Universitatea din Piteşti

Facultatea de Ştiinţe Juridice şi Administrative

STUDIU PRIVIND
NULITATEA ACTULUI JURIDIC CIVIL
IN DREPTUL ROMÂN

Coordonator ştiinţific:
Lector univ. dr. ANDREEA DINESCU
DIN

Absolvent:
CRACIUNESC PATRICIA ADRIANA
2011

3
 INTRODUCERE

Lucrarea “Studiu privind nulitatea actului juridic civil în dreptul român”

defineşte conceptul de nulitate, prezintă cauzele nulităţii, regimul juridic aplicabil
acesteia, efectele, dar şi efectele interacţiunii nulităţii cu alte reguli de ineficienţă a
actului juridic.
Cercetarea urmăreşte realizarea prezentări a teoriei generale a nulităţii actului
juridic civil şi a avut în vedere doctrina şi jurisprudenţa în materie (nelipsind
aspecte din dreptul comparat), precum şi normele speciale din legislaţia civilă în
vigoare. Aceasta deoarece Codul nostru civil actual nu cuprinde o teorie a nulităţii
precis conturată, normele sale în această privinţă fiind disparate şi imprecise.
În acelaşi timp, lucrarea are în vedere şi noul Cod civil1, o reformă de
profunzime a sistemului juridic românesc, ce se doreşte a reprezenta un instrument
modern de reglementare a aspectelor fundamentale ale existenţei individuale şi
sociale.
S-a afirmat că acesta valorifică experienţa reformelor recente în domeniul
dreptului civil realizate de alte state (Italia, Franţa, Canada - provincia Quebec,
Olanda, Spania), precum şi prevederile din instrumente de drept european şi
internaţionale, pentru a răspunde imperativelor unui prezent dinamic, realităţilor vii şi
în continuă schimbare.
Ca urmare, în noua formulă, Codul Civil promovează soluţii noi, sunt revizuite
instituţii devenite clasice, sunt puse în valoare principii recunoscute în plan
internaţional, dar care au caracter de noutate în spaţiul juridic românesc2.
Unul din marile câştiguri ale adoptării noului Cod civil o reprezintă opţiunea
pentru o concepţie monistă de reglementare a raporturilor de drept privat. După
modelul Codurilor civile italian, elveţian şi, mai recent, olandez, totalitatea
reglementărilor privitoare la persoane, relaţiile de familie şi relaţiile comerciale au
fost încorporate în Codul civil, diviziunea tradiţională în raporturi civile şi raporturi
comerciale nu a mai fost menţinută şi au fost consacrate diferenţieri de regim juridic în
funcţie de calitatea de profesionist, respectiv non-profesionist a celor implicaţi în
raportul juridic obligaţional3.)
De aceea, studiind această temă am urmărit să creez o imagine mai clară a
nulităţii în consonanţă cu literatura juridică, jurisprudenţa şi legislaţia civilă
actuale, precum şi cu originile acestei instituţii antice a dreptului civil.

1
Legea nr.287/2009, publicată în M. Of. Nr. 511 din 24 iulie 2011
2
Expunere de motive la Legea pentru punerea în aplicare a Legii nr.287/2009 privind Codul civil – publicată în
http://www.just.ro/LinkClick.aspx?fileticket=wKZqo%2FcxZNc%3D&tabid=93
3
idem.

4
 CAPITOLUL 1

NOŢIUNI GENERALE DESPRE NULITATEA ACTULUI JURIDIC CIVIL

Secţiunea 1.1. - Noţiunea nulităţii actului juridic civil

1.1.1 Definiţia nulităţii actului juridic civil
În legislaţia noastră civilă nu există o definiţie a nulităţii actului juridic.
În această situaţie în literatura de specialitate s-au formulat mai multe definiţii
ale nulităţii actului juridic civil.1
Nulitatea este acea sancţiune, de drept civil, îndreptată împotriva acelor efecte
ale actului juridic care contravin scopului urmărit prin stabilirea, de către legiuitor sau
de către părţi, a condiţiilor de validitate a actului juridic civil. Altfel spus, este
sancţiunea de drept civil prin care actul juridic ce nu îndeplineşte condiţiile de
validitate cerute de lege este lipsit de de efectele ce contravin legii şi bunelor moravuri.
1.1.2 Accepţiunile expresiei “ nulitatea actului juridic civil “
Noţiunea de nulitate primeşte următoarele accepţiuni:
a) nulitatea – sancţiune
În această accepţiune nulitatea desemnează calitatea de sancţiune a măsurii,
sancţiune care intervine în cazul în care actul juridic se încheie fără respectarea
condiţiilor de validitate. Acesta este sensul frecvent folosit în doctrină şi în
practică. Nulitatea, ca sancţiune de drept civil, desemnează consecinţele
nerespectării condiţiilor esenţiale ale actului juridic civil cu prilejul încheierii
acestuia.
b) nulitatea – instituţie juridică
În această accepţiune, nulitatea desemnează instituţia juridică a nulităţii,
adică totalitatea normelor juridice care o reglementează. De regulă, această
accepţiune se foloseşte când se vorbeşte de regimul juridic al nulităţii.

1
Astfel, în 1967, Tr. Ionaşcu şi E. Barasch defineau nulitatea ca “ Sancţiunea încălcării prin act juridic –
încălcare la data când actul a fost făcut – a unei dispoziţii a legii ” – în Tratat de drept civil, vol.I, Bucuraşti, edit.
Academiei R.S.R., 1967, pag.320. În opinia noastră această definiţie este deficitară deoarece nu menţionează
normele a căror încălcare se sancţionează cu nulitate, şi anume normele ce reglementează condiţiile de validitate,
precizare absolut necesară.
În Tratatul de drept civil, vol.I, Bucureşti, edit. Academiei R.S.R. din 1980, pag.212, O. Căpăţână arată că “ Prin
nulitate se înţelege o sancţiune de drept civil, care suprimă, în măsura stabilită prin hotărâre judecătorească,
efectele actului juridic, potrivnice scopului urmărit de dispoziţiile referitoare la condiţiile sale de validitate “.
Această definiţie surprinde bine esenţa nulităţii, însă, nu credem că trebuie reţinută, în definiţie, menţiunea “ în
măsura stabilită prin hotărâre judecătorească “ fiindcă, pe de o parte, aceasta ar lăsa impresia caracterului judiciar
al sancţiunii, când, în realitate este o sancţiune legală, iar, pe de altă parte, nu corespunde realităţii în cazul
nulităţii relative, neaplicată – judiciar – în cadrul termenului de prescripţie extinctivă; ori, şi-n această ipoteză,
există sancţiunea nulităţii.

5
 1.1.3 Sediul materiei
În cadrul Codului Civil, nulitatea este una dintre instituţiile cele mai lipsite de
sistematizare, formând obiectul unor dispoziţii legale izolate şi cu caracter
cazuistic.
Nulităţii i se consacră dispoziţii legale şi de către alte izvoare de drept civil,
precum: Decretul nr. 31 / 1954 ( art. 20, art. 34); Legea nr. 16 / 1994 ( art. 22 alin.3,
art. 24 alin. 1 ); Legea nr. 8 / 1996 ( art. 41 alin. 1,2 şi art. 51 alin. 2 ); Codul
familiei ( art. 129 alin. 3, art. 133 alin.4 şi art. 105 alin.3 coroborat cu art. 129
alin.3 şi art. 133 alin 4 ); Legea 112 / 1995 ( art. 11 ); etc.
1.1.4 Nulitatea actului juridic şi nulitatea instrumentului probator
Pentru dovedirea anumitor acte juridice1 legea cere întocmirea unui instrument
probator, a unui înscris. Acest instrument, pentru a avea puterea doveditoare
prevăzută de lege trebuie să îndeplinească o serie de condiţii. Nerespectarea acestor
condiţii atrage nulitatea instrumentului doveditor, care este lipsit astfel de efectele
sale pe tărâm probator. Validitatea operaţiei juridice ce urmează să fie dovedită cu
acest mijloc nu este însă afectată de nulitatea instrumentului probator, actul juridic
existând independent de acesta şi putând fi dovedit, eventual, cu alte mijloace
admise de lege. Astfel, potrivit art. 1180 alin. 1 C.Civ. “actul sub semnătură privată
prin care o parte se obligă către alta a-i plăti o sumă de bani sau o câtime oarecare,
trebuie să fie scris în întregul lui de acela care l-a subscris, sau cel puţin acesta,
înainte de a subsemna, să adauge la finele actului bun şi aprobat, arătând totdeauna
în litere suma sau câtimea lucrurilor şi apoi să se iscălească “. Nerespectarea
acestor condiţii atrage nulitatea înscrisului probator, dar nu şi a actului juridic menit
să-l constate; dacă îndeplineşte condiţiile prevăzute de art. 1197 alin. 2 C. Civ.,
înscrisul inform poate constitui un început de dovadă scrisă, susceptibil de a fi
completat cu martori şi prezumţii. Prin urmare, nulitatea actului juridic trebuie net
deosebită de nulitatea instrumentului probator. Când însă înscrisul reprezintă o
condiţie pentru validitatea chiar a operaţiei juridice, nulitatea înscrisului atrage şi
nulitatea actului juridic. Lipsa dintr-un înscris autentic, care cuprinde un testament,
a menţiunii privitoare la prezenţa în persoană a testatorului la întocmirea înscrisului
are drept consecinţă nu numai nulitatea înscrisului autentic, ci şi nulitatea
testamentului însuşi. Un testament autentic, nul pentru viciile de formă ale
înscrisului autentic poate valora însă – prin conversiune - testament olograf, dacă a
fost scris în întregime, datat şi semnat de mâna testatorului.

Secţiunea 1.2 - Evoluţia concepţiei despre nulitate

1
În terminologia juridică, expresia act juridic este întrebuinţată în două sensuri diferite: pe de o parte, în sensul de
operaţie juridică ( negotium), iar pe de altă parte însensul de înscris probator, pentru dovedirea operaţiei
(instrumentum); ele nu trebuie confundate - O. Ungureanu, Drept civil.Introducere, ed.a VII a, Ed. Rosetti,
Bucureşti, 2005.

6
 Definiţia dată nulităţii este rezultatul unui proces de evoluţie, clasificare şi
nuanţare teoretică a problematicii complexe pe care nesocotirea condiţiilor de
validitate a actelor juridice civile o ridică2.
De îndată ce o manifestare de voinţă a fost săvârşită, chiar în mod neregulat
din punct de vedere juridic, ea nu poate fi nici pur şi simplu ignorată, nici pur şi
simplu revocată (retractată, retrasă), întrucât, ca realitate, a însemnat un factor de
schimbare în mediul în care a intervenit, fie chiar şi pentru scurt timp. Operaţiunea
încheiată, manifestare de voinţă unilaterală sau convenţie, se bucură, media
tempora, de prezumţia de validitate, iar această aparenţă de existenţă legală este
suficientă pentru a o înscrie, prin materialitatea şi consecinţele ei în circuitul civil.
Evoluţia concepţiei despre nulitatea actului juridic civil a parcurs mai multe
etape.
1.2.1 Nulitatea în dreptul roman
Teoria nulităţilor actului juridic este în prezent una din cele mai
controversate teorii din Drept, deoarece atât jurisprudenţa, cât şi doctrina recunosc
mai multe grade şi feluri de nulităţi, fără însă a fi găsit o bază juridică
necontroversată pentru a fixa teoriile lor.
De altfel, teoria nulităţii a fost întotdeauna destul de complicată. Numai în
Dreptul roman primitiv fizionomia nulităţii era simplă. În Dreptul roman,un act nul
se socotea ca şi cum n-ar exista, ca şi cum n-ar fi fost făcut niciodată: Nullum est
negotium, nihil actum est; a fi nul sau a nu exista era acelaşi lucru, din punct de
vedere juridic. Nulitatea provenea din încălcarea legii sau din lipsa unei condiţii
necesare la formarea actului, şi această nulitate era civilă; ea se producea în mod
automat, de plin drept, şi actul era nul de la început, fără să mai fie nevoie ca
nulitatea să fie pronunţată de către justiţie.
În cursul imperiului apare complicaţia. Pretorul, pentru a înconjura
prescripţiile legii şi a lipsi de efect un act care după Dreptul civil era valabil, şi a
face astfel să triumfe echitatea asupra rigidităţii textului, a acordat aşa-numita
restitutio in integrum, în anumite cazuri, împotriva actelor care pricinuiau o pagubă
nedreaptă autorului lor; astfel erau actele făcute sub imperiul violenţei sau de către
un minor de 25 ani. În virtutea acestei restitutio in integrum, actul nu mai putea
produce efecte, şi situaţia revenea la starea în care era înainte de crearea actului.
Pretorul nu putea să pronunţe direct nulitatea, fiindcă actul era valabil după legea
civilă, însă restituirea in integrum echivala cu anularea, căci actul era rescindat; şi
acela în favoarea căruia era pronunţată, obţinea restituirea a ceea ce dăduse.
Astfel, apare o nulitate pretoriană alături de nulitatea civilă.Nulitatea
pretoriană diferă de cea civilă, prin faptul că ea nu avea loc de plin drept, şi nu
putea fi pronunţată decât de magistrat, în urma unei acţiuni în justiţie; până la
acordarea restituirii in integrum, actul este anulabil fără a fi nul: el este valabil până
2
Nulitatea este principala şi cea mi vastă specie a ineficacităţii actului juridic civil. În esenţă, nulitatea derivă dintr-
un viciu de iregularitate sau malformaţie a actului pe are îl paralizează. O. Ungurenu, Drept civil. Introducere., ed.a
VIII a , Bucureşti, 2007

7
la restituire, dar este ameninţat de o posibilă anulare. Soluţia pretoriană a deschis
astfel calea schimbărilor şi nuanţărilor în teoria nulităţii.
1.2.2 .Teoria clasică
Teoria clasică reprezintă un moment deosebit de important în evoluţia
concepţiei asupra nulităţii, însă este puternic tributară regulilor şi instituţiilor
dreptului roman, receptate din lucrările glosatorilor şi postglosatorilor. Această
teorie este fundamentată îndeosebi prin prisma a două idei majore.
O primă idee este aceea potrivit căreia actul juridic încheiat cu
nerespectarea normelor de validitate este asemănător organismului bolnav al
persoanei fizice.
A doua idee este aceea a distincţiei între condiţiile de existenţă şi cele de
valabilitate ale actelor juridice. Condiţiile de existenţă sunt cele pe care însăşi
natura actului le cere şi fără de care fiinţa acestuia ar fi de neconceput ( de
exemplu, actul juridic nu poate fi conceput fără manifestarea efectivă a
consimţământului ). Lipsa sau nesocotirea condiţiilor de valabilitate nu împiedică
însă actul să existe, ci îl împiedică să producă efecte.
În această concepţie1, consecinţele deduse erau următoarele:
- nulitatea loveşte actul juridic în întregul său, este o “ stare organică
“, o “ calitate “ a actului;
- actul nu este susceptibil de a produce vreun efect, nulitatea fiind,
deci, totală şi iremediabilă potrivit vechii reguli din dreptul roman “ quod nullum
est nullum producit efectum “;
- lipsa unei condiţii de existenţă ducea la existenţa sau nulitatea
absolută, în timp ce lipsa unei condiţii de valabilitate ducea doar la posibilitatea
anulării lui, adică la nulitatea relativă.
1.2.3 Teoria modernă
Criticile aduse teoriei clasice au fost însoţite şi de încercări de a elabora o nouă
teorie a nulităţilor denumită de unii autori teoria modernă, iar de alţii teoria
sancţiunii.
În noua concepţie 2, nulitatea a încetat a mai fi considerată ca o stare organică
sau o calitate a actului juridic şi este privită ca o sancţiune. Concepută ca şi o
sancţiune, nulitatea se materializează practic într-un drept recunoscut anumitor
persoane de a ataca actul juridic sau, mai exact, efectele sale care contravin
scopului legii. Dreptul de ataca actul în justiţie trebuie exercitat pe calea unei
1
În doctrina civilistă din sec.al XIX lea era dominantă concepţia nuităţii totale şi iremediabile denumită concepţia
actului organism deoarece nulitatea actlui era comparată cu boala organismului uman; teoria clasică asimila actul cu
organismul, susceptibil de boală, moarte, vindecare. . O. Ungurenu, Drept civil. Introducere., ed.a VIII a , Bucureşti,
2007
2
În doctrina occidentală modernă- în materia dretului civil- nulitatea actului juridic civil este în legătură cu analiza
cauzei actului juridic. Dacă este vorba de o clauză care reprezintă cauza impulsivă şi determinantă a actului juridic
civil, acesta va fi în întregime nul. Dacă însă se constată că o clauză este nulă, dar ea nu este esenţială, poate fi
considerată nescrisă restul actului rămânând neatens. . O. Ungurenu, Drept civil. Introducere., ed.a VIII a ,
Bucureşti, 2007

8
acţiuni în justiţie ori de câte ori există aparenţa de act juridic. Spre deosebire de
teoria clasică, în teoria modernă sfera persoanelor îndreptăţite să atace actul în
cadrul fiecărei categorii de nulitate este mai largă sau mai restrânsă în funcţie de
caracterele particulare ale normei juridice.
Stingerea dreptului de a ataca actul este posibil să se realizeze, fie pe calea
renunţării voluntare, fie pe calea prescripţiei. Renunţarea la dreptul de a ataca actul
se realizează pe calea confirmării lui. În cazul prescripţiei, explicaţia stingerii
dreptului de ataca actul juridic se bazează pe ideea de confirmare tacită.
Meritul teoriei moderne este că a înlăturat utilitatea oricărei discuţii cu
privire la inexistenţa actelor juridice civile, pe de o parte, iar pe de altă parte, a
făcut loc apariţiei în legislaţiile mai multor ţări a conceptului de nulitate parţială.
1.2.4 Critica teoriei nulităţilor actului juridic civil
Teoria nulităţilor actului juridic este destul de complicată motiv pentru care, a
stârnit interesul criticilor, mai mult sau mai puţin pertinente, fiind actualmente una
din cele mai controversate teorii din Drept. Este momentul să facem acum, o critică
de ansamblu a acestei teorii.
În primul rând, considerăm că noţiunea existenţei ar putea fi suprimată fără
nici un inconvenient. Deosebirile pe care doctrina a încercat să le stabilească între
existenţă şi nulitate absolută sunt unele false, altele de pură teorie.
Din punct de vedere al intervenţiei justiţiei, am arătat că nu există deosebire
reală între inexistenţă şi nulitate absolută, după cum nu există nici între nulitate
absolută şi nulitate relativă. Intervenţia justiţiei este necesară în toate cazurile. În
practică, deci, nu există nici o deosebire între diferitele grade de nulitate din
punctul de vedere al intervenţiei justiţiei. Dar există oare o diferenţă în teorie din
acest punct de vedere? S-a spus că decizia judecătorească nu are întotdeauna
acelaşi caracter. În toate cazurile de nulitate judecătorul constată ceva. În caz de
inexistenţă el constată lipsa unui element esenţial; în caz de nulitate absolută, el
constată încălcarea unei dispoziţii legale imperative sau prohibitive; în caz de
nulitate relativă, judecătorul nu face altceva decât să constate pe de o parte viciul de
voinţă sau incapacitatea, iar pe de alta opţiunea reclamantului, care putând să ceară
sau nu anularea, a ales prima alternativă la care avea dreptul.
În privinţa nulităţii relative, socotim că ea nu este o adevărată nulitate. Un act
anulabil, este de fapt un act valabil, care îşi produce toate efectele juridice atât timp
cât singura parte care are dreptul să- l atace nu cere anularea sa. Actul este, deci,
numai ameninţat de o eventuală anulare, ca şi cum ar fi făcut sub condiţie
rezolutorie potestativă; el este valabil ca un act obişnuit, însă dacă se realizează
condiţia, adică cererea de anulare, el cade. Dreptul de a cere anularea fiind
concentrat în mâinile unei singure persoane, ni se pare a exclude ideea unei nulităţi
propriu-zise, a unei nulităţi obiective.
În literatura de specialitate s-a exprimat opinia în conformitate cu care
nulitatea relativă ar putea în multe cazuri să fie suprimată, motivându-se că fiind
acordată exclusiv în scop de protecţie, pentru a feri pe anumite persoane de pierderi
9
nedrepte, şi-ar putea atinge adesea scopul în mod suficient, acordând acelor
persoane o simplă acţiune de despăgubire, sau dreptul de a dobândi rectificarea
condiţiilor actului într-un sens mai favorabil, fără a mai recurge la anulare, afară de
cazul când anularea este singurul mijloc de a evita pierderea1.

Secţiunea 1.3 Funcţiile şi trăsăturile nulităţii

1.3.1Funcţiile nulităţii
Nulitatea actului juridic civil, în esenţă, poate realiza următoarele funcţii:
a) funcţia preventivă – prin care se realizează atenţionarea autorilor actului
juridic asupra consecinţelor pe care le atrage nesocotirea legii şi a regulilor de
convieţuire în societate.2 Practic, ca “ sabie a lui Damocles “, ea preîntâmpină în
marea majoritate a cazurilor, prin inhibiţia pe care o exercită asupra părţilor,
tentaţia de a contraveni dispoziţiilor normative la constituirea actului juridic.
Eficienţa acestei funcţii poate fi realizată îndeosebi dacă operaţiunea
(negotium) îmbracă haina autentică, deoarece va beneficia astfel de o verificare
prealabilă de legalitate, efectuată de regulă de organul notarial.
b) funcţia sancţionatorie ( represivă ) – prin care actul este lipsit de efecte
atunci când a fost încheiat în pofida regulilor privind valabilitatea lui. Voinţa
individuală, care a sfidat voinţa colectivă materializată în normele de drept, este
astfel înlăturată, este ineficace din punct de vedere juridic. Nulitatea infirmă acele
efecte ale operaţiunii care nesocotesc dispoziţiile legale, lăsându-le, de regulă în
fiinţă pe cât posibil pe celelalte.
c) funcţia de mijloc de garanţie a principiului legalităţii, în domeniul actelor
juridice; prin realizarea celor două funcţii de mai sus, se asigură respectarea
normelor de drept civil care reglementează condiţiile de valabilitate a actului juridic
civil. Totodată, nulitatea apare ca un mijloc juridic de asigurare a respectării ordinii
publice şi bunelor moravuri .
Unii autori 3, vorbesc despre funcţia potenţială a nulităţii (care în realitate, nu
e o “funcţie”, ci starea legală a actului juridic în perioada cuprinsă între momentul
încheierii lui şi momentul anulării sale) cât şi despre funcţia operativă a nulităţii,
separat amintind, despre, finalitatea “represivă” şi finalitatea “preventivă”.
1.3.2. Trăsăturile nulităţii
Din definiţia dată nulităţii se pot desprinde următoarele caracteristici:

1
C. Hamagiu, I. Rosetti, Bălănescu, Al. Băicoianu, în Tratat de drept civil român vol. I, Bucureşti, editura All
1996 reeditată, pag. 123 – 124.
2
. O. Ungurenu, Drept civil. Introducere., ed.a VII a , Bucureşti, 2005

3
O. Căpăţână ( în op. cit., pag. 212- 213 ).

10
 - nulitatea este o sancţiune de drept civil, adică o consecinţă nedorită de
părţi, impusă prin lege ca urmare a încălcării unor dispoziţii legale imperative;
- sfera ei de aplicare este circumscrisă actelor juridice civile, ea nu
priveşte faptele juridice stricto sensu;
- conţinutul acestei sancţiuni constă în lipsirea actului juridic civil de efecte;
- nulitatea intervine numai pentru încălcarea normelor legale edictate în scopul
încheierii valabile a actului juridic;
- în aprecierea neconcordanţei cu legea a efectelor actului juridic se apelează la
finalitatea legii, în sensul că efectele de care este lipsit actul sunt numai cele
contrare scopului legii;

CAPITOLUL 2

DELIMITAREA ŞI CLASIFICAREA NULITĂŢILOR

Secţiunea 2.1 Delimitarea nulităţii faţă de revocare, rezoluţiune,reziliere,

caducitate, inopozabilitate.

11
 2.1.1. Precizări prealabile
Pentru o mai bună înţelegere a nulităţii, este absolut necesară delimitarea ei de
cauzele de ineficacitate ale actului juridic civil1.Astfel, nulitatea nu este singura
care conduce la lipsirea actului juridic civil de efectele în vederea cărora a fost
încheiat, ci şi alte cauze, posterioare încheierii lui, precum: revocarea, rezoluţiunea,
rezilierea, caducitatea, inopozabilitatea.
Delimitarea nulităţii faţă de cauzele de ineficacitate mai sus amintite, ne ajută la
mai buna configuraţie a conceptului de “nulitatea actului juridic civil “, cât şi la
preîntâmpinarea confundării lui. Fiecare din aceste noţiuni de ineficacitate sunt
concepte juridice de sine stătătoare, ce presupun un regim juridic, propriu, autonom-
astfel confundarea lor cu noţiunea nulităţii este inadmisibilă.
2.1.2 Nulitate – Revocare
Revocarea este un termen cu mai multe înţelesuri în domeniul dreptului civil.
Unii autori2 o definesc ca fiind acea sancţiune civilă care constă în înlăturarea
efectelor actului juridic civil datorită ingratitudinii gratificatului ori neexecutării
culpabile a sarcinii. În altă opinie3, revocarea este un mod general de desfiinţare a
actelor juridice în sensul că nu se limitează la o anumită categorie de acte ci, este
incidentă, în principiu, pentru orice fel de act juridic, unilateral sau convenţional,
cu titlu oneros sau gratuit etc.
Revocarea este un act juridic, supus ca atare condiţiilor de fond şi de formă
prevăzute de lege pentru orice operaţie juridică. Revocarea actelor unilaterale nu
poate avea, prin forţa lucrurilor, decât caracter de act juridic unilateral. Aici, însă,
regula o reprezintă revocabilitatea în forma unilaterală în care actele au luat naştere,
iar excepţia, irevocabilitatea. Când un act unilateral este supus revocării, legea o
arată de obicei expres4.
Între nulitate şi revocare există asemănarea de a fi amândouă cauze de
ineficacitate a actului juridic civil. Între aceste noţiuni, însă, există şi deosebiri,
precum:
- deosebire de ipoteze: nulitatea presupune un act nevalabil, pe când, revocarea
presupune existenţa unui act juridic valid.5
- deosebire de dată a cauzelor: nulitatea presupune cauze contemporane
momentului încheierii actului, revocarea presupune cauze ulterioare încheierii
actului.6
1
Cu privire la ineficacitatea actului juridic civil, a se vedea Doru Cosma, “Teoria generală a actului juridic civil
“, Bucureşti, edit.ştiinţifică, 1969, pag. 415 şi urm.
2
– Gh. Beleiu, op. cit., pag. 196.
3
D. Cosma, op. cit., pag. 426.
4
– în cazul testamentului ( art. 802 C. civ. ) şi al retractării renunţării la moştenire ( art. 701 C. civ. )
5
Când părţile cad de acord să suprime un act juridic lovit de nulitate, ne aflăm în prezenţa unei anulări amiabile şi nu
în prezenţa unei revocări propriu – zise;O . Ungurenu, Drept civil. Introducere., ed.a VII a , Bucureşti, 2005
6
Astfel, de pildă, în cazul unei donaţii făcute fără respectarea formei autentice, prevăzută de art. 813 C. civ.,
intervine nulitatea donaţiei, în vreme ce în cazul unei donaţii, de această dată, cu sarcină – neîndeplinirea ei de către
donatar atrage revocarea donaţiei; Ungurenu, Drept civil. Introducere., ed.a VIII a , Bucureşti, 2007

12
- deosebire de domeniu: dacă nulitatea e aplicabilă oricărui act juridic civil,
revocarea se aplică, în principiu, actelor juridice cu titlu gratuit;
- deosebire cu privire la prescripţia extinctivă a acţiunilor (supuse unor reguli
diferite ).
Revocarea poate opera retroactiv sau numai ex nunc.
Revocarea are efect retroactiv când actul se desfiinţează atât pentru viitor cât şi
pentru trecut (asemenea nulităţii şi rezoluţiunii).
Revocarea donaţiei făcută de un soţ celuilalt soţ ( art. 937 alin. 1 C. civ.
prevede: “ orice donaţiune făcută între soţi în timpul maritagiului este revocabilă “ )
este o asemenea revocare. Tot o revocare cu efect retroactiv este şi retractarea
renunţării la succesiunea neacceptată încă de alţi moştenitori ( art. 701 C. civ. ).
Acest tip de revocare este admisă numai excepţional, căci nimicirea şi pentru trecut
a efectelor actului juridic prin voinţa autorului sau autorilor lui primejduieşte
stabilitatea raporturilor juridice.
Revocarea este neretroactivă când efectele actului juridic încetează numai
pentru viitor, ele nefiind menţinute pentru trecut. Regula o consituie această
revocare ex nunc.
2.1.3. Nulitate - Rezoluţiune
Pentru o corectă delimitare a acestor noţiuni, este necesară, mai întâi,
cunoaşterea conceptelor în cauză şi apoi, prezentarea asemănărilor şi deosebirilor de
regim juridic dintre ele.
Nulitatea este lipsirea de efecte a unui act juridic încheiat cu nerespectarea
normelor cu privire la condiţiile sale de validitate.
Rezoluţiunea constă în desfiinţarea unui contract sinalagmatic, cu executare
uno ictu, pentru neexecutarea culpabilă a obligaţiilor de către una din părţi.
Nulitatea se deosebeşte de rezoluţiune, prin temeiul său, prin rolul atribuit
instanţei judecătoreşti în pronunţarea ei, prin natura răspunderii pe care o atrage în
caz de desfiinţare a actului şi prin sfera actelor juridice la care se aplică.
Astfel:
 nulitatea presupune un act nevalabil, rezoluţiunea presupune un act valabil
încheiat;
 cauzele de nulitate sunt contemporane momentului încheierii actului, la
rezoluţiune cauza – neexecutarea culpabilă de către una dintre părţi – este ulterioară
momentului încheierii1.
 în ce priveşte sfera de aplicare, nulitatea se aplică oricărui act juridic civil, în
timp ce, rezoluţiunea priveşte doar contractele sinalagmatice, cu executare uno
ictu2;

1
Astfel spus, sursa nulităţii este originară, cea a rezoluţiunii este subsecventă săvârşirii actului juridic. O.
Ungurenu, Drept civil. Introducere., ed.a VII a , Bucureşti, 2005
2
O. Ungurenu, Drept civil. Introducere., ed.a VII a , Bucureşti, 2005

13
 în ce priveşte rolul instanţei judecătoreşti – nulitatea, odată reţinută, trebuie să
ducă la desfiinţarea actului juridic, instanţa neavând posibilitatea de a aprecia
gravitatea culpei părţii împotriva căreia se pronunţă şi de a refuza aplicarea ei; - în
caz de rezoluţiune, judecătorii au o atare putere de apreciere, fiind îndreptăţiţi să
acorde debitorului deficient un termen de graţie pentru îndeplinirea obligaţiilor (
art. 1021 C. civ. );
 în ce priveşte răspunderea pe care o atrage desfiinţarea actului – când se
pronunţă nulitatea, răspunderea părţilor, dacă există, este supusă regulilor
responsabilităţii delictuale1, iar restituirea prestaţiilor este supusă normelor
aplicabile plăţii lucrului nedatorat; - când contractul este rezolvit pentru
neexecutarea obligaţiilor, răspunderea părţii deficiente are caracter contractual,
deoarece în acest caz a existat un contract valabil;
 prescripţia extinctivă este supusă unor reguli diferite, în ce priveşte începutul
ei, în cele două cazuri. Astfel, acţiunii în nulitate relativă i se aplică regula specială
prevăzută în art. 9 din Decretul nr. 167 / 1958, pe când acţiunii în rezoluţiune i se
aplică regula generală privind începutul prescripţiei extinctive, prevăzută în art. 7
alin. 1 din Decretul nr. 167 / 1958.
Între nulitate şi rezoluţiune există următoarele asemănări:
 ambele sunt cauze de ineficacitate a actului juridic civil;
 ambele produc efecte retroactiv ( ex tunc );
 ambele sunt ( în principiu ) judiciare ( presupunând o hotărâre a organului de
jurisdicţie competent ). Astfel, art. 961 C. civ prevede “ Convenţia făcută prin
eroare, violenţă sau dol nu este nulă de drept, ci dă loc numai acţiunii de nulitate “,
iar potrivit art. 1020 –1021 C. civ.: “ Condiţia rezolutorie este subînţeleasă
totdeauna în contractele sinalagmatice, în caz când una din părţi nu îndeplineşte
angajamentul său “ şi “ Într acest caz, contractul nu este desfiinţat de drept. Partea
în privinţa căreia contractul nu s-a executat are alegerea sau să silească pe cealaltă
parte a executa convenţia,când este posibil, sau să-i ceară desfiinţarea, cu daune
interese. Desfiinţarea trebuie să se ceară înaintea justiţiei, care, după circumstanţe,
poate acorda un termen părţii acţionate “.

2.1.4 Nulitate - Reziliere

Rezilierea este cauza de ineficacitate a actului juridic, care face să înceteze un
contract sinalagmatic, cu executare succesivă în timp, pentru neexecutarea
culpabilă a obligaţiilor de către una din părţi.
Rezilierea2 poate fi voluntară, forţată sau judiciară.
Se numeşte voluntară când este rodul voinţei părţilor sau a uneia dintre părţi.
Rezilierea voluntară este convenţională atunci când se produce prin acordul de
1
O. Ungurenu, Drept civil. Introducere., ed.a VIII a , Bucureşti, 2007
2
– D. Cosma, op. cit., pag. 435 – 437.

14
voinţă al părţilor din contract. Ea poate fi, însă, şi unilaterală dacă dreptul de a
desface contractul este acordat de lege numai unei singure părţi. Această facultate
de reziliere unilaterală a contractului, recunoscută unei părţi printr-o clauză
contractuală, are, însă, o sursă convenţională.
Clauza prin care se recunoaşte ambelor părţi sau numai uneia din părţi dreptul
de a rezilia contractul, nu echivalează, însă, cu o condiţie pur potestativă, care,
după cum se ştie, atrage, nulitatea obligaţiei (art. 1010 C. civ.: “ Obligaţia este nulă
când s-a contractat sub o condiţie potestativă, din partea acelui ce se obligă ” ).
Când se stipulează o asemenea condiţie, contractul este lovit de nulitate pentru că
însăşi naşterea obligaţiei depinde de voinţa debitorului; un debitor care se
îndatorează sub condiţia “ dacă va vrea “ să-şi execute obligaţia – nu se obligă la
nimic.
Rezilierea voluntară, fie unilaterală, fie convenţională constituie o operaţie
juridică, supusă ca atare condiţiilor de validitate prevăzute de lege pentru orice act
juridic (consimţământ, capacitate, cauză, obiect ).
Rezilierea este forţată atunci când se produce independent de voinţa expresă a
părţilor contractante. Astfel, în contractele intuitu personae ( încheiate în
considerarea persoanei ), moartea persoanei respective atrage rezilierea automată a
contractului aflat în curs de executare. Rezilierea din cauză de moarte, pentru unele
contracte, este prevăzută în Codul civil în mod expres; astfel, în cazul contractului
de societate, acest tip de reziliere este prevăzută în art. 1523 punctul 3 “ prin
moartea unuia din asociaţi “ – societatea încetează; în cazul mandatului rezilierea
din cauză de moarte este prevăzută în art. 1552 punctul 3 “ prin moartea,
interdicţia, nesolvabilitatea şi falimentul ori a mandatarului “ – mandatul încetează.
Rezilierea se numeşte judiciară în cazul în care poate fi pronunţată de instanţa
judecătorească. Acest tip de reziliere s-a preconizat în cazul ivirii, în cursul
executării contractului, a unor împrejurări, imprevizibile care compromit grav
echilibrul prestaţiilor la care s-au angajat, iniţial, părţile. Recunoaşterea acestui tip
de reziliere ar echivala cu acceptarea teoriei impreviziunii – teorie care, în opinia
noastră, este incompatibilă cu principiile dreptului nostru civil actual.
Între părţi, rezilierea1 are drept consecinţă încetarea pentru viitor a efectelor
contractului. Prestaţiile efectuate anterior nu se restituie. Altfel spus, rezilierea nu
are efect retroactiv; ea operează ex nunc2, nu ex tunc – fapt esenţial în deosebirea
rezilierii de nulitate. Mai trebuie spus că, în esenţă, între nulitate şi reziliere există
aceleaşi asemănări şi deosebiri ca şi în cazul nulitate – rezoluţiune, mai puţin
efectul neretroactiv pe care îl găsim la reziliere şi care a fost amintit mai sus.
Faţă de terţii care au dobândit între timp drepturi de la una dintre părţile ca au
încheiat contractul, rezilierea nu produce nici un efect, sub condiţia, pentru actele
1
Rezilierea nu trebuie confundată cu rezoluţiunea de care se deosebeşte prin domeniul de aplicare şi prin lipsa
caracterului retroactiv al sancţiunii. O.Ungurenu, Drept civil. Introducere., ed.a VII a , Bucureşti, 2005
2
spre exemplu, încheierea contractului de închiriere prin violenţă – viciu de consimţământ, atrage anulabilitatea
contractului, pe când neplata chiriei de către chiriaş poate conduce la rezilierea contractului.

15
translative ori constitutive de drepturi reale imobiliare, ca terţi subdobânditori să fi
îndeplinit formalităţile de publicitate prevăzute de lege. Împrejurarea că terţii sunt
puşi la adăpost de efectele rezilierii se explică tocmai prin caracterul neretroactiv al
acestui mod de încetare a efectelor contractelor. Sub acest aspect rezilierea se
deosebeşte esenţial de nulitate şi rezoluţiune, care aşa cum am mai spus, în
principiu, operând retroactiv, afectează şi drepturile terţilor.
2.1.5 Nulitate - Caducitate
Caducitatea este definită în literatura de specialitate1, ca fiind “cauza de
ineficacitate constând în lipsirea actului juridic civil de orice efecte datorită
intervenirii unor cauze ulterioare încheierii sale şi independent de voinţa autorului
actului “. Astfel, neacceptarea ofertei ( renunţarea ) sau predecesul legatarului ori
pieirea bunului ce formează obiectul legatului cu titlu particular determină
caducitatea legatului.2
Pentru a se putea vorbi de caducitate este necesar în primul rând ca actul
respectiv să îndeplinească toate condiţiile de validitate. Dacă actul este ineficace
datorită lipsei uneia din condiţiile de validitate, acest act juridic nu este caduc ci
este un act juridic nul.
Actul lovit de caducitate presupune, ca până în momentul în care a devenit
ineficace, să nu fi produs încă efecte. Din acest punct de vedere, caducitatea se
deosebeşte de rezoluţiune şi reziliere, care, în principiu, lovesc de inficacitate acte
ce au produs efecte; un act care a primit un început de executare nu poate fi caduc.
O altă deosebire între nulitate şi caducitate, este cea a momentului producerii
evenimentului ce determină ineficacitatea. Dacă evenimentul care determină
ineficacitatea este ulterior formării valabile a actului, acesta devine caduc, iar, dacă
este anterior sau concomitent săvârşirii actului, acest act poate fi nul.
Evenimentul care determină caducitatea trebuie să fie independent de voinţa
autorului actului. Când actul este retractat de autorul său, se poate vorbi de
revocare, dar nu de caducitate.
Caducitatea este posibilă numai în cazul actelor juridice ale căror efecte nu se
produc – în principiu – instantaneu, ci, după un oarecare interval de timp şi ca
urmare a intervenirii unui anumit eveniment ulterior. Ea este o cauză de
ineficacitate a legatelor tocmai pentru că aceste acte juridice, săvârşite în timpul
vieţii testatorului, nu- şi produc efectele decât la moartea acestuia, şi numai dacă a
intervenit un anumit fapt sau act juridic, ca de exemplu acceptarea legatului, sau,
dimpotrivă, dacă nu a intervenit un eveniment, ca de exemplu predecesul
legatarului.
Pot fi lovite de caducitate atât actele juridice unilaterale, cât şi actele juridice
bilaterale. Cele mai frecvente cazuri de caducitate se întâlnesc, însă, în materie de
legate, acte unilaterale.
1
- Gh. Beleiu, op. cit., pag. 195.
2
- O. Ungurenu, Drept civil. Introducere., ed.a VIII a , Bucureşti, 2007, pag.197

16
 Cauzele de caducitate se pot referi fie, la persoana părţii sau a terţului
beneficiar al actului, fie la unele elemente constitutive ale actului,ca obiectul şi
cauza. Predecesul, incapacitatea şi renunţarea beneficiarului actului sunt cauze care
privesc persoana beneficiarului actului. Printre cauzele de caducitate referitoare la
însuşi actul juridic se numără pieirea totală a lucrului şi dispariţiei cauzei.
Paralizând posibilitatea de executare a actului, caducitatea se produce de plin
drept, fără a fi necesară, de regulă, o statuare judecătorească. Caducitatea legatelor
profită acelora în detrimentul cărora urmau să fie executate ( moştenitor, legatar
universal sau cu titlu universal, legatar particular obligat să plătească legatul ).
2.1.6 Nulitate - Inopozabilitate
Inopozabilitatea, este sancţiunea nerespectării de către părţi a măsurilor de
publicitate prevăzute de lege pentru ocrotirea terţilor (de pildă, în cazul actelor
translative sau constitutive de drepturi reale imobiliare ).
Între nulitate şi inopozabilitate există, în principal, următoarele deosebiri:
 nulitatea presupune un act nevalabil, pe când inopozabilitatea
presupune un act încheiat valabil;
 la nulitate cauzele sunt contemporane încheierii actului, pe când
inopozabilitatea presupune unor formalităţi ulterioare încheierii lui (ca
regulă);
 în cazul nulităţii efectele privesc atât părţile, cât şi terţi; în cazul
inopozabilităţii efectele actului se produc faţă de părţi, dar nu se produc faţă
de terţi. Rezultă, de aici, că nulitatea interesează precumpănitor raporturile
juridice dintre părţi, în vreme ce inopozabilitatea, raporturile acestora cu
terţii;
 în ce priveşte posibilitatea remedierii, nulitatea relativă poate fi
“confirmată“, pe când inopozabilitatea poate fi înlăturată prin “ ratificare “.

Secţiunea 2.2 Clasificarea nulităţii actului juridic civil

22.1. Criterii de clasificare

La o mai bună conturare a conceptului de “ nulitate a actului juridic civil “
serveşte, printre altele, şi clasificarea nulităţilor.
Principalele criterii de clasificare a nulităţii actului juridic civil sunt:
 natura interesului ocrotit – general ori individual;
 întinderea efectelor sale;
 felul condiţiei de validitate nerespectată;
 modul de consacrare legislativă;
 felul în care operează sau modul de valorificare.
2.2.2.. Categorii de nulităţi
În funcţie de criteriile de clasificare, mai sus prezentate, distingem mai multe
categorii de nulităţi.

17
 2.2.2.1. Nulitatea absolută. Nulitatea relativă.-(scurtă prezentare)
În funcţie de natura interesului ocrotit– general sau individual-, prin dispoziţia
legală încălcată la încheierea actului juridic civil, nulitatea este absolută şi relativă.
Nulitatea absolută – sancţionează nerespectarea, la încheierea actului juridic, a
unei norme imperative care ocroteşte un interes general, un interes obştesc.
Nulitatea relativă – sancţionează nerespectarea, la încheierea actului juridic
civil, a unei norme care ocroteşte un interes particular, individual ori personal.
2.2.2.2. Nulitatea totală. Nulitatea parţială.
După întinderea efectelor sancţiunii, distingem:
Nulitatea totală, care desfiinţează actul în întregime, nepermiţând ca acest act
să producă nici un efect.
Nulitatea parţială, care desfiinţează numai o parte din efectele actului juridic
sancţionat: cele care contravin scopului normelor juridice încălcate la încheierea
actului, celelalte efecte ale actului producându- se întrucât nu contravin legii:
Dintre aceste două feluri de nulităţi, nulitatea parţială este regula, iar nulitatea
totală reprezintă excepţia.
În aplicarea practică a acestor două categorii de nulităţi, trebuie să se ţină
seama atât de cauza de nulitate ( spre exemplu, nerespectarea formei cerută ad
validitatem va conduce la o nulitate totală ), cât şi de complexitatea conţinutului,
clauzelor actului juridic civil ( la un act cu mai multe clauze şi, deci, efecte, unele
pot fi desfiinţate, iar altele menţinute: spre exemplu, un împrumut fără dobândă e
greu de anulat parţial, pe când un împrumut cu dobândă, mai mare decât cea emisă
de lege ( camătă ), poate fi anulat parţial, desfiinţându-se doar cauza privitoare la
dobândă, dar menţinându- se restul efectelor actului ).
Astfel, de exemplu, într-un contract de vânzare – cumpărare pot să fie nule
numai anumite clauze accesorii ( cum sunt, de exemplu, pactul de răscumpărare,
clauza de arvună ), clauzele principale fiind însă valabile; în asemenea situaţii, dacă
clauzele lovite de nulitate nu au fost esenţiale pentru părţi actul juridic va fi
menţinut, fiind înlăturate, doar, acele clauze contrare legii; dacă însă clauzele
nevalabile au constituit motivul determinant al voinţei de a contracta, într-o
asemenea măsură încât părţile n-ar fi încheiat actul, dacă ar fi ştiut că acea clauză
nu este valabilă atunci întregul act va fi declarat nul ( sau, după caz, va fi anulat).
Nulitatea va fi totală chiar dacă afectează, numai unul din mai multe acte
juridice care, împreună, alcătuiesc un act complex. Astfel, testamentul este un act
complex, cuprinzând nu numai legate, dar putând cuprinde şi o recunoaştere de
filiaţie, o instituire de executor testamentar etc.; dacă un legat este nul– ca fiind
făcut,
de pildă, în folosul unei persoane incapabile de a primi cu titlu gratuit- nulitatea
acestui legat este totală, chiar dacă celelalte legate rămân valabile; chiar dacă
testamentul în întregul lui este nul, el poate produce – prin conversiune – unele
efecte ce nu depind de valabilitatea legatelor: de exemplu – revocarea unei oferte
de vânzare, prin testarea bunului oferit în favoarea unui alt legatar decât
18
destinatarul ofertei, căci această testare invederează intenţia testatorului de a nu mai
vinde bunul legat; etc.
Se consideră, uneori, că– într-un anumit sens– este parţială şi:
 nulitatea actelor cu executare succesivă, care operează numai pentru viitor,
menţinând efectele produse pentru trecut;
 nulitatea căsătoriei putative, ale cărei efecte se menţin, până la pronunţare,
faţă de soţul care a fost de bună- credinţă la încheierea ei, ignorând cauza
nulităţii;
 nulitatea oricărei căsătorii, ale cărei efecte se menţin faţă de copiii rezultaţi
din căsătorie ( copiii îşi păstrează situaţia juridică de copii din căsătorie, deşi
aceasta este desfiinţată – cu privire la soţi – cu efect retroactiv ).
2.2.2.3. Nulitatea expresă. Nulitatea virtuală.
După modul de consacrare legislativă distingem:
Nulitatea expresă ( textuală ), când este anume prevăzută, în mod expres,
într-o dispoziţie legală. Majoritatea nulităţilor este formată din cazurile de nulitate
expresă, prevăzute fie în Codul civil, fie în alte izvoare ale dreptului civil. Astfel de
nulităţi, în mod exemplificativ, prevăd: art. 34 alin 2 din Decretul nr. 31 / 1954; art.
19, art. 129 alin 3 şi art. 130 alin 4 din Codul familiei; o serie de articole din Codul
civil ( art. 803, art. 822, art. 823, etc. )
Nulitatea virtuală ( tacită ), când nu este prevăzută expres de lege, dar
rezultă din modul în care este reglementată o anumită condiţie de validitate a
actului juridic civil. O asemenea nulitate- implicită – este nulitatea conţinută în art.
813 C. civ.1 sau art. 3, art. 9 şi art. 22 din Legea nr. 31 / 19902.
Acceptarea clasificării nulităţilor în exprese şi virtuale implică în mod firesc
recunoaşterea principiului că, pentru ca un act juridic să fie sancţionat cu nulitatea,
nu este necesar ca această sancţiune să fie edictată expres de o dispoziţie legală.
Alături de nulităţile exprese, trebuie admise şi nulităţile virtuale, pe de o parte
fiindcă nici un alt text de lege cu caracter general nu cere, pentru incidenţa nulităţii,
existenţa unei dispoziţii legale în acest sens, iar pe de altă parte, pentru că numai
astfel se poate asigura respectarea condiţiilor de validitate stabilite de legiuitor sau
de părţi pentru actele juridice. Instituirea unor condiţii obligatorii cu privire la
fondul şi forma actelor juridice nu ar avea nici o eficienţă dacă violarea acestor
norme ar fi lipsită de sancţiunea nulităţii. De aceea trebuie admis că nulitatea este
aplicabilă ori de câte ori efectele actului sunt potrivnice scopului în considerarea
căruia s-a edictat condiţia de validitate nesocotită, indiferent de faptul că legea
prevede sau nu expres o atare sancţiune.
2.2.2.4. Nulitatea de fond. Nulitatea de formă.
1
art. 813 C. civ. dispune: “ Toate donaţiunile se fac prin act autentic”,fără, însă, să prevadă consecinţa juridică a
nerespectării formei înscrisului autentic.
2
– textele menţionate din Legea nr. 31 / 1990 cer forma autentică pentru contractul de societate, fără a prevedea –
expres – sancţiunea nerespectării acestei cerinţe.

19
 După felul condiţiei de validitate nerespectată, nulitatea se împarte în:
Nulitatea de fond – cea care intervine şi sancţionează lipsa ori nevalabilitatea
unei condiţii de fond a actului juridic civil: consimţământul, capacitate, cauză,
obiect.
Nulitatea de formă – cea care intervine şi sancţionează nerespectarea formei
cerute de lege ad validitatem sau ad solemnitatem.
Ea nu trebuie confundată cu nulitatea formei cerută doar ad probationem pentru
anumite acte juridice. Nerespectarea cerinţelor legale privind forma actului atrage
în acest caz doar nulitatea instrumentului probator şi nu pe cea a operaţiunii
juridice, care rămâne valabilă şi ridică doar problema, dificultăţilor de dovadă. De
exemplu, înscrisul sub semnătură privată constatator al unui contract sinalagmatic
nu respectă cerinţa multiplului exemplar. Deşi înscrisul este nul, ca instrument
probator, contractul rămâne valabil şi poate fi dovedit eventual prin recunoaştere.
2.2.2.5. Nulitatea de drept. Nulitatea judiciară.
După felul în care operează, în opinia unor autori1, nulitatea poate fi:
Nulitatea de drept, care loveşte actul de plin drept, de la sine, ope legis,
instanţa de judecată nefiind chemată decât să o constate în caz de litigiu între părţi;
şi nulitatea judiciară, care nu operează de plin drept, ci numai dacă este
pronunţată printr-o hotărâre judecătorească.
Acelaşi autor, consideră că nulitatea absolută, de regulă operează de plin drept,
iar cea relativă operează numai dacă sunt pronunţate prin hotărâre judecătorească,
la cererea persoanei îndreptăţite a le invoca. În cazul nulităţilor de drept, dacă
părţile sunt de acord în privinţa sancţiunii, nu mai este nevoie să se facă apel la
instanţa de judecată; aceasta va interveni numai dacă există neînţelegere între părţi,
constatând nulitatea şi dispunând restabilirea situaţiei anterioare încheierii
nevalabile a actului.
Considerăm, în consens cu literatura de specialitate2, că acest criteriu de
clasificare este unul “ artificial “, este o delimitare aparentă întrucât “ nulitatea de
drept “ are doar o semnificaţie istorică, având izvorul în vechiul drept roman, unde
putea opera, prin ea însăşi fără a fi necesară intervenţia instanţei.
Un act juridic3, odată încheiat, beneficiază de o prezumţie ( relativă ) de
validitate şi nimeni nu-şi poate face singur dreptate, desfiinţând cu de la sine putere
situaţia existentă. Trebuie să admitem, deci, că în caz de litigiu între părţi, în toate
cazurile de nulitate este necesară o statuare judecătorească. Altfel spus, nulităţile

1
Mircea Mureşan, în Drept civil – partea generală, Cluj- Napoca,editura Cordial Lex, 1996, pag. 201.

2
Paul Cosmovici, în Tratat de Drept civil, vol. I, Bucureşti,1989, pag. 220; Ernest Lupan,M. Răchită, D. Popescu, în
Drept civil. Teoria Generală, Cluj-Napoca,1992, pag. 247.
3
În dreptul nostru civil, încheierea unui act juridic, chiar dacă s-a făcut cu încălcarea gravă sau mai puţin gravă a
unei dispoziţii legale prohibitive sau imperative, crează o stare de fapt, o stare de aparenţă regularitate. - O.
Ungurenu, Drept civil. Introducere., ed.a VIII a , Bucureşti, 2007, pag.197

20
( absolute sau relative ) trebuie pronunţate printr-o hotărâre judecătorească. Până
când intervine o hotărâre judecătorească de declarare a nulităţii sau de anulare a
actului juridic, acesta este susceptibil de a- şi produce toate efectele, oricât de gravă
ar fi încălcarea legii şi chiar dacă o dispoziţie legală ar prevedea expres că în
situaţia dată actul este “nul de drept“.

CAPITOLUL 3

ANALIZA AMĂNUNŢITĂ A NULITĂŢII ABSOLUTE ŞI A CELEI

RELTIVE

Secţiunea 3.1 Nulitatea absolută

3.1.1 Definiţie
21
 Nulitatea absolută este sancţiunea de drept civil ce se aplică actelor juridice
întocmite cu încălcarea unor dispoziţii legale imperative, dispoziţii ce ocrotesc
interese de ordin general, pentru a lipsi aceste acte de acele efecte juridice care sunt
contrare legii ori bunelor moravuri. Într-o formulare sintetică, nulitatea absolută
poate fi definită ca fiind sancţiunea ce intervine, în cazul încălcării unei dispoziţii
legale care ocroteşte un interes general, în momentul încheierii actului juridic civil.
3.1.2. Cauze de nulitate absolută.
Cauzele care atrag nulitatea absolută a unui act juridic civil sunt următoarele:
3.1.2.1 lipsa capacităţii de folosinţă
- capacitatea de folosinţă a persoanei fizice, potrivit art.7alin.1. din Decr.
31/1954, începe la naşterea persoanei şi încetează odată cu moartea ei. Per a
contrario, capacitatea de folosinţă a persoanei fizice, lipseşte atunci când încă nu
este concepută, ori – concepută fiind – nu se naşte vie
O altă cauză ce atrage nulitatea absolută a actului juridic civil, este cea a
nerespectării unei incapacităţi speciale, impusă, pentru ocrotirea unui interes
obştesc.
– capacitatea de folosinţă a persoanei juridice lipseşte atunci când aceasta
nu este legal constituită, ori actul, încheiat nu corespunde scopului pentru care s-a
constituit persoana juridică, scop ce trebuie bine determinat şi precizat în actul de
constituire sau în statut.1
3.1.2.2. lipsa totală a consimţământului, datorată erorii obstacol ( error in
negotio şi error in corpore ) – de lege lata, atât în doctrină, cât şi în practica
judiciară 2, sancţiunea pentru lipsa totală a consimţământului este nulitatea
absolută; de lege ferenda, considerăm că soluţia care ar trebui consacrată este
nulitatea relativă deoarece, în acest caz, preponderent, este ocrotirea unui interes
individual, personal, şi nu cel obştesc, general.
3.1.2.3. lipsa obiectului actului sau acesta este ilicit sau imoral.
Un act juridic care nu se referă la nici o prestaţie nu poate fi valabil.
Cerinţa existenţei obiectului se referă cu precădere lucrului sau bunului la care se
referă prestaţia. Astfel, art. 1311 C. civ. ( în materia contractului de vânzare-
cumpărare) prevede expres că “dacă, în momentul vânzării, lucrul vândut era pierit
în tot, vinderea este nulă”. Prin excepţie de la regula potrivit căreia obiectul trebuie
să existe în momentul încheierii actului juridic, art. 965 alin.1 C.civ. prevede că
“lucrurile viitoare pot fi obiectul obligaţiei”, cu excepţia succesiunilor încă
nedeschise (alin.2).Obiectul actului juridic trebuie să fie licit, adică să nu fie
potrivnic legii şi în primul rând, legilor de ordine publică, adică celor imperative,
1
A se vedea în acest sens disp. art.34 din decr. nr. 31/1954.
2
În acest sens menţionăm o decizie, mai recentă a secţiei civile a fostului Tribunal Suprem (nr.1988/1989, în
“Dreptul”, nr.7/1990, pag.66) în care se precizează: “ Consimţământul este unul din elementele esenţiale ale oricărui
act juridic şi exprimă voinţa persoanei la încheierea actului. Lipsa cu desăvârşire a consimţământului face ca actul
astfel încheiat să fie sancţionat cu nulitate absolută. Lipsa discernământului în exprimarea voinţei relevă însă nu
inexistenţa consimţământului, ci un simplu viciu al acestuia deoarece, în acest caz, consimţământul există – ne aflăm
deci în faţa unui viciu de consimţământ care atrage doar nulitatea relativă a actului”.

22
referitoare la ordinea politică, socială etc. Astfel, este nulă ca având un obiect ilicit
obligaţia de a mutila sau ucide pe cineva, traficul de influenţă etc. Tot aici poate fi
încadrată şi situaţia în care actul juridic ar avea un obiect contrar regulilor de
convieţuire socială sau un obiect imoral.
3.1.2.4. lipsa cauzei sau aceasta este ilicită sau imorală.
Prin “cauză” se înţelege scopul concret în vederea căruia se încheie un act
juridic. Este, deci, un element juridic de natură psihologică, care determină
consimţământul şi explică de ce anume s-a încheiat actul juridic.1
În ce priveşte existenţa cauzei, art. 966 C.civ., prevede că “obligaţia fără
cauză sau fondată pe o cauză falsă sau nelicită, nu poate avea nici un efect”. Lipsa
cauzei se confundă, adesea cu o eroare asupra existenţei cauzei. Referitor la cauza
nelicită, practica judiciară2 a apreciat, de pildă, donaţia făcută în scopul sustragerii
de la o urmărire silită iminentă a unui imobil ca fiind nulă absolut.
Potrivit art. 968 C. civ., “ cauza este nelicită când este prohibită de legi,
când este contrară bunelor moravuri şi ordinii publice”.
Ordinea publică cuprinde toate dispoziţiile imperative ale dreptului public
şi ale dreptului privat prin care se apără instituţiile şi valorile de bază ale societăţii,
se asigură dezvoltarea economiei de piaţă şi ocrotirea socială a tuturor persoanelor.
Bunele moravuri desemnează totalitatea regulilor de conduită care s-au
conturat în conştiinţa societăţii şi respectarea cărora s-a impus cu necesitate, printr-
o experienţă şi practică îndelungată. Au fost considerate contrare bunelor moravuri
contractele prin care a fost nesocotit respectul persoanei umane, cele prin care o
parte sau ambele părţi contractante au urmărit realizarea unui câştig imoral sau
acelea contrare moralei sexuale.
În practica judiciară s-au anulat pentru cauză ilicită sau imorală: contractul
prin care un bărbat căsătorit se obliga să-şi despăgubească concubina în cazul în
care nu va divorţa de soţie 3; încheierea unui contract de întreţinere ce s-a făcut cu
scopul menţinerii stării de concubinaj 4, contractele de donaţie făcute în scopul de a
determina astfel pe donator să accepte începerea sau menţinerea unor relaţii de
concubinaj 5 etc.
De asemenea, încălcarea dispoziţiilor legale cu privire la indisponibilizarea
anumitor bunuri ( de ex. încălcarea caracterului inalienabil al dreptului de
proprietate publică6) este sancţionată întotdeauna cu nulitatea absolută a convenţiei
prin care s-a realizat înstrăinarea lor, ele fiind de ordine publică.

1
M. Mureşan, op. cit., pag. 146;
2
A se vedea dec. nr. 1147/1986, a Trib. Jud. Hunedoara, în R.R.D. nr.9/1987, pag. 76.
3
A se vedea dec. nr. 1912/1955, a Trib. Suprem, secţ. civ., Col.civ., in. C.D. 1955, vol.I, pag.58;
4
A se vedea dec. nr. 1815/1989, a Trib. Suprem, secţ. civ.,în Dreptul nr.7 / 1990, pag.66;
5
A se vedea dec. nr. 193/1988, aTrib. Jud. Hunedoara, în R.R.D. nr.10/1988, pag.68.
6
Astfel, art. 135 pct.5 din Constituţie prevede:”Bunurile proprietate publică sunt inalienabile

23
 3.1.2.5. actul nu respectă condiţiile de formă cerute ad validitatem (ad
solemnitatem)
În dreptul civil român, problema formei actului juridic civil este dominată de
principiul consensualismului, potrivit căruia un act juridic civil este valabil încheiat
prin simpla manifestare de voinţă a părţilor, indiferent de forma în care se
exteriorizează (solo consensu).
Prin excepţie de la principiul potrivit căruia actele juridice civile sunt
consensuale, legiuitorul a prevăzut, pentru unele acte juridice civile, necesitatea
încheierii lor într-o anumită formă solemnă, cerută ca o condiţie de validitate a
actului ( ad validitatem sau ad solemnitatem ).
Astfel, contractul de donaţie este valabil numai dacă s-a încheiat în formă
autentică ( art. 813, C.civ.); aceeaşi formă se cere şi pentru actul de constituire a
unei ipoteci convenţionale ( art. 1772 C.civ.)1; actul juridic al căsătoriei nu este
valabil decât dacă s-a încheiat în faţa ofiţerului stării civile, în condiţiile prevăzute
de art.112 şi urm. din Codul familiei.
Aşadar, în toate aceste cazuri prevăzute expres de lege, forma de exprimare a
consimţământului la încheierea actului juridic este un element constitutiv şi o
condiţie de validitate a actului.
3.1.2.6. actul s-a încheiat prin fraus omnia corrumpit ( prin fraudă la lege)
Un act juridic se socoteşte săvârşit în frauda legii când, anumite norme
legale sunt folosite nu în scopul în care au fost edictate, ci pentru eludarea altor
norme legale imperative.
Frauda la lege nu constituie o încălcare directă a legii, ci o nesocotire
ocolită a ei, prin abaterea unor dispoziţii legale de la finalitatea lor firească, voită
de legiuitor –motiv pentru care se apreciază a fi un abuz de drept şi se sancţionează
în consecinţă.
Totodată frauda la lege, pusă în mişcare de mobiluri ilicite sau imorale, invederează
reaua-credinţă a părţilor; o fraudă la lege în necunoştinţă de cauză nu este de
conceput.
Aplicarea legii este un imperativ de interes obştesc şi de aceea actele
juridice săvârşite în frauda legii sunt sancţionate, cu nulitatea absolută. Asemenea
acte nu pot produce nici un efect, iar acţiunea în nulitate pe acest temei trebuie
deschisă oricărei persoane interesate, tocmai pentru a se asigura corecta aplicare a
legii, cu concursul tuturor. Ineficacitatea totală a actului juridic fraudulos şi-a găsit
expresia în principiul: fraus omnia corrumpit 2. Este de principiu, că actul săvârşit
în vederea unei fraude nu poate produce efectul urmărit prin el. De aceea un
asemenea act trebuie invalidat prin anularea lui.
Frauda se deosebeşte esenţial de dolul – viciu de consimţământ, deşi are
un element comun cu acesta: reaua-credinţă a autorului ei. În vreme ce dolul se
exercită faţă de una dintre părţile actului juridic, al cărei consimţământ îl viciază,
1
A se vedea dec. nr. 129/1996 a C.SJ, secţ. com
2
D.Cosma, op. cit., pag. 306 şi urm.

24
de obicei în scopul cauzării unui prejudiciu, frauda se săvârşeşte de părţi în dauna
terţilor (inclusiv a statului), lăsând nealterat consimşământul părţilor, şi nu atât în
scopul pricinuirii unei pagube, cât mai ales în vederea realizării unui folos injust
pentru fraudatori. Interesul de a distinge frauda de dol rezidă în faptul că cea dintâi
este sancţionată cu nulitatea absolută a actului juridic în timp ce acesta din urmă
atrage nulitatea relativă, ca orice viciu de consimţământ.
Frauda la lege trebuie dovedită de cel ce o invocă. Proba poate fi făcută
prin orice mijloace, inclusiv martori şi prezumţii, întrucât frauda la lege constituie
un delict, caz în care proba testimonială este neîngrădit admisibilă 1 şi totodată
fiindcă, pentru motive lesne de înţeles, părţile care fraudează legea nu-şi
preconstituie înscrisuri doveditoare 2. Incidenţa nulităţii absolute în cazurile sus –
menţionate este confirmată de practica judiciară 3. De asemenea, instanţele
judecătoreşti au aplicat sancţiunea nulităţii absolute pentru nerespectarea formei
autentice la donaţii, prohibirea contractelor de vânzare cu pact de răscumpărare 4
etc. În legătură cu acest din urmă caz ce atrage aplicarea sancţiunii trebuie subliniat
faptul că legea prohibeşte pactul de răscumpărare inserat ca o condiţie rezolutorie
într-un contract de vânzare-cumpărare, nu însă şi revânzarea ulterioară a bunului
vândut către vânzătorul iniţial printr-un alt act de vânzare-cumpărare, care nu are
nici o legătură cu cel dintâi.
3.1.2.7. încălcarea dreptului de preemţiune al statului
Conform prevederilor art.52 din Codul Silvic ( legea nr. 26/1996 ), statul
are drept de preemţiune la toate vânzările de bunăvoie sau silite pentru enclavele
din fondul forestier proprietate publică şi terenurile limitrofe acestuia, precum şi
pentru terenurile acoperite cu vegetaţie forestieră. Proprietarul vânzător este obligat
să înştiinţeze, în scris, unitatea silvică în legătură cu intenţia de înstrăinare.
Vânzarea făcută cu încălcarea dispoziţiilor de mai sus este nulă de drept.
3.1.2.8. actul s-a încheiat cu nerespectarea unei condiţii prealabile
obligatorii – de ex. fără autorizaţia administrativă prevăzută pentru anumite acte.
Astfel, în materie locativă, în practica judiciară, s-a decis că un contract
de închiriere încheiat fără a avea actul administrativ de repartiţie necesar este nul.
De asemenea, în ce priveşte schimbul voluntar de locuinţe, legea nr. 114/1996, în
art. 33 prevede că “ titularii de contracte de închiriere pot face între ei schimb de
locuinţe cu avizul autorităţii care a aprobat închirierea…”. Tot cu nulitate absolută,
până în 1989, se sancţiona, potrivit art. 134 C. civ. 5, încheierea căsătoriei dintre un
cetăţean român şi o cetăţeană străină sau dintre o româncă şi un cetăţean străin, fără
existenţa unei autorizaţii prealabile a preşedintelui statului.
3.1.3. Regimul juridic al nulităţii absolute.
1
A se vedea disp. art.1198 pct.1 şi 1203 C.civ.
2
A se vedea dec. nr. 211/1961, a Trib. Suprem, Col.civ., C.D. 1961, pag.340.
3
A se vedea dec. nr. 67/1993, C.S.J., s.civ.,în Dreptul nr. 7/1994, pag.82.
4
A se vedea dec. nr. 964 / 1955, Trib.Suprem, Col.civ.,C.D. 1955, vol.I,pag.61.
5
text abrogat expres prin Decretul – lege privind abrogarea unor acte normative nr. 9/1989.

25
 Clasificarea nulităţii, în absolută şi relativă, prezintă importanţă juridică
tocmai sub aspectul regimului juridic – diferit – pe care îl are fiecare nulitate.
Prin regim juridic al nulităţii se înţeleg regulile cărora este supusă nulitatea
( atât nulitatea absolută, cât şi cea relativă ).
Regimul juridic al nulităţii priveşte, în esenţă, trei aspecte:
 cine poate invoca nulitatea;
 cât timp poate fi invocată nulitatea;
 dacă poate fi sau nu acoperită nulitatea, prin confirmare.
Regimul juridic al nulităţii absolute se carecterizează prin următoarele
reguli:
1. Nulitatea absolută poate fi invocată de orice persoană interesată, de
procuror şi chiar din oficiu, de instanţa de judecată1.
Prin orice persoană interesată nu se înţelege însă o persoană total străină
de act, care ar acţiona din interesul pur şi general al necesităţii respectării legii, ci
numai persoana care invocă un interes ocrotit din punct de vedere juridic, în strânsă
legătură cu cauza nulităţii. De exemplu, vecinul vânzătorului unei locuinţe nu poate
cere constatarea nulităţii contractului de vânzare – cumpărare a acestei locuinţe pe
motiv că preţul vânzării nu este serios, deoarece, total străin de act, nu are nici un
interes juridic în acest sens. Al doilea dobânditor al unui imobil se poate prevala
însă de nulitatea absolută a actului de vânzare – cumpărare prin care primul
dobânditor a devenit proprietarul aceluiaşi imobil, căci are interes ocrotit
juridiceşte, strâns legat de cauza nulităţii, pentru ca instanţa judecătorească să
desfiinţeze titlul de proprietate ( chiar transcris ) al dobânditorului anterior.
Deoarece, în principiu actele juridice produc efecte numai între părţi,
acestea şi avânzii lor cauză au, de regulă, interes să invoce nulitatea absolută. Dar,
dacă actele juridice au efect relativ, nu este mai puţin adevărat că ele sunt opozabile
terţilor şi deci, există situaţii în care terţii pot avea un interes recunoscut juridiceşte
de a se prevala de nulitatea absolută. Creditorii părţilor pot avea de asemenea
interes să ceară aplicarea acestei sancţiuni; ei pot cere pronunţarea nulităţii pe calea
acţiunii oblice, în baza şi în condiţiile art. 974 C.civ. Acţiunea în nulitate absolută
este deschisă şi procurorului, potrivit art. 45 C. proc. civ. 2
Nulitatea absolută poate fi invocată şi din oficiu de instanţa de judecată,
ineficacitatea actului urmând a fi constatată chiar dacă părţile nu ştiu sau nu vor să
se prevaleze de această sancţiune. Este o îndatorire care incumbă instanţelor

1
Întrucât prin această sancţiune se urmăreşte asigurarea respectării unei condiţii de validitate socotită de
însemnătate obştească, în mod firesc, dreptul de a cere aplicarea ei este acordat unui cerc cât mai larg de persoane. Se
crează, astfel, condiţii optime pentru realizarea finalităţii legii.
2
Art 45 alin 1, modificat prin art. 1 pct 19 din O.U.G. nr. 138/2000, are următorul conţinut: “Ministerul Public poate
porni acţiunea civilă ori de câte ori este necesar pentru apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale minorilor, ale
persoanelor puse sub interdicţie şi ale dispăruţilor, precum şi în alte cazuri expres prevăzute de lege.”

26
judecătoreşti atât în cadrul îndeplinirii sarcinilor lor privitoare la asigurarea
legalităţii, cât şi în temeiul rolului activităţii ce le revine.
2. Nulitatea absolută poate fi invocată oricând, fie pe cale de acţiune, fie
pe cale de excepţie.
Această regulă derivă din faptul că nulitatea, ca sancţiune, urmăreşte în
mod direct numai înlăturarea acelor efecte ale actului juridic care contravin
scopului dispoziţiei legale încălcate, deci restabilirea, într-un mod specific, a ordinii
de drept încălcate. Întrucât nulitatea absolută are menirea să asigure respectarea
unei condiţii de validitate edictate pentru ocrotirea unui interes obştesc, este deci
necesar ca ea să poată fi invocată oricând, fie pe cale de acţiune, fie pe cale de
excepţie. Numai prin înlăturarea oricărei limite în timp pentru intentarea acţiunii
este garantată apărarea eficace a acestui interes superior, cu caracter permanent.
De altfel, dispoziţiile art. 2 din Decretul nr.167/1958 privind prescripţia
extinctivă prevăd expres: “Nulitatea unui act poate fi invocată oricând, fie pe cale
de acţiune, fie pe cale de excepţie”.
Dar dacă, dreptul la acţiunea în nulitate absolută este imprescriptibil,
dreptul la acţiunea în restituirea prestaţiilor efectuate în temeiul actului nul este
supus prescripţiei, de această dată, ne aflăm în prezenţa unui drept la acţiune în
sens material, a unei acţiuni în realizare, deoarece se cere obligarea pârâtului la
efectuarea unei prestaţii.
3. Nulitatea absolută nu poate fi acoperită prin confimare sau în alt mod
(non potest convalescere).
Confirmarea este actul juridic unilateral prin care partea îndreptăţită să
invoce nulitatea renunţă la dreptul de a intenta acţiunea în nulitate ori la dreptul de
a opune excepţia nulităţii.
Dacă în acest caz confirmarea ar produce efecte chiar şi numai în privinţa
autorului ei, s-ar restrânge sfera persoanelor chemate să-şi dea concursul la
apărarea interesului general în considerarea căruia condiţia de validitate a fost
edictată, limitându-se astfel eficacitatea sancţiunii menite să asigure respectarea
acestei condiţii de validitate.
Inadmisibilitatea confirmării actului nul absolut nu este prevăzută cu
caracter general în Codul civil ci se face doar aplicaţia acestei reguli în cazul
donaţiei informe, art 1168 dispunând: “Donatorul nu poate repara, prin nici un act
confirmativ, viciurile unei donaţii între vii; nulă în privinţa formei, ea trebuie să se
refacă cu formele legiuite”.
Cu toate acestea, în mod excepţional, în câteva cazuri legea permite
confirmarea nulităţii absolute a unor acte. Astfel:
 potrivit art. 1167 alin 3 C.civ., un contract de donaţie lovit de nulitate
absolută pentru că nu s-a încheiat în forma autentică cerută ad validitatem de lege,
poate fi confirmat (expres sau tacit, prin executarea voluntară) de către moştenitorii
donatorului (universali sau cu titlu universal), singurii cărora le-ar putea profita
constatarea nulităţii;
27
  potrivit art. 20 C. fam. : “căsătoria încheiată împotriva dispoziţiilor
privitoare la vârsta legală nu va fi declarată nulă dacă, între timp, acela dintre soţi
care nu avea vârsta cerută pentru căsătorie a împlinit-o, ori dacă soţia a dat naştere
unui copil sau a rămas însărcinată”. Pentru actul juridic al căsătoriei, împlinirea
vârstei legale este o condiţie a capacităţii de folosinţă şi, deci, nulitatea este
absolută; dacă însă nulitatea unei asemenea căsătorii n-a fost judecătoreşte
constatată, până la data când soţul nevârstnic împlineşte vârsta cerută, legiuitorul a
apreciat că este inutil să se constate nulitatea căsătoriei care nu mai încalcă nici o
prevedere legală, şi care oricum, ar putea fi încheiată din nou, perfect legal, de către
respectivii soţi; dacă înainte de constatarea pe cale judecătorească a nulităţii
căsătoriei încheiate de un soţ nevârstnic, femeia a rămas însărcinată ori a născut,
prin acest fapt se dovedeşte că, din punctul de vedere biologic, soţii erau apţi a
încheia căsătoria şi a asigura îndeplinirea scopului ei firesc, care este acela al
procreării, şi , din această cauză, legiuitorul a apreciat potrivit să menţină această
căsătorie;
 acoperirea nulităţii absolute atunci când, în lumina finalităţii legii,
efectul destructiv al acestei sancţiuni nu se mai justifică – caz admis în practica
judiciară. Astfel, spre exemplu, căsătoria încheiată în scopul sustragerii de la
răspunderea penală pentru viol, rămâne valabilă prin efectul stabilirii de relaţii
conjugale între soţi.
Confirmarea actului juridic nul, în cazurile excepţionale în care aceasta
este posibilă, produce efecte retroactive, în sensul că actul este valabil definitiv, din
chiar momentul încheierii sale (ex tunc), ca şi când ar fi fost de la început încheiat
în mod valabil.
3.1.4. Restabilirea subsecventă a legalităţii
În cele ce urmează vom încerca o rezolvare a problemei admisibilităţii
validării actului nul ca urmare a dispariţiei cauzei de nulitate, respectiv ca urmare a
îndeplinirii cerinţei de valabilitate care a fost nesocotită cu ocazia încheierii lui.
Răspunsul nu poate fi decât afirmativ deoarece din moment ce concordanţa dintre
scopul dispoziţiei legale şi actul juridic a fost restabilită, iar efectele contrare legii
nu se mai produc, a dispărut raţiunea de a fi a nulităţii. El necesită, însă câteva
precizări.
În primul rând, nulitatea actului juridic trebuie să fi fost pronunţată de o
instanţă judecătorească.
În al doilea rând, îndeplinirea ulterioară a cerinţei de valabilitate care a
lipsit la încheierea actului juridic trebuie să aibă loc întocmai cum prevede legea.
În al treilea rând, validarea actului nul prin îndeplinirea subsecventă a
cerinţei de valabilitate care lipsea în momentul încheierii sale poate avea loc ca
regulă numai atunci când la data soluţionării acţiunii în nulitate, cerinţa care lipsea
fiind îndeplinită, părţile ar putea să încheie valabil un nou act juridic identic cu
acela a cărui nulitate urmează a fi constatată de instanţa de judecată.

28
 O altă problemă, care probabil se ridică este a admisibilităţii validării
actului prin abrogarea legii care cuprindea cerinţa de validitate ce n-a fost
respectată.
Într-o primă opinie1, atunci când între momentul încheierii unui act juridic
cu încălcarea unei cerinţe prevăzute de legea în vigoare la data încheierii şi în
momentul introducerii acţiunii în nulitate a intervenit o lege nouă ce înlătură cerinţa
care nu a fost respectată are loc o validare automată a actului juridic.
Într-o altă opinie 2, raţiunea sancţiunii nulităţii este indisolubil legată de
exigenţele legii încălcate stabilită în lumina scopului acestei legi. În cazul unui
conflict de legi succesive, legea veche împreună cu scopul ei este înlocuită cu o
nouă lege, având propriul ei scop. Prin urmare, este îndoielnic dacă punerea de
acord cu scopul legii vechi care a fost abrogată este posibilă. Iar dacă am admite
remedierea actului în acest caz, cu toate că actul este pus de acord cu legea nouă şi
cu scopul acesteia şi am socoti în lumina dispoziţiilor acestei legi că nulitatea
prevăzută de legea veche nu ar mai avea raţiunea de a fi nu am admite în această
măsură retroactivitatea tacită a legii noi care contravine art. 1 C. civ., privind
aplicarea imediată a noii legi.
În ce ne priveşte, suntem de acord cu prima opinie.
În primul rând uneori o validare a actelor juridice nule încheiată sub
imperiul vechii legi are loc prin dispoziţiile exprese ale noii legi.
În al doilea rând, nulitatea absolută fiind o sancţiune menită să asigure
respectarea unei legi care promovează un interes obştesc, în urma abrogării acestei
legi a dispărut şi interesul de a fi invocată de către cei îndrituiţi. Este în interesul
securităţii circuitului civil ca odată cu apariţia unei legi noi să se consolideze
“situaţiile de fapt” existente la acel moment.
Un alt argument se poate desprinde din împrejurarea că în dreptul nostru
este permisă conversiunea actului juridic, care, în principiu, constă într-o înlăturare
a nulităţii atunci când actul nevalabil îndeplineşte condiţiile de validitate ale unui
act.
Trebuie să acceptăm, aşadar, posibilitatea validării actului juridic nul ca
urmare a abrogării dispoziţiei legale care a fost încălcată cu ocazia încheierii sale
fără ca prin aceasta să se contravină principiului retroactivităţii legii.
Instanţele judecătoreşti vor aprecia, de la caz la caz, dacă actul nul absolut
va fi susceptibil de validare prin abrogarea legii care a instituit cauza de nulitate
absolută.

1
A se vedea Tr. Ionaşcu, E. Barasch, Concepţia dreptului civil în R.S.R. asupra nulităţii actului juridic, S.C.J. nr.
2/1956, pag 223-224;
2
A se vedea M. Eliescu, Aplicarea legii civile în timp şi spaţiu; Conflictele de legi în Tratat de drept civil, vol. I,
partea generală, Bucureşti, 1967, pag.92.

29
Secţiunea 3.2. Teoria actului inexistent. Critici

Potrivit acestei teorii, pe lângă nulitatea absolută şi nulitatea relativă,

apare în discuţie o a treia categorie de nulitate şi anume inexistenţa. Astfel, actul
căruia îi lipseşte un element esenţial pentru a putea lua fiinţă, cum ar fi
consimţământul, obiectul sau cauza, este mai mult decât nul, este inexistent1.
Teoria a apărut, iniţial în materia căsătoriei, dar, ulterior a fost extinsă şi la
alte acte. Paternitatea teoriei căsătoriei inexistente este atribuită, în principal,
civilistului german Zachariae2, de la care a fost preluată şi dezvoltată de
comentatorii francezi ai Codului civil din secolul al XIX-lea ( Baudry-Lacantinerie
şi H. Fourcade, Laurent, Aubry şi Rau), fiind acceptată şi de civilişti de prestigiu ai
secolului nostru (Planiol, Bonncase, L.C.Ferrara).
Avându-şi originea în materia căsătoriei, ea a fost creată de doctrină pentru
a răspunde unei necesităţi practice. Astfel, după o regulă tradiţională, însă a cărei
bază juridică însăşi este foarte contestabilă, nulitatea căsătoriei nu poate fi cerută
decât în cazurile în care legea o pronunţă în mod expres. Au apărut, însă, cazuri în
care legea omitea să pronunţe nulitatea şi care era, totuşi, imposibilă să fie
considerată căsătoria valabilă, nulitatea sa fiind evidentă. În aceste condiţii,
doctrina, pentru a ocoli regula că nu există nulitate fără text, şi neputând să declare,
în lipsă de text, căsătoria nulă, a creat teoria inexistenţei: căsătoria nu este nulă;
însă este mai mult decât nulă, este inexistentă, aşa încât nu este nevoie de text
expres pentru a fi considerată ca ineficace.
Critici.
Teoria actelor juridice inexistente nu poate fi acceptată în dreptul civil
fiindcă, pe de o parte , nu are un suport în textele de lege, iar pe de altă parte, este
falsă din punct de vedere teoretic şi inutilă din punct de vedere practic.
În primul rând, se poate observa că însăşi denumirea de act juridic
inexistent reprezintă o contradicţie logică. Pentru a se putea vorbi de un act, acesta
trebuie să aibă o minimă existenţă, susceptibilă de a vătăma un drept, cel puţin prin
aparenţa creată; în acest caz, însă, nu poate fi vorba de un act “inexistent”. Iar dacă
nu există nici măcar o aparenţă de act, nimeni nu poate fi vătămat şi dreptul nu are
a se preocupa de o atare situaţie.
Crearea sistemului inexistenţei este datorat credinţei eronate că nu există
nulitate fără text expres, iar doctrina a recurs la subterfugiul inexistenţei pentru a
ocoli această regulă imaginară. Însă, nicăieri legea nu proclamă o asemenea regulă
şi, în consens cu literatura juridică3, trebuie să admitem, alături de nulitatea
1
A se vedea Aubry şi Rau, Cours de droit civil francais, ed. a V-a, vol. I, pag. 180;
2
A se vedea M.C.S.Zachariae, Cours de droit civil francais, F.Lagier, Libraire Editeur, Strassbourg, 18 39, tomul I,
pag. 66-67; tomul III, pag. 210-211.
3
Ion Dogaru, op. cit., pag. 298; Gh.Beleiu, op.cit.,pag. 198; M.Mureşan, op.cit., pag. 200; etc.

30
prevăzută în mod expres de lege, existenţa unor nulităţi virtuale, tacite, adică,
cazuri de nulitate fără text expres. Astfel, noţiunea inexistenţei, artificială ca creaţie
juridică, nu este nici măcar utilă, din moment ce poate fi înlocuită cu ideea unei
nulităţi absolute tacite, în cazurile în care actul juridic este lipsit de un element
esenţial.Noţiunea inexistenţei nu face altceva decât să complice inutil, teoria
nulităţilor; ea rămânând, aşadar, o simplă teză de şcoală.
Dacă analizăm mai profund această construcţie juridică a inexistenţei, şi o
comparăm cu nulitatea absolută, observăm un lucru. Pentru ca un act aşa-zis
inexistent să nu producă efecte, inexistenţa trebuie să fie constatată de către
judecător, fiindcă până atunci există un titlu material împotriva căruia nici o
persoană interesată nu-şi poate face dreptate singură. Prin urmare, diferenţa pe care
unii au vrut s-o vadă între nulitatea absolută şi inexistenţă, nu are o realitate
practică: intervenţia justiţiei este necesară în caz de inexistenţă, ca şi în caz de
nulitate relativă sau absolută. Din acest punct de vedere, nu se poate face vreo
deosebire între inexistenţă şi nulitatea absolută.
Cât priveşte regimul juridic, la care sunt supuse actele aşa-zise inexistente
pentru lipsa unui element constitutiv şi actele nule absolut, între cele două categorii
de acte nu există nici o deosebire; în toate aceste situaţii, nevaliditatea poate fi
invocată de orice persoană interesată, viciul actului nu poate fi acoperit prin
confirmare, iar acţiunea în nulitate este imprescriptibilă. Pe de altă parte, dacă cei
interesaţi s-ar afla într-un caz de pretinsă inexistenţă şi se iveşte un litigiu,
intervenţia justiţiei este necesară, căci aparenţa, oricât de inconsistentă ar fi, numai
astfel poate fi înlăturată, nimeni nu-şi poate face singur dreptate. Aşadar, nici din
acest punct de vedere nu se constată vreo deosebire între inexistenţă şi nulitatea
absolută.
În sfârşit teoria actelor juridice inexistente nu poate fi acceptată şi pentru
că este contrară concepţiei dreptului civil român despre actul juridic şi despre
nulitate. A admite că un act juridic este inexistent atunci când îi lipseşte un element
constitutiv, conceput ca un organ esenţial pentru viaţa sa, înseamnă în realitate a
împărtăşi concepţia care socoteşte că actul juridic este un organism, iar nulitatea un
fenomen morbid al acestui organism. Este o concepţie pe care, după cum am văzut,
dreptul nostru civil o respinge.

Secţiunea 3.3 Nulitatea relativă.

3.3.1Definiţie.
Nulitatea relativă este sancţiunea civilă ce se aplică actelor juridice
întocmite cu încălcarea dispoziţiilor legale imperative care ocrotesc interesele
particulare, pentru a le lipsi de efectele juridice potrivnice legii şi bunelor
moravuri.
3.3.2.Precizări de ordin terminologic

31
 Sub aspect terminologic, nulitatea relativă este desemnată în practică,
legislaţie şi chiar în doctrină, prin formulele: actul este anulabil, actul poate fi
anulat, acţiune în anulare sau în pronunţarea nulităţii. Nulităţii relative i se mai
spune şi nulitatea de protecţie1 (deşi, în realitate, de protecţie este şi nulitatea
absolută, diferită în cele două cazuri este natura interesului protejat, fie obştesc, fie
personal)2.
Legislaţia actuală, din păcate, nu face întotdeauna, însă , o nuanţare
adecvată cu privire la folosirea corectă a termenilor, pentru cele două categorii de
nulităţi (absolută şi relativă). Această exprimare grosieră, aşa cum am mai spus, nu
trebuie să ne producă greutăţi, natura nulităţii depinzând doar de felul dispoziţiilor
legale încălcate şi, totodată, de regimul juridic al nulităţii, iar nu de termenii
folosiţi nefericit de legiuitor.
3.3.3 Cauze de nulitate relativă.
Cauzele care atrag nulitatea relativă a unui act juridic civil sunt
următoarele:
3.3.3.1. vicierea consimţământului prin eroare, dol, violenţă sau leziune.
Prin consimţământ, ca element structural a validităţii actului juridic
civil înţelegem manifestarea intenţiei de a încheia un anumit act juridic.
Nu poate constitui un consimţământ valabil manifestarea de voinţă smulsă
prin constrângere (violenţă), nici cea alterată prin eroare sau prin viclenie (art. 953
C.civ.).
Toate aceste vicii de consimţământ atrag ca sancţiune anulabilitatea
actului (nulitatea relativă). Anulabilitatea actului pentru vicii de consimţământ nu
este de drept, ci dă loc numai acţiunii de nulitate ( art. 961 C.civ.).
În ce priveşte eroarea3, aceasta constituie un viciu de consimţământ numai
atunci când existenţa ei a constituit motivul determinant în adoptarea hotărârii de a
încheia actul şi numai dacă acest motiv determinant l-a constituit fie o calitate
substanţială a obiectului, fie identitatea sau însuşirile speciale ale persoanei cu care
s-a încheiat actul (art. 954. C.civ.).
Potrivit art. 960 C.civ., “ Dolul este o cauză de nulitate a convenţiei când
mijloacele viclene, întrebuinţate de una din părţi, sunt astfel, încât este evident că,
fără aceste maşinaţii, cealaltă parte n-ar fi contractat (1).Dolul nu se presupune(2) “
Consimţământul este viciat prin violenţă atunci când persoana în cauză
este ameninţată cu un rău, în aşa fel încât i se insuflă o temere de natură a o face să
încheie un act juridic pe care altul nu l-ar fi încheiat. Pentru a justifica anularea,
violenţa trebuie să îndeplinească următoarele condiţii4:
 ameninţarea să fie injustă (de ex. ameninţarea cu trimiterea în judecată a
celui care a săvârşit un uşor accident de circulaţie poate fi considerată ca violenţă,
1
D.Cosma, op cit., pag. 319; C. Hamangiu…, op.cit., pag.118;
2
A se vedea dec. nr. 1173/1991 a C.S.J., secţ. civ., în Dreptul, nr. 1 / 1992, pag. 109 -110.
3
A se vedea dec. nr. 1574/1997, a C.S.J., secţ. com.
4
O. Ungureanu. Drept civil. Introducere., ed.a VIII a,Ed. Rosetti, Bucureşti 2007

32
 dacă sub această ameninţare autorul accidentului s-a obligat la plata unor
despăgubiri disproporţionate în comparaţie cu prejudiciul efectiv provocat).
 ameninţarea să fi fost determinantă pentru hotărârea încheierii actului (art.
956 C.civ.).
Ameninţarea nu trebuie să provină neapărat de la celălalt contractant (art.
955, C. civ.). Violenţa constituie cauză de nulitate şi dacă s-a exercitat asupra
soţului, soţiei, descendenţilor ori asupra ascendenţilor (art.957 C.civ.).
Leziunea, viciu de consimţământ, a fost definită 1 ca fiind paguba
materială pe care o suferă una din părţile unui contract comutativ şi oneros, din
cauza disproporţiei vădite de valoare dintre cele două prestaţii reciproce (privite ca
echivalente valorice). Din punctul de vedere practic, leziunea are o aplicabilitate
foarte restrânsă, deoarece potrivit art. 1165 C.civ., “majorul nu poate, pentru
leziune, să exercite acţiunea în resciziune”. Chiar şi în privinţa minorilor,
aplicabilitatea leziunii ca viciu de consimţământ este restrânsă; în condiţiile art. 25
din Decr. nr. 32/1954, anularea pentru leziune se poate aplica numai cu privire la
actele de administrare, căci numai acestea pot fi valabil încheiate de minor cu
simpla încuviinţare a părinţilor.
3.3.3.2. lipsa discernământului în momentul încheierii actului juridic civil
 lipsa discernământului în exprimarea voinţei relevă un simplu viciu al
acestuia, viciu de consimţământ ce atrage nulitatea relativă deoarece
consimţământul există (inexistenţa consimţământului datorată erorii obstacol, de
lege lata, ar atrage nulitatea absolută).
3.3.3.3. nerespectarea dispoziţiilor legale referitoare la capacitatea de
exerciţiu a persoanei.
A – actul juridic a fost încheiat de cel lipsit de capacitate de exerciţiu.
Potrivit art. 11 alin. 1 din Decr. nr. 31 / 1954, nu au capacitate de exerciţiu:
minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani şi persoana pusă sub interdicţie.
Pentru minori, justificarea lipsirii lor de capacitatea de exerciţiu se găseşte
în vârsta lor fragedă, la care, în general, nu au discernământul necesar pentru a
încheia singuri actele2.
Pentru interzişi, justificarea lipsirii lor de capacitate se găseşte în lipsa
discernământului necesar pentru a se îngriji de interesele lor datorită alienaţiei
mintale ori debilităţii mintale de care suferă.
În ambele cazuri, lipsirea acestor categorii de persoane de capacitatea de
exerciţiu constituie o măsură de protecţie a intereselor lor, împotriva propriei lor
nepriceperi sau incapacităţi naturale de a acţiona cu discernământul necesar în viaţa
juridică3.

1
M.Mureşan , op. cit., pag. 136.
2
O. Ungureanu. Drept civil. Introducere., ed.a VIII a,Ed. Rosetti, Bucureşti 2007
3
M. Mureşan, Ana Boar, în Drept civil. Persoanele, Cluj –Napoca, edit. Cordial-Lex, 1997, pag. 92

33
 B. - actul juridic s-a încheiat fără încuviinţarea autorităţii tutelare, în cazurile
în care aceasta este obligatorie.
Potrivit disp. art. 129 alin. 2 C. fam., minorul cu capacitate de exerciţiu
restrânsă, pentru încheierea unor acte de înstrăinare de bunuri, a unor acte de gajare
a unor bunuri mobile, a unor acte de renunţare la drepturi patrimoniale, ori a
oricăror acte care depăşesc dreptul de a administra, are nevoie nu numai de
încuviinţarea părintelui sau a tutorelui, ci şi de încuviinţarea prealabilă şi scrisă a
autorităţii tutelare. Nerespectarea acestei încuviinţări atrage, ca sancţiune,
anulabilitatea actelor astfel încheiate.
În ce priveşte raporturile dintre părinte şi minor, acestea sunt guvernate de
principiul independenţei patrimoniale. Acest principiu rezultă din prevederile art.
105 C. fam. care, după ce în alin. 1 şi 2 reglementează dreptul şi totodată
îndatorirea părintelui de a administra bunurile copilului, în alin. 3 stabileşte că în
această materie vor fi aplicabile prin asemănare dispoziţiile legale referitoare la
tutela minorului. Prin urmare, părintelui, la fel ca tutorelui, nu-i este îngăduit să se
folosească de bunurile copilului minor. Pe lângă actele de conservare şi de
administrare propriu-zise, părintele este îndreptăţit şi chiar obligat să facă şi unele
acte de dispoziţie, adică acte ce cuprind un element de înstrăinare sau care, potrivit
legii, şi faţă de consecinţele lor posibile, sunt asimilate acestora. Actele prevăzute
de art. 129 alin. 2 C. fam., precum şi alte acte cum ar fi acceptarea unei moşteniri,
întrebuinţarea sumelor de bani aparţinând minorului, împrumutul contractat în
numele minorului, pot fi făcute în mod valabil de către părinte, numai cu
încuviinţarea prealabilă a autorităţii tutelare. Nerespectarea de către părinte a
interdicţiei de a săvârşi astfel de acte fără încuviinţarea prealabilă a autorităţii
tutelare (atunci când legea condiţionează posibilitatea săvârşirii lor de o astfel de
încuviinţare) este sancţionată, după cum rezultă din disp. art. 129 alin 3 C. fam., cu
anulabilitatea acelor acte.1
C. - actul juridic s-a încheiat fără încuviinţarea ocrotitorului legal şi este
lezionar pentru minorul între 14-18 ani.
Minorul cu capacitate de exerciţiu restrânsă, pentru a putea încheia în
mod valabil o serie de acte juridice, cum ar fi actele de administrare, atât a unor
bunuri determinate, cât şi a patrimoniului, nu are nevoie de încuviinţarea prealabilă
a autorităţii tutelare, însă, are nevoie de prealabila încuviinţare a părintelui sau a
tutorelui.2 Încheierea de către minorul cu capacitate de exerciţiu restrânsă a unor
acte juridice civile fără a avea această din urmă încuviinţare, se sancţionează cu
anulabilitatea respectivelor acte tocmai pentru a-l proteja pe minor împotriva
abuzurilor celor “ de al treilea”.
D.- actul juridic s-a încheiat în lipsa ori cu depăşirea puterilor, pentru
persoana juridică, precum şi nerespectarea unor incapacităţi instituite în scopul
ocrotirii unor interese individuale.
1
A se vedea dec. nr. 1880/1992, a C.S.J., secţ.civ.
2
O. Ungureanu. Drept civil. Introducere., ed.a VIII a,Ed. Rosetti, Bucureşti 2007

34
 Astfel, potrivit art. 1307 C. civ., “ Vânzarea nu se poate face între soţi”.
Încălcarea acestei dispoziţii atrage sancţiunea anulabilităţii contractului astfel
încheiat, protejându-se (ocrotindu-se) în acest fel interesele particulare ale celor
interesaţi.
Actele juridice încheiate de organele persoanei juridice cu terţele persoane,
în limita competenţelor sau a puterilor juridice înseşi, astfel încât acesteia îi vor
reveni drepturile şi îi vor incumba obligaţiile născute din el. Dacă aceste limite sunt
depăşite, şi deci organul încheie un act pentru care nu avea împuternicirea să-l
încheie, el nu mai exprimă în mod valabil voinţa proprie a persoanei juridice şi prin
urmare nu exercită valabil capacitatea acesteia. Actele juridice încheiate cu
depăşirea acestor limite (puteri) sunt sancţionate cu nulitatea relativă.
Legea prevede, pentru contractul de vânzare-cumpărare, anumite
incapacităţi speciale. Astfel, art. 1308 C.civ prevede: “Sub pedeapsă de nulitate, nu
se pot face adjudecări, nici direct, nici prin persoane interpuse: tutorii, ai averii
celor de sub a lor tutelă (pct.1); mandatarii, ai averii ce sunt însărcinaţi să vânză
(pct.2); administratorii, ai averii comunelor sau stabilimentelor încredinţate
îngrijirii lor (pct.3); oficianţii publici, ai averilor statului ale căror vânzări se fac
printr-înşii (pct.4)”.
Deşi acest text sugerează aplicarea ca sancţiune a nulităţii absolute,
considerăm că, deoarece, se aplică pentru a ocroti un interes privat, sancţiunea este
nulitatea relativă 1.
3.3.4. Regimul juridic al nulităţii relative.
Caracterele nulităţii relative, în contrast cu caracterele nulităţii absolute,
definesc regimul juridic al acestei sancţiuni.
Acest regim se caracterizează prin următoarele reguli:
3.3.4.1. nulitatea relativă poate fi invocată numai de persoana al cărei interes
a fost nesocotit la încheierea actului juridic.
Nulitatea relativă poate fi invocată, în primul rând, de partea lipsită de
capacitatea de exerciţiu, ori restrânsă în această capacitate, de partea al cărei
consimţământ a fost viciat şi, în general, de partea al cărei interes este ocrotit prin
norma legală încălcată.
Persoanele cu capacitate de exerciţiu restrânsă intentează personal acţiunea
în anulare, însă cu prealabila încuviinţare a ocrotitorului legal; cele lipsite de
capacitate de exerciţiu acţionează prin reprezentantul legal.
Succesorii universali sau cu titlu universal, cum sunt moştenitorii, pot invoca
nulitatea relativă la fel ca şi autorul lor, exceptându-.se cazurile în care acţiunea în
anulare are caracter strict personal, şi deci, aceasta nu poate fi transmisă
moştenitorilor. Acţiunea în anulare, de exemplu, pentru incapacitate – a unui
contract de vânzare-cumpărare încheiat de de cujus poate fi introdusă şi de erezii
acestuia.
1
A se vedea dec. nr. 2197 / 1992, a C.S.J., secţ. civ., în Deciziile C.S.J. 1990-1992, pag. 49-51.

35
 Dacă la încheierea actului au fost încălcate dispoziţiile legale ce ocroteau
două sau mai multe părţi ale unui act convenţional, toate aceste părţi pot invoca
nulitatea care, prin aceasta, nu-şi pierde însă caracterul relativ. Astfel, într-un
contract de vânzare-cumpărare1, atât vânzătorul, cât şi cumpărătorul sunt incapabili,
sau unul este minor, iar celălalt deşi major, a fost victima unui dol; într-o atare
situaţie toate părţile pot invoca nulitatea relativă, dar numai fiindcă au fost
nesocotite norme legale ce ocroteau separat fiecare parte, pentru consideraţii proprii
acelei părţi. Cauzele de anulare operează în mod independent una de cealaltă.
Creditorii, de asemenea, pot cere anularea actului, dacă justifică un
interes patrimonial, pa calea acţiunii oblice, în condiţiile art. 974 C.civ.
Autoritatea tutelară, în cazurile în care este “chemată” să întregească
puterile de reprezentare ale părintelui (tutorelui), are deschisă şi ea acţiunea în
anularea actului juridic săvârşit cu nesocotirea dispoziţiilor legale.
Procurorul poate, de asemenea, să pornească acţiunea în anulare în baza
art. 45 C. proc. civ., cu excepţia acţiunilor strict personale.
3.3.4.2. nulitatea relativă poate fi invocată numai înlăuntrul termenului de
prescripţie extinctivă.

Acţiunea în anulabilitate este prescriptibilă. Termenele de perscripţie a

acţiunii în anulare privitoare la actele juridice cu caracter patrimonial sunt
prevăzute în art. 3 coroborat cu art. 9 din Decr. nr. 167 / 1958 privind prescripţia
extinctivă. Astfel, termenul general de prescripţie este de 3 ani, dacă legea nu
prevede un termen mai scurt, ca de pildă, pentru anularea căsătoriei pentru vicii de
consimţământ (art. 21 alin 2 C. fam.).
O problemă importantă în ceea ce priveşte prescripţia acţiunii în anularea
unui act juridic, este aceea a datei de la care ea începe să curgă. Acest moment este
reglementat în art. 9 din Decretul nr. 167/1958, care prevede că “Prescripţia
dreptului la acţiune în anularea unui act juridic pentru violenţă, începe să curgă de
la data când aceasta a încetat (1). În caz de viclenie ori eroare sau în celelalte cazuri
de anulare, prescripţia începe să curgă de la data când cel îndreptăţit, reprezentantul
său legal sau persoana chemată de lege să-i încuviinţeze actele, a cunoscut cauza
anulării, însă cel mai târziu de la împlinirea a 18 luni de la data începerii actului “
(2).
La stabilirea termenelor de prescripţie se va ţine seama, desigur, şi de
cauzele de suspendare şi întrerupere a prescripţiei, precum şi de posibilitatea
repunerii în termen ( art. 19 din Decr. nr. 167/1958).
O dată împlinită prescripţia dreptului la acţiunea în nulitatea relativă,
anulabilitatea nu mai poate fi opusă nici, chiar, pe cale de excepţie.
1
C. Hamagiu, I. Rosetti, Bălănescu, Al. Băicoianu, în Tratat de drept civil român vol. I, Bucureşti, editura All
1996 reeditată, pag. 123 – 124.

36
 3.3.4.3. nulitatea relativă poate fi acoperită prin confirmare de către cel
îndreptăţit a o invoca 1
Confirmarea este actul juridic unilateral prin care cel îndrituit să invoce
nulitatea renunţă la dreptul de a cere anularea actului sau de a opune pe cale de
excepţie acea nulitate. Ea nu trebuie confundată cu ratificarea şi nici cu refacerea
actului. Confirmarea se mărgineşte să consolideze un act juridic existent, care este
eficace în temeiul manifestării de voinţe iniţiale şi care îşi produce efectele din acel
moment, fără a mai fi necesare noi formalităţi de publicitate spre a face actul
opozabil terţilor. Prin natura sa, este un act juridic unilateral, abdicativ şi cu
caracter accesoriu, deoarece se referă în mod necesar la un act juridic (act anulabil,
încheiat anterior) de care este legat printr-un raport de dependenţă funcţională2.
Titular al dreptului de a confirma actul juridic anulabil este persoana
ocrotită de dispoziţia legală a cărei încălcare atrage sancţiunea nulităţii relative3.
Când acest drept aparţine mai multor persoane, confirmarea săvârşită de una dintre
aceste persoane nu stinge dreptul celorlalte persoane îndreptăţite să ceară anularea
actului sau să opună pe cale de excepţie nulitatea. Confirmarea trebuie să fie
expresă sau tacită.
Confirmarea expresă a unui act anulabil este, ea însăşi, un act juridic şi
deci trebuie să îndeplinească condiţiile de validitate ale oricărui act juridic. În mod
deosebit, actul de confirmare trebuie să îndeplinească şi unele condiţii speciale, şi
anume:
o el trebuie să emane de la persoana îndrituită a invoca nulitatea, fiindcă
renunţarea la un drept nu poate fi săvârşită decât de titularul dreptului respectiv;
o viciul care efecta actul, făcându-l anulabil, să fi încetat în momentul
confirmării.
În cazul unui viciu de consimţământ este necesar ca acesta să fi încetat, în sensul
că partea să-şi fi dat seama de eroarea în care s-a aflat, sau de dol, ori violenţa să
fi încetat.
În cazul unei incapacităţi, actul poate fi confirmat numai dacă se îndeplinesc
condiţiile legale pentru încheierea valabilă a actelor de dispoziţie de cei lipsiţi de
capacitate de exerciţiu ori cu capacitate de exerciţiu restrânsă.
o actul de confirmare trebuie făcut în cunoştinţă de cauză (adică ştiind că actul
a fost anulabil şi dorind confirmarea lui).
În acest sens sunt dispoziţiile exprese ale art. 1190 C. civ., potrivit căruia
“actul de confirmare sau ratificare a unei obligaţii în contra căreia legea admite
acţiunea în nulitate nu este valabil decât atunci când cuprinde obiectul, cauza şi

1
A se vedea dec. de îndrumare nr. 18/1963, a Trib. Suprem, în C.D. 1963, pag. 26 care precizează: “Actul lovit de
nulitate relativă poate fi confirmat expres sau tacit, de partea în favoarea căreia a fost instituită măsura de ocrotire
pentru nerespectarea căreia s-a prevăzut sancţiunea nulităţii.”
2
Ghe. Beleiu, Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, ed. a V- a, Bucureşti, edit. “Şansa” SRL, 1998,
3
O. Ungureanu, Drept civil. Introducere, Editura Rosetti, 2006

37
natura obligaţiei, şi când face menţiune despre motivul acţiunii în nulitate, precum
şi despre intenţia de a repara viciul pe care se întemeiază acea acţiune.”
Confirmarea poate fi însă şi tacită, dacă ea rezultă din acte sau fapte care
nu lasă nici o îndoială asupra intenţiei de confirmare a actului.
Cel mai adesea, confirmarea tacită rezultă din însăşi executarea voluntară
a actului. Executarea voluntară a actului anulabil săvârşită în cunoştinţă de cauză şi
într-un moment în care viciul încetase este incompatibilă cu intenţia de a invoca
nulitatea. Executarea voluntară valorează confirmare, indiferent de faptul că această
executare este totală sau parţială. Confirmarea tacită poatre rezulta şi din novaţia
unei obligaţii anulabile sau din înstrăinarea cotei părţi atribuite printr-un partaj
anulabil şi chiar din neinvocarea nulităţii în cadrul termenului legal de prescripţie al
acţiunii în anulare.
În ceea ce priveşte efectele confirmării trebuie să facem deosebire între
efectele acestui act faţă de părţi şi efectele faţă de terţi.
Faţă de părţi confirmarea face inatacabil actul viciat, consolidând
efectele sale. Prin confirmare dispare anulabilitatea, posibilitatea de a se aplica
sancţiunea nulităţii, nu însuşi viciul actului anulabil.
Faţă de terţi, adică faţă de persoanele care au dobândit de la una din
părţile actului anulabil un drept a cărui existenţă depinde de nulitatea acestui act
confirmarea nu poate produce efecte de natură să le vatăme drepturile dobândite
anterior. Aceasta rezultă din art. 1167 alin. 2 C.civ., potrivit căruia confirmarea ţine
loc de renunţare în privinţa mijloacelor şi excepţiilor ce puteau fi opuse actului,
“fără a se vătăma însă drepturile terţilor”.

3.3.5. Comparaţie între regimul juridic al nulităţii absolute şi regimul juridic

al nulităţii relative.
Din cele prezentate până acum, se poate reţine faptul că între nulitatea
absolută şi nulitatea relativă, în ce priveşte efectele, nu există deosebiri (în cazul
nulităţii relative, relativ este dreptul de a cere anularea actului, dar odată anulat în
justiţie, actul este nimicit şi devine nul faţă de toate persoanele interesate; cu alte
cuvinte, anulabilitatea este relativă, însă efectul acţiunii şi al anulării este absolut),
între cele două există însă deosebiri de regim juridic.
Pe baza celor de mai sus, aceste deosebiri se pot exprima, sintetic, astfel:
1) dacă nulitatea absolută poate fi invocată de oricine are interes, chiar şi din
oficiu, nulitatea relativă poate fi invocată numai de persoana al cărei interes a
fost nesocotit la încheierea actului;
2) dacă nulitatea absolută este imprescriptibilă, nulitatea relativă este
prescriptibilă;
3) dacă nulitatea absolută nu poate fi acoperită, în principiu, prin confirmare,
nulitatea relativă poate fi confirmată expres ori tacit.

38
 CAPITOLUL 4

EFECTELE NULITĂŢII ACTULUI JURIDIC

Secţiunea 4.1. Noţiunea efectelor nulităţii

Menită să asigure respectarea condiţiilor de validitate a actului juridic stabilit

de lege sau de părţi, nulitatea trebuie, pe de o parte, să desfiinţeze total acele efecte
ale actului juridic care sunt potrivnice scopului edictării condiţiei de validitate
nerespectate, dar, pe de altă parte, să lase neatinse celelalte efecte ale actului care –
prin ipoteză – sunt în concordanţă cu legea sau cu voinţa părţilor.1.
Efectele nulităţii nu trebuie privite ca ceva separat, întrucât ele se integrează
în sistemul nulităţii actului juridic civil şi, prin aceasta, în instituţia mare a dreptului
civil: actul juridic civil. Acest aspect învederează cadrul larg în care se pune
problema efectelor nulităţii, conexiunilor multiple în care ea se găseşte. Efectele
1
Gh. Beleiu, “Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil”, Casa de editură şi presă
“Şansa” SRL, Bucureşti, 1994, p. p187-188.

39
nulităţii urmează să fie integrate (subordonate chiar) concepţiei dreptului nostru
civil asupra nulităţii: preocuparea permanentă de a salva actul juridic de la
desfiinţare, ori de câte ori nu se contravine legii ori regulilor de convieţuire socială.
În aplicaţia acestei idei se are în vedere nu numai salvarea actului în întregime (în
totalitatea clauzelor şi deci efectelor sale) ci şi salvarea unei sau unor clauze din
act.
Totodată, efectele nulităţii trebuie văzute în strânsă legătură cu alte instituţii
şi principii ale dreptului civil, chiar dacă acestea nu privesc valabilitatea actului.
Această idee se impune mai ales când e vorba de excepţiile de la regulile ce
guvernează – în sens tehnic-juridic – efectele nulităţii.
Trebuie avut în vedere şi faptul că efectele nulităţii sunt aceleaşi, indiferent
că e vorba de o nulitate absolută sau de o nulitate relativă; întinderea şi intensitatea
efectelor nulităţii nu diferă în raport cu natura – absolută sau relativă – a nulităţii.
Efectele nulităţii sunt însă mai restrânse sau mai întinse, după cum este vorba de o
nulitate parţială, ori de una totală.
Efectele nulităţii sunt cârmuite de trei principii şi anume1:
A. principiul retroactivităţii (care constă în producerea efectelor nulităţii
pentru trecut – ex tunc – până în momentul încheierii actului juridic);
B. principiul repunerii în situaţia anterioară prin restituirea prestaţiilor
efectuate în baza actului anulat; este principiul restitutio in integrum;
C. principiul potrivit căruia anularea actului iniţial atrage anularea actului
subsecvent, exprimat în adagiul (împrumutat de la rezoluţiune): resoluto iure
dantis, resolvitur ius accipientis.
Aceste principii se află într-o legătură dialectică în sensul că:
- primul principiu impune celelalte două principii;
- aceste două din urmă principii sunt mijloace de asigurare efectivă a
retroactivităţii. Această corelaţie explică faptul că orice excepţie de la ultimele
două principii, este în acelaşi timp şi o excepţie de la primul principiu.
Determinarea, de către principiul retroactivităţii a celorlalte două principii nu
trebuie înţeleasă în mod mecanic, adică în sensul că ori de câte ori se aplică
principiul retroactivităţii, automat s-ar aplica şi celelalte două. Trebuie să se ţină
seama dacă sunt sau nu întrunite condiţiile pentru aplicarea fiecărui principiu; într-
adevăr:
I) principiul retroactivităţii intervine şi în cazul în care nu există nici un fel
de executare a actului, ori nici un act de transmitere sau constituire de drepturi către
terţi;
II) principiul restitutio in integrum se aplică numai în ipoteza în care actul a
fost anulat, dar între timp el a fost executat în tot sau în parte;
III) principiul resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis se aplică numai
în ipoteza în care una din părţile actului anulat a încheiat cu alte persoane acte
translative ori constitutive de drepturi.
1
Gh. Beleiu, “Drept civil. Teoria generală” , Tipografia Universităţii, Bucureşti, 1980, p. 270.

40
 Sintetizând, se pot distinge următoarele ipoteze:
1) actul n-a fost executat încă; aplicarea nulităţii va însemna că acel act, fiind
desfiinţat, nu mai poate fi executat; deci, părţile se află în situaţia egală celeia în
care n-ar fi încheiat actul;
2) actul a fost executat total sau parţial, până la hotărârea de anulare; în
această ipoteză, efectele nulităţii vor consta în:
desfiinţarea retroactivă a actului;
restituirea prestaţiilor efectuate în temeiul actului anulat;
3) actul a fost executat, iar dobânditorul de drepturi le-a transmis, la rândul
său, unor terţi subdobânditori, până la intervenţia hotărârii de anulare a actului; în
această ipoteză efectele nulităţii presupun:
desfiinţarea actului executat;
restituirea prestaţiilor efectuate în temeiul actului anulat;
desfiinţarea şi a actului subsecvent.
Aceste trei principii, la rândul lor, sunt consecinţe ale principiului mai
general: quod nullum est, nullum producit effectum, şi invers: principiul quod
nullum est … se realizează prin cele trei principii. Concluzia care se impune este
următoarea: toate limitările, prin excepţii ale celor trei principii, constituie limitări
ale principiului quod nullum est …iar limitarea domeniului de acţiune pentru acest
principiu se înscrie tocmai pe linia concepţiei dreptului nostru asupra nulităţii
actului juridic civil.
Reglementarea efectelor nulităţii
Caracteristica generală a reglementării nulităţii actului juridic civil – aceea
de a fi disparată, iar nu compactă – se regăseşte şi în privinţa efectelor nulităţii.
Aceasta înseamnă că nu există, de lege lata, texte de principiu privitoare la efectele
nulităţii. Există însă, texte legale privitoare la nulitatea în anumite cazuri, inclusiv
cele care consacră excepţiile de la principiile efectelor nulităţii (art. 689, 966-968,
972, 978, 1159, 1162, 1170, 1909 alin. 1 C.civ.; art.23 alin.1 Codul familiei; art. 20
din Decretul 31/1954; art. 25 alin.1 din Decretul 32/1954 etc.).
De lege ferenda s-ar impune o reglementare compactă, unitară a efectelor
nulităţii actului juridic civil

Secţiunea 4.2. Principiile efectelor nulităţii şi excepţiile lor

4.2.1. Principiul retroactivităţii efectelor nulităţii actului juridic civil.

Acest principiu înseamnă regula potrivit căreia nulitatea nu produce efecte
numai pentru viitor – ex nunc – ci şi pentru trecut – ex tunc - adică aceste efecte
urcă până în momentul încheierii actului juridic civil1.
Retroactivitatea efectelor nulităţii se explică prin următoarea împrejurare:
între momentul încheierii actului juridic şi momentul în care se pune problema
1
Gh.Beleiu, “Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele de civil”, Casa de editură şi presă “Şansa”,
Bucureşti, 1994, p.188.

41
anulării lui, şi apoi este anulat, există scurs un anumit interval de timp.
Retroactivitatea constă tocmai în desfiinţarea actului, dar nu pe data anulării, doar
pe viitor, ci chiar de pe data încheierii, astfel că actul se consideră a nu fi încheiat
niciodată.
Retroactivitatea efectelor nulităţii se justifică prin cerinţa restabilirii ordinii
de drept încălcată prin încheierea actului juridic cu nesocotirea condiţiilor sale de
validitate; deci acest principiu decurge dintr-un principiu cu caracter general: cel al
legalităţii1.
Conţinutul principiului retroactivităţii efectelor nulităţii este dat de refuzul
oricăror efecte pentru trecut, efecte care ar fi trebuit să se producă în temeiul actului
anulat2.
Excepţii de la principiul retroactivităţii efectelor nulităţii
Sunt excepţii de la retroactivitate acele cazuri în care, pentru anumite raţiuni,
efectele produse între momentul încheierii actului şi acela al anulării sale sunt
menţinute. Aceasta înseamnă că efectele nulităţii se produc numai ex nunc, iar nu şi
ex tunc3.
Se poate vorbi de excepţii de la acest principiu nu numai atunci când se
păstrează toate efectele actului produse până în momentul anulării lui, ci şi atunci
când se păstrează doar în parte asemenea efecte.
Păstrarea unor efecte produse înainte de anularea actului intervine în acele
cazuri în care principiul retroactivităţii vine în concurs cu alte principii ale
dreptului civil, principii specifice materiei în care se pune şi problema nulităţii
actului juridic. Din această concurenţă de principii este de preferat un alt principiu
decât cel al retroactivităţii4.
Uneori chiar natura juridică a anumitor acte şi caracterul ireversibil al unor
prestaţii efectuate în executarea acestor acte pot constitui o piedică de netrecut în
calea efectului retroactiv al nulităţii. Este cazul contractelor cu executare continuă
ori succesivă care nu pot fi desfiinţate decât pentru viitor5.
Dată fiind corelaţia dintre principiul retroactivităţii şi principiile restitutio in
integrum şi resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis şi faptul că toate aceste
trei principii interesează practic, atunci când s-a trecut la o executare a actului până
la momentul anulării lui, înseamnă că toate excepţiile de la principiul restitutio in

1
A.Pop, Gh.Beleiu, “Drept civil. Teorie generală a dreptului civil”, Tipografia Universităţii, Bucureşti, 1980,
p.391-392.
2
În Dec. nr. 292 din 1970 a secţ.civ. a Trib. Suprem (în Culegere de Decizii pe anul 1970) se subliniază că: “datorită
nulităţii absolute de care e lovit schimbul de terenuri, joncţiunea posesiilor nu era posibilă, deoarece aceasta se
consideră ca fiind transmisă posesorului actual, în speţă reclamantului, de la posesorul anterior”. Se poate observa
totuşi că motivarea făcută se sprijină pe caracterul absolut al nulităţii, iar nu pe caracterul retroactiv al nulităţii, ceea
ce nu este corespunzător atât timp cât nu sunt diferite efectele nulităţii în cazul nulităţii absolute faţă de cele din
cazul nulităţii relative, sub acest aspect existând identitate.
3
Gh.Beleiu, op.cit. (nota 1), p. 189.
4
A.Pop, Gh.Beleiu, op.cit., pag. 392-394.
5
D.Cosma, op. cit., p. 345-347.

42
integrum şi principiului resoluto iure dantis… vor fi excepţii şi de la principiul
retroactivităţii efectelor nulităţii.
Constituie excepţii de la principiul retroactivităţii efectelor nulităţii:
1) cazul contractelor cu executare succesivă (de exemplu: contractul de
închiriere ori cel de întreţinere). Acest caz constituie o abatere de la principiul
retroactivităţii efectelor nulităţii în sensul că prestaţiile succesive care au avut loc
înainte de anulare rămân bine executate, nulitatea operând numai pentru viitor – ex
nunc – asemănător cu o reziliere. Înlăturarea efectului retroactiv al nulităţii în acest
caz se datorează imposibilităţii obiective de restabilire în natură a situaţiei
anterioare încheierii actului anulat. Spre exemplu: s-a încheiat un contract de
închiriere; este executat patru luni de zile şi apoi anulat – este imposibil ca folosirea
bunului închiriat să fie restituită locatorului.
2) păstrarea fructelor culese anterior anulării în temeiul art. 485 C.civ.. În
acest caz, neretroactivitatea efectelor nulităţii se întemeiază pe ideea de protecţie a
posesorului de bună – credinţă. Ipoteza este următoarea: A încheie cu B un act
translativ drept real având ca obiect un bun fungifer; B, dobânditor, culege pentru
un anumit interval de timp fructele acelui bun; intervine anularea actului. În
virtutea principiului retroactivităţii şi principiului restitutio in integrum, B ar trebui
să restituie nu numai bunul, ci şi fructele produce de acel bun; totuşi, dacă B a fost
de bună credinţă până la data la care se cere anularea actului (dacă la care oricum,
buna-credinţă încetează), el nu va fi ţinut să restituie decât lucrul, fructele culese pe
perioada cât a fost de bună-credinţă rămânând ale sale. În acest sens este şi decizia
nr. 322/1980 a Secţ.civ. a fostului Tribunal Suprem în care se precizează: “…
constatarea nulităţii convenţiei translative de proprietate nu justifică obligaţia
cumpărătorului la restituirea fructelor culese, decât începând cu data introducerii
acţiunii în anularea convenţiei respective, deoarece pentru perioada anterioară el
era îndreptăţit să le culeagă, în virtutea transmiterii şi a posesiunii bunului, obiect al
vânzării, respectiv a apartamentului, scop în care, de altfel, a şi fost predată
posesiunea apartamentului, către cumpărător”.
3) cazul căsătoriei putative – art. 23 alin. 1 C.fam.1; în acest caz, efectul
retroactiv al nulităţii căsătoriei, este înlăturat faţă de soţul de bună credinţă la
încheierea căsătoriei, care păstrează statutul de soţ dintr-o căsătorie valabilă pe
perioada cuprinsă între momentul încheierii căsătoriei şi momentul când hotărârea
judecătorească care o anulează rămâne definitivă; principiul retroactivităţii nulităţii
este înlăturat de principiul ocrotirii bunei credinţe.
4) cazul copiilor dintr-o căsătorie anulată – art. 23 alin. 2 C.fam.2. Anularea
căsătoriei nu produce nici un efect faţă de copiii din această căsătorie. Principiul
ocrotirii minorului înlătură nu numai principiul retroactivităţii, ci e înlăturată însăşi
1
Art. 23 alin. 1 C.fam.: “Soţul care a fost de bună credinţă la încheierea căsătoriei, declară nulă sau anulată,
păstrează, până la data când hotărârea instanţei judecătoreşti rămâne definitivă, situaţia unui soţ dintr-o căsătorie
valabilă”.
2
Art. 23 alin. 2 C.fam.: “Declararea nulităţii căsătoriei nu are nici o urmare în privinţa copiilor care îşi păstrează
situaţia de copii din căsătorie”.

43
nulitatea: nulitatea căsătoriei nu se răsfrânge asupra copiilor nici pentru trecut, dar
nici după anularea căsătoriei pentru viitor; prin urmare, principiul ocrotirii
minorului acţionează mult mai energic decât principiul ocrotirii bunei credinţe în
situaţia de mai sus.
4.2.2. Principiul repunerii în situaţia anterioară (Restitutio in integrum)
Acest principiu nu este prevăzut, ca atare, de legislaţia civilă în vigoare, însă
practica judiciară îl aplică în mod constant.
Principiul restitutio in integrum este regula de drept potrivit căreia tot ce s-a
executat în baza unui act anulat trebuie restituit, astfel încât părţile raportului
juridic să ajungă în situaţia în care acel act nu s-ar fi încheiat. Prin urmare, acest
principiu apare ca un mijloc de asigurare a eficienţei practice a principiului
retroactivităţii1.
Restitutio in integrum, ca şi retroactivitatea, priveşte efectele nulităţii actului
juridic inter partes (între părţile raportului juridic), iar nu faţă de terţi.
Temeiul restituirii prestaţiilor efectuate în executarea actului anulat, nu mai
poate fi acest act, care este desfiinţat retroactiv; temeiul acţiunii în justiţiei prin care
se solicită restituirea unor asemenea prestaţii se găseşte în acel izvor de obligaţii
care este îmbogăţirea fără justă cauză. De aici rezultă o altă consecinţă: acţiunea în
restituirea unor asemenea prestaţii efectuate în baza unui act nul nu se confundă cu
însăşi acţiunea în nulitate (care este imprescriptibilă în cazul nulităţii absolute, dar
prescriptibilă în cazul nulităţii relative) ci este o acţiune independentă şi supusă, în
toate cazurile, prescripţiei extinctive.
Excepţii de la principiul repunerii în situaţia anterioară
Constituie excepţii de la restitutio in integrum acele situaţii în care, pentru
anumite raţiuni, prestaţiile efectuate în temeiul actului anulat nu sunt supuse
restituirii, deci menţinându-se, datorită unor principii de drept care justifică
menţinerea lor ca valabile2.
Excepţiile de la restitutio in integrum sunt, în acelaşi timp, şi excepţii de la
retroactivitatea efectelor nulităţii. Este excepţie de la restitutio in integrum nu
numai menţinerea tuturor efectelor actului anulat, ci şi menţinerea parţială a lor3.
În doctrină şi practică sunt considerate excepţii de la restitutio in integrum:
1) cazul persoanelor incapabile (lipsite ori restrânse în capacitatea de
exerciţiu) – art. 1164 C.civ.4; excepţia constă în faptul că incapabilul este ţinut să
restituie prestaţia primită în temeiul actului anulat numai în măsura în care a
profitat de acea prestaţie5. Spre exemplu: A, lipsit de capacitate de exerciţiu,
încheie un contract de vânzare a unui imobil, prin încălcarea regulilor privind
1
Gh. Beleiu, op. cit., p. 189.
2
A.Pop, Gh.Beleiu op. cit., p. 396-399.
3
Gh.Beleiu (nota 1) p. 189-190.
4
Art. 1164 C.civ.: “Când minorii, interzişii (…) sunt admişi, în această calitate, a exercita acţiune de resciziune în
contra angajamentelor lor, ei nu întorc accea ce au primit, înurarea acestor angajamente,în timpul minorităţii,
interdicţii (…) decât dacă se probează că au profitat de aceea ce li s-a dat”.
5
D.Cosma, op. cit., p. 347-348.

44
capacitatea sa, cu B, major pentru 50.000.000lei; până a se anula actul, din preţul
obţinut, cumpără cu 40.000.000 lei un alt bun iar 10.000.000 lei îi iroseşte; apoi se
anulează actul de vânzare – cumpărare. Se pune problema restituirilor: dacă B va fi
obligat să restituie bunul în întregime, A este ţinut să restituie preţul numai în
limitele în care el a tras foloasele, adică numai 4.000.000 lei. Soluţia se justifică
prin preocuparea legiuitorului de a ocroti pe incapabil (în speţă, minor); dacă acesta
ar fi supus aceloraşi reguli de restituire ca şi majorul, protecţia sa ar fi iluzorie.
Principiul restitutio in integrum este înlăturat – în măsura sus citată – de principiul
ocrotirii incapabilului.
2) cazul aplicării principiului “nemo auditur propriam turpitudinem allegans”
(nimănui nu îi este îngăduit să se prevaleze de propria incorectiudine sau
imoralitate pentru a obţine protecţia unui drept). Dacă, de exemplu, reclamantul ar
cere restituirea unui împrumut acordat pentru începerea ori menţinerea unor
raporturi extraconjugale, acţiunea sa va fi declarată inadmisibilă în temeiul regulii
nemo auditur.
Problema prealabilă pe care o ridică această regulă este dacă ea poate fi
operantă în lipsa unui text de lege care s-o consfinţească expres, mai ales ţinând
seama de faptul că în sistemul nostru juridic singura sursă de drept o constituie
legea1. S-a ajuns la concluzia2 că maxima nemo auditur are un suport de text în art.
1 din Decretul nr. 31/1954 şi ca atare este aplicabilă şi în dreptul nostru civil:
“drepturile civile ale persoanelor fizice sunt recunoscute în scopul de a satisface
interesele personale, materiale şi culturale, în acord cu interesul obştesc, potrivit
legii şi regulilor de convieţuire socială”3.
Nesiguranţa pe care o creează incidenţa regulii nemo auditur … are asupra
părţilor un efect inhibitiv. Se realizează astfel, preventiv, o operă de moralizare a
actelor juridice. Pentru ilustrare, cităm considerentele unei hotărâri judecătoreşti
care reţine, printre altele că: “În principiu, în raport de dispoziţiile cuprinse în art.
966-968 C.civ., nulitatea actelor juridice ilicite şi imorale impune desfiinţarea lor
retroactivă, urmând ca părţile să fie repuse în situaţia anterioară.
Aceasta înseamnă că, în cazul unui contract sinalagmatic, părţile trebuie să-şi
restituie reciproc prestaţiile.
Acţiunea în restituirea prestaţiei nu este însă admisibilă în cazul în care
reclamantul a urmărit un scop vădit imoral prin încheierea contractului potrivnic
legii şi regulilor de convieţuire, în sensul art. 1-3 din Decretul nr. 31/1954.
1
A se vedea în sensul aplicabilităţii regulii nemo auditur … în legislaţia noastră: Tudor R. Popescu, “Teoria
generală a obligaţiilor”, p. 103-104, 106. contra: Tr.Ionaşcu, E.A.Barasch, “Tratat de drept civil”, vol. I, p. 381-
383.
2
D.Cosma, op. cit., p. 348-353.
3
În încercarea de a se fundamenta această regulă, s-au oferit şi alte justificări:
- s-a spus că demnitatea magistratului ar fi grav lezată dacă s-ar îngădui etalarea în faţa justiţiei a faptelor
imorale care au dus la executarea prestaţiilor supuse restituirii.
- Respingerea unei asemenea acţiuni în restituire, ca inadmisibilă, s-ar întemeia pe regula că posesorul
beneficiază de o condiţie juridică mai bună decât cel care a pierdut posesiunea lucrului (in pari causa
turpitudinis melior est causa possidentis).

45
 Altfel ar însemna ca reclamantul să se bazeze pe propria sa turpitudine în
susţinerea acţiunii, ceea ce nu trebuie admis”1.
Respingerea acţiunii în repetiţiune ca inadmisibilă în aceste cazuri are şi
aspecte negative: ea înlătură efectele nulităţii unui act imoral şi îngăduie accipiens-
ului să păstreze rodul unui asemenea act.
Ieşirea din dilema în care este pus legiuitorul obligat să opteze între
posibilitatea acordată pârâtului de a beneficia de un act imoral, în cazul aplicării
maximei nemo auditur … şi admisibilitatea acţiunii de restituire, în care
reclamantul se prevalează de propria sa imoralitate, o constituie – de lege ferenda –
desfiinţarea actului nul, cu toate consecinţele ce decurg de aici, pe de o parte, şi
confiscarea, în folosul statului, a prestaţiei pe de altă parte, pentru ca pârâtul să nu
beneficieze de imoralitatea reclamantului, la care acesta este, de cele mai multe ori,
părtaş sau pe care o cunoaşte.
4.2.3. Principiul anulării actului subsecvent ca urmare a anulării actului
iniţial – resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis.
Principiul resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis este acea regulă de
drept, în temeiul căreia, desfiinţarea dreptului transmiţătorului duce la desfiinţarea
dreptului dobânditorului. Cu aplicaţie la actele juridice (care sunt izvorul
drepturilor), această regulă poate fi formulată astfel: desfiinţarea actului iniţial
conduce la desfiinţarea actului subsecvent.
Acest principiu priveşte efectele nulităţii faţă de terţi.
Principiul resoluto iure dantis, … este o consecinţă (o aplicaţie) a altor
principii:
a principiului retroactivităţii, în temeiul căruia dreptul născut dintr-un act ce
este anulat se desfiinţează chiar pe data naşterii lui, astfel că, cel care ar fi trebuit să
fie titularul dreptului respectiv se vede privat, lipsit de calitatea de titular al acestui
drept şi
a principiului de drept potrivit căruia nimeni nu poate transmite un drept pe
care nu-l are (nemo dat quod non habet) ori, cu alte cuvinte, nimeni nu poate
transmite altuia mai multe drepturi decât are (nemo plus iuris ad alium transferre
potest quam ipse habet); într-adevăr, de vreme ce dreptul transmiţătorului este
desfiinţat retroactiv, înseamnă că a transmis altuia un drept pe care nu-l avea; de

1
A se vedea Trib. Supr. , dec. nr. 1416 din 1981în Culegere de Decizii ale Tribunalului Suprem pe anul 1981, p. 74-
75 unde se arată că: “Reclamantul a chemat în judecată pârâtul pentru a fi obligat să-I plătească suma de 2800 lei,
reprezentând rest din împrumutul de 5000 lei pe care l-a acordat pârâtului în 1979 din care acesta I-a restituit doar
2200 lei.
Prin sentinţa penală nr. 957/1980 s-a reţinut însă că reclamantul a înmânat pârâtului suma de 5000 lei nu cu titlu
de împrumut, ci ca pârâtul să facă intervenţii în vederea aprobării, de către organele competente, a plecării din ţară în
interesul serviciului, a reclamantului. Pârâtul inculpat în acea cauză a fost condamnat pentru infracţiunea de trafic de
influenţă şi în temeiul art. 257 alin. 2 Cod penal s-a dispus confiscarea sumei pe care inculpatul nu o restituise încă
reclamantului până la acea dată. Or, dacă reclamantul a înmânat pârâtului suma de bani pentru ca, pe căi vădit ilegale
şi imorale, adică prin săvârşirea unei infracţiuni, să obţină rezolvarea unei cereri, organele de justiţie nu-l pot admite
o acţiune în restituirea sumelor, chiar dacă scopul urmărit nu s-a realizat”.

46
aici consecinţa: nici dobânditorul n-a devenit sau nu putea deveni titularul acestui
drept1.
Ipoteza în care se pune problema aplicării acestui principiu în materia
nulităţii este următoarea: A transmite prin act juridic lui B un anumit drept (real);
B, la rândul său, încheie un contract cu C, căruia îi transmite acelaşi drept (dobândit
de la A). Ulterior, actul dintre A şi B este anulat; consecinţă a principiului
retroactivităţii, B nu mai este titularul acestui drept, iar consecinţă a principiului
restitutio in integrum, B trebuie să restituie lui A bunul care făcea obiectul acestui
drept; B nu mai are însă în patrimoniul său acel bun (drept) căci l-a transmis lui C.
Pentru a restitui B bunul lui A, este necesar ca şi actul dintre B şi C să fie desfiinţat
(întrucât B, socotit fiind că nu a dobândit acel drept, nu-l putea transmite lui C).
Nici principiul resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis nu se bucură de
o consacrare legală într-un text de principiu sau cu caracter general. Codul civil
face aplicaţia lui în materie de ipotecă, art. 1770 dispunând: “Acei care au asupra
unui imobil un drept suspens prin o condiţie sau rezolutiv în oarecare cazuri, sau
supus la o acţiune de resciziune, nu pot consimţi decât o ipotecă supusă aceloraşi
condiţii sau aceloraşi resciziuni”.
În practică, aplicarea acestui principiu se concretizează şi în două situaţii
specifice, şi anume:
în cazul “actelor autorizate”, anularea autorizaţiei administrative, care
precede actul civil, conduce şi la anularea actului civil care se întemeia pe acea
autorizaţie;
în cazul a două acte, din care unul este principal, iar celălalt accesoriu,
anularea actului principal atrage desfiinţarea şi a actului subsecvent, prin aplicarea
regulii accesorium sequitur principalem2.
Excepţii de la principiul resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis
Prin excepţii de la principiul resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis
trebuie înţelese cazurile în care, deşi dreptul transmiţătorului este desfiinţat, totuşi,
dreptul subdobânditorului este menţinut în virtutea unor principii ale dreptului civil.
S-ar putea spune că sunt excepţii de la acest principiu acele cazuri în care,
deşi se realizează resoluto iure dantis, nu se mai realizează resolvitur ius accipientis
.Acest principiu afectează şi pe terţi, iar nu numai pe părţile actului juridic anulat.
Aceasta înseamnă că, dacă acest principiu ar fi aplicat în toată rigurozittea sa, ar fi
primejduită de multe ori, securitatea dinamică a circuitului civil. Pentru înlăturarea
unui asemenea pericol, legea, ca şi practica judecătorească, sprijinite de doctrină,
admit anumite excepţii de la acest principiu, prin acordarea priorităţii altor principii
cum sunt: asigurarea securităţii şi stabilităţii circuitului civil,ocrotirea bunei-
credinţe,ocrotirea deosebită a incapabililor3.
Constituie excepţii de la principiul resoluto iure dantis următoarele cazuri:
1
A.Pop, Gh. Beleiu, op. cit., p. 399-401.
2
Gh. Beleiu, op. cit.p. 190
3
A.Pop, Gh.Beleiu, op.cit., p. 401-403.

47
 1) cazul actelor de dispoziţie, cu titlu oneros asupra unui bun mobil,
încheiate cu un subdobânditor de bună credinţă (aplicarea art. 1909 alin.1 C.civ.1,
coroborat cu art. 972 C.civ.2). Acest caz este, poate cea mai importantă excepţie de
la principiul resoluto iure dantis, aplicată constant în practica judiciară3.
Pentru ca acest caz să opereze ca excepţie de la principiul resoluto iure
dantis se cer următoarele condiţii:
actul de transmitere a dreptului către subdobânditor, trebuie să fie cu titlu
oneros; per a contrario, dacă actul este cu titlu gratuit, va fi desfiinţat (indiferent de
reaua ori buna credinţă a subdobânditorului);4
subdobânditorul (terţul) să fie de bună credinţă; per a contrario, actul nu va fi
menţinut dacă este de rea credinţă (indiferent că actul este cu titlu oneros sau cu
titlu gratuit). Deci, neîntrunirea acestor condiţii face să fim în prezenţa excepţiilor
de la această excepţie, adică să revenim la principiu;
2) cazul aplicării art.20 alin. 2 din Decretul 31/1954; după ce în alin. 1, art.
20 prevede: “Dacă cel declarat mort este în viaţă, se poate cere, oricând anularea
hotărârii prin care s-a declarat moartea” în alin. 2 dispune: “Cel care a fost declarat
mort, poate cere, după anularea hotărârii declarative de moarte, înapoierea
bunurilor sale. Cu toate acestea, dobânditorul cu titlu oneros nu este obligat să le
înapoieze, decât dacă se va face dovada că la data dobândirii ştia că persoana
declarată moartă este în viaţă”.
3) cazul subdobânditorului de bună credinţă şi cu titlu oneros a unui imobil.
Se considera insa ca in ipoteza speciala in care actul juridic primar ar fi desfiintat
pentru lipsa capacitatii de exercitiu sau pentru capacitatea de exercitiu restransa a
instrainatorului initial, principiul resoluto…redevine aplicabil, deoarece interesul
ocrotirii celui fara capacitate de exercitiu sau cu capacitate de exercitiu restrânsă
trebuie să primeze faţă de interesul securităţii circuitului civil, care ar impune
apărarea terţilor de bună-credinţă ce au dobândit bunul cu titlu oneros.
Admisibilitatea excepţiei în discuţie trebuie nuanţată. În primul rând trebuie
reţinut că nu există text de lege expres care să prevadă că va fi menţinut actul
juridic cu titlu oneros în cazul în care subdobânditorul imobilului a fost de bună
credinţă, ceea ce poate fi interpretat în sensul că legiuitorul nu a dorit să consacre o
asemenea excepţie. Totuşi, e necesar să ţinem cont şi de dispoziţiile înscrise în art.
36 pct. 1 şi art. 38 din legea nr. 7/1996. Astfel, potrivit art. 36 pct.1 “orice persoană
1
Art. 1909 alin.1 C.civ.: “Lucrurile mişcătoare se prescriu prin faptul posesiunii lor, fără să fie trebuinţă de vreo
curgere de timp”.
2
Art. 972 C.civ.: “Dacă lucrul ce cineva s-a obligat succesiv a da la două persoane este mobil, persoana pusă în
posesiune este preferită şi rămâne proprietară, chiar când titlul său este cu dată posterioară, numai posesiunea să fie
de bună credinţă”.
3
În principiu, anularea titlului de proprietate al transmiţătorului cu titlu oneros nu atrage desfiinţarea actului în ce
priveşte pe subachizitor, în cazul în care acesta este de bună credinţă – a statuat, prin dec. nr. 1433 din 3 octombrie
1957, Cod.civ. al Tribunalului Suprem (în Culegere de Decizii ale Tribunalului Suprem pe anul 1957, p. 70); a se
vedea şi nota cu privire la această decizie, de D.Rizeanu, în L.P. nr. 10/1960, p. 127-129.
4
Desfiinţarea actului cu titlu gratuit este justificată şi prin ideea că, de această dată, subachizitorul se străduieşte să
păstreze un folos fără contaechivalent (certat de lucro captando), pe când transmiţătorul urmăreşte evitarea unei
pagube (certat de damno vitando), astfel că interesul acestuia are prioritate faţă de interesul subachizitorului.

48
interesată poate cere rectificarea înscrierilor din Cartea funciară, dacă printr-o
hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă s-a constatat că înscrierea sau actul
în temeiul căruia s-a efectuat înscrierea nu a fost valabil” iar art. 38 alin. 1 dispune
că “acţiunea în rectificare întemeiată pe prevederile art. 36 pct. 1-4, îşi va produce
efectele faţă de terţele persoane care şi-au înscris vre-un drept real dobândit cu
bună credinţa şi prin act juridic cu titlu oneros, întemeindu-se pe cuprinsul Cărţii
funciare”, însă alin.2 al acestui art. instituie, pentru ipoteza din primul alineat un
termen de prescripţie extinctivă a acţiunii în rectificare de 3 ani “de la înregistrarea
cererii pentru înscrierea dreptului a cărui rectificare se cere”, deci de la data la care
subdobânditorul de bună credinţa şi cu titlu oneros al dreptului real imobiliar a
solicitat înscrierea acestui drept în Cartea funciară. Rezultă că, în cazul în care
dobânditorul din actul juridic primar (înstrăinător în actul juridic subsecvent) şi-a
înscris dreptul real imobiliar în Cartea funciară iar ulterior transmite acest drept
printr-un act juridic cu titlu oneros unui subdobânditor de bună credinţă, acesta din
urmă va putea fi acţionat în judecată după declararea prin hotărâre judecătorească
definitivă şi irevocabilă a nulităţii actului juridic primar, de către înstrăinătorul din
actul primar, însă numai în termenul prevăzut de art. 38 alin. 2; după expirarea
acestui termen, subdobânditorul de bună credinţă şi cu titlu oneros se bucură pe
deplin de efectele publicităţii imobiliare, deci dreptul său înscris în Cartea funciară
va fi opozabil înstrăinatorului din actul juridic primar, ceea ce echivalează cu
menţinerea actului juridic subsecvent.
Prin urmare, reprezintă o excepţie de la acest principiu al efectelor nulităţii,
cazul celui care, întemeindu-se pe înscrierea din Cartea funciară, a dobândit un
drept real imobiliar, cu bună credinţa şi printr-un act juridic cu titlu oneros, însă
numai după trecerea unui termen de 3 ani de la data la care a fost înregistrată
cererea sa de înscriere a dreptului real imobiliar respectiv în Cartea funciară.
Mai mult, având în vedere prevederile art. 36 pct. 1 şi ale art. 37 alin. 2 din
legea nr. 7/1996 rezultă ca tot o excepţie de la principiul în discuţie o reprezintă şi
situaţia subdobânditorului de bună credinţă cu titlu gratuit a unui drept real
imobiliar, însă numai dacă au trecut 10 ani de la data la care s-a înregistrat cererea
lui de înscriere a respectivului drept în Cartea funciară.
4) cazul actelor de conservare şi de administrare a bunului. Spre exemplu: A
încheie cu B un contract de vânzare cumpărare a unui imobil; B intră în stăpânirea
imobilului (casei) şi face o serie de reparaţii, încheind pentru aceasta, un contract
de prestare servicii (antrepriză) cu un terţ C; apoi, actul de vânzare cumpărare este
anulat; casa trebuie restituită de către B lui A; în rigoarea sa, principiul resoluto
iure dantis … ar trebui să ducă la şi la desfiinţarea contractului încheiat de B cu C
(act de administrare a bunului) totuşi, dat fiind interesul economic al unui asemenea
act, el este menţinut (urmând ca A să-i plătească lui B valoarea acestor reparaţii
necesare şi utile).
4.2.4. Principii de drept care înlătură regula Quod nullum est, nullum
producit effectum.
49
 Cunoaşterea, cât mai completă, a efectelor nulităţii actului juridic civil
implică şi analiza “impactului” unor principii de drept asupra regulii quod nullum
est, nullum producit effectum , impact ce se soldează cu anihilarea acestei din urmă
reguli1.
Se au în vedere numai acele situaţii care reprezintă excepţii de la principiul
Quod nullum est, nullum producit effectum în sensul că, mult mai energice decât
cazurile menţionate ca excepţii de la celelalte trei excepţii, ele înlătură în întregime,
chiar nulitatea, iar nu numai unele efecte ale acesteia2.
Principiile de drept care, în “conflict” sau în concurs cu regula Quod nullum
est, nullum producit effectum o înlătură sunt:
principiul conversiunii actului juridic ;
principiul validităţii apariţiei în drept – error communis facit ius - ;
principiul răspunderii civile delictuale.
4.2.4.1. Principiul conversiunii actului juridic
Conversiunea actului juridic înseamnă, în esenţă, înlocuirea actului nul, cu
un act juridic valabil, cu alte cuvinte, conversiunea înseamnă considerarea
manifestării de voinţă ca producătoare a efectelor unui numit act juridic, chiar dacă
nu este valabilă ca alt act juridic. În doctrină, conversiunea este desemnată şi prin
formula următoare: “principiul potrivit căruia manifestarea unei voinţe în cadrul
unui act nul poate valora, independent de soarta acelui act, ca alt act
juridic”3.Temeiul conversiunii îl reprezintă regula de interpretare logică statornicită
de art. 978 C.civ.4: actus interpretandus est potius ut valeat, quam ut pereat.
Pentru a opera conversiunea, sunt necesare următoarele condiţii5:
o să existe un element de diferenţă între actul nul şi actul valabil ;
o unul dintre acte să fie anulat efectiv şi total ;
o actul socotit valabil să întrunească toate condiţiile de valabilitate, iar aceste
condiţii să se găsească în chiar cuprinsul actului anulat ;
o din manifestarea de voinţă a părţilor să nu rezulte inadmisibilitatea
conversiunii.
Din aplicarea acestor condiţii, rezultă că nu va fi conversiune:
o cazul în care unele acte sunt anulate, iar altele menţinute (aici fiind vorba de
o nulitate parţială, iar nu de conversiune) ;
o actul nu este încă anulat, bucurându-se de prezumţia de validitate ;
o actul apare ca nul numai datorită denumirii greşite date de părţi (aici este
problema de calificare, iar nu de conversiune) ;
o cazul novaţiei ;
1
A. Pop, Gh. Beleiu, op. cit., p. 404
2
Gh. Beleiu, op. cit., p. 192-193.
3
Tr.Ionaşcu, E.Barasch, “Tratat de drept civil”, Editura Academiei, Bucureşti, vol. I, 1967, p. 384; D.Cosma,
“Teoria generală a actului juridic civil”, 1969, p. 339.
4
Art. 978 C.civ.: “Când o clauză este primitoare de două înţelesuri, ea se interpretează în sensul ce poate avea un
efect, iar nu în acela ce n-ar putea produce nici unul”.
5
M. Nicolae - Actul juridic civil, op. cit. pag. 82-83

50
 o refacerea actului ;
o validarea actului prin confirmare sau prin îndeplinirea ulterioară a cerinţei
legale nerespectată la încheierea actului juridic.
Ca aplicaţii ale conversiunii actului juridic, menţionăm:
- cazul manifestării de voinţă, care, nulă ca şi vânzare cumpărare valorează
ca antecontract de vânzare cumpărare1. Acest caz de conversiune este larg acceptat,
atât în doctrină, cât şi în practica judiciară.
- cazul în care actul de înstrăinare este lovit de nulitate, dar este valabil ca
revocare a legatului ce avea ca obiect bunul ce forma obiect şi al actului de
înstrăinare anulat2; acest caz este expres prevăzut de art. 923 C.civ. astfel: “Orice
înstrăinare a obiectului legatului, făcută cu orice mod sau condiţie, revocă legatul
pentru tot ce s-a înstrăinat, chiar când înstrăinarea va fi nulă, sau când obiectul
legat va fi reintrat în starea testatorului”.
- cazul în care moştenitorul înstrăinează un bun din masa succesorală; deşi
actul de înstrăinare este nul, manifestarea de voinţă exprimată în el valorează ca
acceptare a succesiunii; este cazul prevăzut de art. 689 C.civ.: “Acceptarea poate fi
expresă sau tacită. Este expresă când se însuşeşte titlul sau calitatea de erede într-un
act autentic sau privat; este tacită când eredele face un act, pe care n-ar putea să îl
facă decât în calitatea sa de erede, şi care lasă a se presupune neaparat intenţia sa de
acceptare.
4.2.4.2 Principiul validităţii aparenţei în drept – error communis facit ius
Acest principiu înlătură nulitatea unui act încheiat intr-o situaţie de eroare
comună, obştească3.
Deşi se bazează pe ocrotirea bunei credinţe, acest principiu acţionează mult
mai energic decât principiul ocrotirii bunei credinţe în cazurile pe care le-am
indicat ca excepţii de la principiile: retroactivităţii, restitutio in integrum, resoluto
iure dantis, resolvitur ius accipientis, întrucât în cazurile în care se aplică, face să
nu se mai pună problema nulităţii actului făcut astfel fiind pe deplin valabil în
întregimea sa4.
O aplicaţie a acestui principiu o găsim consacrată în art. 7 din Legea nr.
119/1996 cu privire la actele de stare civilă: “Actele de stare civilă întocmite de o
persoană care a exercitat în mod public atribuţiile de ofiţer de stare civilă, cu
1
în acest sens menţionăm o soluţie de jurisprudenţei, în care se precizează: “… nu există nici o dispoziţie legală prin
care să se prevadă că este lovită de nulitate absolută promisiunea vânzării unui imobil făcută de către un neproprietar.
Aceasta îşi are raţiunea în faptul că neproprietarul are posibilitatea să cumpere, de la proprietar imobilul oferit spre
vânzare, iar apoi să fie în măsurăsă perfecteze vânzare” – dec.nr. 412 din 1980 a Secţiei civile a fostului Tribunal
Suprem în Culegere de decizii ale Tribunalului Suprem pe anul 1980, p. 22.
2
În dec.nr. 28/1979 a fostului Tribunal Suprem se precizează: “Revocarea testamentului poate fi expresă sau tacită;
aceasta din urmă poate să rezulte din înstrăinarea bunului ce formează obiectul legatului. Înstrăinarea obiectului,
chiar dacă este nulă, echivalează cu voinţa implicită a testatorului de a revoca legatul întrucât esenţial nu e actul ca
atare, ci voinţa testatorului de a revoca legatul. Aceasta e raţiunea pentru care în art. 923 C.civ. s-a dat aceeaşi
valoare actului valabil, cât şi actului nul pentru nesocotirea unor reguli de fond sau de formă” (în R.R.D. nr. 1/1980,
p. 65).
3
Gh. Beleiu, op. cit., p. 193.
4
A.Pop, Gh. Beleiu, op. cit., p. 410.

51
respectarea prevederilor prezentei legi, sunt valabile, chiar dacă acea persoană nu
avea această calitate”.
4.2.4.3. Principiul răspunderi civile delictuale
Nulitatea actului juridic poate atrage şi o răspundere delictuală, dacă sunt
întrunite condiţiile art. 998 sau art. 999 C.civ. şi, în primul rând, dacă se constată
culpa cocontractantului care se prevalează de nulitate. Codul nostru a consacrat
implicit această soluţie în cazul minorului1 care nu are deschisă calea acţiunii în
anulare dacă prin manopere dolosive în ceea ce priveşte starea sa de minoritate
determină pe cealaltă parte să contracteze. Art. 1159 C.civ. dispunând că minorul
ce face o simplă declaraţie că este major are acţiunea în resciziune, stabileşte
implicit că o atare acţiune îi va fi, dimpotrivă, refuzată dacă a recurs la manopere
dolosive, ca, de pildă, la falsificarea certificatului său de naştere, spre a obţine
consimţământul cocontractantului2. În această situaţie, răspunderea delictuală a
minorului este angajată şi cea mai adecvată reparare – în natură – a prejudiciului
este menţinerea actului, astfel anulabil pentru lipsa totală sau parţială a capacităţii
de exerciţiu. Trebuie subliniat însă că simpla declaraţie falsă de majoritate nu
închide minorului calea acţiunii în anulare pentru incapacităţi.
Acţiunea de anulare ar mai putea fi respinsă şi în cazul în care reclamantul
invocă o eroare nescuzabilă (culpabilă); instanţa judecătorească îi poate respinge
acţiunea, validând actul, cu titlu de reparaţie în natură a prejudiciului ce ar cauza
cocontractantului dacă actul ar fi anulat.
În ambele situaţii ne aflăm în prezenţa unor cazuri de menţinere integrală a
efectelor actului juridic susceptibil de a fi lovit de nulitate ca urmare, de astă dată, a
incidenţei răspunderii civile delictuale.
Dar această răspundere poate fi angajată şi când actul juridic este efectiv
anulat ori declarat nul şi din această pricină, cealaltă parte, prin ipoteză de bună-
credinţă, suferă un prejudiciu cauzat în mod culpabil. Culpa părţii care a obţinut
constatarea nulităţii ori anularea actului poate consta în faptul de a fi putut cunoaşte
cauza nulităţii sau de a fi acţionat cu rea-credinţă la încheierea actului. Dacă, de
exemplu, eroarea în temeiul căreia s-a obţinut anularea actului juridic a fost cu
putinţă din cauza uşurinţei de care a dat dovadă errans-ul la încheierea actului,
reclamantul va putea fi obligat, la cerere, să despăgubească pe cocontractantul său,
dacă acesta a fost păgubit prin anularea actului3.

Secţiunea a 4.3 Modalităţi de valorificare a nulităţii actului juridic civil

Desfiinţarea actului pe cale amiabilă
Când părţile sunt de acord, nulitatea şi consecinţa ei – desfiinţarea retroactivă
(de regulă) a actului – pot fi hotărâte, în principiu, prin bună înţelegere, fără a fi

1
Gh. Beleiu, op.cit, p.193.
2
Art. 1162 C.civ. dispune: “Minorul n-are acţiunea în resciziune contra obligaţiilor ce rezultă din delictele sau
cvasidelictele sale”.
3
D. Cosma, op. cit. p. 353-355.

52
necesară intervenţia justiţiei. Dacă părţile pot revoca o convenţie prin
consimţământ mutual (art. 969 alin. 2 C.civ.), cu atât mai mult ele pot recunoaşte
pe cale amiabilă existenţa – şi incidenţa – nulităţii. Această recunoaştere
convenţională a efectelor nulităţii reprezintă ea însăşi un act juridic şi trebuie deci
să îndeplinească toate condiţiile de fond şi de formă necesare pentru validitatea
unui atare act.
Anularea pe cale amiabilă este admisă numai pentru actele convenţionale
susceptibile şi de revocare prin consimţământ mutual. Actele unilaterale au o
situaţie diferită; în principiu este sunt irevocabile şi acceptarea anulării prin voinţa
unilaterală a autorului ar deschide calea revocării neîngrădite, pe cale ocolită, a
acestor acte. Cât priveşte acele acte unilaterale care, în mod excepţional, pot fi
revocate (testamentul, retractarea renunţării la o succesiune etc.), anularea actului
prin voinţa unilaterală a autorului său nu prezintă interes practic dat fiind că la
acelaşi rezultat se poate ajunge pe calea revocării1.
Calea amiabilă a anulării actelor juridice nu poate fi numită nici în cazul
acelor acte ale căror efecte sunt statornicite în mod imperativ de lege sau când
legea prevede expres că anularea nu este admisibilă decât pe cale judecătorească.
Dacă s-ar admite anularea prin bună înţelegere a unor asemenea acte, s-ar crea
posibilitatea eludării unor dispoziţii imperative ale legii sau a înfrângerii statutului
legal instituit pentru acele acte juridice. Astfel, căsătoria şi adopţia nu pot fi anulate
sau declarate nule decât pe cale judecătorească2.
Desfiinţarea actului pe cale judiciară
a) Acţiunea în nulitate3
Dacă părţile nu vor sau nu pot – legalmente – desfiinţa pe cale amiabilă actul
lovit de nulitate, cel care are interes în pronunţarea nulităţii trebuie să se adreseze
justiţiei. Intentarea acţiunii în nulitate absolută sau în nulitate relativă apare
necesară în primul rând când în temeiul actului una, unele sau toate părţile au
săvârşit prestaţii. Restituirea prestaţiilor efectuate nu se poate obţine decât în baza
unei hotărâri judecătoreşti definitive, căci nimeni nu îşi poate face dreptate singur,
oricât de evident ar fi viciul actului. O atare acţiune se impune însă şi atunci când,
prin natura sa, actul juridic nul sau anulabil nu dă loc la prestaţii cu caracter
patrimonial, dar statorniceşte între părţi o anumită condiţie juridică, generatoare de
drepturi şi obligaţii pentru o perioadă de timp, condiţie susceptibilă să-şi răsfrângă
efectele şi asupra unor terţe persoane. Din această categorie de acte fac parte
căsătoria şi adopţia4.

1
D. Cosma, op. cit., p. 312
2
D. Cosma, “Teoria generală a actului juridic civil”, p. 333-334.
3
Într-o serie de texte (titlul secţiunii a VII-a din capitolul al VIII-lea, titlul al III-lea, cartea a III-a, art. 1157 – 1165
etc.) Codul civil foloseşte, alături sau în locul termenului de nulitate, termenul de resciziune. Pentru legiuitorul de la
1864 termenii sunt sinonimi, ei desemnând aceeaşi noţiune. În doctrină însă, termenul de resciziune este rezervat
acţiunii în anulare pentru leziune, în temeiul faptului că autorii Codului civil, de câte ori vorbesc de leziune,
utilizează numai acest termen.
4
D. Cosma, op. cit., p. 335.

53
 În legislaţia şi doctrina actuală se face distincţia între acţiunea în constatarea
nulităţii (corespunzătoare nulităţii absolute) şi acţiunea în anulare sau în
anulabilitate (pentru nulitatea relativă). De lege ferenda s-ar impune o unificare a
terminologiei, păstrându-se doar sintagma “acţiune în anulare” pentru că, indiferent
dacă e vorba de nulitate absolută sau nulitate relativă, instanţa, cercetând fondul
cauzei şi verificând dacă sunt sau nu îndeplinite condiţiile de validitate ale actului
respectiv, va putea pronunţa anularea actului ce încalcă legea.
Excepţia nulităţii
Nulitatea poate fi invocată nu numai pe cale de acţiune pentru restabilirea
situaţiei anterioare actului viciat, respectiv pentru restituirea prestaţiilor efectuate,
ci şi pe cale de excepţie, ca mijloc de apărare faţă de acţiunea în executarea actului
nul ori anulabil.
Când actul este lovit de nulitate absolută, excepţia poate fi opusă oricând,
fiind deci imprescriptibilă, ca şi acţiunea. În privinţa actelor juridice cu caracter
patrimonial, art. 2 din Decretul 167/1958 privitor la prescripţie extinctivă prevede
expres că “nulitatea unui act juridic poate fi invocată oricând, fie pe cale de acţiune,
fie pe cale de excepţie”. Perpetuitatea excepţiei se impune cu atât mai puternic
cuvânt pentru actele juridice nepatrimoniale, dat fiind că în principiu prescripţia
operează numai pentru dreptul la acţiune având un obiect patrimonial.
Excepţia nulităţii relative nu poate fi invocată faţă de acţiunea în executarea
unui act juridic anulabil decât înăuntrul termenului de prescripţie prevăzut de lege1.

Secţiunea 4.4. Modalităţi de validare a actului juridic

Enumerarea modalităţilor
În perioada interimară, uneori de lungă durată, cât nulitatea există în stare
latentă, părţile au posibilitatea să procedeze la validarea actului juridic, până la data
hotărârii judecătoreşti care ar urma să-l desfiinţeze, în lipsa unei asemenea
intervenţii de asanare. Modalităţile utilizabile sunt: restabilirea subsecventă a
legalităţii iniţial încălcate, confirmarea actului juridic deficitar sau convertirea
acestuia într-unul valabil. Calea de urmat depinde în principal, dar nu în toate
cazurile, de natura nulităţii2.
Restabilirea subsecventă a legalităţii
Validarea actului juridic ameninţat de o nulitate absolută sau relativă, se
poate realiza pe această cale, fie prin îndeplinirea cerinţei de validitate iniţial
omise, fie prin dispariţia condiţiei care îi oprea încheierea, ca rezultat al schimbării
unor circumstanţe de fapt.
Complinirea unei cerinţe de validitate ulterior încheierii actului juridic, este
de natură să-i împiedice desfiinţarea, deoarece scopul reglementării iniţial încălcate

1
D. Cosma, op. cit., p. 335-336.
2
O.Căpăţână, “Tratat de drept civil”, Editura Academiei, Bucureşti, 1989, p. 234-235.

54
a fost până la urmă respectat. În această privinţă, practica judiciară a statuat, cu titlu
general că “orice nulitate poate fi acoperită prin intrarea ulterioară în legalitate1”.
Soluţia de principiu astfel enunţată îşi găseşte aplicări frecvente în cazurile în
care încheierea actului juridic depinde de obţinerea unei încuviinţări sau autorizaţii
prealabile, ce nu fusese încă dată de organul competent în momentul perfectării
operaţiunii2.
Raţiuni similare explică posibilitatea ca actul juridic lovit de nulitate să fie
salvat ori de câte ori prohibiţia care îl invalida ab originem a devenit fără obiect în
urma schimbării situaţiei de fapt. Astfel, deşi vânzarea între soţi este oprită de art.
1307 Cod civil, totuşi, “după desfacerea căsătoriei, când încetează cauza care
justifică această dispoziţie de protecţie legală în raporturile dintre soţi, nimic nu se
opune ca nulitatea să fie acoperită printr-un act de ratificare3”. Tot astfel, vânzarea
lucrului altuia va fi validată dacă, ulterior datei contractului deficitar, înstrăinătorul
devine deplin proprietar al bunului; în acest caz, în termenii folosiţi de practica
judiciară “vânzarea se consolidează”4.
Confirmarea actului juridic
Pe această cale pot fi remediate, în condiţiile şi cu efectele prevăzute de lege,
operaţiunile lovite de nulitate relativă sau cele care, în mod excepţional, le sunt
asimilate5.
Confirmarea este o manifestare de voinţă unilaterală, abdicativă şi accesorie,
prin care o persoană participantă la un act juridic deficitar, renunţă expres sau tacit
(deci cu titlu abdicativ) la dreptul de a-i cere anularea în justiţie.
Confirmarea este un act unilateral deoarece îşi produce toate efectele ca
urmare a manifestării de voinţă a unei singure părţi, fără să fie necesar acordul unei
alte părţi. Ca urmare a caracterului său unilateral, confirmarea devine irevocabilă
din momentul săvârşirii ei valabile, chiar dacă nu a fost acceptată de beneficiar.
Confirmarea are caracter abdicativ şi totodată accesoriu, în sensul că, pe de o
parte, ea reprezintă o renunţare la un drept (fapt ce rezultă neîndoielnic din
cuprinsul art. 1167 alin. 2 C.civ.), iar pe de altă parte, nu are o existenţă de sine
stătătoare, ci se referă în mod necesar la alt act juridic, de care este legat printr-un
raport de dependenţă funcţională.
Titular al dreptului de a confirma actul juridic anulabil este persoana ocrotită
de dispoziţia legală a cărei încălcare atrage sancţiunea nulităţii relative. Când acest
drept aparţine mai multor persoane, confirmarea săvârşită de una din aceste
persoane nu stinge dreptul celorlalte persoane îndreptăţite să ceară nulitatea actului
sau să opună pe cale de excepţie nulitatea.
1
Tribunalul Suprem, Secţ.civ. dec. nr. 796 din 26 martie 1974 în Culegere de Decizii pe 1974, p. 92.
2
De exemplu, obţinerea autorizaţiei de construire cerută de legea nr. 10/1995 după ce au început lucrările pentru
executarea construcţiei.
3
Tribunalul Suprem, Secţ.civ. dec. nr. 867 din 17 mai 1955 în Culegere de Decizii ale Tribunalului Suprem pe anul
1955, p. 63.
4
Trib. Suprem, dec.nr.51 din 18 aug. 1969.
5
O.Căpăţână, op.cit., p.236-239.

55
 Pentru a fi validă, confirmarea trebuie să îndeplinească următoarele
condiţii:
- să emane de la partea îndreptăţită să se prevaleze de nulitate, căci
renunţarea la un drept nu poate fi săvârşită decât de titularul dreptului respectiv.
- viciul care afecta actul, făcându-l anulabil, să fi încetat în momentul
confirmării. În cazul unui viciu de consimţământ este necesar ca acesta să fi încetat,
întrucât, ca act juridic, confirmarea trebuie să fie, la rândul ei, expresia unei voinţe
neviciate. Această condiţie este prevăzută expres pentru violenţă de art. 959 C.civ.1,
iar pentru celelalte vicii de consimţământ ea rezultă implicit din cuprinsul art. 1190
C.civ. Dacă viciul actului este urmarea unei incapacităţi, actul poate fi confirmat
numai cu îndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege pentru săvârşirea valabilă a
actelor de dispoziţie de către persoanele lipsite ori restrânse în capacitatea de
exerciţiu (art. 129 alin. 2, 133 alin. 2 şi 147 C. familiei).
- să fie făcută în cunoştinţă de cauză sau, cum se afirmă de obicei, în temeiul
art. 1190 C.civ., autorul confirmării să cunoască viciul şi să fie animat de intenţia
de a-l repara. În realitate este suficientă cunoaşterea viciului; mai exact,
confirmarea trebuie făcută în deplină cunoştinţă de cauză. Dacă prin confirmarea
actul juridic ar fi întregit cu condiţia ce-i lipsea, actul ar trebui să-şi producă
efectele numai din momentul confirmării, adică din momentul întrunirii tuturor
condiţiilor sale de validitate. Or, ca urmare a confirmării, actul îşi produce efectele
de la data încheierii sale, fără adaosul vreunui element nou (confirmatio nil dat
novi). Pe de altă parte, există situaţii în care validitatea actului prin confirmare
exclude posibilitatea reparării viciului iniţial. În cazul unei nulităţi relative pentru
leziune, neechivalenţa prestaţiilor ce caracterizează de regulă acest viciu nu dispare
prin confirmare. De fapt, confirmarea reprezintă numai o renunţare la dreptul de a
invoca nulitatea pe cale de acţiune sau de excepţie.
Confirmarea poate fi expresă sau tacită.
Confirmarea expresă poate fi consemnată printr-un înscris sau sub semnătură
privată.
Potrivit art. 1190 C.civ.2, înscrisul probator al confirmării trebuie să
cuprindă:
- substanţa actului confirmat, cu alte cuvinte cauzele principale ale actului
sau, după cum se exprimă textul legal citat, “obiectul, cauza şi natura obligaţiei”;
natura viciului care afectează actul ori “motivul acţiunii în nulitate”;
- intenţia de a face inatacabil actul sau, cum – impropriu – arată dispoziţia
legală, de a “repara” viciul actului anulabil.
Titlul confirmativ care nu îndeplineşte toate condiţiile înscrise în art. 1190
C.civ. poate constitui un început de dovadă scrisă în sensul art. 1197 C.civ., urmând
1
Art. 959 C.civ.:”Convenţia nu poate fi atacată pentru cauză de violenţă dacă, după încetarea violenţei,convenţia s-a
aprobat, expres sau tacit …”.
2
1190 C.civ.:” Actul de confirmare sau ratificarea unei obligaţii, în contra căreia legea admite cţiunea în nulitate, nu
este valabil, decât atunci când cuprinde obiectul, cauza şi natura obligaţiei, şi când face menţiune de motivul acţiunii
în nulitate, precum şi despre intenţia de a repara viciul pe care se întemeia acea acţiune“

56
să fie completat prin alte mijloace de probă spre a se bucura de credibilitate
deplină.
Confirmarea poate fi tacită dacă îndeplineşte condiţiile de fond enunţate mai
sus; ea rezultă, în acest caz, îndeosebi prin executarea voluntară a actului anulabil
(art. 1167 alin. 1 şi 2 C.civ.)1.
Confirmarea tacită poate rezulta şi din novaţia unei obligaţii anulabile sau
înstrăinarea cotei părţi atribuite printr-un partaj anulabil.
Confirmarea este totală când se referă la toate viciile actului, sau parţială,
când se limitează la unul sau unele vicii care afectează actul, ori la unul sau la unele
din angajamentele asumate.
În ceea ce priveşte efectele confirmării, trebuie să facem distincţia între
efectele acestui act faţă de părţi (noţiune ce include şi pe succesorii universali, cu
titlu universal, creditori chirografi) şi efectele faţă de terţi (inclusiv dobânditor cu
titlu particular).
Faţă de părţi confirmarea face inatacabil actul viciat, consolidând efectele
sale. Prin confirmare dispare anulabilitatea, posibilitatea de a anula sancţiunea
nulităţii, nu însuşi viciul actului anulabil.
Confirmarea are efect retroactiv în raporturile dintre părţi, pentru că îşi
produce efectele nu de la data săvârşirii sale, ci de la data încheierii actului
confirmat.
Faţă de terţi, confirmarea nu poate produce efecte de natură să le vatăme
drepturile dobândite anterior.
Aceasta rezultă din art. 1167 alin. 2 C.civ., potrivit căruia confirmarea ţine
loc de renunţare în privinţa mijloacelor şi excepţiilor ce puteau fi opuse actului
“fără a se vătăma însă drepturile persoanelor a treia”. Terţii rămân, prin urmare,
îndreptăţiţi să invoce pe cale de excepţie nulitatea oricărui act juridic încheiat de
autorul lor anterior confirmării, dacă îi prejudiciază. Deci, faţă de terţi, confirmarea
produce efecte numai de la data ei (ex nun). Rezultă că dreptul de proprietate
asupra unui imobil, dobândit de terţul cumpărător de la o persoană pe deplin
capabilă şi cu voinţă neviciată nu poate fi desfiinţat ca rezultat al confirmării
actului de înstrăinare anulabil, prin care acelaşi vânzător transmisese acelaşi bun, în
timpul minorităţii, deci la o dată anterioară celei de-a doua vânzări, unei alte
persoane.
Confirmarea constituie modalitatea uzuală de validare a unui act juridic lovit
de nulitate relativă. Regimul nulităţii absolute exclude, în principiu, o asemenea
cale de validare, nici partea în cauză, nici terţele persoane neavând posibilitatea să-
l confirme.
Legea admite, totuşi, în cazuri foarte rare şi în condiţii de excepţie, salvarea
unui asemenea act, derogarea explicându-se, potrivit literaturii de specialitate, prin
asimilare cu o nulitate relativă. Astfel, în lipsa formei autentice, nulitatea absolută a
donaţiei poate fi remediată potrivit art. 1167 alin. 3 C.civ. prin confirmare,
1
Tr. Ionaşcu, E.A.Barasch, op. cit. vol. I, p. 358-371.

57
ratificare sau executare voluntară, făcută în deplină cunoştinţă de cauză de către
moştenitorii donatorului sau de către persoanele care îi reprezintă drepturile1.
Efectele nulităţii dispar, desigur, numai faţă de cei care au consimţit la validarea
donaţiei. Calificarea acestei manifestări de voinţă a suscitat discuţii. S-a precizat în
literatura de specialitate că în persoana succesorilor donatorului nulitatea pentru
nerespectarea formei devine relativă în înţelesul că ei pot în mod valabil confirma
donaţia autorului lor. Pe lângă opinia că ne aflăm în prezenţa unei nulităţi absolute
care în mod excepţional poate fi acoperită2, s-a susţinut opinia conform căreia
donaţia nulă absolut pentru vicii de formă lasă în persoana succesorilor o obligaţie
civilă imperfectă (naturală), care, fiind executată sau confirmată de bunăvoie şi în
deplină cunoştinţă a cauzei de nulitate, nu dă loc de repetiţie (art. 1092 alin. 2
C.civ.)3.
Prin analogie cu regimul derogator instituit de art. 1167 alin. 3 C.civ., s-a
decis că deşi două sau mai multe peroane nu pot testa uneia în favoarea celeilalte
sau în favoarea unui terţ (prin acelaşi act), totuşi nulitatea ce derivă din încălcarea
acestei prohibiţii legale, prevăzute de art. 857 C.civ. “poate fi înlăturată prin
confirmarea sau executarea voluntară a testamentului nul, aplicându-se prin
asemănare regula de la donaţii”.
Conversiunea actului juridic civil
Această modalitate de asanare realizează înlocuirea unui act juridic nul în
totalitatea sa şi nesusceptibil ca atare de a fi el însuşi salvat, prin altul (act
subsidiar), ale cărui condiţii de validitate le îndeplineşte integral. Codul civil se
referă incidental, în art. 923 şi 1172 la procedeul arătat, căreia practica judiciară i-a
recunoscut o aplicare mai extinsă, în termeni generali: “Conversiunea unui act
juridic nul în alt act juridic valabil este în principiu posibilă”. Alte sisteme de drept
reglementează explicit această modalitate de validare. Deci regula conversiunii
actelor juridice reprezintă o aplicare particulară a principiului mai general al
menţinerii actelor juridice, conform căruia manifestarea de voinţă cuprinsă într-un
act juridic caută să aibă – în limitele legii – eficacitatea maximă posibilă pentru
realizarea scopului practic urmărit de parte sau de părţi.
Substituirea arătată presupune reunirea unor condiţii subiective şi obiective.
Din punct de vedere obiectiv, trebuie să fie îndeplinite următoarele cerinţe: actul
nul să fie lovit de o nulitate totală, iar nu parţială, care I-ar permite să subziste
fragmentar; structura sa să conţină toate elementele constitutive, pe deplin valabile,
ale actului subsidiar; cele două operaţiuni să difere între ele prin natură, prin efecte,
prin formă sau prin alte caracteristici. De asemenea, nulitatea trebuie să fie efectivă,
realizată; cât timp actul voit de părţi, deşi susceptibil de a fi lovit de nulitate, îşi

1
a se vedea Trib.Supr., Col. civil, dec.nr. 747 din 1955, în Culegere de Decizii ale Tribunalului Suprem pe anul
1955, p. 74; dec. nr. 2237 din 1956 în Culegere de Decizii pe anul 1956, p. 147.
2
Fr.Deak, “Tratat de drept civil”. Contracte speciale, Editura Actani, Bucureşti, 1996, p. 96.
3
M.B.Cantacuzino, “Curs de drept civil”, ediţia a II-a, Editura Ramuri, Craiova, p. 390.

58
produce efectele ce îi sunt specifice, conversiunea nu îşi regăseşte justificarea şi
utilitatea.
Nu se poate vorbi de conversiune nici în cazul în care actul juridic voit
realmente de părţi a fost greşit denumit de ele (error in nomine negotii). În acest
caz se procedează doar la calificarea exactă a operaţiunii juridice, în raport cu
conţinutul ei, iar efectele operaţiunii sunt cele pe care le produce în mod firesc actul
voit realmente de părţi.
Din punct de vedere subiectiv se cere, mai întâi să existe identitate de părţi în
actul nul şi în cel subsidiar (eadem personarum conditio), iar în al doilea rând, să se
constate că ele nu se opun efectelor conversiunii, acordul în acest sens făcându-le,
de altfel, prezumat1. Referitor la condiţiile arătate, s-a decis că “este necesar ca noul
act juridic, prin mijlocirea căruia se realizează scopul practic urmărit de părţi, să nu
fie contrar voinţei lor şi, totodată, să fi fost valabil dacă s-ar fi încheiat ca atare în
locul şi momentul în care a fost încheiat actul juridic nul”2.
Aplicarea procedeului conversiunii în practica judiciară a condus uneori, la
rezultatul de a menţine natura juridică a actului nul, dar a-l infirma cât priveşte
validitatea sa formală, trecându-l din categoria înscrisurilor autentice în clasa, cu
valoarea probatoriu mai redusă, a înscrisurilor sub semnătură privată. O asemena
substituire a fost admisă referitor la un testament autentic care era lovit de nulitate
absolută şi totală de formă, deoarece instrumentase un organ necompetent: “Un
atare act poate fi valabil ca testament olograf, dacă întruneşte condiţiile de formă
prevăzute de lege (art. 859 C.civ.)”, cu alte cuvinte, dacă a fost scris în întregime,
datat şi semnat de mâna dispunătorului.
Alteori, conversiunea a produs efecte mai întinse, operând atât schimbarea
naturii formale a actului juridic cât şi modificarea caracteristicilor sale de fond. Un
asemenea rezultat l-a constituit instituirea unui act autentic de înstrăinare
imobiliară, lovit de nulitate absolută şi totală, printr-o promisiune de vânzare-
cumpărare sub semnătură privată, potrivit art. 1172 C.civ.

1
Tr.Ionaşcu, E.A. Barasch, op.cit., p. 384-388.
2
A se vedea Trib.jud. Sălaj, dec.civ.nr. 306 din 1972, în R.R.D. nr. 1/1973, p. 160.

59
 CAPITOLUL 5.

Secţiunea 5.1. Probleme teoretice şi practice ale nulităţii în contractele civile şi

testament.

5.1.1Noţiuni introductive.
Materia contractelor speciale, ca parte integrantă a dreptului civil, are ca
obiect de reglementare instrumentele juridice prin intermediul cărora se realizează,
de regulă, circulaţia bunurilor (de pildă, vânzarea-cumpărarea, schimbul,
împrumutul ), folosinţa şi conservarea lor ( de pildă, depozitul, locaţiunea ) ori
crearea de valori ( de pildă, antrepriza ). Astfel fiind, regimul juridic al contractelor
civile reprezintă o parte importantă – atât teoretic cât şi practic – a dreptului privat,
în general, şi a dreptului civil, în special.
Deşi în cuprinsul lucrării am făcut nenumărate trimiteri şi referiri cu
privire la principalele contracte civile din prisma nulităţii, totuşi, considerăm că
este necesară şi oportună, datorită complexităţii acestei instituţii, şi o abordare,
sintetică şi punctuală a problemelor teoretice şi practice ale contractelor civile, mai
importante, ce apar în legătură cu nulitatea. Contractele civile pe care le vom
analiza în cele ce urmează sunt: contractul de vânzare-cumpărarea, contractul de
donaţie, contractul de mandat. De asemenea, vom încerca să analizăm principalele
probleme teoretice şi practice ale nulităţii testamentului.
5.1.2 Nulitatea în contractul de vânzare-cumpărare.
5.1.2.1Precizări prealabile.
Vânzarea-cumpărarea este un contract prin care una dintre părţi – vânzătorul
– strămută proprietatea unui bun al său asupra celeilalte părţi – cumpărătorul – care
se obligă în schimb a plăti vânzătorului preţul bunului vândut (art. 1294 C.civ.).
Contractul de vânzare-cumpărare este un contract sinalagmatic (bilateral),
comutativ, oneros, consensual şi translativ de proprietate. Pentru a fi valabil
încheiat, el trebuie să întrunească diferite elemente care, conform regulilor generale
în materie de contracte sunt: consimţământul, capacitatea, obiectul ( lucrul vândut
şi preţul), o cauză licită şi, în contractele solemne, forma.
În principiu, vânzarea este un contract consensual (“vinderea este
perfectă… îndată ce părţile s-au învoit…” art. 1295 C.civ.), putând fi încheiat prin
60
simplul acord de voinţă al părţilor (solo consensu). Prin excepţie de la principiul
consensualismului, în cazurile special prevăzute de lege vânzarea devine un
contract solemn.De exemplu, terenurile, indiferent că sunt situate în intravilanul sau
extravilanul localităţilor şi indiferent de întinderea suprafeţei, pot fi înstrăinate prin
acte juridice între vii, sub sancţiunea nulităţii absolute 1 numai dacă actul a fost
încheiat în formă autentică (art.2 din legea nr. 54/1998 privind circulaţia juridică a
terenurilor). Noţiunea de înstrăinare ( a terenurilor ) vizează transmiterea
proprietăţii. Pentru constituirea sau transmiterea dezmembrămintelor dreptului de
proprietate nu se cere respectarea formei autentice. Aceasta nu este cerută nici în
cazul înstrăinării dreptului de proprietate asupra construcţiilor. Astfel, dacă
înstrăinarea are ca obiect o construcţie cu terenul aferent, dar contractul nu a fost
autentificat, cumpărătorul dobândeşte numai un drept de superficie ( drept de
proprietate asupra construcţiei şi un drept de folosinţă asupra terenului ), în privinţa
proprietăţii terenului actul valorând numai ca un antecontract de vânzare-
cumpărare.2
5.1.2.2 Consimţământul
Vânzarea, ca şi orice alt contract, se încheie prin consimţământul părţilor.
Consimţământul, prevede art. 953 C.civ. “nu este valabil când este dat prin eroare,
smuls prin violenţă, sau surprins prin dol”. Altfel spus, acesta trebuie să fie
neviciat. Vânzarea fiind un contract sinalagmatic, realizarea consimţământului
presupune întâlnirea la un moment dat a voinţei vânzătorului de a vinde cu voinţa
cumpărătorului de a cumpăra. Problema care s-a pus în practica judiciară a fost
aceea de a şti care sunt efectele juridice ale unei asemenea manifestări de voinţă,
emisă, prin ipoteză la o dată ulterioară. Este problema promisiunii unilaterale de a
vinde sau de a cumpăra, alături de care, în practică, întâlnim pactul de preferinţă,
promisiunea sinalagmatică de vânzare-cumpărarea, dreptul de preemţiune3.
5.1.2.3 Dreptul de preemţiune.Spre deosebire de pactul de preferinţă – care are
natură contractuală deoarece dreptul prioritar la cumpărare al beneficiarului
pactului se naşte pe baza consimţământului dintre părţi – dreptul de preemţiune-
are natură legală, fiind instituit printr-o normă imperativă; voinţa proprietarului-
vânzător nu are nici un rol în naşterea şi exercitarea dreptului de către titularul lui.
În măsura în care s-a hotărât să vândă terenul trebuie să respecte dreptul de
preemţiune sub sancţiunea prevăzută de lege. Fiind conceput de legiuitor ca o
derogare de la principiul liberei circulaţii a bunurilor şi a principiului potrivit căruia
proprietarul dispune liber de bunul său (art. 480 C.civ.), se impune concluzia că
textele care reglementează dreptul de preemţiune trebuie interpretate restrictiv. Este
un drept absolut – opozabil erga omnes – deci dacă proprietarul vinde terenul cu
1
A se vedea D. Chirică, Consecinţele modificărilor legislative post-revoluţionare asupra circulaţiei imobilelor
proprietate particulară, în Dreptul nr. 6/1991, pag. 29.
2
A se vedea E. Chelaru, Unele aspecte în legătură cu circulaţia juridică a terenurilor proprietate privată, în Dreptul
nr. 9/1993, pag.23.
3
O. Ungureanu. Drept civil. Introducere., ed.a VIII a,Ed. Rosetti, Bucureşti 2007

61
nerespectarea lui, se poate cere anularea contractului indiferent de buna sau reaua-
credinţă a terţului cumpărător. Are ca obiect numai terenurile agricole situate în
extravilan fiind un drept preferenţial de cumpărare la preţ egal conferit
coproprietarilor, proprietarilor vecini şi arendaşului (art. 5-11 din legea nr.
54/1998).

5.1.2.4 Capacitatea părţilor.

Conform art.1306 C.civ., pot cumpăra toţi cărora nu le este oprit prin lege.
Cazurile de incapacitate sunt expres 1 şi limitativ prevăzute de lege şi sunt de strictă
interpretare.
Părţile trebuie să aibă capacitate de exerciţiu deplină, iar persoanele lipsite
de capacitate sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă trebuie să încheie contractul
prin ocrotitorul legal, respectiv cu încuviinţarea acestuia şi, în toate cazurile, cu
autorizaţia autorităţii tutelare.
Incapacităţi speciale.
Pentru contractul de vânzare-cumpărare legea prevede anumite
incapacităţi speciale. Aceste incapacităţi sunt interdicţii de a vinde şi cumpăra sau
de a cumpăra.
Incapacităţi de a cumpăra
Aceste incapacităţi sunt răspândite în diferite acte normative:
a) potrivit art.21 alin.2 fraza a II-a din Constituţie, “cetăţenii străini şi
apatrizii nu pot dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor”. Prin urmare
posibilitatea dobândirii dreptului de proprietate asupra terenurilor este un atribut
exclusiv al calităţii de cetăţean român, indiferent dacă mai are sau nu şi o altă
cetăţenie. Contractul prin care o persoană, care nu are calitatea de cetăţean român,
ar cumpăra un teren este lovit de nulitate absolută 2 ( virtuală ) interdicţia fiind de
ordine publică. Această nulitate nu ar putea fi acoperită prin revânzarea terenului
unui cetăţean român. Legea 312/2005 privind dobândirea dreptului de proprietate
privată asupra terenurilor de către cetăţenii străini şi apatrizi, precum şi de către
persoanele juridice străine stipuleaza ca cetăţenii străini (in afara de cetatenii UE)
pot dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor în baza înţelegerilor reciproce
prevăzute de tratatele internaţionale încheiate între România şi statul cetăţeanului
străin. Acestia pot dobandi terenuri in proprietate in Romania prin mostenire legala.
b) potrivit art.2 alin.2 din legea nr 54/1998 privind circulaţia juridică a
terenurilor, proprietatea funciară a dobânditorului şi a familiei sale (soţii şi copiii
necăsătoriţi, dacă gospodăresc împreună cu părinţii lor) nu poate depăşi 200 ha
teren agricol în echivalent arabil. Fiind o derogare de la regula capacităţii (art. 1306
C.civ), textul este de strictă interpretare. Regimul juridic aplicabil încălcării
1
A se vedea dec. nr. 2524/1993, C.S.J., secţ. civ., în Dreptul nr. 12/1994, pag.60, “ Prohibiţia sau interdicţia de a
cumpăra trebuie să fie legală şi expresă”;
2
A se vedea Fr. Deak, Tratat de drept civil. Contracte speciale, Bucureşti, edit. Actami, 1999, pag. 45.

62
acesteia este cel al nulităţii absolute (totale sau parţiale). Actul nul absolut, nu
poate fi validat prin retransmiterea terenului către o altă persoană şi nici deghizat
sub formă de arendare sau dobândit printr-o persoană interpusă.
c) potrivit art. 1308 C.civ., nu pot cumpăra nici direct şi nici prin
persoane interpuse:
ϖ tutorii de la cei pe care îi au sub tutelă ( pct.1.). Vânzarea săvârşită în
pofida aceste interdicţii este anulabilă pe acest singur considerent, fără a fi
nevoie să se dovedească vreo leziune;
ϖ mandatarii însărcinaţi să vândă bunurile unei alte persoane ( pct.2.) –
atât mandatarii legali cât şi cei convenţionali;
ϖ administratorii bunurilor comunelor sau stabilimentelor publice nu
pot cumpăra aceste bunuri ( pct. 3.);
ϖ funcţionarii de stat nu pot cumpăra bunurile statului care se vând prin
intermediul lor (pct.4.).
Deşi sancţiunea nulităţii care este atrasă de încălcarea acestor dispoziţii
este formulată în termeni imperativi, se admite unanim că acasta este relativă 1, şi
nu absolută, neputând fi deci invocată decât de persoana care a fost proprietara
bunurilor vândute sau de succesorii universali ai acesteia.
d) potrivit art.1309 C.civ., judecătorii, procurorii şi avocaţii nu pot
deveni cesionari de drepturi litigioase care sunt de competenţa Curţii de Apel în a
cărui circumscripţie îşi exercită funcţia sau profesia.
Întrucât această interdicţie este întemeiată pe un motiv de ordine publică
(apărarea prestigiului justiţiei), încălcarea ei se sancţionează cu nulitatea absolută a
actului 2 şi cu suportarea cheltuielilor vânzării şi plata daunelor – interese.
Incapacităţi atât de a vinde, cât şi de a cumpăra
Art. 1307 C.civ., prohibeşte vânzările între soţi. Prin această interdicţie se
apără interesele moştenitorilor (dacă vânzarea n-ar fi interzisă, prin vânzări
simulate unul dintre soţi ar putea face celuilalt liberalităţi care să exceadă cotitatea
disponibilă sau care să fie sustrase raporturilor donaţiilor), interesele creditorilor
care ar putea fi fraudaţi prin încheierea unor contracte de vânzare-cumpărare
simulate.
Nerespectarea interdicţiei vânzării între soţi, duce la nulitatea relativă a
contractului, anularea putând fi cerută de oricare dintre soţi, de moştenitorii ocrotiţi
sau de creditori, fără a fi obligaţi să dovedească fraudarea drepturilor.
5.1.2.5 Obiectul contractului
Vânzarea–cumpărarea dă naştere la două obligaţii reciproce: obligaţia
vânzătorului are ca obiect lucrul vândut, iar obligaţia cumpărătorului are ca obiect

1
A se vedea D.Chirică, Drept civil. Contracte speciale, Bucureşti, edit. Lumina-lex, 1999, pag.39.
2
nulitatea este relativă întrucât priveşte doar interesele particulare ale cedentului sau debitorului cedat şi nicidecum
unele de ordin general. O. Ungureanu. Drept civil. Introducere., ed.a VIII a,Ed. Rosetti, Bucureşti 2007

63
preţul. În lipsa acestor elemente ori dacă ele nu îndeplinesc condiţiile prevăzute de
lege, contractul de vânzare-cumpărare nu poate fi considerat valabil încheiat.
Lucrul vândut. Condiţii.
a) lucrul să fie în comerţ. Art. 1310 C.civ., care prevede că pot fi vândute
toate lucrurile care sunt în comerţ, afară dacă legea opreşte aceasta. Interdicţia
poate fi : absolută, vizând bunurile care prin natura lor sau printr-o declaraţie a
legii sunt de interes public şi care ca atare, sunt inalienabile; relativă, referitoare la
bunurile care, nefiind inalienabile, pot fi vândute-cumpărate, dar numai de către
anumite persoane sau numai în anumite condiţii.
b) lucrul să existe – lucrul să existe în momentul încheierii contractului sau
să poată exista în viitor.
Dacă părţile au avut în vedere un lucru existent (sau cel puţin
cumpărătorul) dar acel lucru era pierit total în momentul închieierii contractului (ori
nici n-a existat în realitate), vânzarea este nulă absolut (art. 1311 C.civ.), întrucât
obligaţia vânzătorului este lipsită de obiect, ceea ce antrenează şi lipsa cauzei
obligaţiei cumpărătorului.
c) lucrul să fie determinat sau determinabil (art.948 şi 964 C.civ.), licit şi
posibil.
Fiind un contract translativ de proprietate, vânzătorul trebuie să fie
titularul dreptului ce se înstrăinează. În caz contrar, el nu poate transmite dreptul
care face obiectul contractului (nemo dat quod non habet ).
Dacă părţile sau cel puţin cumpărătorul a fost în eroare, considerând că lucrul
vândut aparţine vânzătorului, se admite 1 că vânzarea este anulabilă pentru eroare
(viciu de consimţământ) asupra calităţii esenţiale a vânzătorului, ce a fost socotit de
cumpărător proprietar al lucrului.
Vânzarea-cumpărarea lucrului altuia în cunoştinţă de cauză, reprezentând o
operaţiune speculativă, are o cauză ilicită şi deci este nulă absolut 2 în baza art.984
C.civ. Dacă contractul s-a încheiat de către vânzător în frauda dreptului
proprietarului constituie un caz tipic de nulitate absolută în virtutea cunoscutului
adagiu clasic frauda corupe totul 40 ( fraus omnia corrumpit ). Dacă bunul a fost
înstrăinat face parte din domeniul public al statului sau unităţilor administrativ-
teritoriale, contractul este nul absolut, chiar dacă cumpărătorul a fost de bună-
credinţă (art. 135 din Constituţie).
Preţul. Condiţii.
Preţul este obiectul prestaţiei cumpărătorului şi corespunde valorii lucrului
vândut. El trebuie să fie: stabilit în bani, determinat sau determinabil; sincer şi
serios.Dacă aceste condiţii nu sunt îndeplinite, contractul de vânzare-cupărare este
nul absolut – cel puţin ca şi vânzare-cumpărare – căci îi lipseşte un element esenţial
asupra căruia trebuie să se realizeze acordul de voinţă. (art. 1295 C.civ.).
5.1.2.6. Cauza în contractul de vânzare-cumpărare.
1
A se vedea dec. nr. 778/1987, a Trib. Jud. Constanţa, în R.R.D. nr.2/1988, pag. 69-70.
2
Fr. Deak, op.cit., pag. 58

64
 Printre condiţiile de validitate ale oricărei convenţii art. 948 C.civ., include
şi pe aceea a existenţei unei cauze licite. În esenţă, cauza este motivul psihologic
determinant al consimţământului.
Indiferent de obiectul convenţiei, cauza trebuie să îndeplinească anumite
condiţii expres prevăzute de lege:
a) cauza să existe –art. 966 C.civ., prevede că “obligaţia fără cauză… nu
poate avea un efect”. Nu trebuie însă confundată existenţa cauzei cu faptul de a fi
expresă; potrivit art. 967 C.civ., cauza este prezumată până la dovada contrarie,
motiv pentru care lipsa cauzei trebuie dovedită;
b) cauza să fie reală – art.966 C.civ. declară nulă convenţia fondată pe o
cauză falsă, deci nereală;
c) cauza să fie morală – scopul actului juridic este moral atunci când este în
concordanţă cu regulile de convieţuire socială, deoarece, potrivit art.5 C.civ. , “nu
se poate deroga prin convenţii sau dispoziţii particulare la legile care interesează
ordinea publică şi bunele moravuri”;
d) cauza să fie licită - şi această condiţie este prevăzută în mod expres în
art. 966 C. civ. se precizează că este nelicită cauza atunci când este prohibită de
legi, când este contrarie bunelor moravuri sau ordinii publice.
În practica judiciară 1şi în doctrină s-a considerat că este ilicită cauza în
care părţile între care s-a încheiat un contract de vânzare-cumpărare a unui imobil
au ştiut că aceasta aparţine altuia şi, de rea-credinţă fiind, au urmărit să fraudeze pe
adevăratul proprietar.
Dat fiind caracterul sinalagmatic al vânzării-cumpărării, este posibil ca
aceasta să fie afectată de cauze de nulitate atât din partea vânzătorului, cât şi din
partea cumpărătorului.
5.1.3 Nulitatea testamentului
5.1.3.1 Precizări prealabile
Testamentul este un act juridic special. Conform art.802 C.civ.
“testamentul este un act revocabil prin care testatorul dispune, pentru timpul
încetării sale din viaţă, de tot sau parte din avutul său.”
Aşadar, testamentul trebuie să întrunească condiţiile de validitate ale actului
juridic în general (art. 948 – 968 C.civ.) precum şi unele condiţii specifice. Aceasta
înseamnă că ele trebuie să exprime un consimţământ valabil al testatorului,
testatorul să aibe capacitatea de a testa, iar beneficiarul pe aceea de a primi prin
testament, obiectul testamentului să fie licit şi posibil, şi, în fine, cauza acestuia să
fie reală, licită şi morală.
5.1.3.2 Consimţământul
Legatul este valid dacă voinţa testatorului este liberă şi neviciată.
1
A se vedea dec. nr. 279/1976, a Trib. Suprem, secţ. civ., în C.D. 1976, pag. 81-84.

65
 În principiu, voinţa testatorului poate fi viciată prin eroare, dol sau violenţă
şi se vor aplica regulile dreptului comun.
Particularităţi în materie prezintă dolul, căci el este viciul cel mai frecvent
şi care capătă o înfăţişare deosebită. Aceasta se manifestă în materia legatelor sub
formă de captaţie sau sugestie.
Conform doctrinei 1, în esenţă, captaţia constă în manoperele dolosive şi
mijloacele frauduloase folosite de o persoană în scopul de a câştiga încrederea
dispunătorului şi a înşela buna lui credinţă, pentru a-l determina să o gratifice prin
testament, în vreme ce sugestia constă în folosirea unor mijloace ascunse şi
tendenţioase în scopul de a sădi în mintea dispunătorului ideea de a face o
liberalitate pe care nu ar fi făcut-o din proprie iniţiativă. Sugestia sau captaţia
constituie o formă a dolului şi va produce anularea liberalităţii numai dacă s-au
folosit manevre viclene sau frauduloase. Acestea ar putea fi: sechestrarea
dispunătorului, îndepărtarea rudelor şi a prietenilor sau însinuarea unor calomnii la
adresa acestora, abuz de influenţă sau de autoritate. Simpla simulare făţarnică a
unor sentimente de afecţiune sau prestarea unor îngrijiri interesate nu poate
legitima anularea testamentului.
5.1.3.3. Capacitatea succesorală
Legiuitorul român nu defineşte sintagma de capacitate succesorală. În
literatura juridică 2, capacitatea succesorală este recunoscută ca fiind o cerinţă
legală pentru a putea moşteni. Pornind de la interpretarea literală a art. 654 C.civ.,
potrivit căruia “ pentru a putea succede trebuie neapărat ca cel ce succede să existe
în momentul deschiderii succesiunii “,unii autori3consideră această condiţie a
devoluţiunii succesorale ca neavând nimic comun cu devoluţiunea testamentară.
Există şi o opinie 4, potrivit căreia capacitatea succesorală se include în cea de
folosinţă, nefiind altceva decât o parte a acesteia.
În ce ne priveşte, ne alăturăm acestei din urmă opinii, considerând
capacitatea succesorală ca fiind o parte a capacităţii civile.
Aşadar, capacitatea succesorală poate fi definită 5 ca fiind acea parte a
capacităţii civile, recunoscută de la concepţie, în anumite condiţii, care constă în
aptitudinea de a avea drepturi şi obligaţii specifice cu privire la o moştenire şi de a
dobândi drepturi şi obligaţii cuprinse într-o succiune.
Incapacităţi de a dispune prin testament
În această categorie de incapacităţi se includ:
a) incapacitatea prevăzută de art. 806 C.civ., potrivit căreia minorul sub 16
ani nu poate dispune în nici un fel prin testament;
1
D.Chirică, în Drept civil. Succesiuni, edit. Lumina Lex, Bucureşti, 1999, pag. 76-77;
2
M.Mureşan şi I.Kocsis, în Drept civil. Succesiuni, edit. Cordial Lex, Cluj-Napoca, 1995, pag.9; D.Cirică, op. cit.,
pag.15;
3
M.Mureşan şi I.Kocsis, op. cit, pag.10
4
Tr. Ionaşcu, în Curs de drept civil. Succesiuni şi liberalităţi, Iaşi, 1928, pag. 10; D.Chirică, op.cit., pag.16;
5
O. Ungureanu. Drept civil. Introducere., ed.a VIII a,Ed. Rosetti, Bucureşti 2007

66
 b) incapacitatea prevăzută de art. 807 C.civ., potrivit căreia minorii între 16-
18 ani nu pot dispune decât de jumătate din ceea ce ar putea dispune ca majori;
c) incapacitatea prevăzută de art. 809 C.civ., potrivit căreia minorii între 16-
18 ani nu pot dispune prin testament în favoarea tutorelui lor; incapacitatea se
menţine şi după vârsta majoratului până la predarea – primirea socotelilor tutelei.
Această incapacitate nu funcţionează în ipoteza în care tutorele este un ascendent
al minorului;
d) incapacitatea interzişilor judecătoreşti şi a persoanelor care, fără a fi puse
sub interdicţie, sunt lipsite de discernământ la momentul încheierii actului de
dispoziţie testamentară.
Toate cazurile de incapacitate de a dispune prin testament, fiind instituite în
scop de protecţie a testatorului, sunt sancţionate cu nulitate relativă putând fi
invocată de cei ocrotiţi şi de succesorii lor în drepturi. Această acţiune poate fi
exercitată şi de procuror în condiţiile art.45 C. pr. Civ.
Incapacităţi de a primi prin testament
În literatura juridică 1, incapacităţile de a primi prin testament sunt împărţite
în incapacităţi de folosinţă şi incapacităţi de exerciţiu.
a) Incapacităţi de folosinţă:
1. Incapacităţi absolute de folosinţă:
 incapacitatea persoanelor fizice neconcepute până la data deschiderii
succesiunii şi a persoanelor juridice care nu au luat fiinţă;
 incapacitatea persoanelor juridice de a primi prin testament liberalităţi care
nu corespund scopului lor, determinat de lege, actul de înfiinţare sau statut (art.
34 din Decr. nr. 31/1954);
Aceste incapacităţi de folosinţă sunt absolute , nimeni nu poate dispune în
favoarea lor. Sancţiunea aplicabilă fiind nulitatea absolută.
2. Incapacităţi relative de folosinţă:
 incapacitatea medicilor şi farmaciştilor (art. 810 alin. 1 C.civ.);
 incapacitatea preoţilor de a primi legate de la cei pe care i-au asistat religios
în cursul ultimei boli (art. 810 alin 3 C.civ.);
 incapacitatea ofiţerilor de marină de a primi legate de la călătorii aflaţi la
bordul navelor în cursul călătoriilor maritime, dacă nu sunt rude cu testatorul
(art.883 C.civ.).
Întrucât incapacităţile menţionate afectează capacitatea de folosinţă a
persoanelor la care ele se referă, se poate trage concluzia că sancţiunea încălcării
lor este nulitatea absolută. 2
b) Incapacităţi de exerciţiu:
Întrucât acceptarea unei liberalităţi este un act ce depăşeşte sfera actelor de
administrare, minorii şi interzişii nu pot exercita acest drept decât prin
1
D.Chirică, op. cit., pag 82-86;
2
A se vedea dec. nr. 888/1982, a Trib. Reg. Braşov, în R.R.D. nr. 8 / 1983, pag. 63.

67
reprezentanţii lor legali, fiind necesară, totodată, şi încuviinţarea prelabilă a
autorităţii tutelare (art. 9 şi 11 din Decr. nr. 31/ 1954, art. 129 alin.2, art. 133 alin.2
şi art.147 C.fam.).
Sancţiunea aplicabilă încălcării acestor dispoziţii este nulitatea relativă.
Alţi autori 1susţin că “sancţiunea acestor incapacităţi, indiferent că ele ar fi de
a dispune sau de a primi, de folosinţă sau de exerciţiu, absolute sau relative, este
aceeaşi anulabilitate, adică nulitate relativă”.
Potrivit altei opinii 2, sunt recunoscute ca şi incapacităţi succesorale:
 incapacitatea medicilor şi farmaciştilor de a primi legate de la cei pe care i-
au asistat medical în ultima boală care le-a cauzat decesul, dacă liberalitatea a
fost făcută în cursul acestei boli (art.810 alin. 1 C.civ.);
 incapacitatea preoţilor de a primi legate de la cei pe care i-au asistat religios
în cursul ultimei boli (art. 810 alin. 3 C. civ.).
 incapacitatea ofiţerilor de marină de a primi de la persoanele aflate la bordul
navelor în cursul călătoriilor maritime, dacă nu sunt rude cu testatorul (art. 883,
C.civ.).
Aşadar, în această opinie, singurele incapacităţi sunt cele reglemetate de art.
810 alin 1 şi alin 3 şi art. 883 C.civ. În ce priveşte sancţiunea aplicabilă acestor
incapacităţi, având în vedere faptul că:testamentul este un act juridic unilateral,
capacitatea gratificatului nefiind un element structural al acestuia;incapacitatea
succesorală de a primi prin testament se apreciază ulterior încheierii lui valabile,
fiind un eveniment independent de voinţa şi de culpa testatorului;precum şi
dispoziţiile art. 928 C.civ.3 se poate afirma că incapacitatea succesorală de a primi
prin testament atrage după sine caducitatea 4 testamentului şi nu nulitatea lui, aşa
cum s-a susţinut până acum în literatura juridică de specialitate.
5.1.4. Forma testamentului
Deoarece testamentul este o excepţie de la ordinea de drept comun a
succesiunilor, cea legală, voinţa testatorului trebuie să îmbrace anumite forme
prevăzute de lege, acestea având menirea de a înlătura în cel mai înalt grad cu
putinţă echivocurile şi de a asigura autonomia de voinţă a celui care dispune pentru
cauză de moarte.
În materie de testamente, forma este o condiţie cerută ad validitatem şi nu
numai ad probationem. Legislaţia civilă română cunoaşte mai multe forme de
testamente (autentice, olografe, mistice), dar oricare dintre acestea este aleasă de

1
C.Hamangiu, I.Rosetti-Bălănescu, Al.Băicoianu, Tratat de dreptul civil român, vol.I, 1928, reeditat de edit. ALL,
1996
2
O. Ungureanu. Drept civil. Introducere., ed.a VIII a,Ed. Rosetti, Bucureşti 2007
3
art. 928 C.civ., prevede expres că “orice dispoziţie testamentară cade când eredele numit sau legatarul nu o va
primi sau va fi necapabil de a o primi”;
4
art. 928 C.civ., prevede expres că “orice dispoziţie testamentară cade când eredele numit sau legatarul nu o va
primi sau va fi necapabil de a o primi”;

68
testator trebuie să îmbrace forma scrisă, testamentul nuncupativ (verbal) nefiind
recunoscut de lege.
Nerespectarea cerinţelor de formă atrage sancţiunea civilă a nulităţii
absolute a testamentului. Cu toate acestea, un testament autentic sau mistic, deşi nul
pentru vicii de formă, va putea totuşi produce efecte ca testament olograf (prin
conversiunea actului), dacă sunt îndeplinite condiţiile de validitate ale acestuia,
adică atunci când a fost scris în întregime, semnat şi datat de către testator.
Prohibiţia testamentului conjunctiv
Art. 857 C.civ, prevede că “două sau mai multe persoane nu pot testa prin
acelaşi act, una în favoarea celeilalte, sau în favoarea unei a treia persoane”.
Întrunirea mai multor manifestări de voinţă într-un singur testament ar
conferi acestuia un caracter bilateral sau multilateral – situaţie în care nici unul din
testatori nu şi-ar putea revoca testamentul fără acordul celuilalt sau al celorlalţi.
Această dispoziţie a fost edictată tocmai în scopul asigurării testamentului atât
caracter unilateral, cât şi caracter revocabil.
Prohibiţia testamentului conjunctiv este privită neunitar în jurisprudenţă şi în
doctrină, într-o opinie fiind considerată o simplă condiţie de formă 1, în timp ce
într-o altă opinie, aceasta este privită ca o condiţie de fond 2.
În ce ne priveşte, considerăm că prohibiţia testamentului conjunctiv este o
condiţie de fond. Sancţiunea atrasă de încălcarea prohibiţiei prevăzute la art. 857
C.civ. este nulitatea absolută, care va putea fi invocată de orice parte interesată (art.
886 C.civ).
5.1.4.1 Interzicerea pactelor asupra unei succesiuni viitoare
Art. 965 C.civ. prevede că pot face obiectul unei obligaţii şi bunurile
viitoare, cu excepţia succesiunilor nedeschise, chiar dacă ar exista acordul celui
despre a cărui moştenire este vorba, iar art. 702 C.civ. opreşte renunţarea la
moştenirea unei persoane în viaţă sau înstrăinarea drepturilor eventuale într-o
asemenea moştenire. Rezultă, aşadar, că pactul asupra unei succesiuni viitoare este
o convenţie, prohibită de lege, prin care una dintre părţi dobândeşte drepturi
eventuale în acea moştenire sau renunţă la ele.
Pactele asupra succesiunilor viitoare sunt lovite de nulitate absolută.
Aplicarea acestei sancţiuni se justifică prin aceea că asemenea pacte contravin
ordinii publice şi bunelor moravuri prin dorinţa pe care o crează cu privire la
moartea persoanei despre a cărei moştenire este vorba (votum mortis captandae).
Atunci când este vorba de pacte prin care se conferă drepturi în moştenirea unuia
dintre cocontractanţi, sancţiunea nulităţii absolute se justifică prin împrejurarea că
asemenea convenţii, datorită caracterului lor irevocabil, aduc atingere dreptului
1
M.B.Cantacuzino, op. cit., pag. 349;
2
D.Chirică, op.cit.,pag. 91.

69
celui care lasă moştenirea de a dispune de bunurile sale, din cauză de moarte, până
în ultima clipă a vieţii sale prin acte juridice esenţialmente revocabile.
5.1.4.2. Interdicţia substituţiilor fideicomisare
Prin substituţie fideicomisară înţelegem o dispoziţie cuprinsă într-un
testament (sau într-un contract de donaţie) prin care dispunătorul obligă pe cel
gratificat (fie legatar, fie donatar – numit, instituit sau grevat) să conserve bunurile
primite şi - la moartea sa – să le transmită unei alte persoane (numită substituit),
desemnată tot de către dispunător.
Potrivit dispoziţiilor art. 803 C.civ., substituţia fideicomisară este
sancţionată cu nulitatea absolută, întrucât încalcă ordinea publică. Nulitatea este
integrală în sensul că desfiinţează ambele liberalităţi, atât cea făcută substituitului,
cât şi cea făcută instituitului. Aceasta nu poate fi acoperită prin confirmarea
dispoziţiei de către moştenitori, chiar dacă această confirmare ar lua forma unei
executări voluntare a legatului. Nulitatea nu ar putea fi acoperită nici prin
renunţarea la legat a unuia dintre cei doi legatari succesivi, întrucât la data
deschiderii succesiunii dispunătorului, ambele liberalităţi sunt nule absolut şi deci
renunţarea oricăruia dintre legatari nu ar avea obiect.
5.1.4. Unele aspecte ale nulităţii în dreptul european
O problemă de interes şi de noutate în doctrina dreptului civil material
român, dar şi în cel european, o constituie aşa-zisele nulităţi noi, „speciale”,
respectiv: nulităţile de protecţie şi nulităţile de interdicţie, instituite de legislaţia
comunitară europeană.
Aflate la mare distanţă de acele forme tradiţionale de nulitate - care s-au
definit structurale, pentru că sunt interne contractului -, „cauzele” nulităţilor noi ţin
exclusiv de circumstanţe sau elemente exterioare contractului şi care sunt totuşi
destinate să reacţioneze la tratamentul acestuia.
Reperul central în funcţie de care se nasc aceste nulităţi speciale îl
constituie protecţia interesului contractantului individual, căreia i se consacră o
acţiune specială.
În acest context nulitatea dobândeşte conţinuturi ce iau în considerare
„dezechilibrul semnificativ” pe care-l suferă contractantul individual, prin absenţa
„negocierii individuale” ori în situaţia „de dependenţă economică” în care se află
societatea individuală subcontrac¬tantă şi că, pe planul modului de a operare a
nulităţii, ineficacitatea operează numai „în avan¬tajul” contractantului protejat.
În ultima vreme, literatura străină, aflată în faţa unei adevărate şi proprii „inflaţii”
de forme de nulitate răspândite în legi speciale şi normative comunitare, şi-a pus şi
problema raportului dintre aceste noi (forme de) nulităţi şi nulităţile din coduri sau
nulităţile doctrinare clasice .
Prima reacţie ar putea fi aceea de a se reorganiza pe linia de apărare a
modelului de nulitate din cod şi de a opune o procedură de inadmisibilitate la
extinderea unor astfel de forme noi, definite „excepţionale” şi în mod sigur fructul
apariţiei şi aprecierii de interese, concrete şi ocazionale, pentru a nu le spune
70
efemere. Dar în considerentele care urmează vom vedea că un astfel de răspuns e
nesatisfăcător. Apreciem că sarcina juristului nu e niciodată aceea de a respinge
„noul” în stăruitoarea apărare a vechiului, ci să depisteze liniile de „lungă durată”
ale unui fenomen, în vederea identificării unor noi forme structural-organizatorice
ale existentului. Acest lucru ar trebui să se întâmple şi în situaţia nulităţilor noi.
În primul rând, într-o astfel de materie, interpretul e solicitat să traseze o aşa zisă
recunoaştere de domeniu în legătură cu fenomenele de asociat sub eticheta
„nulităţilor speciale” . Calificativul special a fost utilizast de doctrina de
specialitate, avându-se, probabil, în vedere sursa acestor nulităţi, de observat în
legile „speciale” extra-cod. Deja e vorba de o primă ordine de evaluare, eventual
discutabilă dacă se doreşte a se critica „centralitatea” codului. Deja se spune altceva
când se distinge în calificativul „speciale” caracte¬rul efectelor, tocmai „speciale”,
la care sunt corelate noile forme de nulitate. Primul e un criteriu topografic, al
doilea, substanţial, care se referă la tratamentul concret de care este capabil
contractul nul . Încearcă să-i pună în legătură şi pe primul şi pe al doilea, tocmai
acel criteriu care se referă la o tipologie specială a unor raporturi, şi tocmai pentru a
justifica tratamentul diferit care derivă de aici .
Dar tematica „nulităţilor speciale” nu e astfel doar pe terenul efectelor,
definite tocmai „speciale”, deci, diferite de cele obişnuite. Ea e ca atare şi pe
terenul nulităţii-speţă. Într-adevăr aceasta e la ani lumină distanţă de acele forme
tradiţionale de nulitate, care s-au definit „structurale”, pentru că sunt interne
contractului.
„Cauzele” şi/sau factorii - dacă aici se pot defini astfel - de nulitate ţin aici
de cir¬cumstanţe sau elemente care sunt, toate, „exterioare” contractului şi care
sunt totuşi destinate să reacţioneze la tratamentul acestuia. Precursoare, de
exemplu, sub acest aspect, este legislaţia de origine comunitară (a se vedea, de
exemplu, legislaţia italiană antitrust, Legea nr. 287/1990) care, dacă interzice
convenţii sau acorduri între societăţi, leagă această interdicţie de efectul (extern)
restrictiv al concurenţei pe piaţă (art. 2).
În alt cadru (cel al clauzelor vexatorii, a se vedea art. 1469 bis C. civ.it.),
dacă se înţelege să se protejeze consumatorul, se face acest lucru cu condiţia să
lipsească o tratativă individuală între contractanţi (asupra clauzei în obiect) şi acest
lucru să constituie semnul unei situaţii de abuz.
În alt sector, cel al subcontractării, nulitatea e dictată cu referire la „abuz
de dependenţă economică”. Speţa abuzului e definită în acelaşi articol ca situaţie de
excesiv dezechilibru al drepturilor şi obligaţiilor. Şi în sfârşit, protecţia
consumatorului poate fi subordonată şi circumstanţei ca, contractul să fie stipulat
„la distanţă”.
Este evident că, în aceste cazuri, se ajunge la situaţii sau circumstanţe toate
„exterioare” contractului individual deoarece ţin de situaţii mai de ansamblu în care
se află părţile. Se priveşte deci „în jurul” contractului. Contractul e doar vârful

71
aisbergului. Deci cauzele sau factorii nulităţii „de protecţie” nu se lasă închişi într-o
speţă determinată. Ei sunt negarea speţei.
Iată deci că termenul „speciale”, cu referire la aceste forme de nulitate
sfârşeşte prin a merge dincolo de efectul individual „special” (fie acesta de
identificat în forma specială de legitimare relativă sau în caracterul parţial în mod
necesar al nulităţii sau în efectul substitutiv al altor clauze), pentru a ajunge la
conţinuturi care se pun în contrast chiar şi cu forma nulităţii-speţă, pentru că sunt
menite să se concretizeze în judecăţi înalt discreţionare asupra circumstanţelor
„exterioare” contractului.
În acest punct, interpretul ar putea să se descurajeze în prezenţa unei
normări a nulităţii care pare că a rupt orice raport cu nulitatea de cod . Descurajarea
ar putea să determine să se ia act de această realitate şi să i se opună o procedură de
neadmisibilitate.
Cu toate acestea, nu au lipsit criterii de lectură mai omogene şi mai
apropiate de tematica nulităţii, şi acestea se pot justifica în raport de coerenţa
faptului dat pe care-l aleg. Desigur, este vorba de a accepta şi/sau de a lua act de
„diversitatea” unghiului de vedere, pentru a se detaşa din această „diversitate” şi a
încerca să reconstruiască o formă juridică coerentă.
Unghiul de vedere de la care mulţi au pornit este, s-a văzut, cel al
„protecţiei” interesului contractantului individual, definit ca meritând o acţiune
specială. Pentru că la interesul general al unei contractări importante şi eficiente şi
care coincide cu valorile sistemului, a legislaţiei, la care în mod tradiţional e
ancorată nulitatea din coduri, şi care determină, pe lângă lovirea cu nulitate a
contractelor sau acordurilor lipsite de substratul material necesar, chiar contracte
contrare unor norme imperative, la ordinea publică şi la bunele moravuri, s-a ajuns
şi suprapunând interesul contractantului individual (fie acesta consumatorul sau
clientul unei bănci sau al unei societăţi de asigurare), pentru protecţia căruia nu ar
mai fi fost suficientă tradiţionala formă de nulitate în neutralitatea şi caracterul ei
abstract (tocmai pentru că e neutră faţă de interesele individuale ale
contractanţilor).
Pe un astfel de teren şi cu aceste premise intervine aşa-zisa nulitate „de
protecţie”.Acestea, prin definiţie, „protejează” contractantul individual (consumator
şi/sau client). Se pun, ca să spunem aşa, în serviciul lui, în sensul că, atât pe planul
condiţiilor de utilizare precum şi pe acela al modului de a opera, se folosesc pentru
a furniza „protecţie” interesului individual . Atunci nu va trebui să ne mire foarte
mult dacă nulitatea care capătă conţinuturi ce iau în considerare „dezechilibrul
semnificativ” pe care-l suferă contractantul individual, prin absenţa „negocierii
individuale” ori în situaţia „de dependenţă economică” în care se află societatea
individuală subcontractantă şi că, pe planul modului de a operare a nulităţii,
ineficacitatea operează numai „în avantajul” contractantului protejat.
De asemenea, nu va trebui să ne mirăm dacă o condiţie de formă a contractului,
raportată în mod tradiţional la ambii contractanţi, este în schimb raportată numai la
72
unul dintre aceştia (clientul băncii) şi că nulitatea, astfel ameninţată, poate fi
susţinută numai de contractantul protejat şi că prescrierea, a cărei nerespectare
induce nulitate, este derogabilă numai în sensul cel mai favorabil pentru
contractantul protejat.
Dar, în general, va trebui să se recunoască faptul că forma nulităţii
„parţiale” este aici cvasi „impusă”, fără quid medium al voinţei părţilor. Şi acesta e
un mod de a proteja interesul părţii pentru a recupera contractul in parte qua.
În faţa acestor noi provocări teoretice, apreciez că, în analiza acestor categorii de
nulităţi, nu trebuie abandonat statutul tradiţional al nulităţii numai din motivul
creării unui nou mod de a re-defini nulitatea, potrivit logicii speciale a speţei, în
care interesul contractantului este leit-motivul acesteia. Consider că, având în
vedere interesul protejat, singura problemă cu adevărat importantă care trebuie să
ne preocupe este ca şi tratamentul sancţionator care derivă din această specie de
nulitate să fie coerent cu acest interes.
Din punct de vedere sistemic, cred că nulităţile „de protecţie”, constituie o
formă de nulitate alternativă la forma de nulitate-sancţiune şi la forma de nulitate-
soluţie (în favoarea unuia dintre contractanţi).
Ca o particularitate, în ipoteza formei de nulitate-soluţie, ca mijloc de
protecţie a interesului special al unuia dintre contractanţi, legitimarea procesuală
activă în acţiunea de nulitate, trebuie să aparţină exclusiv contractantului beneficiar
al normei de protecţie violate. De aici deducem că, acest timp de nulitate are
caracter relativ.
În plus, având în vedere că nulitatea-soluţie e destinată să se conformeze
strict interesului protejat, când e lovită de nulitate numai o clauză sau o parte a
contractului, acesta nu va fi desfiinţat integral, decât dacă, din interpretarea
acestuia, ar rezulta că acea clauză sau acea parte a contractului lovită de nulitate era
esenţială pentru părţile contractante, în lipsa căreia acestea nu l-ar mai fi încheiat.

73
 CONCLUZII

În alte cuvinte, nulitatea este sancţiunea ce intervine in cazul in care , la

încheierea actului juridic civil nu se respectă dispoziţiile legale referitoare la
condiţiile de fond sau de forma.
Pentru o mai buna inţelegere a instituţiei nulitaţii actului juridic civil
presupune şi operaţiunea delimitării acesteia de alte cauze de ineficacitate a actului
juridic civil. O asemenea delimitare contribuie şi al evitarea confundârii nulitaţii
actului juridic civil cu alte sancţiuni de drept civil, confuzie ce nu este admisibilă ,
deoarece este vorba de concepte juridice diferite, fiecare având un regim juridic
propriu.
Putem observa că trebuie să clasificăm nulităţile în nulităţi absolute şi
nulităţi relative, clasificare care îşi găseşte importanţa sub aspectul regimului
juridic civil.
Întrucât efectul nulităţii este acelaşi, indiferent că ar fi vorba de o nulitate
absolută sau de o nulitate relativă, vom reţine că, regimul juridic al nulităţi vizează
trei aspecte: cine poate invoca nulitatea, cât timp poate fi invocată nulitatea şi dacă
nulitatea poate să fie acoperită ori nu prin confirmare.
Pentru o viitoare reglementare, ar fi de preferat o abordare unitară a nulităţii
actului juridic civil.
De lege data, lipsa totală a consimţământului face ca actul astfel încheiat să
fie lovit de nulitate absolută. De lege ferenda, ar trebui consacrată, în acest caz,
nulitatea relativă (preponderent fiind interesul individual, iar nu cel general).
Ieşirea din dilema în care este pus legiuitorul obligat să opteze între posibilitatea
acordată pârâtului de a beneficia de un act imoral, în cazul aplicării maximei “nemo
auditur propriam turpitudinem allegans” şi admisibilitatea acţiunii în restituire în
care reclamantul se prevalează de propria imoralitate, o constituie – de lege ferenda
– desfiinţarea actului nul, cu toate consecinţele ce decurg de aici, pe de o parte, şi
confiscarea, în folosul statului, a prestaţiei, pe de altă parte, pentru ca pârâtul să nu
beneficieze de imoralitatea reclamantului, la care acesta este, de multe ori, părtaş
sau pe care o cunoaşte.
În legislaţia şi doctrina actuală, se face distincţia între acţiunea în constatarea
nulităţii (corespunzătoare nulităţii absolute) şi acţiunea în anulare sau în
anulabilitate (pentru nulitatea relativă). De lege ferenda, s-ar impune o unificare a
terminologiei, păstrându-se doar sintagma “acţiune în anulare” pentru că, indiferent

74
dacă este vorba de nulitate absolută sau nulitate relativă, instanţa, cercetând fondul
cauzei şi verificând dacă sunt sau nu îndeplinite condiţiile de validitate ale actului
respectiv, va putea pronunţa anularea actului ce încalcă legea.

Bibliografie

1. M.Mureşan, Drept civil. Partea generală, edit. Cordial-Lex, Cluj-Napoca,

1996;
2. Gh. Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele
dreptului civil, edit. “Şansa” SRL, Bucureşti, 1998;
3. Gheorghe Beleiu, Drept civil român, Introducere în dreptul civil.
Subiectele dreptului civil, Ediţia a XI-a revăzută şi adăugită de Marian
Nicolae şi Petrică Truşcă, EdituraUniversul Juridic, Bucureşti, 2007
4. D.Cosma, Teoria generală a actului juridic civil, edit. Ştiinţifică,
Bucureşti, 1969;
5. C.Hamangiu, I.Rosetti-Bălănescu, Al.Băicoianu, Tratat de dreptul civil
român, vol.I, 1928, reeditat de edit. ALL, 1996;
6. Tr.Ionaşcu şi colectivul,Tratat de drept civil,edit.Academiei RSR,
Bucureşti 1967;
7. I.Dogaru, Drept civil român. Tratat, vol.I, Craiova, 1996;
8. E.Lupan, M.Răchită, D.Popescu, Drept civil. Teoria generală, Cluj-
Napoca, 1992;
9. M.Mureşan, A.Boar, Drept civil. Persoanele, edit. Cordial-Lex,Cluj-
Napoca, 1997;
10. D.Chirică, Drept civil. Contracte speciale, edit.Lumina-Lex, Bucureşti,
1999;
11. Fr. Deak, Tratat de drept civil. Contracte speciale, edit. Actami,
Bucureşti, 1999;
12. D.Chirică, Drept civil.Succesiuni, edit. Lumina-Lex, Bucureşti, 1999;
13. M.B. Cantacuzino, Elementele dreptului civil, Craiova, 1921;
14. Tr. Ionaşcu, Curs de drept civil. Succesiuni şi liberalităţi, Iaşi, 1928;
15. M.Mureşan, J.Kocsis, Drept civil.Succesiunile,edit.Cordial Lex, Cluj-
Napoca,1995;
16. M. Costin, M. Mureşan, V. Ursa, Dicţionar de Drept civil, edit. Ştiinţifică
şi enciclopedică, Bucureşti, 1980;
17. O. Ungureanu . Drept civil. Introducere, Ed. a VII a, Rosetti, 2007
18. J. Manoliu, Drept civil. Succesiunile, edit. Fundaţiei “Chemarea”, Iaşi,
1995;

75
 19. C.Bârsan,V.Stoica, Evoluţia legislaţiei privind circulaţia imobilelor
,vol.II ,în“Dreptul”nr.6/1990
20. G. Boroi, L. Stănciulescu, Drept civil. Curs selectiv pentru licenţă., edit.
Hamangiu, 2011
21.G. Boroi , L. Stănciulescu.Drept civil. Curs selectiv pentru licenta. Teste
grila Ed. a 4-a, Editura Hamangiu, Bucureşti ,2009
22. O. Ungureanu, C.Jugastru, Drept civil. Persoanele, Editura Rosetti,
Bucureşti, 2010
23. O.Ungureanu, Drept civil. Introducere, ediţia a VIII a, Editura All Beck,
Bucureşti, 2008

Acte normative

 Codul comercial;
 Codul Familiei;
 Codul Obligaţiilor;
 Codul Civil Român;
 Codul de Procedură Civilă;
 Codul Civil Italian;
 Codul Civil din Quebec;
 Constituţia României;
 Decretul nr. 31/1954;
 Decretul-Lege nr. 9/1989;
 Decretul-Lege nr. 115/1938;
 Decretul nr. 167/1958;
 Legea nr. 7/1996 republicată în MOF, Partea I, Nr. 1069/17.11.2004;
 Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod
abuziv;
 Legea nr. 16/1994 a arendării;
 Legea nr. 16/1996 a arhivelor naţionale;
 Legea nr. 17/1996 privind regimul armelor de foc şi al muniţiilor;
 Legea nr. 18/1991 – Legea fondului funciar;
 Legea nr. 36/1995 – Legea notarilor publici şi a activităţii notariale;
 Legea nr. 51/1995 privind organizarea şi exercitarea profesiei de avocat;
 Legea nr. 54/1998 privind circulaţia juridică a terenurilor;
 Legea nr. 64/1995 modificată prin Legea nr. 99/1999;
 Legea nr. 85/1992 privind vânzarea de locuinţe şi spaşii construite din
fondurile statului;

76
 Legea nr. 99/1999 privind unele măsuri pentru accelerarea reformei
economice;
 Legea nr. 112/1995 privind reglementarea situaţiei juridice a unor imobile
cu destinaţia de locuinţe, trecute în proprietatea statului;
 Legea nr. 114/1996 – Legea locuinţei;
 Legea nr. 115/1938 privind unificarea dispoziţiilor referitoare la cărţile
funciare;

Jurisprudenţă

 Decizia nr. 807/1980 a Secţiei Civile a fostului Tribunal Suprem;

 Decizia nr. 1416/1981 a Secţiei Civile a fostului Tribunal Suprem;
 Decizia civilă nr. 856/1999 a C.A. Bucureşti, Secţia a III-a civilă, în
Culegere de practică judiciară în materie civilă pe anul 1999;
 Decizia civilă nr. 1201 din 20 octombrie 1998 a C.A. Iaşi, în Culegere de
practică judiciară pe anul 1998;

77