Sunteți pe pagina 1din 12

China și Europa

A. Introducere:

Etimologie: Numele de "China" provine, cel mai probabil(există mai multe teorii în
acest sens), de la forma derivată a cuvantului Cin, de origine persană – denumirea dată de
negustorii persani pentru ținutul cunoscut sub numele de Zhōngguó, folosit și făcut cunoscut
în Europa de faimosul negustor Marco Polo. Prima utilizare cu valoare documentară în limba
engleză datează din 1555. Numele oficial al statului s-a schimbat odată cu acapararea puterii a
diferitelor dinastii și instalarea unei noi forme de guvernare(de ex: Imperiul Marelui Qing).
Totuși, numele care se regăsește în rapoartele guvernamentale oficiale indiferent de dianstia
conducătoare, cât și în limba celor patru mari grupuri etnice, este Zhōngguó. Tradus prin
"Centrul Lumii", sau ca "Regatul de Mijloc".

Antropologie: Prima dovadă a prezentei oamenilor în regiune a fost descoperită în


peștera Zhoukoudian. Reprezentând unul dintre primele specimene cunoscute de Homo
erectus, cunoscut sub numele de Peking Man, despre care se estimează că ar fi trăit acum
300,000 pâna la 780,000 de ani.

Având aproape 4,000 de ani de istorie continuă, China este una dintre cele mai vechi
civilizatii.[1][2][3] Aceasta tară este acum percepută ca un factor predominant începand din
antichitate, acaparând parte din vâsta întindere a Asiei de Est ca națiune și statele vecine prin
realizările culturale, economice, datorită factorilor religioși sau ca urmare a schimbărilor de
ordin politico-strategice.

Deși până în secolul secolul al-XIX-lea s-a manifestat ca una dintre cele mai avansate
societați și sisteme economice din lume, după Revoluția Industrială din Europa și interferența
statelor colonialiste a început declinul Chinei ca stat. În secolele XIX și XX, imperialismul,
lupta internă pentru putere a diferitelor facțiuni, cele două războaie mondiale și războaiele
civile fac ravagii în țara, distrug economia, cu detronarea conducerii imperiale ca
deznodământ. Din punct de vedere istoric, sfera culturală a Chinei s-a extins în Asia de Est ca
întreg, cu religia chineză, obiceiuri(ex:ceremonia ceaiului), și sistemul de scrieire au fost
adoptate la diferite intensitați de vecinii săi ca Japonia, Korea și Vietnam. De-a lungul istoriei,
China a fost sursa unor invenții deosebit de importante. Se poate spune că istoria Chinei este
aceea a unei dezvoltari neîntrerupte, caracterizată totodată de ideea paradoxală a absenței
schimbării, îmbinarea celor două reprezentând esența culturii chineze, o alegere deliberată, de
fapt inșiruirea în practică a conceptului confucianist de armonie.
B. Mentalitate: Imperiul și „Mandatul Cerului”

De aici putem să construim în jurul a câtorva idei scheletul unicei societați importante
a cărei dezvoltare a avut aproape în exclusivitate un caracter autohton. Buna ințelegere între
oameni și ordinea în societate se obțin numai prin desăvârșirea interioară a individului și prin
supunerea lui structurilor statale și culturale existente. Realizarea acestui ideal al desăvârșirii
se face prin perfecta cunoaștere a trecutului istoric, prin respectarea riturilor, obiceiurilor și
tradițiilor ancestrale, prin subordonarea față de suveran și institutiile statului. Așadar, prin
tradiție, China și chinezii au fost procupați de ceea ce se petrece în interiorul ei/lor, ignorând
lumea, întelegand armonia universală, și anume cetațeanul corect trebuie să accepte situația
politică ca atare. Adopatând nu o regulă ci un sistem de principii și filozofii de reacție și
cauzalitate pentru a trăi în armonie dar și pentru a se defini ca națiune unitară, respingând
ideea de interacțiune speifică lumii occidentale. Privind din acest unghi, pedepsele cele mai
aspre au fost date cele care sau opus ordinii existente, menite să exprime oroarea pe care
societatea chineză o resimțea fată de cei care îi încalcă regulile de bază. Schimbările necesare,
aveau fundamentul în Cer, neconsiderat zeu, ci principiu garant al ordinii, devine puterea
supremă / absolută, conștientă și activă, determinatoare a actelor / comportamentelor uman-
terestre, în concluzie: Un rebel care se ridica împotriva sistemului existent și obținea victoria
înceta să mai fie rebel și devenea moștenitorul de drept al „mandatului cerului”. Aceasta
disciplină socială, puternic întiparită în inimile chinezilor și cu o continuitate de câteva
milenii, exercitată prin tradiție, explică absența individualismului și venerarea conformismului
ca îndatorire fundamentală pentru cetațeni. Totodată, putem afirma că totalitarismul secolului
XX instaurat în China a reprezentat în mod exclusiv continuitatea „mandatului cerului”.

În planul relațiilor externe, China a arătat detașare, bazându-se în exclusivitate pe


propriile forțe, atât pe plan cultural cât și pe plan material. Ideea predominantă fiind că nu
aveau de ce sa mentina legături cu străinii, întrucât orice lucru strain era prin definiție inferior.
China va începe să facă comerț cu alte națiuni, dar orice activitate comercială în care s-a
angajat a fost considerat ca fiind conceput din cadouri primite de la parteneri inferiori, printr-
un elaborat sistem de tribut. Acest stil straniu de negoț a menținut idea de supremație a Chinei
și de absentă a nevoii acesteia de a-și face cunoscută valoarea în fața partenerilor de comerț,
indiferent de locație.

În privința primelor contacte cu țările europene putem spune că au apărut ca urmare a


activităților comerciale. Una dintre primele atestări apare în aprox. 190 î.Hr. în timpul
împaratului Hui, când orașul Chang'an devine punctul terminus al Drumului Matăsii în Orient,
legând Europa de China dinastiei Han. Rabban Bar Sauma, turc uyghur din Beijing,
călătorește în Europa, ajungând în 1287 să fie oaspete la curtea lui Andronikos(Androic) al II-
lea Paleologul, Împarat al Imperiului Bizantin, și invitatul regelui Filip al-IV-lea al Frantei, și
al regelui Edward I al Angliei. Cert este ca Abraham Ortelius este primul european care
introduce în atlasul său Theatrum Orbis Terrarum, o ilustrare a unei invenții chinezești din
domeniul navigației. Din 1602 până în 1682 Compania Olandeză a Indiilor de Est transporta
peste șase miliaoane de piese de porțelan de China în Europa. Și o data cu trecerea timpului
datele despre relațiile diplomatice și comerciale se înmulțesc. Chiar și așa istoricii și
consemnările vremii au tendința să analizeze sau să ofere o imagine a Chinei ca o anexă a
istoriei țarilor occidentale. Arătându-se mai degrabă preocuparea de a explica și justifica
implicarea lor și/sau acțiunile militare în evenimente, fară să redea în mod obiectiv datele
istorice, adesea privind cultura chineză ca fiind inferioară Pe de altă parte autoritățile chineze
nu au reacționat în nici un fel în fața insistențelor britanice prin delegațiile trimise din secolul
al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea pentru relații comerciale mai strânse. Încet,
conceptul pe care China îl considera din „vremi imemoriale” despre mareția sa a fost puternic
zdruncinat odată cu creșterea interesului puterilor europene în zona Asiei de Est.

C. 1842-1914 Supremația Occidentului

După o serie de tatonări, primul conflict deschis a izbucnit în 1842. Marea Britanie a
cerut Chinei să marească achizițiile de opium din India Britanică și Burma. Oficialii chinezi
au răspuns prin confiscarea încărcăturilor de opiu a negustorilor britanici și închiderea
porturilor, dorind astfel să oprescă și controleze consumarea opiumului de către populație
precum și ieșirea unor mari cantități de argint din visteria imperială necesare pentru plata
opiumului britanic. În cifre, pe langă faptul că primul Război al Opiului a fost începutul a unei
lungi perioade de slăbire, frămânatare civilă, revolte și depopulare a Chinei, în 1842,
populația Chinei ajunge la 416,118,200, din care 2 millione erau dependenți de opiu, și în
1881, dintr-o populație de 369,183,000, 120 de millione erau dependenți de opiu și derivați ai
acestuia. Incapacitaea Chinei de a se opune acestei puteri arămate europene a pus sub semnul
întrebării ideea niciodată pusă la îndoială până atunci a supremației chineze. Rezultatul:
Tratâtul de la Nanking — primul dintr-o serie lungă a ceea ce istoricii chinezi vor numi
„tratâtele inechitabile” Aceste tratâte unilaterale au creat peste cincizeci de porturi deschise,
care se aflau sub controlul puterilor occidentale, cum ar fi Marea Britanie, Franța, Germania și
SUA, precum și stabilirea unor zone de concesiune printre care și insula Hong Kong, punând
astfel capăt elaboratului sistem comercial chinez. Libertatea religioasă a fost decretată după
cel de-al doilea Război al Opiului și obligativitatea plătiri unui tribut de 8 milioane de taleri
de argint către Marea Britanie. Aceste acorduri umilitoare constituie motorul de revoltelor și
mișcărilor revoluționare care au avut loc în China, de menționat războiul taipinilor (1854-
1861), a fost îndreptat atât împotriva „diavolilor străini” cât și a autorităților imperiale
chineze.

Până în anul 1900, marile puteri au șubrezit integritatea teritorială și suveranitatea


Chinei de aproape șaizeci de ani. Au obligat și forțat autoritățile imperiale să importe opium,
au învins armata imperială în mai multe războaie, și-au conferit dreptul de a promova
creștinismul și au impus o serie de tratate umilitoare prin care străinii și companiile europene
în special au primit privilegii speciale și imunitate față de autoritatea imperială chineză.
Dinastia Qing, care iși exercitase drepturile de conducător absolut al Chinei mai bine de două
secole iși pierdea succesiv autoritatea iar cultura chineză era asaltată de o nouă și foarte
puternică religie. în fapt, au fost mai mulți factori care au contribuit la revoltele chineze care
au întărit și consolidat mișcarea Boxerilor. Printre țările europene care și-au sculptat în
teritoriul chinez sfere de influență au fost Marea Britanie, Franța, Rusia și Germania,
acordând pe teritoriile concesionate drepturi extrateritoriale cetățenilor chinezi, simțindu-se
cetățeni străini în propria țara aceștia au dezvoltat sentimente xenofobe și ură față de noua
religie și mîșionarii acesteia veniți acum în număr mare în China. Un templu budist dintr-un
sat Lilienyuan a fost transformat de mîșionari catolici în biserica, fapt care a cauzat
îndreptatirea sentimentului de ură față de străini. Armata Imperială Chineză a desfințat o
treime din numărul de militari, dintre care cei mai mulți și-au unit forțele cu Boxerii.

Pe de altă parte Marea Britanie, Franța și Rusia au strâns legăturile pentru a echilibra
tot mai evidenta putere militară a Germaniei în Europa, cu importante implicații în Extremul
Orient. Interesele naționale au reunit aceste țari în cadrul unor acorduri comune. China nu a
fost consultată, deși multe dintre tratate și acorduri o afectau în mod direct, deși recunoșteau
formal drepturile suverane imperiale. Atracția era evidentă, China era o sursă de mână de
lucru și materiale ieftină, iar rata tarifelor vamale era extrem de favorabilă, precum și costurile
de producție scăzute, alcătuiau o ecuație economică ideală cu cheultuieli minime și venituri
mari pentru antreprenorii europeni. În scurt timp companiile occidentale au monopolizat
domeniul industrial. Același lucru s-a întamplat și în sectorul bancar. Într-un anumit sens,
acest fapt a însemnat și anumite avantaje pentru chinezi. Stocul de capital disponibil a fost
mărit de afluxul investitorilor străini. Împrumuturile acordate companiilor chineze, erau
negociate în favoarea bancherilor occidentali. Un alt beneficiu al populației ca intreg a fost
dezvoltarea infrastructurii, în special construirea căilor ferate și extinderea parcului de
vagoane. Aceasta a dat naștere unui nou val de împrumuturi externe a guvernului imperial
pentru a naționaliza căile ferate pentru a îndeparta controlul local a căilor de comunicație și
transport perceput ca un real pericol. Trebuie menționat că exploatarea muncitorilor nu fusese
introdusă de companiile europene. Aceasta era o realitate veche în China. Dorința țăranilor de
a pleca de la țara și de a lucra în fabricile conduse de occidentali demonstra realitațile crude a
vieții cotideine din zonele rurale. Chiar și în cazul fabricilor din provincie, conduse de chinezi
nu se bucurau de o reputație bună în ce privește tratamentul angajaților. Un alt efect pozitiv al
extinderii întreprinderilor occidentale a fost un proces educativ, precum pregătirea tinerilor
chinezi în arta conducerii fabricilor cât și speciaizarea pe diferite domenii în străinătate.
Ideile europene au atras inițial pentru că păreau să ofere chinezilor posibilitatea de a-si
dobândi demnitatea și forța piedute. Guvernarea prin reprezentare, naționalismul și
socialismul păreau înlocuitoare perfecte pentru ineficinetul și atât de slăbitul sistem imperial.
în octombrie 1911 insurectia militară de la Wuhan părea să ofere schimbarea atât de mult
așteptată sub „mandatul cerului”. Patru luni mai târziu dinastia conducatoare abdică în mod
oficial. Chinezii nu mai puteau să se amăgească cu ideea că sunt independenți din punct de
vedere cultural, politic și științific. Supunerea față de puterile occidentale și de asemenea față
de Japonia, care a profitat de situația grea a Chinei, au subminat astfel de convingeri. Însa abia
odată cu izbucnirea primului război mondial avea să devină limpede cât de neînsemnată era
China în ambițiile ei geo-strategice pentru Europa.

D. Primul Război Mondial și China Interbelică

China a intrat în războiul din Europa cu o contributie foarte însemnată la efortul de


război materializată în efective 175.000 (dintre care peste 10.000 au murit) de militari
participanți pe frontul de vest la întreținerea a 144 km din tranșeele anglo-franceze, deși
Marea Britanie a refuzat sprijinul Chinei când Japonia a invadat teritoriile germane din
teritoriul chinez, a provinciei Shandong și a importantului său port Quingdao. Chinezii au
intrat în război crezând că vor fi răsplătiți cu acordarea atenției necesare solicitărilor în cadrul
acordurilor postbelice. Dar principiile autodeterminării și ale democrației pentru care se
sacrificaseră au fost respectate selectiv. Negociatorii occidentali au acordat câstig de cauză
Japoniei, posesiunile lor în China nu aveau sa revină Chinei, ceea ce reprezenta anularea
angajamentului făcut Chinei pentru a o convinge să intre în război în 1917.

Pentru a formula o alternativă la pretențiile japoneze, China avea nevoie să pună capăt
instabilității situației interne și garantarea că guvernul central își manifesta prerogativele pe
tot teritoriul țării. Însă autoritatea pe care guvernul de la Beijing o exercita se limita la regiune
din nordul țării. Ceea ce va urma pe tabla de șah a marilor puteri va arunca tara în haos, ca
urmare a schimbarii echilibrului de putere în Extremul Orient. Scindarea structurii puterii în
China anilor 1920 a constituit o piedică pentru negociatorii europeni direct interesați de
resursele naturale ale țării. Având de-a face cu un guvern oficial republican slăbit și corupt
aflat în conflict cu diferiți guvernatori locali, cu naționaliștii și comuniștii, oficialii europeni
trebuiau să aleagă cu grijă cu care dintre grupări să negocieze pentru a-și apăra interesele din
zonele concesionate. Guvernatorii locali își exercitau autoritatea în diferite regiuni ale țării,
unde guvernul central nu avea nici o putere. în a doua jumătate a anilor 1920, după mai multe
ciocniri violente între beligeranți s-a reușit implementarea un singur guvern cu capitala la
Nanking și așa numitul tutelaj politic, un guvern interimar care pentru transormarea Chinei
într-un stat modern și democratic.

D. Invazia Japoneză. Al Doilea Război Mondial

Pentru a înțelege complexitatea implicării Japoniei în China, ca și a implicării


ulterioare a Uniunii Sovietice, a Regatului Unit și a Statelor Unite în războiul chino-japonez,
este foarte important să înțelegem interesele subterane ale diferitelor părți care s-au implicat
în conflict:

China (Nationalistă): China Naționalistă avea mai multe obiective: să reziste agresiunii
japoneze, să reunifice China sub autoritatea unui guvern central, să crească rolul țării pe plan
extern, să înfrângă mișcarea comunistă și să transforme țara într-o putere regională.
Comuniștii chinezi: Comuniștii chinezi au evitat luptele pe scară mare cu japonezii, în
același timp implicându-se în activitatea politică și în lupte de gherilă în zonele ocupate de
niponi, pentru a-și extinde baza de masă. Motivul principal pentru care comuniștii au încercat
să evite conflictele de amploare cu japonezii a fost dorința lor de a se prezenta la sfârșitul
războiului mai puternici decât adversarii lor politici – naționaliștii.
Uniunea Sovietică: URSS avea interesul să nu intervină în conflictul chino-japonez
pentru a avea mâinile libere în conflictul din Rusia Europeană cu Germania Nazistă. O
asemenea atitudine ar fi permis Uniunii Sovietice să mențină efective reduse în Siberia, ar fi
direcționat principalele unități militare și resurse materiale spre Europa și, în plus, ar fi ajutat
cauza chinezilor comuniști, care ar fi putut mai ușor prelua puterea în țară, ceea ce ar fi dus la
crearea unei zone tampon între URSS și Japonia.
Regatul Unit: De-a lungul deceniului al treilea și al patrulea, atitudinea Angliei față de
Japonia a fost una conciliantă, de vreme ce ele formau deja o Alianță. Numeroși cetățeni
britanici din China sprijineau acțiunile japoneze din China, cu scopul evident al slăbirii puterii
guvernului naționalist. Această atitudine a fost urmare a acțiunilor guvernului naționalist, care
a revocat numeroase concesiuni străine și a acționat pentru impunerea propriilor taxe și
impozite, ceea ce a afectat profund interesele economice britanice. După izbucnirea celui de-
al doilea război mondial, Regatul Unit a fost obligat să lupte în Europa împotriva Germaniei
Naziste, sperând în acest timp ca războiul dintre chinezi și japonezi să ajungă într-un punct
mort. O asemenea situație din orient ar fi permis britanicilor să-și recupereze în timp coloniile
din Hong Kong, Malaezia, Burma și Singapore. Principalele forțe britanice au fost implicate
în războiul din Europa, contribuția lor la desfășurarea războiului din Pacific fiind
neînsemnată.
Conflictele dintre China, Statele Unite și Regatul Unit s-au manifestat și în cursul
Războiului din Pacific. Winston Churchill ezita să trimită în regiune trupe britanice ca să
redeschidă Drumul Burmei, în condițiile în care mulți dintre militarii britanici fuseseră deja
înfrânți în luptele cu japonezii în campaniile precedente. Pe de altă parte, generalul Stilwell
considera că deschiderea Drumului Burmei era vital pentru China, în condițiile în care toate
porturile țării erau ocupate de japonezi. Politica "Mai întâi Europa" inițiată de Churchill
neglija în mod evident cererile liderilor asiatici, așa cum era Chiang. Mai mult, cererile
britanicilor ca trupele chineze să fie trimise pe frontul din Indochina în Campania din
Burma era privită de Chiang ca o încercare a englezilor de folosire a chinezilor pentru
recucerirea coloniilor britanice și de apărare a Indiei. Chiang considera că trupele chineze ar fi
trebuit trimise spre răsăritul țării pentru a apăra bazele aeriene americane, o mișcare sprijinită
și de Claire Chennault. În plus, Chiang și-a manifestat public sprijinul pentru Mișcarea pentru
independența Indiei într-o întâlnire cu Mahatma Gandhi din 1942, ceea ce a dus la o răcire
pronunțată a relațiilor dintre China și Regatul Unit.
Comunismul, ca și ideologie și ca fenomen manifestat, prezintă diferite particularități
și niveluri de discuție și de aceea, orice analiză realizată trebuie să țină seama de anumite
caracteristici ale sale. Aceste caracterîșitici se constituie în funcție de țara la care facem
referire într-o abordare a comunismului, de trecutul și tradițiile acelei țări, de norme, de
cultură, de organizarea socială și de întregul context existent la momentul respectiv sau pe o
perioadă mai îndelungată. Referitor la istoria existenței comunismului, apariția mișcării în
China și în timp, creșterea importanței sale, pot fi considerate momente semnificative care au
marcat profund evoluția comunismului și care au contribuit chiar la crearea unei falii în
„marea familie” comunistă. Pentru a realiza o descriere a comunismului din China (cum a
apărut și cum a evoluat), dominat de gândirea și activitatea lui Mao Zedong, trebuie să avem
o imagine completă, care să conțină și date referitoare la specificul gândirii și al culturii, la
societate, la rolul și influența țării printre alte state și la istoria sa. Astfel, în continuare voi
puncta anumite chestiuni pe care le consider a fi factori importanți în prezentarea
comunismului chinez, cum ar fi: naționalismul (cu toate implicațiile sale), rolul țărănimii,
revoluția continuă, respingerea capitalismului și a legăturilor cu acesta, ideea de independentă
a Chinei în rândul statelor comuniste. în acest fel, voi încerca să creionez o imagine a
comunismului chinez, care a luat naștere și s-a manifestat copiind modelul sovietic și care
într-un final a încercat să-și aroge dreptul de a da naștere unei noi societăți.

Pentru a putea înțelege „specificul” comunismului chinez și felul în care acesta a


evoluat, consider că ar trebui menționate și analizate elemente constitutive, tipul de gândire și
societatea, care alcătuiesc acest „specific”. Acest tip de gândire pe care îl consider destul de
important, se fundamentează în cea mai mare parte a sa pe tradiția confucianista. Învățăturile
confucianismului încearcă să formeze un om ideal, care se controlează pe sine și iubește
studiul, astfel, acesta va putea mai departe, să producă rezultate, care, din punct de vedere al
utilității, vor fi benefice atât pentru el cât și pentru ceilalți, pentru întreaga societate. Aceasta
logică era favorabilă unei puternice dezvoltări a societății, având în vedere și faptul că prin
confucianism se acorda o importanță mare bogăției și bunăstării.

Societatea chineză a fost pentru mult timp caracterizată de o birocrație bine structurată.
Existau bresle, supuși ai împăratului (vasali), militari, sclavi, astfel imaginea fiind a unei
societați închise, stricte, bine ierarhizate, bazata pe tradiție, pe obligativitatea și importanța
ritualurilor și pe o ordine preexistentă. Se manifesta de asemenea o importantă semnificativă
atribuita spiritelor și influenței acestora în viața oamenilor, o altă caracteristică se referea la
respectul și fidelitatea față de strămoși și față de familie, societatea fiind una de tip patriarhal
și era accentuată importanța capului de familie; aceasta din urmă a avut consecințe notabile și
anume existența unei carisme a căpeteniei și supunerea manifestată față de conducator.
Structura societății chineze și modelul sau închis de gândire, alături de stoicism și lipsa de
preocupare pentru tot ce reprezenta exteriorul, lumea din afară, au avut consecințe importante
(s-ar putea spune chiar negative) asupra dezvoltării economice, care a fost una foarte lentă
încă de la început, datorită teritoriului extins și a lipsei comerțului extern, un comerț pasiv,
limitat tocmai din motive de păstrare a tradiției și deși a cunoscut perioade de criza în ceea ce
priveste unitatea imperiului, China și-a păstrat coeziunea prin puterea culturii sale. Tradiția
confucianistă care se manifesta în China se referea la acceptarea unanima a unei armonii
existente în intrega societate; aceasta idee a avut consecințe și în ceea ce privește relațiile
externe, care nu au reprezentat o prioritate până în secolul 19. Momentul de apariție al
comunismului chinez a fost precedat de o serie de factori și întamplări succesive, care au avut
un efect cumulativ, concretizat prin faptul că respectivul moment a fost considerat începutul
unei lungi perioade de reviriment și bunăstare a Chinei, iar comunismului i-a fost atribuit un
rol de salvator și de deschizător de drum către o dezvoltare a întregului popor. Astfel, pe
lângă cele prezentate anterior (gândirea, cultura, tradiția, etc.) trebuie menționate și
următoarele: naționalismul chinez, influența, importanța Chinei, fie ea și zonala, din punct de
vedere militar și economic, urmate de un declin provocat de statele europene prin colonizare
și mai târziu ocupația japoneză.

Partidul comunist chinez și-a început activitatea în anul 1921, iar mai tarziu, în
contextul războiului japonez și al inactivității guvernului, comuniștii, care se bazau foarte
mult pe sprijinul țăranilor, au câștigat prin acțiunile lor, o susținere din ce în ce mai mare în
rândul poporului. Războiul cu Japonia se sfârșește în 1945, însă perioada de criza avea să
continue prin izbucnirea unui nou război intern, care viza preluarea puterii, desfășurat între
partidul nationalist (Kuomintang) condus de Chiang Kai-shek și partidul comunist, sub
conducerea lui Mao Zedong. Deși partidul comunist sovietic și-a dorit și a încurajat
răspândirea ideologiei, susținând noile partide comuniste create, în cazul partidului comunist
chinez situația nu a fost întocmai așa. Partidul comunist sovietic nu privea cu încredere
evoluția comuniștilor chinezi, ba chiar mai mult, pentru a împiedica o ascensiune prea mare,
Stalin a susținut formarea unei coaliții între partidul lui Mao și Kuomintang, aceasta
realizându-se în anul 1937; totodata Stalin s-a opus ca Mao sa fie ales în funcția de președinte
al Comitetului Central și a încercat să îl elimine, văzând în acesta un posibil rival.

În anul 1949 Mao Zedong, care fusese obligat până atunci să lupte pentru existența
partidului său, a obținut victoria în fața rivalilor, naționaliștii din Kuomintang și tot atunci a
proclamat instaurarea Republicii Populare Chineze. Victoria lui Mao a avut un efect
psihologic, iar partidul comunist a obtinut o și mai mare popularitate, avand în vedere faptul
că anunța reforme importante pentru întreaga societate și că aducea în prim plan spiritul
patriotic și unitatea în numele acestuia.

Deși modelul comunismului din China era preluat în mare parte după modelul sovietic
existau diferențe semnificative care au stat la baza unor disensiuni intre cele două state. Pe de-
o parte avem felul în care Mao a adoptat exemplul sovietic de actiune, eliminându-și toți
adversarii din interior și din exterior, considerându-i „dușmani de clasă” și pe de alta parte
concepția diferită a acestuia referitoare la revoluție; Mao gândea o revoluție continuă, cu un
puternic caracter naționalist, în care țăranii aveau rolul principal. Existau cateva motive care
sustineau importanta taranilor: în primul rand, China nu era prea bine dezvoltata și clasa cea
mai numeroasă era formata din țărani; apoi, se considera că aceștia erau mult mai
independenți decat muncitorii și în al treilea rand, țăranii erau mult mai putin coruptibili din
punct de vedere ideologic, de către burghezie, neintrând în contact direct. Stalin considera că
adevărată revoluție se realizează cu proletari, nu cu țarani și de aceea nu era chiar mulțumit de
principiile lui Mao. în 1952 Stalin a refuzat acordarea unui ajutor economic Chinei, iar
aceasta, care era un „propovaduitor” nesperat al comunismului și care își castigase o
legitimitate prin victoria împotriva nationalistilor și prin implicarea sa în războiul din Coreea,
era indignată de atitudinea disprețuitoare prin care Stalin nu o trata ca pe un egal.În dorința sa
de transformare a societății într-una „socialisto-agraro-industriala” s-a folosit pentru început
de două programe, în 1951 „cele trei campanii” și în 1952 „cele cinci campanii”, dublate de
acțiuni de îndoctrinare și control, au fost eliminați „contrarevoluționarii și imperialiștii”,
„elementele burgheze”, religia era interzisă, în societate și-au facut loc informatorii, mesajele
de propagandă erau omniprezente, vizite în „mijlocul oamenilor” pregătite dinainte, etc.Ca o
consecință a problemelor interne și externe ale Chinei, Mao decide realizarea unei reforme, o
asa-zisa liberalizare. „Lăsați să înflorească o sută de flori; lăsați să se manifeste o sută de școli
de gândire”, astfel se lansa reforma celor „o suta de flori”, prin care Mao realiza o
destalinizare, recunoscând existența unor contradicții în societatea comunistă; diferențele se
manifestau între țărani și orașeni, între conducători și supuși și se dorea o rezolvare prin
dialog. Un alt obiectiv ascuns era identificarea criticilor și înlăturarea acestora. Următoarea
perioadă, „Marele salt înainte”, caracterizată prin sloganul „mai mult, mai repede, mai bine,
mai economic”, a fost una nefastă, prin care se urmărea creșterea numărului de muncitori, a
productivității agricole (prin colectivizare) și a celei industriale („furnalele din dos”) și
realizarea unei dezvoltări imediate; toate acestea au produs cea mai mare foamete, aducând
China într-o situație critică; a fost cea mai mare greșeală a lui Mao. Începand cu 1965, Mao a
încercat prin „revoluția culturală” să modeleze realitatea după o gândire utopică, care avea să
producă o nouă ideologie ( revoluția ca proces continuu ) și să dezvolte o societate complet
nouă, curațată de gândirea burgheză și de influențele imperialiste și în acest sens el afirma că:
„fără destrucție nu exista construcție” și considera că revoluția care încetează cade pradă
reacțiunii. Mao a apelat în special la tineri, înrolati în „gărzile rosii”, încurajându-i să
identifice problemele existente, să contribuie la îndepărtarea „vechii culturi, a vechii gândiri, a
vechilor obiceiuri și a vechilor deprinderi” și să consolideze realitatea care avea să ia naștere.
Totodată Mao urmărea să obțină o revitalizare a poziției sale, să-și elimine rivalii și să revină
triumfător în prim-planul vieții politice. Revoluția a produs și de această dată efecte negative
aruncând China într-un blocaj caracterizat de distrugeri total inutile și de o degringoladă, în
special la nivel social; acest haos generalizat avea să se sfârșească odata cu moartea lui Mao
Zedong, în 1976. Deși U.R.S.S. a reprezentat în mod evident un model pentru China, cele
două state s-au distanțat profund atât în plan ideologic, cât și ca mod de acțiune; felul în care
China era tratată a generat o imensă nemulțumire și chiar a acuzat U.R.S.S. că a trădat
revoluția datorită relațiilor sale cu Occidentul.
După mai bine de patru decenii UE şi China au semnat acorduri de extindere a
cooperării în domenii ca ştiinţa şi tehnologia, energia nepoluantă şi întreprinderile mici.
Totodată, şi-au reafirmat angajamentul faţă de un proiect de dezvoltare a tehnologiilor
necesare producerii energiei pe bază de cărbune fără emîșii de CO2, unul dintre principalele
gaze răspunzătoare de încălzirea globală.
De asemenea, cele două părţi şi-au evaluat poziţiile înaintea convorbirilor
internaţionale asupra schimbărilor climatice care se vor desfăşura în decembrie, la
Copenhaga. UE face un apel către economiile emergente precum China să limiteze emisiile de
CO2 în schimbul sprijinului financiar pe care îl vor obţine de la ţările dezvoltate.
În ceea ce priveşte criza financiară, UE şi China împărtăşesc opinia că instituţiile
internaţionale ar trebui să joace un rol mai important în monitorizarea riscurilor economice şi
că economiile emergente şi în curs de dezvoltare ar trebui să aibă mai multe de spus în cadrul
acestor instituţii. La convorbirile la nivel înalt din luna mai, comerţul şi investiţiile
reprezentaseră, pentru cele două părţi, cheia pentru redresare economică.
Fiind al doilea stat ca economie, după Statele Unite ale Americii (SUA), a putut să
prospere în toate domeniile de activitate. Studiile facute asupra economiei Chinei au
demonstrat că țara a înregistrat măriri constante a volumului exporturilor, ceea ce a a dus la
dezvoltarea ei economica. China exporta spre diferite colțuri ale lumii, dintre care merită
amintite SUA, Hong Kong, Japonia, Germania, Coreea de Sud, Olanda, Marea Britanie și
Rusia. Începând de la componente de computere, până la diferite bunuri casnice și de la
jucării și articole sportive, până la componente video, China exporta o gama larga de produse.
Când vine vorba despre contribuția la dezvoltarea economică a lumii, China este una din țările
cele mai importante. Începând de la produse agricole și până la produsele industriale,
concentrarea companiilor producătoare în marile orașe ale Chinei a oferit constant un surplus
al dezvoltării din afacerile de export. Exportul de masini, spre exemplu, a crescut simțitor în
ultima perioadă. Companiile care exportă masini chinezesti câstigă venituri însemnate, în
special odată cu liberalizarea economica. Lista vehiculelor conține autobuze și camioane.
Când se vorbește despre exportul de automobile, unele dintre companii sunt responsabile
pentru cea mai mare parte a vehiculelor exportate, unele dintre ele către națiuni în dezvoltare
precum Rusia, Iran și Kazakhstan. Pe lângă aceasta, mai sunt și țările europene care contează
pe exportul de automobile din China, care este o bună competitoare față de alte țări care
exporta automobile. Este cunoscut faptul că exportul de automobile din China a atins pragul
de două miliarde de dolari. în termeni de dezvoltare a afacerilor de dezvoltare a exportului de
mașini, China excelează în livrarea de automobile spre piețe ținta din toată lumea și asta la un
pret convenabil. Datorita cererii ridicate pentru vehicule cu motorizare mica în restul lumii,se
simte importantă producătorilor de mașini din China. Cererea pentru mașini chinezești s-a
răspândit în lume, din moment ce clienții așteaptă cea mai bună calitate la un preț convenabil.
Ținând ritmul cu alte produse la export, China s-a străduit să exceleze în ceea ce privește
exportul de automobile. Nu există nicio îndoială asupra faptului că cea mai mare parte a
mașinilor exportate din China se datorează unor companii populare precum Jinhua Shiwei
Vehicle Co., Ltd, Wuxi Yuejin Vehicle Trade Co., Ltd, etc. în ultimul timp, companiile
producatoare de mașini din China sunt recunoscute drept sursă a unor mașini inovative, care
au o cerere ridicată la nivel mondial, ducând la o creștere constantă a veniturilor în ultimii
cinci ani. Când vine vorba despre produsele manufacturate pe care le exportă China, este de
notat ca acest stat a devenit un nume mondial în ceea ce privește exportul de produse
manufacturate. Guvernul Chinei s-a concentrat totodată pe comerțul extern pentru creșterea
economică și este evidentă contribuția sectorului de exporturi. Țara este bogată atât în produse
agricole cât și minerale, fapt ce duce la dezvoltarea unei game variate de companii. Produse
ca sticla pentru oglindă, chiuvete de bucătărie, spițe de biciclete, electrocasnicele sunt pe lista
de export a produselor manufacturate din China. Nu este totodată străin faptul că resursele
minerale ale RPC sunt poate printre cele mai numeroase din lume.
China este cunoscută la nivel global ca unul dintre cei mai mari producători de bunuri
industriale și produse minerale, printre care îmbracăminte de bumbac, tungsten și antimoniu.
Datorită acestui fapt, exportul manufacturier chinez a progresat considerabil. Pe langă
produsele tipice, mai există o serie de produse unice, precum diferite ornamente, decorațiuni
pentru casă, produse meșteșugărești și ceasuri facute din bronz ( Orient Bronze este un
manufacturier cunoscut pentru gama sa largă de produse ). O dată cu dezvoltarea trendului de
export manufacturier în China, numeroase companii se dezvoltă și atrag cumpărători străini.
Cu un proces de export devenit mai liber, China profită de avantajele situației economice și
pune accentul pe afacerile de export. China prezintă o varietate mare în ceea ce privește
producția de bunuri de calitate și reușește să distribuie o gamă largă de bunuri.
În prezent, China este unul din centrele majore a comerțului internațional din partea de
est a mapamondului. Datorită politicii comerciale, China are relații comerciale bune cu cateva
state dezvoltate din lume. Importurile și exporturile în valoare de câtâva miliarde de dolari se
desfășoara zilnic în principalele centre de afaceri din China. Câteva produse sunt exportate
din China în mare parte în diferite colțuri ale lumii, în special spre Statele Unite și alte țări
europene. Oricum, cererea de produse de export tradiționale din China este ridicată
pretutindeni în lume.
De asemenea, importurile Uniunii Europene din China au crescut de la 103 miliarde de
euro la 125 de miliarde de euro, China devenind al doilea partener comercial al celor 27 de
state membre, potrivit institutului european de statistică. Eurostat. în primele șase luni din
2010, exporturile spre China au reprezentat 8,5 la sută din totalul celor efectuate de UE, iar
importurile din China 17,8 la sută din total, pe poziția întâi situându-se Statele Unite ale
Americii. Peste 60 la sută din exporturile UE spre China au fost mașini unelte și vehicule,
printre care motoare de mașini și avioane. Printre produsele importate de europeni se numără
computere și telefoane mobile. Din țările membre UE, Germania a fost cel mai mare
exportator spre China (47%), urmată de Franța (10%) și Italia (8%). De asemenea, Germania
a fost și cel mai mare importator (23%), fiind urmată de Olanda (17%), Marea Britanie (13%)
și Italia (10%). în prima jumătate a anului, România a exportat produse și servicii în valoare
de 154 de milioane de euro către China, în creștere față de cele 77 de milioane de euro din
perioada similară a anului trecut. De asemenea, importurile s-au majorat de la 826 de milioane
euro la 1,174 de miliarde de euro.
Intre 2000 și 2009, exporturile UE spre China au crescut de la 26 de miliarde de euro
la 82 de miliarde de euro, în timp ce importurile s-au majorat de la 75 de miliarde de euro la
248 de miliarde euro, în 2008, înainte de a scădea la 215 miliarde de euro anul trecut. în 2009,
UE avea investiții directe în China în valoare de 5,3 miliarde de euro, comparativ cu 6,7
miliarde de euro în 2006, dar în creștere față de anul precedent, de 4,7 miliarde de euro.
În schimb, chinezii au investit doar 0,3 miliarde de euro în UE anul trecut, fata de 2,2 miliarde
de euro în 2006.
Anul trecut, exporturile chineze în Grecia au totalizat 3,04 miliarde de euro,
comparativ cu exporturile de numai 93 de milioane în sens invers. China nu ajută doar Grecia.
în acest an, guvernul chinez a achizitionat obligațiuni din Spania în valoare de 400 de
milioane de euro. "China va face un mare efort să sprijine țările din zona euro, inclusiv
Grecia, sa treacă peste criza. Sperăm că UE să recunoască rapid China drept economie de
piață, iar apoi vom relaxa restricțiile impuse asupra exporturilor de produse tehnologice spre
China și ne vom opune protecționismului" a fost una din declarațiile oficialilor chinezi.
De asemenea, China ar putea lua parte la licitația pentru o parte din activele pe care
statul elen intenționează să le vândă pentru a face rost de bani lichizi. în cadrul acordului
pentru împrumutul de 110 miliarde de euro din partea Fondului Monetar Internațional și al
Uniunii Europene, Grecia s-a angajat să privatizeze active guvernamentale în valoare de 3
miliarde de euro, în urmatorii trei ani.

Bibliografie:

Îmbogățește-te și taci - Meyer Eric


China de la imperiu la republică – Lynch Michael