive (azotate şi neazotate), săruri minerale şi vitamine.

Substanţele albuminoide sau proteice (azotate) asigură dezvoltarea muşchilor şi a tuturor organelor (carnea).
Creşterea este influenţată direct de conţinutul furajelor în albumine, precum şi de acţiunea următorilor factori: de
bogăţia în materii azotate a frunzelor şi a ramurilor verzi; fînul recoltat tîrziu pierde o anumită cantitate de materii
azotate, proporţională cu depăşirea maturităţii plantelor, leguminoasele sînt plantele cu cel mai bogat conţinut în
proteine.
Furajele bogate în proteine sînt: turtele şi şroturile (de dovleac, de floarea-soarelui şi de soia), uruiala de bob,
mazăre şi lupin dulce, laptele praf, făina de carne, de sînge, de peşte etc. în timpul gestaţiei şi după aceea, în
perioada de lactaţie, iepuroaicele au nevoie de furaje bogate în proteine; femelele care îşi mănîncă puii sînt deseori
determinate de lipsa îndelungată a furajelor bogate în proteine de origine animală.

Substanţele hidrocarbonate şi grăsimile (neazotate) asigură întreţinerea căldurii corpului, dau energia nece
sară funcţionării organelor şi formează rezervele de grăsimi. Acestea se găsesc în fîn, otavă, paie, ovăz, orz, po-
rumb, secară, tărîţe, diferite feluri de făină furajeră, cartofi, gulii şi sfeclă.
Pentru ca raţia să fie bine valorificată, furajele administrate trebuie să conţină în anumite cantităţi şi într-un raport
corespunzător ambele grupe de substanţe nutritive: azotate (albumine sau proteine) şi neazotate (hidrocarbonate
sau hidraţi de carbon). Acest raport, numit raport nutritiv trebuie să fie strîns (1:3) în cazul tineretului înainte şi
după înţărcare, mijlociu (1:5) pentru femelele ges- tante şi în lactaţie şi larg (1:7—8) pentru reproducătorii aflaţi în
repaus.
Substanţele minerale sînt indispensabile creşterii, deoarece înainte de toate scheletul este format din fosfat şi
carbonat de calciu. Amintim prezenţa fosforului în muşchi, a fierului în hemoglobina sîngelui, a sulfului în păr, a
sării de bucătărie în toate ţesuturile şi secreţiile. Substanţele minerale formează în corp soluţii care permit
schimburile între celule, ceea ce asigură o bună creştere. Sărurile minerale sînt cel mai bine asimilate şi folosite de
organism dacă se încorporează în furaje (cretă furajeră, făină de oase, făină de peşte, sare).

Vitaminele nu contribuie în nutriţie, dar sînt absolut necesare; după cum ne arată numele, ele întreţin viaţa şi
stimulează creşterea. Deosebit de însemnată este vitamina A, care se întîlneşte în furajele verzi, frunze, ramuri ti-
nere, precum şi în lapte, făină de peşte, ulei de peşte etc. Vitaminele B şi B2 apără organismul de tulburări nervoase,
paralizie şi deschide pofta de mîncare; ele se găsesc în învelişul grăunţelor, în tărîţe, morcovi etc. Legumele şi toate
furajele proaspete sînt bogate în vitamina C; pe timpul iernii, se folosesc napii şi morcovii, care depăşesc în această
privinţă de zece ori valoarea sfeclei. Lipsa vitaminei D duce la rahitism, ceea ce se poate constata la tineretul cazat
în adăposturi lipsite de lumină (se găseşte în lapte, făină de peşte, trifoi, lucernă etc.). Vitamina E joacă un rol
important în fecundaţie, ea se găseşte pretutindeni în furajele verzi, precum şi în grîul, porumbul şi ovăzul încolţit.
în general, hrănirea iepurilor cu furaje lipsite de vitamine provoacă apariţia unor boli grave de subnutriţie (carenţe
vitaminice sau avitaminoze).
Ca multe alte rozătoare, iepurele îşi consumă propriile excremente (coprofagie); acestea sînt bogate în vitamine
(îndeosebi cele din timpul nopţii). De obicei, dimineaţa se găsesc în boxă numai excrementele eliminate a doua
oară. Experienţe recente ale fiziologilor francezi au demonstrat că iepurii lipsiţi de posibilitatea de a-şi reingera
excrementele din timpul nopţii, par să sufere de subnutriţie.

Furajele specifice iepurilor

Ca rozător de tip ierbivor şi granivor, iepurele este adaptat la un regim de hrană vegetarian, nutriţia lui ba-
zîndu-se pe furajele vegetale. Fiind un animal mîncăcios, dar nepretenţios la mîncare, el consumă cu plăcere, în
stare verde sau uscată, atît ierburile şi buruienile din grădină, din cîmp şi de pe marginea şanţurilor, cît şi cele din
fîneţele naturale şi artificiale, leguminoasele cultivate, legume şi zarzavaturi, frunze de copaci, ramuri etc. Acestea
însă nu trebuie să fie prăfuite sau recoltate din locuri mlăştinoase, infectate etc.
După natura şi compoziţia lor, principalele furaje folosite în hrana iepurilor aparţin următoarelor patru categorii:
furaje verzi, fibroase, suculente şi concentrate.
Furajele verzi (masa verde), reprezentate prin nutreţurile ierboase ce se administrează în stare suculentă, în
tot timpul verii, sînt cele mai ieftine, au o mare valoare nutritivă şi conţin multe săruri minerale şi vitamine. Cele
mai hrănitoare, vitaminate şi digestibile sînt buruienile, dintre care arătăm mai jos pe cele specifice iepurelui:

Crescătorul trebuie să fie atent ca în ierburile şi buruienile pe care le dă în hrana iepurilor să nu fie plante toxice
(care pot fi cauza unei mortalităţi rapide) cum sînt: cucuta (Conium maculatura), laurul sau ciumăfaia (Dztura
stramonium), măselariţa (Hyoscyamus niger), zirna sau umbra nopţii (Solanum nigrum) , boglari sau gălbenele
(Ranunculus sceleratus), brînduşa de toamnă (Colchicum automnale), laptele cîinelui (Euphorbia falcata), macul
roşu (Papaver rhoeas), steregoaia sau strigoaia (Veratrum nigrum), omagul (Aconitum toxicum) etc.
De asemenea, de o mare valoare nutritivă pentru iepuri sînt fructele diferiţilor arbori şi arbuşti, precum şi crăcile
verzi şi rămurelele acestora (ulm, fag, tei, alun, păducel, salcîm, frasin, salcie, anin, mesteacăn). Pentru iarnă, cres-
cătorul trebuie să se îngrijească de aprovizionarea în cantităţi suficiente cu crăci, ramuri verzi şi cu frunze, orga-
nizînd în incinta crescătoriei frunzare mari, sub formă de glugi. In boxa iepurelui trebuie să se găsească în perma-
nenţă crăci şi ramuri verzi, altfel acest rozător este nevoit să sufere şi să fie nevoit să roadă pereţii boxei şi utilajele
din lemn.

Pe lîngă buruienile, ierburile şi verdeţurile naturale amintite, o deosebită importanţă prezintă furajele verzi
cultivate: lucerna, trifoiul, sparceta, borceagul şi porumbul furajer. Acestea, la fel ca plantele sălbatice, au marele
avantaj că îmbogăţesc organismul în calciu uşor asimilabil (necesar îndeosebi pentru tineret, în perioada de creş-
tere). Pe de altă parte, apa din ţesuturile plantelor verzi satisface, în parte, nevoia de adăpat a iepurelui.

Zarzavaturile constituie de asemenea o bună sursă de furajare a iepurilor, însă acestea nu trebuie date decît în
cantităţi reduse şi nu prea des (varza, frunzele de napi, de sfeclă, de conopidă şi mai puţin spanacul, salata). în
cantităţi prea mari acestea produc diaree, iar frunzele de varză influenţează negativ sănătatea iepurilor.
Iepurii care consumă timp îndelungat frunza de varză, manifestă simptome de insuficienţă tiroidiană, deşi această
glandă s-a dezvoltat excesiv (ca o guşă). Cauza acestei tulburări grave se explică prin acţiunea toxică a unor
substanţe (cianide) din varză.
Pe timpul iernii, iepurii pot fi hrăniţi şi cu nutreţuri în- silozate în mici bazine sau în tuburi de beton (2—3 tuburi a
cîte 1 m înălţime şi cu diametrul de 1—1,5 m).

Furajele fibroase: fînul de lucernă, trifoi, borceag, paiele de ovăz etc. Fînul nu trebuie să lipsească niciodată, iar în
timpul iernii constituie furajul de bază sau „pîinea"' iepurilor. Dintr-un kilogram de nutreţuri verzi (masă verde)
rezultă 0,70—0,75 kg fîn. Un fîn de calitate bună este cel de leguminoase (lucernă, trifoi) şi de graminee (ovăzcior,
golomăţ, păiuş, zizanie, firuţă etc.). Fînul recoltat de pe pajiştile umede este mai puţin indicat deoarece conţine
deseori chişti de coccidioză.

Furajele suculente (rădăcinoase, tuberculi, bostănoase) mai însemnate pentru iepuri sînt: sfecla, morcovii, napii,
gulia, cartofii, păstîrnacul, ţelina, pătrunjelul, dovlecii. Se folosesc îndeosebi la furajarea din sezonul de iarnă. Apa
pe care o conţin este necesară organismului animal; sînt însă sărace în proteine. O bună folosire prezintă şi fructele
care nu-şi găsesc o altă valorificare.

Furajele concentrate (bogate în proteine şi hidraţi de carbon) constituie nutreţurile de bază în asigurarea
producţiei iepurilor de carne. In această grupă se cuprind următoarele furaje: dintre cereale (grăunţe), mai ales
ovăzul, orzul, porumbul, bobul şi mazărea; dintre reziduurile industriale tă- rîţele (de grîu, secară, porumb), praful
de moară, şroturile şi turtele (de floarea-soareluî, soia, dovleac, in, rapiţă); din tre produsele şi reziduurile de
origine animală făina de carne, făina de sînge, făina de peşte, uleiul de peşte, zerul, laptele degresat etc.
Pîinea uscată constituie un bun aliment, ca şi rămăşiţele menajere: coji de cartofi, de dovleac, de fructe etc. Un pro-
dus special este drojdia furajeră (levuri iradiate), avînd un gust plăcut şi un mare conţinut de vitamine (B, D şi E).

Valoarea nutritivă a furajelor

Pentru hrănirea raţională a iepurilor, după norme şi raţii, este necesară cunoaşterea valorii nutritive a furajelor. In
acest scop în tabelul 3 se prezintă valoarea nutritivă a furajelor (stabilită în funcţie de conţinutul unui kilogram
nutreţ cu o anumită substanţă uscată) în unităţi nutritive1, proteină brută digestibilă, calciu, fosfor şi caroten.

Norme şi raţii furajere

Prin normă de furajare se înţelege cantitatea zilnică de substanţe nutritive necesare unui animal, care să-i asigure
desfăşurarea normală a tuturor funcţiilor organismului, păstrarea sănătăţii, realizarea producţiei planificate şi
menţinerea calităţilor de reproducţie. Normele de furajare se stabilesc în funcţie de vîrsta, greutatea şi starea
fiziologică a iepurilor, după felul producţiei si după sezoanele anului. In tabelele 4 şi 5 se redau
1 Unitate nutritivă (U.N.) — valoarea conţinutului furajer, în substanţe nutritive, echivalent cu aceea a 1 kg de ovăz,

considerat ca etalon. normele de furajare stabilite de Secţia de Alimentaţie din cadrul Institutului de' Cercetări
Zootehnice. Pentru timpul iernii, datorită pierderilor de căldură ce se produc în organism, necesarul de unităţi
nutritive este mai mare.

Raţii furajere. Prin raţie furajeră se înţelege cantitatea de furaje dată zilnic unui animal, care să-i satisfacă cerin-
ţele în substanţe nutritive, săruri şi vitamine. Raţiile furajere se stabilesc în funcţie de norme şi cît mai corespunză-
tor sezonului respectiv.
Valoarea nutritivă a furajelor (după Pălămaru E. şi colab).
La alcătuirea raţiilor este necesar să se ţină seama şi de unele consideraţii generale: să corespundă
particularităţilor biologice şi fiziologice ale animalelor rozătoare, de tip vegetarian-granivor; să contribuie la
păstrarea sănătăţii şi obţinerea de producţii ridicate; să fie formate din furaje cit mai diferite şi să fie economice,
folosindu-se în primul rînd cele din producţia proprie şi numai cele ce nu se găsesc (şroturi, făină de carne, făină de
oase etc.) să se procure din comerţ; să aibă un anumit volum şi efect de balast, pentru ca iepurii să se simtă sătui şi
digestia să se facă normal. Pe cît este posibil, la furajarea iepurilor şi la întocmirea raţiilor respective, crescătorul
va ţine seamă şi de următoarele recomandări practice:
In timpul verii, jumătate din cantitatea de furaje verzi să se dea sub formă de crăci sau rămurele cu frunze verzi, iar
iarna se vor da ramuri din frunzare;
In crescătoriile personale, cu un număr redus de iepuri, furajele verzi să fie date sub formă de buruieni, iarbă cosită
şi ramuri cu frunze; Grăunţele de ovăz sa se folosească îndeosebi pentru masculi în timpul montei şi pentru tineret
(pentru tineret nu trebuie să lipsească tărîţele sau şroturile); Oricare ar fi regimul de hrănire (furaje verzi, sucu-
lente sau concentrate), vasul cu apă curată, limpede şi proaspătă nu trebuie să lipsească iepurilor. Există iepuri
care refuză la început să bea apă, însă aceasta se întîmplă fiindcă nu li s-a dat niciodată şi deci nu sînt obişnuiţi s-o
consume. În cazul crescătoriilor mari, industriale, cînd furajarea iepurilor se bazează pe concentrate, consumul
aproximativ de apă (în cm3 şi pe timp de 24 ore) poate fi calculat după datele prezentate în tabelul 8.

Cantităţile de apă necesare iepurilor (în ml pe timp de 24 ore)

Specificare Maximum Minimum
Vara Iarna Vara Iarna
Iepuri adulţi 400 500 200 300

Tineret (peste 2 luni) 200 300 100 150

Femele gestante sau în lactaţie 600 800 300 300

Tabelul 8

Tehnica furajării iepurilor

Hrănirea raţională a iepurilor nu se limitează numai la administrarea furajelor cuprinse în raţiile respective, ci ea
se referă şi la unele aspecte legate de aprecierea calitativă a nutreţurilor, de prepararea şi conservarea lor
corespunzătoare. Cu alte cuvinte, crescătorul tr ştie inai întîi să folosească furaje bune, curate, sănătoase şi bine
preparate, care să fie consumate de iepuri cu poftă şi complet, să le digere uşor şi să le asimileze cît mai bine.

Calitatea furajelor, prepararea şi conservarea lor.După terminarea operaţiilor de recoltare şi conservare a

furajelor şi înainte de a fi date în hrana iepurilor, acestea trebuie triate cu grijă şi preparate (tocate, zdrobite, fierte,
opărite etc.). Procedîndu-se astfel, calitatea furajelor se îmbunătăţeşte, ceea ce influenţează pozitiv asupra stării de
întreţinere, producţiei şi sănătăţii iepurilor.
Furajele verzi (buruienile, ierburile, plantele de cultură) trebuie recoltate de pe terenuri uscate, curate şi
sănătoase, fără să conţină ouă de paraziţi (coccidii) şi nici buruieni toxice. Ele se administrează iepurilor numai în
stare pălită, adică după ce au fost ţinute la soare (pe grătare sau capre de lemn) cel puţin 1—2 zile, ca să mai piardă
din apă; altfel, produc colici şi diaree.

De asemenea, furajele verzi nu se folosesc ude (plouate) sau cu rouă pe ele şi se dau numai în grătarele de fîn
(furajatoare). Masa verde neconsumată, călcată în picioare şi udată, ca şi cea rămasă de la iepurii bolnavi, nu se mai
dă a doua oară, ci se transportă la platforma de gunoi.

Fînurile trebuie recoltate în faza optimă, adică grami- neele la înspicare sau la începutul înfloririi, iar leguminoa-
sele la îmbobocire. Un fîn bun, vitaminos (bogat în caroten) se obţine din leguminoase (lucernă, trifoi, sparcetă),
din graminee (golomăţ, timoftică, ovăscior etc.) sau din otavă, uscate rapid; el trebuie să aibă un miros plăcut, aro
mat şi o culoare Verde-intensă, şi să fie lipsit de praf şi mucegaiuri. Fînurile au şi efect de balast, necesar unei bune
funcţionări a tubului digestiv. Fînurile de calitate inferioară, vrejii de mazăre, cocenii şi paiele este indicat să fie mai
întîi opărite, îmbunătăţindu-li-se astfel calităţile- gustative; totodată se distrug microbii, ciupercile etc. Finul,
vitaminos (de lucernă sau de otavă) poate fi măcinat la. moara cu ciocănele şi transformat în făină de fîn.
Depozitarea finului se face numai după ce mai întîi a\ fost bine uscat, clădindu-se în glugi (stoguri) sau şire, pe un
teren mai ridicat, uscat şi cu aşternut gros de paie. Mult mai bun şi economic este fînul presat în baloţi, cu un grad
de umiditate de 17%, care se depozitează mai uşor şi fără pierderi mari (volumul lui se reduce de 5—6 ori).

Suculentele sînt uşor digestibile şi au un gust mai plăcut. Rădăcinoasele (sfecla, morcovii, napii) se administrează,
iepurilor numai curăţate de pămînt şi bine spălate. Cartofii se dau curaţi, înlăturîndu-li-se colţii, şi de obicei fierţi-
Datorită conţinutului mare de apă (70—90%), suculentele sînt expuse mai uşor alterării şi pentru menţinerea
valorii lor nutritive, ele trebuie păstrate în locuri uscate şi conservate pe timpul iernii în silozuri de suprafaţă. La o
însi- lozare de 5 luni, morcovii suferă o pierdere de 16% şi sfecla de 10% din greutatea lor iniţială. Sfecla şi cartofii
îngheţaţi se dau numai fierţi, iar morcovii, după ce s-au dezgheţat. Cartofii fierţi, în amestec cu tărîţe şi cu făină de
fîn, constituie un bun furaj în timpul iernii. Tot astfel, castanele sălbatice sînt roase şi consumate cu multă poftă.

Concentratele (grăunţe, uruieli, reziduuri, făină vegetală şi animală etc.). Folosirea acestora în furajarea iepurilor
trebuie făcută după o preparare corespunzătoare. Astfel, ovăzul este indicat să se dea înmuiat cînd este vorba de
iepuraşi. Pe cît este posibil, orzul să fie înmuiat şi zdrobit, iar porumbul, mazărea şi alte boabe, administrate sub
formă de uruială. Amestecurile de concentrate sînt cele mai indicate, ele conţin furaje variate, bogate în substanţe
nutritive necesare organismului, pe care iepurele le consumă cu multă poftă. în acest scop, pasta umedă este de
cea mai bună calitate (uşor digestibilă, se asimilează bine şi are mare efect în obţinerea sporului de carne).
Ea se prepară din diferite amestecuri de concentrate: uruieli, făină de soia sau de mazăre, tărîţe, făină de carne,
şroturi, făină de fîn sau din cetină verde de brad, toate bine omogenizate şi umectate cu lapte tras, zer sau apă
caldă. în timpul iernii, pasta se adminstrează caldă: cartofi fierţi, la care se adaugă tărîţe, şroturi, făină de carne
sau de peşte. Pasta umedă nu trebuie să fie prea apoasă. Calitatea amestecului poate fi îmbunătăţită şi prin alte
adaosuri: plante aromate, urzică tocată, ulei de peşte şi săruri minerale (cretă furajeră, făină de oase, praf de
cărbune şi sare de bucătărie).

Sub aspect zooeconomic, furajele combinate sau amestecurile complexe (concentrate obişnuite, reziduuri, adaosuri
minerale, vitamine, antibiotice etc.) reprezintă un factor de progres incontestabil şi se bucură de o largă răspîndire
în sectorul socialist. Amestecurile de furaje sînt întocmite după reţete ştiinţifice şi se prepară pe cale industrială
sub formă vărsată (în vrac), granulată sau brichetată;

Administrarea hranei. Cu cît hrănirea iepurilor se face mai des, cu atît mai bine sînt consumate furajele şi res-
turile ce rămîn sînt mai neînsemnate. De obicei, raţia zilnică se distribuie vara în trei tainuri şi iarna numai de două
ori pe zi. în crescătoriile personale, hrana se dă vara în două tainuri. Raţia zilnică şi tainurile se distribuie
diferenţiat, după starea fiziologică a iepurilor şi după activitatea lor periodică. Iepurii sînt mult mai activi dimi-
neaţa şi noaptea, în timp ce în restul zilei sînt pasivi, dormitează şi se sperie la cel mai neînsemnat zgomot. Crescă-
torul trebuie să ţină seama de această comportare specifică a iepurilor şi la distribuirea tainurilor să caute să dea
concentratele cînd ei sînt mai activi şi consumă mai bine. De- aceea, la distribuirea raţiei în trei tainuri, este indicat
să se aplice schema următoare:
 VARA IARNA
1 /3 din concentrate (a- mestecuri) + 1/2 1 /3 din concentrate (a- mestect ti) + 1/2 fîn + + ramuri verzi
Dimineaţa furaje verzi
— /2 fîn + 2 /3 suculente
Prînz — /2 furaje verzi
Seara — /3 concentrate (grăunţe) + ramuri verzi — /3 concentrate (grăunţe) + 1/3 suculente + + ramuri verzi

Important este ca tainurile să fie date în fiecare zi la aceleaşi ore. O atenţie deosebită trebuie dată la distribuirea
ultimului tain format din, concentrate, astfel ca hrana din timpul nopţii să fie substanţială şi iepurii să poată
consuma mult în perioada cînd sînt cel mai activi.
Femelelor în lactaţie este bine să li se dea pastă umedă de trei ori pe zi şi seara grăunţe (pe lîngă restul furajelor
din raţie: ierburi, fîn, suculente etc.).
In crescătoriile industriale, (fig. 30) unde se urmăreşte intensificarea producţiei de carne, seara tîrziu (la orele 21
-22) se dă şi al patrulea tain (îndeosebi pentru tineret şi femelele în lactaţie). Diferenţierea administrării raţiei zii
nice este indicat a se face chiar după pofta de mîncare a iepurilor, reducîndu-se tainul la cei care nu şi-au consumat
toate furajele şi suplimentînd hrana celor care au consumat-o integral.
înainte de administrarea hranei, vasele trebuie spălate şi bine curăţate, astfel ca furajele să nu se pună peste cele
neconsumate şi să se altereze repede. Organismul iepurelui este foarte sensibil şi, mai ales, vara furajele vechi şi
alterate îi produc tulburări digestive destul de grave. De asemenea crescătorul trebuie să dea o deosebită atenţie
schimbării treptate a regimului de hrană, adică trecerii lente de la regimul verde (vara-toamna) la cel uscat (iar na)
şi invers. Cînd această schimbare, ca şi înlocuirea altor furaje se face brusc sau de la o zi la alta, iepurii au de suferit,
se îmbolnăvesc şi deseori se întîmplă să-i găsim morţi în boxă. Ca furaj bogat în vitamine se dă ovăz sau orz încolţit
îndeosebi pentru tineret.

Fig. 30. Furajarea iepurilor într-o crescătorie industrială (iWattews-Anglia)

Ingrăşarea iepurilor
Carnea de iepure fiind foarte hrănitoare, gustoasă şi uşor Jde digerat, se pune problema, ca înainte de sacrificare,
iepurii să fie îngrăşaţi. Această operaţiune se face vara şi toamna pînă tîrziu şi se practică, de regulă, la:
iepurii scoşi la reformă din efectivele matcă;
iepurii care nu întrunesc însuşirile rasei respective (în cazul crescătoriilor de reproducţie); masculii castraţi;
tineretul metis, chiar de la două luni, bine dezvoltat, destinat obţinerii unei cărni fragede şi gustoase, care supus
unei creşteri forţate timp de o lună poate ajunge la circa 2 kg (broiler).
Durata îngrăşării este de 20 zile pentru iepurii adulţi ,şi de 30 zile pentru tineretul (broiler) supus unui regim
special de furajare. In perioada de îngrăşare, la iepurii .adulţi se poate obţine un spor de carne de 25—30% faţă de
greutatea iniţială, iar la tineret, de 45—50%, obser- vîndu-se la exterior o rotunjire a corpului. Iepurii destinaţi
îngrăşării sînt cazaţi în loturi mici (adulţi cîte 3 în boxă; tineri cîte 5 în boxă), după sex, greutate şi starea de
întreţinere. Adăposturile destinate efectivelor supuse îngrăşării se instalează în locuri izolate, sub şoproane
semi-obscure şi ferite de orice zgomot.
În perioada de îngrăşare nu se recomandă să se dea varză şi ridichi, deoarece ele dau un gust neplăcut cărnii şi
produc diaree. In "schimb, ramurile verzi, frunzele şi. făina de brad dau cărnii'o aromă şi gust plăcut, asemănător
vînatului.
Raportul nutritiv trebuie să fie larg (1:7-8) la iepurii adulţi, fiindcă furajele bogate în hidrocarbonate- (cartofi,
uruieli, furaje verzi) îndeplinesc la îngrăşat rolul principal; la tineret, raportul nutritiv trebuie să fie mijlociu
(1:4-5). Pentru iepurii cu greutatea corporală de-4 kg sînt necesare 0,19-0,2 U.N. şi 23-25 g P.D.; pentru tineret
pasta umedă şi grăunţele se dau la discreţie.
În hrănirea iepurilor adulţi, pe durata celor circa 20' zile de îngrăşare se disting două etape: in prima se reduc uşor
fibroasele (fînurile) şi masa verde şi se măresc concentratele, iar în etapa următoare se înlocuieşte mai mult fînul şi
masa verde cu concentrate (în special uruială de porumb), la care se adaugă şi plante aromate.
La tineretul în vîrstă de cel puţin două luni, bine dezvoltat, se urmăreşte ca, după o lună de îngrăşare, să se obţină
iepuri (broiler) de circa 2 kg, destinaţi pentru export. Furajarea broilerilor se face în condiţii cu totul speciale,
administrîndulise raţia de furaje în 5 tainuri, dintre care şi în timpul: nopţii. îngrăşarea se face pe bază de pastă
umedă (cu zer sau lapte tras) de cea mai bună calitate (cartofi fierţi fără coajă + tărîţe de grîu + făină de lucernă +
făină de oase + sare). Restul furajelor necesare creşterii şi îngrăşării rapide (fîn, morcovi etc.) pot fi înlocuite cu
furaje granulate (la discreţie). Iată, de exemplu, cum se poate repartiza într-o zi hrana iepurilor puşi la îngrăşat:
dimineaţa-cartofi fierţi cu tărîţe; la prînz ovăz boabe sau uruială sub formă de pastă umedă, porumb fiert sau
mazăre muiată cu tărîţe etc.; la ora 16 rădăcinoase cu plante aromate; seara-ovăz sau alte grăunţe; peste noapte se
lasă la discreţie fîn sau ramuri verzi.
Prezentăm în tabelul 9 cîteva exemple de raţii furajere folosite în perioada de îngrăşare.
  SELECŢIA ŞI EVIDENŢA EFECTIVELOR

Selecţia iepurilor
Sse referă în deosebi la îmbunătăţirea efectivelor destinate reproducţiei, prin alegerea exemplarelor cu însuşirile
cele mai valoroase. Alegerea se face ţinîndu-se seama de toate caracterele: de origine, constituţie, exterior,
dinamica creşterii, fecunditate, prolificitate, precocitate, calitatea blăniţelor, a părului, starea de întreţinere, de
sănătate etc. Selecţia se aplică tot timpul, căci nu toţi descendenţii seamănă cu părinţii şi însuşirile de producţie se
deosebesc de la un exemplar la altul, atît din cauza dispoziţiei caracterelor moştenite, cît -şi influenţei mediului şi
condiţiilor de întreţinere. Oricît de productivă ar fi o rasă de iepuri, dacă iepurii respectivi sînt întreţinuţi în
condiţii de mediu necorespunzătoare (umezeală, curenţi de aer etc.), iar creşterea şi reproducţia se fac la
întîmplare, ei se debilitează, degenerează şi îşi pierd însuşirile iniţiale. De aceea, prin selecţie, crescătorul
urmăreşte să menţină şi să îmbunătăţească caracterele productive .ale iepurilor, alegînd mereu exemplarele cele
mai valoroase :şi asigurîndu-le cele mai bune condiţii de întreţinere şi îngrijire.
în lucrările de selecţie, o atenţie deosebită se dă masculilor, la alegerea cărora trebuie să se ţină seama de calitatea
descendenţilor (să semene cît mai bine cu tatăl şi chiar să-1 depăşească). La femele se ţine seamă de calitatea
produşilor obţinuţi la primele două fătări (să fie dezvoltaţi conform caracterelor prevăzute în standardul rasei
respective).
în creşterea iepurilor se practică selecţia în masă şi selecţia individuală.
Selecţia în masă se practică în toate crescătoriile obişnuite. Este o selecţie fenotipică, adică în care aprecierea,
iepurilor se face pe baza caracterelor exterioare şi a producţiei, fără să se ia în considerare baza ereditară şi pu-
terea de transmitere la descendenţi. Ea contribuie numai, la potrivirea perechilor pe clase.
Selecţia individuală se practică numai în crescătoriile de elită şi în cele producătoare de material pentru prăsilă
(reproducţie). Este o selecţie genotipică, în care aprecierea iepurilor se face atît după caracterele exterioare şi de
producţie, cît şi după însuşirile ascendenţilor si descendenţilor. Această metodă este strîns legată de potrivirea
perechilor şi contribuie la ameliorarea efectivelor de iepuri. Selecţia individuală necesită ţinerea evidenţei
însuşirilor marfo-productive, după ascendenţi şi descendenţi ale fiecărui iepure, marcarea lor şi ţinerea registrelor
zootehnice. In general selecţia iepurilor pentru carne, reproducţie, blană şi păr (lînă) se face prin bonitare.
Bonitarea constituie operaţiunea de apreciere multilaterală şi cît mai completă a iepurilor. Se face de mai multe ori
în timpul anului: prima dată la înţărcarea tineretului, apoi la vîrsta de 4 luni şi la vîrsta de reproducţie. Pentru,
iepurii adulţi, bonitarea se face de obicei toamna, cînd crescătorul este pus în situaţia de a face o ultimă clasare a
efectivelor, în vederea completării şi reţinerii în crescătorie a mătcii pentru anul viitor şi valorificării producţiei
respective.
Bonitarea se bazează pe sănătatea şi starea de întreţinere a iepurilor, urmărindu-se în special clasarea efectivelor
după însuşirile de calitate ale tipului respectiv de producţie :
la iepurii pent ru carne: după conformaţie, dezvoltarea regiunilor corporale şi după greutatea vie (spor de
creştere);
la iepurii pent ru reproducţie: după origine, exterior, fecunditate, prolificitate, producţie şi descendenţi;
la iepurii pentru blană: după culoarea şi desimea blăniţei;
la iepurii pent ru păr (lînă): după gradul de acoperire a corpului cu lînă, cantitatea de fire lungi şi scurte şi
calitatea lînii.
La femele se urmăreşte în plus instinctul matern şi producţia de lapte, care se apreciază după numărul iepuraşilor
înţărcaţi la două din cele mai numeroase fătări din cursul anului (media trebuie să fie de cel puţin 6 bucăţi).

Pe baza notelor obţinute, iepurii sînt încadraţi în clase, astfel: elită (peste 90 puncte), I (80—90 puncte), a
Bonitarea se face după metoda punctelor, apreciindu-se iepurii după exteriorul rasei respective sau al tipului de
producţie, conform datelor de mai jos:
Il-a (70—80 puncte) şi a IlI-a (60—70 puncte). în urma bonitării se formează nucleul de reproducţie, grupa de
producţie şi reforma. Completarea efectivului matcă (de reproducţie) se face anual, în proporţie de 30"/ o, cu tineret
de înlocuire ales de la cele mai bune femele şi în special din fătările de primăvară, care totdeauna este mai bine
dezvoltat.
Tineretul ales în lotul de reproducţie trebuie să fie complet sănătos, bine întreţinut şi să aibă greutatea vie prevă-
zută în standardul raselor respective din ţara de origine (tabelul 10).

Tabelul 10.Greutatea corporală standard a diferitelor rase de iepuri

Marcarea. în creşterea iepurilor de reproducţie este necesar ca toate exemplarele să fie înregistrate exact, marcîn-
du-le la urechi cu ajutorul cleştelui special de tatuaj (fig.. 31). Pe urechea dreaptă se imprimă numărul de ordine
din registrul de evidenţă zootehnică, iar pe cea stingă.

Fig. 31. Cleşte pentru marcarea iepurilor (prin tatuaj)

luna şi anul de naştere (exemplu: 466 înseamnă luna aprilie a anului 1966). Numărul de pe urechea stingă este
necesar numai acolo unde nu se ţin registre de evidenţă zootehnică.
Operaţiunea începe cu dezinfectarea urechii pe ambele părţi cu alcool, după care se alege un loc fără vene, în
mijlocul pavilionului, şi se înţeapă cu cifrele fixate în deschizătura cleştelui. Se freacă apoi locul respectiv cu un
tampon de vată îmbibată cu tuş obişnuit sau cu alt colorant (funingine amestecată cu glicerină).
Marcarea sau tatuajul se face la înţărcarea iepuraşilor, cu scopul de a permite individualizarea efectivelor de
reproducţie dintr-o crescătorie.

Evidenţa efectivelor
Evidenţa efectivelor din crescătorie este necesară atît în activitatea mai dezvoltată din unele gospodării personale,
cît mai ales în crescătoriile din unităţile socialiste, şi în special, în cele de reproducţie. în acest scop se folosesc fişe
de evidenţă zootehnică şi registre de producţie.
Fişele de evidenţă zootehnică (modelele A şi B) oglindesc însuşirile morfo-productive şi originea fiecărui iepure în
parte, inclusiv a tineretului pentru înlocuirea mătcii.
însemnările în fişe trebuie făcute regulat, cu atenţie şi conştiinciozitate; altfel, ele nu au nici o valoare practică. Pe
lîngă restul datelor pentru determinarea standardului rasei sînt necesare şi informaţii referitoare la unele
măsurători biometrice ce se fac cu ocazia cîntăririi iepurilor, (fig. 32) dintre care mai frecvente sînt următoarele :
— lungimea corpului — se măsoară de la vîrful botului pînă la baza cozii;
Fig. 32. Cîntar special pentru determinarea sporului de creştere în greutate la iepuri
Lungimea urechilor, se măsoară pavilionul urechii (pe partea internă), de la bază pînă la vîrful lui (lungimea urechilor
corespunde aproximativ cu lungimea capului).
În general, regiunile corporale îşi termină creşterea înainte ca greutatea corporală să ajungă la cea de adult.
Intensitatea lor de creştere este maxiimă pînă la 3 luni şi şi termină pînă la 1 an (la forma definitivă ajunge mai întîi.
toracele, apoi lungimea corpului, a urechilor — la 10 luni, a capului — la 11 luni, iar membrele mai tîrziu).
Primele date în fişa zootehnică se înscriu de pe „tăbliţa de boxă", care trebuie să existe la fiecare iepure şi să cuprindă:
nr. matricol, vîrsta, rasa, data montei (nr. masculului şi al femelei respective), numărul puilor născuţi şi înţărcaţi.
Registrele de produc ţie sînt diferite şi cuprind date legate de activitatea economică a crescătorilor de iepuri din
unităţile socialiste. Registrul de magazie cuprinde rubrici pentru furajele intrate şi pentru scăderea lor pe baza
bonurilor de ieşire, întocmite pe categorii de efective •existente şi după consumuri specifice (norme şi raţii). Scăderea
furajelor consumate se face lunar, pe bază de .borderouri de furajare în care se trec, pe zile, efectivele existente,
înscrise numeric din registrul de mişcare a animalelor. în acest al doilea registru iepurii sînt trecuţi pe vîrste, sexe şi
stări fiziologice, iar producţia (tineretul) pe sporuri de greutate obţinute, ca rezultat al furajelor consumate.
Cu ocazia bonitării se întocmesc procese-verbale tip, cu: indicarea clasării efectivelor (pentru reproducţie, producţie
de carne, sacrificare, vînzare). Tot pe bază de procese-verbale tip se scad din efective iepurii morţi şi sacrificările de
necesitate (accidentaţi, boli etc.). Evidenţa puilor născuţi se face pe bază de procese-verbale de naştere, urmînd ca tre-
cerea lor în registrele de producţie să se opereze numai la data înţărcării.

 VALORIFICAREA IEPURILOR DE CASĂ

Creşterea iepurilor de casă oferă numeroase şi însemnate avantaje, dintre care amintim în primul rînd producţia de
came, pielicele, blăniţe, păr şi lînă. între subproduse se pot considera: sîngele, stomacul, diferitele resturi organice
(urechi, labe şi excremente). Iepurii de casă aduc mari servicii şi ştiinţei, pe altarul căreia se jertfesc cantităţi con-
siderabile, îndeosebi pentru studiul fiziologiei sistemului circulator, pentru testări biologice, prepararea de seruri şi
vaccinuri etc. Numai în Bucureşti se folosesc anual peste 100 000 iepuri de casă, destinaţi ca material biologic pentru
experienţe de laborator.

Organizarea contractărilor şi achiziţiilor de iepuri.Dezvoltarea creşterii iepurilor de casă în vederea producţiei de

carne pentru export marchează o nouă etapă începînd cu anul 1963, ca urmare a unor noi măsuri de intervenţie a
statului (HCM Nr. 511/963 şi Dispoziţia C.S.A. Nr. 588/1963), care reglementează atît problemele legate de creşterea
şi achiziţia acestor animale, cît şi preţurile stabilite la contractări şi la achiziţii directe.
Aceste acte normative legale autorizează Uniunea Cen trală a Cooperativelor de Consum „CENTROCOOP" să con-
tracteze şi să achiziţioneze prin unităţile sale (regionale şi raionale) toate cantităţile de iepuri de casă din întreaga
ţară (de la C.A.P., membrii cooperatori şi de la crescătorii individuali).

La contractări se acordă avansuri în bani, pînă la 45%, din valoarea mărfii contractate, precum şi furaje (resturi de
cereale), calculate la 2 kg pentru fiecare kg de carne contractată (în viu).
Spre deosebire de Franţa, Danemarca, Polonia etc., ţări cu o veche tradiţie în creşterea şi consumul iepurilor de casă,
în ţara noastră această îndeletnicire s-a dezvoltat în mai mică măsură. în trecut nu se asigura de stat valorificarea
iepurilor de casă şi producţia de carne nu se putea absoarbe numai în consumul intern.
Sprijinul acordat de stat în ultimii ani creşterii iepurilor de casă este legat în primul rînd de avantajele materiale ce se
asigură crescătorilor, precum şi de valorificarea, superioară a cărnii de iepure la export.Condiţiile de calitate stabilite
pentru recepţia iepurilor.

Preluarea iepurilor pentru carne de la producători, se face prin unităţile cooperativei de consum. Pentru iepurii care
provin din contractări este stabilită greutatea de 3 kg/buc., iar pentru cei din achiziţii de 2,5 kg/buc.
La recepţie, în afara condiţiilor de greutate, iepurii pentru carne destinaţi prelucrării în vederea exportului, trebuie să
îndeplinească anumite condiţii minime de calitate.
Condiţii minime de calitate pentru recepţia iepurilor vii (pentru carne) destinaţi prelucrării în vederea exportului:
R ase: din toate rasele, inclusiv metişii (să fie bine dezvoltaţi, viguroşi şi sănătoşi, fără boli infecţioase cu caracter
contagios sau parazitare).
Greutatea minimă: din contractări de 3 kg/buc. şi din achiziţii de 2,5 kg/buc.
Aspect general : iepurii trebuie să corespundă tipului (conformaţie) de carne (forme scurte, musculatură
bine dezvoltată, corp robust şi îndesat).
Exterior
Capul şi gîtul: capul mic, gîtul scurt şi gros (cu 1—2 salbe înaintea gîtului).
Trunchiul: masiv, robust, cu musculatura pronunţată.
Toracele: cît mai larg şi bine dezvoltat (coastele bine arcuite).
Abdomenul: nu prea voluminos (cu linia inferioară descrescînd uşor spre partea dinapoi)
Crupa: cît mai largă, bine dezvoltată şi rotunjită (îmbrăcată în muşchi).
Pulpă, fesă, coapsă : cu musculatura pronunţată, prelungită să, gambă)pînă la încheietura de jos a piciorului
Picioarele: puternice, cu osatura bine dezvoltată,
Pielea şi blana ; pielea elastică şi la apucat să se simtă, sub ea un ţesut gros; blana cu părul moale, neted şi lucios.

Sînt necorespunzători:
Iepurii slabi, cu conformaţie alungită şi insuficient deszvoltaţi;cei cu linia spinării înşeuată sau curbată; cu abdomenul
voluminos (femelele, la palpare, să nu fie ges- tante); cei cu pieptul, crupa şi pulpele supte (trase) şi lipsite de o
musculatură rotunjită; iepurii cărora la palpare li se simt coastele, vertebrele gîtululi şi spatelui, oasele şoldurilor etc.;
cei care prezintă semne de boală (iepuri trişti, zgribuliţi, cu mucozităţi pe bot si scurgeri nazale, cu răni, semne de rîie
etc.).
Transportul iepurilor la centrele de prelucrare şi valorificare
După recepţie, iepurii sînt ambalaţi în cuşti speciale, cîte 10—12 buc. într-o cuşcă). Aceste cuşti au dimensiunile de
120/90/45 cm şi sînt confecţionate din şipci din lemn şi plasă din sîrmă, cu diametrul ochiurilor de 4 cm şi prevăzute
cu compartimente pentru masculi. în fiecare cuşcă se introduc furajele necesare pentru hrana iepurilor în timpul
transportului (morcovi, sfeclă), în scopul evitării pierderilor pînă la destinaţie.
În funcţie de distanţele la care se fac transporturile de iepuri, la destinaţie se aplică acestora un scăzămînt mediu de
4%, stabilit astfel:
pînă la 100 km scăzămîntul este pînă la 1%
de la 101 — 300 km 3%
de la 301 — 450 km scăzămîntul este pînă la 5%
peste 450 km 7%

Sacrificarea, jupuirea şi eviscerarea iepurilor

Sacrificarea se referă la metodele de ucidere a iepurilor în vederea preparării lor sub diverse forme culinare sau
prelucrării cărnii pe cale industrială. Metode de sacrificare în gospodărie şi industrie.
In cele ce urmează sînt prezentate mai întîi metodele de sacrificare ce se recomandă în consumul familial (în gos-
podărie) şi apoi cele folosite în industrie.

Metoda tensionării constă în practicarea unei întinderi violente asupra animalului ţinut cu mîna dreaptă de urechi şi
cu cea stingă de picioarele dinapoi făcînd apoi o smu- citură bruscă. In felul acesta se produce o ruptură a coloanei
vertebrale şi tot odată a măduvei spinării, care vor provoca moartea imediată a iepurelui.
Sucirea capului este o metodă care duce la imobilizarea imediată a iepurelui, ca urmare a luxaţiei primei vertebre
cervicale obţinută prin întoarcerea capului; concomitent se poate practica şi tensionarea coloanei vertebrale.. La
practicarea acestei metode iepurii vor fi bine ţinuţi de picioarele dinainte cu mîna stîngă, în timp ce cu mina dreaptă
se aplică o semi-torsiune a corpului; se cere multă abilitate şi siguranţă în mişcări.
Lovitura după ceafă constă în aplicarea unei lovituri violente cu pumnul drept sau cu un băţ în regiunea cefei (în dosul
urechilor), iepurele fiind suspendat cu mîna stîngă de picioarele dinapoi; moartea iepurelui survine rapid.
Metoda cu alcool este cea mai convenabilă şi constă în administrarea a 2—3 păhărele cu alcool rafinat de 95°;
moartea iepurelui survine imediat şi carnea capătă un gust plăcut.
Aceste metode prezintă inconvenientul că nu permit o sîngerare normală.
Dintre metodele de sacrificare folosite în industrie, amintim pe cele mai importante.
înjunghierea este o metodă care se practică după sistemul sacrificării vitelor, prin împlîntarea cuţitului în regiunea
jugulară (la carotidă), iepurele fiind în poziţie suspendată de picioarele dinapoi. Această metodă se aplică şi la noi în
ţară în abatoarele de prelucrare a iepurilor şi este destul de practicată şi permite o sîngerare normală.
Menţionăm că o sîngerare incompletă imprimă cărnii un aspect cu totul neplăcut (culoarea roşie spre vînăt).
Anestezia cu bioxid de carbon (C02) se practică în special în abatoarele de mare productivitate, pentru econo-
imisirea forţelor de muncă. La aplicarea acestei metode, se foloseşte o cameră de anestezie a iepurilor, a cărei
atmosferă este compusă din 70% C02 şi 30% aer. In abatoarele mari, camera respectivă poate fi un tunel drept de
circa 2 m sau în formă de semicerc, prevăzut cu o bandă rulantă care transportă în interior .iepurii, concomitent
făcîndu-se şi anestezia acestora în atmosfera de C02. Această metodă exclude radical durerea şi permite o excelentă
conservare a cărnii.
Jupuirea iepurilor se face imediat după sacrificare, pentru ca blana să se desprindă cu mai multă uşurinţă, în timpul
cît se mai păstrează încă căldura corpului. Operaţiunea incepe prin agăţarea iepurelui de picioarele dinapoi, după care
se taie circular pielea deasupra jaretelor şi se face cîte o incizie pînă la anus. Cu degetele se desprinde .atent pielea de
pe picioare, coadă, trunchi şi trăgînd apoi puternic în jos, blana se scoate sub formă de burduf (ca un ciorap întors pe
dos). La picioarele dinainte se taie pielea deasupra genunchiului apoi baza urechilor şi se desprinde în jurul ochilor şi
buzelor (fig. 33).
Operaţiunea de jupuire trebuie să se execute cu cea mai mare atenţie, pentru ca blana să nu vină în atingere cu corpul
animalului. în felul acesta se evită lipirea părului blănii pe carne, care numai cu greu se poate îndepărta.
Eviscerarea se face după jupuirea iepurelui şi constă în scoaterea intestinelor şi stomacului din cavitatea abdominală.
în acest scop se face o incizie în peretele abdominal, pornind dinspre regiunea sacrală pînă în apropiere de osul
sternal. Operaţiunea se face cu multă atenţie, pentru ca în timpul deschiderii cavităţii abdominale să nu fie atinse
intestinele sau stomacul. Pătrunderea conţinutului acestor «organe în cavitatea toracică pune în mare pericol salubri-
tatea cărnii. Desfăcînd uşor intestinul, se scoate mai întîi cu grijă vezica urinară, după care se face incizia esofagului şi
a intestinului gros, cît mai aproape de regiunea anală. Se scot apoi şi se îndepărtează imediat intestinele- şi stomacul,
lăsîndu-se în interiorul carcasei numai inima, plămînii, ficatul şi rinichii.
După eviscerare se aplică decapitarea (tăierea capului)' la nivelul umerilor. în felul acesta, iepurele este gata pentru a
fi preparat culinar sau conservat prin congelare, în vederea valorificării lui la export. într-o zi (8 ore de lucru) un
muncitor experimentat poate să taie şi să prepare 45—50 iepuri (fig. 34).
în mod orientativ, redăm mai jos compoziţia anatomic- ponderală a iepurilor de casă după literatura de specialitate
străină1 din Anglia (tabelul 11), din Elveţia (tabelul 12) şi din Polonia (tabelul 13). în toate aceste cazuri, randamentul
la prelucrarea iepurilor sacrificaţi este destul de mare, variind după calitatea exemplarelor supuse experimentării.
Congelarea şi ambalarea iepurilor pentru export. După eviscerare, iepurii destinaţi exportului sînt supuşi congelării în
tunele speciale, la temperaturi între -25 şi. -30°C. Pe măsură ce temperatura în corpul iepurelui coboară sub 0°C, în
interiorul ţesuturilor cărnii se formează cristale de gheaţă. Cu cît viteza de răcire creşte, adică congelarea se face
rapid, cu atît mai repede se formează cristalele de gheaţă în carne, fără ca apa din constituţia celulelor să mai poată
ieşi şi îngheaţă pe loc.
Acest proces se deosebeşte calitativ de congelarea lentă, unde cristalele mari de gheaţă ce se formează în spaţiile
dintre celule şi fibre duc la o deshidratare considerabilă a ţesuturilor; în timpul decongelării, apa provenită din to-
pirea cristalelor se resoarbe încet şi destul de greu în celule. De aici rezultă că sistemul congelării rapide este calitativ
superior congelării lente.

În condiţiile congelării rapide carnea de iepure se congelează în 24 ore (la temperaturi între —25 şi —30°C). înainte
de a se introduce în tunelul de congelare, iepurii sînt ţinuţi 1—2 zile . în camera de refrigerare (0—5°C), unde sînt
pregătiţi pentru ambalare (picioarele dinainte se introduc în cavitatea toracică, iar cele dinapoi se taie de la jaret şi se
întorc spre regiunea sacrală). Pentru ambalare, iepurii sînt sortaţi pe dimensiuni, după următoarele calibre:
A = 4300 — 3300 g/buc.; B = 3300 — 2300 g/buc.;
C = 2300 — 1300 g/buc.; D = 1300 — 900 g/buc.

Fig. 33. Jupuirea iepurilor : a. scurtarea labelor din fată (de la articulaţie); b. jupuirea labelor din faţă; c. tăierea pielii în jurul
urechilor

1 După King Wilson (Anglia), Benoit R.—Daccord A. (Elveţia) şi Wladyslaw H. (Polonia).

 SPECIFICAŢIE Iepuri (broiler) de aceeaşi vîrstă şi
crescuţi în aceleaşi condiţii
¥ 3 (în g) ¥ 3
(în g) (în g) (în g)
— Greutatea iepurelui în 2076,49 2063,42 2106,36 2089,35
viu
— După scurgerea
sîngelui
şi eviscerare 1264,95 1202,58 1412,65 1306,34
— Pielea 214,89 257,41 233,88 272,88
— Greutatea picioarelor
dinainte, inclusiv spata 163,83 162,34 180,87 173,78
— Greutatea picioarelor
dinapoi, inclusiv pulpa 290,58 267,05 292,85 275,27
— Greutatea corpului
(fără
picioare) 503,56 576,34 694,56 630,77
— Greutatea ficatului 75,97 88,45 56,70 69,74
— Greutatea inimei,
plămî-
nului şi rinichilor 30,61 34,30 32,03 32,03
Fig- 34. Carcase de iepuri destinaţi — Greutatea oaselor 121,62 117,08 149,97 141,75
exportului

Experienţe Experienţe făcute pe

iepuri cu
SPECIFICAŢIE făcute pe greutatea medie de 2,8
100 kg kg/buc.
iepuri vii
(kg) (g) (%)
Carne 57,744
Plămîni 0,990 _ _
Ficaţi 3,402 — —
Total părţi comestibile 62,136 — —
Piei 11,970 _ —
Deşeuri 25,894 — —
Total kg (în viu) 100,000 — —
Pielea _ 210 7
Labele _ 140 5
Viscerele (intestine şi — 465 17
stomac)
Sîngele — 120 4
Picatul _ 55 2
Organele (inimă şi — 50 2
plămîni)
Carnea (inel. oasele) — 1760 63
Total (în viu) — 2800 100
Greutatea cărnii (neto) — 980 35
Greutatea oaselor — 1800 28
Total carne + oase — 1760 63
 O dată sortaţi, iepurii sînt ambalaţi
Părţi care Deşe
individual în saci cryovac3 şi apoi, pe calibre,
se consumă uri
în lăzi de carton, după care numai în această
RASA Greut Blană
stare se introduc la congelare. După
în (g) Carn V£

Pierderi
Rinichi,

Stomac
intesti-

faringe
congelare, lăzile eu iepuri se păstrează pînă

inimă
e >-r

Sînge
ficat
la expediere în depozite frigorifice (—15°C şi

ne,
T a b60—70%
e l u l 1 3umiditate).
Uriaşul bel- 5233 2973 110 63 800 170 137 817 63
La recepţie, carnea de iepure congelată
gian
trebuie să îndeplinească anumite condiţii de
Berbecul
calitate (să fie perfect congelată, astfel. încît
francez 4057 2373 80 60 657 123 120 593 51
dacă se lovesc doi iepuri între ei, sunetul
Argintiul 3783 2282 88 43 470 110 80 637 73
produs să fie asemănător celui care se aude
francez
la ciocnirea a două bucăţi de lemn).
Albul 3060 1865 75 45 455 70 75 425 40
La proba decongelării carnea trebuie să
vienez
prezintă elasticitate normală, culoare
media (%) specifică (alb-roz), miros şi gust de carne
proaspătă. Nu se admit fire de păr, aderenţe
60,2 2,5 1, 14,3 2,5 2,3 14,7 2,1
sau urme de sînge coagulat pe corp, rupturi
4
ale cărnii, traumatisme (vînătăi produse de
lovituri) care au produs distrugerea ţesutului. La examenul chimic şi bacteriologic (analiză de laborator), limita
maximă a conţinutului în azot hidrolizabil (amoniac) este de 28 mg la 100 g de produs. Carnea nu trebuie să conţină
bacterii patogene sau facultativ patogene (microbi dăunători sănătăţii).
In ce priveşte randamentul de carne ce se obţine la prelucrarea iepurilor de casă congelaţi, acesta variază de la 45 la
55o/o din greutatea vie. Randamentul depinde în cea mai mare măsură de rasă, gradul de îngrăşare, de vîrstă şi chiar
de sex.

Experienţele efectuate de noi4 în anul 1966 pe două loturi de iepuri de casă a cîte 100 bucăţi (din metişii raselor
Uriaşul belgian, Marele alb, Chinchilla şi Albastrul vienez), au dus la următoarele rezultate (tabelul 14):

SPECIFICAŢIE Buc. înotul tir. î T.otul nr. 2 (iepuri

{iepuri congelaţi fără gît şi
congelaţi cap) kg
cu cap) kg
— Greutatea totală (în viu) 100 310,0 304,9
— după sacrificare 100 224,5 221,7
— după eviscerare 100 168,7 162,0
— după tăierea capului 100 — 145,3
— după refrigerare (timp de 100 164,8 142,3
24 ore)
— după congelare (timp de 48 100 161,0 138,0
ore)

NOTĂ. La lotul nr. 1 a rezultat un scăzămînt total la prelucrare de 48%, adică obţinîndu-se un randament de 52% faţă
de greutatea vie, iar la lotul nr. 2 — 54,57% şi respectiv 45,43%.
Ambele loturi au fost formate din iepuri obişnuiţi, fără, să fie aleşi; majoritatea erau vîrstnici, slabi (ciolănoşi), cu
greutăţi ce variau între 2,5 şi 3,5 kg.

3Cryovacul este un ambalaj modern care asigură păstrarea produselor alimentare o perioadă îndelungată, fără modificări
calitative. Este confecţionat din polietilenă (mase plastice) şi se închide în vacuum (după ce în prealabil a fost extras aerul din
interior) cu ajutorul unor maşini speciale.
4 Lucrarea s-a făcut la abatorul I.C.V.P.A. — Timişoara, din cadrul „Centrocoop".
Valoarea alimentară a cărnii de iepure
Carnea iepurilor de casă stă alături de cea a păsărilor şi îndeosebi a curcanului. Comparativ cu alte cărnuri, ea conţine
cea mai mare cantitate de substanţe hrănitoare şi puţină apă, aşa cum rezultă din tabelul 15.
Compoziţia chimică, culoarea şi digerarea uşoară a cărnii grase de iepure se apropie cel mai mult de carnea de curcan
şi de găină grasă. Carnea iepurilor de casă este mult mai gustoasă şi hrănitoare decît a iepurelui de vînat. Ea este de
culoare alb-rozie şi are o fibră musculară fină, ceea ce o face să se preteze la prepararea celor mai variate mîncăruri şi
chiar mezeluri.

FELUL CĂRNII Proteine Grăsimi Alte Săruri Apă Valoare

% % materii minerale % nutritivă
- neazotate % %
%
— Iepure de casă 21,47 9,76 0,75 1,17 66,00 40,12
— Pasăre 20,00 5,00 . 0,60 3,10 74,00 31,62
— Vacă 19,86 7,70 0,46 1,07 70,96 24,61
- Bou 20,96 5,41 0,46 1,14 72,03 24,20
— Berbec 17,11 6,77 0,40 1,33 75,99 27,11
Compoziţia chimică şi valoarea nutritivă a cărnii de iepure şi a altor specii (după H. Vasiliu şi J. Laumonier) ceea ce o face să se
preteze la prepararea celor mai variate mâncăruri şi chiar mezeluri.

Grăsimea depusă între fibrele musculare dă cărnii uri aspect marmorat. Grăsimea interioară se depune mai ales la
rinichi, inimă, pe intestine şi pe mezenter. La iepurii potrivit îngrăşaţi se poate obţine de circa două ori mai multă
grăsime interioară decît cea exterioară. Uneori, grăsimea are un aspect uşor gălbui, datorită consumului mare de
porumb, fîn de lucernă etc. (bogate în caroten).
Datorită faptului că se poate obţine cu o mică cheltuială şi are o mare valoare alimentară, se poate spune că la sate
carnea iepurelui de casă constituie una din cele mai ieftine şi bogate surse de proteine animale.
în multe sate de la noi, unde consumul cărnii iepurilor de casă este destul de redus, este răspîndită falsa credinţă că
iepurii mănîncă şoareci şi se împerechează cu şobolani şi, ca atare, carnea lor nu este „curată". Este cu totul
neadevărat acest lucru, pentru că orice crescător de iepuri îşi poate da bine seama de raporturile antagoniste ce există
între iepuri şi şoareci.

Uscarea, păstrarea şi valorificarea pielicelelor

In afară de carne, pielicelele constituie al doilea produs destul de valoros care poate aduce crescătorilor un venit, în
plus. Oricare ar fi destinaţia lor (pentru piele sau blană), imediat după jupuire, pielicelele trebuie uscate şi păstrate cu
grijă.
Uscarea şi păstrarea pielicelelor se face întinzîndu-se bine, cu blana spre interior, pe nişte rame speciale de lemn.
Partea de deasupra se tratează cu un amestec de 500 g alaun şi 250 g sare de bucătărie, după care se rade de ţesutul
conjunctiv şi de alte resturi organice, cu un cuţit fără tăiş. Un alt procedeu constă în despicarea pielicelei pe mijlocul
pîntecului şi întinderea ei pe o scîndură, cu blana în jos, prin fixarea marginilor cu ajutorul unor cuie mici. Astfel
pregătite, pielicelele se suspendă într-un loc umbrit, aerisit şi ferit de accesul dăunătorilor. Uscarea durează cîteva
zile, după care pielicelele se scot de pe rame, se freacă cu praf de talc, se întorc cu blana în afară şi se scutură bine de
impurităţi. Cele care nu se dau la argăsit şi urmează să fie păstrate, se presară cu praf D.D.T. sau cu naftalină. Pentru o
păstrare mai îndelungată, pielicelele se aşază cîte două, blană pe blană, se învelesc într-un ziar şi apoi se introduc
într-o ladă închisă, depozitată în locuri perfect uscate. In scop industrial, păstrarea pielicelelor se face în stive,
depozitate în camere speciale, lipsite de umiditate şi căldură excesivă: între straturile de pielicele se presară un
amestec de rumeguş de lemn şi naftalină.
Valorificarea pielicelelor pe sortimente şi calitatea lor. Pielicelele destinate pentru blăni se argăsesc. Ele provin
îndeosebi de la iepurii cu blana formată din păr scurt şi mătăsos şi care se cresc special pentru obţinerea acestui
produs de calitate. La sortarea biăniţelor trebuie să se aibă în vedere respectarea următoarelor condiţii:
să provină de la iepuri complet năpîrliţi, adică lipsiţi de pete şi dungi negre pe răsura pielii;
-— să aibă puful des şi pe răsură să nu prezinte cute sau porţiuni moi;
orice tăietură, cicatrice sau locuri pleşuve pe blană îi scade considerabil valoarea.
O altă prelucrare a pielicelelor o constituie tăbăcirea, pentru a se obţine piei fără păr, folosite la confecţionarea
diferitelor obiecte de marochinărie. Părul recuperat de pe piei la tăbăcărie, se foloseşte la fabricarea pîslei şi a fe-
trului pentru pălării. Cele mai bune piei se obţin de la iepurii bătrîni şi din rasele mari.
Pe baza normelor interne stabilite de Ministerul Industriei Uşoare, pielicelele iepurilor de casă se achiziţionează şi se
clasifică după următoarele criterii: anotimp, suprafaţă şi defecte:
Calitatea I — pielicele de iarnă, cu o suprafaţă de minimum 10 dm2, fără nici un defect.

Calitatea a Il-a — pielicele de iarnă, cu o suprafaţă de minimum 6 dim2 fără nici un defect; pielicele de toamnă, cu o
suprafaţă de peste 10 dm2, fără nici un defect; pielicele de iarnă, cu o suprafaţă de minimum 10 dm2, cu unul din
defectele: mototolite prin conservare, hămuşite, atacate de molii şi cu lipsuri pe 25% din suprafaţa lor.

Calitatea a IlI-a — pielicele de iarnă, cu o suprafaţă de minimum 3 dm 2, fără nici un defect, de 6 dm2, cu unul din
defecte prevăzute la calitatea a Il-a, de 10 dm2,- cu două defecte prevăzute la calitatea a Il-a sau cu unul din defectele:
hămuşit, atacat de molii şi cu lipsuri pe 50% din suprafaţa lor; pielicele de toamnă sau de vară, cu o suprafaţă de
minimum 6 dm2 fără nici un defect şi pielicele de toamnă cu o suprafaţă de mininum 10 dm2, cu unul din defectele
prevăzute la calitatea a Il-a.

Calitatea a IV-a — pielicele de tineret, cu o suprafaţă de minimum 1,5 dm 2 şi pielicele de toamnă sau de vară, cu o
suprafaţă de minimum 6 dm2, avînd unul din defectele: mototolite prin conservare, hămuşite, atacate de molii şi cu
lipsuri pînă la 50o/0 din suprafaţa lor.
Pentru stabilirea suprafeţei, lungimea pielicelelor se măsoară de la baza nasului la baza cozii, iar lăţimea, pe dreapta
care trece cu 4 cm dedesubtul picioarelor dinainte.

Între principalele defecte este şi aşa-zisa „rugină" a blănurilor, care se observă mai mult la rasele colorate (Albastrul
vienez, Alaska etc.). Sînt nişte pete destul de mari, ruginii, situate de obicei în regiunea crupei, flancurilor şi coastelor.
Pielicelele care nu îndeplinesc condiţiile arătate mai sus nu se recepţionează şi deci nu sînt preluate la achiziţie de
organele D.C.A.

Valorificarea părului şi linii

Producţia de păr se obţine de la rasele de iepuri pentru carne şi blană. Lungimea părului este relativ mică (2—5 cm) şi
tocmai indicată pentru folosirea acestei materii prime la fabricarea pîslei şi fetrului pentru pălării. Producţia de păr se
obţine prin raderea pielicelelor improprii pentru blăniţe şi mai ales a celor provenite din perioada de năpîrlire a
iepurilor (martie—mai şi august-septem- brie). De asemenea, se poate obţine prin pieptănare şi prin smulgerea
părului de pe iepurii vii în perioada năpîrlirii .(la fiecare 5—6 zile). Lîna iepurilor Angora se deosebeşte prin calităţile
sale superioare şi se foloseşte îndeosebi la fabricarea tricotajelor.
O lînă bună trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: să fie deasă (la iepurele Angora, pe 1 mm 2 sînt circa 220
fire de puf şi 10 fire de spic, pe cînd oaia cu cea mai deasă lînă are numai circa 140 fire); fină; moale; mătăsoasă
(raportul între spic şi puf de 1 : 50); curată şi ne- împîslită în toate stadiile ei de creştere. Aceste condiţii depind de
îngrijirea şi starea de sănătate a iepurilor (fig. 35).
Recoltarea lînii iepurilor Angora se face de obicei de patru ori pe an (din trei în trei luni), cînd lungimea firelor ajunge
la cel puţin 7—8 cm. Se exceptează reproducătorii în timpul împerecherii şi tineretul pînă la vîrstă de trei luni.
Metodele de recoltare a lînii sînt: prin tundere (cu o foarfecă curbată sau cu maşina electrică); prin zmulgere şi prin
pieptănat (fig. 36) (cu un pieptene metalic cu dinţi rari). Înainte de tuns, se procedează la pieptănatul şi periatul
iepurelui (cu o perie de sîrmă) pentru curăţarea lînii de murdării, noduri şi împîsliri. Tunsul începe de la coadă spre
cap, adică în sens invers direcţiei de creştere a lînii, după ce mai întîi s-a făcut o cărare, împărţind lîna în două părţi.
Ordinea de tuns este următoarea: spatele, şalele, gîtul, pîntecele şi labele. După tuns, iepurele se perie uşor şi se
masează cu alcool.
Un iepure bine îngrijit dă o producţie de lînă pe an de 200—300 g (70—90 g la o recoltare prin tundere sau 10—50 g
prin smulgere).
După recoltare, lîna se sortează după lungimea firelor şi starea lor de curăţenie, astfel:
— calitatea I — firele curate, neîncurcate şi mai lungi de 6 cm, folosite pentru torsul firelor de tricotat;
— calitatea a Il-a — firele sub 6 cm, folosite la tors în - amestec cu lîna de oi sau la fabricarea fetrului;
— calitatea a IlI-a — firele scurte şi murdare, care trebuie curăţate.
O dată recoltată şi sortată după calităţi, lina se păstrează în borcane de sticlă, pungi de hîrtie, cutii de carton sau de
lemn, căptuşite cu hîrtie şi prevăzute cu capace bine închise. Contra moliilor se presară pe fundul ambalajului puţină
naftalină sau praf de tutun.
Fig. 35. Iepuri de Angora înainte şi după recoltarea lînii

Fig. 36. Recoltarea lînii de Angora cu pieptenele

Valorificarea lînii Angora prin vînzarea ei în stare brută nu este atît de rentabilă cum ar fi dacă ar prelucra-o însuşi
producătorul în fire toarse. Torsul lînii Angora diferă de cel al lînii de oaie; firul nu trebuie făcut prea subţire şi nici
prea răsucit. La tricotat, se lucrează cu firul pus în două, pentru că devine mai pufos şi mai rezistent.
Valorificarea deşeurilor de abator şi a excrementelor.

Deşeurile de abator (sînge, intestine, urechi, labe, oase etc.) rezultate la sacrificarea iepurilor de casă, se livrează
întreprinderilor specializate, care se ocupă cu prelucrarea , şi valorificarea lor. Astfel, din intestine se fac coarde pen-
tru instrumente muzicale; din urechi, resturi de piele şi labe se fabrică clei de calitate superioară, folosit pentru lipitul
jucăriilor, al lemnului scump utilizat la fabricarea mobilei fine etc.; sîngele este folosit de fabricile de mezeluri pentru
prepararea tobei etc.
Din oasele calcinate rezultă făina de oase, iar din oasele în stare crudă (sfărîmate mărunt) se obţine un furaj de
calitate pentru stimularea ouatului la găini. Restul organelor interne şi alte deşeuri sînt deshidratate în instalaţii
speciale şi transformate în făină furajeră pentru animale.
Excrementele de iepure sînt bogate în săruri minerale şi în materie organică, găsindu-şi o largă folosire îndeosebi în
livezile cu pomi şi în floricultură.
Compoziţia excrementelor de iepuri (%) (după Lissot)
N 0,75 2,03
P205 1,00 3,70
K2O 0,20 1,25
OCa 0,92 3,35
pH 7,20 9,65
materii 37,20 40,03
organice
umiditate 50,97 57,82
Un iepure adult, care consumă zilnic 150—200 g furaje, elimină regulat 90 — 100 g excremente cu 50<V0 umiditate.
Deci, într-un an, de la 100 iepuri adulţi se pot obţine circa 3 tone excremente. Depozitarea excrementelor se face la
platforma de gunoi, amplasată pe un teren izolat şi cît mai departe de crescătorie.

 CONSIDERAŢII ECONOMICE

După unele calcule rezultă că un iepure adult se poate întreţine timp de un an furajele produse pe o suprafaţă de 100
m2 cultivată cu lucernă, sfeclă şi puţin porumb sau orz. Pentru hrana unui iepuraş, de la naştere pînă la vîrstă de 5
luni, cînd este bun de tăiere şi se poate produce 1,5—2 kg de carne, este necesară suprafaţa de 25 m 2. Această
suprafaţă se poate reduce în proporţia în care se folosesc în hrana iepurelui diferite buruieni, frunze şi alte resturi
menajere (coji de cartofi, de sfeclă, morcovi, pîine uscată etc.).
Comparativ cu alte animale ierbivore, capacitatea de asimilare a furajelor verzi este mult mai mare la iepure. Astfel, o
vită de 800 kg consumă 60 kg masă verde pe zi pentru un spor în greutate de 1,5 kg, în timp ce un iepure de 2 kg
consumă zilnic 0,8 kg masă verde pentru obţinerea unui spor de 0,025 kg. Consumul de 60 kg masă verde
echivalează cu cel a 75 iepuri j^j ; raportat la greutatea corporală, cele 800 kg ale vitei echivalează cu greutatea a 400
de iepuri de 2 kg fiecare; 400x0,8 = 320 kg masă verde; 320x0,025=7,9 kg spor în greutate. Rezultă, deci că pentru
obţinerea aceluiaşi spor în greutate, iepurele consumă de 5 ori mai puţin decît o vită
Pe de altă parte, cunoscînd că bovinele adulte consumă în general, 12 U.N. la obţinerea unui spor zilnic de 1 kg,
să vedem, comparativ cîte U.N. sînt necesare pentru realizarea unui kg carne de iepure şi la ce cost revine în cazul
consumului de furaje verzi (lucernă cu 0,30 lei/kg) şi de concentrate (porumb cu 1,60 lei/'kg).
In cazul furajării cu lucernă masă verde (1 kg =
0,16 U.N.)
X0,16=5,12 U.N.; — X0,30=9,6 lei/kg
0,025 0,16 '
In cazul furajării cu porumb-boabe (1 kg = l,22 U.N.}
X 5,12=0,1 kg porumb; Xl000= 4 kg;
1,22 & 0,025 S
4 X 1,6=6,4 lei/kg; ~=±1,20 lei costul U.N.
5,12
Din calculele orientative de mai sus rezultă că 1 kg carne de iepure se poate obţine cu un consum de unităţi nutritive
de două ori mai mic ca unul de bovine adulte. Totodată, se poate constata că la furajarea iepurilor de casă este raţional
şi mult mai avantajos să folosim nutreţurile concentrate. Deci, dacă în gospodăriile personale creşterea extensivă a
iepurilor de casă se bazează în special pe valorificarea diferitelor resurse locale (verdeţuri», reziduuri de legume,
menajere etc.), nici aici rentabilitatea acestei activităţi nu este lipsită de interesul folosirii în egală măsură şi a
furajelor concentrate.
în schimb în crescătoriile de iepuri sistematice din cadrul unităţilor socialiste, în care se practică o creştere intensivă,
rentabilitatea cuniculturii este nemijlocit legată, de folosirea furajelor concentrate.

Situaţia creşterii iepurilor într-o gospodărie personală sătească

Să analizăm o crescătorie obişnuită, aşa cum sînt multe pe la sate, în cadrul gospodăriilor personale ale membrilor
cooperatori. Exemplul luat se referă la o familie care
posedă o livadă de 1 000 m- şi 1 000 m2 de teren cultură (pentru legume, cartofi, porumb, fasole). Preocuparea pentru
creşterea iepurilor s-a format la îndemnul copiilor, din cele învăţate la şcoală şi cele deprinse de la vecinii din sat
(băiatul a îndrăgit creşterea porumbeilor, iar sora lui, creşterea iepurilor de casă). începutul s-a făcut cu două
iepuroaice Chinchilla şi un mascul Uriaşul belgian, dm care în al doilea an şi-au reţinut un efectiv de prăsilâ de 10
iepuri (9 şi Ic?). La această situaţie o contribuţie importantă a avut cooperativa din localitate, care a sprijinit această
iniţiativă prin contractarea întregii producţii, acordarea de avans în bani, furaje (cîte 2 kg gozuri, cu 0,35 lei/'kg,
pentru fiecare kg de carne contractată) şi broşuri de specialitate. întreţinerea s-a limitat la cazarea iepurilor matcă în
10 boxe amenajate în spatele casei, sub adăpostul salcîmilor. La construcţia boxelor s-a folosit împletitură din nuiele,
acoperită cu lut, prevăzîndu-se în faţa acestora un mic padoc din plasă de sîrmă. Tineretul este cazat în spaţiul
grajdului de cai, rămas disponibil; cînd se întorc copiii de la şcoală, iepurii sînt scoşi la păscut în livadă, sub ţarcuri
mobile.
La sfîrşitul celui de al doilea an, situaţia se prezintă astfel:
Venituri lei
1. Producţie
9 iepuroaice X 3 fătări X 5 pui (media la fiecare fă- tare) = 135 pui, din care au ajuns la înţărcare 130; S-au valorificat
88 buc.; restul de 42 buc. fiind tineret în vîrstă de 3 luni,
Din prima serie de pui obţinuţi în aprilie au ajuns la maturitate sexuală şi s-au montat în octombrie încă 5 iepuroaice
tinere, obţinîn- du-se în noiembrie încă 26 pui.
Cheltuieli (lei)
Costul iepurilor-mal că
(metişi)
10 buc. X 40 lei/ buc. = 400 400 :3 ani = 134
Adăposturi
10 boxe X 80 lei = 800
pari şi plasă
pentru padoc =200
5 ţarcuri mobile = 200
1200
1200 lei: 5 ani= 240
2. Valorificarea producţiei (A) 3. Furajarea iepurilor (prin cooperative de consum)
Costul a 250 kg
2 iepuroaice matcă X gozuri repartizate de
4 kg/ buc. = 8 kg X cooperativă X 0,35 lei/kg
13,50 lei/kg f= 108 inclusiv transportul 120
41 iepuri în vîrstă Costul furajelor valori- de 6 luni, în greutate ficate din gospodăria totală de 128 kg X personală
13,50 lei/kg = 1758 10 iepuri matcă X 15 = 150
39 iepuri în vîrstă 88 „ tineret X 10 = 880 de 5 luni în greutate 42 „ pui X 3 = 126 totală de 99 kg X
12,50 lei/kg = 1238
8 iepuri s-au valori- 4_ Diverse (mat. de
ficat pentru consum personal; 8X3 = 24 kg X 12,50 lei/kg =300
valorificat 8 piei de iepure prin D.C.A. cu 5 lei/buc; 8X5 = 40
Total A = 3444 lei
Valoarea producţiei neterminate (B)
8 iepuri matcă +
tineret de înlocuire = 10 buc. X 40 = 400; 400 : 3 ani = 134
40 buc. tineret de…luni
40X12 lei/buc. = 480
26 pui de 1—2 luni 26 X 5 lei/ buc. JL30
Total B = 744 Total venituri: A+B = 4188 lei
întreţinere) = - 100
Total cheltuieli = 1750
2438
Beneficiu =
(4188—1750)
Dacă la beneficiul realizat luăm în consideraţie şi posibilitatea de a se valorifica diferite resurse naturale şi furaje din
gospodăria personală, rezultă că în creşterea iepurilor la sate se pot realiza venituri însemnate, cu o muncă uşoară,
plăcută şi bine răsplătită (fig. 37).

Balanţa economică intr-o crescătorie sistematică

Să luăm pentru analiză exemplul unei crescătorii care funcţionează în cadrul unităţilor socialiste (C.A.P., Iravi- coop
etc.) cu un efecţiv-matcă de 100 iepuri (90 Ş şi 10c?) Matca se foloseşte la reproducţie maximum 3 ani, iar producţia
anuală (15 iepuri pe cap de femelă — 2% mortalităţi) se consideră a se valorifica astfel: 40% ca iepuri de reproducţie
şi ca material biologic de experienţă (în vîrstă de 5 luni şi de 3,2 kg/buc.) cu preţul de 50 lei/buc. pînă la 2,5 + 15
lei/kg depăşire; 40% pentru carne la export, din care 30% în vîrstă de 6 luni — îngrăşaţi la 4,5 kg/buc. cu preţul
mediu de contractare de 13 lei/kg; 20% broiler1 în vîrstă de 3 luni la 2 kg/buc. (cu preţul

Fig. 37. Alegerea iepurilor de carne într-o crescătorie săteasca

1 Acest sortiment fiind în curs de organizare, preţul este numai orientativ.

Venituri (lei)
Producţie
90 X 15 = 1350 buc.
2% mortalităţi = 1323 buc.
Valorificare:
1323 X 60% = 794 buc. X 60,5 lei/buc. = 48037
1323 X 30°/o = 397 buc. X 4,5 kg/buc. = 1787 kg X 13 lei/kg = 23231
1323 X 10% = 132 buc. X 2 kg/buc. = 264 kg X--;
15 lei/kg = j 3960
Barem cheltuieli transport (1035 lei/t)
794 buc. X 3,2 kg/buc. = 2541 kg; 2541 kg + 1782 kg + 264 kg = 4587 kg X 1035 lei/t = 4772
80000
Total venituri = 80000
Total venituri
Furaje
iepuri-matcă (100 buc.) (0,15 U.N./zi X 365 . zile) = 54,75 U.N. X 1,20 lei X'
100 = 6570
ieouri pentru prăsilă (0,12 U.N./zi ~ X 150) = 18 U.N. X 1,2 lei X
794 buc. = 1715»
iepuri îngrăşaţi (0,18 U.N./zi X
180 zile) = 32,4 U.N. X 1,2 lei Xv 397 buc. = 15435-
iepuri broyler
(0,2 U.N./zi X 60 zile) 12 U.N. X 1,2 lei X 132 buc. = 190P
Total: 42722
Diverse cheltuieli
Adăposturi (inclusiv padocuri)
200 boxe X 150 lei 30000 : 10 ani
3000 + 1000 lei reparaţii = 4000"
Salarii
1 tehnician 1200 X 12
1 îngrijitor 700 X 12
1900 X 12 = 22800
Materiale şi medicamente 1478 Total: 71000-
Cheltuieli administrativ-gospodăresti
(1,5% as./71000) 1065
mediu de 15 lei/kg). Celelalte elemente sînt trecute orientativ în balanţă, după cum urmează:
Cheltuieli (lei) 1. Valoarea iepurilor-matcă
100 X 50 lei = 5000
5000 : 3 ani = 1667
Total cheltuieli = 7206&
Beneficiu ,==; 7935
(80 000—72 065)
Din analiza elementelor şi a rezultatelor prezentate în cele două balanţe de venituri şi cheltuieli se pot trage unele
concluzii asupra eficienţei economice în creşterea şi valorificarea iepurilor de casă.
Cea mai rentabilă formă de creştere a iepurilor' este gospodăria personală de la sate, unde fără investiţii şi cheltuieli
mari se pot creşte cu uşurinţă şi rentabil 5—20 iepuri-matcă, aşa cum se prezintă situaţia în majoritatea cazurilor. In
măsura în care la ţară se va trece la consumul cărnii iepurelui de casă, această activitate se va dezvolta şi mai mult,
ajungînd uneori să înlocuiască şi carnea de pasăre. La ţară, o singură iepuroaică exploatată raţional poate fi socotită
cît 15—20 găini. Cantitatea de hrană produsă în gospodăria proprie, determină, în final, numărul iepurilor pe care-i va
creşte un amator, căci numai aşa se poate face o creştere rentabilă a iepurilor de casă.
Creşterea iepurilor în gospodăriile personale din suburbiile orăşeneşti este de asemenea rentabilă; ele reprezen- tînd
unităţi mai stabile, cu profile de specializare şi de creştere intensivă. Datorită spaţiilor verzi existente în jurul
oraşelor, grădinilor personale, reziduurilor menajere ce se pot colecta, precum şi posibilităţilor de valorificare
raţională a furajelor concentrate, aceste forme de crescătorii sînt cele mai numeroase şi cu efectiv-matcă variind între
10 şi 30 iepuri şi chiar pînă la 50. Aici, carnea de iepure se foloseşte în primul rînd pentru consumul familiei şi numai
surplusul producţiei se valorifică direct pe piaţă sau prin cooperativele de consum, în condiţiile cele mai avantajoase.
Cu 5—6 iepuroaice fătătoare se poate asigura pentru consumul familiei în medie, cîte 1 kg carne pe zi în tot timpul
anului.
Condiţiile de igienă, curăţenie şi economie sînt aici esenţiale, iar cantitatea de furaje şi mîna de lucru disponibilă
determină gradul de dezvoltare a efectivelor din crescătorie, pentru a se obţine beneficii maxime. Aşa se explică
dezvoltarea creşterii iepurilor de casă în gospodăriile din cartierele mărginaşe ale oraşelor.
Crescătoriile sistematice din cadrul unităţilor socialiste, (cu efective-matcă de 100 buc.), constituie în prezent o formă
mai puţin rentabilă, cu toate că sub aspect tehnic procesul de producţie este intensiv şi se desfăşoară după metode
avansate. Dacă într-o gospodărie personală sătească de la 10 iepuri-matcă se poate realiza un beneficiu minim de
2500 lei, (60% din totalul cheltuielilor), în schimb într-o crescătorie sistematică cu un efectiv matcă de 100 iepuri,
beneficiul este numai de 7935 lei, adică de peste 3 ori mai mic faţă de primul caz. In crescătoriile sistematice, din
totalul cheltuielilor de 80 000 lei, costul furajelor necesare reprezintă 51%, salariile 29%, diverse 10% şi beneficiul
numai 10%.

 IGIENA ŞI BOLILE IEPURILOR DE CASĂ

În creşterea iepurilor, ca şi a celorlalte specii de animale este mult mai uşor de prevenit o boală, decît a o combate.
Acest lucru este bine cunoscut şi trebuie să stăruie în mintea oricărui crescător cu dragoste de iepuri.

Prevenirea bolilor
Prevenirea bolilor se face prin aplicarea unui complex de măsuri: unele privitoare la zooigienă, altele la măsuri
sanitar-veterinare.
Igiena creşterii iepurilor se referă îndeosebi la măsurile de îngrijire, întreţinere şi hrănire, în scopul asigurării
sănătăţii şi productivităţii normale a efectivelor din crescătorie. Dintre principalele măsuri de igienă, amintim:
Amplasarea crescătoriei se face pe un teren curat, cu vegetaţie arborescentă sau cu tufişuri, ferit de vînturi şi curenţi
şi lipsit de umezeală.
Boxele adăposturilor trebuie să asigure o cazare corespunzătoare (să fie spaţioase, suficient de luminoase,
călduroase iarna şi răcoroase vara, curate, cu podea, prin care să se poată scurge urina şi excrementele, dar care să fie
comodă etc.); padocurile să fie curate,' înierbate, umbrite, cu spaţii pentru adăpostirea iepurilor în cazul intemperiilor
etc.
Aşternutul din boxe (paiele) trebuie să fie uscate, curate şi din abundenţă iarna, iar în timpul verii numai pentru
culcuşul de fătare. Paiele aşternutului se curăţă zilnic şi se înlocuiesc cel puţin o dată pe săptămînă, iar gunoiul şi
aşternutul murdar se transportă la platforma de gunoi.
La furajarea iepurilor se va căuta ca fînul să fie de calitate, fără praf şi să nu fie recoltat de pe terenuri umede; trecerea
de la regimul de furaj uscat de iarnă) la cel verde (de vară) şi invers, sau de la cel de lapte (de la înţărcarea tineretului)
la cel cu furaje grosiere trebuie făcută treptat pentru a nu provoca tulburări digestive. Buruienile şi verdeţurile
administrate în hrana iepurilor trebuie să fie bine controlate pentru a nu se strecura printre ele plante toxice.
Iepurii nou-introduşi în crescătorie trebuie ţinuţi 10 zile în carantină.
Apa de băut ce se dă iepurilor trebuie să fie curată, iar furajele proaspete, fără să fie stricate, mucegăite sau prăfuite.
în, timpul iernii, iepurii vor fi feriţi să consume furaje suculente, îngheţate (morcovi, sfecla, cartofi) etc.
în cazul epizootiilor nu este indicat a se muta vasele de hrană dintr-o boxă în alta şi nici a se da resturile de furaje la
alţi iepuri.
Nerespectarea tuturor acestor indicaţii practice de zoo- igienă duc la îmbolnăviri grave, ale iepurilor, la debilitarea
organismului, la scăderea productivităţii şi, în final, la mortalităţi.
Dezinfecţia adăposturilor.
Pentru prevenirea şi combaterea bolilor într-o crescătorie, pe lîngă măsurile generale de igienă, un efect operativ
revine măsurilor profilactice sanitare şi în special dezinfecţiei adăposturilor. Această operaţiune trebuie făcută la
adăposturile iepurilor-matcă de cel puţin 3—4 ori pe an; înaintea începerii perioadei de reproducţie, la începutul
sezonului cald, la începutul iernii şi ori de cîte ori se iveşte o boală contagioasă sau cînd se mută iepurii sănătoşi în
boxele unde au fost cazuri de boală ori de mortalităţi. Adăposturile pentru tineret şi padocurile se dezinfectează cel
puţin o dată pe lună. La intrarea în crescătorie este necesar să se instaleze dezinfectoare formate dintr-o ramă de
lemn umplută cu rumeguş stropit cu clorură de var sau cu un alt dezinfectant.
Dintre substanţele chimice cu o bună eficacitate în dezinfecţie amintim: crezolul şi derivatele lui (4%), hipo- cloritul
de sodiu (1%), fenolul (1—3o/0), formolul (1—5%), sulfatul de cupru (5%), amoniacul (10%), permangana- tul etc.
înainte de dezinfecţie se procedează la curăţenie radicală a boxelor şi la scoaterea afară a tuturor obiectelor mobile
(ieslea, vasele de hrană, grătarul podelei). Grătarul de lemn şi pereţii boxei se spală bine şi se freacă cu leşie de sodă
(3%), folosind un răzuitor metalic şi o perie de sîrmă sau de paie. Se deschid apoi uşile boxelor, se aeriseşte bine
interiorul şi după ce totul s-a uscat, se procedează la dezinfecţie, prin pulverizarea cu o pompă fie a acidului fenic
(3%), fie a formalinei (1—5%) sau mai bine cu amoniac (10%). Colţurile boxelor şi ungherele ascunse este bine să fie
dezinfectate prin flambare, adică cu ajutorul lămpii de benzină. La introducerea iepurilor, boxele trebuie bine aerisite,
pentru ca vaporii de amoniac să nu irite animalele şi să le producă conjunctivită.
Vasele de hrană şi cele pentru apă se spală bine cu leşie şi apoi se dezinfectează cu hipermanganat; la terminarea
operaţiunii, ele se clătesc bine cu apă curată, pentru a nu fi toxice la folosirea lor. în scop preventiv este indicat ca în
apa de băut să se pună foarte puţin hiper- manganat (numai atît pentru a se colora apa foarte puţin în roz).
Sub adăposturi şi îndeosebi în spatele lor, de-a lungul şanţului de colectare a urinei, este indicat să se împrăştie
clorură de var (var clorat), care să fie întins în strat subţire cu ajutorul unei mături de nuiele. Tăvile de sub grătarele
boxelor se curăţă bine şi apoi se ung cu creo- lină. Dezinfectanţii cu mirosuri puternice trebuie folosiţi cu grijă şi în
cantităţi reduse pentru a nu vicia aerul din boxe.
Cadavrele iepurilor morţi se aruncă într-o groapă (puţ sec) peste care se toarnă un dezinfectant puternic şi se astupă
cu pămînt.

Bolile contagioase
Bolile contagioase sînt cele mai periculoase şi păgubitoare în crescătoriile de iepuri; unele din ele, cum este de
exemplu mixomatoza, exclude orice tratament şi iepurii bolnavi trebuie sacrificaţi.

Parazitozele interne
Coccidioza sau cum i se mai spune „balonarea pîntece- lui" este boala cea mai răspîndită în crescătoriile de iepuri,
mai ales la tineretul de 1—4 luni. Această afecţiune molipsitoare este mortală şi se datoreşte unor paraziţi
microscopici — coccidii (Eimeria perjorans şi Eimeria
staede) din ficatul şi intestinul iepurelui. Ouăle parazitului sînt eliminate o dată cu excrementele şi dacă ajung într-un
mediu umed şi luminos, în cîteva zile se dezvoltă în interiorul lor mici organisme (sporozoizi). Acestea dacă sînt
înghiţite de un iepure sănătos îl îmbolnăvesc; molipsi- rea se face prin furaje, excremente, şobolani etc. (fig. 38).
Coccidioza se prezintă sub trei forme: c o c c i d i o z ă intestinală (simptome: diaree apoasă, uneori cu sînge şi urît
mirositoare); c o c c i d i o z ă hepatică (simptome: diaree, balonarea pîntecelui, ochii puţin gălbui, sălbi- ciune etc.);
c o c c i d i o z ă n a z a l ă s a u r i n i tă (simptome: guturai etc.); diagnosticul diferă de coriza infec- ţioasă numai pe
baza examenului mucozităţilor în laborator.
Tratament: 24 ore dietă, după care hrană uscată şi îndeosebi plante aromate (cimbru, pătrunjel, haţmaţuchi, pelin,
ienuper, ramuri de salcie, mesteacăn, plop, alun etc.); coccidizin pisat şi pus în hrană sau în apă, ori V2 tabletă pentru
tineret (pe cale bucală); fenoftiazină 0,50 g pentru fiecare iepure (timp de 6 zile); 5—6 cm3 soluţie uleioasă de thymol
(50 g thymol la 1 litru ulei medicinal) timp de 3 zile (fig. 39).
în crescătoriile necontaminate, tratamentul se aplică preventiv de 1—2 ori pe an la tineret şi adulţi, iar în cele
contaminate se aplică de patru ori (al doilea la 8 zile de la primul tratament, al treilea la 15 zile de la al doilea şi al
patrulea la o lună de la ultimul tratament.
Spirochetoza (sifilisul iepurilor) se datoreşte unui pa- razit-spirochet (Spirocheta cuniculi). Simptome: leziuni
inflamatorii anale, vaginale .şi în jurul penisului, care provoacă dureri la împerechere. Se recomandă oprirea de la
montă a iepurilor bolnavi şi tratamentul lor prin injecţii cu bismut.
Fig. 38. Ficat bolnav de coccidioză

Fig. 39. Iepure bolnav de coccidioză intestinală (paralizia picioarelor

dinainte)

Parazitozele externe
Rîia iepurilor este provocată" de mici paraziţi din grupa acarienilor (Sarcoptes scabiei varietatea cuniculi şi Noto- dus
scapa varietatea cuniculi, sinonim cu Sarcoptes cuniculi). Aceşti paraziţi pot provoca adeseori accidente destul, de
serioase în crescătorii. Boala apare pe cap şi labe, făcînd ca părul să cadă şi în locul lui să apară plăgi de culoare
roşcată, acoperite cu o crustă care se întinde pe buze, nas, bărbie, pe labe pînă sub talpă şi chiar la rădăcina unghiilor.
In cazurile grave se pot ivi şi mortalităţi. Contaminarea se face de la un iepure la altul, ca şi prin inventarul folosit în
crescătorie. Tratamentul se bazează pe băi cu săpun, spălături cu entomoxan (10%) şi creo- lină (1%), apoi se dă pe
răni cu o pomadă antiparazită;
Sînt cunoscute două forme: rîia urechilor care se referă la leziunile din canalul auditiv al urechii, provocate de o
insectă mică (Psoropte equi varietatea cuniculi) şi rîia demodectică, localizată la cap, sub forma unor bube mici
(bubuliţe). La începutul infecţiei acest parazit provoacă mîncărimi. Iepurele scutură adeseori din cap, apoi infecţia
cuprinde urechea mijlocie şi cea internă, provocînd o otită purulentă şi leziuni nervoase ale urechii interne, care se
manifestă prin dezechilibru în mers, poziţia înclinată a capului şi convulsii. Contaminarea se face de la un animal la
altul sau în cursul manipulării inventarului. Ca măsuri profilactice este necesar a se controla atent toţi iepurii
introduşi în crescătorie; se introduc în carantină şi li se examinează interiorul urechilor. Tratamentul constă în
tunderea părţilor atinse de rîie şi în spălarea urechilor cu un beţişor întors, în capul căruia s-a pus un tampon de vată
îmbibat într-o soluţie de entomoxan. Se introduce apoi în ureche un medicament eficace (glicerină iodată sau benzol
de benzyl). De asemenea, este indispen-
sabilă dezinfectarea adăposturilor şi a inventarului. Cu- noscîndu-se că insectele pot transmite boli destul de
periculoase, este necesar câ în permanenţă să se vegheze asupra curăţeniei şi dezinfecţiei în crescătorie cu D.D.T., in
interiorul boxelor.

Helmintoze
Helmintozele sînt afecţiuni parazitare ale aparatului •digestiv, provocate de unii viermi.
Oxiuroza este provocată de un vierme alb — Oxyurus ambigua — (masculul are lungimea de 3—5 mm, iar femela de
8—12 mm, cu o terminaţie din 36—48 inele). Simptome: stare de slăbire, enterită, diaree puternică sau din contră,
constipaţie şi adeseori intervin mortalităţi. Boala atinge în special iepurii între 3 luni şi 1 an, pre- dominînd la vîrsta
de 6 luni — 1 an. Tratamentul se bazează pe administrarea de fenoftiazină.
Strongiloza este provocată de anumiţi viermi paraziţi localizaţi la intestine (Strongylus papillosus, Strongylus
trigonocephalus, Strongylus retortae formis). Simptomele bolii sînt asemănătoare cu cele provocate de oxiuroză,
respectiv anemie progresivă însoţită de diaree, slăbirea organismului şi, în final, moartea iepurilor. Tratamentul
enteritelor provocate de strongiloze se bazează pe fenoftiazină administrată în hrană în doza de 0,70 g/zi la 1 kg
greutate corporală, timp de două zile consecutiv.
In afara strongilozei amintite, care se localizează la intestine, iepurii se pot îmbolnăvi şi de alte asemenea afecţiuni
localizate la plămîni şi provocate de Protonstron- gylus rujescens (vierme roşcat de 16—35 mm lungime). Simptome:
leziuni pulmonare, care la început nu prea sînt distincte dar pe măsură ce afecţiunea evoluează, ie-
purii slăbesc şi boala se constată prin tuse. Mortalitatea: intervine destul de frecvent. Contaminarea se face prin furaje
recoltate de pe terenurile mlăştinoase, prin ouăle şi chiştii acestor viermi.
Există şi o altă formă de strongiloză, denumită „gălbeaza iepurilor", care se localizează la ficat şi este provocată de
Fasciola hepatica (vierme lung de 20—30 mm şi lat de 8—13 mm). Diagnosticul poate fi stabilit uşor, descope-
rindu-se parazitul sau ouăle acestuia în canalele bilei (fierii), unde provoacă leziuni adeseori caracteristice, care în
final provoacă atrofia vezicii biliare. Contaminarea se face, ca la oi, prin distomacee (paraziţii care produc „gălbeaza"),
deci, se poate trage concluzia că atît oile cît şi iepurii se pot contamina între ei. Tratamentul se face cu extract de ferigă
fără spori, doza fiind de 0,5/cap adult sau tetraclorură de carbon injectabil.

Bolile microbiene
Pasteureloza, broncho — pneumonia infecţioasă, pleuro- pneumonia sau cum i se mai spune „moartea iepurilor" se
datoreşte unui microb (Pasteurella multocida), asemănător celor care provoacă holera la găini, pneumo-enteride 1a
porci şi septicemie hemoragică la oi. Acest microb este foarte răspîndit în natură (în furaje, în lapte, în pămînt etc.) şi
provoacă ravagii îndeosebi la iepurii tineri, debili şi subalimentaţi. Coccidioză, coriza, enteritele deschid de obicei
calea pasteurelozei. Pasteureloza poate fi acută, cînd iepurii mor după 1—2 zile (simptome: temperatură peste 40°C,
iepurele fără poftă de mîncare se retrage într-un colţ şi ţine capul în jos, cu urechile plecate şi ochii semi- deschişi), şi
cronică, formă în care iepurii mor după 5—10' zile şi chiar mai tîrziu. In ambele cazuri se cunosc forme
respiratorii şi digestive. Forma respiratorie urmează de obicei după coriza infecţioasă (iepurele strănută, îşi freacă
nasul de obiectele vecine şi se zgîrie cu labele dinainte; respiraţia puternică şi accelerată nu întârzie să devină
zgomotoasă şi ochii îi lăcrămează), iar după 3—9 zile iepurele moare. Forma abdominală se manifestă, prin diaree şi •
excremente rău mirositoare; după diaree urmează consti- paţia şi pîntecele se balonează (se observă că iepurele are
colici, geme şi scrîşneşte din dinţi). La autopsie se observă organele congestionate, muşchii trunchiului şi chiar şi cei ai
inimii avînd o culoare gălbuie. Cînd diagnosticul este bine stabilit, este indicat ca iepurii bolnavi să fie sacrificaţi.
Tratamentul curativ este costisitor, anevoios şi se bazează pe antibiotice (strepto-micină 100 mg/kg subcutanat, 3 zile
consecutiv; tetramicină 10 mg/kg intra- muscular; cibazol sub formă de injecţii sau pe cale bucală (o pastilă de 1 g/zi
timp de 3 zile). Se pot obţine rezultate şi prin injecţii cu 3 ml acid fenic (3%), subcutanat. De asemenea este indicat a
se pulveriza în boxe acid fenic (3%) (fig. 40).

Coriza infecţioasă (guturaiul iepurilor) este o boală foarte răspîndită, îndeosebi primăvara şi toamna, cînd frigul,
umezeala şi curenţii favorizează această afecţiune. Contaminarea se face prin furajele infectate cu secreţii nazale.
Iepurii bolnavi de coriză strănută des, prezentînd caractere ale guturaiului. Din nas se scurg secreţii mai întîi apoase,
iar mai tîrziu capătă consistenţă şi se transformă chiar în puroi. Dacă nu se iau măsuri, boala poate avansa dînd
naştere la afecţiuni pulmonare grave, pneumonie şi chiar la broncho-pneumonie (iepurii au fierbinţeli, stau zgribuliţi,
cu părul sbîrlit şi încîlcit, nu au poftă de mîncare şi respiră greu). Pentru stăvilirea bolii se recomandă ca iepurii ajunşi
în acest stadiu să fie mai bine sacrificaţi. în stadiul de declanşare a bolii iepurii se

Fig. 40. Iepure bolnav de pasteureloza (abces facial)

pot vindeca cu antibiotice şi prin spălături nazale, aplicate cu para de cauciuc, cu soluţie de apă oxigenată (o linguriţă
la un pahar de apă), cu soluţie de creolină (l°/o) * sau acid boric (3%), cu formol (3 picături la un pahar de apă) sau
chiar apă sărată. După aplicarea acestor spălături se pun în nas 2—3 picături de oleu gomenolat sau mentolat (lo/0)
(fig. 41).
Salmoneloza este o boală provocată de Salmonella typhimurium, microb foarte periculos şi transmisibil la om.
Simptom ele bolii încep cu diaree sau chiar prin constipaţie; în forma acută, boala poate produce mortalităţi de 50%.
La autopsie iepurii bolnavi prezintă leziuni de septicemie, ficatul cu înţepături şi adeseori o hipertrofie a splinei, care
este brăzdată de noduli.
Salmoneloza este răspîndită mai ales de rozătoare şi în special de şoareci. Contaminarea la om poate să se prezinte
sub două forme: prin contagiune (microbi) cînd poate provoca un fel de paratifoidă mortală la copii; prin intoxicaţie
alimentară; prin consumarea cărnii de iepure bolnav care nu este bine fiartă.

Fig. 41. Vaccinare subcutanată (pentru prevenirea bolilor microbiene: în special la pasteureloză şi uneori la coriză)

Bolile produse de virusuri

Mixomatoza este produsă de virusul Sanarelli. Se manifestă prin noduli localizaţi la cap şi în acelaşi timp prin
inflamarea părţilor genitale. în stadiu foarte avansat, aceşti noduli localizaţi la cap dau un aspect hidos iepurilor, capul
se umflă, se deformează, devenind un adevărat „cap de leu". Virusul mixomatozei poate trăi în aer liber mai mult de 8
luni şi se transmite de la iepure la iepure prin înţepăturile diferitelor insecte (muşte). Se pare că temperatura joacă un
rol important în dezvoltarea acestei boli. Tratamentul este cu totul special şi se bazează pe vaccinări cu virusul Shope,
care. este din aceeaşi specie cu agentul. Este o boală greu de vindecat şi prima dintre cele mai grave, cînd iepurii
trebuie sacrificaţi (fig. 42).

Fig. 42. Capul iepurelui bolnav de mixomatoză („cap de leu")

Bolile nemolipsitoare
Bolile obişnuite sau nemolipsitoare sînt ocazionale şi se datoresc îngrijirii necorespunzătoare a iepurilor.
Guturaiul sau răceala este o iritaţie a mucoasei nazale şi se manifestă ca o coriză simplă, prin strănuturi dese şi prin
scurgeri apoase. Se datoreşte timpului rece şi umed. Dacă iepurii nu sînt trataţi la timp, guturaiul se- poate agrava sub
formă de coriză infecţioasă. Se reco-
mandă izolarea şi cazarea iepurilor bolnavi în boxe curate şi călduroase, hrană consistentă şi turnarea pe nări cu
pipeta a cîtorva picături de streptomicină sau oleu gome- nolat (lo/0).
Pneumonia se datoreşte răcelii şi se manifestă prin in- flamaţia sau aprinderea plămînilor la iepurii tineri, slabi, prost
întreţinuţi şi hrăniţi (iepurii bolnavi sînt trişti, lipsiţi de poftă de mîncare, tuşesc, sforăie şi au scurgeri nazale). De cele
mai multe ori pneumonia provine de la guturaiul netratat şi în cîteva zile iepurii mor. Se recomandă izolarea, o cazare
igienică şi călduroasă, tratament cu antibiotice şi prişniţe calde.
Diareea se datoreşte unui regim alimentar necorespunzător (furaje verzi, apoase, îngheţate, mucegăite, fermentate
etc.). Se recomandă dietă 24 ore şi apoi administrarea unui regim alimentar uscat şi plante aromate în stare pălită
(cimbru, pătrunjel, pelin etc.) şi rămurele care conţin tanin (de stejar, de salcie, plop etc.). Un efect bun are orzul prăjit
şi pastilele de talazol (o pastilă la 10 iepuri).
Mamita se manifestă prin aprinderea ugerului, care se înroşeşte, se întăreşte şi devine dureros. Apare la iepu-
roaicele cărora le-au murit puii sau la înţărcarea lor. în cazul abceselor, acestea se deschid, se storc bine şi se tratează
cu dezinfectante. în mod obişnuit este indicat a se masa ugerul şi unge cu vaselină camforată.
Conjunctivita .se manifestă îndeosebi la tineretul ţinut în curent, prin inflamaţia mucoasei interioare a pleoapelor;
este boala de ochi cel mai des întîlnită. Partea interioară a pleoapelor se înroşeşte şi ochii lăcrămează, iar dacă boala
nu este tratată la timp, pleoapele încep să se lipească. Se recomandă spălarea ochilor cu muşeţel cald .sau cu acid boric
(tamponări cu vată curată).

Fig. 43. Iepure cu urechea degerată

Avortul se datoreşte regimului alimentar necorespunzător (furaje sărace în calciu şi vitamine, îngheţate, stricate etc.),
sperieturilor, presiunilor şi loviturilor pe pîntece, bruscării iepuroaicelor, ca şi prezenţei în boxă a şoarecilor. Se
recomandă schimbarea condiţiilor amintite şi, la nevoie, dacă avortul se repetă, iepuroaicele respective trebuie
înlăturate de la reproducţie.
Mai sînt o serie de multe alte boli ocazionale (răni, degeraturi, insolaţii, indigestii, carii dentare etc.).pe care un
crescător priceput trebuie să le prevină şi să le trateze în scopul intereselor proprii ale producţiei (fig. 43).
Iepurii de casă n-au numai boli de tot felul, ci sînt şi victimele multor dăunători: şoareci, şobolani, pisici, cîini şi
animale sălbatice (dihori, nevăstuici, jderi).

 SFATURI ŞI ÎNDRUMĂRI PRACTICE

Pentru activitatea de zi cu zi a crescătorilor de iepuri prezentăm în continuare unele sfaturi şi îndrumări practice, pe
care le considerăm utile şi pentru amatorii pasionaţi de această plăcută şi rentabilă îndeletnicire gospodărească.

Programul activităţii zilnice într-o crescătorie de iepuri

Dimineaţa (la ora 6—7 vara şi la ora 8 iarna).
Distribuirea primului tain şi controlul efectivelor:
Distribuirea apei;
Pregătirea hranei şi distribuirea ei;
Observarea stării generale a fiecărui iepure;
Izolarea iepurilor cu semne de boală (indispuşi, zgribuliţi, cu scurgeri nazale etc.) în vederea examinării lor atente şi
Aplicării tratamentului necesar;
Controlul iepuroaicelor gestante, ale celor cu pui şi care au fătat (examinarea ugerului să nu aibă răni, repartizarea
puilor pentru o alăptare normală, întreţinerea culcuşurilor, îndepărtarea puilor morţi).
Aplicarea programului de montă:
Împerecherea iepuroaicelor ajunse la termenul de montă;
Repetarea împerecherii iepuroaicelor aflate în a 5-a zi de la priima montă;
Palparea iepuroaicelor montate de două săptămîni şi împerecherea celor sterpe;
Completarea tăbliţelor de boxă cu datele necesare şi înregistrarea lucrărilor curente în registrul de evidenţă
zootehnică.
Curăţirea boxelor şi efectuarea reparaţiilor curente:
Măturarea, scoaterea resturilor de furaje şi a gunoiului din boxe;
Curăţirea şi spălarea vaselor de hrană;
Curăţirea padocurilor şi a furajatoarelor;
Mici reparaţii la boxe (uşi, grătare) şi padocuri, asigurarea umbrarelor în timpul verii şi aşternutului de paie, iarna;
Spălarea şi dezinfectarea adăposturilor, padocurilor, inventarului (se face numai periodic).
Îngrijirea şi tratamentul iepurilor bolnavi:
examinarea şi trierea iepurilor din adăposturile sau padocurile de izolare (cei cu boli contagioase se sacrifică imediat,
pentru prevenirea epizootiilor);
Tratamentul iepurilor contra bolilor necontagioase (tulburări în digestie, infecţie, răni etc.).
La prînz (între orele 12—13)
Pregătirea hranei şi distribuirea celui de al doilea tain:
Repaus (de la orele 13—16)
Diferite lucrări:
Marcarea, cîntărirea şi lotizarea pe sexe a tineretului înţărcat;
Completarea evidenţelor zootehnice şi a
registrelor de producţie (decontarea furajelor,, mişcarea efectivelor etc.);
Controlul iepurilor din padocuri sau al celor scoşi la păscut sub ţarcuri mobile (vara);
Controlul adăposturilor şi asigurarea condiţiilor bune pentru întreţinerea iepurilor (iarna)..
Seara (la ora 19 vara şi la ora 17 iarna).
Distribuirea celui de al treilea tain:
Repetarea montei la iepuroaicele care dimineaţa au refuzat împerecherea.
Ultimul control al efectivelor şi pentru asigurarea măsurilor de securitate în crescătorie.

Reguli pentru crescătorul de iepuri

Preîntâmpină producerea oricărui zgomot în apropierea iepurilor (fiind un animal fricos-sperios, zgomotele puternice
pot provoca avorturi iepuroaicei).
îndepărtează cîinii şi pisicile din jurul crescătoriei şi combate în mod hotărît prezenţa şoarecilor şi a şobolanilor în
adăposturi. Un mic şoricel poate cauza părăsirea puilor de către iepuroaică.
Evită, pe cît posibil, vizitarea iepurilor în mijlocul zilei, în acest timp ei preferă să doarmă sau să se odihnească.
Administrează întotdeauna hrana la ore fixe. Furajele verzi revin mai scump decît concentratele, care au calităţi nutri-
tive mult mai productive în obţinerea de carne.
Nu foloseşte cantităţi mari de masă verde la creşterea iepurilor în rasă curată. Prea multă varză dăunează sănătăţii
efectivelor.
Administrează furajele verzi numai în stare pălită. Sub nici un motiv nu trebuie date în stare suculentă.
Cercetează cu atenţie boxele şi combate pe loc orice miros suspect.
Nu neglijează semnele de boală şi nici chiar indispoziţia iepurilor. Este mult mai greu să combaţi o boală, dacă nu ai
prevenit-o la timp.
Izolează exemplarele cu semne de boală, imediat ce le-a observat. Dezinfectarea periodică a boxelor este un mijloc
practic de prevenire şi combatere a bolilor.
Examinează nasul, ochii, labele şi interiorul urechilor, pentru a observa dacă nu sînt umflături sau răni. Culoarea,
forma şi consistenţa excrementelor exprimă starea sănătăţii iepurilor şi totodată explică efectele unei furajări
necorespunzătoare.
Asigură o primenire normală a aerului din boxe şi o luminozitate corespunzătoare. Curenţii şi soarele puternic dău-
nează iepurilor.
Ocroteşte iepurii de influenţa nefavorabilă a umidităţii, care este mult mai periculoasă decît frigul uscat. Pe cît posibil,
de menţinut temperatura şi umiditatea în adăposturi la aceleaşi valori în tot timpul anului.
Asigură o hrană de calitate şi la discreţie femelelor care alăptează şi schimbă apa zilnic. în această stare fiziologică,
iepuroaicele valorifică cel mai bine furajele printr-un mare număr de pui sănătoşi şi bine dezvoltaţi.
Reglementează aducerea femelei pentru montă în boxa masculului, după numărul mai mare sau mai mic de pui ce are
de crescut. Iepurelui nu-i place să fie văzut în timpul montei. Dacă aducerea iepuroaicei la mascul este prea frecventă,
puii vor fi lipsiţi de vitalitate. Dintre cei doi factori: „calitate" şi „cantitate", primul este mai important.
Nu permite atingerea iepuraşilor, mai ales cînd aceştia sînt în culcuşul matern (lădiţa de fătare). Mirosul străin al pui-
lor face ca iepuroaica să-i omoare sau să-i mănînce. La nevoie, foloseşte o plantă mirositoare.
Nu încredinţează niciodată îngrijirea iepurilor unor angajaţi nepricepuţi. O singură zi de neglijenţă se poate resimţi
mult timp la producţie.
Profită de timpul frumos, lipsit de umezeală, pentru creşterea tineretului în padocuri sau la păşunat, sub ţarcuri
mobile. Creşterea iepurilor de casă trebuie cît mai mult apropiată de condiţiile mediului natural.
18. Examinează comportarea şi obiceiurile acestor animale sensibile şi acumulînd experienţă, poţi deveni un bun cres-
cător de iepuri.

Calendarul crescătorului de iepuri

Este aproape imposibilă delimitarea calendaristică a modului în care se desfăşoară pe luni activitatea într-o cres-
cătorie. Ea are numai un scop orientativ, deoarece creşterea iepurilor depinde în mare măsură de starea timpului,
care este diferit de la un an la altul. Muncile lunare pot fi considerate numai ca nişte indicaţii generale, valabile după
condiţiile din timpul respectiv al anului.
Ianuarie (pericol de îngheţ, se pierde multă hrană îngheţată, trebuie luate măsuri în acest scop, ca şi pentru asi-
gurarea unor adăposturi călduroase la iepuri).
în crescătoriile cu şoproane şi remize se pot planifica fătări şi în timpul iernii. Acolo unde adăposturile sînt în aer
liber, aceasta nu este posibil, pericolul de îngheţare a puilor fiind prea mare. Furajarea trebuie făcută în aşa fel, încît
resturile de hrană să nu îngheţe în adăposturi. Resturile de hrană şi suculentele (morcovii, sfecla, guliile) trebuie
îndepărtate la administrarea noului tain. Hrana îngheţată provoacă tulburări intestinale şi duce la pierderi. Animalele
care sînt obişnuite să bea apă o pot obţine şi iarna, dar ea trebuie păstrată fără gheaţă. Paiele trebuie să fie asigurate
din abundenţă şi noaptea să fie la dispoziţie. Adăposturile în aer liber trebuie asigurate contra intemperiilor (se mută
în locuri corespunzătoare şi li se- amenajează paravane de protecţie). Dacă sînt asigurate condiţii bune pentru
iernarea iepurilor, se pot procura
efectivele care lipsesc, astfel ca pînă la începerea fuluri hu să se adapteze noului mediu.
Februarie (este timpul potrivit pentru împerecheri; femelele sînt cel mai bine pregătite în acest sezon).
Se începe cu supravegherea atentă a femelelor; ele se duc la timp în boxa masculului. Dacă împerecherea nu se face
repede, iepuroaica este scoasă din boxa masculului şi încercarea se reia a doua zi. Nu trebuie să se insiste la
împerechere, deoarece nu duce la nici un rezultat. Nopţile sînt încă reci, aşa că furajarea se va efectua tot cu multă
grijă. Cine aşteaptă în această lună o fă tare, trebuie să dispună de condiţii bune de adăpostire şi să asigure un culcuş
călduros. Operaţia necesită o grijă deosebită şi, în afară de aceasta, un permanent control al culcuşului, care trebuie
efectuat la puţin timp după fătare. Nu este indicat să se lase mai mulţi pui decît numărul mamelelor iepu- roaicei. La
iepuroaicele care fată prima dată trebuie să fim mulţumiţi cu 6 pui. Este necesară o furajare consistentă şi diferită,
deoarece în acest anotimp lipseşte încă hrana verde.
Martie (încep primele fătări, aşteptate cu multă plăcere, dar care cîteodată aduc şi supărări).
Dacă nu s-au obţinut încă fătări este timpul să se înceapă împerecherile pentru ca puii să fie apţi de tăiere în toamnă.
Fătările din luna martie intră în anotimpul bun al anului, deoarece tineretul la părăsirea boxei materne poate să fie
furajat cu nutreţuri verzi. Hrana obişnuită acum este formată din fîn, morcovi, sfeclă, gulii, la care părţile stricate şi
mucegăite trebuie tăiate; la cartofi trebuie îndepărtaţi germenii (colţii) şi cojile care conţin so- lanină (substanţă
toxică). Cu cîteva zile înainte de fătare trebuie să se asigure iepuroaicelor apă proaspătă. Culcuşul cu pui se
controlează des şi cei mai slabi sînt îndepărtaţi (mai bine un tineret redus, dar viguros şi bine hrănit, decît mult, slab
şi susceptibil bolilor).
La sfîrşitul lui martie, la iepurii Angora începe prima recoltare a lînii. Dacă timpul este favorabil şi vegetaţia a început
să răsară, urmează a se scoate tineretul în grădină, la iarbă verde.
Aprilie (prima verdeaţă încolţeşte pe cîmpii şi în grădini; iepurii o pot valorifica acum din plin).
Creşterea este în plină dezvoltare. Trecerea de la hrana de iarnă la cea de vară trebuie făcută treptat (la început numai
în cantităţi mici şi în amestec cu fîn; ierburile umede trebuie evitate în această perioadă). Lucerna şi trifoiul tînăr
provoacă balonări şi trebuie întotdeauna amestecate cu alte verdeţuri. Tineretul nu trebuie hrănit unilateral, ci cu tot
felul de buruieni şi frunze verzi. Urzica şi verdeţurile nu se vor da decît în stare ofilită şi în amestec cu alte furaje.
Iepuroaicele care alăptează se furajează cu nutreţuri concentrate şi cu resturi menajere (fierte şi amestecate cu
tărîţe). Furajele nu trebuie să ră- mînă în boxe de pe o zi pe alta.
Mai (tineretul sugar trebuie alăptat 6—8 săptămîni).
în timpul suptului, tineretul trebuie bine supravegheat, urmărindu-se să fie gras şi cu forme rotunjite, să-şi păstreze
blana lucioasă şi să fie vioi (la furajare trebuie să se înghesuie la uşa boxei;'' exemplarele care stau într-un colţ sînt
bolnave). După posibilităţi, tineretul debil sau bolnav trebuie izolat în spaţii care să-i permită mişcarea în voie şi să fie
bine hrănit. Nutreţurile verzi sînt acum la îndemînă, aşa că hrana de bază este asigurată. Păstrarea furajelor verzi
trebuie făcută cu grijă şi să nu se depoziteze în cantităţi mari, deoarece se încinge şi se strică. Este indicat să se taie
numai atîta masă verde cît este necesar pentru ziua următoare.
Iunie (trebuie asigurată posibilitatea ca tineretul, sii fir crescut în padocuri şi la păscut, sub ţarcuri mobile).
Iepuroaicele care alăptează prost vor fi puse la o în grăşâre scurtă şi apoi sacrificate. Tineretul are nevoie pentru
dezvoltare de multă mişcare şi trebuie lăsat liber cîteva ore pe zi. Tineretul înţărcat trebuie marcat, cîn tărit,
repartizat pe sexe şi trecut în registrele de evidenţă zootehnică. Intr-o adevărată crescătorie nu trebuie neglijată
această evidenţă.
Tineretul destinat pentru prăsilă se cazează separat de cel ales pentru îngrăşare şi se furajează diferenţiat. Efectivele
care provin din prima fătare sînt bune de tăiere în momentul în care tineretul din a doua fătare ajunge la vîrstă de
înţărcare. Pentru rasa Angora este a doua perioadă, cînd se recoltează lîna.
Recoltarea fînului trebuie făcută înainte ca ierburile să devină lemnoase. Este indicată uscarea pe capre de lemn şi nu
pe pămînt, deoarece în felul acesta pierderea valorii nutritive a fînului este mai redusă.
Iulie (vara, fînul din iesle trebuie înlocuit numai cu furaje verzi).
în acest sezon, hrana de bază se compune din multe furaje verzi (amestec din tot felul de ierburi şi buruieni). Fînul
este indicat numai la evitarea tulburărilor de digestie în creşterea tineretului. Boxele şi padocurile trebuie curăţate
zilnic şi dezinfectate o dată pe lună. în timpul căldurilor mari, în afară de furajele verzi, iepurii au nevoie zilnic de apă
proaspătă. Căldurile excesive şi razele solare sînt mai greu suportate de iepuri decît gerul; de aceea, se vor executa
umbrare şi se va stropi terenul din faţa boxelor. în timpul căldurilor mari, iepurii preferă să stea pe podea, aşa că nu li
se va pune aşternut. Este indicată folosirea podelei din grătare de lemn sau din plasă de sîrmă.
Trebuie folosită orice împrejurare pentru culegerea ierburilor aromate, necesare îmbogăţirii hranei uscate din timpul
iernii.
August (prin cîntărire se verifică sporul de creştere în greutate la iepurii pentru carne).
Un bun crescător îşi înregistrează toate observaţiile asupra creşterii şi dezvoltării tineretului, precum şi sporurile
obţinute în greutate; în felul acesta se pot trage concluzii şi asupra calităţii ascendenţilor. Cele mai bune exemplare
din rîndul tineretului, care sînt apte pentru prăsilă, vor fi trecute în lotul reproducătorilor, pentru înlocuirea mătcii
vîrstnice. Este indicat să se profite de acest lot de prăsilă din rase curate, chiar dacă se cîştigă mai puţin la început;
acesta contribuie la îmbunătăţirea materialului din crescătoria proprie. Este indicat a se face ultima împerechere a
iepurilor. întreţinerea, îngrijirea şi furajarea iepurilor se fac tot ca în luna precedentă.
Septembrie (se face bonitarea tineretului şi cei mai buni vor obţine o boxă separată).
Acum este necesară clasarea tineretului, în vederea unei valorificări raţionale: iepurii graşi se valorifică pentru carne,
tineretul din a doua fătare se repartizează în proporţie de 1/3 pentru reproducţie şi restul se supune unei îngrăşări
corespunzătoare (masculii se castrează pentru a fi apţi de tăiere la începutul iernii). La iepurii Angora urmează a
patra recoltare de lînă.
Octombrie (se face aprovizionarea cu furaje pentru iarnă şi se iau măsuri pentru asigurarea unei bune cazări a iepu-
rilor in sezonul rece).
Furajele din recolta proprie şi cele procurate vor fi depozitate pentru iarnă (suculentele se însilozează, fînul se aşază
în căpiţe, iar grăunţele, uruiala şi tărîţele se păstrează în saci şi în locuri ferite de şoareci). Este necesară o b,ună
dezinfecţie a adăposturilor.
Puii obţinuţi din ultima fătare, vor fi supuşi unei îngrijiri atente. In acest timp iepurii îşi schimbă părul (nă- pîrlesc).
Pentru accelerarea creşterii părului este indicat să se perie bine blana iepurilor. Furajarea cu turte sau cu şroturi dă
blănii un luciu caracteristic. Reproducătorii care sînt în repaus vor fi hrăniţi pe baza raţiilor de întreţinere. Se
continuă cu îngrăşarea iepurilor pentru carne şi se valorifică intens producţia, făcîndu-se loc tineretului din ultima
fătare.
Noiembrie (morcovii, sfecla, fînul şi paiele în cantităţi corespunzătoare, asigură sănătatea iepurilor şi o bună pro-
ducţie).
Furajele de bază (verzi) sînt limitate, aşa că trebuie să se înceapă cu cele indicate pentru iarnă. Sînt foarte preţuite
încă verdeţurile, care rezistă la îngheţ. Este timpul însilozării cartofilor şi sfeclei încă înainte de începerea perioadei
de îngheţ. Morcovii rezistă mai mult la frig decît sfecla şi nu trebuie depozitaţi la căldură. în raţia zilnică se dă cel puţin
100 g de fîn pentru fiecare iepure. Se poate folosi şi porumbul siloz. La început nu va fi consumat cu plăcere, dar
imediat ce se obişnuiesc, iepurii mari pot mînca zilnic 200—400 g. Asigurarea cu apă a organismului se face în
suficientă măsură prin hrana suculentă; la nevoie se dă şi apă proaspătă. Hrana îngheţată în timpul nopţii trebuie
fiartă sau încălzită în amestec cu cartofi, coji şi cu tărîţe.
începe valorificarea iepurilor şi sacrificarea lor pentru carne şi blăniţe.
Decembrie (se face bilanţul crescătoriei şi efectivele se reduc după posibilităţile existente).
Pentru a se crea spaţiu de cazare pentru o iernare corespunzătoare şi a se valorifica furajele procurate, este indicat să
se facă o ultimă sortare a iepurilor şi toţi care sînt în plus se vînd sau se sacrifică pentru consumul familiar. Se
întocmeşte un plan al crescătoriei pentru anul viitor şi se face bilanţul după înregistrările din anul curent. Este bine ca
în acest timp mai liber crescătorul să-şi însuşească cunoştinţe folositoare din literatura de specialitate şi să viziteze
expoziţiile cunicule ce se organizează în acest sezon.

 BIBLIOGRAFIE
Băicoianu, C. — Curs de zootehnie generală şi genetică, Insti
tutul Agronomic „N. Bălcescu", Bucureşti, 1958.
Baghin, A. E.— Puşnoe zverovodstvo i krolikovostvo, Mosckva,
1965.
Bălăşescu, M. — Să creştem păsări şi iepuri de casă. Ed. Ti
neretului, Bucureşti, 1960.
Benoit, R. et Daccord, A. — Le lapin — elevage, races, mala-
dies, Librairie Payot, Lausanne, 1948.
Constantinescu, K. Gh. — Tratat de zootehnie generală, voi. I,
Bucureşti, 1935.
Dinu, M. — Influenţa variaţiilor termice asupra metabolismului
la iepuri, Acad. R.P.R., Tom. IV, nr. 4/1962.
Dobrohotov, F. A. — Zootehnie specială, Ed. de Stat, Bucureşti»
1952.
Dresse, Oscar. — Tous lapins, Editeur Jean Missart, Bruxelles,
1962.
Firu, D. — Creşterea păsărilor, iepurilor de casă şi animalelor de blană, Ed. Agro-Silvică, Bucureşti, 1962.
Furtunescu, Al. — Zootehnie generală şi genetică, Ed. Didactică
şi Pedagogică, Bucureşti, 1965.
Ghelase, 1. Gh. — Furajarea raţională a iepurilor de casă în
timpul iernii, Gazeta Cooperaţiei, Bucureşti 22.1.1965.
Ghelase, 1. Gh. — Creşterea raţională a iepurilor de casă în
timpul verii, Gazeta Cooperaţiei, Bucureşti, 24.VI.1966.
Gligor, V. şi col — Igiena animalelor domestice, Ed. Agro-
Silvică, Bucureşti, 1965.
.14. Gonţea, I. şi Suţescu, Paraschiva — Substanţele antinutritive naturale în alimente şi furaje, Ed. Agro-Silvică,
Bucureşti, 1966.
Joppich, Friedrich — Das Kaninchen, Berlin, 1959.
Laumonier, J. — Hygiene de l'alimentation, Paris, 1911.
Lesbouyries, G. — Pathologie du lapin, Librairie Maloine S.A.,
Paris, 1963.
Lissot, G. — L'elevage moderne du lapin, Flamarion Editeur,
Paris, 1941.
Marasault, Jacques — Le lapin de Garenne, Science et vie,
Paris, Oct. 1966.
.20. Mauch, A. — Foloasele şi bolile iepurilor de casă, Bucureşti, 1935.
Mauch, A. — Creşterea iepurilor de casă, Ed. de Stat, Bucu
reşti, 1952.
Mauch, A. — Creşterea iepurilor de casă pentru carne, Re
dacţia Rev. Agricole, Bucureşti, 1966.
Nollet, H. et Lattard, R. — Elevez des lapins (editions le Mont-
souris, Paris, 1963).
Olăh Istvăn, Csikvăry Ldszlo — A hâzinyulak tenyesztese es
egeszsegvedelme, Budapest, 1962.
Palachin, G.A. — Călăuza pentru creşterea iepurilor de casă,
Moscova, 1946.
Pălămaru, E., Marinescu, Gh. şi Nicolicin, Sv. — Hrănirea
animalelor după norme şi raţii, Ed. Agro-Silvică, Bucureşti, 1964.
Portsmouth, I. J. — Commercial rabbit meat production, Lon-
don Iliffe Books, L.T.D.
Radot, Ch. et Lepine, P. — La myxomatose, Flamarion Editeur,
Paris, 1953.
Roger, Legardien-Dehon — Le lapin Angora, Maison d'Edition
A. de Boeck, Bruselles, 1952.
Roşianu, FI. — Experimentarea sistemului de reproducţie semi-
intensiv la iepurii de casă, Anale I.C.Z., voi. XI, Ed. Agro- Silvică, Bucureşti, 1956.
Ştefănescu, Eugenia — Rasele de iepuri de casă, Rev. „Agri
cultura nouă", Cluj, nr. 8—9, 1942.
Ştefănescu, Eugenia — îngrăşarea şi sacrificarea iepurilor de
casă, Rev. „Agricultura Nouă", nr. 3, 4, 5, Cluj, 1944.
Ştefănescu, Gh. A. şi Severin, V. — Creşterea iepurilor de casă,
Ed. Agro-Silvică, Bucureşti, 1960.
Szjlarzewicz, J. — Wychow krokikow, Warszawa, 1958.
Varenne, H., Rive, M. et Veigneau, P. — Guide de l'elevage du
lapin, Paris, 1963.
Vasiliu, H. — Nutrirea animalelor domestice şi a omului, Iaşi,
1933.
— Manualul inginerului agronom, voi. III, Ed. Tehnică, Bucu
reşti, 1952.
— Mes lapins, La maison rustique, Paris, 1957.

Redaactor responsabil: Ing. Magda Dumitriu Tehnoredactor: Magda Bîrsan

Dat la cules: 13. 03. 1967. Bun de tlpiu: 0. (I.'i I'»./ Apărut: 1967. Tiraj 15.000+115. Ilhtln llpnr Umil 11 63 g/m2, it. 16154X84. Coli editorlalr II,v f„li .I,
tipar 11. A.: 3577. C. Z. pentru blbllolerl ....................................
636.083. C. Z. pentru blbllotcclla mlct: «irt M.l
întreprinderea Poligrafică Cluj itli, lii.n. . ............................
Comanda nr. 189/1967. Republica Socialistă România
Editura AGRO-SILVICA
Bucureşti

Carte format electronic (I.P.) Deva, Iunie 2011