MRM

Gheorghe FRUNZĂ
REZISTENŢA MATERIALELOR
cu aplicaţii în
INGINERIA FORESTIERĂ
2005
Capitolul 1
INTRODUCERE ÎN MECANICĂ
1.1 OBIECTUL DE STUDIU
Termenul de mecanică provine de la cuvântul grecesc Mechanike şi a fost introdus de

Aristotel, în secolul al IV–lea î.Hr.
Mecanica este una dintre ştiinţele naturii care studiază legile obiective ale mişcării
mecanice a corpurilor materiale şi interacţiunea dintre acestea.
Prin mişcare mecanică se înţelege schimbarea în timp a poziţiei corpului sau a unei părţi
a acestuia în raport cu un alt corp, ales ca sistem de referinţă.
În accepţiunea actuală, prin mişcare, în general se înţelege orice schimbare a stării
corpurilor materiale, a organismelor vii, a societăţii etc., mişcare care este universală şi
constituie obiectul de studiu al diferitelor ştiinţe precum chimia, biologia, ştiinţe sociale etc.
Cercetările experimentale şi teoretice privind mişcarea particulelor din interiorul
moleculelor şi atomilor au condus la o nouă orientare a mecanicii spre studiul mişcării
microparticulelor. Astfel, mecanica a devenit o ştiinţă cu un spectru larg de cercetare care are
ca obiect de studiu mişcarea mecanică a sistemelor materiale.
In fapt, mecanica este una din ştiinţele fundamentale ale matematicii alături de fizică,
chimie şi biologie - ştiinţe ce studiază forme de mişcare ale materiei, respectiv mişcarea
fizică, chimică, biologică şi socială.
În mecanică nu se ia în considerare structura corpurilor, ele considerându-se ca medii
continue, adică, într-un element oricât de mic al corpului continuă să se mai găsească
substanţă.
În decursul timpului mecanica s-a diferenţiat în mai multe ramuri, Figura 1.
Introducere în mecanică
nedeformabil (rigid)
Mecanica solidului
mecanica mediilor continue;
deformabil mecanica fluidelor;
mecanica ruperii;
Mecanica Mecanica relativistă mecanica contactului;
biocibernetica;
Mecanica cuantică
bioingineria;
biomatematica;
Biomecanica bionica;
biometeorologia;
biotehnologia;
Mecanica socială
Figura 1. Ramificaţiile mecanicii
Mecanica solidului, cunoscută sub denumirea de mecanica clasică, a fost fondată de

Galileo Galilei (1564-1642) şi de fizicianul, matematicianul şi astronomul Isac Newton
(1642-1727). Această disciplina include legile corpurilor a căror viteză este mult mai mică
decât viteza undelor electromagnetice în vid, c = 1 ε 0 µ 0 = 299793 m/s. Este considerată

prima ştiinţă fundamentală a naturii.
Mecanica solidului rigid se ocupă de sistemele materiale formate din corpuri a căror
deformaţii sunt neglijabile, corpul fiind considerat rigid. Bazele ei au fost puse în secolul al
XVIII-lea, de L. Euler şi J. Lagrange.
Mecanica corpului deformabil cunoscută sub denumirea de mecanică aplicată,
utilizează legile mecanicii teoretice, studiază mişcarea sistemelor materiale având în vedere
deformaţiile mici şi mari ale corpurilor şi include mai multe direcţii funcţie de domeniul de
aprofundare, Figura 1.
Un mod special de abordare a mecanicii clasice este realizat de mecanica analitică.
Aceasta se bazează pe principiile mecanicii newtoniene, dar, cu ajutorul unor principii proprii.
Include metode de mare generalitate în studiul oricăror categorii de modele ale corpurilor
materiale nedeformabile, utilizând pentru toate aceleaşi ecuaţii generale. Trebuie precizat că
9
mecanica analitică nu ţine seama de frecările care intervin la interfaţa corpurilor aflate în
contact.
Mecanica relativistă a fost creată de Albert Einstein (1879-1955) şi cuprinde legile
mişcării sistemelor materiale care posedă viteze comparabile cu viteza undelor
electromagnetice în vid. Teoria relativităţii generalizate descrie gravitaţia ca fiind efectul
interacţiunii materiei asupra proprietăţilor spaţiu-timp. La baza acestei teorii stă principiul de
echivalenţă potrivit căruia un câmp gravitaţional local este echivalent cu câmpul unei forţe de
inerţie.
Mecanica cuantică rezultată din îmbinarea mecanicii cuantice matriciale concepută de
fizicianul german Werner Karl Heissnberg (1840-1905) cu mecanica ondulatorie a
fizicianului austriac Erwin Schrödinger (1887-1961) şi a fizicianului francez Louis Victor de
Broglie (1892-1987). Cuprinde legile mişcării microparticulelor (molecule, atomi, particule
elementare) şi sistemele cuantice formate de acestea.
Legile mecanicii cuantice au permis explicarea structurii atomilor, naturii legăturilor
chimice, sistemului periodic al elementelor, proprietăţilor particulelor elementare. Actualele
tehnologii se bazează pe mecanica cuantică; se menţionează laserul, reactorul nuclear ş.a.
Un loc aparte îl ocupa Mecanica moleculară care se ocupă cu studiul fenomenelor şi
proprietăţilor corpurilor determinate de caracteristicile moleculelor existente precum şi de
interacţiunile lor. Sunt studiate fenomenele capilare şi de transport precum difuzia, frecarea,
tranziţiile de fază, termodifuzia.
Existenţa moleculelor a fost pusă în evidenţă indirect, prin studierea mişcării browniene,
a cărei dinamică a fost studiat de către A. Enstein în perioada 1904-1906.
In final, se pot stabili relaţii corecte între lumea microscopică şi cea macroscopică.
În abordarea unor fenomene şi procese întâlnite în biologie, medicină şi biotehnologie
cunoştinţele de mecanică moleculară sunt indispensabile.
Biomecanica este ştiinţa care aplică legile şi modurile de raţionament ale mecanicii la
studiul organismelor vii şi în particular, la om. Biomecanica este mecanica aplicată în
biologie. Primele lucrări de biomecanică au fost ale lui Galilei; Fundamentarea
experimentală şi teoretică a analizei mişcării. Borelli (1608-1679), elevul lui Galilei, publică
primul tratat de biomecanică modernă întitulat De Motu Animale - Analiza locomoţiei
animale. Această lucrare cuprinsă în două volume include o analiză a mişcărilor musculare şi
a dinamicii corpurilor la om şi animal, fondată pe principii mecanice. Se găsesc prezentate
zborul păsărilor, înotul peştilor, poziţia centrului de greutate al elementelor corpului,
probleme de echilibru, relaţii ale diverselor braţe de pârghii, de momente ale articulaţiilor etc.
10
Combinând matematica, fizica şi anatomia, autorul se plasează la originea unei părţi

importante a biomecanicii actuale.
Mulţi dintre cercetătorii care au dat primele lucrări de biomecanică şi-au lăsat numele
legat de marile etape ale istoriei ştiinţelor exacte precum Galilei, Decartes, Hooke, Bernoulli,
Euler, Coulomb, Young, Poiseuille.
În fapt, biomecanica se ocupă de ţesuturile vii, iar acestea au o proprietate majoră, care
le lipseşte tuturor materialelor folosite în diverse ramuri ale inginerie şi anume capacitatea de
a creşte sau de a se resorbi. Ţesutul viu poate să-şi schimbe dimensiunea şi, uneori
proprietăţile mecanice. Aceste modificări sunt legate de solicitările exterioare, ca şi de
anumite procese biochimice, biofizice şi metabolice care pot schimba, cu timpul, în ţesutul
viu, câmpurile de tensiuni - proprietate esenţială a vieţii.
Din cauza acestui efect, nu putem fi siguri nici de absenţa solicitărilor reziduale din
organism - solicitări care rămân după înlăturarea forţelor exterioare aplicate. Trebuie găsită o
metodă care să ne ajute la determinarea acestor solicitări, pentru a fi capabili să determinăm
distribuţia tensiunilor în organism. Cercetările în această direcţie sunt de mare interes şi
continuă la ora actuala în marile laboratoare din lume.
Specificul sistemelor biologice constă în faptul că la baza organizării şi funcţionării lor
stă informaţia genetică conţinută în genom, apărută ca rezultat al evoluţiei. Această
informaţie se manifestă în funcţionarea specifică a sistemelor biologice şi în structura lor
ordonată, aperiodică şi de neechilibru din punct de vedere termodinamic. Aceste proprietăţi
se manifestă la toate nivelele, precum macromolecular, celular, al ţesuturilor, organelor şi
întregului organism. Sistemele biologice pot fi studiate din punct de vedere genetic şi
structural. Ca urmare, se poate întâlni biomecanica moleculară, biomecanica celulei şi
biomecanica sistemelor complexe.
În general biomecanica este un domeniu care se dezvoltă rapid şi are un câmp vast
începând cu medicina, agricultura, silvicultura etc.
Mecanica socială este o încercare de aplicare a metodelor ştiinţifice din mecanica
generală la cercetarea problemelor sociale. Prima lucrarea de mecanică socială apare în anul
1906 în limba franceză scrisă de Spiru Haret şi în limba română în 1910. Cunoscutul sociolog
francez Gaston Richard afirma în 1936 că această lucrare este una din cele mai viguroase
opere ale sociologiei europene. Autorul introduce în sociologie conceptele generale ale
mecanicii precum statica şi dinamica socială, echilibrul şi mişcarea, stabilitatea, forţele şi
fenomenele sociale.
11
Fenomenele sociale au fost, în toate timpurile, subiecte de studii profunde şi variate,

ceea ce explică interesul cu privire la problemele legate de evoluţia sistemelor sociale şi
politice ale societăţilor umane.
În fapt, scopul mecanicii este de a determina legile obiective ale diverselor tipuri de
mişcări mecanice a corpurilor materiale şi sistemelor în vederea folosirii lor în scopuri
practice, în interesul omului.
Se pot întâlnii următoarele forme de mişcare, Figura 2.
- macroscopică;
- moleculară;
Fizică
- atomică;
- cuantică;
- subcuantică.
- geologică;
Megafizică - stelară;
- galactică;
- metagalatică.
Moduri de mişcare
- moleculă;
la nivel elementar - celulă;
- ţesut;
Biologică - organ.
- populaţie;
la nivel ecologic - specie;
- biocenoză;
- ecosistem;
- biosferă;
- biocosmos.
la nivelul structurilor şi - ideale;

Socială proceselor - reale.
Figura 2. Tipuri de mişcare
Pentru studiul mişcării mecanice a corpurilor materiale este necesar să se cunoască

condiţiile iniţiale ale mişcării precum poziţia şi vitezele tuturor punctelor sale în raport cu un
sistem de referinţă presupus fix în anumite situaţii.
12
1.2 CONCEPTE FUNDAMENTALE ALE MECANICII
Ca şi alte ştiinţe fundamentale, mecanica îşi bazează teoria pe câteva noţiuni şi principii
fundamentale, stabilite pe baza unei îndelungate experienţe, verificate de practică, dar pe care
nu le mai putem readuce. Aceste noţiuni fundamentale sunt: spaţiul, timpul şi masa.
Spaţiul în mecanica clasică este considerat ca fiind infinit, tridimensional, continuu,

omogen şi izotrop permiţând aplicarea legilor similitudinii. El este privit ca un spaţiu absolut.
Unitatea de măsură este metrul. Aceste proprietăţi nu sunt valabile când mişcarea se produce
cu viteza luminii, 300.000 m/s şi când intervin legile mecanicii relativiste. Din punct de
vedere matematic spaţiul se poate modela ca un sistem euclidian, adică este guvernat de
axioma lui Euclid potrivit căreia dintr-un punct exterior unei drepte se poate duce o singură
paralelă la acesta.
În fapt, existenţa mişcării în afara timpului este o absurditate tot atât de mare ca şi cea în
afara spaţiului.
Timpul este forma obiectivă de existenţă a materiei, ce caracterizează istoria corpurilor

şi poziţia lor relativă. În mecanica clasică este considerat universal, infinit, continuu,
omogen, inreversibil, independent de natura evenimentelor şi de localizarea lor în spaţiu,
durata fenomenelor măsurându-se de la o origine aleasă arbitrar. Timpul absolut se poate
reprezenta ca un spaţiu euclidian unidimensional. Unitatea de măsură este secunda.
Masa corpurilor măsoară inerţia lor. Ca noţiune fundamentală, masa este ireductibilă şi
se măsoară prin raportul dintre mărimea forţei care pune în mişcare corpul şi variaţia de viteză
pe care o imprimă acestuia. În mecanica relativistă, se demonstrează că masa corpurilor este
variabilă, ea depinde de viteza cu care se mişcă acestea. Această variaţie devine sensibilă
numai atunci când viteza corpurilor se apropie de viteza luminii. Din această cauză, la viteze
mult inferioare vitezei luminii se poate accepta ipoteza constanţei masei. Este o mărime fizică
scalară strict pozitivă şi prezintă proprietatea de aditivitate. Unitatea de măsură pentru masă
este kilogramul.
În legătură cu noţiunea de masă este cea de forţa. Forţa măsoară transmiterea mişcării
unui corp asupra altui corp; ea caracterizează direcţia şi intensitatea acţiunii unui corp
material asupra altuia şi reprezintă cauza modificării unei anumite stări a corpului material.
Trebuie precizat că în studiul mişcării mecanice se ia în considerare masa corpului,
spaţiul şi timpul.
13
1.3 PRINCIPIILE FUNDAMENTALE ALE MECANICII CLASICE-

NEWTONIENE
Sunt cunoscute în literatura de specialitate sub numele de postulate sau axiome. Sunt
legi ce nu pot fi complet dovedite teoretic şi nu pot fi reduse la altele mai simple. Sunt
adevăruri nedemonstrabile matematic. Prezentate sub formă simplă sunt următoarele:
Principiul inerţiei descoperit de G. Galileo şi formulat corect de I. Newton “Un corp
material îşi păstrează starea de repaus sau de mişcare rectilinie şi uniformă atâta timp
cât nu intervin acţiuni exterioare care să-i modifice această stare”. Se bazează pe
constatarea experimentală că atât timp cât asupra unui corp nu intervine o cauză exterioară,
corpul îşi păstrează o mişcare rectilinie şi uniformă sau starea de repaus şi că forţa este cauza
modificatoare a mişcării mecanice.
Principiul independenţei acţiunii forţelor potrivit căruia “Efectul unei forţe asupra
unui corp este independent de viteza lui, precum şi de acţiunea altor forţe”.
Pe lângă aceste principii Newton a formulat o serie de corolare, unele având valoare de
principiu precum regula paralelogramului forţelor, potrivit căruia când asupra unui punct
material acţionează simultan două sau mai multe forţe având suporturile concurente şi direcţii
diferite, efectul lor este acelaşi ca şi când asupra punctului ar acţiona o forţă unică, numită
rezultantă şi care are ca mărime, direcţie şi sens diagonala paralelogramului construit pe cele
două forţe ca laturi, Figura 3.
r
F1
r
R
r
F2
Figura 3. Paralelogramul forţelor
Formularea matematică a acestui principiu este:
r r
F = ma , (1)
care constituie ecuaţia fundamentală a dinamicii.
14
Este evident că exprimarea dată principiului nu reprezintă o definiţie a regulii de

însumare a doi vectori, aşa cum se cunoaşte din algebra vectorială. Este un principiu care
include corolarul independenţei acţiunii forţelor. În Figura 3 este reprezentată imaginea
grafică a principiului paralelogramului forţelor, pentru care ecuaţia dată de algebra vectorială
este:
r r r
R = F1 + F2 . (2)
Prin extinderea principiului la un număr n finit de forţe care acţionează asupra unui corp
material, se poate înlocui efectul întregului sistem, cu efectul rezultantei tuturor forţelor.
Dacă asupra punctului material acţionează două forţe egale şi direct opuse, efectul lor
mecanic este nul.
Efectul mecanic implică existenţa acceleraţiei care conduce la modificarea stării de
mişcare a corpului material.
În cazul în care forţele sunt aplicate unui corp deformabil, chiar dacă ele sunt în
echilibru, pot produce corpului deformaţii, acestea reprezentând efecte nemecanice ale
acţiunii forţei.
Principiul acţiunii şi reacţiunii, formulat de Newton conform căruia „La orice
acţiune corespunde totdeauna o reacţiune egală şi contrară” sau acţiunile reciproce a
două puncte materiale sunt totdeauna egale şi îndreptate în sens contrar. Principiul acţiunii
şi reacţiunii mai este cunoscut în literatura de specialitate sub denumirea de principiul
egalităţii acţiunilor reciproce.
1.4 CONŢINUTUL GENERAL AL MECANICII
Un fenomen mecanic poate fi studiat în condiţii statice şi dinamice. Aceasta din urmă
implică cunoaşterea parametrilor geometrici ai mişcării funcţie de timp. Astfel, mecanica în
general include trei componente: statica, cinematica şi dinamica.
Statica studiază transformarea sistemelor de forţe în sisteme cât mai simple, dar cu
acelaşi efect mecanic, precum şi condiţiile de echilibru ale acestora, luând în considerare
interacţiunea cu mediul înconjurător, prin legăturile geometrice realizate cu elementele care se
găsesc în afara zonei interesate.
15
Cinematică studiază mişcarea corpurilor din punct de vedere geometric, fără a lua în
considerare forţele care acţionează. Din această cauză se numeşte şi geometria mecanicii.
Aici se studiază o serie de mărimi fizice, care pot furniza informaţii complete asupra mişcării
unui corp material, denumite caracteristici cinematice.
Dinamica cunoscută şi sub denumirea de cinetică, studiază mişcarea corpurilor
materiale considerate ca solide rigide sau deformabile sub acţiunea forţelor care acţionează.
Cu ajutorul datelor oferite de cinematică, se poate efectua un studiu complex privind mişcarea
mecanică, inclusiv sub aspectul cauzal. Statica este un caz particular al dinamicii, respectiv al
mişcării mecanice.
Ca urmare, dinamica este partea cea mai generală a mecanicii.
În general, în mecanică se lucrează cu simboluri şi modele, iar în aplicaţiile practice se

efectuează calcule numerice. În acest scop este utilizat sistemul internaţional SI de unităţi de
măsură care are ca mărimi fizice de referinţă lungimea l , masa m şi timpul t, adică:
[l ] SI = 1m, [ m]SI = 1kg, [ t ]SI = 1s . Toate celelalte unităţi de măsură din mecanică sunt
derivate, obţinându-se pe baza unor relaţii de definiţie.
Studiul mecanicii este necesar pentru înţelegerea interacţiunilor din lumea materială,
reprezintă punctul de plecare în abordarea tuturor problemelor de inginerie şi dă posibilitatea
înţelegerii cursurilor care intervin în pregătirea unui inginer silvic precum rezistenţa
materialelor, corectarea torenţilor, construcţiile, transporturile, mecanizarea lucrărilor silvice,
studiul lemnului ş.a
16
Capitolul 2
MODELE MECANICE, OMOGENITATE ŞI SIMILITUDINE
2.1 GENERALITĂŢI
Orice problemă de mecanică începe cu observarea aprofundată a fenomenului, stabilirea
cât mai exactă a proprietăţilor fizice ale corpului sau sistemului studiat şi construirea, pe
această bază a unui model fizico-matematic. Realizarea corectă a modelului conduce la
elaborarea unei teorii ale cărei concluzii vor fi în strictă conformitate cu ipotezele admise.
Valabilitatea teoriei nu poate avea însă un caracter definitiv decât dacă rezultatele obţinute se
verifică experimental în limitele acceptabile. Dificultatea cea mai mare constă în elaborarea
unei teorii proprii, verificată de practică. Ca ştiinţă logică, deductivă, Mecanica şi-a conturat
conţinutul şi teoria sa pe o durată foarte îndelungată în timp, începând cu Aristotel (384 î.Hr.-
322 î.Hr.) şi până la I. Newton (1643-1727).
Mecanica nu poate lua în atenţie întregul Univers şi, pe de altă parte, nu poate reţine
toate proprietăţile şi particularităţile corpurilor materiale implicate în procesul de mişcare.
Fizic se recurge la o partiţie a universului, rezultând mai multe subsisteme. Fiecare
susbsistem poate fi tratat ca un sistem care are legaturi cu mediul exterior, adică, cu celelalte
subsisteme din univers prin schimb de energie şi substanţă. Final, pentru sistemul analizat se
reţin numai acele elemente ale căror proprietăţi sunt relevante. O astfel de procedură se
numeşte modelare şi se ajunge astfel la un model fizic care urmează să fie studiat.
Conceptul de sistem a apărut într-o formă embrionară în filozofia antică Greacă.
Aristotel (384-322 î.Hr.) a dat o primă definiţie “întregul este mai mult decât suma părţilor
componente”. În 1942, Ludwig von Berthalanffy, defineşte sistemul ca o reuniune de
elemente sau fenomene între care există anumite relaţii de interacţiune sau de
interdependenţă.
Modele mecanice, omogenitate şi similitudine
Un studiu calitativ asupra evoluţiei sistemului fizic trebuie să apeleze la anumite

mijloace matematice, adică la utilizarea unui model matematic. Acesta reprezintă un
ansamblu de noţiuni şi axiome din care rezultă o serie de ecuaţii şi funcţii matematice
capabile să descrie într-un mod adecvat comportarea sistemului în condiţii cât mai reale.
Sistemul care are legături cu exteriorul este un sistem deschis şi relaţiile se numesc
extrinseci; în caz contrar sistemul este închis iar relaţiile între diferite părţii se numesc
intrinseci, Figura 1.
Mediul exterior Frontiera sistemului
e4
x e1 e5 y
e3 e6
e2
Sistem fizic
Figura 1. Sistemul general
Un sistem S poate fi descris de relaţia:
S = F( x, y, s t , a) , (1)
unde: x - mulţimea intrărilor (cauze); y - mulţimea ieşirilor (efecte); s t - mulţimea stărilor la

momentul t; a - mulţimea operaţiilor sau transformărilor care se efectuează asupra mulţimii x
pentru a le transforma în mulţimea y.
2.2 MODELE MECANICE

Corpurile reale prezintă configuraţii şi însuşiri dintre cele mai diverse. Mecanica în
general nu operează cu corpuri reale, făcând abstracţie de însuşirile care nu interesează,
rezultând astfel un corp schematizat denumit modelul mecanic.
Modelul mecanic păstrează configuraţia şi caracteristicile esenţiale ale corpului real,
căruia i se poate aplica calculul matematic. Justeţea unui model este probată de
corespondenţa între rezultatele calculului matematic şi cele obţinute experimental.
În mecanica se pot întâlni următoarele modele: particulă materială şi mediu continuu.
18
Modelul de particulă materială – conceput ca un punct geometric, căruia i se ataşează

masa corpului respectiv. Poate fi întâlnit în literatura de specialitate şi sub denumirea de
punct material. Este utilizat pentru modelarea corpurile macroscopice ale căror dimensiuni au
implicaţii irelevante asupra mişcării lor mecanice. Ca exemplu, Pământul poate fi modelat
printr-o un punct material atunci când se studiază mişcarea sa în cadrul sistemului solar ( raza
medie a Pământului, R ≈ 6,4 ⋅ 10 6 m, iar distanţa medie Pământ-Soare, d = 1, 5 ⋅1011 m.).
Modelul mediului continuu este bazat pe ipoteza simplificatoare că întregul domeniu
ocupat de corp conţine substanţă, deşi este cunoscută structura atomică discontinuă a
corpurilor. Funcţie de anumite proprietăţii ale sale este întâlnit în unele aplicaţii ca model de
corp material propriu-zis. Acest model este utilizat atunci când toate dimensiunile corpului
natural prezintă importanţă fizică, sunt de acelaşi ordin de mărime. Are ca elemente corpul
geometric în configuraţie naturală sau redusă la scară, căruia i se ataşează o masă distribuită
în volum. Funcţie de modul cum se comportă la acţiunea forţelor exterioare acest model
poate fi considerat rigid sau deformabil.
Modelul lui Euclid cunoscut sub numele de solid nedeformabil sau rigid, se
caracterizează prin absenţa deformaţiilor, δ ≡ 0 . Fizic, distanţa dintre două puncte oarecare
ale sale rămâne invariabilă la acţiunile exterioare, adică, corpul îşi păstrează configuraţia
iniţială.
Modelul lui Euclid este un model ideal valabil în anumite domenii şi acceptat pentru a
da posibilitatea simplificării relaţiilor matematice. În fapt, toate corpurile se deformează sub
acţiunea sarcinilor exterioare.
Modelul de corp deformabil este întâlnit în studiul mişcărilor mecanice atunci când se
ţine seama de prezenţa unor interacţiuni. Ca urmare, corpul suferă variaţii faţă de configuraţia
de referinţă. Răspunsul corpului deformabil poate fi:
- elastic - dacă după înlăturarea forţelor exterioare corpul revine la configuraţia iniţială,
cunoscut în literatura tehnică de Modelul Hooke. Din punct de vedere fizic, modelul Hooke
se poate reprezenta printr-un arc de constantă K, Figura 2. Acest model este complet lipsit de
memorie, adică în orice moment starea sa este complet independentă de ceea ce s-a petrecut
anterior atât la încărcare, cât şi la descărcare.
K
F F
Figura 2. Modelul Hooke – MH.
19
- plastic - dacă după înlăturarea forţelor exterioare corpul nu revine sau revine parţial la
configuraţia de referinţă, adică el rămâne cu deformaţii iniţiale. Aceste corpuri prezintă
deformaţii importante peste o anumită valoare a solicitărilor numit prag al tensiunilor,
cunoscute în literatură sub diferite denumiri, funcţie de natura materialului. Deformaţiile
plastice se pot produce cu viteză constantă în momentul depăşirii pragului tensiunilor.
-fluid – dacă, corpul ia forma recipientului în care este plasat. Acest model poate fi
întâlnit pentru lichide - atunci când îşi conservă volumul şi gaze - atunci când ocupă orice
domeniu al spaţiului care le este accesibil.
Caracteristic pentru lichide este Modelul Pascal sau perfect incompresibil. Dacă se
acţionează asupra unui lichid cu o presiune hidrostatică şi volumul nu se micşorează, rezultă
că lichidul este incompresibil.
În fapt, se pot întâlni cele două stări limită: Modelul Euclid şi Modelul Pascal.
Corpurile care se apropie de starea lichidă prezintă deformaţii foarte mari. După modul de
comportare în timpul curgerii astfel de corpuri se pot asimila prin modelele newtoniene şi
nenewtoniene.
Modelul Newtonian sau liniar vâscos se poate utiliza când vâscozitatea unui corp este
constantă în raport cu viteza sau tensiunea de forfecare. Corpurile perfect vâscoase se
deformează continuu sub acţiunea forţelor, deformaţia obţinută păstrându-se după
îndepărtarea cauzei care a produs-o.
Modelul mecanic pentru un corp vâscos, la care deformaţiile sunt proporţionale cu
solicitările, este alcătuit dintr-un cilindru, în interiorul căruia se află un lichid vâscos şi un
piston, Figura 3. Deformaţiile δ , cresc în timp, ele nu se produc instantaneu, sunt
proporţionale cu sarcina aplicată şi se păstrează integral la înlăturarea ei. Energia creşte
continuu cu sarcina şi nu este restituită la descărcare.
În fapt, se poate afirma că modelul are memorie perfectă, adică reţine integral toate
evenimentele produse asupra lui.
F h
F
Figura 3. Modelul Newton – MN.
20
Modelul Nenewtonian sau neliniar vâscos, se poate utiliza când vâscozitatea unui corp
depinde de viteza sau de tensiunea de forfecare.
Vâscozitatea unui fluid poate fi liniară sau neliniară şi depinde de presiune şi
temperatură. Ea scade puternic cu creşterea temperaturii şi creşte mult cu presiunea, mai ales
în domeniul presiunilor mari.
Modelul perfect plastic. Când valoarea tensiunii aplicate este sub cea de prag, corpul
plastic nu se deformează, peste această valoare corpul se deformează cu viteză constantă, fără
a fi nevoie să crească tensiunea şi fără variaţie de volum. Dacă se înlătură brusc încărcarea,
corpul păstrează deformaţia pe care a avut-o în acel moment, când s-a produs descărcarea.
Modelul fizic pentru corpuri cu o astfel de comportare a fost propus de Saint Venant,
reprezentat schematic în Figura 4, adică cu un corp care se află plasat pe suprafaţa altui corp,
fără să existe lubrifiant la interfaţă. Fenomenul mecanic este similar cu frecarea de alunecare,
adică mişcarea nu poate avea loc decât în momentul în care forţa care acţionează asupra
corpului depăşeşte o anumită valorare de prag F0 .
Fo
F F
Figura 4. Modelul Saint Venant – MSV.
Cele trei modele simple sunt evidenţiate în Figura 5, obţinându-se prin combinarea lor
modelele: vâscoelastic, elastoplastic, vâscoplastic, ş.a.
Modelul Hooke
MH
Vâscoelastic Elasto-plastic
Modelul Newton Modelul Saint- Venant

MN MSV
Vâscoplastic
Figura 5. Modele simple fundamentale.
21
Modele complexe
Pentru a studia comportarea unor materiale cât mai aproape de realitate se utilizează
modele generalizate, obţinute prin legarea în serie, paralel sau mixt a modelelor simple
prezentate. Rezolvarea unor astfel de probleme implică utilizarea unor metode numerice de
calcul asistate.
2.3 OMOGENITATE ŞI SIMILITUDINE

Pe baza legilor naturii se pot stabilii relaţii între mărimile fizice, dar şi între valorile
numerice ale acestor mărimi. Se consideră că o astfel de relaţie este de forma:
f (x i ) = 0, i = 1, n , (2)
unde:
- f - este un operator;
- x i - reprezintă valorile numerice ale mărimilor fizice iniţiale care intervin în
enunţarea legii respective.
Relaţia 2 trebuie să fie independentă de unităţile de măsură utilizate. Dacă se schimbă
unităţile de măsură pentru mărimile primitive, relaţia 2 devine:
f (yi ) = f (αi x i ) = 0, i = 1, n , (3)
unde αi sunt coeficienţi numerici.

Pentru ca relaţia 3 să fie echivalentă cu relaţia 2 este necesar şi suficient ca:
f (αi x i ) = C ⋅ f (x i ) = 0, i = 1, n . (4)
Ca urmare, se poate spune că relaţia 2 trebuie să fie omogenă în x i .

Din punct de vedere fizic dacă o relaţie poate fi exprimată sub forma A = B , atunci în
baza omogenităţii rezultă că A şi B trebuie să aibă aceeaşi ecuaţie dimensională.
Pe baza proprietăţii de omogenitate putem obţine:
- Verificarea corectitudinii unei relaţii care pot exprima legi fizice;
- Determinarea naturii unei mărimi;
- Stabilirea unei formule.
22
În practică este necesar a se realiza studii experimentale la nivel de laborator, pentru a

confirma modul de comportare a unui corp real şi al cărui model teoretic este neclar. Acest
lucru se poate efectua prin utilizarea unui model obţinut prin reproducerea la o scară redusă a
obiectului real. În aceste condiţii o anumită mărime fizică S, se consideră importantă. Se
notează cu Sreal - valoarea mărimii pentru corpul real şi cu Smod el - valoarea aceleiaşi mărimi
pentru model. Aceste valori sunt proporţionale, exprimate prin relaţia:
Sreal
= ks, (5)
Smod el
unde k s este un coeficient de similitudine corespunzător mărimii S.

Un model se consideră ideal dacă are acelaşi coeficient k pentru orice mărime fizică
monitorizată. Fizic, nu se poate realiza un model perfect; ca urmare, se caută a se realiza un
raport pentru mărimile care sunt importante în aplicaţia respectivă.
Fie k i , i = l, m, t , coeficienţi de similitudine pentru mărimile fundamentale:
L-lungime, M-masă şi T- timp, definite prin rapoartele:
L real M real Treal

= kl , = km , = kt . (6)
L mod el M mod el Tmod el
Dacă se pune condiţia ca o anumită mărime fizică, care prezintă un interes să aibă
aceiaşi valoare pentru corpul real şi pentru model, se obţine o relaţie între coeficienţi
k i , i = l, m, t .
Dacă modelul se realizează din acelaşi material ca şi corpul real atunci se mai obţine o
relaţie. Cele două relaţii permit să se exprime doi coeficienţi funcţie de celălalt.
Principale modele de similitudine întâlnite în literatura de specialitate sunt evidenţiate în
Tabelul 1.
Găsirea coeficienţilor adimensionali, conduc în general la probleme dificile şi reclamă
studiul amănunţit al fenomenului mecanic, pe baza ecuaţiilor generale de mişcare. Totuşi,
aceste simple consideraţii de omogenitate aruncă o privire generală asupra fenomenului,
orientează cercetarea şi permite verificarea din punct de vedere dimensional al rezultatului.
În final, se pot pune în evidenţă în mod direct unii parametrii adimensionali în funcţie
de care se exprimă fenomenul luat în studiu.
23
Tabelul 1. Modele de similitudine.

Denumirea Specificaţii Relaţii între coeficienţii
modelului de similitudine
Modelul Constă în realizarea aceloraşi acceleraţii a, atât
mecanic a lui pentru corpul real cât şi pentru model,
Froude
−2
a real L real Treal k l k t−2 = 1 ⇒ k t = k l
= 1 sau −2
=1.
a mod el L mod el Tmod el
Modelul Se impune condiţia ca în model şi corpul real

elastic a lui să se realizeze aceleaşi tensiuni normale σ ,
Cauchy
σreal M real L−real
1 −2
Treal k m k l−1k −t 2 = 1
= 1 sau = 1.
σmod el M mod el L−mod
1 −2
el Tmod el
Modelul Se bazează pe obţinerea aceluiaşi coeficient de

hidraulic a lui vâscozitate cinematică ν , pentru corpului real
Reynolds cât şi pe model,
k l2 k −t 1 = 1 ⇒ k t = k l2
ν real L2 T −1
= 1 sau 2 real real
−1
=1.
ν mod el L mod el Tmod el
Modelul lui Se bazează că tensiunea superficială a

Weber modelului să fie egală cu cea a lichidului real,
k m k −t 2 = 1 ⇒ k m = k 22
( σs )real −2
M real Treal
= 1 sau = 1.
( σs )mod el −2
M mod el Tmod el
Condiţie Corpul real şi modelul sunt realizate din acelaşi

valabilă material sau fluid, cu densitatea ρ , adică
pentru toate k m k l−3 = 1 ⇒ k m = k 3l
modele ρreal M real L−real
3
= 1 sau = 1.
ρmod el M mod el L−mod
3
el
24
Capitolul 3
SISTEME DE FORŢE
3.1 CONCEPTUL DE FORŢĂ
Încă de la apariţia mecanicii ca ştiinţă s-a impus necesitatea introducerii unor mărimi
cantitative care să măsoare mişcarea mecanică. Una dintre aceste mărimi este şi forţa.
Cuvântul forţă îşi are originea în limba greacă, unde denumirea de dyna înseamnă forţă.
Iniţial forţa, s-a definit în sens calitativ ca fiind cauza care intervine la schimbarea stării
de mişcare a unui corp, apoi Newton, a introdus această noţiune. El a arătat că fiecare corp
are un element caracteristic intrinsec, denumit masă, iar forţa este funcţie de acest element şi
de acceleraţia care i se imprimă corpului.
G
În mecanica newtoniană forţa poate fi scrisă funcţie de masa m, vectorul de poziţie r ,
G G
de viteza v sau acceleraţia a şi explicit de timpul t, adică:
G G G G
F = F(m, r, a, t) . (1)
Forţa definită de relaţia 1 este cunoscută sub denumirea de forţă newtoniană. Un caz
particular este acela în care forţa depinde exclusiv de masă şi vectorul de poziţie, cunoscută
sub denumirea de forţă poziţională,
G G G
F = F(m, r) . (2)
Din această categorie se pot menţiona forţele conservative precum greutatea proprie,
forţa elastică, forţa de atracţie universală ş.a.
Sisteme de forţe
Forţa apare sub o formă abstractă, prin care se exercită interacţiunea dintre corpuri. În
acest fel expresia principiului fundamental, pe lângă caracterul de lege a naturii, îl are şi pe
acela de definiţie dinamică pentru orice tip de forţă. Ca urmare, principiul fundamental
trebuie completat cu legi experimentale ale forţelor, legi care sunt independente faţă de acest
principiu. Astfel, legea lui Hooke pentru forţe elastice, legea atracţiei universale, legile
forţelor de frecare şi ale forţelor de rezistenţă din fluide, împreună cu principiul fundamental
constituie un sistem teoretic care este studiat în dinamică.
Noţiunea de forţă dă senzaţia de efort care apare atunci când ridicăm sau ţinem greutăţi,
când tragem sau împingem un corp. O dată cu această senzaţie de efort apare şi ideea
orientării în spaţiu a forţei. Astfel, această mărime caracterizează direcţia şi intensitatea
acţiunii unui corp material asupra altui corp, iar din punct de vedere fizic prin abstractizare se
formează caracterul vectorial al forţei.
Prin intermediul forţelor corpurile acţionează unele asupra altora transmiţând mişcarea
mecanică. Forţele pot fi măsurate cu dinamometrul. Acesta include elemente elastice, ale
căror deformaţii sunt proporţionale cu forţele exterioare care acţionează asupra lui.
Forţele produc efecte statice de deformare şi efecte dinamice de accelerare; ca urmare,
forţa este cauza acceleraţiei şi deformaţiei. Ca exemple se pot aminti: greutatea, forţa de
presiune dintr-un fluid, forţa elastică, forţa de frecare, forţa de rezistenţă ş.a.
Principiul doi, denumit şi principiul fundamental, descoperit de Newton, stabileşte
legătura mecanică dintre forţă şi efectul său dinamic - acceleraţia.
G G
F = ma . (3)
Această relaţie nu spune nimic despre natura forţei care, poate fi de orice fel:
gravitaţională, elastică, de frecare, electrică, magnetică, nucleară, biologică etc.
Definiţia forţei poartă caracterul unei interacţiuni, în sensul că întotdeauna apar două
forţe egale şi de sens contrar, fiecare acţionând asupra unui corp, conform principiului trei,
G G
F1 = − F2 . (4)
Având în vedere că forţele se pot reprezenta printr-un vector, operaţiile întâlnite în

algebra vectorială cu exprimare liniară, matricială sau tensorială se consideră valabile şi în
cazul acesta.
26
Sisteme de forţe
În concluzie, forţa este cauza care modifică starea mecanică a corpurilor sau a unui
sistem mecanic, adică mişcarea sau repausul. Este o mărime care caracterizează transmiterea
mişcării de la un corp material la altul; astfel, se poate spune că forţa este măsura interacţiunii
dintre corpuri. Forţa poate fi caracterizată printr-un vector, ca urmare este o mărime
vectorială, reprezentată printr-un segment de dreaptă orientat şi caracterizată prin modul sau
intensitate, direcţie şi sens.
3.2 CLASIFICAREA FORŢELOR
Totalitate forţelor care acţionează asupra unui corp sau sistem mecanic poartă
denumirea de sistem de forţe. Există mai multe criterii de clasificare a forţelor; în schema
din Figura 1 sunt cuprinse tipurile de forţe întâlnite în mecanică.
3.2.1 Forţe fundamentale

După îndelungate cercetări s-a ajuns la concluzia că toate fenomenele naturii pot fi
explicate cu ajutorul a patru forţe cunoscute sub denumirea de forţe fundamentale.
Forţa gravitaţională a fost prima forţă explicată ştiinţific de către Newton prin teoria
atracţiei universale.
Legea lui Newton arată că, deşi intensitatea forţei gravitaţionale scade cu pătratul
distanţei, efectele sale se resimt la orice distanţă în univers. Gravitaţia ţine universul în forma
în care există, astfel încât la scară astronomică forţa gravitaţională este dominantă în natură.
Forţa gravitaţională este universală astfel încât întregul cosmos nu scapă acţiunii sale.
Forţa gravitaţională este individualizată şi prin proprietatea ei unică de atracţie. Nu a fost
observat în universul accesibil o acţiune de respingere gravitaţională.
Intensitatea acestei forţe la nivel micro este extrem de mică. La nivel cosmic forţa
gravitaţională este dominantă datorită maselor cosmice mari.
Teoria newtoniană a gravitaţiei nu mai este valabilă în cazul unor câmpuri
gravitaţionale intense create în jurul stelelor neutronice şi a găurilor negre când curbura
spaţiu-timp creşte nelimitat.
Atracţia gravitaţională este mai uşor de înţeles dacă se ataşează noţiunea de câmp
gravitaţional. Câmpul gravitaţional este asociat cu existenţa undelor gravitaţionale.
Undele gravitaţionale au fost prevăzute de teoria relativităţii generalizate a lui Einstein.
După cum undele electromagnetice sunt produse prin variaţia sarcinilor electrice, tot astfel
27
Sisteme de forţe
undele gravitaţionale trebuie să apară ca urmare a variaţiei masei unor sisteme gravitaţionale
astronomice.
forţa gravitaţională
forţa electromagnetică
forţă slabă
Forţe fundamentale
forţă tare
forţe impulsive
forţe reactive
Forţe speciale forţe magnus
forţe în mecanica relativistă
forţe active
forţe exterioare forţe pasive (legătură)
funcţie de
natura lor
forţe interioare (eforturi secţionale)
uniforme
forţe concentrate
liniare
funcţie de modul parabolice
forţe distribuite
de aplicare sinusoidale
forţe volumice curbilinii
oarecare etc.
Clasificarea funcţie de modul forţe reale
forţelor de generare forţe fictive
forţa coriolis
forţa axipetă
forţe gravitaţionale
funcţie de lucrul mecanic forţe conservative forţe elastice
pe care-l pot efectua forţe electrice
forţe neconservative forţe de frecare
după modul cum statice

acţionează în timp dinamice
variabile
fixe
după poziţia sarcini mobile
Figura 1. Clasificarea forţelor.
28
Sisteme de forţe
Modificarea masei gravitaţionale a unui sistem astronomic implică modificarea

câmpului gravitaţional creat, iar dacă fenomenul este periodic apar unde gravitaţionale care se
propagă în spaţiu cu o viteză egală cu viteza luminii.
Undele gravitaţionale sunt unde energetice, adică unde care transportă energie. Prin
analogie cu radiaţia electromagnetică, undele gravitaţionale ar trebui să fie formate din
particule - cuante gravitaţionale numite gravitoni. Cunoaşterea caracteristicilor specifice, a
energiei şi vitezei de propagare a gravitonilor, ar ajuta înţelegerea existenţei curburii spaţiu-
timp. Undele gravitaţionale rezultă şi din modelul de univers, bazat pe o structură având ca
element principal stringul cosmic.
Stringul cosmic, introdus de fizicianul A. Vilenkin este definit prin teoria spaţiilor
fibrate ca o entitate exotică, sub forma de fire sau suprafeţe rămase din ţesătura universului
apărut în urma big-bang-ului. Stringurile sunt presupuse foarte dense cu energii mari, se
deplasează cu viteza lumini şi produc o curbură a spaţiului din jurul lor.
Cercetările efectuate de M. Nieto, în anul 1987, a pus în evidenţă trei tipuri de forţe
gravitaţionale:
forţa gravitaţională newtoniană cu rază de acţiune nelimitată şi cuantificată de
particula numită graviton;
forţa gravitaţională de respingere cu o rază de acţiune foarte mică faţă de scara
macroscopică, cuantificată de particula numită gravifoton;
forţă gravitaţională atractivă suplimentară cu o rază mică de acţiune, cuantificată de
particula numită graviscalar.
Forţa electromagnetică a fost sesizată încă de Thales din Milet. Sunt cunoscute forţele
electrice de atracţie sau de respingere.
Legătura dintre fenomenele electrice şi cele magnetice a fost făcută de Faraday care
demonstrează că un flux magnetic variabil produce o tensiune electromotoare şi un curent
electric. Maxwell, în 1865, unifică cele două tipuri de fenomene în cadrul teoriei
electromagnetismului. Aceasta reprezintă prima teorie de unificare a forţelor naturii, iar în
1967 a avut loc un nou proces de unificare a forţelor.
Forţa gravitaţională are ca zonă de acţiune spaţiul infinit; forţa electromagnetică se
referă la fenomene până la nivelul atomului. În cadrul nucleului atomic se manifestă alte
tipuri de forţe.
Forţa slabă are o rază foarte mică de acţiune, aproape punctiformă, 10 −18 m, deci
cuprinde zone şi particule nucleare. După mărime, forţa slabă se plasează între forţa
gravitaţională şi forţa electromagnetică.
29
Sisteme de forţe
Forţa tare acţionează doar între nucleoni precum protoni şi neutroni, nefiind sesizată de
către electroni, neutrini şi fotoni, adică de particule foarte uşoare. Este o forţă atractivă dar
care permite dezintegrarea unor nuclee instabile; este responsabilă de eliberarea unei cantităţi
mari de energie în urma dezintegrării nucleului.
3.2.2 Forţe speciale

Forţele impulsive apar în procesul de ciocnire dintre două corpuri macroscopice într-un
timp relativ mic de 10 −4 − 10 −18 s şi sunt mult mai mari decât forţele exterioare. Se întâlnesc
două tipuri de forţe impulsive: de comprimare şi destindere. Aceste forţe nu modifică
impulsul total al sistemului, care se conservă.
Forţele reactive apar într-un sistem fizic cu masă variabilă prin creşterea sau scăderea
masei corpului.
Forţa magnus apare atunci când un corp de revoluţie se deplasează şi se roteşte printr-
un fluid, producerea acestei forţe este justificată de legea lui Bernoulli.
Forţele relativiste apar în mişcarea relativistă la viteze comparabile cu viteza luminii.
Funcţie de natura lor, întâlnim:
- Forţe active - reprezintă acţiunea mediului exterior exercitat asupra unui corp sau
sistem mecanic;
- Forţe pasive - apar în legăturile dintre corpuri care interacţionează între ele, adică la
interfaţa dintre contactul a două corpuri, sunt cunoscute şi sub denumirea de forţe de
legătură.
- Forţe interioare - apar ca urmare a acţiunii forţelor exterioare în urma deformării
corpului; sunt forţe de interacţie, specifice mecanicii corpului deformabil (rezistenţa
materialelor) şi sunt menţionate în literatura de specialitate sub denumirea de eforturi
secţionale.
După modul de aplicare, întâlnim:
Forţe concentrate care se consideră că acţionează şi se aplică într-un singur punct al
unui solid, Figura 2. Ele pot fi fixe sau mobile.
Figura 2. Forţă concentrată
30
Sisteme de forţe
Forţe distribuite sau repartizate, care se consideră că se aplică şi acţionează pe o

anumită lungime, suprafaţă, funcţie de modelul mecanic utilizat. Repartizarea poate fi
uniformă, liniară, curbilinie, parabolică, sinusoidală, oarecare etc., Figura 3.
q 2q
a - sarcini uniforme b – sarcini cu variaţie liniară
q=q(x)
c – sarcini distribuite după o lege oarecare
Figura 3. Tipuri de forţe distribuite
Foarte frecvent în mecanică forţele distribuite sunt denumite sarcini. După caracterul
lor, sarcinile care acţionează asupra unui sistem mecanic se pot clasifica astfel:
⎧ ⎧permanente;
⎪ ⎪
⎪propriu − zise ⎨utile;
⎪ ⎪accesorii.
⎩
⎪⎪
Dupã caracterul sarcinilor ⎨accidentale
⎪
⎪extraordinare ⎧⎨
seismice;
⎪ ⎩inundaţii.
⎪
⎪⎩
Sarcini propriu-zise sunt acele sarcini care trebuie luate în considerare în calculele de
rezistenţă, deoarece ele nu pot lipsi niciodată.
Sarcini permanente sunt acele sarcini care acţionează asupra oricărui sistem mecanic,
atât timp cât acesta funcţionează. Din această categorie se poate menţiona greutatea proprie a
sistemului mecanic.
Sarcini utile sunt acelea pentru care este destinat sistemul mecanic.
31
Sisteme de forţe
Sarcini accesorii sunt acele sarcini care apar în condiţii speciale de exploatare a
sistemului mecanic. Din această categorie fac parte forţele inerţiale şi forţele care provin din
frânarea bruscă ş.a.
Sarcini accidentale sunt acele sarcini care nu sunt utile pentru un sistem mecanic, dar
ele acţionează şi au un caracter intermitent. Din această categorie fac parte sarcinile datorate
mişcărilor seismice, cele provenite din inundaţii, incendii ş.a.
Forţe volumice sunt repartizate în tot volumul corpului, precum greutatea acestora.
Aceste forţe pot fi întâlnite în aplicaţii precum calculul barajelor şi construcţiilor hidrotehnice.
După modul de producere, deosebim:

Forţe reale, sunt acele forţe care apar prin interacţie conform principiului 3 al
dinamicii, în sensul că apar perechi acţionând fiecare asupra altui corp.
Forţe fictive aparente sau pseudoforţe, sunt forţe introduse de sistemul de referinţă
neinerţial (accelerat) pentru a asigura valabilitatea principiului fundamental în aceste sisteme.
Aceste forţe nu sunt produse prin interacţie şi acţionează asupra corpului considerat tot ca o
forţă reală. Ele se mai numesc şi forţe complementare, putând fi complementare de translaţie
sau complementare de rotaţie (forţa complementară axipetă, forţa complementară Coriolis,
forţa complementară relativă).
Funcţie de lucrul mecanic pe care-l pot efectua, întâlnim:

- Forţe conservative al căror lucru mecanic nu depinde de drum (traiectorie) şi derivă
dint-o funcţie de forţă, (energie potenţială), precum forţele gravitaţionale, elastice, electrice.
Forţele conservative conservă energia mecanică (cinetică + potenţială), deoarece lucrul
mecanic se transformă reversibil în energie,
dWcons = − dU dar − dU = dE c sau d ( U + E c ) = 0 sau U + E c = cons tan t . (5)
În acest caz forţa poate fi definită prin relaţia:
G ∂U G ∂U G ∂U G
F = gradU = i+ j+ k. (6)
∂x ∂y ∂z
În Tabelul 1 sunt prezentate câteva exemple de astfel de forţe:
32
Sisteme de forţe
Tabelul 1. Exemple de forţe conservative

Denumirea forţei conservative Funcţia de forţă din care derivă
Greutatea proprie U = − mgz
Forţa elastică 1 1
U = − kr 2 = − k(x 2 + y 2 + z 2 ) ,
2 2
k - constantă elastică
Forţa atracţiei universale mM mM
U=f =f
r x 2 + y2 + z2
f - constanta atracţiei universale
- Forţe neconservative al căror lucru mecanic depinde de traiectorie, iar pe un drum

închis nu este zero. Aceste forţe nu conservă energia mecanică iar dacă un corp se află
simultan sub acţiunea unei forţe conservative şi a unei forţe neconservative, atunci energia sa
mecanică scade.
dWcons + dWnec = dE , ⇒ − dU + dWnec = dE , ⇒ dWnec = d ( E c + U) = dE . (7)
G
Dar dWnec < 0 , deoarece Fnec acţionează în sens contrar deplasării, deci energia totală
mecanică scade. Un exemplu de forţe neconservative este cel al forţelor de frecare între
corpuri solide sau între solide şi fluide.
După variaţia în timp deosebim:

- Forţe constante în timp, sunt cunoscute şi sub denumirea de forţe statice, Figura 4a.
Ele devin constante după stabilizarea încărcării;
- Forţe oscilante cu variaţie periodică a intensităţii între două valori pozitive, una
maximă şi una minimă, Figura 4b;
- Forţe pulsante care au variaţie periodică între o valoare maximă şi zero, Figura 4c;
- Forţe alternante cu variaţie periodică între o valoare negativă şi una pozitivă,
F ∈ [ −F, F] , Figura 4d.
Funcţie de viteza de aplicare, se întâlnesc:

- Forţe statice, se aplică în mod lent şi îşi păstrează intensitatea constantă în timp sau au
o variaţie lentă de la zero la o valoare finală. Din punct de vedere fizic forţa de inerţie este
neglijabilă.
- Forţe dinamice, sunt caracterizate de variaţia bruscă a intensităţii. Astfel de forţe sunt
frecvent întâlnite la ciocnirea dintre două corpuri.
33
Sisteme de forţe
F F
F Fmax
t t
Fmin
a - forţă constantă b - forţă cu variaţie periodică
F
F
Fmax
t +F t
-F
c-forţă pulsantă d-forţă cu variaţie alternantă simetrică
Figura 4. Evidenţierea forţelor funcţie de variaţia în timp a intensităţii
3.3 CARACTERUL DE VECTOR ALUNECĂTOR AL FORŢEI
G
Dacă în punctele A şi B care aparţin unui corp rigid se aplică două forţe F şi respectiv
G G G
− F , egale în modul, F = − F = F şi de sens contrar, având ca suport dreapta AB, Figura 5,
atunci sistemul de forţe aplicat nu va avea nici un efect asupra solidului. Fizic, dacă corpul se
află în repaus el va continua să rămână în repaus, iar dacă era în mişcare va continua să se
mişte ca şi când nu ar fi intervenit nici o acţiune asupra sa.
G
Se consideră că asupra unui solid rigid acţionează numai forţa F , aplicată în punctul A,
Figura 6a. Fie un punct oarecare B, plasat pe suportul acestei forţe în care aplicam două forţe
G G
egale în modul, cu cea din punctul A şi opuse ca sens, F = − F = F , având ca suport dreapta
G G
AB, Figura 6b. Evident forţa F din A şi forţa − F din B pot fi suprimate, conform
observaţiilor anterioare, ele neavând nici un efect asupra corpului. În final, rămâne o singură
forţă aplicată în punctul B, Figura 6c. Situaţia din Figura 6c este echivalentă cu situaţia din
Figura 6a.
34
Sisteme de forţe
G
−F
B G B
−F
G
A F
A
Figura 5. Sistem de forţe egale în modul, care acţionează asupra unui solid
B
B
A A A
a b c
Figura 6. Evidenţierea forţei ca vector alunecător
Ca urmare, se poate afirma că efectul unei forţe aplicate unui solid considerat rigid nu
se schimbă dacă punctul ei de aplicaţie se deplasează pe suportul forţei.
Concluzie: Forţele care acţionează asupra unui corp rigid pot fi considerate vectori
alunecători.
3.3.1 Caracterizarea forţei

Se cunoaşte că un vector liber poate fi caracterizat cu ajutorul a trei mărimi scalare
precum proiecţiile pe axele unui sistem cartezian, iar un vector aplicat este caracterizat prin
şase mărimi scalare - proiecţiile pe axele sistemului cartezian şi coordonatele punctului său de
aplicaţie, Anexa 1.
35
Sisteme de forţe
Forţă poate fi caracterizată dacă se cunosc proiecţiile pe axe ale vectorului

G G G G
F = Fx i + Fy j + Fz k şi dreapta suport, ∆ pe care alunecă acesta, Figura 7. Această dreaptă
poate fi definită faţă de un sistem de referinţă normat prin parametrii directori:
F Fy F
cos α = Gx , cos β = G , cos γ = Gz . (8)
F F F
z2
∆
G
z1 F
y
O
x1 x2
y1
x y2
Figura 7. Caracterizarea forţei
3.4 MOMENTUL UNEI FORŢE ÎN RAPORT CU UN PUNCT
G
Se consideră o forţă F , de modul şi direcţie cunoscute, caracterizată prin vectorul de
G
poziţie r , faţă de un sistem de referinţă Oxyz, Figura 8.
G
Momentul forţei F, în raport cu punctul (polul) O este prin definiţie egal cu produsul
vectorial dintre vectorul de poziţie şi forţă.
Matematic se poate scrie următoarea relaţie vectorială:
G G G
⎡i j k⎤
G G G ⎢ ⎥ G G G
M0 = r × F = ⎢ x y z ⎥ = ( yFz − zFy ) i + ( zFx − xFz ) j + ( xFy − yFx ) k . (9)
⎢ Fx Fy Fz ⎥⎦
⎣
36
Sisteme de forţe
G
G F
M
A(x,y,z)
G
r α
y
O d
x B
Figura 8. Momentul unei forţe faţă de un punct, O.
Evident momentul forţei este un vector, având direcţia perpendiculară pe planul

determinat de suportul forţei şi vectorul de poziţie, Figura 7.
Modulul acestui vector, rezultă prin aplicarea normei ecuaţiei 9,
G G G
M 0 = r F sin α , (10)
sau
M 0 = Fd , (11)
unde segmentul OB = b , reprezintă perpendiculara dusă din punctul O pe suportul forţei şi se

numeşte braţul forţei.
Momentul unei forţe poate fi egal cu zero când:
G
F = 0 , cazul banal al neexistenţei forţei;
G
r = 0 , cazul în care punctul 0 coincide cu A;
G G
r || F , când punctul O se găseşte pe suportul lui F.
Momentul unei forţe nu se schimbă când punctul de aplicaţie al forţei alunecă pe
suportul său din punctul A în punctul B, Figura 9. Afirmaţia poate fi demonstrată scriind
G
expresia analitică a momentului unei forţe F faţă de punctul B:
G G G G JJJG G G G JJJG G G
( )
M = r1 × F = r + AB × F = r × F + AB × F = M 0 . (12)
37
Sisteme de forţe
G
M
∆
G
r1 B G
F
G
r A G
F
G
Figura 9. Momentul unei forţe când forţa F alunecă pe suportul său.
G
Momentul M o este un vector alunecător caracterizat prin 5 mărimi scalare independente.
T
Rezultă că între cele 6 mărimi scalare existente, [F]T = ⎡⎣ Fx , Fy , Fz ⎤⎦ şi [M]T = ⎡⎣ M x , M y , M z ⎤⎦ ,
G
există o relaţie scalară identic satisfăcută. Ea exprimă perpendicularitatea celor doi vectori F
G
şi M , care se poate scrie:
G G
F ⋅ M = Fx M x + Fy M y + Fz M z = 0 . (13)
Această relaţie se poate verifica uşor dacă se ţine seama de componentele scalare ale
momentului, date de ecuaţiile:
⎡ M x ⎤ ⎡ yFz − zFy ⎤
⎢ ⎥ ⎢ ⎥
[ M ] = ⎢ M y ⎥ = ⎢ zFx − xFz ⎥ , (14)
⎢ M ⎥ ⎢ xFy − yFx ⎥
⎣ z⎦ ⎣ ⎦
care introduse în relaţia 9, exprimată sub formă matricială, rezultă:
⎡ yFz − zFy ⎤
⎢ ⎥
⎢ zFx − xFz ⎥ ⎡⎣ Fx Fy Fz ⎤⎦ = Fx ( yFz − zFy ) + Fy ( zFx − xFz ) + Fz ( xFy − yFx ) = 0 . (15)
⎢ xFy − zFx ⎥
⎣ ⎦
38
Sisteme de forţe
3.5 MOMENTUL UNEI FORŢE ÎN RAPORT CU O AXĂ
G
Momentul unei forţe F , în raport cu o axă ∆, este o mărime scalară definită ca fiind
proiecţia pe această axă a momentului forţei calculat faţă de un punct oarecare O al axei.
G G
Se consideră forţa F şi o axă ∆ de versor u , Figura 10. Exprimarea analitică a
proiecţiei momentului pe axa ∆, poate fi scrisă astfel:
G G G G G G G G
( )
M ∆ = M 0 ( F ) cos α = M 0 ( F ) ⋅ u = r × F ⋅ u = ⎡⎣ r, F, u ⎤⎦ . (16)
G G
M0 u
G
F
M∆
G G
M0 r
O
M∆ G
r1
O1
Figura 10. Momentul unei forţe în raport cu o axă, ∆
G G
Momentul unei forţe în raport cu o axă este produsul mixt dintre vectorii r , F şi
G
versorul u al axei ∆,
Momentul unei forţe faţă de o axă are următoarele proprietăţii:
- Este nul dacă forţa şi axa sunt coplanare, adică atunci când suportul forţei este
paralel cu axa, întâlneşte axa sau coincide cu axa;
- Nu depinde de punctul O ales pe axă;
G
- Este egal cu scalarul momentului proiecţiei forţei F pe un plan normal pe axă, în
raport cu punctul în care axa intersectează planul, Figura 11.
39
Sisteme de forţe
G G
u F
G G
F1 F2
G G A
M r1
G
G F1
r B
0
P
G
Figura 11. Momentul unei forţe F în raport cu axa ∆
3.6 OPERAŢII ELEMENTARE DE ECHIVALENŢĂ
Într-un sistem de forţe se pot face unele operaţii simple astfel încât sistemul rezultat, să
fie echivalent cu sistemul iniţial.
Din punct de vedere matematic, un sistem de forţe poate fi transformat în altul
echivalent prin utilizarea operaţiilor de echivalenţă.
G G
Două sisteme de forţe Fi , Pi , i = 1, n sunt echivalente, dacă aplicate pe rând asupra
aceluiaşi corp, ele se pot transforma din unul în celălalt prin aplicarea următoarelor operaţii de
echivalenţă:
- alunecarea unor forţe pe suporturile lor;
- înlocuirea unor forţe concurente aparţinând sistemului dat cu alte forţe concurente
aplicate în acelaşi punct şi având aceeaşi rezultantă;
- adăugarea sau suprimarea unui sistem echilibrat de forţe.
Prin sistem echilibrat de forţe se înţelege un sistem echivalent cu zero. Dacă un sistem
de forţe este echivalent cu o singură forţă atunci această forţă se numeşte rezultanta
sistemului.
40
Sisteme de forţe
3.7 FORŢA REZULTANTĂ ŞI MOMENTUL REZULTANT AL UNUI

SISTEM DE FORŢE
G
Prin sisteme de forţe se înţelege un ansamblu de forţe, Fi , i = 1, n , care acţionează
asupra unui corp sau sistem de corpuri.
Mărimile denumite forţă rezultantă şi moment rezultant caracterizează orice sistem
de forţe şi poartă numele de torsorul forţelor. Ele se pot obţine prin generalizarea
rezultatelor obţinute în cazul unei singure forţe prin următoarele expresii matematice:
G G G G G
R = F1 + F2 + ... + Fn = ∑ Fi ,
(17)
G G G G G G G G G
M 0 = r1 × F1 + r2 × F2 + ... + rn × Fn = ∑ ri × Fi .
Torsorul unui sistem de forţe se poate scrie astfel:
G G G G
⎧⎪ R = R x i + R y j + R z k ⎫⎪
TF = ⎨ G G G G⎬. (18)
⎪⎩ M 0 = M 0x i + M 0y j + M 0z k ⎪⎭
G G
Evident forţa rezultantă R a sistemului de forţe Fi este un invariant în raport cu
G
operaţiile elementare de echivalenţă. Dacă o forţă oarecare Fi , alunecă pe suportul său,
poligonul forţelor rămâne, evident neschimbat.
G
Vectorul moment rezultant al sistemului M 0 este de asemenea un invariant în raport cu
operaţiile elementare de echivalenţă. Operaţia de echivalenţă, alunecarea unui vector oarecare
G
Fi pe suportul său nu schimbă vectorul moment rezultant.
G G
Ca urmare, vectorii R, M 0 sunt invarianţi în raport cu operaţiile elementare de
echivalenţă.
Prin operaţiile propuse se poate reduce sistemul de forţe, în punctul O, la o forţă
rezultantă şi la un moment rezultant. Această metodă este cunoscută în literatura de
specialitate ca metoda lui Poinsot.
41
Sisteme de forţe
3.8 VARIAŢIA MOMENTULUI REZULTANT CÂND SE SCHIMBĂ POLUL
G
Fie o forţă oarecare Fi , care aparţine sistemului de forţe, caracterizată faţă de un sistem
G
de referinţă Oxyz prin vectorul de poziţie ri . Se consideră un punct P ca un al doilea pol,
Figura 12.
G
z Fn
G
Fi
G
F1
G
F2
G
ri
G*
ri
y
O
P
x
Figura 12. Variaţia momentului rezultant la schimbarea polului
Momentul rezultant al sistemului de forţe, va avea faţă de cei doi poli expresiile:
G G G
M O = ∑ ri × Fi , (19)
şi
G G G
M P = ∑ ri ∗ × Fi . (20)
Evident se poate scrie expresia vectorială:
G * G JJJG (21)
ri = ri − OP .
Prin înlocuirea relaţiei 21 în relaţia 20, rezultă:
42
Sisteme de forţe
G G G G JJJG G G G JJJG G
( )
M P = ∑ ri ∗ × Fi = ∑ ri − OP × Fi = ∑ r × Fi − OP × ∑ Fi . (22)
Ţinând seama de relaţia 19 şi relaţiile 17, expresia 22 devine:
G G JJJG G
M p = M o − OP × R . (23)
Analizând relaţia 23, rezultă o serie de proprietăţi:

G G G
1. Dacă M o = 0 şi R = 0 , atunci M p = 0 oricare ar fi polul P; altfel spus, dacă într-
G G
un punct O cei doi invarianţi R şi M o sunt nuli, ei sunt nuli în orice punct P;
G G G
2. Dacă R = 0 , rezultă M p = M o . Dacă un sistem de forţe are rezultanta nulă, atunci
momentul rezultant al sistemului este acelaşi în orice punct din spaţiu. Momentul
rezultant este în acest caz un vector liber;
G G G G G
3. Dacă R || PO , rezultă M p = M o . Pe drepte paralele cu vectorul R , momentul
rezultant al sistemului este acelaşi;

G G G G
4. Produsul scalar R ⋅ M p = R ⋅ M 0 = acelaşi , oricare ar fi polul P. Demonstraţia
matematică este evidentă dacă se ţine seama de relaţia 23, adică

G G JJJG G G G
R ⋅ (M o − OP × R) = R ⋅ M 0 = R x M ox + R y M oy + R z M oz . Această expresie este
denumită şi trinom invariant;

5. Proiecţia momentului rezultant pe direcţia rezultantei este aceiaşi în orice punct
din spaţiu, Figura 13,
G G G G G G G G
R ⋅ M 0 = R ⋅ M 0 cos α ; R ⋅ M p = R ⋅ M p cos β . (24)
G G G
M0 R R
α G
M p cosβ β G
Mp
G
Figura 13. Proiecţia momentului rezultant pe direcţia rezultantei R .
43
Sisteme de forţe
G G G G G
În baza proprietăţii 4, rezultă: R ⋅ M 0 cos α = R ⋅ M p cos β . Dacă R ≠ 0 atunci
G G
M 0 cos α = M p cos β , ceea ce confirmă teorema enunţată mai sus. Dacă se notează cu M R
valoarea comună a celor două proiecţii, atunci se poate scrie:
G G G G
G R ⋅ M 0 cos α R ⋅ M 0 R x M ox + R y M oy + R z M oz
M R = M 0 cos α = G = G = . (25)
R R R 2x + R 2y + R 2z
3.9 AXA CENTRALĂ A UNUI SISTEM DE FORŢE
Momentul rezultant variază la schimbarea polului; se pune problema, de a determina

valoarea minimă a modulului acestui vector. În acest scop, se consideră cunoscute proiecţiile
forţei rezultante şi ale momentului rezultant definite de relaţiile 26 şi coordonatele (x,y,z) ale
punctului P, în care modulul momentului rezultant este nul.
⎡ M ox ⎤ ⎡R x ⎤
G G
⎢ ⎥
⎡ M 0 ⎤ = M oy , ⎡ R ⎤ = ⎢ R y ⎥ . (26)
⎣ ⎦ ⎢ ⎥ ⎣ ⎦ ⎢ ⎥
⎢⎣ M 0z ⎥⎦ ⎢⎣ R z ⎥⎦
G
Expresia momentului Mp este dată de relaţia:
G G G
⎡ i j k⎤
G G JJJG G G G G ⎢ ⎥
M p = M o − OP × R = M 0x i + M 0 y j + M 0z k − ⎢ x y z ⎥. (27)
⎢R x Ry R z ⎥⎦
⎣
G
După dezvoltarea determinantului se poate calcula modulul vectorului M p , care este
funcţie de variabilele x,y,z.
Mp = ( M0x − yR z + zR y ) + ( M0y − zR x + xR z ) + ( M0z − xR y + yR z ) = f (x, y, z) . (28)

2 2 2 2
Pentru a calcula minimul funcţie f(x,y,z) se impun condiţiile:
∂f ∂f ∂f
= 0, = 0, = 0. (29)
∂x ∂y ∂z
44
Sisteme de forţe
După efectuarea derivatelor parţiale rezultă:
⎧2 ( M 0y − zR x + xR z ) R z − 2 ( M 0z − xR y + yR z ) R y = 0
⎪ (30)
⎪
⎨2 ( M 0z − xR y + yR x ) R x − 2 ( M 0x − yR z + zR x ) R z = 0 .
⎪
⎪⎩2 ( M 0x − yR x + zR y ) R x − 2 ( M 0y − zR x + xR z ) R x = 0
Ecuaţiile 30 nu sunt independente, lucru uşor de verificat. Dacă se multiplică prima cu

R x , a doua cu R y , a treia cu R z şi se adună, se obţine 0 ≡ 0 . Ca urmare, numai două dintre
aceste ecuaţii sunt independente. Prin împărţirea cu R y R z a primei ecuaţiei, cu R z R x a celei
de-a doua ecuaţie şi cu R x R y a celei de-a treia ecuaţie, sistemul poate fi pus sub forma a trei
rapoarte egale:
M 0x − yR z + zR y M 0y − zR x + xR z M 0z − xR y + yR x
= = . (31)
Rx Ry Rz
Aceste ecuaţii reprezintă o dreaptă plasată în spaţiu, denumită axa centrală a unui
sistem de forţe. Această axă este paralelă cu suportul forţei rezultante. Pe această axă forţa
G G
rezultantă R şi momentul rezultant M p au aceeaşi direcţie, direcţia axei centrale.
Deducerea acestei ecuaţii se poate face şi pe altă cale ţinând seama că vectorul
G G
momentul rezultant este coliniar cu forţa rezultantă. Ca urmare proiecţiile vectorilor R, M 0 ,
în sistemul de referinţă ales sunt proporţionale.
3.10 ECHIVALENŢA A DOUA SISTEME DE FORŢE. REDUCEREA

SISTEMELOR DE FORŢE
Două sisteme de forţe sunt echivalente dacă au acelaşi torsor faţă de un punct, fie acesta
O, ales convenabil. În baza teoremei de echivalenţă, reducerea unui sistem de forţe reprezintă
înlocuirea acelui sistem cu cel mai simplu sistem care are acelaşi torsor. Ca urmare, studiul
sistemelor de forţe poate fi redus la studiul elementelor torsorului:
G
⎧⎪R ⎫⎪
TF = ⎨ G ⎬ . (32)
⎩⎪M 0 ⎭⎪
45
Sisteme de forţe
În aplicaţii practice se pot întâlni patru cazuri, prezentate în Tabelul 2.
Tabelul 2. Cazuri particulare de reducere

Cazul de Elementele Specificaţie Observaţii
reducere torsorului
G
Cazul 1 Sistem echilibrat de forţe Acesta este un caz de
⎪⎧R = 0 ⎪⎫
TF = ⎨ G ⎬=0 mare importanţă, el
⎪⎩M 0 = 0 ⎪⎭ exprimă situaţia când
sistemul este egal cu
zero, adică se află în
echilibru static.
G
Cazul 2 ⎧⎪R = 0 ⎫⎪ Sistem echivalent cu un
TF = ⎨ G ⎬ cuplu
⎩⎪M 0 ≠ 0 ⎭⎪
G
Cazul 3 ⎧⎪R ≠ 0 ⎫⎪ Sistem echivalent cu o
TF = ⎨ G ⎬ forţă care trece prin
⎩⎪M 0 = 0 ⎭⎪ originea sistemului.
G
Cazul 4. a Sistem echivalent cu o Forţa este situată pe axa
⎪⎧R ≠ 0 ⎪⎫
TF = ⎨ G ⎬ forţă ce nu trece prin
⎪⎩M 0 ≠ 0 ⎪⎭ centrală.
originea sistemului.
R⋅M =0⇒R ⊥ M
G
Cazul 4. b ⎧⎪R ≠ 0 ⎫⎪ Sistem echivalent cu o
TF = ⎨ G ⎬ forţă plasată pe axa
⎩⎪M 0 ≠ 0 ⎭⎪ centrală şi un cuplu situat
G G G G
R ⋅ M ≠ 0 ⇒ R ≠⊥ M într-un plan perpendicular
pe această axă.
Aplicaţie. Se consideră sistemul de forţe care acţionează asupra modelului mecanic din
Figura 14. Se cere:
1. Să se reducă sistemul în punctul O;
2. Să se precizeze cazul de reducere;
3. Momentul minim;
4. Ecuaţiile axei centrale.
Soluţie
1. Evident asupra modelului acţionează forţe concentrate şi distribuite, deci trebuie
făcută echivalenţa din punct de vedere static a forţelor distribuite.
Sarcina distribuită uniform de intensitate q este echivalenta cu forţă concentrată F1 = qa ,
iar cea distribuită liniar pe lungimea ramurii 2a este echivalentă cu forţă concentrată
F2 = 2qa 2 = qa . Ca urmare, modelul din Figura 14a este echivalent cu cel reprezentat în
Figura 14b.
46
Sisteme de forţe
F2 = 2qa F2 = 2qa
a q F3 = qa a F4 = qa
q
a a 2
a 2a a
4a 3
2a F1 = 3qa 2a F1 = 3qa
O O y
a b
Figura 13. Modelul simplu al unui arbore
Expresiile vectoriale ale forţelor concentrate care acţionează asupra modelului sunt:
G G G G G G G
F1 = −3qak , F2 = 2qaj , F3 = −qak ; F4 = −qak .
Momentele acestor forţe calculate faţă de originea sistemului Oxyz sunt:
G G G G
M1 = r1 × F1 = 0 , deoarece suportul forţei F1 trece prin originea sistemului;
K G G
i j k
G G G G
M 2 = r2 × F2 = 0 0 4a = −8qa 2 i ;
0 2qa 0
K G G
i j k
G G G 1 1 G
M 3 = r3 × F3 = 0 − a 3a = qa 2 i ;
2 2
0 0 −qa
47
Sisteme de forţe
K G G
i j k
G G G 4 4 G
M 4 = r4 × F4 = − a 0 2a = − qa 2 j .
3 3
0 0 −qa
Vectorii, forţa rezultantă şi momentul rezultant se pot calcula cu relaţiile:
G G G G G G G
R = F1 + F2 + F3 + F4 = 2qaj − 5qak ;
G G G G G 15 G 4 G
M 0 = M1 + M 2 + M 3 + M 4 = − qa 2 i − qa 2 j .
2 3
G G
2. Produsul scalar R ⋅ M 0 considerat ca un invariant, are expresia:
G G 15 4 8
R ⋅ M 0 = 0 ⋅ (− qa 2 ) + (2qa) ⋅ (− qa 2 ) + (−5qa) ⋅ 0 = − q 2 a 3 .
2 3 3
Evident sistemul de forţe aplicat modelului din Figura 13 este de forma,

G
⎪⎧R ≠ 0 ⎪⎫
TF = ⎨ G ⎬ , adică este echivalent cu o forţă rezultantă situată pe axa centrală şi cu un
⎪⎩M 0 ≠ 0 ⎪⎭
moment minim, situat într-un plan normal la axa centrală.
3. Momentul minim are expresia:
G G
M0 ⋅ R 8
M min = G =− qa 2 .
R 3 29
4. Ecuaţiile axei centrale calculate cu relaţia 31, devin:
15 2 4
− qa + 5qay + 2qaz − qa 2 − 5qax
−2qax
2 = 3 = .
0 2qa −5qa
48
Capitolul 4
ECHILIBRUL SISTEMELOR MECANICE - STATICĂ
4.1 INTRODUCERE
În capitolul 3 s-a arătat că atunci când forţele care acţionează asupra unui corp se reduc
la un torsor cu elemente nule, sistemul de forţe aplicat este în echilibru iar corpul rămâne în
repaus. Importanţa unui astfel de studiu este capitală pentru ingineri, deoarece fără o
cunoaştere temeinică a condiţiilor de echilibru nu este posibilă proiectarea nici unui element
mecanic sau de construcţie.
Rezolvarea problemelor de mecanica solidului presupune cunoaşterea condiţiilor de
echilibru în regim static şi/sau dinamic. În studiul echilibrului pot fi întâlnite două situaţii
posibile:
- Solid liber - atunci când poziţia în spaţiu a unui corp este determinată numai de
forţele ce acţionează asupra sa;
- Solid supus la legături sau solid legat – atunci când poziţia sa este determinată atât
de forţele ce îi sunt aplicate, dar şi de alte constrângeri de natură geometrică sau
cinematică.
Majoritatea corpurilor întâlnite în aplicaţii practice sunt solide legate care îndeplinesc
un anumit rol funcţional.
4.2 SOLIDUL LIBER
Dacă asupra unui corp liber, aflat în repaus, acţionează un sistem de forţe, condiţia
necesară şi suficientă pentru ca solidul să continue să rămână în repaus este ca torsorul
forţelor să fie nul,
Echilibrul sistemelor mecanice - statică
r
R = 0 
TF =  r  = 0. (1)
M 0 = 0 
Dacă se ţine seama de expresiile componentelor torsorului,
r r r r r
R = ∑ Fi , M 0 = ∑ ri × Fi , (2)
condiţiile 1 se pot scrie analitic astfel:
R x = 0 M ox = 0
r r
 R  = 0 ⇒  R y = 0 ,    (3)
   M 0  = 0 ⇒ M oy = 0 .
R = 0 M = 0
 z  0z
Pentru poziţionarea unui corp în spaţiu este necesară cunoaşterea a şase parametri
scalari. Se spune că un solid liber are şase grade de libertate, trei de translaţii după axele Ox,
Oy, Oz şi trei de rotaţii după aceleaşi axe. În aplicaţii practice se pot întâlni următoarele
cazuri particulare:
1. Dacă forţele care acţionează asupra solidului sunt coplanare, adică se găsesc în
acelaşi plan, fie acesta Oxy, relaţiile 3 se reduc la forma,
R x = 0
 şi M 0z = 0 . (4)
R y = 0
2. Dacă forţele care acţionează asupra solidului sunt paralele; presupunem că

suporturile lor sunt paralele cu axa Oz, atunci condiţiile de echilibru sunt:
M x = 0
Rz = 0 şi  . (5)
M y = 0
3. Dacă forţele care acţionează asupra solidului sunt concurente, şi considerăm

sistemul de referinţă plasat în punctul de concurenţă al suporturilor forţelor,
rezultă condiţiile de echilibru:
R x = 0
 (6)
R y = 0 .
R = 0
 z
50
4. Dacă asupra solidului acţionează numai cupluri, ecuaţiile de echilibru sunt de

forma:
M ox = 0
 (7)
 M oy = 0 .
M = 0
 0z
4.3 LEGĂTURI MECANICE
In aplicaţii practice corpurile nu sunt libere, ele se află în contact cu alte corpuri prin
diferite legături mecanice. Orice mişcare a unui corp poate fi considerată compusă dintr-o
mişcare de translaţie pe o direcţie oarecare şi o mişcare de rotaţie în jurul unei axe oarecare.
Ca urmare, legătura mecanică împiedică efectuarea unei mişcări.
Legătura mecanică este forma de interacţiune care impune anumite restricţii
parametrilor de poziţie ai unui solid, uneori şi derivatelor în raport cu timpul ale acestor
parametri. Restricţiile introduse de legăturile mecanice se numesc condiţii de legătură.
Din punct de vedere al comportării cinetice legăturile mecanice se pot clasifica în:
- Legături geometrice, care introduc restricţii numai pentru parametrii de poziţie,
ecuaţiile de legătură având forma generală:
f j (x i , ωi , t) ≥ 0, i = 1,3, j = 1, n , (8)
unde x i , ωi reprezintă translaţii respectiv viteze de rotaţii după axele de coordonate ale
unui sistem de referinţă Oxyz.
- Legături cinematice, care introduc restricţii atât pentru parametrii de poziţie cât şi
pentru derivatelor lor în raport cu timpul, ecuaţiile de legătură având forma generală dată de
ecuaţia:
f j (x i , ωi , x& i , ω
& i , t) ≥ 0, i = 1,3, j = 1, n , (9)
unde x& i , ω
& i reprezintă derivatele în raport cu timpul t.
Dacă ecuaţiile de legătură sunt integrabile, legăturile corespunzătoare se numesc

olonome, iar dacă ecuaţiile sunt neintegrabile legăturile se numesc neolonome.
51
Dacă ecuaţiile de legătură nu conţin în mode explicit, timpul t, legăturile se numesc

staţionare sau scleronome, iar dacă conţin în mod explicit timpul t, se numesc nestaţionare
sau reonome.
Absenţa timpului din ecuaţiile de legătură indică menţinerea fără modificări în timp a
legăturii mecanice. Prezenţa timpului indică o modificare, determinată în timp, a legăturii
mecanice respective.
Din punct de vedere al modului de realizare, în practica inginerească legăturile
mecanice se grupează în două categorii:
- legături pasive, realizate cu elemente rigide precum reazemul simplu, articulaţia,
legătura prin fir sau bară rigidă, încastrarea;
- legături active, realizate cu elemente elastice.
Din punct de vedre al forţelor de frecare de la interfaţă, legăturile mecanice se clasifică
în:
- legături ideae, în care nu apar forţe de frecare la interefaţă, la deplasare sau la
tendinţa de deplasare a corpurilor componente;
- legături reale, în care apar forţe de frecare la interfaţă, la deplasarea sau la tendinţa
de deplasare a unui corp în raport cu altul din componenţa legăturii.
Forţa sau sistemul de forţe cu care legătura acţionează asupra corpului material,
împiedicând anumite mişcări ale acestuia se numeşte forţă de legătură sau reacţiune.
Dacă legătura la care este supus corpul împiedică mişcarea unuia din punctele corpului
într-o anumită direcţie, atunci reacţiunea legăturii va fi o forţă aplicată în acest punct, pe
direcţia mişcării împiedicate a se efectua şi în sens opus. Ca efect, translaţia corpului în
direcţia respectivă este imposibilă.
Dacă legătura la care este supus corpul împiedică rotaţia lui în jurul unei axe, atunci
reacţiunea legăturii va fi un moment situat într-un plan perpendicular pe axa respectivă, în
sens contrar cu sensul mişcării de rotaţie împiedicate a se efectua. Momentul este un vector
situat pe direcţia axei de rotaţie.
Ca urmare, reacţiunea unei legături la care este supus un solid poate fi o forţă, un
moment sau un torsor compus dintr-o forţă şi un moment.
Conform principiului acţiunii şi reacţiunii, forţele de legătură sunt de sens contrar faţă
de elementele torsorului forţelor active calculate în acelaşi punct. Reacţiunea depinde de felul
legăturii mecanice şi de sistemul de forţe care acţionează asupra solidului considerat rigid.
Cele mai uzuale legături mecanice fără frecare sunt: reazemul simplu, articulaţia şi
încastrarea.
52
Reazemul simplu este legătura ce obligă solidul să rămână cu un punct al său pe

suprafaţa altui corp, Figura 1. Acest tip de legătură împiedică bilateral deplasarea după
r
normala n la suprafaţa de rezemare, introduce o singură forţă de legătură denumită reacţiune,
dirijată după această normală, cu punctul de aplicaţie în punctul de contact dintre cele două
corpuri şi de mărime necunoscută. Simbolic, acest reazem se reprezintă prin modul indicat în
Figura 2c.
r r
F3 Fn −1
r
r n
F2
r
Fn
r
F1
S A
punct teoretic de contact
Figura 1. Model de reazem simplu.
a b c
Figura 2. Reprezentarea simbolică a reazemului simplu
Un corp care se sprijină pe un reazem simplu are cinci grade de libertate. Din punct de
vedere fizic un reazem simplu poate fi înlocuit cu o forţă normală N, la suprafaţa de sprijin S,
neglijând efectul frecării la interfaţă. Sunt cazuri în care suprafaţa are în A un punct singular,
53
adică un punct în care normala la suprafaţă nu este definită; atunci suportul reacţiunii este
determinat de normala la suprafaţa corpului pe care se sprijină, Figura 3. Tot în categoria
reazemului simplu intră legăturile cu fire sau bare rigide.
r
Ra r
Na A
r
Rb B
A r
G
B
r
Na
Figura 3. Exemple de reazeme simple
Articulaţia împiedică deplasarea relativă a celor două corpuri după orice direcţie,
permiţând numai rotirea în jurul punctului de reazem, Figura 4a. O astfel de legătură
introduce o singură reacţiune aplicată în punctul de reazem, de direcţie şi mărime
necunoscută.
r
r z F
F1 r
F2 Rz
r
M
r r Ry y
R F3
Rx
a b
Figura 4. Articulaţie
În aplicaţii practice se întâlnesc două tipuri de articulaţii: sferice şi cilindrice.
54
Legătura care constrânge ca un solid să rămână în contact permanent cu un punct fix din
spaţiu se numeşte articulaţie sferică, iar legătura care restricţionează ca un solid să rămână
contact permanent cu o axă fixă din spaţiu se numeşte articulaţie cilindrică.
r
Când se aplică sisteme spaţiale de forţe, unde intervine articulaţia sferică, reacţiunea R ,
se poate înlocui prin trei componente de mărimi necunoscute, dirijate după direcţii
convenabile alese, Figura 4b. Din punct de vedere geometric articulaţia sferică privează
solidul de trei grade de libertate, iar din punct de vedere mecanic este echivalentă cu trei
reazeme simple.
Exemple de articulaţii sferice: suportul pentru stilou, articulaţia de la schimbătorul de
viteze de la un autovehicul, articulaţia de la antena de radio ş.a.
Când forţele exterioare se găsesc în acelaşi plan, se utilizează articulaţii cilindrice a
căror reacţiune necunoscută se poate descompune după două direcţii oarecare, alese uzual ca
în Figura 5. Din punct de vedere geometric articulaţia cilindrică privează solidul de cinci
grade de libertate. Solidul are în acest caz o axă fixă care trece prin articulaţie. Simbolizarea
articulaţiei cilindrice se face prin modelul indicat în Figura 5b.
Exemple de articulaţii cilindrice: Balamalele de la uşă, balamalele de la capotă şi
portbagajul unui automobil.
z
x Ry
Rx
a b
Figura 5. Articulaţie cilindrică
Încastrarea este legătura care constrânge solidul să rămână cu o extremitate a sa fixată

într-un alt corp rigid, Figura 6. Din punct de vedere geometric, încastrarea împiedică atât
deplasările cât şi rotirile relative între cele două corpuri aflate în contact şi ca urmare
introduce şase necunoscute scalare: trei forţe R x , R y , R z şi trei momente M x , M y , M z ,
dirijate după axele unu sistem de referinţă ortogonal, Figura 6.
55
y
r Ry
R r r
r F2
F1 r F1
F2 My
Mx x
Mz Rx
Rz
r r
M F4 r
r z F3
F4
Figura 6. Încastrare solicitată spaţial
Dacă forţele exterioare se găsesc în acelaşi plan, încastrarea conţine numai trei
necunoscute scalare două forţe şi un moment dirijate după axele unui sistem de referinţă, fie
aceste forţe R x , R y şi momentul M, perpendicular pe planul forţelor, Figura 7.
Din punct de vedere geometric, încastrarea privează solidul de toate gradele sale de
libertate.
F F
q
M q
Rx
Ry
Figura 7. Încastrare solicitată cu forţe plasate în acelaşi plan
4.4 AXIOMELE STATICII
A1. Pentru ca un corp să se afle în echilibru static sub acţiunea a două forţe este necesar şi
suficient ca aceste forţe să fie egale în modul, să aibă aceeaşi direcţie şi sensuri contrare.
56
A2. Fiind dat un sistem de forţe care acţionează asupra unui solid rigid, adăugarea sau
suprimarea unui sistem echilibrat de forţe la sistemul iniţial nu modifică starea mecanică a
corpului. Prin stare mecanică se înţelege starea de echilibru sau de mişcare în care se află un
corp sub acţiunea unui sistem de forţe.
A3. Forţele care apar ca urmare a acţiuni unui corp asupra altui corp sunt întotdeauna egale
în modul şi de sensuri contrare. Această axiomă reprezintă principiul al treilea al mecanicii
formulat de Newton şi este cunoscut de principiul acţiuni şi reacţiunii.
A4 Dacă un sistem dat de forţe este în echilibru atunci când acţionează asupra unui corp, el
este echilibru şi atunci când acţionează asupra oricărui corp.
A5. Dacă un corp deformabil sau un sistem mecanic este în echilibru sub acţiunea unui
sistem de forţe, el rămâne în echilibru şi când se solidifică.
A6. Legătura este aşadar restricţia geometrică ce se opune poziţiei corpului la un moment
dat, cunoscută şi sub denumirea de axioma legăturilor. Orice legătură a unui corp poarte fi
înlocuită printr-o forţă de legătură numită reacţiune.
4.5 TORSORUL SARCINILOR DISTRIBUITE
Torsorul forţelor distribuite se poate calcula numai dacă sarcinile sunt echivalate din
punct de vedere static cu forţe concentrate, aplicate virtual în centrul de greutate al
configuraţiei geometrice pe care acestea se distribuie.
În Tabelul 1 sunt prezentate relaţiile de calcul pentru forţe distribuite frecvent întâlnite
în unele aplicaţii inginereşti.
În aplicaţii tehnice întâlnite la baraje sau construcţii hidrotehnice se pune problema să se
determine forţa de presiune care acţionează asupra unei feţe laterale şi punctul de localizare a
acesteia.
Ca aplicaţie se consideră un element de volum cubic, de latura l , în care se află un
lichid de densitate ρ , Figura 8. Se pune problema să se determine forţa de presiune care
acţionează asupra unei feţe laterale şi punctul ei de localizare.
Pentru un element de suprafaţă dS = ldh , situat la adâncimea h, forţa elementară dF şi
momentul elementar dM, se pot calcula cu relaţiile:
dF = p(h)dS = ρghldh ;
(10)
dM = ( l − h ) dF = ( l − h ) ρghldh ,
57
unde p(h) = γh = ρgh , reprezintă presiunea coloanei de lichid asupra suprafeţei dS.
Prin integrare relaţiilor 10, se obţine:
l
1 G
F = ρgl ∫ hdh = ρgl3 = ;
2 2
0 (11)
l l
1
M = ρgl ∫ hdh − ρgl ∫ h dh = 6 ρgl
2 2 4
.
0 0
Figura 8. Modelul de calcul
Momentul forţei F poate fi calculat cu relaţia:
1 l
M = Fh 0 = ρgl 3 h 0 , unde h 0 = . (12)
2 3
În cazul când sarcinile distribuite acţionează pe o anumită lungime şi în acelaşi plan,

precum cele evidenţiate în modelele din Tabelul 1, rezultanta F a sarcinilor elementare q,
poate fi caracterizată prin:
- sens – care este dat de sensul sarcinilor elementare q;
- modul - calculat ca fiind aria suprafeţei pe care se distribuie sarcina elementară q;
- punct de aplicaţie - se consideră plasat în centrul de greutate al suprafeţei pe care se
distribuie sarcina elementară q.
58
Tabelul 1. Echivalenţa sarcinilor distribuite cu forţe concentrate

Denumirea Modelul real Modelul echivalent Relaţii de calcul
0 1 2 3
l
Sarcină distribuită F = ∫ q(x)dx

după o lege 0
l
oarecare
∫ xq(x)dx
xg = 0
l
∫ q(x)dx
0
Sarcină distribuită q(x) = q
uniform, de
intensitate q F = ql
l
xg =
2
Sarcină distribuită q
liniar, q(x) = x
l
q(x) = ax + b , ql 2
F= , xg = l
2 3
a, b sunt constante
Sarcină distribuită q 2 q
parabolic, q(x) = − 2
x +2 x
l l
q(x) = ax 2 + bx + c , 2 5
F= ql , x g = l
3 8
a ,b, c - constante
Sarcină distribuită q 2
parabolic, q(x) = x
l2
1 3
q(x) = ax 2 + bx + c , F = ql , x g = l
3 4
a ,b, c - constante
Sarcina distribuită  π 
sinusoidal, q(x) = q sin  x 
 2l 
π 2
q(x) = A sin(Bx + ϕ) F = ql , x g = l
2 π
Sarcina distribuită  π 
cosinusoidal, q(x) = q cos  x 
 2l 
π
q(x) = A cos(Bx + ϕ) F = ql
2
2
x g = (1 − )l
π
59
Capitolul 5
ELEMENTE DE GEOMETRIA MASELOR
5.1 MOMENTE STATICE. CENTRE DE GREUTATE
Momentele statice sunt mărimi care definesc modul de distribuţie a masei unui corp sau
sisteme de corpuri materiale şi sunt calculate faţă de un reper de referinţă dat.
Fie un corp de masă m, modelat printr-un punct material, caracterizat prin vectorul de
r r r r
poziţie, r = x i + zj + zk , faţă de un sistem de referinţă ortogonal cartezian Oxyz, Figura 1.
r
Faţă de acest sistem de referinţă momentul static S o reprezintă mărimea vectorială egală cu
r
produsul dintre masa corpului şi vectorul de poziţie r :
r r
S o = mr . (1)
z
m
(x,y,z)
r
r
y
O
r
Figura 1. Punct material caracterizat prin vectorul de poziţie, r .
Elemente de geometria maselor
Dacă se proiectează relaţia vectorială 1 pe axele sistemului de coordonate Oxzy, se

obţin momentele statice faţă de planele de coordonate:
S y 0z   mx
    (2)
S z 0x  =  my .
S   mz 
 x 0y   
Momentul static al unui sistem de particule materiale de mase m i , i = 1, n , plasate

r
discret şi caracterizate faţă de sistemul de referinţă Oxzy prin vectori de poziţie ri , i = 1, n ,
reprezintă suma algebrică a momentelor statice parţiale,
r n
r
S o = ∑ m i ri . (3)
i =1
Faţă de planele de coordonate momentele statice se obţin prin proiectarea relaţiei 3 pe

axele sistemului de referinţă Oxyz,
S y 0 z  m i x i 
  n  
S z 0 x  = ∑  m i y i  . (4)
S  i =1  m z 
 x0y   i i
Momentul static al unui corp solid omogen de masă M, raportat la sistemul de referinţă
Oxyz, Figura 2, se defineşte matematic prin relaţia vectorială,
r r
S o = ∫ rdm .
M
(5)
z
dm
(x,y,z)
r M
r
O y
Figura 2. Model de corp solid - pentru definirea momentului static.
61
Dacă se proiectează relaţia 5 pe axele sistemului de referinţă se obţin momentele statice

planare:
S y 0 z   xdm
   
S z 0 x  = ∫  ydm  . (6)
S  M  zdm 
 x0y   
Momentele statice ale unor corpuri modelate prin linie materială sau suprafaţă materială
sunt utilizate în rezistenţa materialelor la studiul unor solicitări simple sau complexe, dar sunt
folosite şi în mecanica teoretică pentru calculul poziţiei centrului de masă sau a centrului de
greutate precum şi în dinamică.
Centrul de masă sau centrul de greutate al unui sistem mecanic sau corp solid se
defineşte ca fiind punctul în raport cu care momentul static este nul.
Pentru a determina poziţia centrului de masă C, se consideră un sistem de particule
materiale, reprezentate prin punctele A i , raportat la un sistem de referinţă Oxyz, ales arbitrar.
În punctul C se consideră un alt sistem de referinţă Cx o y o z o , Figura 3. Între vectorii de
poziţie ce caracterizează punctele A i şi C faţă de reperele menţionate, există următoarea
relaţie evidentă:
r r r
ri = r0 + rc . (7)
z0
Ai
r
r0
z
C y0
x0
r
ri
r
rc
y
O
Figura 3. Model pentru determinarea poziţiei centrului de masă
62
Prin multiplicarea relaţiei 7 cu masa m i şi însumând pentru toate punctele sistemului se

obţine:
n n n
r r r
∑ m i ri = ∑ m i rc +∑ m i r0 .
i =1 i =1 i =1
(8)
n
r
Termenul ∑m r
i =1
i 0 reprezintă momentul static faţă de centrul de masă, care conform
definiţiei este nul. Ca urmare relaţia 8 devine:
n n
r r r n r
∑m r = ∑m r
i =1
i i
i =1
i c = rc ∑ m i = rc M ,
i =1
(9)
unde M reprezintă masa întregului sistem.

Expresia matematică dată de relaţia 9 este cunoscută în literatura de specialitate sub
denumirea de teorema momentelor statice, care poate fi interpretată astfel:
Momentul static al unui sistem de puncte materiale este egal cu momentul static al
centrului de masă, considerat ca un punct în care s-a concentrat întreaga masă a
sistemului.
Poziţia centrului de masă, rezultă din relaţia 9:
n
r
r ∑m r i i
rc = i =1
. (10)
n
∑m
i =1
i
Coordonatele centrului de masă pot fi obţinute prin proiectarea relaţiei 10 pe axele

sistemului de referinţă ales:
x c  ∑ m i x i 
  1  
y c  = ∑ m i y i  . (11)
z c  ∑ mi  m z 
∑ i i 
Pentru corpuri solide de masă M, ecuaţiile 10 şi 11 devin:
63
 
r  ∫ xdm 
∫ rdm x c 
y 
M
1 

r 
rc = ⇒  c  = dm  ∫ ydm .
M
, (12)
∫ dm z c  ∫ M 
 zdm 
M∫
M M

Relaţiile 12 capătă forme particulare funcţie de modelul utilizat prin înlocuirea

elementului de masă dm funcţie de densitate ρ , astfel:
- Pentru corpuri modelate prin linii materiale omogene se defineşte densitatea liniară
ρ l = dm ds. Relaţiile 12 capătă forma:
 
r  ∫ xds 
∫ rds x c 
 
L
1 

r 
 y c  = ds  ∫ yds ,
L
rc = ,⇒ (13)
∫ ds
L
z c  ∫  L 
 zds 
 ∫L
L

în care ds reprezintă elementul liniei materiale, iar L lungimea acesteia.
- Pentru corpuri modelate prin suprafeţe materiale omogene se defineşte o densitate

superficială ρ s = dm dA . În acest caz relaţiile 12 devin:
 
r  ∫ xdA 
r
∫ rdA x c 
  1 
A 

 ∫ ydA  ,
rc = ⇒ (14)
y c  =
A
,
∫ dA z c  ∫ dA  A 
 zdA 
 ∫A
A A

unde dA reprezintă elementul de arie, iar A domeniul suprafeţei materiale.
- Pentru corpuri spaţiale omogene se defineşte o densitate de volum ρ v = dm dV ,

relaţiile 12 devin:
64
 
r ∫ xdV
r
∫ rdV x c 
  1 
A 

∫ ydV  ,
rc = ⇒ (15)
y c  =
V
,
∫ dV z c  ∫ dV A 
 zdV 
∫A
V V

unde dV este elementul de volum, iar V domeniul volumului corpului.

Pentru corpurile neomogene se pot utiliza aceleaşi modele, dar densitatea nu se mai
consideră constantă, ca urmare ρ = ρ(x, y, z) . Astfel de cazuri se pot întâlni la materiale
compozite precum lemnul care este un compozit natural, la materiale stratificate pe bază de
lemn, la îmbinarea unor materiale oţel-lemn, beton-oţel ş.a. În aceste cazuri vectorul de
poziţie al centrului de masă se poate calcula cu relaţia:
r
r
∫ rρ(x, y, z)dV
(V)
rc = . (16)
∫
(V)
ρ(x, y, z)dV
Determinarea poziţiei centrului de masă poate fi mult simplificată prin alegerea

convenabilă a sistemului de referinţă.
5.1.1 Particularităţile centrelor de masă

1. Dacă un corp sau un sistem mecanic are un plan, o axă sau un centru de simetrie, atunci
centrul de masă se va afla în acel plan, pe acea axă sau în acel centru.
2. Dacă un corp sau un sistem mecanic se compune dintr-un număr de corpuri simple ale
căror centre de masă sunt cunoscute, centrul de masă al sistemului se obţine considerând
că masele individuale s-ar concentra în centrele de masă ale corpurilor simple,
n
r r
r
∑m r
i =1
i ci
r
∫r ci dm
rc = sau rc = M
. (17)
∫ dm
n
∑m
i =1
i
M
3. Dacă la un corp sau sistem mecanic, format din n elemente de mase mi ale căror centre
r
de masă sunt caracterizate prin vectorii de poziţie ri , s-a eliminat una sau mai multe
65
r
porţiuni la care se cunoaşte poziţia centrului de masă, rj , atunci centrul de masă al
sistemului poate fi calculat cu relaţia:
r p
n
r
r
∑ i ri − ∑ m j rj
m
i =1 j=1
rc = p
. (18)
n
∑m −∑m
i =1
i
j=1
j
Pentru secţiuni plane relaţia 18 poate fi exprimată funcţie de configuraţia geometrică a

fiecărui element din sistem, astfel:
n p n p
∑ Ai x i − ∑ A jx j
i =1 j=1
∑ A i yi − ∑ A j y j
i =1 j=1
xc = p
, yc = p
, (19)
n n
∑A −∑A
i =1
i
j=1
j ∑A −∑A
i =1
i
j=1
j
unde:
Ai , A j - Aria suprafeţelor geometrice ale elementelor componente;
x i , yi - coordonatele centrelor de masă ale elementelor geometrice faţă de sistemul de

referinţă ales.
5.1.2 Teoremele lui Guldin-Pappus

Aceste teoreme permit calculul rapid al centrului de masă atunci când se cunoaşte
suprafaţa laterală, respectiv volumul corpului de revoluţie. Ele sunt atribuite lui Pappus din
Alexandria, care a trăit în secolul al treilea după Hristos, dar sunt revendicate şi de Paul
Guldin (1577-1643).
Teorema I. Aria suprafeţei generate de o curbă plană care se roteşte în jurul unei axe
din planul său pe care nu o intersectează este egală cu produsul dintre lungimea arcului de
curbă L şi lungimea cercului descris de centrul de masă al ei, Figura 4.
A = 2π ∫ yds . (20)
L
Dacă se ţine seama de relaţiile 13, se obţine:
66
A = 2πy c L . (21)
y ds
A B
y
0 x
Teorema II. Volumul generat de o suprafaţă care se roteşte în jurul unei axe din planul
său pe care nu o intersectează este egal cu produsul dintre aria suprafeţei şi lungimea cercului
descris de centrul de masă al acesteia, Figura 5,
V = 2π ∫ ydA . (22)
A
Ţinând seama de relaţiile 14, rezultă:
V = 2πy c A . (23)
y dy dA
dx
0 x
67
Centre de greutate ale unor corpuri uzuale, frecvent întâlnite în mecanica solidului sunt
prezentate în Tabelul 1.
Tabelul 1. Centre de greutate pentru unele corpuri simple.

Specificaţie Reprezentare grafică Relaţii de calcul Rezultat
Bară y
omogenă ds
de grosime
dϕ ∫ ydS
ϕ yc = S
constantă, C xc = 0
de forma ∫ dS
R α S R sin α
unui arc de y α yc =
cerc yc α
dS = Rdϕ
y = R cos ϕ
x
Placă
omogenă
y ∫ ydA
ds yc = A
de forma xc = 0
unui sector ϕ dA ∫ dA
C dϕ A 2R sin α
circular R 1 2 yc =
dA = R dϕ 3α
yc α α 2
y 2
y= R cos ϕ
3
x
Corp z R
spaţial sub dV = πr 2dz xc = 0
forma unui yc = 0
con R
circular r r= z 3h
h h zc =
drept 4
dV dz R2 2
dV = π z dz
z h2
y
x
Corp z
spaţial sub dV = πr 2dz xc = 0
forma unei dz yc = 0
semisfere r
r2 = R 2 − z2 3R
omogene zc =
z R2
de rază R R y dV = π 2 z 2dz 8
h
68
5.2 MOMENTE DE INERŢIE
In aplicaţii practice se întâlnesc două tipuri de momente de inerţie: masice notate cu J şi

geometrice notate I. Acestea nu sunt independente, între ele există o relaţie de legătură.
5.2.1 Momente de inerţie masice

Sunt mărimi care caracterizează distribuţia masei unui sistem mecanic şi pot fi folosite
în studiul dinamicii precum şi în rezistenţa materialelor.
Definiţie. În general vom denumi moment de inerţie al unui sistem de particule
materiale în raport cu un plan, cu o axă sau cu un punct suma produselor dintre masele
particulelor materiale ale sistemului şi pătratele distanţelor de la aceste puncte respectiv la
acel plan, la acea axă sau la acel punct.
Se consideră un sistem de particule materiale, reprezentat prin punctul A i , i = 1, n , cu
r
masa m i , caracterizat faţă de sistemul de referinţă Oxyz, prin vectorul de poziţie ri , Figura 6.
z
mi
A i (x i , y i , z i )
r
ri
O y
Figura 6. Model pentru definirea momentului de inerţie
Faţă de un sistem de referinţă convenabil ales, se pot defini momentele de inerţie masice
prezentate în Tabelul 2. În cazul unui corp solid de masă M, relaţiile 25-28 din Tabelul 2 pot
fi transformate în integrale, după cum se evidenţiază în Tabelul 3.
Între mărimile prezentate în Tabelele 2 şi 3 există relaţii de legătură, adică ele nu sunt
independente, de forma:
69
J x 0 y  J x + J y − J z 
1
(
J0 = Jx + Jy + Jz ,
2
)   1 
 J z 0 x  = 2 J y + J z − J x  . (24)
J y 0 z  J + J − J 
   z x y
Tabelul 2. Momente de inerţie masice pentru un sistem de puncte materiale.

Specificaţie Relaţia de calcul Nr. relaţie
Moment de inerţie polar, calculat faţă
de originea sistemului de referinţă, O J 0 = ∑ m i ri2 = ∑ m i ( x 2i + y 2i + z 2i ) (25)
Momente de inerţie axiale, calculate J x  m i ( y i2 + z i2 ) 
faţă de axele de coordonate    2 
J y  = ∑  m i ( z i + x i ) 
2
(26)
J  m ( x 2 + y 2 )
 z  i i i 
Momente de inerţie planare, calculate J x 0 y   m i z 2i 

faţă de planele de coordonate     (27)
J y 0 z  = ∑  m i x i 
2
J  m y 2 
 z0x   i i
Momente de inerţie centrifugale sau J xy  m i x i y i 
produse de inerţie     (28)
J yz  = ∑ m i y i z i 
J  m i z i x i 
 zx 
Tabelul 3. Momente de inerţie masice pentru corpri solide.

Specificaţie Relaţia de calcul Nr. relaţie
Moment de inerţie polar, calculat faţă
J 0 = ∫ r 2dm = ∫ (x )
+ y 2 + z 2 dm (29)
2
de originea sistemului de referinţă, O
M M
Momente de inerţie axiale, calculate J x  ( y 2 + z 2 ) dm 
faţă de axele de coordonate    2 
J y  = ∫ ( z + x ) dm 
2
(30)
J  M ( x 2 + y 2 ) dm
 z  
Momente de inerţie planare, calculate J x 0 y   z 2 dm 
faţă de planele de coordonate    2  (31)
J y 0 z  = ∫  x dm
J  M  y 2 dm
 z0x   
Momente de inerţie centrifugale sau J xy   xydm
produse de inerţie     (32)
J yz  = ∫  yzdm 
J  M  zxdm 
 zx   
După modul cum au fost definite, rezultă că momentele de inerţie planare, axiale şi
polare, sunt mărimi întotdeauna pozitive, ele putând fi nule numai când punctele sistemului
70
sau corpului sunt conţinute în planul, pe axa sau sunt concentrate în punctul în raport cu care
se calculează momentul de inerţie. În schimb, momentele de inerţie centrifugale sau
produsele de inerţie pot fi pozitive, negative sau nule.
Raze de inerţie
Momentele de inerţie mecanice mai pot fi exprimate şi prin relaţii de forma:
J = i2M , (33)
unde M este masa întregului corp, i raza de inerţie sau raza de giraţie, reprezentând distanţa de
la particula materială în care ar trebui să fie concentrată întreaga masă a corpului, la un plan, o
axă sau un punct.
Din relaţia 33 rezultă:
J J0
i= , respectiv: i 0 = . (34)
M M
Ca urmare, se pot calcula raze de inerţie faţă de axele sistemului de coordonate, fie
acesta Oxyz,
 Jx
i x =
 M
J  J
i= ⇒ i y = y . (35)
M  M
 J
i z = z
 M
În cele mai multe probleme de rezistenţa materialelor, nu intervin momentele de inerţie

mecanice, ci momentele de inerţie geometrice, calculate funcţie de configuraţia geometrică a
solidului.
Variaţia momentelor de inerţie

Se presupune cunoscut momentul de inerţie J ∆ în raport cu axa ∆. Se cere să se
calculeze momentul de inerţie în raport cu axa ∆ 1 . Sunt posibile următoarele cazuri:
71
axele ∆ şi ∆ 1 sunt coplanare - în acest caz pot fi paralele sau concurente;
axele ∆ şi ∆ 1 nu sunt coplanare - în acest caz se calculează momentul de inerţie în raport
cu o axă ∆ 2 paralelă cu ∆ 1 , dar concurentă cu ∆. Apoi se calculează momentul în raport
cu axa ∆.
Stabilind formulele pentru variaţia momentelor de inerţie faţă de axe paralele şi
concurente se pot scrie momentele de inerţie pentru orice caz.
Variaţia momentelor de inerţie la translaţia axelor

Se presupun cunoscute momentele de inerţie masice ale corpului de masă M, în raport
cu axa ∆ ce trece prin centrul de masă al solidului considerat. Se cere să se determine
momentele de inerţie în raport cu axa ∆1 , plasată la distanţa d, Figura 7.
dm
∆ Μ C y
d
∆1
Figura 7. Model de calcul al momentelor de inerţie masice, la translaţia axelor
Se consideră un element de masă dm, plasat la distanţa y, faţă de axa ∆ . Conform

definiţiei momentului de inerţie masic se poate scrie:
I ∆1 = ∫ (d + y)2 dm = ∫ y 2dm + d 2 ∫ dm + d ∫ ydm = I ∆ + d 2 M . (36)

M M M M
Momentul static faţă de axa ∆ este nul, ∫ ydm = 0 , deoarece s-a considerat că această
A
axă trece prin centru de greutate al corpului.

Dacă axele ∆ şi ∆1 reprezintă pe rând axele uni sistem de referinţă Oyz, plasat în centru
de greutate al unui corp, respectiv Oy 1z1 un reper oarecare translat faţă de primul cu vectorul
r r r
rc = yc j + z c k , prin analogie cu relaţia 30, se pot scrie următoarele expresii matematice:
72
J y1 = J y + yc 2 M ;
(37)
J z1 = J z + z c 2 M .
Momentul de inerţie polar are expresia:
( )
J 01 = J y1 + J z1 = J y + J z + y c2 + z c2 M = J 0 + rc2 M . (38)
O relaţie asemănătoare se poate scrie şi pentru momentul centrifugal:
J y1z1 = J yz + y c z c M . (39)
În cazul cel mai general pentru un corp 3D momentele de inerţie la translaţia axelor se
pot calcula în mod similar. Relaţiile 36-39 sunt cunoscute în literatura de specialitate sub
denumirea de formulele lui Steiner.
Variaţia momentelor de inerţie la rotaţia axelor.

Se consideră un corp 3D raportat la un sistem de referinţă Oxyz, Figura 8, se cere să se
calculeze momentul de inerţie faţă de dreapta D care trece prin originea sistemului.
d
r
O y
D
ψ
Figura 8. Model de calcul la rotaţia axelor
73
Se presupun cunoscute momentele de inerţie axiale şi centrifugale faţă de axele de

coordonate. Momentul de inerţie faţă de această dreaptă, se poate calcula, conform definiţiei
cu relaţia:
J = ∫ d 2 dm .
M (40)
Distanţa d se poate fi obţinută geometric astfel:
r r (41)
d = r sin ψ = r ⋅1⋅ sin ψ = r ⋅ u sin ψ = r × u .
Prin dezvoltarea produsului vectorial,
 i j k 
r r 
r×u =  x y z  , (42)
 cos α cos β cos β 
se poate calcula pătratul distanţei d,:
d 2 = ( y cos γ − z cos β) + ( z cos α − x cos γ ) + ( x cos β − y cos α ) . (43)

2 2 2
Introducând această valoare în relaţia de definiţie 40, se obţine:
J D = J x cos2 α + J y cos2 β + J z cos2 γ − 2J xy cos α cosβ − 2J yz cosβ cos γ − 2J zx cos γ cos α . (44)
Relaţia 44 are o forma mai simplă pentru un corp bidimensional pentru care se presupun
cunoscute dimensiunile sale geometrice:
J D = J x cos2 α + J y cos2 β − 2J xy cos α cosβ . (45)
Dacă se ţine seama că β = α , rezultă:
J D = J x cos 2 α + J y sin 2 α − 2J xy cos α sin α = J x cos 2 α + J y sin 2 α − J xy sin 2α . (46)
74
Dacă axa D devine axa Ox1 respectiv Oy1 şi după unele transformări elementare în
funcţie de pătratele funcţiilor trigonometrice, relaţia 46 capătă forma:
Jx + Jy Jx − Jy
J x1 = + cos 2α − J xy sin 2α ;
2 2
(47)
Jx + Jy Jx − Jy
J y1 = − cos 2α + J xy sin 2α .
2 2
Procedând similar se poate obţine şi momentul centrifugal faţă de noile axe:
Jx − Jy
J x1y1 = sin 2α + J xy sin 2α . (48)
2
Pentru a afla valorile unghiului α pentru care momentele de inerţie au valori maxime,
se impune condiţia:
∂J x1 2J xy
=0 ⇒ , ( J x − J y ) sin 2α − 2J xy cos 2α = 0 , ⇒ tg2α = . (49)
∂α Jy − Jx
Soluţiile date de relaţia 49 sunt unghiurile dintre vechile axe şi direcţiile principale de
inerţie.
Momente de inerţie principale

Indiferent de configuraţia unui corp se pune problema determinării direcţiei axei D
pentru care momentul de inerţie J D are un extrem. Această problemă poate fi rezolvată
apelând la cunoştinţe de analiză matematică precum metoda multiplicatorilor Lagrange sau
prin utilizarea calculului valorilor proprii ale unui tensor de ordinul al doilea.
Necunoscutele în această problemă sunt parametrii directori ai direcţiei dreptei
considerate. Se cunoaşte că între parametrii directori ai unei drepte există o relaţie de legătură
de forma:
cos 2 α + cos 2 β + cos 2 γ = 1 . (50)
Momentele de inerţie axiale şi cele centrifugale formează un tensor de ordinul doi,

exprimat matematic prin matricea:
75
 Jx J xy J xz 
 
J = J yx Jy J yz  . (51)
 J zx J zy J z 

Valorile proprii ale acestui tensor se pot calcula similar cu valorile proprii ale unei
matrice de tipul 3 x 3, unde necunoscuta este λ .
Jx − λ J xy J xz
J yx Jy − λ J yz = 0 . (52)
J zx J zy Jz − λ
Prin dezvoltarea acestui determinant se obţine o ecuaţie de gradul trei de forma:
λ 3 − I1λ 2 + I 2λ − I3 = 0 , (53)
unde I1 , I 2 , I3 sunt invarianţii tensorului J, definit de relaţia 51.
Soluţiile reale ale ecuaţiei 53 reprezintă momentele de inerţie principale, λ 1 = J 1 ,

λ 2 = J 2 , λ 3 = J 3 . În acest caz tensorul momentelor de inerţie principale are forma:
J 1 0 0
J =  0 J2 0  . (54)
 0 0 J 3 
Introducând pe rând aceste valori ale lui λ în sistemul de ecuaţii 55 şi rezolvând în

funcţie de parametrii directori, se obţin trei seturi de valori ale acestor necunoscute, care
definesc direcţiile principale de inerţie.
J x − λ J xy J xz  cos α 
 
 J yx Jy − λ J yz   cos β  = 0 . (55)
 J zx J zy J z − λ   cos γ 

Momentele centrifugale sunt nule faţă de direcţiile principale de inerţie, lucru ce se

poate uşor verifica.
Pentru un corp bidimensional, precum o placă, ecuaţia 52, devine:
76
Jx − λ J xy 0
J yx Jy − λ 0 =0. (56)
0 0 Jz − λ
Prin dezvoltare se obţine o ecuaţie de forma:
(J z − λ )[λ 2 − (J x + J y )λ + J x J y − J 2xy ] = 0 . (57)
Rădăcinile acestei ecuaţii sunt:
Jx + Jy 1
(J − J y ) + 4J 2xy ,
2
J1,2 = ± x J3 = J z = J x + J y (58)
2 2
Ea poate fi obţinută şi pe altă cale, utilizând particularităţile tensorului de ordinul întâi şi

a ecuaţiei 53, aspecte care sunt prezentate în anexa 1.
Elipsoid de inerţie
Se consideră o dreaptă D care trece prin originea unui sistem de axe Oxyz, Figura 9. Pe
această dreaptă se află plasat un punct P(x, y, z) , astfel încât:
C
OP = , (59)
JD
unde C este o constantă arbitrară iar J D este momentul de inerţie în raport cu axa D, dat de
ecuaţia 44.
z
3
P(x,y,z)
y
x O
2
D
1
Figura 9. Elipsoid de inerţie
77
Parametrii directori pot fi exprimaţi ca funcţii de coordonatele punctului P,
x JD y JD z JD
cos α = , cos β = , cos γ = . (60)
C C C
Locul geometric al punctului P, atunci când dreapta D se roteşte în jurul originii, este
suprafaţa unui elipsoid, care se poate obţine introducând cos α, cos β, cos γ din ecuaţiile 60
în relaţia 44. După efectuarea calculelor elementare rezultă:
J x x 2 + J y y 2 + J z z 2 − 2J xy xy − 2J yz yz − 2J zx zx = C 2 . (61)
Dacă axele sistemului de referinţă sunt axe principale de inerţie, ecuaţia elipsoidului de
inerţie se simplifică şi devine:
J1x 2 + J 2 y 2 + J 3z 2 = C 2 . (62)
Coeficienţii acestei ecuaţii reprezintă momentele de inerţie principale.

Pentru un corp bidimensional, cu axele de coordonate dirijate după direcţiile principale
de inerţie, elipsoidul degenerează într-o elipsă de inerţie, a cărei ecuaţie este:
J1x 2 + J 2 y 2 = C 2 . (63)
Uzual, în plan se poate lua C2 = J1J 2 M , iar în acest caz ecuaţia elipsei de inerţie are
forma:
x 2 y2
+ =1, (64)
i12 i 22
în care i1 , i 2 sunt razele de inerţie principale.

Momente de inerţie masice ale unor corpuri uzuale, frecvent întâlnite în mecanica
solidului sunt prezentate în Tabelul 4.
5.2.2 Momente de inerţie geometrice

Momentele inerţie geometrice se definesc funcţie de elementele geometrice ale
configuraţiei corpului. Dacă se cunosc momentele de inerţie masice se pot calcula uşor
momentele de inerţie geometrice şi invers.
78
Tabelul 4. Calculul momentelor de inerţie masice pentru unele corpuri uzuale

y J z = ∫ (x 2 + y 2 )dm
Bară x Ml 2
omogenă de y=0 Jz =
12
lungime l , z M
l 2 l2 dm = dx
masă M şi l
secţiune A y1 y
x l
2
Ml 2
J z1 = J z + M   J z1 =
2 3
z1 z
l 2 l 2
Sferă z J 0 = ∫ r 2 dm 3
omogenă de J 0 = MR 2
dr 5
rază R şi
masă M M
dm = dA Jx = J y = Jz
r y V
sau
2 2
x Jx = J 0 = MR
3M 2 3 5
R dm = r dr
R3
Con z J 0 = ∫ r 2 dm 3MR 2
omogen de J0 =
5
masă M,
raza bazei R r M
dm = dA 1
şi înălţime h V Jz = J0
h 2
dz
dV sau sau
z y 3
3M 2 Jz = MR 2
0 dm = r dz 10
R 2h
x R
Trecerea de la momentele de inerţie masice la cele geometrice

Se consideră unui corp omogen plan, pentru care se cunosc momentele de inerţie
masice:
J x   y2 dm 
   2 
 J y  = ∫  x dm  . (65)
 J  M  xydm 
 xy   
Pentru corpurile omogene de densitate ρ ,
79
dm = ρdA , (66)
iar relaţiile 65 devin:

 2 
 ∫ y dA 
J x   y 2 dm  A  Ix 
   2   2   
 J y  = ∫  x dm  = ρ  ∫ x dA  = ρ  I y  . (67)
 J  M  xydm  A  I 
 xy     xydA   xy 
∫
 A 
Rezultă că între momentele de inerţie mecanice şi cele geometrice există relaţia de

legătură de forma:
J = ρI . (68)
Această relaţie are caracter general, adică este valabilă şi pentru corpuri spaţiale,
bidimensionale şi unidimensionale. Ca urmare, atunci când se calculează momentul de inerţie
masic al unui corp sau sistem mecanic, se poate calcula iniţial momentul de inerţie geometric
şi apoi se multiplică cu densitatea acestuia. Momentele de inerţie geometrice pentru astfel de
corpuri pot fi scrise sub forma:
I = ∫ r 2 dV , I = ∫ r 2 dA , I = ∫ r 2dL . (69)
V A L
Ţinând seama de relaţiile 69, razele de giraţie funcţie de dimensiunile geometrice se pot
calcula cu formulele:
I I I (70)
i= , i= , i= .
V A L
Pentru corpurile bidimensionale, razele de giraţie funcţie de dimensiunile geometrice au

expresia:
 Ix
i x =
I  A
(71)
i= → .
A  Iy
i y = A
80
Relaţiile lui Steiner 36-39 privind variaţia momentelor de inerţie masice la translaţia
axelor, capătă următoarea formă pentru momentele de inerţie geometrice, Figura 10.
I ∆1 = ∫ (d + y)2 dA = ∫ y 2dA + d 2 ∫ dA + d ∫ ydA = I ∆ + d 2 A . (72)

A A A A
dA
∆ Α C y
d
∆1
Figura 10. Model de calcul al momentelor de inerţie geometrice, la translaţia axelor
Momentul static faţă de axa ∆ este nul, ∫ yA = 0 , deoarece s-a considerat că această
A
axă trece prin centru de greutate al corpului.

Dacă axele ∆ şi ∆1 reprezintă pe rând axele uni sistem de referinţă Oyz plasat în
centrul de greutate al unui corp, respectiv Oy 1z1 un reper oarecare, prin analogie cu relaţia 72,
se pot scrie următoarele relaţii:
I y1 = I y + y c 2 A ;
(73)
I z1 = I z + z c 2 A .
Momentul de inerţie polar are expresia:
I 01 = I y1 + I z1 = I y + I y + ( y 2c + z2c )A = I 0 + rc2 A . (74)
O relaţie asemănătoare se poate scrie şi pentru momentul centrifugal:
I y1z1 = I yz + y c z c A , (75)
unde yc , z c reprezintă coordonatele centrului de greutate faţă de sistemul de referinţă ales.
81
Relaţiile 44-47 privind variaţia momentelor de inerţie la rotaţia axelor, rămân valabile şi
în acest caz, cu precizarea că J → I , adică:
I D == I x cos2 α + I y sin 2 α − I xy sin 2α . (76)
Dacă axa D devine axa Ox1 respectiv Oy1 , Figura 11 şi după unele transformări
elementare în funcţie de pătratele funcţiilor trigonometrice, relaţia 76 capătă forma:
Ix + Iy Ix − Iy
I x1 = + cos 2α − I xy sin 2α ;
2 2
(77)
Ix + Iy Ix − Iy
I y1 = − cos 2α + I xy sin 2α .
2 2
y
y1
α dA x1
r α
x
O
Figura 11. Model de calcul la rotaţia axelor cu unghiul α
Procedând similar se poate obţine şi momentul centrifugal faţă de noile axe:
Ix − Iy
I x1y1 = sin 2α + I xy sin 2α . (78)
2
Pentru a afla valorile unghiului α pentru care momentele de inerţie geometrice au

valori maxime, se impune condiţia:
2I xy
tg2α = . (79)
Iy − Ix
82
Soluţiile date de relaţia 79 sunt unghiurile dintre vechile axe şi direcţiile principale de
inerţie. Cele două valori ale unghiului α diferă între ele cu π 2 .
Momentele de inerţie geometrice principale pot fi calculate cu relaţia:
Ix + Iy 1
(I − I y ) + 4I 2xy ,
2
I1,2 = ± x I3 = I z = I x + I y . (80)
2 2
În problemele curente, în special cele de rezistenţa materialelor, interesează momentele

de inerţie principale centrale – corespunzătoare axelor principale care trec prin centrul de
greutate al suprafeţei.
Momentele de inerţie ale unor suprafeţe simple, întâlnite frecvent in aplicaţiile
inginereşti, sunt evidenţiate în Tabelul 5.
5.3 MOMENTE DE INERŢIE ALE SUPRAFEŢELOR COMPUSE
Suprafeţele compuse întâlnite în aplicaţii practice sunt formate din configuraţii simple
de formă dreptunghiulară, pătrată, triunghiulară, circulară, inelară ş.a.
Momentul de inerţie al unei suprafeţe compuse în raport cu o axă este egal cu suma
momentelor de inerţie ale tuturor suprafeţelor simple care o compun în raport cu acea axă.
Pentru elucidare în continuare se prezintă două exemple, Figurile 12 şi 13.
Aplicaţii
Exemplu 1. Se consideră secţiunea din Figura 12. Se cere să se calculeze:
a. Centrul de greutate al secţiunii;
b. Momentele de inerţie geometrice centrale;
c. Tensorul moment de inerţie;
d. Momentele principale de inerţie;
e. Razele de giraţie.
Rezolvare
Se descompune suprafaţa considerată în două dreptunghiuri 1 şi 2, a căror centre de
greutate sunt cunoscute.
Se calculează poziţia centrului de greutate al secţiunii compuse în raport cu un sistem de
referinţă, convenabil ales, Oyz, cu ajutorul relaţiilor 81:
83
Tabelul 5. Momentelor de inerţie geometrice centrale pentru unele suprafeţe uzuale

Suprafaţă z dz I y = ∫ z 2dA , bh 3
dreptunghiulară Iy =
A 12
de lăţime b şi
înălţime h. z y sau prin analogie
h
C
h/2
hb3
Iy = ∫ z 2 bdz Iz =
12
.
b −h 2
Suprafaţă z Sunt valabile Pentru secţiune

pătrată cu relaţiile de la pătrată h = b = a
latura a. secţiunea
a y dreptunghiulară, a4
dar Iy = Iz = .
12
h=b=a
a
Suprafaţă z I p = ∫ r 2 dA ,
circulară de dr A πR 4 πd 4
rază R sau cu unde dA = 2πrdr Ip = =
2 32
diametrul d. r y d
R=
0 R 2 Ip πd 4
I p = I y + I z , sau Iy = Iz = =
2 64
I p = 2I y = 2I z
Suprafaţă z Se utilizează πD 4 πd 4
inelară cu relaţiile de la Ip = −
32 32
diametrul suprafaţa sau
exterior D şi r y circulară
πD 4
diametrul 0 R I y = Iz =
64
(1 − α4 )
interior d I p = I pe − I pi
d
unde α =
D
Suprafaţă z1 b/3 bh 3 bh 3 bh  h 
2
triunghiulară, I y1 = Iy = −  
24 24 2 6
obţinută prin
tăierea h/3 y hb3 bh 3
C I z1 = sau I y =
dreptunghiului 24 36
h y1
b x h pe o hb3
diagonală h/2 Se utilizează similar I z =
relaţiile lui 36
b Steiner
84
z
yc z1
1,5a
6a 2
y1
C
zc
1 2a
0 5a y
Figura 12. Suprafaţă compusă.
yc =
∑A yi i
=
A1y1 + A 2 y 2 10a 2 ⋅ 2,5a + 6a 2 ⋅ 0, 75a
= = 1,844a ;
∑A i A1 + A 2 10a 2 + 6a 2
(81)
zc =
∑A z i i
=
A1z1 + A 2 z 2 10a 2 ⋅ a + 6a 2 ⋅ 4a
= = 2,125a .
∑A i A1 + A 2 10a 2 + 6a 2
Se calculează momentele de inerţie geometrice faţă de axele centrale ale suprafeţei

compuse, Cy1z 1 , considerând că este formată din două dreptunghiuri şi ţinând seama de
relaţiile lui Steiner,
5a ( 2a ) 1,5a ( 4a )
3 3
+ 10a 2 ( z c − a ) + + 6a 2 ( 4a − z c ) = 45, 083a 4 ;

2 2
I y1 =
12 12
(82)
2a ( 5a ) 4a (1,5a )
3 3
+ 10a 2 ( 2,5a − yc ) + + 6a 2 ( yc − 0, 75a ) = 33, 443a 4 .

2 2
I z1 =
12 12
Momentul de inerţie centrifugal în raport cu axele centrale se calculează cu relaţia 75,

ţinând seama că I yz = 0 , în final rezultă:
85
I y1z1 = 10a 2 (2,5a − y c )(z c − a) + 6a 2 (yc − 0, 75a)(4a − z c ) = 19, 687a 4 . (83)
Tensorul moment de inerţie are forma:
 I y1 I y1z1   45, 083a 4 19, 687a 4 

I= = 4
. (84)
 Iz1y1 Iz1  19, 687a 33, 443a 
4
Momentele de inerţie principale se pot calcula cu relaţia:
1 1
I1,2 = (I y1 + Iz1 ) ± (I y1 − Iz1 ) 2 + 4I 2y1z1 . (85)
2 2
După efectuarea calculelor, rezultă:
I1 = 59, 793a 4 , I2 = 18, 733a 4 . (86)
Se calculează direcţiile principale de inerţie cu relaţia:
2I y1z1
tg(2α ) = = 3.383 . (87)
I y1 − I z1
Implică:
α1 = 3608′, α 2 = 12608′ . (88)
Razele principale de inerţie au valorile:
I1 I
i1 = = 1,933a, i 2 = 2 = 1, 082a . (89)
A A
Exemplu 2. Să se determine momentele de inerţie axiale pentru secţiunea din Figura 13.
Rezolvare
Secţiunea este formată dintr-un dreptunghi care conţine un gol de formă circulară.
Etapele de calcul sunt similare cu cele prezentate la exemplul 1.
86
z z1
a
2a
6a
C y1
zc
0 y
4a
Figura 13. Secţiune care prezintă un gol de formă circulară
Coordonatele centrului de greutate se pot calcul cu relaţiile:
yc = 0 , deoarece secţiunea este simetrică faţă de axa Oz,

(90)
A z − A 2 z 2 24a 2 ⋅ 3a − πa 2 ⋅ 4a π − 18
zc = 1 1 = = 4a = 2,849a .
A1 − A 2 24a − πa
2 2
π − 24
Momentele de inerţie axiale centrale pot fi calculate cu relaţiile:
2
4a ( 6a )  π ( 2a )4 
3
+ 24a ( 3a − z c ) + πa 2 ( 4a − z c )  = 67, 6a 4 ;
2
I y1 = 2
−
12  64 
(91)
6a ( 4a ) π ( 2a )
3 4
I z1 = − = 32, 785a 4 .
12 64
Momentul de inerţie centrifugal este nul I y1z1 = 0 .
Tensorul moment de inerţie are forma:
 I y1 I y1z1  67, 6a 4 0 
I= = . (92)
 I z1y1 Iz1   0 32, 785a 4 
Evident, în acest caz I y1 şi I z1 sunt momente de inerţie principale.
87
Capitolul 6
FRECAREA
6.1 CONSIDERAŢII GENERALE
În orice situaţie, la interfaţa dintre două corpuri în contact apare fenomenul de frecare.
În funcţie de intensitatea acestui fenomen, existenţa frecărilor poate fi neglijată sau nu.
Efectul frecării constă într-o diminuare a mişcării relative dintre două corpuri în contact.
Frecarea este prezentă la interfaţa dintre:
- două corpuri solide;
- un corp solid şi unul fluid;
- două corpuri fluide.
Forţele de rezistenţă care se opun deplasării sau tendinţei de deplasare a unui corp în
raport cu altul din componenţa aceleiaşi legături mecanice sunt forţe de interacţiune a
suprafeţelor corpurilor numite forţe de frecare.
Pentru studiul acestor interacţiuni în ultimii ani s-a dezvoltat o nouă ştiinţă numită
tribologie (tribos-frecare), care studiază fenomenele de ferecare, uzare şi lubrificaţie.
6.2 SCURT ISTORIC
Primele studii în domeniul frecării au fost făcute de Leonardo da Vinci (1452-1519),

pictor, sculptor, arhitect şi om de ştiinţă italian, care are contribuţii în domeniul mecanic, în
optică şi cosmologie. În mecanică are studii asupra frecării, căderii corpurilor şi fluidelor. A
proiectat paraşuta, maşini de săpat, cuptoare pentru topirea metalelor ş.a.
Frecarea
Experimental el a constatat că forţele de frecare manifestate la interfaţa dintre două

corpuri în regim static sau la viteze mici, sunt proporţionale cu greutăţile acestora, dar sunt
independente de suprafaţa geometrică de contact. De asemenea el remarcă micşorarea frecării
prin lustruirea suprafeţelor sau prin ungerea acestora cu diferiţi lubrifianţi.
Meritul lui Leonardo da Vinci este remarcabil dacă se are în vedere că descoperirile sale
au fost făcute cu aproape două secole înainte de elaborarea conceptului calitativ şi cantitativ
de forţă de către Newton în 1687.
În 1699 inginerul francez G. Amontons regăseşte printr-o serie de studii experimentale
(experienţe) legile frecării.
În 1734 fizicianul francez Dezaquillet consideră pentru prima dată că frecarea este o
consecinţă a existenţei forţelor de interacţie dintre moleculele celor două corpuri aflate în
contact.
Meritul principal în stabilirea legilor frecării îi revine savantului francez Charles A.
Coulomb (1737-1806), care a pus în evidenţă pentru prima dată deosebirea calitativă şi
cantitativă dintre frecarea statică şi cea cinetică. El a descoperit în 1785 legile electrostaticii,
a inventat balanţa de torsiune.
S-a ajuns la concluzia că forţa de frecare este efectul cumulării forţelor intremoleculare
de atracţie. Această ipoteză este preluată şi dezvoltată de fizicieni precum Ewing (1892),
Hardy (1919), Bowden şi Tabor (1938).
Studii în domeniul frecării dintre corpurile solide au mai fost efectuate de G.V.
Bartenov în special pentru polimeri, Ming Feng care în 1951 a dezvoltat un model în care
consideră că suprafeţele suferă deformaţii elastice şi plastice iar în timpul deplasării apar noi
tipuri de microdeformaţii.
Barwell şi Dokos formulează un mecanism prin care materialul supus frecării se
deformează şi se rupe în profunzime până la aproximativ 0,5 mm.
Caubet propune un model cuprinzând mai multe straturi, cu grade diferite de deformare,
situate în ordine de la suprafaţa corpului spre interior.
6.3 FORŢE DE FRECARE ÎNTRE CORPURI SOLIDE
Practic s-a evidenţiat că între două corpuri solide aflate în contact prin apăsare, care pot
fi în repaus sau mişcare relativă, apar forţe de frecare. Cauza principală a apariţiei forţelor
de frecare constă în existenţa pe suprafaţa celor două corpuri a unor microdenivelări denumite
89
Frecarea
neregularităţi, asperităţi, rugozităţi, care pot fi de diferite forme precum sferice, cilindrice,
conice, oarecare.
Forţele de frecare depind de forţelor exterioare care acţionează asupra corpurilor solide
care pot avea o comportare elastică, plastică, vâscoelastică, vâscoplastică etc.
6.3.1 Legile frecării

Coulomb publică în anul 1821, la Paris, legile frecării, cunoscute în literatură şi sub
denumirea de legile lui Coulomb. Acestea sunt:
1. Forţa de frecare nu depinde de mărimea suprafeţei de contact;
2. Forţa de frecare este direct proporţională cu modulul reacţiunii normale N;
coeficientul de proporţionalitate µ se numeşte coeficient de frecare care, depinde de
natura corpurilor în contact şi de condiţiile de lucru, Ff = µN ;
3. Pentru viteze mici de alunecare, forţa maximă de frecare este independentă de viteza
de alunecare.
Remarcă. Frecarea este un fenomen foarte complex, de natură mecano-energetico-
fizico-chimică, care se manifestă printr-o forţă ce se opune tendinţei de mişcare relativă a
două suprafeţe apăsate una peste cealaltă.
Forţa de frecare este o forţă de reacţiune, ea se dezvoltă între două corpuri în contact
numai dacă există o forţă activă. În legătură cu forţa de frecare se pot preciza următoarele:
direcţia ei corespunde cu cea a tendinţei de deplasare a corpului, conţinută în planul
tangent comun al celor două corpuri în contact;
sensul ei este invers tendinţei de mişcare;
punctul de aplicaţie al forţei se consideră plasat în punctul teoretic de contact;
pentru ca un corp să se găsească în echilibru static este necesar ca modulul acestei
forţe să rămână inferior valorii maxime, Ff ≤ µN ;

Forţa de frecare necesară pentru a menţine corpul în echilibru, poartă numele de forţă
de frecare statică, iar forţa de frecare care se manifestă atunci când corpurile se află
în mişcare se numeşte forţă de frecare cinetică. Uzual, forţa de ferecare cinetică este
mai mică decât cea statică;
O problemă cu frecare introduce o necunoscută în plus faţa de problema considerată
fără frecare şi anume componenta tangenţială, Ff .
90
Frecarea
Ca urmare, problemele cu frecare sunt în general nedeterminate, în sensul că există o

infinitate de poziţii de echilibru fără frecare. Dacă se consideră că echilibru are loc la limita
mişcării, inegalitatea Ff ≤ µN se transformă într-o egalitate şi problema devine determinată.
6.3.2 Frecarea de alunecare

Studiile experimentale ale fenomenului de frecare pun în evidenţă existenţa pe
suprafeţele corpurilor a unor microneregularităţi sau asperităţi de diferite dimensiuni,
ajungând până la câteva mii de diametre moleculare. Chiar o suprafaţă bine lustruită, privită
la microscop, Figura1, prezintă o multitudine de astfel de microdenivelări de diverse forme.
Prin apăsarea celor două corpuri, microdenivelările se întrepătrund reciproc, iar o deplasare a
unei suprafeţe pe cealaltă, implică apariţia forţelor de frecare la interfaţă.
Acesta este un mecanism fenomenologic care trebuie perfecţionat prin luarea în
considerare şi a altor factori care intervin în fenomenul frecării, precum forţele de atracţie
moleculară, mai ales atunci când suprafeţele sunt foarte bine prelucrate prin rectificare şi
lustruire, iar forţele de frecare devin deosebit de intense.
O teorie prin care frecarea ar putea fi explicată prin luarea în considerare a forţelor de
atracţie moleculară împreună cu distrugerea denivelărilor este desigur mai rezonabilă, dar nu
va fi prezentată în această lucrare.
Se consideră un sistem de corpuri în contact, cu luarea în considerare a greutăţii proprii,
Figura 1, şi acţionăm asupra corpului 2 cu o forţă orizontală F care poate fi oricât de mare.
Reprezentarea grafică a forţei de tracţiune funcţie de timp este evidenţiată în Figura 2.
F privire microscopică
2
v >0
G
v=0
1
Figura 1. Model pentru frecarea de alunecare
91
Frecarea
În momentul în care F = Ffs , corpul superior 2, începe să se deplaseze accelerat. Pentru
ca mişcarea să devină uniformă, forţa exterioară trebuie micşorată până la valoarea F = Ffc ,
care reprezintă forţa de frecare de alunecare, sau cinetică. Între cele două tipuri de forţe de
frecare există relaţia:
Ffc < Ffs . (1)
Ffs
Ffc v = constant
0 t
Figura 2. Variaţia forţei de frecare
Experimental s-a arătat că ambele tipuri de forţe de frecare nu depind de mărimea

suprafeţei de contact dintre cele două corpuri. Suprafaţa da contact a corpurilor este
caracterizată prin rugozitate, starea fizico-mecanică, microstructura stratului superficial şi
tensiunile iniţiale produse prin prelucrări mecanice sau tratamente termice anterioare.
Suprafeţele de contact ale cuplelor cu frecare fabricate pentru anumite aplicaţii tehnice se
obţin prin tehnologii speciale, în urma cărora rezultă un anumit profil final.
Abaterile acestui profil faţă de o suprafaţă plană ideală pot fi:
abateri de formă - macrogeometrice sau de ordinul întâi;
ondulaţii - abateri microgeometrice sau de ordinul doi;
rugozităţi, sau abateri de ordinul trei.
Rugozităţile pot fi striaţii, rizuri periodice sau neperiodice, dislocaţii locale, urme ale
sculelor folosite la prelucrare, precum şi goluri neperiodice având un pas mic faţă de
adâncime.
92
Frecarea
Rugozitatea suprafeţelor de contact, precum şi proprietăţile lor fizico-mecanice, sunt

determinate de următorii factori: deformaţii elastoplastice ale materialului, deformaţii datorate
sistemului piesă-maşină de prelucrat, precum şi interacţii dintre piesă şi scula de prelucrat.
Starea suprafeţei de frecare este influenţată în timp de agenţii fizico-chimici.
Suprafeţele metalice iniţial curate, aflate în aer, se acoperă într-un timp suficient de mic cu un
strat de oxid şi molecule de oxigen, azot, sau apă, prin mecanismul de adsorbţie. Este posibilă
şi o contaminare cu alte molecule polare.
Menţinerea unei suprafeţe date curate se poate face numai în vid sau în atmosferă de
gaze precum argon, neon ş.a.
Fenomenul de frecare influenţează micro şi macrogeometria suprafeţei, cu consecinţe
defavorabile precum apariţia uzurii, gripajului.
În urma deformabilităţii, suprafeţele de frecare suferă modificări şi în adâncimea
materialului, astfel încât pot fi delimitate mai multe straturi distincte:
0
stratul superficial, cu o grosime de până la 100 A - cu structură cristalină sau amorfă
practic distrusă;
startul intermediar, cu o grosime de până la 50 µm - cu structură deformată;
stratul profund, cu o grosime de până la 1 mm şi cu structură afectată sau predispusă
deformării prin frecare.
Cuplele de frecare sunt întâlnite în diferite aplicaţii precum maşini, mecanisme şi
aparate, asigurând legăturile mobile dintre elementele în mişcare.
Legăturile dintre elementele cuplelor cu frecare se pot realiza prin contact iniţial
punctual (sferă/sferă, sferă/plan, cilindru/cilindru cu axe încrucişate), linar (cilindru/cilindru
cu axe paralele, cilindru/plan) sau pe suprafaţă.
Se consideră două corpuri solide A şi B simplu rezemate în punctul O, Figura 3. Sub
G
acţiunea forţelor exterioare Fi , i = 1, n cele două corpuri se deformează reciproc, contactul
iniţial punctual se transformă într-un contact pe o mică suprafaţă. O astfel de problemă este
foarte complexă şi face obiectul unei discipline denumită mecanica contactului.
În punctul teoretic de contact O, forţele elementare care apar la interfaţă se reduc la un
G G
torsor format dintr-o forţă rezultantă R şi un moment rezultant, M . Aceste componente se
pot descompune în următoarele mărimi fizice:
Forţa de reacţiune normală N ;
Forţa de legătură T, plasată în planul tangent şi corespunzătoare frecării de alunecare;
93
Frecarea
Momentul M p , orientat după normala Oz şi căruia îi corespunde frecarea de pivotare -
opusă mişcării de rotaţiei a corpului în jurul normalei;

Momentul M r , cuprins în planul tangent comun, Oxy, căruia îi corespunde frecarea de
rostogolire - opusă mişcării de rotaţie în jurul axei Ox.
Componenta tangenţială T, apare chiar dacă solidul A nu alunecă pe corpul B şi se
datoreşte rugozităţii suprafeţelor. Tendinţa acestei forţe este de a se opune unei forţe
tangenţiale de tracţiune şi reprezintă forţa de frecare de aderenţă. Dacă solidul A începe să
alunece pe suport datorită unei forţe de tracţiune mărite, atunci componenta T devine forţa de
frecare de alunecare, T = Ff .
G
Fi
G
F1 z G
Fn
G
R A
G
M
N
Mp
T
Mr
y
O
x
B
Figura 3. Corpuri solide în contact cu frecare
Exprimarea cantitativă a forţelor de frecare de alunecare este pusă în evidenţă

experimental. Astfel, cele două forţe de frecare statică şi cinetică sunt proporţionale cu forţa
normală de reacţiune N,
Ffs = µ s N , Ffc = µ c N , (2)
94
Frecarea
unde µ s şi µ c sunt respectiv, coeficientul de frecare statică şi coeficientul de frecare cinetică.

Valorile lor numerice pentru frecarea în aer sunt subunitare şi apropiate între ele, primul
coeficient fiind puţin mai mare,
µs > µc . (3)
Cei doi coeficienţi de frecare se schimbă odată cu schimbarea naturii şi a stării de

lustruire a suprafeţelor cuplurilor de frecare. Prin natura suprafeţei se înţelege şi starea ei de
impurificare cu substanţe străine pulverizate precum oxizi metalici, praf etc.
La viteze mici µ c şi forţa Ffc nu depind de viteza relativă a celor două corpuri.
La viteze mari, de peste 10 m/s, forţa de frecare totală creşte datorită adiţionării la forţa
de frecare de alunecare a unei forţe de frecare cu fluidul precum aer, apă, care întotdeauna
depinde de viteză.
În procesul de ferecare se degajă căldură datorită deformaţiilor plastice ale denivelărilor,
ceea ce determină dilatarea corpurilor, accentuarea rugozităţii şi creşterea coeficientului de
frecare de alunecare cu temperatura. Aerul sau alt fluid existent între suprafeţele cuplului de
frecare menţine forţa de frecare între limite finite.
Dacă, cele două corpuri au suprafeţele bine lustruite şi se introduc într-o incită vidată, se
constată că forţa de frecare creşte foarte mult; corpurile se comportă ca şi cum ar fi sudate.
Absenţa filmului de lubrifiant dintre suprafeţe determină o apropiere a moleculelor
cuprinse în straturi superficiale ale corpurilor, mărind frecarea prin creşterea aderenţei.
Deplasarea vehiculelor pe pernă de aer confirmă acest model mecanic.
Dacă aerul existent în golurile suprafeţelor reduce frecarea, cu atât mai mult se reduce
acest fenomen dacă la interfaţă se află ulei sau un alt lubrifiant.
Forţa de frecare de aderenţă depinde şi de timpul în care suprafeţele se află în contact,
deoarece moleculele celor două corpuri difuzează reciproc, producându-se un fel de sudură
naturală.
Cunoaşterea coeficienţilor de frecare prezintă o importanţă practică deosebită şi în
principiu, se pot determina din legile frecării. O metodă simplă de determinare a
coeficienţilor de frecare este metoda tribometrului prin care se identifică unghiurile, numite
unghiuri de frecare, corespunzătoare stărilor de repaus sau de mişcare rectilinie şi uniformă
atunci când un corp este plasat pe un plan înclinat, Figura 4,
µ s = tgϕ s , µ c = tgϕ c . (4)
95
Frecarea
N
Ff
ϕ G=mg
Figura 4. Principiul tribometrului
În Tabelul 1 sunt prezentate câteva valori informative ale coeficientului de frecare de

alunecare, µ .
Tabelul 1. Valorile coeficientului de frecare la alunecare în condiţii uscate
Natura corpului Valorile lui µ Natura corpului Valorile lui µ
Oţel pe oţel 0,15-0.9 Cauciuc pe beton 0,57
Oţel pe gheaţă 0,01 Lemn pe beton 0,45
Bronz pe bronz 0,2 Lemn pe lemn 0,4-0,7
6.3.3 Frecarea de rostogolire

Fie două corpuri A şi B în contact direct şi dacă A se roteşte în raport cu B în jurul unei
axe paralelă cu planul tangent comun, se spune că A se rostogoleşte peste B, Figura 5a.
G G G
ω F ω F ω F
A A A
G G Ff G
Ff Ff C
B Mr
B N NN B N
e
a b c
Figura 5. Model pentru frecarea de rostogolire
Impunând condiţia de echilibru, rezultă ecuaţiile:
96
Frecarea
N −G = 0, FR = 0 , (5)
în care R este raza discului A.

Din ecuaţiile 5, rezultă că F = 0 ; fizic nu este posibil, deoarece corpul A este pus în
mişcare în prezenta forţei F; rezultă că modelul din Figura 5a nu este corect, adică nu s-a ţinut
seama de fenomenele care apar la interfaţa corpurilor în contact.
Contactul dintre cele două corpuri poate fi iniţial punctual sau liniar, funcţie de
configuraţia exterioară a corpurilor.
Studiul fenomenului de frecare la rostogolire nu este încă lămurit în totalitate.
Experimental s-a dovedit că apare un moment rezistent care se opune mişcării de rostogolire,
G
adică este opus vitezei unghiulare ω . Se poate deduce o expresie globală a momentului de
frecare la rostogolire, dacă se ţine seama de faptul că deformaţia corpurilor şi distribuţia de
forţe elementare care apar la interfaţa de contact este asimetrică faţă de normala ce trece prin
punctul iniţial de contact, Figura 5b.
Datorită distribuţiei asimetrice, reacţiunea N acţionează în punctul C, plasat la o distanţă
e, faţă de punctul teoretic de contact. Deplasarea suportului forţei Ff este foarte mică, practic
neglijabilă, ca urmare, se consideră că trece prin punctul teoretic de contact. Componenta
normală N , creează un moment rezistent M r , în raport cu punctul teoretic de contact, dat de
relaţia:
M e = Ne . (6)
Ecuaţia de echilibru static a discului, evidenţiat în modelul din Figura 6b, se poate scrie:
FR − Ne = 0. (7)
Valorii maxime a momentului prin care corpul se opune rostogolirii îi corespunde o

valoare maximă a deplasării suportului reacţiunii, N. Se notează această valoare cu s, astfel se
poate scrie:
M r max = Ns . (8)
Condiţia de echilibru la rostogolire a corpului se poate scrie,
Mr ≤ N s . (9)
97
Frecarea
Mărimea s, cu dimensiuni de lungime, poartă numele de coeficient de frecare de

rostogolire. Modelul mecanic este reprezentat fizic în Figura 6c.
Ca aplicaţii privind frecarea rostogolire se va studia frecarea la vehiculele cu roţi
precum şi frecarea în lagăre şi articulaţii.
6.3.4 Frecarea de pivotare

Frecarea de pivotare se manifestă printr-un moment de frecare de pivotare ce se opune
tendinţei de rotire a corpului în jurul normalei de sprijin. Mărimea acestui moment depinde
de coeficientul de frecare la alunecare, de forma, de dimensiunile suprafeţei de contact dintre
corpuri şi se determină ţinând seama de distribuţia forţelor elementare care apar la interfaţă.
În cazul strict al unui contact punctual elastic, problema se poate rezolva ţinând seama de
forma ariei de contact, de distribuţia forţelor elementare care apar la interfaţă ca urmare a
forţelor exterioare aplicate - problemă cunoscută în literatura de specialitate sub denumirea de
problema lui Hertz.
Fenomenul de frecare prin pivotare întâlnit în aplicaţiile practice apare atunci când cele
două corpuri se află în contact prin apăsare, existând posibilitatea unei rotaţii în jurul unei axe.
Datorită apăsării reciproce, apăsare produsă în particular şi de greutatea proprie a corpului
superior, contactul se face pe o anumită suprafaţă. Există însă unele situaţii practice în care
corpurile fac contact pe suprafeţe mai mari, uzual de formă circulară, precum în cazul
ambreiajelor sau frânelor.
Se admite cazul a două corpuri în contact, simetrice faţă de axa care trece prin punctul
teoretic de contact, apăsate unul spre celălalt cu o forţă de modul F. Interacţiunea dinamică
dintre corpuri se poate reduce la reacţiunea N şi la un moment M p , ambele componente fiind
orientate după normala la suprafaţa de contact, Figura 6.

Dacă momentul cuplului depăşeşte o anumită valoare minimă, corpul superior va începe
să execute o mişcare de rotaţie în jurul normalei, păstrându-se neschimbată suprafaţa de
contact.
Mişcarea de pivotare (spin) constă deci într-o alunecare a suprafeţei de contact a
corpului superior, pe suprafaţa corpului suport, considerat fix. Această mişcare este însoţită
de apariţia unei forţe de frecare de pivotare situată în planul suprafeţei de contact.
Forţă elementară de frecare poate fi scrisă astfel:
dN
dFf = µdN = µp ( a )dA , unde p(a) = , (10)
dA
98
Frecarea
în care p(a) este reacţiunea normală elementară, iar µ coeficientul de frecare de alunecare
asociat forţei de frecare la pivotare.
G
Mp
G dN
ν dα
α
dA
0
r
Ap
dFf
Figura 6. Model pentru frecarea de pivotare
Forţa totală de frecare la pivotare se obţine prin integrarea pe suprafaţă de contact, deci
Ff = ∫∫ µp ( a ) dA . (11)
Ap
Mişcarea de pivotare este de fapt o alunecare pe loc a suprafeţei de contact, evidenţiată

în Figura 7. Momentul elementar de frecare la pivotare, calculat faţă de punctul teoretic de
contact O prin care trece axa de rotaţie, are forma:
dM p = rdFf = rµp(a)dA . (12)
99
Frecarea
Momentul total se calculează prin integrare:
M p = ∫∫ rµp(a)dA . (13)
A
Dacă forţa de apăsare F este repartizată uniform pe suprafaţa de contact, iar coeficientul
N
de frecare de alunecare este constant pe această suprafaţă, atunci şi p ( a ) = = const . Ca
Ap
urmare se poate scrie:
N
M p = ∫∫ rµp(a)dA = µp(a) ∫∫ rdA = µ ∫∫ rdA = µ N ,
p (14)
A Ap
Ap Ap
µ
unde µ p =
Ap ∫∫ rdA are dimensiunile unei lungimi.
Ap
Coeficientul de frecare la pivotare depinde de natura suprafeţei de contact, prin

intermediul mărimii µ, de geometria suprafeţei de contact, dar nu depinde de mărimea acestei
suprafeţe.
6.4 FORŢE DE FRECARE ÎNTRE SOLIDE ŞI FLUIDE
Aceste forţe se numesc forţe de rezistenţă şi apar la deplasarea unui corp solid printr-un
fluid real. Se manifestă prin apariţia unor forţe de frecare între diferitele straturi de fluid sau
între fluid şi pereţii vecini. Fluidele la care apar astfel de forţe se numesc fluide vâscoase.
Vâscozitatea unui fluid este caracterizată cu ajutorul coeficientului de vâscozitate
dinamică η .
Se consideră modelul din Figura 7, în care stratul din vecinătatea peretelui A are viteza
G G
v = 0 , iar cel din vecinătatea peretelui B are viteza v ≠ 0 . Între cele două straturi, fluidul se
mişcă cu o viteză cuprinsă între 0 şi v. O astfel de mişcare în care straturile de fluid se mişcă
paralel se numeşte curgere laminară. O curgere care nu este laminară este turbulentă.
G G
Între diferitele straturi apare un gradient de viteză dv dr în direcţie perpendiculară pe
direcţia de mişcare. Ca urmare, forţa de frecare este dată de legea curgerii laminare a lui
Newton,
100
Frecarea
dv
Fη = η S, (15)
dr
unde S este suprafaţa comună a celor două straturi vecine aflate în mişcare relativă.
z
v≠0
B
A y
v=0
x
Figura 7. Modelul privind frecarea dintre straturile unui fluid
Ţinând seama că deplasarea are loc după direcţia z relaţia 15 capătă forma:
dv
Fη = η S. (16)
dz
Dacă S = 1 m 2 şi dv dz = 1 , rezultă η = Fη , deci se poate defini vâscozitatea dinamică
ca fiind mărimea fizică numeric egală cu forţa de frecare internă care se exercită între două
straturi de fluid paralele, având suprafaţa de contact egală cu unitatea şi între care există un
gradient de viteză egal cu unitatea.
Pentru corpurile sferice forţa de frecare este definită de legea lui Stokes,
Fη = 6πηrv . (17)
Alt mecanism este cel al formării vârtejurilor sau turbioanelor, iar exprimarea forţei în
acest caz este dată de legea curgeri turbulente a lui Newton:
ρ fluid v 2
Fr = CS n , (18)
2
unde:
C- factor de proporţionalitate ce depinde de forma geometrică a obstacolelor;
S n - secţiunea aparentă.
101
Frecarea
6.5 APLICAŢII ALE FRECĂRII
6.5.1 Frecarea de alunecare la baraje şi ziduri de sprijin

În cadrul lucrărilor de amenajare a bazinelor torenţiale, de terasamente la drumuri şi căi
ferate forestiere, se pune curent problema asigurării stabilităţii la răsturnare şi alunecare a
barajelor de retenţie şi a zidurilor de sprijin.
Se consideră o secţiune printr-o astfel de construcţie, Figura 8, rezemată pe suprafaţa de
contact AB, asupra căreia acţionează următoarele forţe:
sarcini verticale a căror rezultantă este Fv , provenite practic din greutatea proprie,
frecarea materialului pe spatele zidului şi greutatea coloanei de apă în cazul
barajelor;
sarcini orizontale Fh , cu efect destabilizator, provenite din împingerea pământului, a
apei cu materiale în suspensie;
forţele de frecare la alunecare prezente la interfaţa de contact AB a construcţiei,
materializate prin forţa Ff ;
Reacţiunea N, ca răspuns al terenului asupra construcţiei;
Rezultanta R = Fh2 + Fv2 .
a
Fv
Fh
R
b
C
A
α
N Ff
B
Figura 8. Forţele care pot acţiona asupra unui zid de retenţie
102
Frecarea
Stabilitatea construcţiei la răsturnare este asigurată dacă suportul rezultantei R,

intersectează suprafaţa de sprijin AB, în punctul C. Pierderea stabilităţii la răsturnare se poate
produce prin rotirea construcţiei în jurul muchiei ce trece prin punctul A. Se pot defini drept
mărimi de stabilitate şi răsturnare momentele calculate faţă de punctul A,
M stab = Fv ⋅ a , M rast = Fh ⋅ b . (19)
Practic, stabilitatea la răsturnare a elementului de construcţie este asigurată dacă este

satisfăcută condiţia:
M stab Fv a
= ≥ 1,5 . (20)
M rast Fh b
Pierderea stabilităţii construcţiei se poate produce prin alunecare în lungul suprafeţei de

sprijin AB. Stabilitatea la alunecare poate fi asigurată dacă componenta forţelor active în
lungul suprafeţei de sprijin nu depăşeşte valoarea forţei maxime de frecare Ff , care apare la
interfaţa elementului de construcţie şi teren, practic trebuie satisfăcută condiţia:
Ff max µN µ ( Fh sin α + Fv cos α )

= = ≥ 1,5 . (21)
Fx Fx Fh cos α + Fv sin α
Utilizarea unei baze de sprijin executată în contrapantă, adică înclinată cu unghiul ∝

faţă de orizontală, prezintă avantajul măririi stabilităţii faţă de cazul bazei plasată orizontal,
prin micşorarea forţei destabilizatoare Fx .
Barajele de retenţie şi zidurile de sprijin fiind construcţii de lungime mare, calculul se
face luând în considerare o porţiune de lungime unitară. Detalii asupra unor astfel de
probleme pot fi găsite în literatura de specialitate.
6.5.2 Pana
Pana este un element mecanic utilizat în diferite aplicaţii tehnice precum la îmbinarea
unor piese, la despicare, Figura 9.
Din condiţia de echilibru static, rezultă:
− F + 2N sin α + 2Ff cos α = 0 , ⇒ − F + 2N sin α + 2µN cos α = 0 . (22)
103
Frecarea
N N
Ff Ff
2α
Figura 9. Forţele care acţionează asupra unui element tip pană
Valoarea reacţiunii N se poate calcula cu relaţia:
F
N= . (23)
2(sin α + µ cos α)
Dacă in relaţia 23 se înlocuieşte µ = tgϕ , rezultă:
F Fcos α
N= = . (24)
2(sin α + tgϕ cos α ) 2sin(α + ϕ)
Pentru ca pana să nu iasă singură, trebuie ca F > 0 , adică să se autofrâneze, ceea ce

implică ϕ > α .
6.5.3 Forţe de frecare ale vehiculelor care se deplasează pe roţi

În cazul mobilelor care se deplasează pe roţi (vehicule) sau prin paşi, -oameni, animale
sau roboţi pe suprafeţe rigide şi rugoase, apar forte de frecare statice de aderenţă sau contact.
Mecanismul apariţiei lor se referă tot la existenţa denivelărilor, dar şi la cel al forţelor de
atracţie moleculare. Aceste forţe de frecare se includ în categoria generală a forţelor de
frecare de alunecare, dar nu se exprimă prin relaţia de proporţionalitate cu forţa normală de
reacţiune.
104
Frecarea
Cu toate că se mai fac încă cercetări privind legile de variaţie ale forţelor de frecare în
cazul contactelor cu rostogolire, s-a stabilit că aceste forţe sunt limitate superior de către forţe
de frecare de alunecare dintre aceleaşi suprafeţe,
Ffcontact ≤ Ffalunecare , Ffcontact ≤ µN . (25)
Atât timp cât roţile nu alunecă pe suprafaţa de rulare, asupra lor acţionează forţele de
frecare la rostogolire, iar mişcarea este de rotaţie.
Dacă Ffcontact = µN , atunci mişcarea de rotaţie trece în mişcare de translaţie, printr-un
regim tranzitoriu; fenomenul este cunoscut în dinamica autovehiculelor sub numele de
derapaj, care nu este dorit în practică. Apariţia derapajului este determinată în principal de
către coeficientul de frecare. Acesta trebuie deci să fie cît mai mare şi pentru aceasta, roţile se
confecţionează din materiale speciale precum cauciucurile care, rulează pe suprafeţe uzual
acoperite cu asfalt.
Dacă un vehicul rulează pe o suprafaţă cu polei, gheaţă, zăpadă sau alte substanţe,
derapajul poate să apară la valori mici ale forţelor de frecare prezente la interfaţă. Datorită
acestui mecanism, capacitatea de tracţiune a vehiculelor cu roţi motoare este limitată.
La deplasarea mobilelor pe roţi sau paşi se pot întâlni două situaţii cinematice şi
dinamice distincte: roţi nemotoare şi roţi motoare.
Roţi nemotoare. În acest caz nu mai există cuplu motor antrenant, iar rotaţia se face
prin tragere sau împingere. Ca urmare, între roată şi suprafaţa de rulare apare o forţă de
frecare la rostogolire, care practic este o forţă de frânare, Figura 10a.
În cazul deplasării oamenilor şi animalelor prin paşi, suportul este împins înapoi, iar mobilul
înainte. La oprire, suportul este împins înainte, iar mobilul înapoi de către forţa de frecare,
care este o forţă de frânare.
Mm G G
a F v F a v
G G Ftracţiune
Ff
Mr Mr
N N
a b
Figura 10. a- Roată nemotoare; b- Roată motoare
105
Frecarea
Roţi motoare. Motorul unui automobil nu creează direct forţă, ci un cuplu de forţe,
care provoacă apariţia forţei de frecare la rostogolire, ca răspuns la rotaţie; Figura 10b.
În acest caz, roata având o viteză unghiulară impusă de cuplul exterior, M m , produce o
reacţie din partea suprafeţei, care se materializează printr-o forţă de frecare la mişcarea de
rostogolire, denumită forţă de tracţiune. Aceasta este forţa care deplasează mobilul.
6.5.4 Frecarea în articulaţii şi lagăre

Lagărele care susţin arbori în mişcare de rotaţie funcţionează în regim lubrifiat.
Frecarea la interfaţă depinzând de sarcina aplicată, de vâscozitatea lubrifiantului şi de viteza
de rotaţie a arborelui. Determinarea momentului de frecare se face în aceste cazuri printr-o
apreciere globală sau prin utilizarea relaţiilor din teoria lubrificaţiei. În acest paragraf vom
aborda prima problemă; astfel, se consideră fusul unui arbore de rază r, care se roteşte într-un
G
lagăr cu viteza unghiulară ω , relativ mică şi la care regimul de ungere poate fi unul uscat sau
limită. Iniţial, între cele două corpuri este un contact de tip liniar, Figura 11.
B
A
N
Ff α
R
Figura 11. Lagăr de alunecare
Datorită mişcării fusului, punctul de contact se deplasează din punctul iniţial A, în

punctul B. Aceasta se explică prin aceea că datorită rotaţiei, fusul urcă până apare alunecarea,
realizându-se stabilitatea mişcării. Această poziţie este caracterizată prin unghiul α , dintre
suportul reacţiunii R şi al componentei normale N, ca fiind unghiul cinematic de frecare dintre
cele două suprafeţe, α = ϕ c . Impunând condiţia de echilibru prin scrierea momentului faţă de
punctul B, rezultă:
106
Frecarea
M f − Rr sinα = 0 . (26)
Pentru valori mici ale unghiului de frecare, sinα ≈ tgα = µ , relaţia 26 devine:
M f = µrR . (27)
Această valoare reprezintă momentul necesar pentru a menţine viteză de rotaţie

constantă a fusului. O relaţie similară poate fi găsită şi în cazul lagărelor cu rostogolire
precum rulmenţii.
6.5.5 Frecarea de înfăşurare a firelor, cablurilor şi benzilor

În aplicaţii tehnice se întâlnesc situaţii când elementele flexibile precum firele,
cablurile, benzile transportoare, curele late sau în V şi altele sunt înfăşurate pe diferite
elemente precum role, tamburi, cilindri; astfel încât, fie cilindrul de înfăşurare este fix şi
elementul flexibil este în mişcare relativă faţă de acesta, sau invers.
În toate situaţiile, după cum rezultă din experienţe, eforturile care apar la capetele
elementului flexibil nu sunt aceleaşi, diferenţa între ele este rezultatul forţelor de frecare care
iau naştere la interfaţa de contact dintre cele două elemente.
Pentru a stabili relaţia care există între aceste forţe se consideră un fir înfăşurat peste o
suprafaţă cilindrică, cu un unghi la centru α , Figura 12a.
y x
dϕ dFf
ϕ E
E dN T+dT
D
α dϕ
D
T
T1 G T2
ω
a b
Figura 12. Fir înfăşurat pe o rolă
107
Frecarea
Se notează cu T1 şi T2 forţele care apar la cele două capete ale firului. Se izolează un
element de fir de lungime ds, situat la un unghi oarecare ϕ , căruia i se aplică o creştere
elementară dϕ . La extremităţile firului acţionează eforturile T şi T+dT, iar la interfaţa
reacţiunea normală dN şi forţa elementară de frecare dFf = µdN .
Alegând un sistem de coordonate evidenţiat în Figura12b şi impunând condiţia de
echilibru static, rezultă:
 dϕ dϕ
( T + dT ) cos 2 − T cos 2 + dFf = 0;
 (28)
dN − ( T + dT ) sin dϕ − T sin dϕ = 0.
 2 2
Ţinând seama că unghiul dϕ este foarte mic, adică dϕ → 0 , adică,
dϕ dϕ dϕ
cos → 1 şi sin → , (29)
2 2 2
şi neglijând termeni care conţin derivatele de ordin superior, ecuaţiile 28 devin:
dT + dFf = 0;
 (30)
dN − Tdϕ = 0.
Prin integrare rezultă:
T2 α
dT T2 T2
∫T T = ∫0 − µdϕ , ⇒ ln
T1
= −µα sau
T1
= exp( − µα ) . (31)
1
Condiţia de echilibru pentru mişcări ale rolei în ambele sensuri poate fi exprimată sub
forma:
T2
exp( − µα ) ≤ ≤ exp(µα ) . (32)
T1
Evident, prin mărirea unghiului de înfăşurare poate fi micşorat foarte mult efortul T1
necesar echilibrării forţei T2 .
108
Frecarea
6.5.6 Frecarea între două discuri

Ca aplicaţii ale frecării de pivotare se pot menţiona funcţionarea ambreiajelor sau a
frânelor cu discuri, Figura 13.
In cazul particular când suprafaţa de pivotare este circulară cu raza interioară r şi raza
exterioară R, problema se poate studia în două situaţii: când presiunea de la interfaţă se
consideră constantă, sau când uzura se consideră constantă.
F F
Figura 14. Model de ambreiaj sau frână
În primul caz, presiunea este dată de relaţia:
F
p(a ) = . (33)
π (R − r 2 )
2
Momentul de frecare la pivotare dat de relaţia 13 devine,
2 R3 − r 3
Mp = µF 2 . (34)
3 R − r2
În al doilea caz, s-a constatat experimental că uzura este mai pronunţată spre periferia
discurilor, acolo unde viteza este mai mare; ca urmare, ea este proporţională cu viteza deci,
implicit, cu raza suprafeţelor în contact. Cum uzura este proporţională şi cu presiunea
normală, aceasta din urmă se poate considera proporţională cu raza, p = kr .
Momentul de frecare la pivotare dat de relaţia 13 devine,
1
Mp = µkπ( R 4 − r 4 ) . (35)
2
109
Frecarea
După cum rezultă din analiza relaţiilor 34 şi 35, momentul de pivotare transmis prin
frecare între cele două corpuri poate fi mărit prin mai multe căi:
- creşterea forţei de apăsare;
- creşterea ariei de contact, deci a razei exterioare a suprafeţei;
- creşterea coeficientului de frecare.
Primele două căi de mărire a momentului transmis nu sunt avantajoase, prima duce la
creşterea uzurii şi a pierderilor prin frecare în lagăre, iar a doua la creşteri ale gabaritului.
Ultima modalitate de mărire a momentului transmis depinde de natura materialelor celor
două corpuri în contact şi nu se poate ajunge la valori oricât de mari ale coeficientului de
frecare.
Creşterea ariei de contact prin mărirea numărului de suprafeţe este uzual aplicată în
practică mai ales la construcţia ambreiajelor, având avantajul gabaritului relativ mic şi creşteri
însemnate ale momentului transmis.
110
Capitolul 7
CINEMATICA
7.1 GENERALITĂŢI
Cinematica studiază mişcarea mecanică a unui mobil modelat ca un punct material, corp
solid sau sistem mecanic fără a lua în considerare masele şi forţele care acţionează asupra lui.
Cinematica utilizează noţiuni fundamentale precum spaţiul şi timpul.
Spaţiul s, se presupune a fi un spaţiu euclidian, tridimensional, absolut, omogen,
izotrop, independent de materie şi mişcarea ei.
Timpul t, se presupune absolut, continuu, unidimensional, crescător, independent de
materie şi de mişcarea ei.
Mişcarea se defineşte ca fiind schimbarea poziţiei corpului studiat în raport cu alte
corpuri, considerate ca referinţă. Uniformitatea mişcării este impusă de condiţiile reale în care
mobilul nu poate ocupa simultan mai multe poziţii în spaţiu.
Corpul de referinţă se poate considera în mod convenţional fix, în care se plasează
sistemul de coordonate SC, pentru localizarea mobilului studiat. Sistemul de coordonate
poate fi cartezian, cilindric, sferic, natural sau generalizat, Tabelul 1.
7.2 CINEMATICA PARTICULEI MATERIALE
Scopul cinematicii constă în metodologia de a determina funcţiile vectoriale exprimate

prin ecuaţiile:
G G G G G G
r = r(t); v = v(t); a = a(t) . (1)
Cinematica
Tabelul 1. Principalele sisteme de coordonate, SC.

Nr. Denumirea Parametrii Schema de principiu Specificaţie
crt. sistemului de poziţie
z
x = x (t ) M(x,y,z)
Γ x, y şi z sunt
SC y = y( t ) coordonatele
G
1 cartezian r vectorului de poziţie
z = z( t ) G G G G
O y r = x i + yj + zk
z G
v
M(ρ,ϕ,z)
G G
r = r(t) ρ - raza polară;
2 SC cilindric G
ϕ = ϕ(t) r z ϕ - unghiul polar;
z = z(t) O y z- cota.
G
ϕ ρ
O y ρ - raza polară;
G G G
3 SC polar r = r(t) ϕ ρ ϕ - unghiul polar;
ϕ = ϕ(t) M z = 0.
x
z G r - raza vectoare;
G G v
SC sferic r = r(t) M(ρ,ϕ,θ) θ - unghiul azimutal
θ = θ(t) ϕ - unghiul polar sau
θ
4 ecuatorial
ϕ = ϕ(t)
G
r
O y
G
ϕ ρ
5 SC natural s = s( t ) Figura 2 Explicaţii în text

sau Frenet subcapitolul 7.2
q1 = q 1 ( t ) q3 q 1 , q 2 , q 3 sunt
q 2 = q 2 (t) coordonate
SC M(q1 , q 2 , q 3 ) generalizate
6 generalizat q 3 = q 3 (t ) G
r
O q2
q1
112
Cinematica
Cu ajutorul ecuaţiilor 1 se pot defini poziţia, viteza şi acceleraţia funcţie de timpul t, a

unui mobil modelat ca un punct material, corp solid sau sistem mecanic.
Cunoaşterea poziţiei este echivalentă cu determinarea celor trei funcţii scalare care
reprezintă componentele vectorului de poziţie în sistemele de coordonate - SC, prezentate în
Tabelul 1.
Traiectoria mişcări reprezintă locul geometric al poziţiilor succesive pe care le ocupă
mobilul în mişcarea sa. Grupurile funcţiilor scalare date, reprezintă totodată şi ecuaţiile
parametrice ale traiectoriei. Dacă se cunoaşte traiectoria mobilului în sensul că este o curbă
continuă, rectificabilă şi cu o tangentă unică în orice punct al ei, atunci mişcarea poate fi
descrisă printr-o singură funcţie,
s = s( t ) , (2)
care reprezintă coordonata curbilinie a mobilului în raport cu o origine şi cu un sens pozitiv de

parcurgere arbitrar şi apriori ales. Ecuaţia 2 se numeşte ecuaţia orară a mişcării.
La schimbarea unui SC considerat fix cu un altul tot fix, se constată că derivatele
G
vectorului de poziţie r , în raport cu timpul sunt invariante faţă de această schimbare.
G G G G G
Se consideră un mobil definit prin vectorul r = r(t) = x(t)i + y(t) j + z(t)k faţă de un
G
SC. Se aplică o schimbare prin translaţia originii cu vectorul r0 = const. , atunci noua poziţie
va fi dată prin funcţia,
G G G
r ( t )1 = r ( t ) + r0 . (3)
Prin eliminarea parametrului variabil timp t, din ecuaţiile parametrice ale mişcării, se
poate obţine ecuaţia traiectoriei care este de forma,
f1 = f1 ( x, y, z) = 0 , f 2 = f 2 ( x, y, z) = 0 . (4)
G
Prima şi a doua derivată în raport cu timpul reprezintă viteza v1 , respectiv acceleraţia
G
a1 :
G G G G
G dr1 dr dr0 G G dr0
v1 = = + , ⇒ v1 = v , deoarece = 0. (5)
dt dt dt dt
113
Cinematica
G G G G G
G G d 2 r1 d 2 r d 2 r0 dv1 dv G G
a1 = v1 = 2 = 2 + 2 ⇒ = ⇒ a1 = a . (6)
dt dt dt dt dt
La schimbarea unui SC fix cu altul tot fix, parametrii cinematici precum viteza şi
acceleraţia unui punct material sunt invarianţi. Viteza instantanee a punctului material este un
vector tangent la traiectorie şi indică direcţia şi sensul mişcării.
Parametrii cinematici în diferite sisteme de coordonate sunt prezentaţi în Tabelul 2.
Tabelul 2. Componentele vitezei şi acceleraţiei în diferite SC

Denumirea Parametrii cinematici Relaţii
Sistemului de Componentele Componentele generale absolute
coordonate vitezei acceleraţiei
v x = x a x = v x = x v = x 2 + y 2 + z 2
SC cartezian v y = y a y = v y = y
v z = z a z = v z = z a =
x 2 +
y 2 + z 2
SC cilindric v ρ = r a ρ = v ρ = r − rϕ 2 v = r 2 + r 2 ϕ 2 + z 2

v ϕ = rϕ a ϕ = v ϕ = 2rϕ + rϕ

a = (r − rϕ
2 )2 + (rϕ+
2rϕ)2 + z2
v z = z a z = v z = z
SC polar v ρ = r a ρ = v ρ = r − rϕ 2 v = r 2 + r 2 ϕ 2
v ϕ = rϕ a ϕ = v ϕ = 2rϕ + rϕ
a = (r − rϕ 2 )2 + (rϕ+
2rϕ)2
SC sferic v r = r a r = r − rθ 2 − r sin 2 θϕ 2 v = v 2r + vθ2 + vϕ2

a = r θ + 2rθ − rϕ 2 sin θ cos θ
vθ = rθ θ
a ϕ = rϕ cos θ +
sin θ + 2rϕθ a = a 2r + a θ2 + a ϕ2
v ϕ = rϕ sin θ + 2rϕ sin θ
SC Frenet Sunt prezentate în paragraful 7.3
Pentru a da o interpretare grafică mai intuitivă acceleraţiei totale, la momentul t se

defineşte noţiunea numită hodograful vitezei ca fiind locul geometric descris de vârful
vectorului viteză dus dintr-un punct fix, Figura 1a. Altfel spus, hodograful vitezei este
traiectoria punctului material în spaţiul vitezelor. Acceleraţia totală instantanee este tangentă
la hodograful vitezei în punctul considerat, Figura 1b.
114
Cinematica
G G G
v(t i ) v(t i ) a(t i )
G z G z
v(t 0 ) v(t 0 )
G G
v(t) v(t)
y y
O O
x x
a b
Figura 1. Hodograful vitezei
7.3 PARAMETRII CINEMATICI ÎN COORDONATE INTRINSECI
În anumite probleme de mecanică este mai simplu să se aleagă, în locul unui SC fix, un
sistem de axe mobil, având originea în punctul M, a cărui mişcare se studiază. Cele trei
direcţii perpendiculare care definesc triedrul mobil sunt tangenta, normala principală şi
binormala, aplicate în punctul considerat al traiectoriei. Acest sistem este caracterizat prin
G G G
( )
baza ortonormată τ, ν, β , Figura 2 şi cunoscut în literatura de specialitate sub denumirea de
sistem de coordonate naturale (intrinseci) sau pe scurt, triedul lui Frenet.
M M1
traiectorie s(t) G
β
G
τ
z aτ plan rectificat
plan normal G G
ν v
aν
G G Γ
r a
O y
x plan osculator
Figura 2. Triedrul lui Frenet
115
Cinematica
Poziţia punctului material M, pe curba Γ , la un moment dat, este definită de coordonata

curbilinie s = MM1 , reprezentând arcul curbă măsurat din punctul fix M până la punctul M1 ,
în sensul creşterii arcelor. În fapt, traiectoria se consideră cunoscută, mişcarea punctului M,

poate fi definită când se cunoaşte legea orară a mişcării, dată de ecuaţia 2.
Viteza punctului M se obţine prin derivarea în raport cu timpul a funcţiei compuse
G G
r = r(s(t)) . Se cunoaşte că viteza este un vector tangent la traiectorie, dirijat în sensul de
mişcare,
G G G
v = vτ = s τ . (7)
Acceleraţia se obţine prin derivarea vitezei în raport cu timpul:
G G G G vG G 1G
a = v τ + vτ = v τ + v ν = v τ + v 2 ν , (8)
ρ ρ
unde ρ este raza de curbură a traiectoriei în punctul considerat.

Dacă se proiectează vectorul acceleraţie pe axele sistemului de coordonate, se pot obţine
componentele scalare, respectiv acceleraţia tangenţială, a τ şi acceleraţia normală a ν ,
G G G
a = a ττ + aνν , (9)
v2
în care a τ = v şi a ν = .
ρ
Mărimea acceleraţiei este dată de relaţia:
a = a 2τ + a 2ν . (10)
În sistemul natural de referinţă acceleraţia are două componente, una tangenţială şi una
normală. Ca urmare, acceleraţia totală este un vector îndreptat întotdeauna spre concavitatea
curbei care reprezintă traiectoria mobilului.
Se pot enunţa următoarele concluzii:
când v > 0 , arcul s creşte, adică mobilul se mişcă în sensul pozitiv de parcurgere a
traiectoriei;
116
Cinematica
dacă a τ > 0 , viteza creşte, mişcarea purtând numele de accelerată, iar dacă a τ < 0
viteza scade, mişcarea devine întârziată sau decelerată;

dacă a τ este constantă în timp, mişcarea poartă numele de uniform variată, care
poate fi accelerată sau decelerată;

- dacă a τ = 0 , viteza are mărime constantă iar mişcarea se numeşte uniformă;
- acceleraţia normală nu se poate anula decât în cazul în care raza de curbură este
infinită, ceea ce înseamnă că traiectoria este rectilinie;
- acceleraţia poate fi nulă numai dacă ambele componente ale sale se anulează
simultan, lucru posibil numai în cazul unei mişcări uniforme pe o traiectorie
rectilinie;
- componenta tangenţială a acceleraţiei indică variaţia vectorului viteză în mărime,
iar cea normală, în direcţie.
Mişcările particulare ale unei particule materiale sunt determinate de traiectoria acesteia
care poate fi o dreaptă, un cerc, o elice, o cicloidă, ş.a.
Mişcarea rectilinie. Apare atunci când traiectoria unui punct material este o linie
dreaptă, Figura 3.
Mo G M G
O v0 a x
x0
x
Figura 3. Mişcare rectilinie
Ecuaţia de mişcare este de forma,
x = x(t) . (11)
Viteza şi acceleraţia au expresiile:
117
Cinematica
v = v x = x,
a = a x =
x. (12)
Se întâlnesc două tipuri de mişcări rectilinii:

- uniformă, în care ecuaţia mişcării este de forma, x = x 0 + v0 t ;
1
- uniform variată, în care ecuaţia mişcării are forma, x = x 0 + v 0 t + a 0 t 2 .
2
Mişcarea se numeşte uniform accelerată dacă viteza şi acceleraţia au acelaşi sens şi
uniform încetinită în caz contrar.
Mişcarea circulară. Se consideră un mobil aflat în mişcare pe o traiectorie circulară.
Poziţia acestuia pe traiectorie este determinată de lungimea arcului de curbă s = s( t ) sau de
mărimea unghiului la centru θ , corespunzător arcului s, Figura 4.
Între mărimile s şi θ există relaţia:
s = θR , (13)
unde R este raza cercului, constantă în timp.
G
τ
G
v
G
aτ
G M1
a
ϕ
θ s
G
Ο aν
Μ
G
ν
Figura 4. Mobilul M în mişcare circulară
Mărimea vitezei mobilului M, este dată de relaţia:
118
Cinematica
v = s = Rθ = Rω , (14)
dθ
unde ω = = θ poartă numele de viteză unghiulară.
dt
Componentele acceleraţiei sunt date de relaţiile:
= Rω = Rε ;
a τ = v = s = Rθ
(15)
v2 v2
aν = = = Rω 2 ,
ρ R
dω d 2 θ
unde ε = = 2 , reprezintă acceleraţia unghiulară a mobilului M.
dt dt
Mărimea acceleraţiei devine:
a = R ε2 + ω4 . (16)
În mişcarea circulară uniformă viteza unghiulară a mobilului este constantă, ca urmare

ε = 0 şi deci a = a ν = ω 2 R .
Între mişcarea rectilinie şi cea circulară este o anumită analogie, prezentată în Tabelul 3.
Tabelul 3. Analogie între mişcarea rectilinie şi circulară

Tipul mişcării Ecuaţiile mişcării
uniforme variate
x = x 0 + v0 t 1
x = x 0 + v0 t + a 0 t 2
v = v 0 = cons tan t 2
Mişcare rectilinie v = v0 + a 0 t
a=0
a = a 0 = cons tan t
Mişcare circulară, studiată θ = θ0 + ω0 t 1
θ = θ0 + ω0 t + ε0 t 2
funcţie de elementul ω = ω0 = cons tan t 2
unghiular, f (θ) ω = ω0 + ε 0 t
ε=0
ε = ε0 = cons tan t
Mişcare circulară, studiată s = s0 + v0 t 1
s = s0 + v0 t + a τ t 2
funcţie de elementul de v = v 0 = cons tan t 2
arc, f (s) v = v0 + a τ t
aτ = 0
a τ = a τ0 = cons tan t
119
Cinematica
7.4 APLICAŢII PRIVIND CINEMATICA PARTICULEI MATERIALE
Exemplul 1. Să se studieze mişcarea unei particule materiale ştiind ca vectorul de

poziţie este definit prin ecuaţia vectorială,
G G G G
r = a cos ωt ⋅ i + b sin ωt ⋅ j + c ⋅ k , (17)
unde a, b şi c sunt constante pozitive.

Soluţie:
Mişcarea particulei este cunoscută dacă se determină traiectoria, viteza, şi acceleraţia sa.
Pentru determinarea traiectoriei se pun în evidenţă ecuaţiile parametrice, ca proiecţii ale
vectorului de poziţie pe axele unui sistem cartezian ortogonal Oxyz,
x = a cos ωt, y = b sin ωt, z = c . (18)
Eliminând timpul t din ecuaţiile parametrice 18, prin ridicare la pătrat şi adunare, se
obţine:
x y
= a cos ωt, = b sin ωt, z = c , (19)
a b
sau
x 2 y2
+ = 1 şi z = c . (20)
a 2 b2
Ecuaţia 20 defineşte o elipsă de semiaxe a şi b cu centrul plasat pe axa Oz la distanţa

z = c , Figura 5.
z
G
r
y
x
120
Cinematica
G
Figura 5. Traiectoria mobilului M definit prin vectorul r .
Parametrii cinematici de ordinul întâi şi doi se obţin prin derivarea vectorului de poziţie
G
r , în raport cu timpul t,
G G G G
v = r = −aω sin ωt ⋅ i + bω cos ωt ⋅ j ;
(21)
G G G G G
a = v = r = −aω2 cos ωt ⋅ i − bω2 sin ωt ⋅ j .
Modulul vitezei respectiv al acceleraţiei se poate calcula cu relaţiile:
G
v = ω a 2 sin 2 ωt + b2 ω2 cos ωt ;
(22)
G
a = ω2 a 2 cos 2 ωt + b 2 sin 2 ωt .
Exemplul 2. Fiind dat mecanismul din Figura 6, se cere să se găsească parametrii

cinematici ai punctului M, care aparţine elementului AB.
AM
Se consideră cunoscute: OA = AB = A, = k, k ∈ [ 0,1] , ϕ = ϕ(t) .
AB
ϕ=ϕ(t) y
B x
O
Figura 6. Mecanismul bielă-manivelă
Soluţie:
121
Cinematica
Se calculează parametrii de poziţie ai punctului M, faţă de sistemul de coordonate Oxy,

funcţie de parametrul ϕ .
x(ϕ) = (1 + k)A cos ϕ ;
(23)
y(ϕ) = (1 − k)A sin ϕ ;
z = 0.
Pentru determinarea traiectoriei punctului M se elimină timpul t, adică variabila

ϕ = ϕ(t) din ecuaţiile parametrice 23. Prin efectuarea calculelor rezultă:
x2 y2
+ = 1, z = 0 . (24)
A 2 (1 + k) 2 A 2 (1 − k) 2
Ecuaţia 24 reprezintă din punct de vedere geometric o elipsă cu centrul în originea O, de

axe Ox şi Oy. Evident, semiaxele elipsei sunt A(1 + k) şi A(1 − k) .
Componentele vitezei punctului M sunt date de relaţiile:
v Mx = x(
ϕ) = −(1 + k)Aϕ sin ϕ ;
(25)
v My = y(
ϕ) = (1 − k)Aϕ cos ϕ .
Modulul vitezei punctului M este dat de relaţia:
G (26)
v M = v Mx
2
+ v My
2
= Aϕ 1 + 2k 2 − 2k cos 2ϕ .
Componentele acceleraţiei punctului M sunt:
a Mx = v Mx = −(1 + k)A(ϕ 2 cos ϕ + ϕ

sin ϕ) ;
(27)
a My = v My = (1 − k)A(−ϕ 2 sin ϕ + ϕ
cos ϕ) .
Modulul acceleraţiei punctului M este dat de relaţia:
G
a M = a Mx
2
+ a My
2
=
. (28)
= A (1 + k + 2k cos 2ϕ)ϕ + (8k sin ϕ cos ϕ)ϕ ϕ
2 4
+ (1 + k − 2k cos 2ϕ)ϕ
2 2
2
122
Cinematica
În anumite cazuri ne interesează parametrii cinematici în punctele A sau B; aceştia se

pot obţine din relaţiile de mai sus prin particularizare, adică:
În punctul A parametrul k = 0 ; ca urmare, rezultă:
- Traiectoria: x 2 + y2 = A2 , z = 0 ;
G
- Viteza absolută: v A = Aϕ ;
G
- Acceleraţia absolută: a A = A ϕ 4 + ϕ
2 .
În punctul B parametrul k = 1 ; ca urmare, rezultă:

- Traiectoria: y = 0, z = 0 , mişcare de translaţie pe direcţia axei Ox;
G
- Viteza absolută: v B = 2Aϕ sin ϕ ;
G
- Acceleraţia absolută: a B = 2Aϕ 2 cos ϕ + ϕ
sin ϕ .
Exemplul 3. Pentru încărcarea sau descărcarea unor materiale precum cele lemnoase, în
anumite depozite se utilizează echipamente moderne de tipul manipulator-robot; actual
procesul de lucru este asistat de un calculator. Schema cinematică a unui astfel de
manipulator–robot este prezentată în Figura 7.
Ca date iniţiale se consideră cunoscute: r = r(t); α = α(t); ϕ = ϕ(t); h .
Se cere viteza şi acceleraţia punctului M.
Soluţie
Ecuaţiile parametrice ale punctului M sunt:
x M = r cos α cos ϕ ;
y M = r sin α cos ϕ ; (29)
z M = h + r sin ϕ
Utilizând relaţiile din Tabelul 2 se pot calcula componentele vitezei punctului M:
v Mx = x M = r cos α cos ϕ − rα sin α cos ϕ − rϕ cos α sin ϕ ;

(30)
v My = y M = r sin α cos ϕ + rα cos α cos ϕ − rϕ sin α sin ϕ ;
v Mz = z M = r sin ϕ + rϕ cos ϕ. .
123
Cinematica
M
r
z
M1
O y
M2
Figura 7. Schema cinematică a unui manipulator utilizat pentru încărcare-descărcare
Viteza absolută are forma finală,
G (31)
v M = r 2 + r 2ϕ 2 cos 2 ϕ + r 2ϕ 2 .
Componentele acceleraţiei punctului M pot fi calculate cu relaţiile,
a Mx = v Mx , a My = v My , a Mz = v Mz . (32)
7.5 CINEMATICA CORPULUI SOLID
124
Cinematica
7.5.1 Sisteme de referinţă

Mişcarea unui corp se desfăşoară în spaţiu şi timp. Pentru măsurarea timpului se poate
utiliza un ceas, un cronometru, etc. Ansamblul format dintr-un sistem de coordonate, SC plus
instrumentul de măsurare a timpului formează un sistem de referinţă SR,
SC + t = SR . (33)
Alegerea SR este în principiu arbitrară. Practic se alege acel sistem în care mişcarea
studiată să fie descrisă de ecuaţii cât mai simple.
Conceptul de sistem de referinţă a apărut odată cu studiul mecanicii, având în vedere
componenta spaţio-temporală, pentru orice fenomen fizic sau orice corp material.
În concepţia actuală, spaţiul şi timpul nu pot fi concepute în afara materiei.
Spaţiul fizic se consideră omogen, izotrop, tridimensional şi descris de geometria
euclidiană.
Timpul se scurge la fel în orice punct al spaţiului - dacă se utilizează două instrumente
de măsurare a timpului, sincronizate într-un punct din spaţiu, vor indica acelaşi timp şi după
ce unul din ele va fi mutat în alt punct al spaţiului.
Proprietăţile enunţate despre spaţiu şi timp arată că mişcarea unui corp trebuie să
decurgă la fel în orice punct al spaţiului şi în orice moment al timpului.
Principalele SR folosite în mecanică sunt:
sisteme de referinţă inerţiale - SRI;
sistemul centrului de masă - SCM;
sistemul de referinţă propriu - SRP;
sisteme de referinţă accelerate sau neinerţiale - SRA.
Particularităţile SR, în general, nu sunt determinate numai de proprietăţile spaţiului şi
timpului, ci şi de proprietăţile inerţiale ale corpurilor care sunt funcţie de proprietăţile interne
ale acestora, precum masa lor.
SRI- formează o clasă specială a SR, a căror importanţă poate fi regăsită atât în
mecanica clasică, cît şi în mecanica relativistă.
Un SRI este acel sistem în care este valabil principiul inerţiei, descoperit, ca şi celelalte
principii de către I. Newton în 1687, pe baza constatărilor făcute de G. Galilei.
Principiul întâi după care corpurile preferă repausul sau mişcarea rectilinie şi uniformă,
se bazează pe o consecinţă a unei proprietăţii interne fundamentale a corpurilor numită
inerţie, care reprezintă tendinţa corpurilor de a se opune accelerării.
125
Cinematica
Starea naturală a unui corp este repausul relativ sau mişcarea rectilinie şi uniformă.
Aceste două stări cinematice sunt privilegiate în natură.
Deoarece principiul inerţiei s-a formulat fără să se precizeze SR ales, trebuie menţionat
că cele două stări se menţin în raport cu un SRI, adică cu un sistem aflat în repaus sau în
mişcare rectilinie şi uniformă faţă de altul. Dacă un SRI este în repaus, toate celelalte corpuri
au o mişcare rectilinie şi uniformă faţă de acesta.
Omogenitatea şi izotropia spaţiului euclidian pot fi exprimate prin două criterii de
invarianţă, din care decurg două legi de conservare:
Invarianţa la translaţii – spaţiul este omogen - adică nu apare nici o modificare a
mărimi sau proprietăţilor lui geometrice. Se admite prin extensie că proprietăţile sale fizice
precum inerţia şi forţele dintre particule nu se schimbă prin această translaţie. Invarianţa la
translaţie conduce la legea conservării impulsului.
Invarianţa la rotaţii rezultă din evidenţe experimentale, spaţiul fiind considerat izotrop
– adică nu se schimbă proprietăţile unui corp, dacă reorientăm corpul în spaţiu. Această
proprietate conduce la legea conservării momentului cinetic.
SRA – sunt sisteme în care repausul, mişcarea rectilinie şi uniformă nu se mai menţin.
SRP- sunt sisteme de referinţă în general accelerate, legate de corpul studiat. Tot SRP
se consideră şi sistemele care se deplasează rectiliniu şi uniform faţă de SRP al corpului
considerat.
7.5.2 Relaţiile lui Poisson

Se consideră un mobil M, care se mişcă pe o traiectorie circulară cu viteza unghiulară
G
ω . Poziţia mobilului este caracterizată faţă de un SC cartezian, Oxyz prin vectorul de poziţie
G G
ρ şi faţă de centrul de curbură al traiectoriei prin vectorul R(t) , Figura 8.
z (∆)
G
ω
G
R(t) G
vM
G
r M
α
O y
x 126
Cinematica
Figura 8. Model pentru deducerea relaţiilor lui Poisson

G
Modulul vectorului R(t) se poate calcula cu relaţia:
R ( t ) = ρ sin α , (34)
G G
unde ρ este modulul vectorului de poziţie ρ , iar α este unghiul dintre vectorul ρ şi axa ∆ .
Viteza mobilului M se poate calcula cu utilizând relaţiile:
G G
v M = ρ , (35)
sau
G G G
v M = R ( t )ω = ωρ sin α , ⇒ v M = ρ× ω . (36)
Viteza mobilului M, calculată cu relaţiile 35 şi 36 este aceeaşi; ca urmare se poate scrie:
G G G
ρ = ω× ρ . (37)
Dacă axa ∆ , evidenţiată în Figura 8, ocupă succesiv axele unui SC cartezian Oxyz, se
pot obţine din relaţia 37 expresiile:
G K G G K G K G G (38)
i = ω × i ; j = ω × j; k = ω × k .
Relaţiile 38 sunt cunoscute în literatura de specialitate sub denumirea de formulele lui

Poisson.
7.5.3 Parametrii cinematici ai unui corp solid

Mişcarea unui corp solid este determinată dacă se cunosc poziţia, viteza şi acceleraţia ca
funcţii de timp ale unui punct oarecare A care aparţine unui solid S, în raport cu un SR fix, fie
acesta Ox 1 y1z 1 , Figura 9.
G
Se alege un SR Oxyz, fixat de corpul solid S, caracterizat prin vectorul de poziţie r0 faţă
G
de Ox 1 y1z 1 . Punctul A este caracterizat faţă de sistemul Oxyz prin vectorul de poziţie r care
127
Cinematica
G
rămâne constant în timpul mişcării şi prin vectorul de poziţie r1 faţă de SR Ox 1 y1z 1 , variabil
în timp.
Între vectorii de poziţie evidenţiaţi în Figura 9, există relaţia:
G G G
r1 = r0 + r . (39)
z1
A(x,y,z)
G
Γ r S
O
G
r1
G O1 y
r0
x y1
O1
x1
Figura 9. Modelul pentru studiul cinematicii corpului solid.
Viteza şi acceleraţia
Expresia vitezei se obţine prin derivarea în raport cu timpul a relaţiei 39, ţinând seama
G G G
de relaţia lui Poisson 37, adică r = ω× r ,
K G G G G G G
v = r1 = r0 + r = v 0 + ω × r . (40)
Relaţia 40 este cunoscută sub denumirea de formula lui Euler pentru distribuţia de
viteze la un corp solid. Cu această relaţie se determină distribuţia de viteze în mişcarea cea
mai generală a solidului considerat rigid.
Expresia acceleraţiei se poate obţine prin derivarea relaţiei 38 în condiţii similare; ca
urmare, se obţine,
128
Cinematica
G G G G G G G G G G G G G
a = v = v 0 + ω× r + ω× r = a 0 + ε × r + ω× ( ω× r ) . (41)
Relaţia 41 este cunoscută sub numele de formula lui Rivals.

Parametrii cinematici ai unui solid în cazul unor mişcări particulare sunt evidenţiaţi în
Tabelul 4.
Tabelul 4. Cazuri particulare de mişcare ale unui corp solid

Specificaţie - definiţie Parametrii cinematici
Viteza Acceleraţia
Mişcarea de translaţie,
caracterizată prin aceea că o
G G G G
dreaptă oarecare care, aparţine v = v0 a = a0
solidului rămâne în timpul
mişcării acestuia paralelă cu ea
însăşi.
G G G G
Mişcarea de rotaţie a unui r0 = 0 ; a 0 = 0 ; ε = ε z k = εk ;
solid apare atunci când are G G
două puncte fixe în timpul G G G G G G G G
v0 = 0 ; ω = ωz k = ωk ; a = ε × r + ω× ( ω× r ) .
mişcării. Dreapta care uneşte
G G G
cele două puncte fixe este axă v = ω× r .
de rotaţie.
G G G G G G G G G
Mişcarea elicoidală. Un solid r0 = z 0 k ; v0 = vz0 k ; a 0 = a 0 k ; ε = ε z k = εk ;
are o mişcare elicoidală dacă
există o dreaptă solidară cu el G G G G G G G G G G
ω = ωz k = ωk ; a = a 0 + ε × r + ω× ( ω× r ) .
care îşi păstrează suportul fix
în timpul mişcării. Această G G G G
dreaptă este numită axa v = v0 + ω× r .
mişcării elicoidale.
G G G G G G G G G G G
Mişcarea plan-paraleleă. Un v = v0 + ω× r , a = a 0 + ε × r + ω× ( ω× r ) ,
solid are o mişcare plan- în care: în care:
paralelă dacă trei puncte G G G G G G G
r = r0 = x 0 i + y0 j ; a 0 = a x0 i + a y0 j ;
necoliniare ale sale sunt G G G G G
v0 = v x 0 i + v y0 j ; G
conţinute în tot timpul mişcării ε = ε z k = εk ;
într-un plan fix din spaţiu. G G G
ω = ωz k = ωk ; Există puncte pentru care
Punctele solidului care au G
G a = 0 . Aceste puncte se
v = 0 , se găsesc pe o dreaptă G află pe o dreaptă paralelă
v = 0 , rezultă coordonatele
paralelă cu axa Oz, numită axă cu Oz. La intersecţia
instantanee de rotaţie. Punctul acestei drepte cu planul
de intersecţie al axei  v v 
 ξ = − 0y , η = 0x , ζ = arbitrar Oxy se obţine un punct
instantanee de rotaţie cu planul  ω ω  care poartă numele de
Oxy se numeşte centru polul acceleraţiilor.
instantaneu de rotaţie, CIR.
129
Cinematica
G G G G G G G G G
Mişcarea solidului cu punct  i j k a = ε × r + ω× ( ω× r )
fix. Se consideră un solid G G G   G G G G
v = ω× r = ωx ωy ωz  ε = εx i + εy j + εz k
căruia i se fixează un singur
punct în spaţiu, prin x y z  Există un singur punct cu

intermediul unei articulaţii Există o infinitate de puncte acceleraţie zero, respectiv
sferice. Cele două sisteme de care au viteză nulă la un punctul fix. Ca aplicaţie
referinţă, fix şi mobil se aleg cu moment dat, ele fiind situate importantă se menţionează
originea în acest punct. Solidul pe axa instantanee de giroscopul utilizat în
are în acest caz trei grade de rotaţie. sistemul de pilotaj
libertate. automat, în structura
girobusolei ş.a.
7.5.4 Cinematica în sisteme de referinţă accelerate sau neinerţiale - SRA

Mişcarea unei particule materiale sau a unui corp în SRI reprezintă un caz particular al
mişcării generale. Aceasta include o deplasare faţă de un SRA, aflat la rândul său într-o
mişcare accelerată faţă de un SRI.
Se menţionează cazul unui corp aflat în mişcare pe suprafaţa Terei care se deplasează
faţă de Soare. Pentru a preciza caracterul mişcării este necesar să se definească mişcarea
absolută, mişcarea relativă şi mişcarea de transport, noţiuni introduse de E. Mariotte (1620-
1684), fizician care a efectuat studii de statică, mecanica fluidelor şi elasticitate.
Mişcarea absolută este mişcarea faţă de un SRI presupus fix. Pământul, pentru mişcări
restrânse pe suprafaţă sau în apropierea sa, poate fi considerat un SRI fix. Pentru mişcări
extraterestre în sistemul solar, se alege soarele, sau centrul de masă a sistemului solar ca SRI.
Pentru alte mişcări se aleg stele din univers, considerate fixe.
Mişcarea relativă este mişcarea faţă de un SR mobil, care, în general, este accelerat.
Acesta poate fi un vapor, tren, avion, ş.a. pentru mişcări terestre sau chiar pământul pentru
mişcări extraterestre.
Mişcarea de transport este mişcarea unui SR mobil, împreună cu toate corpurile legate
rigid de el, faţă de un SRI fix. Aceasta se mai numeşte şi mişcare de antrenare, sau incipientă.
Ca exemplu, se poate menţiona că deplasarea unui călător într-un tren mobil este o
mişcare absolută faţă de pământ, relativă faţă de tren, iar a trenului faţă de pământ, de
transport. Mişcarea unui satelit în jurul pământului este absolută faţă de soare, relativă faţă de
pământ, iar a pământului faţă de soare, de transport.
130
Cinematica
Caracterul de absolut, relativ şi de transport al mişcărilor, se extinde în acelaşi fel şi

asupra poziţiilor (deplasărilor), vitezelor şi acceleraţiilor. Trebuie făcută precizarea că
trecerea de la un SR la altul, unele mărimi fizice sunt invariante, iar altele, nu.
Spaţiul şi timpul se consideră măsurate cu instrumente aparţinând SR respectiv. În
mecanica clasică, se consideră că spaţiul şi timpul nu depind de viteza corpurilor măsurate sau
a instrumentelor folosite. Lungimile şi duratele măsurate în diferite SR sunt egale, invariante
sau absolute.
În teoria relativităţii restrânse se arată că la viteze mari, comparabile cu viteza luminii,
c = 3 ⋅ 10 8 m s , intervalul spaţial şi cel temporal nu mai sunt invariante.
Viteza şi acceleraţia în SRA

Se consideră un SRI Oxyz, un SRA O1x1 y1z1 şi un mobil redus la o particulă materială
M, care se mişcă faţă de ambele sisteme, descriind o traiectorie în spaţiu Γ . Sistemul SRA se
G
roteşte în jurul unei drepte ∆ , cu viteza unghiulară ω , în general variabilă. În acest model
particula M nu este legată de nici un SR, având o mişcare independentă în spaţiu.
G G
Poziţia punctului material faţă de SRI este definită prin vectorul de poziţie r şi prin r1
G
faţă de SRA. Originea SRA este definită prin vectorul r0 faţă de SRI, Figura 10.
z z1
M Γ
G
r1 y1
G
r
G
r0 O1
O y
x1
Figura 10. Modelul pentru studiul cinematicii unui corp în SRA.
131
Cinematica
G G G
Baza ortonormată ( i , j, k ) reprezintă vectori de modul constant egal cu unitatea,
G G G
( )
direcţie şi sens invariabile. Baza i1 , j1 , k1 sunt vectori de modul constant, dar de direcţie şi
sens variabile,
G G G G G G
r = r0 + r1 sau rabs = rtr + rrel . (42)
Prin derivare în raport cu timpul şi ţinând seama de relaţiile lui Poisson, se obţine viteza
absolută,
G G G
dr dr0 dr1 G G G G G
= + , v = v0 + ω× r1 + v1 ,
dt dt dt
sau (43)
G G G G G G G
vabs = v0 + ω× rrel + v rel = v tr + v rel ,
unde:
G G G G G G G G G
v tr = v0 + ω× r1 = v0 + ω× rrel = v0 + v rot ;
G G
v rel = v1 ,
G G G
în care v rot = ω× rrel .
G
În concluzie, viteza de transport se compune din viteza de rotaţie vrot , datorită rotaţiei
G
SRA cu viteza unghiulară ω .
Viteza de transport poate fi definită ca fiind viteza unui mobil faţă de un SRI, dacă s-ar
G
opri faţă de SRA şi ar fi antrenată în mişcare de translaţie cu viteza v0 şi în mişcare de rotaţie
G
cu viteza unghiulară ω pe care le efectuează SRA.
Acceleraţia absolută se obţine prin derivarea în raport cu timpul a vitezei absolute
ţinând seama de relaţiile lui Poisson,
G G G G
a = v sau a = v abs ,
adică
G G G G G G G G G G G
v = v 0 + ω× ( )
r1 + ω× r1 + ω× r1 + v1 + ω× v1 ,
(44)
G G G G G G G G G G
a = a1 + a 0 + ε × r1 + ω× ( ω× r1 ) + 2ω× v1 ,
sau
G G G G G G G G G G
a = a rel + a 0 + ε × rrel + ω× ( ω× rrel ) + 2ω× v rel .
132
Cinematica
În final, se poate scrie,
G G G G
a abs = a rel + a tr + a cor , (45)
unde:
G G
a rel = a1 ;
G G G G G G G
a tr = a 0 + ε × rrel + ω× ( ω× rrel ) ;
G G G
a cor = 2ω× v rel .
În fapt, acceleraţia absolută a unui mobil este egală cu suma dintre acceleraţia relativă
G G G
a rel , acceleraţia de transport a tr şi acceleraţia coriolis a cor . Aceasta din urmă a fost introdusă
în anul 1831 de matematicianul francez Gashpar Coriolis (1792-1843). Este menţionată în

literatura de specialitate şi sub numele de acceleraţie complementară, deşi nu este decât una
dintre acceleraţiile complementare ale unui mobil în mişcare generală.
În mişcarea SRA apar două acceleraţii suplimentare faţă de mişcarea în SRI şi anume:
acceleraţia relativă ca efect al mişcării unui mobil faţă de un SRA;
acceleraţia relativă ca efect de interferenţă între mişcarea relativă şi mişcarea de
transport.
G
Acceleraţia coriolis este perpendiculară pe axa de rotaţia instantanee a vectorului ω şi
G G
pe viteza relativă v rel . Ca urmare, acceleraţia coriolis apare dacă există rotaţie, adică ω ≠ 0 , şi
G
dacă viteza relativă nu este paralelă cu viteza unghiulară ω .
Exemplu: Să se studieze mişcarea unui mobil M, care se deplasează pe generatoarea

unui cilindru circular drept, Figura 11, aflat în mişcare de rotaţie în jurul axei sale de simetrie,
G
cu viteza unghiulară ω .
G
ω
G
v rel
133
Cinematica
Figura 11. Mobil în mişcare de translaţie pe generatoarea unui cilindru care se roteşte
Soluţie: Este evident că,
G G G
v rel || ω ⇒ a cor = 0 . (46)
Din studiul cazului general de compunere a acceleraţiei se pot obţine diferite cazuri
particulare care pot fi evidenţiate distinct. Se menţionează două cazuri limită:
a. SRA - mobil în mişcare de rotaţie uniformă şi fără translaţie, adică:
G G
ω = cons tan t şi v0 = 0 .
G G G G G
Ca urmare, a 0 = 0 ; ε = 0; a ε = ε × r1 = 0 .
Acceleraţia absolută devine:
G G G G
a abs = a rel + a ω + a cor ,
sau (47)
G G G G G G G
a abs = a rel + ω× ( ω× rrel ) + 2ω× v rel .
G G
b. SRA are mişcare de translaţie neuniformă cu viteza v0 , fără rotaţie ω = 0 .
G G G G G
În acest caz: ε=ω = 0 , a ω = 0 ; a ε = 0 , a cor = 0 .
Acceleraţia absolută devine:
G G G
a abs = a rel + a ω . (48)
G
Dacă SRA are o mişcare de translaţie rectilinie şi uniformă, atunci v0 = cons tan t şi
G G G
a 0 = 0 iar a abs = a rel , deci SRA devine SRI.
Acceleraţia unui mobil nu se schimbă la trecerea de la un SRI considerat fix, la altul

aflat în mişcare rectilinie şi uniformă. Ca urmare, se regăseşte indirect principiul inerţiei.
Acceleraţia este invariantă la schimbarea unui SRI cu alt SRI. Dacă un SR este inerţial
toate SR aflate în mişcare rectilinie şi uniformă faţă de el sunt inerţiale, aşa cum rezultă şi din
principiul relativităţii clasice.
134
Anexa 1
ELEMENTE DE MATEMATICĂ APLICATĂ
A.1 ELEMENTE DE ALGEBRĂ VECTORIALĂ
Modelarea diferitelor fenomene întâlnite în mecanică şi rezistenţa materialelor impune

utilizarea mărimilor scalare, vectoriale şi tensoriale.
Mărimile scalare pot fi complet determinate printr-un singur număr real, care este
acelaşi în orice sistem de coordonate. Se pot menţiona: distanţa, intervalul de timp,
densitatea, temperatura, masa, energia, ş.a. Aceste mărimi sunt cunoscute şi sub denumirea
de scalari.
Mărimile vectoriale nu se pot reprezenta printr-un singur număr. Mărimile de acest tip
sunt complet caracterizate dacă se cunoaşte punctul de aplicaţie, direcţia, sensul şi mărimea
sau modulul. Spre exemplu pentru deplasarea unui mobil între două poziţii, A şi B, trebuie
precizate punctul din care pleacă mobilul - punctul A, direcţia pe care se deplasează - dreapta
AB, sensul în care se face deplasarea - de la A către B precum şi mărimea deplasării -
lungimea segmentului AB. Ca urmare, unei mărimi vectoriale i se asociază un segment
orientat numit vector.
Un vector este o entitate matematică a cărui imagine geometrică este un segment
orientat, Figura 1, cu punctul de aplicaţie în punctul A şi extremitatea B. Sensul vectorului se
precizează printr-o săgeată aplicată în extremitatea sa. Pentru caracterizarea mărimii din
punct de vedere grafic trebuie să se aleagă o scară de reprezentare. Scara de reprezentare
este egală cu numărul de unităţi de măsură ale mărimii vectoriale reprezentate, raportată la
numărul de unităţi de lungime de pe desen. Reprezentarea pe o schiţă a unui unei mărimi
vectoriale fixează automat scara la care se vor reprezenta toate mărimile vectoriale de aceeaşi
natură. De aici concluzia imediată că între dimensiunile mărimilor vectoriale de aceeaşi
natură şi vectorii reprezentativi de pe desen trebuie să existe o proporţionalitate.
∆
B
r
v
r
u
A - originea sau punctul de aplicaţie; ∆ - direcţia, suportul sau linia de acţiune;

r
A → B sensul; u - versorul dreptei ∆ .
r
AB = v - modulul sau valoarea numerică care reprezintă lungimea segmentului AB la scara aleasă.
Figura 1. Reprezentarea unui vector

Elemente de matematică aplicată
r
Notaţia vectorilor se face printr-o literă cu o bară sau săgeată deasupra, exemplu v , v .
În literatura de specialitate se poate întâlni şi notaţia prin două litere deasupra cărora se
plasează o bară sau săgeată precum AB sau AB ; prima literă indică originea vectorului, iar a
doua literă extremitatea acestuia.
r uuur
În această lucrare vectorii vor fi notaţi printr-o singură literă v sau prin două litere AB .
Axa este o dreapta oarecare ∆ , la care s-a ales un sens de parcurs numit sens pozitiv,
r r
Figura 1. Versorul axei ∆ este un vector u de modul egal cu unitatea, u = 1 , care are ca
origine un punct oarecare al axei, direcţia şi sensul acesteia. Se numeşte axă o dreaptă pe care
s-a ales un versor.
r
Orice vector v , paralel sau coliniar cu axa ∆ se poate exprima prin produsul dintre un
r
scalar λ şi versorul u :
r r
v = λu . (1)
r r
În cazul în care vectorul v are acelaşi sens cu vectorul u , scalarul λ este pozitiv, iar
r r
dacă vectorul v are sensul contrar versorului u , scalarul λ este negativ.
Mecanica, în general, operează cu trei clase de vectori:
- vectori liber, care pot avea punctul de aplicaţie oriunde în spaţiu;
- vectori alunecători sau glisanţ, care pot fi translaţi pe o dreaptă denumită şi suportul
vectorului. Un exemplu tipic este forţa ce acţionează asupra unui corp rigid;
- vectori legaţi sau aplicaţ, care au punctul de aplicaţie bine precizat ca exemplu
caracteristic se pot menţiona forţele ce acţionează asupra unui solid deformabil sau vitezele
particulelor unui lichid în mişcare.
Egalitatea vectorilor se defineşte funcţie de clasa în care sunt încadraţi vectorii, astfel:
Se spune că doi vectori liberi sunt egali dacă au aceeaşi mărime, sunt paraleli şi au
acelaşi sens, Figura 2. În acest caz ei poarta denumirea de vectori echipolenţi.
r A
a
A1
r
b
B
B1
Figura 2. Egalitatea a doi vectori liberi
Doi vectori alunecători sunt egali dacă au aceeaşi mărime, acelaşi suport şi acelaşi sens.
Vectorii respectivi se numesc vectori echivalenţi.
Doi vectori legaţi sunt egali dacă au aceeaşi mărime, acţionează pe aceeaşi dreaptă, au
acelaşi sens şi acelaşi punct de aplicaţie. Aceşti vectori coincid şi deci se numesc vectori
identici.
În cele ce urmează, dacă nu se face nici o precizare, vectorii în discuţie vor fi
consideraţi vectori liberi. Matematic se scrie că doi vectori sunt egali, astfel:
r r uuur uuuur
(2)
a=b sau AB = A′B′ .
322
În calculul vectorial sistemul de referinţă utilizat în mod obişnuit este sistemul drept
numit şi sistem cartezian, notat cu Oxyz. Axele Ox, Oy şi Oz sunt caracterizate prin versorii
r r r
i , j şi respectiv k , astfel încât:
r r r
i = j = k = 1. (3)
A.1.1 Adunarea vectorilor

r r r
Suma a doi vectori a şi b este prin definiţie un vector c reprezentat în modul, direcţie
şi sens prin diagonala paralelogramului construit pe cei doi vectori, Figura 3.
r r r (4)
c = a+b.
r
b
r r
a r a r
c c
r
b
Figura 3. Evidenţierea grafică privind adunarea a doi vectori
Relaţia 4, exprimă regula triunghiului de adunare a doi vectori. Suma a doi vectori
este un vector care are originea în acelaşi punct cu primul vector iar extremitatea în vârful
celui de-al doilea, după ce acesta a fost aşezat cu originea în extremitatea primului. Această
definiţie a sumei poartă denumirea şi de regula paralelogramului. Dacă pentru a aduna doi
vectori se utilizează regula paralelogramului se observă că nu se face nici o ipoteză asupra
ordinii. Concluziile sunt evidenţiate în Tabelul 1.
Tabelul 1. Proprietăţile adunării a doi vectori.

Specificaţie Relaţia matematică Nr. relaţie
Adunarea vectorilor este comutativă r r r r (5)
a+b = b+a
Adunarea vectorilor este asociativă r r r r r r (6)
a + (b + c) = (a + b) + c
Există element neutru faţă de adunarea vectorilor. r r r
Acesta se numeşte vectorul nul. a+0=a (7)
r r r r
Orice vector a are un vector opus −a a + (−a) = 0 (8)
Demonstraţia relaţiei 6 din Tabelul 1 poate fi evidenţiată grafic în Figura 4. Această

relaţie permite ca adunarea a trei vectori să se facă în orice ordine. Modalitatea de calcul
grafic a vectorului rezultant bazată pe regula triunghiului poate fi generalizată pentru un
număr oarecare de vectori, construindu-se poligonul vectorilor echipolenţi, astfel ca fiecare
vector să aibă originea în extremitatea vectorului precedent.
Pentru a aduna n vectori, se aşează vectorii într-o ordine oarecare astfel încât originea
unuia să coincidă cu vârful celui precedent. Vectorul sumă este vectorul ce uneşte originea
primului cu extremitatea ultimului, Figura 5.
Din modul de definire al elementului neutru rezultă că direcţia şi sensul acestuia nu sunt
definite. Se poate demonstra că atât elementul neutru cât şi vectorul opus al unui vector dat
sunt unice.
323
r r r r r r
a+b+c b+c c
r
b
r
a
r r
a+b
r r r
Figura 4. Adunarea a trei vectori a, b, c
r r
a2 a n −1
r
a1 r
an
n
r
∑a
k =1
k
r
Figura 5. Adunarea a n vectori, a k , k = 1, n
Mulţimea vectorilor înzestrată cu operaţia de adunare are o structură de grup comutativ

denumită şi grup abelian.
Observaţii
a) Dacă în poligonul vectorilor echipolenţi originea primului vector coincide cu
extremitatea ultimului vector, atunci vectorul rezultant este nul;
b) Diferenţa a doi vectori se obţine adunând primul vector cu cel de al doilea luat cu
semn schimbat;
c) În cazul unui sistem de vectori coliniari, vectorul rezultant are aceeaşi direcţie cu
cea a vectorilor componenţi.
A.1.2 Înmulţirea unui vector cu un scalar

r r
Produsul dintre un vector a şi un scalar λ ∈ R este un vector notat λa care este paralel
r
cu a , are mărime egală cu produsul dintre mărimea vectorului şi modulul scalarului, iar
r r
sensul coincide cu al lui a dacă λ > 0 şi sens contrar lui a dacă λ < 0 . Pentru λ = 0 se
obţine vectorul nul.
Proprietăţile înmulţirii unui vector cu un scalar sunt evidenţiate în Tabelul 2.
Mulţimea vectorilor înzestrată cu operaţiile de adunare a vectorilor şi de înmulţire a
unui vector cu un scalar formează un spaţiu vectorial.
324
Tabelul 2. Proprietăţile înmulţirii unui vector cu un scalar.

r r
Există element neutru notat cu 1 1a = a (9)
r r
Asociativitatea înmulţirii scalarilor faţă de λ(µa) = (λµ)a , (10)
înmulţirea unui vector cu un scalar. unde λ, µ ∈ R
Distributivitatea adunării scalarilor faţă de r r r
(λ + µ)a = λa + µa (11)
înmulţire unui vector cu un scalar.
Distributivitatea adunării vectorilor faţă de r r r r
(12)
înmulţirea unui vector cu un scalar. λ (a + b) = λ a + λ b
r r r r r r
(−1)a = −a; 0 a = 0; λ0 = 0
Pot exista şi următoarele relaţii: r (13)
r a r
u = r ; u =1
a
A.1.3 Produsul scalar a doi vectori

r r r r
Prin definiţie produsul scalar a doi vectori a şi b este numărul notat p = a ⋅ b egal cu
produsul mărimilor celor doi vectori şi cosinusul unghiului dintre ei, relaţia 14, Figura 6.
r r r r (14)
p = a ⋅ b = a b cos(θ) .
r
a
θ
r
b
r r
Figura 6. θ = θ(a, b)
Din definiţie rezultă că produsul scalar este pozitiv când unghiul θ este ascuţit, negativ
când θ este obtuz şi nul când θ este unghi drept. Ca urmare, doi vectori sunt perpendiculari
dacă produsul lor scalar este nul şi reciproc.
Proprietăţile produsului scalar sunt prezentate în Tabelul 3.
Tabelul 3. Proprietăţile produsului scalar.

Comutativitatea r r r r (15)
a ⋅b = b⋅a
Asociativitatea faţă de înmulţirea unui vector cu un r r r r
(λa)b = λ (a ⋅ b) , λ ∈ R
scalar (16)
Distributivitatea faţă de adunarea vectorilor r r r r r r r (17)
(a + b) ⋅ c = a ⋅ c + b ⋅ c
Pătratul unui vector este egal cu pătratul normei r r (18)
a ⋅ a = a 2.
sale
r r
Cu ajutorul produsului scalar se poate determina unghiul dintre doi vectori a şi b . Din
relaţia 14, rezultă:
r r
a ⋅b
cos(θ) = r r . (19)
a b
325
A.1.4 Proiecţia unui vector pe o axă.

Proiecţia unui vector pe o axă poate fi exprimată prin utilizarea produsului scalar. Se
r r
consideră un vector a şi o axă ∆ de versor u . Proiecţia vectorului pe axa ∆ , reprezintă
lungimea segmentului care are capetele în punctele obţinute prin proiectarea extremităţilor
vectorului pe axă, Figura 7.
r r r r r (20)
pr∆ a = a cos(θ) = a ⋅1 ⋅ cos(θ) = a ⋅ u ; în care u = 1 .
Conform relaţiei 20, pentru a proiecta un vector pe o axă se înmulţeşte scalar vectorul
cu versorul axei.
r
a
θ
∆
r
pr∆ a
r
u
Figura 7. Proiecţia unui vector pe o axă
A.1.5 Produsul vectorial

r r
Definiţie: Produsul vectorial a doi vectori a şi b consideraţi în această ordine, notat
r r r
v = a × b este un vector cu următoarele proprietăţi:
r r
- este perpendicular pe planul determinat de vectorii a şi b ;
r
- sensul este dat de regula unui şurub drept rotit astfel ca primul vector a să se
r
suprapună peste cel de-al doilea b , pe drumul cel mai scurt, Figura 8;
- mărimea este egală cu aria paralelogramului construit cu cei doi vectori, consideraţi
ca laturi, adică:
r r r r r (21)
v =| a × b |= a b sin(θ) .
O altă regulă utilă pentru determinarea sensului produsului vectorial este cea a
observatorului potrivit căreia sensul produsului vectorial este înspre capul unui observator
r r
care, aşezat pe planul vectorilor a , b vede rotaţia primului peste al doilea, pe drumul cel mai
scurt, în sens invers rotaţiei acelor unui ceasornic, Figura 8.
Proprietăţile produsului vectorial sunt prezentate în Tabelul 4.
326
r r r
v = a×b
r
b
Şurub drept r
a
Figura 8. Regula şurubului drept pentru determinarea sensului produsului vectorial
Tabelul 4. Proprietăţile produsului vectorial.

Anticomutativ. r r r r
(22)
a × b = −b × a
Asociativ în raport cu înmulţirea vectorilor cu r r r r
scalari. (λa) × b = λ (a × b) (23)
Distributiv faţă de adunarea vectorială: r r r r r r r (24)
(a + b) × c = a × c + b × c
Produsului vectorial se anulează când unul din vectori este nul sau când
sin(θ) = 0 ⇒ θ = 0 sau θ = π .
În fapt, rezultă: Condiţia necesară şi suficientă ca doi vectori sa fie paraleli este ca
produsul lor vectorial să fie nul.
A.1.6 Componentele carteziene ale unui vector

Se numeşte sistem cartezian de coordonate un ansamblu de trei axe reciproc
r r r
perpendiculare care au un punct comun O. Fie i , j, k versorii celor trei axe notate cu Ox, Oy
r r r
şi Oz. Vectorii i , j, k satisfac relaţiile:
r r r r r r
i ⋅ j = j ⋅ k = k ⋅ i = 0 ; i 2 = j2 = k 2 = 1 ,
r r r r r r r r r r r r r r r (25)
i × i = 0; j × j = 0; k × k = 0; i × j = k; j × k = i; k × i = j .
Un sistem de referinţă triortogonal drept se obţine prin considerarea a doi versori

r r r r r
perpendiculari i şi j , iar versorul k se alege în aşa fel încât să coincidă cu i × j , Figura 9a.
Un sistem care nu este drept este stâng, Figura 9b
327
r r r r
k= i× j j
r
j
r
i
r
i r r r
k = −i × j
a - sistem de referinţă drept b - sistem de referinţă stâng
Figura 9. Sistem de referinţă drept şi stâng
În continuare dacă nu se face o precizare specială, toate sistemele de referinţă vor fi

apriori considerate drepte.
r r r
Versorii i , j, k formează o bază ortogonală sau normată, mai pe scurt ortonormată. Un
r
vector a va putea fi exprimat cu ajutorul acestei baze astfel:
r r r r
a = a1 i + a 2 j + a 3 k , (26)
r
unde a 1 ,a 2 ,a 3 sunt proiecţiile vectorului a pe axele sistemului, Figura 10.
a3
r
a
γ
α
r β
k r
j a2 y
r O
i
a1
x
r
Figura 10. Proiecţia vectorului a pe axele sistemului Oxyz.
Multiplicând scalar ecuaţia 26 cu versorii celor trei axe şi având în vedere

perpendicularitatea lor reciprocă se obţin expresiile proiecţiilor:
r r r r r r (27)
a1 = a ⋅ i; a 2 = a ⋅ j; a3 = a ⋅ k .
328
Un vector liber este complet determinat dacă se cunosc proiecţiile sale pe axele unui
sistem de coordonate cartezian. Pentru aceasta trebuie precizate mărimea vectorului iar
direcţia şi sensul vor rezulta dacă sunt cunoscute unghiurile pe care vectorul le formează cu
axele de coordonate, Figura 10. Modulul şi cosinusurile unghiurilor se pot calcula cu relaţiile:
r r
a = a 2 = a ⋅ a = a12 + a 22 + a 32 ;
(28)
a1 a2 a3
cos(α) = ; cos(β) = ; cos( γ ) = .
a12 + a 22 + a 32 a12 + a 22 + a 32 a12 + a 22 + a 32
Mărimile cos(α ) , cos(β) şi cos( γ ) se numesc parametrii directori ai direcţiei

r
vectorului a . Cele trei mărimi nu sunt independente, ele sunt legate prin relaţia:
cos(α ) 2 + cos(β) 2 + cos( γ ) 2 = 1 . (29)
Reprezentarea vectorilor în sistemul cartezian prin componentele lor scalare prezintă

avantajul că se pot exprima analitic operaţiile algebrice precum adunarea, produsul scalar şi
produsul vectorial.
r r r r r r r r
Dacă doi vectori a = a1 i + a 2 j + a 3 k şi b = b1 i + b2 j + b3 k sunt daţi prin proiecţiile lor
carteziene, atunci adunarea lor, produsul scalar, unghiul dintre cei doi vectori şi produsul
vectorial se pot calcula cu relaţiile din Tabelul 5.
Tabelul 5. Operaţii elementare cu vectori.

Specificaţie Relaţia matematică Nr.
relaţie
Adunarea şi r r r r r
(30)
a ± b = (a1 ± b1 )i + (a 2 ± b 2 ) j + (a 3 ± b3 )k
scăderea
Produsul scalar r r 3
p = a ⋅ b = a1b1 + a 2 b 2 + a 3 b3. = ∑ a i b i (32)
i =1
Unghiul dintre r r
a⋅ b a1b1 + a 2 b 2 + a 3b3
cei doi vectori cos(θ) = r r = (33)
a b a1 + a 22 + a 32 b12 + b 22 + b32
2
r r r
Produsul i j k
r r r r r r
vectorial v = a × b = a1 a2 a 3 = (a 2 b 3 − a 3 b 2 ) i + (a 3 b1 − a1 b 3 ) j + (a1 b 2 − a 2 b1 )k (34)
b1 b2 b3
Între produsul scalar şi cel vectorial există o relaţie de legătură cunoscută sub denumirea
de identitatea lui Lagrange
rr r r (35)
(ab)2 + (a × b) 2 = a 2 b 2 .
A.1.7 Dublul produs vectorial

r r r
Fiind daţi vectorii a , b şi c , se pot forma următoarele două produse vectoriale duble
r r r r r r
(a × b) × c şi a × (b × c) :
329
r r r rr r r r r
(a × b) × c = (ac)b − (bc)a ;
(36)
r r r r r r r r r rr r rr r r r r
a × (b × c) = −[(b × c) × a] = −[(ab)c − (ac)b] = (ac)b − (ab)c .
Din relaţiile 36 rezultă o regulă generală de dezvoltare a dublului produs vectorial:

Dezvoltarea dublului produs vectorial conţine doi termeni: primul este factorul de la
mijloc multiplicat cu produsul scalar al celorlalţi doi, iar al doilea este celălalt factor din
paranteză multiplicat cu produsul scalar al celorlalţi doi luat cu semn schimbat.
A.1.8 Produsul mixt a trei vectori

r r r r r
Produsul mixt al vectorilor a, b şi c se obţine prin înmulţirea scalară a vectorului a × b
r
cu vectorul c , Figura 11.
Mărimea produsului mixt este egală cu volumul paralelipipedului ce are ca laturi cei trei
vectori. Acest fapt este evidenţiat în Figura 11. Produsul mixt se poate scrie:
r r r r r r (37)
M = (a × b) ⋅ c =| a × b | ⋅| c | cos(θ) .
r
c
θ r r
a×b
r
b
r
a
Figura 11. Reprezentarea geometrică a produsului mixt
r r r r r
Modulul | a × b | reprezintă aria paralelogramului de laturi a şi b iar | c | cos(θ)
reprezintă proiecţia vectorului c pe perpendiculara la planul primilor doi vectori, adică
înălţimea paralelogramului. Rezultatul este afectat de semnul (+) sau (-) după cum unghiul θ
este ascuţit sau obtuz. Dacă semnul produsului mixt este pozitiv se spune că triedrul format
de cei trei vectori este un triedru drept, iar dacă produsul mixt este negativ rezultă un triedru
stâng. Proprietăţile produsului mixt sunt evidenţiate în Tabelul 6.
Interpretarea geometrică a produsului mixt permite exprimarea condiţiei de
cooplanaritate a trei vectori:
Condiţia necesară şi suficientă ca trei vectori să fie coplanari este ca produsul lor
mixt să fie nul.
330
Tabelul 6. Proprietăţile produsului mixt.

Specificaţie Relaţia matematică Nr.
relaţie
Într-un produs mixt se poate schimba
semnul de înmulţire vectorială cu cel de r r r r r r rrr (38)
(a × b) c = a(b × c) = a b c
înmulţire scalară, astfel că în final se
poate renunţa la acestea
Dacă într-un produs mixt se schimbă doi
rr r r r r r r r rr r
factori între ei produsul mixt îşi schimbă ba c = (b × a) c = −(a × b) c = −a b c (39)
semnul.
O permutare circulară a factorilor nu r r r r rr rr r
schimbă semnul produsului mixt. abc = bca = cab (40)
Înmulţirea unuia din factorii produsului
cu un scalar λ conduce la multiplicarea r r r r r r rrr (41)
[λ (a) × b]c = λ(a × b) c = λ (abc)
produsului cu scalarul respectiv.
Exprimarea produsului mixt cu ajutorul
componentelor celor trei vectori se face r r r r r (42)
M = (a × b) ⋅ c = v ⋅ c
r r r
înmulţind scalar vectorul v = a × b cu
r r r r
vectorul c = c1 i + c2 j + c3 k
a1 a 2 a3
Produsul mixt se poate exprima rrr
a b c = b1 b 2 b3 (43)
matematic sub forma de determinant.
c1 c2 c3
A.1.9 Ecuaţii cu vectori

Ecuaţiile cu vectori care se pot forma sunt de următoarele tipuri, Tabelul 6
Tabelul 6. Tipuri de ecuaţii cu vectori

Tipul ecuaţiei Soluţia ecuaţiei Nr.
relaţie
r r r
αx = a , cu α ≠ 0 r a
x= (44)
α
rr
ax =p r p r r rr
x = 2 a + ρb; ab = 0, ρ ∈ R (45)
a
r r r r r r r rr
a×x = b , a ⋅b = 0 r a×b r ax
x = 2 + λa , λ = 2 - un scalar oarecare (46)
a a
A.1.10 Dependenţă şi independenţă lineară.

r r r
Fiind daţi n vectori a1 , a 2 ,...., a n , diferiţi de vectorul nul, spunem că aceşti vectori sunt
linear independenţi dacă relaţia de forma 46 este îndeplinită dacă şi numai dacă
λ1 = λ 2 = ... = λ n = 0 ,
r r r (47)
λ1a1 + λ 2a 2 + .... + λ n a n = 0; λ i ∈ R, i = 1, n .
Dacă relaţia 47 poate avea loc fără ca toate numerele λ 1 , λ 2 ,..., λ n să fie nule, vectorii
r
a i se numesc linear dependenţi.
331
A.1.11 Dimensiunea unui spaţiu vectorial

Se spune că un spaţiu vectorial are dimensiunea n dacă oricare n vectori sunt lineari
independenţi şi oricare n + 1 vectori sunt linear dependenţi.
Dimensiunea unui spaţiu vectorial este egală cu numărul maxim de vectori lineari
independenţi.
A.1.12 Coordonatele unui vector într-o bază oarecare

Se numeşte bază a unui spaţiu vectorial n-dimensional un număr de n vectori lineari
independenţi.
Consecinţă: Într-un spaţiu fizic cu trei dimensiuni există cel mult trei vectori linear
independenţi.
r
Într-un spaţiu n-dimensional, în care se consideră un vector b şi o bază formată din
r r r
vectorii e1 , e2 ,...., en , se poate scrie relaţia:
r r r r
λ1e1 + λ 2 e2 + .... + λ n en + λb = 0 , (48)
în care λ ≠ 0 , altfel toţi vectorii din expresia 48 ar fi linear independenţi şi spaţiul vectorial ar
fi (n+1) - dimensional. În aceste condiţii vectorul b poate fi scris:
r  λ r  λ r  λ r
b =  − 1  e1 +  − 2  e2 + .... +  − n  en . (49)
 λ  λ   λ 
Prin relaţia 49 se pune în evidenţă faptul ca într-un spaţiu vectorial n-dimensional orice
vector poate fi exprimat printr-o combinaţie liniară a vectorilor unei baze. Coeficienţii
vectorilor bazei − λ 1 / λ , − λ 2 / λ , .....,− λ n / λ din expresia 48 se numesc coordonatele
r r r r
vectorului b în baza e1 , e2 ,...., en . Ca particularizări se consideră mulţimea vectorilor
coliniari şi mulţimea vectorilor coplanari. Mulţimea vectorilor coliniari are dimensiune unu şi
r r
oricare doi vectori vor fi liniar dependenţi. Rezultă că doi vectori a, b să fie coliniari între ei
trebuie să existe o relaţie de forma:
r r
λa + µb = 0 , (50)
în care λ şi µ nu sunt simultan nuli.

În cazul vectorilor din acelaşi plan dimensiunea spaţiului vectorial este doi şi atunci
r r r
oricare trei vectori coplanari a, b şi c sunt lineari dependenţi între ei, existând o relaţie de
forma:
r r r
λa + µb + νc = 0 , (51)
în care λ , µ şi ν nu sunt simultan nuli.
A.1.13 Schimbarea bazei

r r r
r
{ }
Se consideră un vector a şi o baza carteziană i , j, k . Presupunem cunoscute
r
componentele scalare ( a1 , a 2 , a 3 ) ale vectorului a în această bază. Dorim să transferăm acest
r r r
vector în altă bază carteziană, fie aceasta {e 1 , e2 , e3 } , Figura 12.
332
z1
y1
z A
r r
α e3
r r
a e2
P
r
e1
r
r r
k
r y
i r x1
O j
x
Figura 12. Schimbarea bazei unui vector
r r r
r
{
Vectorul a în baza de referinţă i , j, k are expresia: }
r r r r
a = a1 i + a 2 j + a 3 k . (52)
r r r r
În noua bază {e 1 , e2 , e3 } vectorul a poate fi scris:
r r r r
a = α1e1 + α 2 e2 + α3e3 , (53)
r r r
unde ( α1 , α 2 , α3 ) sunt componentele scalare în noua baza {e 1 , e 2 , e3 } , considerate
necunoscute şi care pot fi determinate cu relaţiile:
r r r r r r r r
α1 = a ⋅ e1 = a1 i ⋅ e1 + a 2 j ⋅ e1 + a 3 k ⋅ e1 ;
r r r r r r r r (54)
α 2 = a ⋅ e2 = a1 i ⋅ e2 + a 2 j ⋅ e 2 + a 3 k ⋅ e 2 ;
r r r r r r r r
α3 = a ⋅ e3 = a1 i ⋅ e3 + a 2 j ⋅ e3 + a 3 k ⋅ e3 .
Această transformare este convenabil a fi scrisă sub forma matricială:
[α ] = [ Q] ⋅ [ a ] , (55)
unde:
r r r r
[α ] este matricea componentelor vectorului a în baza {e 1 , e2 , e3 } ;
r r r
[a ] este matricea componentelor vectorului a în baza { i , j, k} ;
r
[Q] este matricea de rotaţie.
333
r r r r r r
α1   a1   e1 ⋅ i e1 ⋅ j e1 ⋅ k 
r r r r r r
[α ] = α 2  ; [ a ] = a 2  ; [ Q ] =  e2 ⋅ i e2 ⋅ j e2 ⋅ k  . (56)
r r r r r r
α 3  a 3   e3 ⋅ i e3 ⋅ j e3 ⋅ k 
Elementele matricei [ Q ] reprezintă din punct de vedere fizic cosinusurile dintre versorii
r r
axelor între care se efectuează produsul scalar, de exemplu e1 ⋅ i = cos θ , unde θ este unghiul
r r
dintre versorii e1 şi i . În mod similar se pot defini şi ceilalţi cosinuşi.
A.2 ELEMENTE DE ANALIZA VECTORIALĂ
A.2.1. Vectori variabili

Un vector poate avea doua elemente variabile: modulul şi direcţia. Dacă unul dintre
aceste elemente sau ambele variază, vectorul se consideră variabil. Se pot menţiona ca
exemple vectorii de poziţie, viteză şi acceleraţie a unui punct material care descrie o anumita
traiectorie.
r r r r r r
r
Fie vectorul a = a x i + a y j + a z k , raportat la un sistem de referinţa cu baza i , j, k { }
fixată, independentă de timp, el este un vector variabil dacă va avea cel puţin una din
proiecţiile sale o funcţie de timp:
ax = ax ( t ); a y = a y (t ); az = az ( t ) . (57)
r
Vectorul a este denumit funcţie vectorială de variabilă t.
A.2.2 Derivata unui vector variabil

r r
Se consideră un vector variabil, a = a(x) care, la valorile x respectiv (x+∆x), ocupă
r r r
poziţiile a ( x ) respective a ( x + ∆x ) . Derivata vectorului a este limita raportului dintre
variaţia vectorială a vectorului şi creşterea corespunzătoare a variabilei independente, când
aceasta din urmă tinde către zero:
r r r r
a(x + ∆x) − a(x) ∆a da
lim = lim = . (58)
∆x →0 x + ∆x − x ∆x →0 ∆x dx
În cazul când variabila independenta x este timpul t, derivata se notează cu un punct

deasupra barei, adică:
r
da r&
= a(t) , (59)
dt
r r r r
unde a& = a& x (t)i + a& y (t) j + a& z (t)k .
Reguli de derivare a vectorilor variabili. Regulile de derivare din analiza scalară se

menţin şi în analiza vectorială. Principalele formule de derivare a vectorilor variabili sunt
date în Tabelul 7.
334
Tabelul 7. Principalele reguli de derivare în raport cu timpul t.

Nr. crt. Specificaţie Formula de derivare
1 Derivata unui vector constant. r&
c=0
2 Derivata unei sume sau diferenţe de d r r r r
vectori. (a1 ± a 2 ) = a& 1 ± a& 2
dt
d r r r&
3 Derivata produsului dintre un scalar dt [m(t)a(t)] = m(t)a(t)
& + m(t)a(t)
şi un vector. d r r&
[ma(t)] = ma(t), dacă m = cons tan t
dt
4 Derivata unui produs scalar de d r r r& r r r
&
vectori. [b(t)a(t)] = b(t)a(t) + b(t)a(t)
dt
5 Derivata unui produs vectorial. d r r r& r r r&
[a(t) × b(t)] = a(t) × b(t) + a(t) × b(t)
dt
A.2.3 Gradientul unui câmp scalar.

Gradientul este un operator diferenţial de ordinul întâi de forma:
∂ r ∂ r ∂ r
grad = i+ j+ k. (60)
∂x ∂y ∂z
În literatura de specialitate acest operator vectorial se mai notează şi cu nabla ∇ .

Fie un câmp scalar φ , într-un spaţiu tridimensional. Gradientul acestui câmp este un
vector notat cu grad(φ) sau ∇φ .
Dacă se consideră câmpul scalar definit prin funcţia φ = φ ( x, y, z ) , unde x, y, z sunt
r r r r
componentele scalare ale unui vector de poziţie r = x i + yj + zk , atunci expresia matematică a
r r r
{ }
gradientului în baza carteziană i , j, k este:
∂φ r ∂φ r ∂φ r
grad(φ) = i+ j+ k. (61)
∂x ∂y ∂z
A.2.4 Gradientul unui câmp vectorial

r
Fie un câmp vectorial v , într-un spaţiu tridimensional. Gradientul acestui câmp este un
tensor notat cu grad(v) sau ∇v . Dacă se consideră câmpul vectorial definit prin
r r
v=v ( x1 , x 2 , x 3 ) , unde x1 , x 2 , x 3 sunt componentele scalare ale unui vector de poziţie
r r r r r r
r
{ }
r = x1 i + x 2 j + x 3 k , atunci expresia matematică a gradientului în baza i , j, k este:
 ∂v1 ∂v1 ∂v1 

 
 ∂x1 ∂x 2 ∂x 3 
 ∂v ∂v 2 ∂v 2  (62)
grad(v) =  2 .
 ∂x1 ∂x 2 ∂x 3 
 ∂v3 ∂v3 ∂v3 
 
 ∂x1 ∂x 2 ∂x 3 
335
A.2.5 Divergenţa unui câmp vectorial.

r
Fie un câmp vectorial v , într-un spaţiu tridimensional. Divergenţa acestui câmp este un
r r r
scalar notat cu div ( v ) = ∇ ⋅ v .
r r
Dacă se consideră câmpul vectorial definit prin v=v ( x1 , x 2 , x 3 ) , unde x1 , x 2 , x 3 sunt
r r r r
componentele scalare ale unui vector de poziţie r = x1 i + x 2 j + x 3 k , atunci expresia
r
matematică a divergenţei reprezintă produsul scalar dintre operatorul gradient şi vectorul v ,
r r ∂v ∂v ∂v
div( v ) = grad ⋅ v = 1 + 2 + 3 . (63)
∂x1 ∂x 2 ∂x 3
A.2.6 Rotorul unui câmp vectorial

r
Fie v un câmp vectorial plasat într-un spaţiu tridimensional. Rotorul acestui câmp este
r r
un vector notat cu rot(v) = ∇ × v .
r r
Dacă se consideră câmpul vectorial definit prin v=v ( x1 , x 2 , x 3 ) , unde x1 , x 2 , x 3 sunt
r r r r
componentele scalare ale unui vector de poziţie r = x1 i + x 2 j + x 3 k , atunci expresia
r
matematică a rotorului reprezintă produsul vectorial dintre operatorul gradient şi vectorul v ,
r r r
i j k
r ∂ ∂ ∂  ∂v ∂v  r  ∂v ∂v  r  ∂v ∂v  r (64)
grad × v = =  3 − 2  i + 1 − 3  j + 2 − 1 k .
∂x1 ∂x 2 ∂x 3  ∂x 2 ∂x 3   ∂x 3 ∂x1   ∂x1 ∂x 2 
v1 v2 v3
A.2.7 Teorema de divergenţă

Fie D un domeniu închis mărginit de suprafaţa S, plasat într-un spaţiu tridimensional.
r
Se notează cu n versorul normalei întrun-un punct de pe suprafaţa S, Figura 13. Se consideră
r
un câmp vectorial U , care este continuu şi are derivatele parţiale de ordinul întâi continue pe
acest domeniu, astfel încât se poate scrie:
r r r
∫ div(U) dV = ∫ U ⋅ ndA .
(V) (S)
(65)
r
n
z
S
D
x
Figura 13. Domeniul D plasat într-un spaţiu 3D
336
A.2.8 Derivata totală a unui vector

In anumite aplicaţii practice întâlnite în dinamica mişcării relative sau dinamica
r r
atmosferei, un câmp vectorial poate fi descris prin v = v(x, y, z, t) . Variaţia totală a
r
vectorului v(x, y, z, t) într-un punct fix, faţă de un sistem de referinţă dat se poate exprima
r
într-o primă aproximaţie, prin diferenţiala vectorului v :
r r r r
r ∂v ∂v ∂v ∂v
dv = dt + dx + dy + dz . (66)
∂t ∂x ∂y ∂z
sau dacă împărţim la dt, rezultă:

r r r r r
dv r& ∂v ∂v ∂v ∂v
=v= + u+ v+ w , (67)
dt ∂t ∂x ∂y ∂z
dx dy dy
unde u = , v= , w= , reprezintă derivatele în raport cu timpul t ale
dt dt dt
r r
coordonatelor vectorului r = r(x, y, z) în sistemului cartezian considerat.
Relaţia 67 mai poate fi scrisă sub forma:
r r
dv r& ∂v r
=v= + v ⋅ grad(v) . (68)
dt ∂t
Ca urmare se poate introduce operatorul
d ∂ r
= + v ⋅ grad(v) . (69)
dt ∂t
Acest operator are sens numai dacă este aplicat unei funcţii continue şi diferenţiale în
raport cu x, y, z şi t. Variaţia totală a unei proprietăţi oarecare P a unui câmp scalar, de
exemplu temperatură sau a unui câmp vectorial, precum viteza unui fluid în mişcare relativă,
se poate exprimă:
dP ∂P r
= + v ⋅ grad(P) , (70)
dt ∂t
r
unde ∂P ∂t reprezintă variaţia locală a proprietăţii P, într-o poziţie fixă r , datorată variaţiei
r
temporale a proprietăţii P, iar termenul v ⋅ grad(P) reprezintă variaţia conectivă a proprietăţii
P, asociată cu deplasarea elementului de volum considerat într-o altă poziţie.
A.2.9 Diferenţială totală exactă a unui vector

Pentru a studia mişcarea unui corp plasat într-un sistem de referinţă, aflat în rotaţie cu
r
viteza unghiulară ω , este necesar să stabilim o relaţie între derivata totală a unui vector
reprezentat într-un sistem de referinţă inerţial şi derivata totală corespunzătoare vectorului,
reprezentat în sistemul de referinţă aflat în mişcare de rotaţie.
r
Fie un vector oarecare F , plasat într-un sistem de referinţă inerţial, Figura 14, exprimat
prin componentele carteziene,
r r r r
F = Fx i + Fy j + Fz k . (71)
337
Faţă de un sistem de referinţă neinerţial, Figura 14, care se roteşte cu viteza unghiulară
r r
ω = constant , în raport cu primul, vectorul F se poate exprima cu relaţia:
r r r r
F = F1e1 + F2 e2 + F3 e3 . (72)
r
F
z z1
r r
r1 ω = cons tan t
r
e3
r r
r e1 O r
e2
SRA
x1
r y1
k r
O y
r j
i
SRI
x
Figura 14. Vector plasat într-un sistem inerţial şi într-un sistem neinerţial
r
Derivata totală a vectorului F în sistemul inerţial, adică într-un sistem fixat, se poate
calcula cu relaţia:
r
dF dFx r dFy r dFz r
= i+ j+ k, (73)
dt dt dt dt
r
Derivata totală a vectorului F în sistemul de referinţă neinerţial, se poate calcula cu
relaţia:
r r r r
dF dF1 r dF2 r dF3 r de1 de2 de3
= e1 + e2 + e3 + F1 + F2 + F3 , (74)
dt dt dt dt dt dt dt
r r r
de1 de2 de3 r r r
în care , , reprezintă vitezele liniare ale versorilor e1 , e2 , e3 , datorită rotaţiei
dt dt dt
r
acestora cu viteza unghiulară ω , în care
r r r
de1 r r de2 r r de3 r r
= ω× e1 , = ω× e2 , = ω× e3 . (75)
dt dt dt
Folosind aceste relaţii în 74, se obţine:

r r
dF dF1 r dF2 r dF3 r r r r r r r ∂F r r
= e1 + e2 + e3 + (ω× e1 )F1 + (ω× e2 )F2 + (ω× e3 )F3 = + ω× F . (76)
dt dt dt dt ∂t
338
A.3 ELEMENTE DE CALCUL MATRICEAL
O matrice [ A ] este un tablou de elemente ( m × n ) , aranjate în m linii şi n coloane de

forma:
 a11 a12 ... a1n 

a a 22 ... a 2n 
[ A ] = a ij  =  M21 M M M 
. (77)
 
a m1 a m2 ... a mn 
În aplicaţiile practice se pot întâlnii forme particulare de matrice, care sunt menţionate
în Tabelul 8.
Tabelul 8. Tipuri particulare de matrice

Tipuri de matrice Specificaţie
Matrice pătrată Numărul de linii este egal cu numărul de coloane m = n .
Matrice coloană O matrice de forma (1× n ) .
Matrice linie O matrice de forma ( m × 1) .
Matrice diagonală Este o matrice pătrată cu elementele a ij = 0 pentru i ≠ j şi cel puţin
unul din elementele a ii ≠ 0 .
Matrice unitate, [ I] Este o matrice diagonală în care toate elementele diagonale a ii = 1
Matrice simetrică Matrice pătrată cu elementele a ij = a ji .
Matrice Matrice pătrată cu elementele a ij = −a ji .
antisimetrică
A.3.1 Operaţii cu matrice

Adunarea. Fie două matrice [ A ] = a ij  şi [ B] =  bij  , astfel că
[C] = [ A ] ± [ B] = a ij ± bij  = cij  . (78)
Înmulţirea cu un scalar. Fie matricea [ A ] = a ij  şi k un scalar,
k [ A ] =  ka ij  = [ D ] . (79)
Produsul a două matrice este posibil numai dacă numărul de coloane al matricei
[ A ] = a ij  este egal cu numărul de linii ale matricei [ B] =  bij  . Dacă matricea [ A ] este de
forma ( m × n ) şi matrice [ B] este de forma ( p × q ) , atunci produsul [ A ] ⋅ [ B] este definit dacă
n = p şi are forma ( m × q ) , adică,
n
[C] = [ A ] ⋅ [ B] ⇒ cij = ∑ a ik bik . (80)
k =1
339
Observaţie. Produsul matricial este distributiv şi asociativ, dar nu este comutativ,
[ A ] ([ B] + [ C]) = [ A ][ B] + [ A ][ C] , [ A ] ([ B][C]) = ([ A ][ B]) [C] ,

(81)
[ A ][ B] ≠ [ B][ A ] .
Produsul dintre o matrice şi un vector este o operaţie particulară importantă, întâlnit
r r
frecvent în aplicaţii. Se consideră doi vectori b şi c cu n componente, cărora li se poate ataşa
o matrice coloană de forma (1 × n ) şi matricea [ A ] de forma ( m × n ) , astfel:
 b1  c1   a11 a12 ... a1n 

b  c  a a 22 ... a 2n 
b=  b j  =  2  , c= [ ci ]  2  , [ A ] = a ij  =  M21 .
M  M  M M M 
     
 b n  c n  a m1 a m2 ... a mn 
Înmulţirea dintre [ A ] ⋅ b poate fi scrisă astfel:
n
c = [ A ] ⋅ b ⇒ ci = ∑ a ijb j . (82)
j=1
A.3.2 Transpusa unei matrice

Se numeşte transpusa unei matrice [ A ] de forma ( m × n ) matricea [ A ] , de forma
T
(m × n) ,care se obţine înlocuind în matricea [ A ] elementele a ji cu a ij , ceea ce revine a

schimba liniile în coloane şi coloanele în linii,
T
 a11 a12 ... a1n   a11 a 21 ... a n1 
a a 22 ... a 2n  a a 22 ... a n 2 
[A] = a ij  =  21 =  12
T
T
  . (83)
 M M M M   M M M M 
   
a m1 a m2 ... a mn   a1m a 2m ... a nm 
O matrice pătrată simetrică în raport cu diagonala principală se bucură de proprietatea

că [ A ] = [ A ] , iar o matrice pătrată antisimetrică se bucură de proprietatea că [ A ] = − [ A ]
T T
O proprietate importantă este evidenţiată de ecuaţia 84,
([ A ][ B]) = [ B] [ A ] .
T T T
(84)
A.3.3 Determinantul unei matrice

Se defineşte numai pentru matrice pătrate. Fie matricea [A] de forma (m × m) ,
determinantul ei se notează cu det [ A ] sau A . Pentru exemplificare se consideră matricea
de forma ( 2 × 2 ) ,
340
a a12 
det [ A ] = det  11 = a11a 22 − a12 a 21 .
a 22 
(85)
 a 21
Final se prezintă determinantul unei matrice transpuse şi a unui produs de matrice,
det [ A ] = det [ A ] , det ([ A ][ B]) = det [ A ] det [ B] . (86)

T
A.3.4 Matricea inversă.

[A] (m × m) , [A]
−1
Inversa unei matrice pătate de forma se notează cu şi are
proprietatea că,
[ A ] [ A ] = [ A ][ A ] = [ I] . (87)
−1 −1
Inversa unei matrice [ A ] , se poate obţine astfel:

- se calculează matricea transpusa [ A ] ;
T
- se înlocuieşte fiecare element din matricea [ A ] cu minorul acestuia divizat prin

T
determinantul matricei [ A ] .
[A]
−1
În final elementele matricei sunt exprimate funcţie de elementele matricei
[ A ] = a ij  , cu relaţia:
1
[A]
−1
= αij  , (88)
det [ A ]  
unde αij = min or(a ij ) .

Evident, matricea inversă se poate calcula numai dacă det [ A ] ≠ 0 . O matrice care nu
admite matrice inversă se numeşte matrice singulară.
Pentru exemplificare să calculăm inversa unei matrice de forma ( 2 × 2 ) ,
−1
 a11 a12  1  a 22 −a12 
a = . (89)
 21 a 22  a11a 22 − a12 a 21
 −a
 21 a11 
In practică, este importantă proprietatea,
([ A ][ B]) = [ B] [A] (90)

−1 −1 −1
.
A.3.5 Exprimarea matricială a produsului scalar

r r
Fiind daţi doi vectori, a şi b , cărora li se ataşează matricele coloană,
 a1   b1 
[a ] = a 2  , [ b] =  b2  , (81)
 a 3   b3 
341
produsul lor scalar se poate calcula cu relaţia:
 b1 
r r
p = a ⋅ b  = [ a ] [ b] = [ a1 a 2 a 3 ]  b 2  = a1b1 + a 2 b 2 + a 3 b3
T
(92)
 b3 
Evident, produsul scalar este comutativ, adică [ a ] [ b ] = [ b ] [ a ] .

T T
A.3.6 Exprimarea matricială a produsului vectorial

r r
Se consideră vectorii a şi b , exprimaţi matriceal prin relaţiile 89, produsul vectorial se
poate calcula cu relaţia:
 0 −a 3 a 2   b1  a 2 b3 − a 3 b 2 
r r
v = a × b  = [ a% ][ b] =  a 3 0 −a1  ⋅  b 2  =  a 3 b1 − a1b3  . (93)
 −a 2 a1 0   b3   a1b 2 − a 2 b1 
Se poate uşor verifica anticomutativitatea acestui produs
T (94)
[a% ][ b] = −  b%  [ a ] =  b%  [a ] ,
r
unde [ a% ] este matricea antisimetrică ataşată vectorului a .
A.3.7 Valori proprii
Se consideră ecuaţia vectorială
[ A ] x = λx , (95)
unde:
x este o matrice coloană ( n × 1) de forma x = [ x i ] , i = 1, n ;
A este o matrice pătrată ( n × n ) de forma A = a ij  , i, j = 1, n , elementele a ij sunt
constante, iar λ un scalar care poate fi şi complex
Prin prelucrarea ecuaţiei 82 rezultă:
([ A ] − λ [ I]) x=0 , (96)
unde I este matricea unitate de tip ( n × n ) .

Ecuaţia matricială 94 reprezintă un sistem de ecuaţii algebrice liniare şi omogene având
ca necunoscute elementele x i ale matricei-coloană. Acest sistem are întotdeauna soluţia
banală x = 0 , adică x = [ x i = 0] . Se cunoaşte că un asemenea sistem ca să admită soluţii
diferite de cea banală este necesar şi suficient ca determinantul format din coeficienţii
necunoscutelor x i să fie nul, adică:
342
det ([ A ] − λ [ I ]) = 0 . (97)
Prin detalierea ecuaţiei 97, se obţine:
a11 − λ a12 ... a1n

a 21 a 22 − λ ... a 2n (98)
= 0.
... ... ... ...
a n1 an2 ... a nn − λ
Prin dezvoltarea determinatului din 98 se obţine o ecuaţie algebrică de ordinul n, de

forma 99, denumită ecuaţia caracteristică a matricei [ A ] :
a 0λ n + a1λ n −1 + a 2λ n − 2 + ... + a n −1λ + a n = 0 . (99)
Rădăcinile ecuaţiei 99, λ i , i = 1, n , pot fi reale, imaginare sau complexe şi poartă

numele de valorii proprii ale matricei [ A ] .
Pentru exemplificare se consideră o matrice ( 2 × 2 ) , de forma:
a a12 
[ A ] = a 11 a 22 
. (100)
 21
Valorile proprii ale matricei se pot determina din ecuaţia:
a − λ a12 
det ([ A ] − λ [ I]) = det  11 = ( a11 − λ )( a 22 − λ ) − a12 a 21 = 0 . (101)
 a 21 a 22 − λ 
Prin rezolvarea ecuaţiei de gradul doi se obţin rădăcinile λ1,2 , adică:
1
1 1
= ( a11 + a 22 ) m ( a11 + a 22 ) − 4 ( a11a 22 − a12 a 21 )  2 . (102)
2
λ1,2
2 2  
A.4 ELEMENTE DE CALCUL TENSORIAL
În mecanică se pot întâlnii pe lângă mărimile scalare şi vectoriale, mărimile tensoriale

de diferite ordine. Noţiunea de tensor a fost introdusă de A.L. Chauchy.
Se numeşte tensor de ordinul n o mărime caracterizată prin 3n scalari, care se schimbă
atunci când se schimbă sistemul de referinţă.
Un tensor de ordinul zero este o mărime care nu variază atunci când se schimbă
sistemul de referinţă.
Frecvent în mecanică se întâlneşte tensorul de ordinul al doilea. Acesta este o entitate
matematică caracterizată prin nouă scalari şi este practic un operator liniar T, care face să
343
r r
corespundă unui vector v din spaţiul euclidian un vector u al aceluiaşi spaţiu. El poate fi
privit ca o funcţie liniară T, definită pe spaţiul euclidian, cu valori în acelaşi spaţiu:
r r r
u=T(v)=Tv (103)
Numerele Sij se numesc componentele tensorului în sistemul de coordonate ales. Aceste

componente pot fi aranjate într-o matrice pătratică având forma:
S11 S12 S13 

T= Sij  = S21 S22 S23  .
(104)
S21 S22 S23 
Un tensor T se numeşte simetric dacă elementele Sij = S ji , antisimetric dacă Sij = −S ji

şi nul dacă Sii = S jj = 0 . Un tensor antisimetric are numai trei componente esenţial distincte,
dacă ne limităm la spaţiul tridimensional.
Orice tensor T poate fi descompus într-un tensor simetric TS şi un tensor antisimetric
TA :
T = TS + T A , (105)
1 1
unde TS =
2
( ) ( )
T+TT , TA = T-TT poartă numele de partea simetrică, respectiv partea
2
antisimetrică a tensorului T, în care TT este tensorul transpus.
Determinatul unui tensor de ordinul al doilea, det T , este determinantul matricei
componentelor tensorului:
det T= det S ij  . (106)
A.4.1 Valori şi vectorii proprii. Invarianţii unui tensor

r
Un număr λ se numeşte valoare proprie a tensorului T dacă există un vector nenul, u ,
numit vector propriu, astfel încât:
r r
Tu=λu . (107)
O valoare proprie se numeşte valoare caracteristică sau principală. Un vector propriu de

mărime unitară, deci un versor propriu, defineşte o direcţie principală. Ecuaţia 94 poate fi
scrisă sub formă vectorială astfel:
r
(T-λ1)u=0 . (108)
Ecuaţia 108 admite o soluţie nebanală, dacă şi numai dacă determinantul principal al
acestui sistem este nul, respectiv dacă λ satisface ecuaţia algebrică de gradul trei:
S11 − λ S12 S13 


det  S21 S22 − λ S23  = 0 . (109)
 S21 S22 S23 − λ 
344
Ecuaţia 109 furnizează valorile proprii ale unui tensor simetric definit pe un spaţiu
euclidian tridimensional. Prin dezvoltarea determinantului se obţine:
λ 3 − I1λ 2 + I 2 λ − I3 = 0 , (110)
unde I1 , I 2 şi I3 se numesc primul, al doilea, respectiv al treilea invariant şi sunt daţi de

relaţiile:
I1 = S11 + S22 + S33 ;

I 2 = S11S22 + S22S33 + S33S11 − S12
2
(
+ S223 + S31
2
; ) (111)
I3 = det T = det Sij  .
Rezolvarea ecuaţiei 111 permite să se găsească cele trei valori proprii λ1 ≥ λ 2 ≥ λ 3 ale
unui tensor simetric de ordinul al doilea, de componente cunoscute, care are forma:
λ1 0 0
T= [ λ i ] =  0 λ 2 0  . (112)
 0 0 λ 3 
Valorile proprii ale unui tensor nu depind de alegerea bazei ortonormate utilizată pentru
scrierea ecuaţiei caracteristice şi, ca urmare, coeficienţii acestei ecuaţii sunt invarianţii faţă de
schimbarea bazei, adică:
I1 = λ1 + λ 2 + λ3 ;
I 2 = λ1λ 2 + λ 2λ3 + λ3λ1 ; (113)
I3 = det T = λ1λ 2 λ3 .
Un tensor principal de ordinul întâi are forma:
λ 0
T= [ λ i ] =  1 .
 0 λ2  (114)
Invarianţii acestui tensor sunt:
I1 = λ1 + λ2 ;
(115)
I 2 = λ1λ 2 .
345
Capitolul 1
INTRODUCERE IN REZISTENŢA MATERIALELOR
1.1. PROBLEMELE REZISTENŢEI MATERIALELOR

Corpurile aflate în starea lor naturală se pot deforma sub acţiunea forţelor exterioare, iar
când deformaţiile depăşesc anumite limite, pot să apară deteriorări sau se pot rupe. S-a văzut
că în mecanica teoretică corpurile se consideră rigide şi în baza acestei ipoteze nu se pot
explica fenomenele care au loc atunci când corpurile se deformează sau se rup. Explicarea
acestor fenomene este făcută de discipline precum elasticitate şi plasticitate, rezistenţa
materialelor şi mecanica ruperii.
Rezistenţa materialelor este ştiinţa care studiază rezistenţa, rigiditatea şi stabilitatea
elastică a elementelor mecanice şi de construcţie, luând în calcul proprietatea corpurilor de a
se deforma. În final se stabilesc condiţiile pe care trebuie să le satisfacă astfel de elemente
pentru a rezista sub acţiunea sarcinilor aplicate, fără a se rupe sau deforma exagerat.
Rezistenţa materialelor oferă bazele de calcul funcţie de proprietăţile fizice ale
materialelor din care sunt realizate şi forţele care apar în interiorul corpurilor sub acţiunea
sarcinilor aplicate acestora.
Forţele de interacţiune care apar în interiorul corpului determină starea de tensiune, iar
deformaţiile care apar definesc starea de deformaţie. Determinarea stării de tensiune şi
deformaţie dintr-un corp depinde, în special, de forma geometrică a acestuia cât şi de felul
forţelor exterioare.
Problemele practice care apar sunt: dimensionarea, determinarea capacităţii
portante şi verificarea.
Dimensionarea constă în stabilirea dimensiunilor principale ale elementelor mecanice
şi de construcţie în funcţie de forţele aplicate şi materialul din care se realizează.
Determinarea capacităţii portante, adică a sarcinii maxime pe care o poate suporta un
element de dimensiuni date şi material cu proprietăţi cunoscute.
Verificarea, prin care se stabileşte dacă un element de geometrie dată şi material cu
proprietăţi cunoscute poate prelua în deplină siguranţă sau nu forţele ce acţionează asupra lui.
Introducere în rezistenţa materialelor
Cele trei tipuri de probleme menţionate mai sus se pot rezolva prin respectarea unuia
sau mai multora dintre criteriile de calcul ale rezistenţei materialelor. Uzual dimensionarea se
poate face pe baza unuia dintre criterii, iar verificarea să se facă pentru celelalte două.
În rezolvarea problemelor de rezistenţa materialelor se pot pune trei tipuri de condiţii:
condiţia de rezistenţă - în baza căreia se limitează forţele interioare la valori care
exclud posibilitatea apariţiei curgerii sau ruperii;
condiţia de rigiditate - care limitează valorile deformaţiilor admise;
condiţia de stabilitate elastică - are în vedere determinarea unor rapoarte între sarcina
de lucru, dimensiunile şi proprietăţile materialului pentru a asigura stabilitatea
elastică a configuraţiei de referinţă.
La rezolvarea tuturor problemelor de rezistenţa materialelor se urmăresc două principii
fundamentale: economia şi îndeplinirea rolului funcţional. Pe baza acestor principii
elementele mecanice trebuie realizate în soluţia cea mai avantajoasă din punct de vedere
economic şi anume cost minim de material, manoperă şi energie. Varianta constructivă
adoptată fiind pe deplin corespunzătoare rolului pe care elementul îl are în structura din care
face parte.
Dezvoltarea rapidă pe care a avut-o rezistenţa materialelor a făcut ca o serie de direcţii
de preocupare ale sale să devină în scurt timp noi discipline precum teoria elasticităţii, teoria
plasticităţii, teoria stabilităţii, mecanica ruperii, ş.a.
Criteriile fundamentale care stau la baza calculelor de rezistenţa materialelor sunt:
- siguranţa operaţională;
- îndeplinirea rolului funcţional;
- economia de material, manoperă şi transport.
1.2. CONSTRUCŢII REALE ŞI SCHEME DE CALCUL

Datorită funcţiilor pe care le îndeplinesc, elementele mecanice şi de construcţii au forme
geometrice mai simple sau complexe. Pentru simplificarea calculelor, acestea se
schematizează renunţându-se la o serie de detalii, păstrându-se pe cât posibil numai forma
generală şi trăsăturile esenţiale. La alegerea schemei de calcul a elementelor trebuie să se
facă un compromis între simplificarea la maximum a calcului şi obţinerea unei concordanţe
cât mai bune între rezultatele acestuia şi realitate.
Sub forma lor schematizată, rezistenţa materialelor operează cu trei tipuri de modele:
bare, plăci şi corpuri masive.
8
Barele sunt corpuri care au o dimensiune predominantă în raport cu celelalte două. Pot
fi caracterizate prin secţiunea transversală şi forma axei. Axa barei poate fi dreaptă, o linie
frântă sau curbă, Figura 1. Secţiunea transversală poate avea orice formă geometrică,
constantă sau variabilă. În această categorie se pot menţiona:
Tiranţi – bare supuse la tracţiune;
Stâlpi – bare supuse la compresiune;
Grinzile – bare solicitate la încovoiere.
Figura 1. Model de bare
Plăcile sunt corpuri cu două dimensiuni mari în raport cu a treia. Acestea se

caracterizează prin suprafaţa mediană şi prin grosime. Suprafaţa mediană poate fi plană sau
curbă, iar grosimea poate fi constantă sau variabilă, Figura 2. În categoria plăcilor intră
planşeele, învelişurile, cupolele, carcasele, membranele ş.a.
9
Figura 2. Placă dreaptă
Corpurile masive numite şi blocuri au toate dimensiunile a, b, c de acelaşi ordin de

mărime; Figura 3. În această categorie intră barajele, fundaţii, bile, role, tuburi cu pereţi
groşi, etc.
Din punct de vedere matematic, studiul stării de tensiuni şi deformaţii în blocuri este
complicat, ca urmare se aplică metode simplificate de calcul.
Figura 3. Bloc masiv
1.3. IPOTEZELE UTILIZATE ÎN REZISTENŢA MATERIALELOR

Studiul solicitărilor la care sunt supuse corpurile reale se realizează în baza unor
ipoteze, care ţin seama de structura materialelor, de comportarea lor sub sarcinile aplicate ş.a.
Aceste ipoteze sunt evidenţiate în Tabelul 1.
10
Tabelul 1. Ipoteze ale rezistenţei materialelor

Denumirea ipotezei Specificaţie
Ipoteza mediului Materialul din care este alcătuit un corp ocupă în mod continuu tot
continuu spaţiul reprezentat de volumul său
Ipoteza omogenităţii Un corp prezintă la nivel de structură macroscopică sau
perfecte microscopică aceeaşi valoare a unei anumite constante fizice.
Ipoteza izotropiei Dacă materialul unui corp are aceleaşi proprietăţii fizico-mecanice,
sau anizotropiei electrice, magnetice pe toate direcţiile se spune că este izotrop, în
caz contrar se consideră anizotrop. Exemple: metalele, aliajele,
betonul se pot considera izotrope, iar lemnul şi materialele pe bază
de lemn precum stratificatele sunt considerate anizotrope.
Ipoteza elasticităţii Dacă un corp este solicitat până la limita de elasticitate, iar după
perfecte înlăturarea sarcinilor exterioare revine instantaneu la configuraţia de
referinţă se spune că este perfect elastic.
Ipoteza lui Hooke Se acceptă o proporţionalitate între tensiuni şi deformaţii în baza
legii lui Hooke. Nu toate materialele utilizate în aplicaţii tehnice au
o comportare de tip Hooke.
Ipoteza deformaţiilor Ca urmare a solicitării până la limita elastică, deformaţiile
mici corpurilor rezultate sunt mici în comparaţie cu dimensiunile lor. În
baza acestei ipoteze corpurile pot fi considerate rigide şi
nedeformabile. Această ipoteză este utilizată la calculul reacţiunilor,
construirea diagramelor de eforturi secţionale ş.a.
Ipoteza lui Saint Conform căreia în secţiunile suficient de depărtate de punctele de
Venant aplicaţie a sarcinilor nu se mai resimte modul efectiv de repartizare.
Se consideră două modele cu aceleaşi dimensiuni solicitate ca în
Figura 4. În cazul a cu sarcină concentrată şi în cazul b cu sarcină
distribuită, echivalentă din punct de vedere static cu prima. Efectul
local este diferit la cele două modele. La distanţă însă de locul de
aplicare (în încastrare) legea de repartiţie a tensiunilor pe secţiune şi
valoarea lor este aceeaşi
Ipoteza lui Bernoulli Potrivit căreia secţiunile plane şi normale la axa barei înainte de
deformaţie, Figura 5a, rămân plane şi normale la axa barei şi după
deformaţie, Figura 5b
q B
a
A a
B
F=qa B1
F
A+a/2
B1 b
Figura 4. Modelul ipotezei lui Saint Venant Figura 5. Modelul ipotezei lui Bernoulli
11
1.4. TENSIUNEA ADMISIBILĂ ŞI COEFICIENŢI DE SIGURANŢĂ

Metoda de calcul frecvent utilizată în rezistenţa materialelor se bazează pe utilizarea
tensiunii admisibile. În baza acestei metode condiţia de rezistenţă a unei structuri este
îndeplinită dacă tensiunea maximă din punctul cel mai solicitat nu depăşeşte o anumită
valoare limită pentru un anumit tip de material, numită rezistenţă admisibilă.
Prin rezistenţă admisibilă ρa , se înţelege tensiunea limită pe care o poate suporta un
material aflat într-o anumită stare de tensiune, astfel încât elementele realizate din acel
material să-şi îndeplinească rolul funcţional în deplină siguranţă.
Rezistenţa admisibilă se alege în funcţie de o serie de factori constructivi sau se
determină ca o fracţiune din tensiunea limită. Fracţiunea respectivă se numeşte coeficient de
siguranţă şi se notează cu c. Ca urmare tensiunea admisibilă se poate defini prin relaţia:
ρlim
ρa = , (1)
c
unde :
⎪⎧σ = {σe , σc , σ r } ;
ρa = {σa , τa } ; iar ρ lim = {ρe , ρc , ρr } ⇒ ⎨ lim
⎪⎩τ lim = {τe , τc , τr } ,
în care:
ρe - tensiunea limită până la care materialul se comportă elastic;
ρc - tensiunea limită de curgere;
ρr - tensiunea limită de rupere.

Factorii importanţi care trebuie luaţi în considerare sunt: precizia de calcul sau de
determinare a sarcinilor; modelul de calcul; precizia cunoaşterii proprietăţilor fizice şi chimice
ale materialului.
Pentru stabilirea coeficientului de siguranţă trebuie avut în vedere şi următorii factori:
- Natura materialului;
- Procedeele tehnologice de realizare a structurii mecanice sau construcţiei;
- Durata de utilizare a structurii;
- Modul de acţiune a sarcinilor în timp;
- Felul solicitării;
- Nivelul temperaturii;
- Tratamentele termice, chimice şi mecanice folosite.
Indicaţii cu privire la alegerea tensiunilor admisibile şi a coeficienţilor de siguranţă se
dau în diferite îndrumare de specialitate sau în norme şi STAS-uri.
12
Capitolul 2
STATICA BAREI
2.1. FORŢE EXTERIOARE ŞI FORŢE INTERIOARE
Forţele exterioare
Cu ajutorul noţiunii de forţă se defineşte interacţiunea dintre corpuri. Dacă un element
dintr-o structură mecanică este considerat izolat de restul elementelor componente, acţiunea
asupra lui produsă de acestea din urmă poate fi înlocuită prin forţe. Întrucât aceste forţe sunt
rezultatul suprimării legăturilor exterioare ale elementului studiat ele se numesc forţe
exterioare. Acestea includ atât sarcini - forţe şi cupluri care trebuie preluate de elementul
studiat, cât şi reacţiunile din punctele de rezemare ale acestora.
Sarcinile aplicate elementelor pot fi:
de suprafaţă - sunt aplicate pe suprafeţele corpurilor şi caracterizează interacţiunea
directă de la interfaţa corpurilor în contact;
de volum - greutatea, forţele de interacţiune magnetică, respectiv toate forţele care se
aplică fiecărei particule materiale.
După caracterul repartiţiei lor sarcinile pot fi concentrate - aplicate într-un punct ori
distribuite după o anumită lege, Figura 1.
q=q(x)
F
a b
Figura 1. a – forţă concentrată, b - sarcină distribuită după o lege oarecare
Sarcinile concentrate pot fi transmise elementului din structură, prin puncte, Figura 1a.
Transmiterea prin contact punctual constituie o ipoteză simplificatoare, admisibilă numai dacă
Statica barei
valoarea forţei transmise este mare în raport cu suprafaţa de contact. Fizic, corpurile sunt
deformabile şi ca urmare un contact iniţial punctual sau liniar se va transforma într-un contact
pe o anumită suprafaţă.
Dacă intensitatea sarcinii diferă de la un punct la altul al suprafeţei de contact,
distribuţia este oarecare. Se pot întâlni distribuţii uniforme – dreptunghiulare, liniare-
triunghiulare sau trapezoidale, parabolice, sinusoidale, cosinusoidale. La precizarea unei
distribuţii oarecare este necesar să se cunoască legea de variaţie a sarcinii. Aceasta poate fi
determinată analitic sau experimental.
În Figura 2 s-a reprezentat un caz de distribuţie liniară a sarcinii, atunci când asupra
unui zid de retenţie acţionează presiunea apei, a cărei distribuţie se consideră liniară dacă se
neglijează presiunea atmosferică.
p = γh
Figura 2. Distribuţia liniară a sarcinii asupra unui zid de retenţie
După viteza de variaţie a intensităţii sarcinile pot fi:

- constante în timp - statice;
- variabile în timp - dinamice.
Se consideră că aplicarea sarcinilor statice se face lent, valorile lor crescând progresiv
de la zero la valoarea finală, într-un interval de timp cunoscut.
Forţele interioare - eforturi secţionale

Sub acţiunea forţelor exterioare aplicate corpurilor, acestea se deformează, iar în
interiorul lor apar forţe interioare denumite eforturi secţionale. Funcţie de tipul acestora
corpul este supus la solicitări mecanice care pot fi simple sau complexe.
Prezenţa solicitărilor mecanice este datorată interacţiei dintre particulele componente
ale corpului precum atomi, ioni, molecule sau macromolecule, datorită aplicării sarcinilor
exterioare. In stare nedeformată particulele corpului efectuează doar oscilaţii mici în jurul
14
Statica barei
unor poziţii fixe care formează în spaţiu structuri ordonate - cristaline, sau dezordonate-
amorfe. În stare neperturbată forţele de interacţie dintre particulele corpului sunt saturate,
astfel încât energia potenţială este minimă. Prin deformare sub acţiunea forţelor exterioare,
particulele corpului sunt deplasate din poziţiile lor de echilibru, poziţii care tind să revină la
locul iniţial, dezvoltând astfel forţe interne. Dacă particulele sunt îndepărtate peste o anumită
poziţie corespunzătoare minimului energiei potenţiale, forţele sunt atractive, iar dacă sunt
apropiate sub această poziţie, forţele sunt repulsive. Energia corespunzătoare unei astfel de
stări este de forma unei gropi de potenţial.
Dacă forţele exterioare dispar, corpul tinde să-şi refacă configuraţia iniţială şi să-şi
micşoreze deformaţiile. Deformaţiile care dispar în totalitate după încetinirea acţiunii forţelor
exterioare se numesc deformaţii perfect elastice, iar cele care se menţin şi după încetarea
acţiunii forţelor externe se numesc deformaţii perfect plastice.
Fizic, pot să apară ambele tipuri de deformaţii, din care una dintre ele este
predominantă, solidul are în acest caz o comportare elasto-plastică.
Eforturi secţionale
Se consideră corpul din Figura 3a, aflat în echilibru static sub acţiunea forţelor
exterioare aplicate. Forţele interioare care se produc în elementul de bară pot fi puse în
evidenţă prin secţionarea virtuală a acestuia cu un plan transversal imaginar P, separând astfel
corpul în două părţi. Pentru a păstra echilibrul fiecărei părţi, pe suprafaţa secţiunii
transversale trebuie introduse forţele interioare. Acestea înlocuiesc interacţiunea dintre
particulele materiale situate de-o parte şi de alta a planului de secţiune, care încetează să mai
funcţioneze în momentul secţionării corpului.
În baza principiului acţiunii şi reacţiunii, forţele interioare de pe cele două feţe ale
secţiunii sunt reciproce; ele satisfac condiţiile de echilibru atât pentru elementele izolate din
bară cît şi pentru bara luată în întregime. Ca urmare, forţele interioare de pe suprafaţa A1 sunt
egale şi de semn contrar cu cele de pe suprafaţa A2, ele reprezintă acţiunea forţelor exterioare
aplicate părţii 1 asupra părţii 2, Figura 3a.
Forţele interioare pot fi însumate după legile staticii şi reduse în centrul de greutate al
G G
secţiunii la un torsor, caracterizat printr-o forţă rezultantă R , şi un moment rezultant M ,
Figura 4.
G G G G G
R = ∫ pdA; M = ∫ r × pdA . (1)
15
Statica barei
Figura 3. Element de bară secţionat transversal cu un plan virtual P
Echilibrul celor două corpuri separate, în urma secţionării, se poate restabili prin
introducerea în centrele de greutate ale celor două feţe a unor torsori, Figura 2. Potrivit
principiului acţiunii şi reacţiunii, cei doi torsori au componentele egale în modul şi de sens
contrar. Se face convenţia că aceste componente să fie considerate pozitive pe faţa din
dreapta şi negative pe faţa din stânga a secţiunii considerate.
F1 F2
G G
dA R M
0 q
r 0 r
p
G G dA
M R
F3
G G
( )
Figura 4. Torsorul R, M al forţelor elementare interioare
16
Statica barei
G G
Ca urmare, componentele ( R, M ) din secţiunea considerată pot fi calculate în două
moduri, obţinându-se practic acelaşi rezultat:
G G
1. Se pot calcula componentele torsorului ( R, M ) prin luare în considerare a tuturor
forţelor exterioare care acţionează pe elementul din stânga, A1;
G G
2. Se pot calcula componentele torsorului ( R, M ) prin luare în considerare a tuturor
forţelor exterioare ce acţionează pe elementul din dreapta A2, schimbând semnul.
Se raportează elementul de bară situat la stânga planului de secţiune la sistemul de
referinţă Oxyz, evidenţiat în Figura 5. Acest sistem are originea în centrul de greutate al
secţiunii, axa Ox este dirijată în lungul barei, iar axele Oy şi Oz sunt conţinute în planul
secţiunii transversale şi dirijate după direcţiile principale de inerţie ale acesteia, din care cauză
ele se numesc axe principale de inerţie.
G G
Descompunând elementele torsorului (R, M) după axele sistemului de referinţă
considerat se obţin următoarele componentele scalare:
forţa axială N şi momentul de răsucire M x = M t , dirijate în lungul axei Ox;
forţele tăietoare, Ty şi Tz , momentele încovoietoare M y şi M z , toate conţinute în
planul secţiunii, dirijate după axele Oy respectiv Oz.

Componentele scalare N, Ty , Tz , M x = M t , M y şi M z sunt cunoscute în literatura de
specialitate sub denumirea de eforturi secţionale.
F1 F1
z z
y
T
y
Tz G
Ty R
Mz
O O
F3 F3
N Mî Mx=Mt
x My x
G
M
G G
Descompunerea rezultantei R , Descompunerea momentului rezultant M
Figura 5. Descompunerea elementelor torsorului
17
Statica barei
Ca urmare, elementele torsorului au următoarea formă vectorială:
G G G G
R = Ni + Ty j + Tz k ;
G G G G (2)
M = Mt i + M y j + Mz k .
În anumite aplicaţii se vorbeşte de o singură forţă tăietoare T, şi un singur moment

încovoietor M i , care se pot exprima în modul astfel:
T = Ty2 + Tz2 ;
(3)
Mi = M + M .
2
y
2
z
Fiecare dintre aceste eforturi, dacă acţionează separat, produce asupra elementului de
bară o solicitare simplă şi anume:
Forţa axială N, produce solicitarea de întindere sau de compresiune, după cum valoarea
ei este pozitivă sau negativă.
Forţele tăietoare Ty şi Tz produc solicitarea de tăiere sau de forfecare după direcţia Oy,
sau Oz;
Momentul de răsucire, M x = M t , produce solicitarea de răsucire sau de torsiune;
Momentele încovoietoare, M y şi M z , dacă acţionează singure produc solicitarea de
încovoiere pură, iar dacă acţionează împreună cu forţa tăietoare produce solicitarea de
încovoiere simplă.
Dacă există simultan, în secţiunea barei, două sau mai multe solicitări simple, se
produce o solicitare compusă.
În cazul particular, când forţele exterioare sunt coplanare, denumită şi starea plană de
solicitare, sensurile pozitive ale celor trei eforturi secţionale, pe ambele feţe ale secţiunii sunt
evidenţiate în Figura 6.
Mî Mî
T
N N
1 2
T
Figura 6. Caz particular când forţele exterioare sunt coplanare
18
Statica barei
Se precizează că forţa axială, N, şi momentele încovoietoare M y şi M z sunt eforturi
simetrice, iar Momentul de torsiune M x = M t şi forţele tăietoare Ty şi Tz sunt eforturi
antisimetrice. Această observaţie este evidenţiată în Figura 7.
Mî Mî
T
N N
T
Figura 7. Eforturi secţionale simetrice şi antisimetrice
Atunci când se cunosc eforturile secţionale se pot determina componentele vectorului

tensiune σ şi τ din vecinătatea unui punct al solidului.
Există bare sau sisteme de bare la care determinarea eforturilor secţionale este posibilă
prin scrierea ecuaţiilor cunoscute din statică. Asemenea sisteme se numesc static
determinate.
Sistemele la care ecuaţiile staticii nu sunt suficiente pentru determinarea eforturilor
secţionale, se numesc sisteme static nedeterminate. Aceste probleme vor fi tratate într-un
capitol special din această lucrare.
Pe baza acestor proprietăţi se pot enunţa următoarele reguli de determinare a eforturilor
secţionale:
Forţa axială N este egală cu suma algebrică a proiecţiilor pe axa barei a tuturor forţelor
situate de o parte a secţiunii normale pe axă sau de cealaltă parte, dar luate cu semn schimbat.
Forţa axială se consideră pozitivă dacă produce întinderea elementului de bară asupra căreia
este aplicată, Figura 8a. În caz contrar, când comprimă elementul de bară, se consideră
negative, Figura 8b
x
F F
x
a b
Figura 8. Solicitarea de întindere sau compresiune
19
Statica barei
Forţele tăietoare Ty şi Tz reprezintă suma algebrică a proiecţiilor tuturor forţelor pe
normalele la axa barei, Oy respectiv Oz care acţionează de o parte a secţiunii sau de cealaltă
parte, dar considerate cu semn schimbat. Forţele tăietoare se consideră pozitive dacă tind să
rotească elementul de bară considerat în sens orar faţă de secţiunea în care se calculează,
Figura 9a. În caz contrar se consideră negative, Figura 9b.
x F
F
a b
Figura 9. Solicitarea de forfecare prin forţe tăietoare
Momentele încovoietoare M y şi M z sunt egale cu suma algebrică a momentelor, în
raport cu axa Oy, respectiv Oz, ale tuturor forţelor, inclusiv a cuplurilor de forţe, situate la
stânga secţiunii sau a celor aflate la dreapta acesteia, dar luate cu semn schimbat. Momentele
încovoietoare se consideră pozitive atunci când tind să comprime fibra superioară a barei,
Figura 10a. În caz contrar se consideră negative, Figura 10b.
fibră superioară fibră superioară

x M
M x fibră inferioară
fibră inferioară
a b
Figura 10. Solicitarea de încovoiere pură
Momentul de răsucire M x = M t este egal cu suma momentelor faţă de axa

longitudinală Ox a barei, Figura 11, ale tuturor forţelor, inclusiv a cuplurilor, situate la stânga
secţiunii considerate sau a celor de la dreapta acesteia, dar luate cu semn schimbat.
x
Mt
Figura 11. Solicitarea de răsucire
20
Statica barei
La barele curbe plane, solicitate prin forţe conţinute în planul axei, se produc simultan
eforturile secţionale N, T, M i . Aceste eforturi au definiţii similare cu cele de la bara dreaptă,
cu observaţia că axele pe care se proiectează forţele sunt tangenta t şi normala n, la axa barei
curbe, în secţiunea considerată, Figura 12. Într-o secţiune curentă de unghi α , eforturile
secţionale se definesc astfel:
Forţa axială N este egală cu suma algebrică a forţelor situate la stânga secţiunii,
proiectate pe tangentă sau suma proiecţiilor pe tangentă a forţelor aflate la dreapta secţiunii,
luate cu semn schimbat;
Forţa tăietoare T este egală cu suma proiecţiilor pe normală a forţelor situate la stânga
sau a celor de la dreapta secţiunii, luate cu semn schimbat;
Momentul încovoietor M i este egal cu suma algebrică a momentelor forţelor şi
cuplurilor de forţe situate la stânga secţiunii considerate sau a celor de la dreapta acesteia
luate cu semn schimbat.
Sensurile pozitive ale eforturilor N, T şi M i se definesc similar ca la barele drepte
n
F
M
α
R
t
Ο
Figura 12. Bară curbă solicitată de forţa F şi momentul M
2.2. RELAŢII DIFERENŢIALE DINTRE ÎNCĂRCĂRI ŞI EFORTURI SECŢIONALE

Se consideră un element de lungime ds, având unghiul la centru dα şi raza de curbură
R, extras dintr-o bară curbă solicitată de sarcini coplanare uniform distribuite q, dirijate pe
direcţie radială, Figura 13. Pe feţele celor două secţiuni transversale de la capete acţionează
eforturile secţionale evidenţiate în Figura 14. Sarcina uniform distribuită care acţionează pe
elementul ds poate fi înlocuită cu o forţă concentrată, qds, plasată la mijlocul deschiderii. Sub
acţiunea tuturor forţelor care acţionează asupra elementului ds, acesta trebuie să fie în
21
Statica barei
echilibru. Ca urmare, se pot scrie relaţiile 4 din care două ecuaţii de proiecţii pe direcţia t
respectiv n şi o ecuaţie de momente faţă de secţiunea din capătul din dreapta al elementului de
bară,
dα
N − (N + dN) cos dα + (T + dT) sin dα + qds sin = 0;
2
dα (4)
T − (T + dT) cos dα − (N + dN) sin dα − qds cos = 0;
2
dα
M − (M + dM) + TR sin dα − NR(1 − cos dα ) − qdsR sin = 0.
2
ds
dα
R
α
Figura 13. Bară curbă solicitată de sarcini uniform distribuite pe direcţie radială
q n
T T+dT
t
N
M dα/2 dα/2 N+dN
M+dM
O
Figura 14. Element de bară curbă solicitat de forţe exterioare şi interioare
22
Statica barei
Deoarece unghiul dα este mic se poate scrie sin dα ≈ dα, cos dα ≈ 1 , ecuaţiile 4
devin:
dα
−dN + (T + dT)dα + qds = 0;
2
−dT − (N + dN)dα − qds = 0 ; (5)
dα
−dM + TRdα − qdsR =0.
2
Prin neglijarea infiniţilor mici de ordinul doi, ecuaţiile 5 se reduc la forma:
−dN + Tdα = 0 ;
−dT − Ndα − qds = 0 ; (6)
−dM + TRdα = 0 .
Utilizând substituţia ds = Rdα , se obţine:
dN T dT N dM
= ; = = −q; =T. (7)
ds R ds R ds
Relaţiile 7 reprezintă ecuaţiile diferenţiale între încărcări şi eforturi secţionale la bare

curbe. Dacă în relaţiile 7 se înlocuieşte ds prin dx şi R → ∞ se obţin relaţiile diferenţiale 8
pentru barele drepte, care pot fi deduse impunând aceleaşi condiţii modelului din Figura 15,
ca şi la barele curbe.
dT dM d2M dT
= −q; =T⇒ = = −q(x) . (8)
dx dx dx 2 dx
T
T+dT
M M+dM
dx
Figura 15. Modelul de calcul pentru barele drepte
23
Statica barei
Relaţia 8 permite construirea diagramelor de variaţie a eforturilor în lungul axei barei.

Din examinarea acestor relaţii diferenţiale rezultă următoarele:
- valoarea sarcinii uniform distribuite q(x) dă informaţii cu privire la panta curbei forţei
tăietoare. Pe intervalele în care q(x) = 0 , forţa tăietoare este constantă;
- valoarea forţei tăietoare într-o secţiune dă panta curbei de variaţie a momentului
încovoietor în acea secţiune;
- pe intervale unde forţa tăietoare este pozitivă, momentul încovoietor creşte şi invers;
- în secţiunea unde forţa tăietoare este nulă, T = 0 , corespunde pe diagrama de momente
încovoietoare unui punct de extrem (minim sau maxim);
- pe orice interval al unei bare, expresia analitică a momentului încovoietor este cu un
grad mai mare decât cea a forţei tăietoare şi cu două grade mai mare decât a sarcinii
distribuite;
- în dreptul unei forţe concentrate, normală pe axa barei, diagrama de forţe tăietoare are
un salt egal cu valoarea absolută a forţei concentrate;
- în dreptul unui moment concentrat aplicat pe bară, diagrama de momente încovoietoare
are un salt egal cu valoarea absolută a momentului respectiv.
Aceste observaţii sunt valabile şi pentru barele curbe.
2.3. TRASAREA DIAGRAMELOR DE EFORTURI SECŢIONALE

Pentru construirea diagramelor de eforturi secţionale se utilizează definiţiile şi realaţiile
stabilite mai sus, parcurgând următoarele etape:
1. Se calculează reacţiunile, utilizând noţiuni de echilibru static;
2. Se alege un sens de parcurs al barei, în general de la stânga spre dreapta;
3. Se scriu expresiile eforturilor secţionale în funcţie de variabila aleasă, pentru
fiecare interval de pe bară pentru care se schimbă legea de variaţie. Dacă aceste legi sunt
cunoscute se poate obţine direct diagramele prin calculul valorilor eforturilor în secţiunile de
trecere de la un interval la altul;
4. Se fixează linia de referinţă, de aceiaşi configuraţie cu axa barei sau a sistemului
de bare, pentru fiecare efort secţional care se cere reprezentat;
5. Se reprezintă grafic, la o anumită scară, funcţiile ce dau legea de variaţie pentru
fiecare efort cu următoarele convenţii: forţele axiale, tăietoare şi momentele de răsucire
pozitive se reprezintă deasupra liniei de referinţă. Momentele încovoietoare pozitive se
reprezintă sub linia de referinţă.
24
Statica barei
Metoda de construcţie a diagramelor de eforturi secţionale poate fi aprofundată prin

rezolvarea unor aplicaţii, care vor fi prezentate în continuare.
2.4 APLICAŢII
2.4.1 Diagrame de eforturi axiale

Să se traseze diagramele de eforturi secţionale la modelul din Figura 16.
H 2F F
2a 2a
+ F
N - -F
Figura 14. Bară dreaptă solicitată axial de forţele F şi 2F
Din ecuaţia de proiecţii de forţe pe direcţia axei barei se poate obţine reacţiunea H,
Rx = 0 ⇒ H = F. (9)
Bara include două intervale, în care se fac secţiuni virtuale în fiecare şi se scrie forţa
axială N,
N(x1 ) = F ;
(10)
N(x 2 ) = F − 2F = − F .
Se consideră o linie de reper paralelă cu axa barei şi se reprezintă valorile pozitive

deasupra, iar cele negative sub axă, aşa cum este evidenţiat în Figura 14. Se constată că bara
este solicitată pe prima porţiune la întindere, iar pe a doua porţiune la compresiune.
25
Statica barei
2.4.2 Diagrame de forţe tăietoare şi momente încovoietoare la bare drepte

A1. Să se traseze diagramele de eforturi secţionale la o grindă simplu rezemată pe
reazemele A şi B, încărcată cu o forţă concentrată F, plasată între reazeme, Figura 17.
Soluţie
Folosind ecuaţiile de echilibru se calculează reacţiunile din reazemele A şi B.
Din condiţia:
R y = 0 ⇒ VA + VB = F . (11)
VA VB
x1 F x2
A B
a b
VA
+ F VB
T
-
M
+
ab
M max = F
A
Figura 17. Bară simplu rezemată la capete, încărcată cu o sarcină concentrată
Relaţia 11 va fi utilizată pentru verificarea rezultatelor privind calculul reacţiunilor.

Acestea se pot determina, dacă se scriu ecuaţiile de momente faţă de punctele A şi B,
a
M A = 0 ⇒ VB A − Fa = 0, ⇒ VB = F. (12)
A
b
M B = 0 ⇒ VA A − Fb = 0, ⇒ VA = F. (13)
A
26
Statica barei
Evident, bara prezintă două zone; se fac secţiuni şi se scriu relaţiile eforturilor
secţionale:
Pentru intervalul A-1
a
T(x1 ) = VA = F ;
A
x1 ∈ [ 0, a ] (14)
a
M(x1 ) = VA x1 = F x1 .
A
Pentru intervalul B-1
b
T(x 2 ) = VB = − F ;
A
x 2 ∈ [ 0, b] (15)
b
M(x 2 ) = VB x 2 = F x 2 .
A
Comentariu:
pentru x1 = 0 ⇒ T(0) = VA , M(0) = 0 ;
pentru x 2 = 0 ⇒ T(0) = −VB , M(0) = 0 ;
ab
pentru x1 = a sau x 2 = b , ⇒ M(a) = M(b) = F.
A
Evident forţa tăietoare este constantă pe cele două intervale şi are discontinuităţi în
dreptul forţei F, saltul fiind egal cu valoarea acestei forţe. Momentul încovoietor are o
variaţie liniară pe ambele intervale, iar în capetele barei are valoarea zero.
Pentru cazul când a = b = A 2 , adică forţa F este plasată la mijlocul deschiderii,
momentul încovoietor maxim are valoarea: M max = FA 4 .
Remarcă
În baza relaţiilor diferenţiale 8 şi a diagramelor evidenţiate în Figura 15, rezultă că:
- pe porţiunile de bară unde forţa tăietoare este constantă, momentul încovoietor
variază liniar;
- panta pe diagrama de momente încovoietoare se schimbă, în dreptul forţei
concentrate.
A2. Să se traseze diagramele de eforturi secţionale la o bară simplu rezemată la
capete, încărcată cu sarcină uniform distribuită, de intensitate q, Figura 18.
V x
V
A
A q A
A A
2
T + ax
m
M 8=
2
Aq -
27
Statica barei
Soluţie
Datorită simetriei reacţiunile sunt egale şi au ca valoare jumătate din sarcinile
exterioare aplicate, adică
qA
VA = VB = (16)
2
A B
x
VA VB
A
VA
+
T VB
A2 -
-
M +
qA 2
M max =
8
Figura 18. Bară simplu rezemată încărcată cu sarcină uniform distribuită
Bara prezintă un singur interval, iar în secţiunea x, eforturile secţionale au expresiile:
qA
T(x) = VA − qx = − qx ;
2
x 2 ∈ [ 0, A ] (17)
2 2
qx qA qx
M(x) = VA x − = x− .
2 2 2
Comentariu:
pentru x = 0 ⇒ T(0) = VA , M(0) = 0 ;
pentru x = A ⇒ T(A) = − VB , M(A) = 0 ;
A ⎛A⎞ ⎛A⎞ qA 2
pentru x = , ⇒ T ⎜ ⎟ = 0 , iar M ⎜ ⎟ = M max = .
2 ⎝ 2⎠ ⎝ 2⎠ 8
28
Statica barei
Diagrama T are o variaţie liniară, se deschide cu reacţiunea VA , trece prin zero la
x = A 2 şi se închide cu valoarea reacţiunii VB . Funcţia moment încovoietor este o parabolă

de gradul doi şi are valoarea maximă în secţiunea unde forţa tăietoare trece prin zero, T = 0 .
Remarcă
Din aspectul diagramelor de eforturi secţionale se observă că pe segmentul de bară
încărcat cu sarcină uniform distribuită, forţa tăietoare variază liniar, iar momentul încovoietor
parabolic.
La sistemele care prezintă simetrie geometrică şi de încărcare cu sarcini exterioare,
diagrama T este antisimetrică, iar diagrama M este simetrică.
A3. Se consideră o bară simplu rezemată la un capăt şi articulată în celălalt capăt,
încărcată cu un moment concentrat M 0 , Figura 19. Se cere să se traseze diagramele de
eforturi secţionale.
VA Mo VB
x1 x2
A B HB
a b
VA
+ VB
T
b
−M 0
A
-
M
+
a
M0
A
Figura 19. Bară simplu rezemată la un capăt şi articulată la celălalt capăt, încărcată cu un
moment concentrat
Soluţie
Din condiţia de echilibru rezultă:
Rx = 0 ⇒ H B = 0;
(18)
R y = 0 ⇒ VA + VB = 0 ⇒ VA = − VB ;
29
Statica barei
Pentru calculul reacţiunilor se scriu momentele faţă de reazemele A şi B,
M0
M A = 0 ⇒ VB A + M 0 = 0, ⇒ VB = − . (19)
A
M0
M B = 0 ⇒ VA A − M 0 = 0, ⇒ VA = . (20)
A
Bara conţine două intervale, în care se scriu ecuaţiile eforturilor secţionale în secţiunile
x1 respectiv x 2 .
Pentru intervalul de lungime a, eforturile secţionale sunt date de expresiile:
M0
T(x1 ) = VA = ;
A
x1 ∈ [ 0, a ] (21)
M0
M(x1 ) = VA x1 = x1 .
A
Pentru intervalul de lungime b,
M0
T(x 2 ) = − VB = .
A
x 2 ∈ [ 0, b] (22)
M0
M(x 2 ) = VB x 2 = − x2 .
A
Comentariu:
Diagrama de forţe tăietoare este constantă pe toată lungimea barei. Momentul
încovoietor are o variaţie liniară şi prezintă în dreptul momentului concentrat aplicat un salt
egal cu valoarea absolută a acestuia.
A4. Se consideră o bară simplu rezemată încărcată cu un moment concentrat M 0 ,
aplicat în reazemul A, Figura 20. Să se traseze diagramele de eforturi secţionale.

Soluţie
Ca şi la exemplul prezentat în Figura 17, reacţiunile din reazemele A şi B sunt egale şi
de sensuri contrare,
M0 M
VA = − , VB = 0 , H B = 0 . (23)
A A
30
Statica barei
Ecuaţiile eforturilor secţionale într-o secţiune curentă x, sunt:
M0
T(x) = − VB = − ;
A
x ∈ [ 0, A ] (24)
M0
M(x) = VB = x.
A
VA VB
Mo x1
B HB
A
VA
- VB
T
M +
Mo
Figura 20. Bară simplu rezemată, încărcată cu moment concentrat într-un reazem
Comentariu:
Forţa tăietoare este constantă în lungul axei barei, iar momentul încovoietor variază
liniar, acesta are valoare maximă în reazemul A, M max = M 0 .
A5. Se consideră o bară simplu rezemată la capete, încărcată cu o sarcină distribuită

liniar, Figura 21. Se cere să se traseze diagramele de eforturile secţionale.
Soluţie
Iniţial se determină intensitatea sarcinii distribuite la o distanţă oarecare x faţă de
reazemul A:
x
q(x) = q . (25)
A
Impunând condiţia de echilibru, rezultă:
31
Statica barei
qA
R y = 0 ⇒ VA + VB = . (26)
2
Pentru calculul reacţiunilor se scriu momentele faţă de reazemele A şi B,
qA 2A qA
M A = 0 ⇒ VB A − ⋅ = 0, ⇒ VB = ;
2 3 3
(27)
qA A qA
M B = 0 ⇒ VA A − ⋅ = 0, ⇒ VA = .
2 3 6
q(x)
q
A B
x
VA A VB
VA +
T -
VB
A 3
qA 2
M max =
9 3
Figura 21. Bară simplu rezemată, încărcată cu sarcină distribuită liniar.
Expresiile analitice ale eforturilor secţionale în secţiunea x, sunt:
q(x)x qA qx 2
T(x) = VA − = − ;
2 6 2A
x ∈ [ 0, A ] , (28)
q(x)x x qA q
M(x) = VA x − ⋅ = x − x3 .
2 3 6 6A
32
Statica barei
Forţa tăietoare variază după o lege parabolică, iar momentul încovoietor variază după o
parabolă de gradul trei.
Forţa tăietoare se anulează, T(x) = 0 , la distanţa x = A 3. Pentru construcţia
diagramelor eforturilor secţionale este nevoie să se cunoască concavitatea curbelor. Aceasta
se obţine din analiza semnului derivatei a doua, care la ambele funcţii este negativ.
Momentul încovoietor este maxim unde forţa tăietoare se anulează, adică:
3
⎛ A ⎞ qA A q ⎛ A ⎞ qA 2 (29)
M max = M⎜ ⎟ == − ⎜ ⎟ = .
⎝ 3⎠ 6 3 6A ⎝ 3 ⎠ 9 3
A6. Diagrame de eforturi secţionale la bare în console

Bara în consolă este o bară liberă la un capăt şi încastrată la celălalt capăt. La aceste
tipuri de bare eforturile secţionale se pot calcula fără a fi necesar să se determine iniţial
reacţiunile. Secţiunea curentă se poate alege având originea în capătul liber al barei. Câteva
exemple sunt evidenţiate în Figurile 20, 21 şi 22.
Exemplu 1. Bară în consolă încărcată cu o forţă concentrată
VA x F
A B
MA A
T + F
-Fl
M -
Figura 20. Bară în consolă încărcată cu o forţă concentrată
Eforturile secţionale în secţiunea curentă x au expresiile:
T(x) = F ;
x ∈ [ 0, A ] , (30)
M(x) = − Fx .
33
Statica barei
Bara este formată dintr-o singură zonă, forţa tăietoare fiind constantă iar momentul
încovoietor variază liniar cu valori la capetele intervalului M A = 0 , M B = −FA .
Observaţie: Reacţiunile pot fi calculate pe baza diagramelor, VA = F, M A = FA .
Exemplu 2. Bară în consolă încărcată cu moment concentrat, Figura 21.
Mo
MA
A B
x
A
M + Mo
Figura 21. Bară în consolă încărcată cu moment concentrat
Eforturile secţionale în secţiunea x, au expresiile:
T(x) = 0 ;
x ∈ [ 0, A ] , (31)
M(x) = M 0 .
Forţa tăietoare pe toată lungimea barei este zero, iar momentul încovoietor este constant
şi are valoare M 0 . Reacţiunile se pot determina din diagrama de momente, M A = M 0 .
Exemplu 3. Bară în consolă încărcată cu sarcină uniform distribuită, Figura 22.

Eforturile secţionale în secţiunea curentă x, sunt:
T(x) = qx ;
x ∈ [ 0, A ] ,
(32)
x qx 2
M(x) = −qx ⋅ = − .
2 2
Forţa tăietoare în lungul axei barei are o variaţie liniară, iar momentul încovoietor
variază parabolic şi atinge valoarea maximă în încastrare,
qA 2
M max = M ( A ) == . (33)
2
34
Statica barei
MA
A B
x
VA A
qA
T
+
qA 2
2
-
M
Figura 22. Bară în consolă încărcată cu sarcină uniform distribuită
Reacţiunile pot fi calculate cu ecuaţiile de echilibru sau prin analiza diagramelor de

eforturi secţionale,
qA 2
VA = qA, M A = . (34)
2
A7. Diagrame de eforturi secţionale la bare drepte cu încărcare complexă

Pentru realizarea diagramelor de eforturi secţionale se determină valorile acestora în
diferite secţiuni ale barei. Legile de variaţie se stabilesc în funcţie de încărcarea barei pe
fiecare interval al său. Ca exemplu, se consideră o bară simplu rezemată în punctul B şi
articulată în A, Figura 23. Consola BC este încărcată cu o forţă concentrată aplicată în
punctul C.
Reacţiunile se pot calcula din condiţiile de echilibru:
3qA
R y = 0 ⇒ VA + VB = ;
2
3 qA 2 17 (35)
M A = 0 ⇒ VB A − 2qA 2 − = 0, ⇒ VB = qA ;
2 8 12
3 5 qA 2 1
M B = 0 ⇒ VA A − qA 2 + = 0, ⇒ VA = qA .
2 8 2 12
35
Statica barei
Bara din Figura 23, prezintă trei regiuni. Pentru prima regiune se face o secţiune din
stânga la abcisa x1 , iar pentru regiunea a treia se face o secţiune pornind din dreapta la
distanţa x 2 .
x1
F = qA
q x2
A B
VA A2 A VB A 2
A 12
VA VB + F
+
T -
1
− qA
12
M
-
+
5 qA 2
− qA 2 −
qA 2 24 2
288
Figura 23. Bară articulată în A, simplu rezemată B şi consolă în stânga
Ecuaţiile eforturilor secţionale pe regiunea întâia sunt:
1
T(x1 ) = VA − qx1 = qA − qx1 ;
12
x ∈ [ 0, A 2] ,
(36)
qx 2 qA qx 2
M(x1 ) = VA x1 − 1 = x1 − 1 .
2 12 2
Pentru regiunea a treia:
T(x 3 ) = qA ;
x ∈ [ 0, A 2] , (37)
M(x 3 ) = −qAx 3 .
36
Statica barei
Pe porţiunea de bară de lungime A , se aplică regulile de trasarea diagramelor, ştiind

faptul că forţa tăietoare are o variaţie constantă, iar momentul încovoietor are o variaţie
liniară. Cunoscând valorile la capetele intervalului, se poate uşor trasa diagramele de eforturi
secţionale.
2.4.3 Diagrame de momente de torsiune

Se spune că o bară este solicitată la torsiune sau răsucire când în orice secţiune torsorul
forţelor interioare se reduce la un vector moment dirijat după axa barei. Valoarea momentului
de torsiune se poate reprezenta grafic, luând ca referinţă axa barei. Momentele de torsiune
sunt considerate pozitive dacă pe faţa din dreapta a secţiunii sensul lor coincide cu cel al axei
şi negativ atunci când sunt de sens opus. Ca exemplu, se consideră modelul din Figura 24.
Mt 2Mt Mt
a a 3a a
Mt
+
Mt
Figura 24. Bară solicitată la torsiune
Alte detalii vor fi prezentate la solicitarea de torsiune.
2.4.4 Diagrame de eforturi secţionale la bare curbe plane

Eforturile secţionale la barele curbe, într-o secţiune oarecare, marcată prin unghiul α se
determină respectând regulile stabile la barele drepte, cu condiţia ca bara curbă să fie privită
de un observator plasat în centrul de curbură. Faţă de barele drepte există o serie de
particularităţi:
Definirea unei secţiuni oarecare se face printr-un arc de curbă sau printr-un unghi
determinat de normala la secţiune şi o linie de reper. Dacă bara este un arc de cerc se
foloseşte sistemul de coordonate polare;
Proiecţiile forţelor din stânga sau din dreapta secţiunii se fac pe tangenta la axa barei –
pentru forţa axială şi pe normala la axa barei – pentru forţa tăietoare. Când bara curbă nu este
37
Statica barei
privită din centrul de curbură, momentul încovoietor se consideră pozitiv când măreşte raza
de curbură;
Liniile de referinţă sunt linii curbe şi reprezintă axa barei;
Reprezentarea eforturilor secţionale N, T, M se face în direcţia razei de curbură;
Pentru barele compuse din bare drepte şi curbe diagramele de acelaşi fel şi semn se
trasează de aceeaşi parte a liniei de referinţă.
Pentru a înţelege cele prezente mai sus, se consideră exemplul o bară curbă de rază R,
încărcată cu o forţă concentrată F, conţinută în planul barei, Figura 25.
F
n B
t α
β
A C HC
VA VC
Figura 25. Bară curbă încărcată cu forţă concentrată
Ca şi la barele drepte se calculează iniţial reacţiunile. Din condiţia de echilibru static

rezultă:
R x = 0 ⇒ HC = 0 ;
R y = 0 ⇒ VA + VC = F ;
F (38)
M A = 0 ⇒ VC 2R − FR = 0, ⇒ VC = ;
2
FR F
M C = 0 ⇒ VA 2R − = 0, ⇒ VA = .
2 2
Dat fiind faptul că reacţiunea H C = 0 , sistemul poate fii considerat simetric.
38
Statica barei
Eforturile secţionale pe intervalul AB se pot calcula cu relaţiile:
F F
N(α ) = − cos α ; T(α) = − sin α ;
2 2
α ∈ [ 0, π 2] , (39)
FR
M(α) = (1 − cos α ) .
2
Pe intervalul CB, forţa axială şi momentul încovoietor au o variaţie simetrică, iar forţă
tăietoare are o variaţie antisimetrică. Ca urmare a acestor precizări, nu mai este nevoie să se
scrie ecuaţiile eforturilor secţionale în secţiunea curentă de unghi β .
Reprezentarea grafică a eforturilor secţionale este prezentată în Figurile 26, 27 şi 28.
F/2
-
-F/2
- -
N T
-F/2 -F/2
Figura 26. Diagrama de forţe axiale N Figura 27. Diagrama de forţa tăeitoare, T
+
FR
2
Figura 28. Diagrama de momente încovoietoare, M
Tot în categoria barelor curbe intră şi arcele static determinate. Acestea sunt bare sau
sisteme de bare cu axa curbă plană, solicitate de forţe acţionând în acelaşi plan. Se utilizează
ca elemente portante principale la hale, poduri, construcţii social-culturale de mare
39
Statica barei
deschidere. Arcele static determinate au un număr de legături mecanice minim pentru

asigurarea invariabilităţii geometrice şi fixare la o bază fixă. Tipurile utilizate sunt arcul cu
trei articulaţii Figura 29 şi arcul tirant, Figura 30.
y
F1 F2
B
C
HC
HA VC
A x
VA
Figura 29. Arcul cu trei articulaţii
Caracteristica principală a arcului cu trei articulaţii constă în faptul că dezvoltă

împingeri laterale mari asupra rezemărilor, chiar dacă este încărcat numai cu sarcini verticale.
Datorită împingerilor laterale, se obţine o reducere importantă a momentelor încovoietoare
faţă de grinda simplu rezemată de aceeaşi deschidere. Se folosesc la construcţii având
deschideri mari.
Împingerile laterale sunt preluate de elementele de rezemare ale arcului precum ziduri,
stâlpi, fundaţii şi în cazul în care acest lucru nu este posibil, se utilizează arcul tirant.
Introducerea tirantului AC este compensată de transformarea unei articulaţii în simplă
rezemare, astfel încât structura rămâne static determinată.
y
F1 F2
B
C
HC
HA A
VC x
VA
Figura 30. Arcul cu tirant
40
Statica barei
2.4.5 Diagrame de eforturi la sisteme de bare static determinate

Sistemele de bare static determinate sunt formate din două sau mai multe bare drepte
sau curbe, îmbinate rigid sau prin articulaţii, la care se pot calcula reacţiunile şi eforturile
secţionale. Sistemele de bare se pot grupa astfel, Tabelul 1.
Tabelul 1. Clasificarea sistemelor de bare

Denumirea Specificaţie Exemplificare grafică
Bare cotite
F
2F F
Bare cu articulaţii
F
Sisteme cu contur
deschis
F F
Cadre
F
q
Bare ramificate
F 2F 2F 2F
F
Grinzi cu zăbrele
Sistem cu contur
închis
F
2F
Cadre articulate
F
41
Statica barei
Barele cotite sunt formate din două sau mai multe bare drepte şi/sau bare curbe legate
între ele prin noduri rigide. Axa unei asemenea bare este o linie frântă şi/sau curbă în plan sau
în spaţiu, ca urmare barele cotite pot fi plane sau spaţiale.
Barele cotite plane au axa o linie frântă sau ramificată în plan şi pot fi încărcate cu
sarcini care acţionează în planul lor sau perpendicular pe acesta.
Cadrele articulate plane sunt formate din bare drepte sau curbe legate prin noduri rigide
sau articulate şi încărcate cu sarcini care se află în echilibru. Pentru a fi static determinate
trebuie să existe pe fiecare contur închis trei articulaţii.
Grinzile cu zăbrele sunt sisteme de bare articulate între ele şi încărcate cu sarcini
aplicate în noduri. Aceste sisteme de bare sunt static determinate dacă este satisfăcută relaţia:
b = 2n − 3 , (40)
unde b este numărul de bare şi n numărul de noduri. În barele grinzilor cu zăbrele există
numai forţe axiale de mărime constantă în lungul lor.
Pentru construirea diagramelor de eforturi secţionale, se folosesc regulile stabilite la
barele drepte, ţinând seama de o serie de particularităţi:
- liniile de reper ale diagramelor de eforturi secţionale vor avea configuraţia sistemului
de bare;
- se alege un sens de parcurs, uzual de la stânga la dreapta, dar nu este obligatoriu;
- la determinarea momentelor încovoietoare şi de răsucire se va avea în vedere efectul
de nod: suma algebrică a momentelor dintr-un nod rigid, în care se întâlnesc mai multe bare,
este nulă;
- în orice articulaţie, indiferent dacă este la capăt de bară, ca reazem, sau între bare,
momentul încovoietor este nul.
Exemplul 1. Se consideră sistemul plan din Figura 31, încărcat cu forţe concentrate.
Se cere să se traseze diagramele de eforturi secţionale N, T, M.
Rezolvare
Se calculează reacţiunile prin impunerea condiţiilor de echilibru static:
R x = 0 ⇒ HB = F ;
R y = 0 ⇒ VA + VB = F ;
(41)
M A = 0 ⇒ VB 2a + H B 2a − Fa − Fa = 0, ⇒ VB = 0 ;
M B = 0 ⇒ VA 2a − Fa − Fa = 0, ⇒ VA = F .
42
Statica barei
a a
F
B HB
a VB
F
a
A
VA
Figura 31. Sistem de bare plan
Diagramele de eforturi secţionale sunt evidenţiate în Figura 32.
- -F - -F
-
-
N T
-F
-Fa
-
-Fa
-
Figura 32. Diagramele de eforturi secţionale
Exemplul 2. Se consideră bara cotită din Figura 33. Se cere să se traseze

diagramele de eforturi secţionale.
43
Statica barei
3a
a
F
Figura 33. Bară cotită încărcată cu forţă concentrată
Ca mod de rezolvare se aplică metodologia de la bare în consolă. Diagramele de

eforturi secţionale sunt prezentate în Figura 34.
-F - T
+
N
F
-Fa
-
-Fa
M -
Figura 33. Diagramele N, T şi M ale sistemului din Figura 33.
Bare cotite spaţial

Pentru astfel de bare se construiesc diagramele de eforturi secţionale luând pe fiecare
bară un sistem de axe ortogonale, Oxyz, cu axa Ox în lungul barei şi axele Oy şi Oz în
secţiune. Se păstrează definiţiile şi convenţiile de semne de la barele drepte. Pentru
exemplificare se alege sistemul spaţial din Figura 35.
3a
Figura 35. Sistem de bare plasat spaţial
44
Statica barei
Diagramele de eforturi secţionale sunt evidenţiate în Figura 36.
F 3Fa Fa
T M
F
Fa +
Mt
Figura 36. Diagramele de eforturi secţionale
2.4.6 Trasarea diagramelor de eforturi secţionale prin metoda suprapunerii efectelor

La barele încărcate cu mai multe tipuri de sarcini ce acţionează simultan, diagramele de
eforturi secţionale se obţin mai uşor aplicând principiul superpoziţiei. În acest scop se
studiază separat diagramele de variaţie ale eforturilor secţionale pentru fiecare sarcină
componentă. Diagrama finală se obţine însumând grafic diagramele parţiale de pe fiecare
interval de variaţie.
2.4.7 Eforturi secţionale produse de sarcini mobile

În multe cazuri întâlnite în practică sarcinile nu au puncte fixe de aplicaţie pe elemente,
ele se pot deplasa în lungul barei. Ca exemplu, se menţionează sarcinile transmise de roţile
unui vehicul la grinzile unui pod, roţile unui pod rulant pe grinda de rulare ş.a.
Sistemele de forţe care se deplasează pe elemente de tip bară, păstrând neschimbate
ordinea, mărimea şi distanţele dintre ele, poartă numele de convoi de sarcini mobile.
Când astfel de forţe se deplasează, eforturile secţionale şi reacţiunile sistemului
mecanic îşi modifică valoarea. Ca urmare, secţiunile în care apar eforturile secţionale
maxime se schimbă. Rezultă că pentru sarcini mobile momentul încovoietor maxim este o
mărime variabilă, care poate avea un extrem, numit moment maxim maximorum.
În aplicaţii practice pot să apară două tipuri de probleme:
- determinarea poziţiei convoiului pe o grindă, atunci când într-o secţiune apar eforturi
secţionale maxime;
- determinarea momentului încovoietor maxim maximorum din grindă, când convoiul de
sarcini se deplasează.
45
Statica barei
Exemplu: Pe grindă simplu rezemată la capete cu deschiderea A , Figura 37,

acţionează două sarcini mobile F1 şi F2 cu module diferite, plasate la distanţa invariabilă d,
d <A.
R F2
F1
VA d1 d2 VB
x
A B HB
d
A
M
+
M max
Figura 37. Grindă cu sarcini mobile
Cele două forţe se pot înlocui cu o rezultantă R,
R = F 1 + F2 . (42)
Poziţia rezultantei se determină cu ajutorul teoremei lui Varignon, adică:
F2 d Fd
d1 = , d2 = 1 . (43)
R R
Dacă admitem că F1 > F2 ⇒ d1 < d 2 , în aceste condiţii reacţiunile au valoarea:
R R
VA = (A − d1 − x), VB = (x + d1 ) , H B = 0 . (44)
A A
Forţa tăietoare maximă este egală cu reacţiunea din A, deci:
R
Tmax = VA = (A − d1 − x) . (45)
A
Valoarea maximă a Forţei tăietoare maximă se obţine în reazemul A, pentru x = 0 .
46
Statica barei
R
Tmax max = (A − d1 ) . (46)
A
Expresia momentului încovoietor, în punctul de aplicaţie a forţei F1 , este:
R
M1 = VA x = (A − d1 − x)x . (47)
A
Evident momentul are o distribuţie parabolică. Valoarea maximă se poate afla din
condiţia:
dM1 R A − d1
= (A − d1 − 2x) = 0 ⇒ x = . (48)
dx A 2
Ca urmare, momentul maxim în acest punct este,
R
M1max = M max max = (A − d1 ) 2 . (49)
4A
Calculăm momentul maxim în punctul de aplicaţie al forţei F2 ,
R
M 2 = VB (A − d − x) = (x + d1 )(A − x − d) . (50)
A
Locul unde acest moment este maxim se obţine din condiţia:
dM 2 R A − d1 − d
= (A − 2x − d − d1 ) = 0 ⇒ x = . (51)
dx A 2
Dacă calculăm, rezultă:
⎛ A − d1 − d ⎞ R
M 2max = M 2 ⎜ ⎟ = (A − d 2 ) .
2
(52)
⎝ 2 ⎠ 4A
Ţinând seama că d1 < d 2 ⇒ M1max > M 2 max .

În cazul unui sistem de două sarcini mobile, momentul maxim maximorum se apare în
punctul de aplicaţie al forţei mai mari. Evident că valoarea momentului M max max se obţine
pentru cea mai mică valoare a lui d1 .
47
Statica barei
Problema prezentată mai sus poate fi întâlnită în practică şi în cazul când cele două forţe
sunt egale, adică F1 = F2 = F şi R = 2F . Ca rezultat, d1 = d 2 = d 2 . Eforturile secţionale
maxime maximorum au valorile:
2
F F⎛ d⎞
Tmax max = ( 2A − d ) , M1max = M 2 max = M max max = ⎜A − ⎟ . (53)
A 2A ⎝ 2⎠
În situaţia când grinda este încărcată cu o singură forţă concentrată mobilă, Figura 38,
adică F1 = F, F2 = 0 şi R = F , rezultă d1 = d 2 = d = 0 . Ca rezultat se obţine:
FA
Tmax max = F , M max max = (54)
4
F
VA VB
x
A B HB
M
+ +
A/2
M max
Figura 38. Bară simplu rezemată încărcată cu o forţă mobilă F
Problema prezentată poate fi generalizată pentru o grindă simplu rezemată încărcată cu n

forţe concentrate mobile, Fi , i = 1, n , Figura 37.
F1 d2 Fn −1 Fn
VA d1 Fk d n −1 VB
R
A B HB
x d
A
Figura 39. Bară solicitată cu un convoi de n forţe mobile
48
Capitolul 3
ELEMENTE DE MECANICA SOLIDULUI DEFORMABIL
3.1 VECTORUL TENSIUNE. TENSORUL TENSIUNILOR

După cum s-a prezentat în capitolul anterior, un corp real se deformează sub acţiunea
sarcinilor exterioare. Între particulele sale componente apar interacţiuni suplimentare numite
forţe interioare care se opun deformaţiei şi care tind să readucă corpul la configuraţia de
referinţă. Aceste forţe au o mare importanţă, deoarece atunci când ele ating valori limită,
dependente de material, apare deteriorarea ireversibilă a corpului prin deformaţii plastice sau
rupere.
Pentru evitarea deteriorării trebuie să se estimeze forţele interioare şi să caută ca acestea
să rămână mai mici decât valorile lor limită pentru un material considerat. În acest scop, se
consideră un corp solid solicitat de un sistem de forţe, Fi ,i = 1, 6 , Figura 1. Pentru a
caracteriza forţele interioare q i care apar în punctele unei secţiuni plane, se face o secţiune
virtuală cu un plan P, care trece printr-un punct oarecare M al solidului, Figura 1.
F4
F3
F2
M
F5
F1 P
F6
Figura 1. Secţiune virtuală printr-un corp solid solicitat de forţe exterioare

Elemente de elasticitate
Pentru a putea determina legea de distribuţie a forţelor interioare pe suprafaţa secţiunii

transversale se introduce o mărime care să caracterizeze cantitativ forţele interioare locale.
Această mărime se numeşte tensiune şi se defineşte în felul următor. Se consideră un punct
de pe suprafaţa secţiunii transversale în vecinătatea căruia se delimitează un element de arie
∆A , asupra căruia acţionează rezultanta forţelor interioare ∆F = q i ∆A , Figura 2. Tensiunea
medie din punctul respectiv se defineşte cu ajutorul relaţiei:
∆F
pM = . (1)
∆A
Tensiunea medie este un vector aplicat în M şi orientat pe direcţia lui ∆F . Limita

raportului dat de relaţia 1, când ∆A → 0 se numeşte vector tensiune în vecinătatea punctului
M, pe secţiunea plană de normală υ ,
∆F dF
p = lim = . (2)
x →∞ ∆A dA
F4
F3
qi
F5
C qi
F2
Μ
∆A
∆F
F6
F1
Figura 2. Forţe interioare pe o secţiune plană
Mărimea vectorială p a fost numită tensiune pentru că este componenta unui vector
generalizat numit tensorul tensiune. Vectorul tensiune nu poate fi definit decât în acele
puncte şi pe acele secţiuni plane pentru care limita relaţiei 2 există şi este finită.
50
Tensiunea totală se poate descompune în două componente prin proiectare pe normala
la secţiunea transversală şi pe planul acesteia, Figura 3.
F3
C υ
p
F2
τ
σ
Μ
F1
Figura 3. Componentele vectorului tensiune
Componenta perpendiculară pe planul secţiunii transversale se numeşte tensiune

normală şi se notează cu simbolul σ , iar cea conţinută în planul secţiunii este denumită
tensiune tangenţială şi se notează cu simbolul τ . Între valorile acestor componente există
relaţia:
p 2 = σ2 + τ2 . (3)
Tensiunea normală tinde să smulgă sau să apese punctul M în corp, după cum este
îndreptată în acelaşi sens cu normala exterioară sau cu cea interioară, având astfel fie un efect
de tracţiune, fie unul de compresiune. Tensiunile normale de tracţiune se consideră
convenţional pozitive, iar cele de compresiune negative.
Tensiunea tangenţială imprimă particulelor corpului o alunecare relativă în lungul
planului de secţiune, având astfel un efect de forfecare. Semnul ei este funcţie de orientarea
faţă de direcţiile pozitive ale sistemului de axe ales din planul de secţiuni. Se va urmări
utilizarea aceleiaşi convenţii de semn pentru toate componentele tensorului tensiune.
Valoarea tensiunii totale, ca şi valorile componentelor sale ρ = {σ, τ} , variază odată cu
poziţia punctului din secţiune, precum şi cu poziţia acesteia din urmă, în lungul corpului
studiat.
Din punct de vedere dimensional tensiunile se măsoară în unităţi de presiune, respectiv
în Pascali: 1Pa = N m 2 . Dacă în aplicaţii practice rezultă valori numerice prea mari pentru
51
tensiuni, atunci se utilizează multipli ai Pascalului precum MegaPascali, 1MPa = 106 Pa , sau
GigaPascali, 1GPa = 109 Pa .
Se precizează că un vector tensiune este definit într-un punct dat şi pe o secţiune plană,
caracterizată prin versorul normalei υ . Deoarece printr-un punct dat, M, trece o infinitate de
plane, în acesta se poate defini o infinitate de vectori tensiune, câte unul pe fiecare secţiune
plană. Prin urmare, pentru a identifica corect un vector tensiune, este necesar să se specifice
punctul şi secţiunea plană în care acesta se defineşte.
În multe cazuri este convenabil să se descompună vectorul tensiune după axele unui
sistem de coordonate ortonormat, Oxyz, cu axa Ox paralelă cu normala la secţiune, Figura 4.
În acest caz apar trei componente ale tensiunii: una normală pe direcţia axei Ox notată cu σ x
şi două tangenţiale paralele cu axele Oy şi Oz, notate cu τ xy , respectiv τ xz . Simbolizarea
acestor componente se face după următoarea regulă: Tensiunile normale se notează cu un

singur indice care reprezintă axa normală la secţiune, iar tensiunile tangenţiale cu doi indici,
din care primul reprezintă normala la secţiune, iar al doilea indice axa cu care este paralelă
tensiunea considerată.
y
F3
x
C
F2 τ xy p
τ
z σx
Μ
τxz
F1
Figura 4. Descompunerea vectorului tensiune după axele unui sistem Oxyz
Între componentele vectorului tensiune şi tensiunea totală există o relaţie de dependenţă

de forma:
p x = σ x i + τ xy j + τ xz k, ⇒ p 2x = σ2x + τ2xy + τ2xz . (4)
52
În mod similar se pot scrie relaţiile pentru componentele p y şi p z ,
p y = τ yx i + σ y j + τ yz k, ⇒ p 2y = τ 2yx + σ 2y + τ2yz .
(5)
p z = τzx i + τzy j + σ yz k, ⇒ p 2z = τ2zx + τ2zy + σ 2z .
Pentru a caracteriza starea de tensiune din jurul punctului M care aparţine unui corp
solid, Figura 4, se izolează imaginar un paralelipiped elementar având unul din vârfuri în
punctul considerat. Laturile paralelipipedului au lungimile elementare dx, dy şi dz.
Interacţiunea paralelipipedului elementar cu materialul din vecinătatea sa se concretizează
prin componentele vectorului tensiune ce acţionează pe feţele plane ce trec prin punctul M.
Pe fiecare faţă a elementului de volum acţionează câte trei tensiuni, una normală şi două
tangenţiale, Figura 5.
z
σz
τzx
τzy
τxz
τ yz
σx τ xy M
x dz
τ yx σy
dy
dx y
Figura 5. Componentele tensorului tensiune
Totalitatea tensiunilor care acţionează asupra elementului de volum definesc starea de

tensiune din vecinătatea punctului considerat. Starea de tensiune este definită, în caz general,
prin nouă componente, trei normale şi şase tangenţiale. O astfel de stare de tensiune se poate
reprezenta matematic prin tensorul tensiunilor,
⎡ σx τ xy τ xz ⎤
⎢ ⎥
Tρ = ⎡⎣ρij ⎤⎦ = ⎢ τ yx σy τ yz ⎥ . (6)
⎢ τzx τ zy σz ⎥⎦
⎣
53
Acţiunea individuală sau simultană a componentelor vectorului tensiune determină

solicitarea materialului în punctul şi pe secţiunea considerată. Solicitarea se numeşte simplă
dacă vectorul tensiune se reduce la o singură componentă a sa şi compusă dacă acest vector
are cel puţin două componente. Ca urmare, starea de tensiuni poate fi spaţială, plană, şi
monoaxială.
În concluzie, componentele diagonale σi , (i = x, y, z) , ale acestui tensor se numesc
tensiuni normale, deoarece acţionează perpendicular pe suprafaţă, iar componentele
τij , (i, j = x, y, z şi i ≠ j) se numesc tensiuni tangenţiale, deoarece se află în planul pe care
acţionează.
Dacă se consideră simultan tensiunile din toate punctele corpului se obţine starea de
tensiuni din corpul dat.
Un corp care nu este solicitat, dar prezintă tensiuni, se spune că are tensiuni iniţiale sau
se află în stare naturală. Când un astfel de corp este solicitat apar tensiuni de încărcare care
se pot suprapune peste tensiunile iniţiale. Dacă corpul nu are tensiuni iniţiale, el este denumit
corp neutru.
Intre componentele tensorului tensiune Tρ şi componentele vectorului tensiune p care
acţionează pe o secţiune plană de normală υ = i + mj + nk , există următoarea relaţie

matriceală:
⎡⎣ Tρ ⎤⎦ [ υ] = [ p ] , (7)
sau
⎡ σx τ xy τxz ⎤ ⎡ ⎤ ⎡ p x ⎤ ⎧ σx mτ xy nτ xz = p x
⎢ ⎥ ⎢ ⎥ ⎢ ⎥ ⎪
⎢ τ yx σy τ yz ⎥ ⋅ ⎢ m ⎥ = ⎢ p y ⎥ ⇒ ⎨ τ yx mσ y nτ yz = p y . (8)
⎢ τzx τ zy σ z ⎥⎦ ⎢⎣ n ⎥⎦ ⎢⎣ p z ⎥⎦ ⎪ τ mτ zy nσ z = p z
⎣ ⎩ zx
Dacă sarcinile exterioare sunt nule, atunci ecuaţia 6 devine:
⎡⎣ Tρ ⎤⎦ [ υ] = [ 0] , (9)
Valorile proprii ale tensorului definit de relaţia 6 se pot calcula similar cu valorile
proprii ale unei matrice de tipul 3 x 3, unde necunoscuta este λ ,
54
σx − λ τ xy τ xz
τ yx σy − λ τ yz = 0 . (10)
τ zx τzy σz − λ
Prin dezvoltarea acestui determinant se obţine o ecuaţie de gradul trei de forma:
λ 3 − I1λ 2 + I 2λ − I3 = 0 , (11)
unde I1 , I 2 , I3 sunt invarianţii tensorului Tρ , care au forma:
I1 = σ x + σ y + σ z ;
σx τxy σy τ yz σx τ xz
I2 =
τ yx σy
+
τzy σz
+
τzx σz
( )
= σ x σ y + σ y σ z + σ z σ x − τ2xy + τ 2yz + τ 2zx ;
I3 = det ( Tρ ) .
Soluţiile reale ale ecuaţiei 11 reprezintă tensiunile normale principale, λ1 = σ1 , λ 2 = σ2 ,
λ 3 = σ3 . Ca urmare, tensorul Tρ , poate fi exprimat în funcţie de tensiunile normale principale
care apar pe direcţiile proprii sau principale în punctul considerat, astfel:
⎡σ1 0 0⎤
[Tσ ] = [σi ] = ⎢⎢ 0 σ2 0 ⎥⎥ , (12)
⎢⎣ 0 0 σ3 ⎥⎦
unde σ1 > σ 2 > σ3 .
Introducând pe rând aceste valori ale lui λ în sistemul de ecuaţii 13 şi rezolvând în

funcţie de parametrii directori, se obţin trei seturi de valori ale acestor necunoscute, care
definesc direcţiile principale ale tensiunilor. Planele perpendiculare pe direcţiile principale se
numesc plane principale.
⎡σx − λ τxy τ xz ⎤ ⎡ ⎤
⎢ ⎥
⎢ τ yx σy − λ τ yz ⎥ ⎢⎢ m ⎥⎥ = 0 . (13)
⎢ τ zx τzy σz − λ ⎥⎦ ⎢⎣ n ⎥⎦
⎣
55
Pentru ca sistemul de ecuaţii 13 să admită soluţii diferită de soluţia banală trebuie

adăugată relaţia: 2
+ m2 + n 2 = 1 .
Tensorul definit prin relaţia 6 se poate descompune în doi tensori: un tensor sferic Sσ şi
unul deviator, Dρ . Fizic se separă starea izostatică,
Tρ = Sρ + Dρ , (14)
unde:
⎡σh 0 0⎤ ⎡σ x − σh τxy τxz ⎤

⎢ ⎥
Sρ = ⎢⎢ 0 σh 0 ⎥⎥ ; Dρ = ⎢ τ yx σy − σh τ yz ⎥ ,
⎢⎣ 0 0 σh ⎥⎦ ⎢ τzx τzy σ z − σh ⎥⎦
⎣
în care σ h = ( σ x + σ y + σ z ) 3 = I1 3 , reprezintă tensiunea hidrostatică sau tensiunea medie.
În mod similar poate fi descompus şi tensorul principal definit prin relaţia 12,
Tσ = Sσ + Dσ , (15)
unde:
⎡σh 0 0⎤ ⎡σ1 − σ h 0 0 ⎤
Sρ = ⎢⎢ 0 σh 0 ⎥⎥ ; Dσ = ⎢⎢ 0 σ2 − σh 0 ⎥⎥ ,
⎢⎣ 0 0 σh ⎥⎦ ⎢⎣ 0 0 σ3 − σ h ⎥⎦
în care σ h = ( σ1 + σ2 + σ3 ) 3 = I1 3 .
Tensorul sferic are drept componente numai tensiunea hidrostatică plasată pe prima
diagonală. Evident, el conţine numai acele componente care determină modificări de volum
fără modificări de formă.
Tensorul deviator dimpotrivă conţine acele componente ale stării de tensiune care
determină modificări de forma fără modificări de volum.
Pe lângă tensiuni normale principale, în teoria elasticităţii se utilizează şi tensiuni
tangenţiale principale care reprezintă valorile extreme ale tensiuni tangenţiale plastă pe o
secţiune de normală υ . Mărimea tensiunilor tangenţiale principale este egală cu
semidiferenţa tensiunilor normale principale ce acţionează pe planele principale bisectate,
56
σ1 − σ 2 σ − σ3 σ − σ1
τ 12 = ± , τ 23 = ± 2 , τ 31 = ± 3 (16)
2 2 2
În planele egal înclinate faţă de cele trei direcţii de solicitare, denumite plane
octoedrice, se dezvoltă tensiuni normale şi tangenţiale octoedrice, Figura 6, date de relaţiile:
I1 σ1 + σ2 + σ3 1 12
σoct = = = σh , τoct = ± ⎡⎣(σ 1 −σ 2 ) 2 + (σ 2 −σ3 ) 2 + (σ 3 −σ1 ) 2 ⎤⎦ (17)
3 3 3
2
σ2
υoct
σ oct
σ1
σ1 τoct
M 1
3
σ2
Figura 6. Tensiuni normale principale şi tensiuni octoedrice
Condiţia de echilibru a elementului de volum izotrop de densitate ρ , Figura 5, atunci

când asupra lui acţionează elementele tensorului tensiune şi componentele forţei volumice
Fv = Fx i + Fy j + Fz k , este ca torsorul forţelor să fie nul,
⎧R x = 0 ⎧M ox = 0
⎧⎪R = 0 ⎫⎪ ⎪ ⎪ (18)
TF = ⎨ ⎬ = 0 , adică ⎨ R y = 0 , ⎨ M oy = 0 .
⎩⎪M 0 = 0 ⎭⎪ ⎪R = 0 ⎪M = 0
⎩ z ⎩ 0z
Prin efectuarea calculelor se obţine:
div ⎣⎡Tρ ⎦⎤ + [ Fv ] = 0 ;
(19)
τij = τ ji .
Prima ecuaţie furnizează ecuaţiile de echilibru Cauchy,
57
⎡ σx τxy τ xz ⎤ ⎡ Fx ⎤
⎢ ⎥ (20)
div ⎢ τ yx σy τ yz ⎥ + ⎢⎢ Fy ⎥⎥ = 0 ,
⎢ τzx τ zy σ z ⎥⎦ ⎢⎣ Fz ⎥⎦
⎣
sau
∂σ x ∂τ xy ∂τ xz
+ + + Fx = 0;
∂x ∂y ∂z
∂τ yx ∂σ y ∂τ yz (21)
+ + + Fy = 0;
∂x ∂y ∂z
∂τzx ∂τzy ∂σz
+ + + Fz = 0.
∂x ∂y ∂z
A doua ecuaţie, cea de momente scrise faţă de centrul de masă el elementului de volum,
ne furnizează principiul dualităţii tensiunilor tangenţiale,
⎧τ xy = τ yx ;
⎪ (22)
τij = τ ji , ⇒ ⎨τ yz = τzy ;
⎪
⎩τzx = τ xz .
În multe situaţii forţele masice lipsesc sau se neglijează, în aceste condiţii ecuaţia lui
Chauchy devine:
div ⎡⎣Tρ ⎤⎦ = 0 . (23)
3.2. RELAŢIILE INTEGRALE DINTRE TENSIUNI ŞI EFORTURI SECŢIONALE

Operaţiile caracteristice vectorilor, nu se pot aplica tensiunilor decât dacă acţionează în
acelaşi punct şi sunt definite pentru aceiaşi secţiune. În caz contrar, tensiunile trebuie
transformate în forţe, prin înmulţire cu ariile pe care acţionează, urmând a se opera vectorial
cu aceste forţe. Ca urmare, tensiunile σ x , τ xy , τ xz , înmulţite cu elementul de arie dA, se pot
reduce în centrul de greutate al secţiunii, Figura 7 la un torsor elementar de forma:
dR = dNi + dTy j + dTz k ;

(21)
dM = dM t i + dM y j + dM z k .
58
unde:
dN = σ x dA; dTy = τ xy dA; dTz = τ xz dA ;
i j k (25)
dM = r × dR = 0 − y − z = (− ydTz + zdTy ) i − zdN j + ydNk .
dN dTy dTz
y
F3
x
C
F2 dTy
z r
dN
dTz
dA
F1
Figura 7. Evidenţierea eforturilor secţionale elementare
Eforturile secţionale, funcţie de componentele vectorului tensiune, se obţin prin

integrarea relaţiilor 26, pe domeniul A.
N = ∫ σ x dA ; Ty = ∫ τxy dA ; Tz = ∫ τ xz dA ;
A A A
(26)
M x = M t = ∫ ( zτ xy − yτ xz ) dA ; M y = − ∫ zσ x dA ; M z = ∫ yσ x dA .
A A A
Relaţiile 26 sunt utilizate în rezistenţa materialelor pentru calculul eforturilor

secţionale.
59
3.3. VECTORUL DEPLASARE. TENSORUL DEFORMAŢIILOR SPECIFICE

Toate corpurile care există în natură sunt deformabile, sub acţiunea forţelor exterioare,
ele îşi modifică mai mult sau mai puţin configuraţia de referinţă. Aceasta afectează în mod
esenţial legea de distribuţie a forţelor interioare, deci a stării de tensiune, însă variaţia formei,
în general, este foarte mică şi nu poate fi sesizată decât cu instrumente foarte sensibile.
Se consideră un solid elastic raportat la un sistem de coordonate în care se alege un
punct M, caracterizat prin vectorul de poziţie r . Solidul este supus unui sistem de forţe
exterioare, Fi , i = 1, n , sub acţiunea căruia el rămâne în echilibru macroscopic, dar în
realitate se deformează, adică punctul M trece în M1 caracterizat de vectorul de poziţie r1 . Ca

urmare, corpul va avea o nouă configuraţie, Figura 8.
Vectorul MM1 = ∆ r se numeşte deplasare totală a punctului M, definit prin relaţia:
r1 = r + ∆ r ⇒ ∆ r = r1 − r = U , (27)
în care, U este vectorul de deplasare a punctului curent M.
Configuraţie Configuraţie
de refererinţă solicitată
Fn
M
∆r M1
r r1 F2
F1
O y
Figura 8. Evidenţierea vectorului deplasare
Proiecţia acestuia pe axele sistemului cartezian Oxyz, se numesc deplasări după axe sau
componentele scalare ale vectorului deplasare,
U = u i + vj + wk , (28)
60
unde u, v şi w sunt deplasări ale punctului pe direcţiile x, y şi z.
Vectorul de deplasare este o funcţie care depinde de punct şi poate fi scris sub forma:
U = U(r) = U ( x, y, z ) ⇒ u = u(x, y, z) , v = v(x, y, z) , w = w(x, y, z) (29)
Dacă se cunoaşte vectorul U se pot determina toate tensiunile din solidul solicitat.
Deformaţii specifice
Dacă se consideră iniţial două puncte vecine M şi N, plasate la distanţa ; în urma
solicitării corpului, acestea trec în M1 şi N1 , distanţa între ele fiind + ∆ , Figura 9.
Diferenţa + ∆ − = ∆ se numeşte alungire sau scurtare a lui MN după cum este ∆ > 0 sau
∆ < 0 . Pentru a lucra în coordonate adimensionale alungirea se raportează la lungimea
iniţială obţinându-se deformaţia specifică medie pe direcţia segmentului MN,
+∆ − ∆
εm = = (30)
Limita acestei deformaţii medii când → 0 se numeşte alungire specifică sau

deformaţie specifică liniară în M, pe direcţia MN,
∆
εi = lim ε m = lim (31)
→0 →0
z Configuraţie Configuraţie
de refererinţă solicitată
Fn
N
+∆ N1
M ∆r
M1
r r1 F2
F1
O y
Figura 9. Deformaţia specifică liniară
61
În particular, se poate alege direcţia lui MN paralelă cu una din axele unui sistem de
coordonate şi ca urmare, rezultă trei deformaţii specifice liniare. Dacă în locul lungimii , se
vor considera exclusiv lungimile dx, dy şi dz ale unui element de volum elementar, se pot
obţine deformaţiile specifice liniare de forma:
∆(dx) ∆ (dy) ∆(dz)

ε x = lim , ε y = lim , ε z = lim . (32)
dx →0 dx dy → 0 dy dy →0 dz
Ţinând seama de variaţia componentelor scalare u a vectorului deplasare U , se obţine:
∂u
u+ dx − u
∆(dx) ∂x ∂u (33)
εx = = = .
dx dx ∂x
In fapt, deformaţiile specifice liniare 34, se pot defini prin analogie cu relaţia 33:
∂u ∂v ∂w
εx = , ε y = , εz = . (34)
∂x ∂y ∂z
Lunecarea sau deformaţia specifică unghiulară

Se consideră în configuraţia de referinţă, în apropierea punctului M două puncte P şi Q
situate pe direcţii reciproc perpendiculare, Figura 10. În uram solicitării corpului, cele trei
puncte M, P şi Q ajung în poziţiile M1 , P1 , Q1 . Unghiul iniţial drept dintre direcţiile MP şi
MQ se modifică şi devine în configuraţia solicitată α . Variaţia unghiului drept se numeşte

lunecare sau deformaţie specifică unghiulară din punctul M, între direcţiile MP şi MQ.
Aceasta se calculează ca diferenţă între unghiul drept şi unghiul α şi se notează prin γ ,
π π
γ= − α = − ≺ ( MP, MQ ) . (35)
2 2
Practic direcţiile MP şi MQ se pot alege astfel încât fie paralele cu două, oricare dintre
axele unui sistem de coordonate. În acest caz lunecarea specifică se simbolizează prin γ ij , cu
i ≠ j şi i, j = x, y, z . Ca urmare, vom avea trei deformaţii specifice unghiulare,
γ xy , γ yz , γ zx . (36)
Lunecările specifice pot fi pozitive sau negative, după cum unghiul drept scade,
α < π 2 , respectiv creşte, α > π 2 .
62
Deformaţiile specifice unghiulare pot fi exprimate funcţie de componentele scalare ale
vectorului deplasare U ,
∂u ∂v ∂v ∂w ∂w ∂u
γ xy = + , γ yz = + , γ zx = + . (37)
∂y ∂x ∂z ∂y ∂x ∂z
Demonstraţia relaţiilor 37 poate fi găsită în literatura de specialitate precum mecanica

mediilor continue, [Di95].
z Configuraţie
Configuraţie
de refererinţă solicitată Fn
Q1
Q
π/2 α P1
P M1
M F2
r r1 F1
O y
Figura 10. Definirea deformaţiei specifice unghiulare
Cele 6 deformaţii specifice ε x , ε y , ε z , γ xy , γ xz , γ yz definite în raport cu sistemul de
referinţă Oxyz determină complet starea de deformaţie a elementului de volum din jurul unui
anumit punct. Starea de deformaţie este o mărime tensorială. Tabloul componentelor
deformaţiilor specifice ale unui paralelipiped elementar în vecinătatea unui punct se numeşte
tensor al deformaţiilor specifice şi se scrie:
⎡ γ xy γ xz ⎤
⎢ εx ⎥
⎢ 2 2 ⎥
⎢ γ yx γ yz ⎥
(38)
Tδ = ⎡⎣δij ⎤⎦ = ⎢ εy .
2 2 ⎥
⎢ ⎥
⎢ γ zx γ zy ⎥
⎢ 2 εz ⎥
⎣ 2 ⎦
63
Dacă aceste componente nu variază de la punct la punct în solid atunci starea se

numeşte omogenă şi neomogenă în caz invers.
În concluzie, în vecinătatea unui punct care aparţine unui corp solicitat se pot defini trei
tipuri de deformaţii specifice:
- liniare denumite şi alungiri specifice, εi (i = x, y, z) ;
- unghiulare denumite şi lunecări specifice; γ ij (i, j = x, y, z şi i ≠ j) ;
- volumice, ε v .
Aceste deformaţii împreună cu deplasările definesc starea de deformaţii din vecinătatea
punctului considerat. Starea de deformaţie a întregului corp este dată de stările de deformaţie
din toate punctele sale.
Similar ca la tensorul tensiunilor şi în acest caz se poate admite un tensor principal al
deformaţiilor specifice,
⎡ε 1 0 0⎤
⎢ ⎥
[ ] [ ]
Tε = ε i = ⎢ 0 ε2 0⎥, (39)
⎢⎣ 0 0 ε 3 ⎥⎦
unde ε 1 > ε 2 > ε 3 , sunt soluţiile ecuaţiei,
λ 3 − E1λ 2 + E 2λ − E 3 = 0 , (40)
în care E1 , E 2 , E 3 sunt invarianţii tensorului Tδ ,
E1 = ε x + ε y + ε z ;
1 2
E 2 == ε x ε y + ε y ε z + ε z ε x −
4
( )
γ xy + γ 2yz + γ 2zx ;
E 3 = det ( Tδ ) .
Ca orice tensor şi acesta se poate descompune într-un tensor sferic S δ şi un tensor
deviator D δ ,
Tδ = Sδ + Dδ , (41)
unde:
64
⎡ 1 1 ⎤
⎢ε x − ε m 2
γ xy
2
γ xz ⎥
⎡εm 0 0⎤ ⎢ ⎥
1 1
Sδ = ⎢⎢ 0 εm 0 ⎥⎥ ; Dδ = ⎢ γ yx εy − εm γ yz ⎥,
⎢ 2 2 ⎥
⎣⎢ 0 0 ε m ⎦⎥ ⎢ 1 1 ⎥
⎢ γ zx γ zy εz − εm ⎥
⎢⎣ 2 2 ⎥⎦
εx + ε y + εz
în care ε m = , este deformaţia specifică liniară medie.
3
Componentele tensorului sferic produc numai modificarea volumului, fără modificarea
formei.
Tensorul principal al deformaţiilor specifice poate fi descompus la fel într-un tensor
sferic şi unul deviator,
Tε = S ε + Dε , (42)
unde:
⎡ε m 0 0⎤ ⎡ ε1 − ε m 0 0 ⎤
Sε = ⎢⎢ 0 εm 0 ⎥⎥ ; Dε = ⎢⎢ 0 ε2 − εm 0 ⎥⎥ ,
⎢⎣ 0 0 ε m ⎥⎦ ⎢⎣ 0 0 ε3 − ε m ⎥⎦
în care ε m = ( ε1 + ε 2 + ε3 ) 3 = E1 3 .
3.4 DEFORMAŢIA SPECIFICĂ VOLUMICĂ

În vecinătatea M mai apare o deformaţie specifică volumică care se poate defini ca
raportul dintre variaţia elementului de volum, ∆V şi volumul iniţial al elementului, V.
∆V (1 + ε x )(1 + ε y )(1 + ε z )dxdydz

εv = = = ε x + ε y + ε z = E1 , (43)
V dxdydz
unde s-a neglijat infiniţii mici de ordin superior.

Ţinând seama de relaţiile 34 deformaţia specifică volumică devine:
∂u ∂v ∂w
εv = εx + ε y + εz = + +
∂x ∂y ∂z
= div U . ( ) (44)
65
3.5. DEPENDENŢA REALĂ ÎNTRE STAREA DE DEFORMAŢIE ŞI STAREA

DE TENSIUNE
Tensiunile şi deformaţiile au un caracter tensorial şi au fost prezentate fără a lua în
considerare proprietăţile fizico-mecanice ale corpului deformabil. Pentru a putea aprecia
modul în care corpul deformabil răspunde la solicitarea mecanică, trebuie găsită legătura
dintre deformaţii şi tensiuni, denumită în literatura de specialitate lege fizică. Configuraţia
curbei tensiune-deformaţie, ρ − δ şi constantele care intervin sunt determinate prin încercări
experimentale. Uzual se utilizează încercarea la tracţiune.
3.5.1 Încercarea la tracţiune. Legea simplă a lui Hooke

Pentru stabilirea relaţiei dintre tensiuni şi deformaţii specifice, se examinează în
laborator comportarea unei epruvete, realizată din materialul studiat şi apoi supusă la
solicitarea uniaxială de întindere. Secţiunea epruvetei este de formă circulară, Figura 11,
realizată conform Standardului Românesc SR EN 10002-1/1994, identic cu Standardul
European EN 10002+1:1990. Geometria epruvetei este astfel stabilită încât pe lungimea 0
marcată prin două repere să se poată realiza o stare deformaţie şi de tensiune omogenă.
Epruveta se fixează în sistemul de prindere a unei maşini speciale de încercat la tracţiune şi se
aplică la capete o forţă F lent crescătoare în timp, urmărindu-se răspunsul în deformaţie,
măsurat cu aparate speciale. Practic se urmăresc modificările de dimensiuni pe care le suferă
epruveta supusă încercării.
Reper marcat Reper marcat

d0 A0
F F
Figura 11. Forma epruvetei
Dat fiind caracterul omogen al stării de tensiuni, tensiunea normală pe o secţiune

perpendiculară pe axa epruvetei se poate determina utilizând prima ecuaţie din relaţiile
integrale dintre tensiuni şi eforturi secţionale,
66
N = ∫ σdA ,
(45)
A
unde N = F, σ = cons tan t , rezultă F = σ ∫ dA = σA .

A
În practică A = A 0 ,
F
σ= . (46)
A0
Cu dispozitive speciale se măsoară şi lungimea dintre repere, corespunzătoare

creşterii lente a lui F, > 0 . Deformaţia specifică medie pe direcţia axei se poate calcula,
∆ −
εm = = 0
, (47)
0 0
fizic putem aprecia că: ε m = ε x .
Practic cunoscând A 0 şi 0 se înregistrează valorile lui şi F. Corespunzător se
calculează cu relaţiile 46 şi 47 tensiunile normale σ şi alungirile specifice ε . În final, se

obţin perechi de valori (ε, σ) , care reprezentate grafic, ne furnizează caracteristica mecanică a
materialului la tracţiune σ = f (ε) . Pentru un material elasto-plastic curba caracteristică la
tracţiune are forma din Figura 12.
Caracteristica obţinută experimental diferă de cea dedusă teoretic. Acesta este motivul
pentru care se preferă să se construiască experimental curbele σ = f (ε) pentru fiecare
material.
Pe prima porţiune OP curba caracteristică prezintă o dependenţă liniară între tensiunea
normală σ şi deformaţia specifică liniară ε , factorul de proporţionalitate fiind E = tgα ,
numit modul de elasticitate longitudinal şi cunoscut şi sub denumirea de modulul lui Young,
σ
E = tgα = . (48)
ε
Deoarece ε este adimensional, rezultă că E are aceleaşi unităţi de măsură ca şi tensiunea,

adică N m 2 = Pa .
Relaţia
67
σ = Eε , (40)
reprezintă legea simplă a lui Hooke pentru solicitarea uniaxială.
σ σ R
Diagramă reală
M
σr
C H Q
σc
σe E Diagrama
σp P convenţională
α α
O A ε
B
εp εe
εr
Figura 12. Caracteristica mecanică a materialului la tracţiune, σ = f (ε)
Valoarea maximă a tensiunii σ pentru care curba caracteristică are un caracter liniar se
numeşte limită de proporţionalitate, σ p . Peste această limită dependenţa tensiune-deformaţie
capătă o formă neliniară păstrându-se însă caracterul elastic, în sensul că, la eliminarea
solicitării procesul de descărcare se realizează până la configuraţia de referinţă, fără apariţia
unor deformaţii remanente. Punctului E îi corespund o tensiune σe numită limită de
elasticitate, care se defineşte convenţional ca tensiunea căreia îi corespunde o deformaţie
remanentă egală cu 0 10000 , adică ε r < 0, 0001 . Se mai notează cu 0,01% 0 , iar tensiunea
σe = R p0,01 .
Caracterul elastic al deformaţiilor dispare în punctul E când apar deformaţii remanente.

Crescând tensiunea peste limita de elasticitate cresc deformaţiile elastice şi plastice până la
valoarea σc , când alungirile cresc foarte mult ca şi când materialul ar curge. Acest fenomen
se numeşte curgerea materialelor iar tensiunea σc este numită limită de curgere. Deoarece
68
palierul curgere CH nu este evident la toate materialele, tensiunea limită σc se defineşte
convenţional drept tensiunea care produce o alungire remanentă egală cu 0 500
( ε r = 0.002 ), adică ε r = 0, 2% . Limita de curgere se mai notează R p0.02 .
Acest palier de curgere se datoreşte alunecării relative a straturilor de atomi unul faţă de
celălalt. Evident că în cazul curgerii deplasarea straturilor de atomi înseamnă forfecarea
materialului. Limita de curgere poate fi calculată teoretic cu relaţia:
G
σc = , (49)
2π
unde G este modul de elasticitate transversal.

Aceasta se întâmplă în mod ideal, în realitate limita de curgere are valori mult mai mici.
După punctul H începe un nou traseu ascendent, obişnuit neliniar numit zonă de întărire a
materialului, traseu care atinge un maxim în punctul M, apoi curba caracteristică prezintă o
porţiune descendentă, ruperea epruvetei producându-se în punctul Q materialul se rupe.
Valoarea tensiunii σ r = R m , corespunzătoare tensiunii din M, este numită limită de rupere,
care se defineşte convenţional ca,
F
σr = . (50)
A0
Înainte ca solicitarea să atingă limita de rupere, pe porţiunea de epruvetă dintre repere

apare o gâtuire, care prin evoluţie îşi reduce diametrul în această zonă până la rupere.
Caracteristica reală are traseul MR, practic se preferă să se traseze caracteristica
convenţională.
Evident tensiunilor limită σ p , σe , σc , σr le corespund deformaţii specifice limită
conform diagramei.
Lungirea specifică de rupere se poate calcula cu relaţia 47, aplicată în punctul Q. Pe
diagrama σ − ε , valoarea ε r , se obţine ducând din Q o paralelă la porţiunea liniară OP,
−
εr = r 0
, (51)
0
unde r reprezintă lungimea dintre cele două repere măsurată după aşezarea cap la cap a celor
două porţiuni de epruvetă rezultate în urma ruperii.
69
Gâtuirea specifică la rupere ψ r se poate calcula cu relaţia:
A0 − Ar
ψ= ⋅100 0 0 , (44)
A0
în care A r este aria secţiunii din dreptul gâtuirii.

Porţiunea descendentă a curbei caracteristice este determinată de modul de calcul al
tensiunii σ care utilizează secţiunea iniţială A 0 , deşi încă din zona de întărire a curbei
caracteristice secţiunea reală A r se micşorează corespunzător cu evoluţia gâtuirii. Dacă

pentru fiecare punct se raportează forţa aplicată la secţiunea reală, se obţine tensiunea
efectivă. Reprezentarea dependenţei dintre tensiunea efectivă şi alungirea specifică va
determina curba caracteristică reală.
Caracteristica reală coincide cu caracteristica convenţională până în zona de curgere,
după care curba caracteristică reală se situează deasupra celei convenţionale, Figura 12.
Pentru materiale la care este valabilă legea lui Hooke, modul de elasticitate este acelaşi
la tracţiune şi compresiune, deci au caracteristică mecanică asemănătoare, dar palierul de
curgere nu este aşa de evident.
Asemănător se poate studia comportarea materialelor la răsucire sau forfecare, trasând
curbe caracteristice în coordonate τ − γ , curbe care au, în general, aceeaşi alură cu cele
obţinute la tracţiune. Ca urmare, se pot defini aceleaşi mărimi caracteristice, τp , τe , τc , τr , iar
legea lui Hooke are expresia:
τ = Gγ , (53)
unde G este modulul de elasticitate transversal al materialului.

În concluzie, diagrama tensiune-deformaţie ρ − δ , poate fi obţinută pentru un corp
deformabil când este supus la o solicitare simplă, impunând ca tensiunea ρ să crească după o
anumită lege şi măsurarea deformaţiilor specifice δ care rezultă. Ca urmare, se poate trasa
curba tensiune - deformaţie cu tensiune impusă. Dacă corpul este supus la o deformaţie δ
variabilă în timp după o anumită lege şi se urmăreşte răspunsul în tensiune, atunci se poate
obţine diagrama tensiune-deformaţie cu deformaţie impusă. Când diagrama este o dreaptă sau
o curbă unică, atunci corpul este denumit elastic liniar, respectiv elastic neliniar, iar de
studiul acestor corpuri se ocupă elasticitatea liniară, respectiv neliniară.
70
Remarcă. Caracteristicile mecanice sunt influenţate de natura materialului,
temperatură, ecruisare, timp ş.a.
În cazul lemnului aceste caracteristici mecanice depind de specia lemnoasă, densitatea,
umiditatea şi temperatura acestuia, de poziţia inelelor anuale şi de direcţia fibrelor faţă de
direcţia de solicitare, precum şi de timp. În Figura 13 se prezintă diagrama σ − ε pentru lemn
de molid supus la compresiune perpendicular pe direcţia fibrelor.
7
1 .10
6
8 .10
6
6 .10
σ
6
4 .10
6
2 .10
0
0 0.01 0.02 0.03 0.04 0.05
ε
Figura 13. Diagrama σ − ε pentru lemn de molid, solicitat pe direcţia fibrelor
Pentru unele materiale diagrama ρ − δ poate avea palier de curgere evident, iar alte
materiale nu au acest palier.
Toate mărimile determinate prin încercarea materialelor la tracţiune sau compresiune,
forfecare sau răsucire împreună cu alte mărimi ce se pot determina prin alte încercări
mecanice, se numesc caracteristici mecanice şi sunt utilizate în studiul comportării mecanice
a materialelor.
Materialele care au deformaţii plastice mari se numesc materiale tenace, iar materialele
care au deformaţii plastice mici se numesc materiale fragile. Dacă s-ar trasa pentru acelaşi
material caracteristica la compresiune s-ar constata că la materialele tenace tensiunile limită la
compresiune sunt egale cu cele de la tracţiune. Materialele fragile au limite mult mai ridicate
decât la tracţiune.
Caracteristica liniară este prezentă la unele oţeluri şi specii lemnoase, toate celelalte
materiale nu prezintă zonă de proporţionalitate, deci caracteristica este curbă chiar de la
71
început, putând avea unul din următoarele aspecte, Figura 14 a sau b. Evident modulul E nu
are valoare fixă ci o zonă de valori.
σ A σ
α α
ε ε
a b
a) curbă caracteristică pentru fonte, materiale neferoase şi aliajele lor;
b) curbă caracteristică pentru materiale fibroase
Figura 14. Diagrame σ − ε neliniare
În general nu se mai poate scrie proporţionalitatea între σ şi ε. Aceste curbe pot fi

descrise de ecuaţia:
σn = E 0ε , (54)
unde E 0 – constantă cu unităţi de tensiune la n, iar n un exponent supraunitar pentru a) şi

subunitar pentru b).
Aceste constante depind material şi se pot determina experimental. Pentru simplificare
în calcule caracteristica σ − ε se poate liniariza şi ca urmare s-au definit următoarele module
de elasticitate:
- modulul de elasticitate în origine, E 0 ;
- modulul tangent, E t ;
- modulul secant, E s ,
⎛ dσ ⎞ dσ dσ
E0 = ⎜ ⎟ , Et = , Et = . (47)
⎝ dε ⎠ε=0 dε dε
72
Evident E nu are o valoare fixă ci un interval de valori.
3.5.2. Ecruisarea
Se consideră un material tenace, care are caracteristica evidenţiată în Figura 11.
Materialul este solicitat peste limita elastică până în punctul H. În acest punct începe
descărcarea lentă a epruvetei. Forţa scade lent şi se înregistrează deformaţia corespunzătoare;
HA este curba liniară de descărcare, care face acelaşi unghi α cu axa Oε ca şi partea iniţială.
Deformaţia specifică în punctul H este compusă componenta din elastică ε e , care dispare la
îndepărtarea sarcinii şi componentă plastică sau permanentă ε p , care se menţine,
ε = εe + ε p . (56)
Dacă reîncărcăm epruveta astfel descărcată am vedea că perechile (σ, ε) se înscriu pe

aceeaşi linie AH parcursă în sens invers. Dacă se continuă încărcarea se obţine traseul
obişnuit al curbei HMQ.
Dacă această operaţie se face înainte de darea în folosinţă a elementului mecanic putem
muta axa Oσ cu originea în A. În sistemul de coordonate Aεσ caracteristica mecanică va fi
AHMR. Până în punctul H nu mai apar noi deformaţii plastice, tensiunea corespunzătoare
devine noua limită de curgere pentru epruveta deja deformată.
Acest fenomen de modificare a limitei de curgere prin deformaţie plastică la rece se
numeşte ecruisare. Prin acest procedeu se măreşte domeniul de liniaritate a caracteristicii şi
tensiunile din material; ca efect apare câştigul la limita de curgere, ∆σc .
Dacă epruveta ecruisată prin tracţiune este supusă la compresiune, se constată că limita
de curgere scade cu acelaşi ∆σc , adică are valori mai mici decât a materialului neecruisat.
Fenomenul este cunoscut sub numele efect Bauschinger.
Ecruisarea este posibilă numai dacă în timpul funcţionării apar în elementul mecanic
tensiuni cu acelaşi semn cu cele ale ecruisării. La tensiuni de semn opus comportarea este
înrăutăţită. Deci ecruisarea se aplică la elementele la care tensiunea nu-şi schimbă semnul în
timpul funcţionării (sârme, cabluri, tiranţi).
Ecruisarea se poate produce voit, dar apare şi în cursul unor procese tehnologice
intensive, mai ales în straturile superficiale. Dacă este defavorabilă, efectul ecruisării se
îndepărtează prin detaşarea stratului ecruisat sau prin recoacere de recristalizare.
73
3.5.3 Contracţia transversală

Considerăm o epruvetă supusă la tracţiune. Pe măsură ce creşte forţa, se măsoară cu
precizie mare diametrul epruvetei, d. Se constată că diametrul se micşorează. Această
concluzie poate fi verificată experimental şi se constată că deformaţia transversală se poate
d − d0
εt = , (57)
d0
unde d0 – diametrul iniţial al epruvetei în zona calibrată, iar d este diametrul la un moment
dat.
Deformaţia transversală este întotdeauna o fracţiune din deformaţia specifică
longitudinală, ε,
ε t = −νε . (58)
Semnul minus ţine seama de faptul că deformaţia transversală este de semn opus
deformaţiei longitudinale, iar ν este coeficient constant, numit coeficient de contracţie
transversală sau coeficientul lui Poisson. Se poate demonstra că valoarea lui ν variază în
intervalul (0–0,5), limita superioară de 0,5 este atinsă de materiale incompresibile.
În Tabelul 1 sunt prezentate caracteristicile mecanice şi elastice ale unor materiale
Tabelul 1. Caracteristicile mecanice pentru unele materiale uzuale

Materialul σc [MPa] σr [MPa] E ⋅105 [MPa] ν
Oţel carbon 360-400 620-660 2-2,1 0,24-0,28
Fontă cenuşie şi albă 100-400 1,15-1,60 0,23-0,27
Duraluminiu 340 540
Lemn de răşinoase în 50-105 0,09-0,12
lungul fibrelor
Beton 10-20 0,15-0,23 0,16-0,18
Cauciuc 0,47
Valorile din Tabelul 1 sunt orientative, practic se determină experimental în laborator

pentru fiecare tip de material cu ajutorul unor maşini speciale care pot fi asistate complet de
calculator, obţinându-se inclusiv caracteristica tensiune-deformaţie.
74
3.6. LEGEA LUI HOOKE GENERALIZATĂ PENTRU MATERIALE
ANIZOTROPE ŞI IZOTROPE
Un corp se numeşte izotrop dacă proprietăţile sale elastice sunt identice în orice punct şi
anizotrop dacă aceste proprietăţi diferă de la un punct la altul. Dacă corpul în structura sa
prezintă o simetrie internă atunci şi în proprietăţile sale elastice se constată o astfel de
simetrie, denumită în general, simetrie elastică, manifestată prin aceea că, în fiecare punct al
corpului se pot identifica direcţii denumite echivalente pentru care proprietăţile elastice sunt
identice.
Din acest punct de vedere lemnul este un compozit natural, fiind un material cu
proprietăţi mecanice speciale, datorită anizotropiei şi higroscopicităţii sale.
Pentru a uşura calculele se consideră că lemnul, datorită structurii sale, este un material
compozit natural ortrotop, adică poate fi considerat că are trei plane şi trei axe de simetrie
elastică. Acestea sunt: LOR, ROT şi TOL, respectiv axa longitudinală L, radială R şi
tangenţială T, Figura 15.
T R
M
σL
T
τLT
τLR R
τTL
M
τRL
σT
τTR
τRT σR
L
L
Figura 15. Lemnul - compozit natural Ortrotop
Deşi aceste axe sunt numai aproximativ perpendiculare între ele, planele lor
determinând o construcţie rombică, dar în cele ce urmează vor fi considerate ortogonale.
75
Starea de tensiune este reprezentată de tensorul tensiunilor care are nouă componente:
tensiunile normale σi , paralele cu direcţiile de anizotropie L, R şi T şi tensiunile tangenţiale
τij , conţinute în cele trei plane de simetrie,
⎡ σL τLR τLT ⎤
Tρ = ⎢⎢ τRL τRT ⎥⎥ .
(59)
σR
⎢⎣ τTL τTR σT ⎥⎦
Starea de deformaţie din jurul unui punct M din interiorul materialului lemnos, Figura
15, este reprezentată în cazul cel mai general, de către tensorul deformaţiilor specifice:
⎡ 1 1 ⎤
⎢ εL 2
γ LR
2
γ LT ⎥
⎢ ⎥
1 1
Tε = ⎢ γ RL εR γ RT ⎥ , (60)
⎢2 2 ⎥
⎢1 1 ⎥
⎢ γ LT γ RT εT ⎥
⎢⎣ 2 2 ⎥⎦
în care ε L , ε R şi εT sunt deformaţiile specifice după direcţiile longitudinală, radială şi
tangenţială, iar γ LR , γ RT , γ TL , lunecările specifice în planul LOR, ROT şi TOL.
În cazul în care σ L , σR şi σT sunt tensiuni principale, tensorul tensiunilor şi cel al

deformaţiilor, devin tensori principali definiţi prin relaţiile:
⎡σL 0 0⎤ ⎡ε L 0 0⎤
Tσ = ⎢⎢ 0 0 ⎥⎥ , Tε = ⎢⎢ 0 0 ⎥⎥ .
(61)
σR εR
⎢⎣ 0 0 σT ⎥⎦ ⎢⎣ 0 0 εT ⎥⎦
Între cei doi tensori ai tensiunilor şi deformaţiilor există o relaţie de legătură dată de
legea lui Hooke generalizată,
Tδ = f (Tρ , ν ij , E i ) , (54)
unde νij sunt coeficienţi de contracţie transversală din planele de simetrie, iar E i moduli de
elasticitate pe direcţiile de simetrie.
76
Pentru a deduce legea lui Hooke generalizată, se aplică principiul suprapunerii efectelor
legii simple a lui Hooke. Această aplicare este permisă datorită dependenţei liniare între
tensiuni şi deformaţie. Conform , acestui principiu se determină deformaţiile produse pe o
anumită direcţie de către toate componentele tensorului tensiune, considerate că ar acţiona
singure, respectiv că solicitarea ar fi simplă. Deformaţiile produse într-un punct oarecare, pe
o anumită direcţie, de către toate componentele tensorului tensiune, se însumează apoi
algebric.
Luăm ca exemplu tensiunea normală σ L care va produce pe direcţia longitudinală L
alungirea specifică longitudinală σ L E L iar pe cele două direcţii radială şi tangenţială,
contracţiile transversale −ν LR σL E L , respectiv −ν LT σL E L . Efectele similare ale

componentelor tensorului tensiune sunt evidenţiate în Tabelul 2.
Tabelul 2. Deducerea legii generalizate a lui Hooke pentru materiale anizotrope

σL σR σT τLR τRT τTL Sumare algebrică
εL σL σR σT 0 0 0 σL σ σ
−ν RL −ν TL εL = − ν RL ⋅ R − ν TL T
EL ER ER EL ER ET
εR σL σR σT 0 0 0 σL σR σ
−ν LR −ν TR ε R = −ν RL + − ν TR T
EL ER ET EL ER ET
εT σL σR σT 0 0 0 σL σ σ
−ν LT −ν RT εT = −ν LT − ν RT R + T
EL ER ET EL ER ET
γ LR 0 0 0 τLR 0 0 τLR
γ RL =
G LR G LR
γ RT 0 0 0 0 τRT 0 τRT
γ RT =
G RT G RT
γ RT 0 0 0 0 0 τTL τTL
γ TL =
G TL G TL
Corelaţia dintre componentele tensorului deformaţie şi a tensorului tensiune este

evidenţiată în ultima coloană, care exprimă legea generalizată a lui Hooke pentru un compozit
natural ortrotop precum lemnul:
77
⎧ σL σR σT
⎪ε L = E − ν RL ⋅ E − ν TL E ;
⎪ L R T
⎪ σR σL σT
⎪ε R = E − ν RL E − ν TR E ;
⎪ R L T (63)
⎨
⎪ε = σ T − ν σ L − ν σ R ;
⎪ T ET LT
EL
RT
ER
⎪
⎪ γ = τLR ; γ = τRT ; γ = τTL ,
⎪⎩ RL G LR RT G RT TL G TL
în care ν LR ,. ν RT , ν TL sunt coeficienţii contracţiei transversale, primul indice arată direcţia

tensiunii, al doilea direcţia deformaţiei, iar GLR, GRT şi GTL sunt moduli de elasticitate
transversală în planele LR, RT şi TL.
Evident lemnul masiv are nouă constante sau indici de elasticitate. Curtu afirmă că în
practică rar se întâlnesc situaţii în care direcţiile tensiunilor să coincidă cu direcţiile principale
elastice, în acest caz legea generalizată a lui Hooke poate fi scrisă faţă de un nou reper rotit cu
un anumit unghi faţă de direcţiile elastice principale, L, R, şi T.
Legea generalizată a lui Hooke pentru materiale izotrope se obţine uşor din relaţiile
4 dacă: ν LR = ν RT = ν TL = ν , E L = E R = E T = E şi G LR = G RT = G TL = G . Se face observaţia
că la astfel de corpuri reperul OLTR este înlocuit cu sistemul Oxyz, Figura 5. În final se
obţine:
⎧ 1
⎪ε x = E ⎡⎣σ x − ν(σ y + σ z ) ⎤⎦ ;
⎪
⎪ ε = 1 ⎡ σ − ν (σ + σ ) ⎤ ;
⎪ y E⎣ y x z ⎦
⎨ (64)
⎪ ε z = 1 ⎡ σ z − ν (σ x + σ y ) ⎤ ;
⎪ E⎣ ⎦
⎪ τ τ τ
⎪ γ xy = xy ; γ yz = yz ; γ zx = zx .
⎩⎪ G G G
Dacă se adună deformaţiile specifice liniare definite de relaţiile 64 se obţine:
1 − 2ν
εx + ε y + εz =
E
( σx + σy + σz ) . (65)
Membrul stâng al ecuaţiei 6 reprezintă deformaţia specifică volumică, iar paranteza din
membrul drept este primul invariant al stării de tensiuni. Ca urmare, se poate scrie:
78
3(1 − 2ν) E
εv = σ h sau σ h = εv (66)
E 3(1 − 2ν)
Evident, între tensiunea hidrostatică şi deformaţia specifică volumică este o

proporţionalitate de forma:
σh = Kε v , (67)
E
unde K = .
3(1 − 2ν )
Ecuaţia 67 reprezintă legea lui Hooke pentru deformaţii specifice volumice.
În cazul solidelor liniar elastice, modulul de elasticitate volumic este constant. La
solide neliniar elastice el depinde de nivelul tensiunii, astfel încât modulul volumic se
defineşte local ca derivata tensiunii hidrostatice în raport cu deformaţia specifică volumică.
∂σh
K= . (68)
∂ε v
Acest modul se mai numeşte şi modul volumic tangent de elasticitate, spre deosebire de
modulul volumic secant, definit ca raport între tensiunea hidrostatică şi deformaţia specifică
volumică.
3.7 ENERGIA POTENŢIALĂ ELASTICĂ

Lucrul mecanic al forţelor exterioare se regăseşte înmagazinat conform principiului
conservării energiei în corpul solicitat sub formă de energie potenţială elastică. Dacă ne
referim la unitatea de volum, din jurul punctului curent din solidul tensionat, această energie
se numeşte energie specifică şi se notează cu w. Energia totală se poate calcula cu relaţia:
W = ∫ wdv
V
(69)
Lucrul mecanic înmagazinat în elementul de volum sub formă de energie potenţială de

deformaţie, se poate calcula funcţie de elementele tensorilor tensiune şi deformaţie:
1
dL = dW = ρijδijdV (70)
2
79
energia specifică w se poate calcula cu relaţia:
dW 1
w= = ρijδij (71)
dV 2
Ţinând seama de componentele tensorilor tensiune şi deformaţie, rezultă:
1 1
w = ρijδij = ( σ x ε x + σ y ε y + σ z ε z + τ xy γ xy + τ yz γ yz + τ zx γ zx ) . (72)
2 2
Energia specifică se poate calcula funcţie de componentele tensorilor principali ai

tensiunilor şi deformaţiilor,
1
w= ( σ1ε1 + σ2ε 2 + σ3ε3 ) (73)
2
Ţinând seama de legea lui Hooke generalizată pentru materiale izotrope, se obţine:
1 ν 1 2
w=
2E
( E
)
σ 2x + σ 2y + σ2z − ( σ x σ y + σ y σ z + σ z σ x ) +
2G
(
τ xy + τ 2yz + τ 2zx ) (74)
sau funcţie numai de componentele principale ale tensorului tensiune, se obţine:
1 ν
w=
2E
( E
)
σ12 + σ 22 + σ32 − ( σ1σ 2 + σ 2σ3 + σ3σ1 ) (75)
Cu ajutorul relaţiilor 74 sau 75 se poate evidenţia contribuţia tensorului sferic şi

deviator ai stării de tensiuni în energia specifică. Energia corespunzătoare tensorului sferic se
numeşte energie modificatoare de volum, doarece tensorul sferic produce modificarea locală
de volum, fără o modificare de formă. Energia produsă de tensorul deviator se numeşte
energie modificatoare de formă. Ca urmare energia specifica totală are două componente,
w = wv + wf , (76)
unde w v este energia modificatoare de volum, care se poate obţine atunci când
σ1 = σ 2 = σ3 = σ h ,
1 − 2ν 1 − 2ν 2
( σ1 + σ2 + σ3 ) =
2
wv = I1 , (77)
6E 6E
80
iar w f este energia modificatoare de formă, definită ca diferenţă dintre energia totală şi
energia modificatoare de formă,
1+ ν 2
wf = w − wv = ⎡⎣σ1 + σ 22 + σ32 − (σ1σ 2 + σ 2σ3 + σ3σ1 ) ⎤⎦ , (78)
3E
sau
1+ ν ⎡
( σ1 − σ2 ) + ( σ2 − σ3 ) + ( σ3 − σ1 ) ⎤⎦
2 2 2
wf = (79)
3E ⎣
Evident, energia modificatoare de formă este proporţională cu pătratul primului

invariant al stării de tensiuni, respectiv cu tensiunea normală octaedrică, pe când energia
modificatoare de formă este proporţională cu pătratul tensiunii tangenţiale octaedrice.
3.8. RELAŢIA DINTRE E ŞI G

Între modulul de elasticitate transversal G şi cel longitudinal E există o relaţie de
legătură, deci aceste două module nu sunt independente. Pentru a demonstra acest lucru
considerăm o stare plană de forfecare pură, definită prin tensorul:
⎡0 τ ⎤
Tτ = ⎢ ⎥ (80)
⎣ τ 0⎦
Energia specifică dată de acest tensor este de forma:
1 τ2
w= τγ = (81)
2 2G
Tensorul definit de relaţia 80 poate fi exprimat funcţie de componentele principale,

adică:
⎡σ 0 ⎤ ⎡τ 0 ⎤
Tτ = ⎢ 1 ⎥=⎢ ⎥ (82)
⎣ 0 σ 2 ⎦ ⎣0 −τ ⎦
Energia specifică în acest caz se poate calcula cu relaţia:
1 1+ ν 2
w= ( σ1ε1 + σ2ε 2 ) = τ (83)
2 E
Energiile specifice obţinute în cele două situaţii sunt egale,
81
τ2 1 + ν 2 E
= τ ⇒ G= . (84)
2G E 2(1 + ν)
3.9. STĂRI PARTICULARE DE TENSIUNE ŞI DEFORMAŢIE

În aplicaţii practice pot să apară stări de tensiune şi deformaţie mai simple prin lipsa
unor componente, ca urmare, tensorul capătă o formă mai simplă, iar starea de tensiune
devine una particulară şi are o anumită denumire, Tabelul 3 .
Tabelul 3. Stări particulare de tensiune şi deformaţie

Tipul stării Exprimarea matematică Specificaţii
a tensorului
Tracţiunea ⎡σh 0 0 ⎤ Când tensiunile normale sunt egale între ele
Tσ = ⎢⎢ 0 σ h 0 ⎥⎥ σ x = σ y = σz = σ , iar tensiunile tangenţiale
sau
compresiunea sunt nule. Tensorul tensiune se reduce numai
uniformă ⎢⎣ 0 0 σh ⎥⎦
la tensorul sferic
Forfecare ⎡0 τ ⎤ Solicitarea de forfecare pură este o stare plană
pură Tτ = ⎢ ⎥ de tensiuni, la care tensiunile normale sunt
⎣ τ 0⎦
nule. Deformarea specifică volumică, ε v = 0
Starea
monoaxială ⎡σ 0⎤ Este posibil ca la o stare plană de tensiuni să
T=⎢ x
de tracţiune
⎣0 0 ⎥⎦ se anuleze toate componentele cu excepţia
sau unei tensiuni normale
compresiune
Tensiunile normale principale pot fi calculate
cu relaţia:
Stare plană ⎡ σx τxy ⎤
T=⎢ σx + σy 1
de tensiune σ y ⎥⎦ (σ − σ y ) + 4τ2xy .
2
⎣ τ yx σ1,2 = ± x
2 2
Unei stări plane de tensiuni îi corespunde o
stare spaţială de deformaţie
Forfecare ⎡0 τ τ ⎤ Starea de forfecare triaxială apare când
Tσ = ⎢⎢ τ 0 τ ⎥⎥
triaxială tensorul tensiune are componentele normale
nule
⎢⎣ τ τ 0 ⎥⎦
Deformaţiile specifice principale se pot
Stare plană ⎡ γ xy ⎤
de deformaţie ⎢ εx ⎥ εx + εy 1
2 ⎥ ε 1, 2 = ± ( ε x − ε y ) 2 + γ 2x y
Tδ = ⎢
⎢ γ yx ⎥ 2 2
⎢⎣ 2 εy ⎥
⎦
Unei stări plane de deformaţie îi corespunde o
stare spaţială de tensiuni
82
3.10. PROPRIETĂŢILE ELASTICE ŞI PLASTICE ALE LEMNULUI
După cum s-a menţionat în paragraful anterior, lemnul este un compozit natural şi are o
anumită comportare în sistemul viu, controlată de mecanismele biologice şi o altă comportare
după tăiere, când aceste mecanisme încetează.
Lemnul, ca orice solid, se deformează sub acţiunea sarcinilor exterioare. Dacă la
încetarea acţiunii forţelor exterioare, deformaţia dispare, adică corpul revine la configuraţia
iniţială, se spune că materialul are o comportare elastică. Dacă corpul revine parţial sau
rămâne cu deformaţii permanente, se spune că materialul are o comportare elastoplastică,
respectiv plastică. Deformaţiile care rămân după înlăturarea forţelor exterioare poartă
denumire de deformaţii remanente sau reziduale şi pot fi considerate deformaţii iniţiale
pentru solicitarea următoare la care este supus corpul.
Elasticitatea şi plasticitatea lemnului este studiată în ţară la Universitatea din Braşov de
colectivul condus de profesorul Curtu; cercetările lor sunt materializate în lucrările [Cu81,
Cu84, Cu93]. Sintetic se prezintă câteva aspecte importante pentru un inginer silvic.
Lemnul, cu structura sa cristalină şi amorfă, cu părţi afânate aşezate în mod diferenţiat,
prezintă un fenomen de suprapunere a deformaţiilor elastice cu cele plastice, iar fenomenul
deformării elastice şi cel al curgerii variază în timp.
Explicarea şi înţelegerea acestor proprietăţi se bazează pe modele reologice, care în
cazul lemnului sub acţiunea sarcinilor exterioare se produc trei feluri de deformaţii: elastice,
cu elasticitate întârziată şi plastice. Deformaţia totală va fi compusă din suma acestora.
Deformaţiile cele mai mari ale lemnului apar pe direcţie tangenţială, apoi pe direcţie
radială. Deformabilitatea cea mai mică se înregistrează pe direcţie longitudinală sau axială.
Lemnul mai uşor (mai puţin dens) este mai elastic. Elasticitatea depinde în mare
măsură şi de umiditatea lemnului, unghiul fibrei şi temperatură.
După Curtu, [Cu93] în studiul plasticităţii lemnului trebuie să se ia în considerare
următoarele aspecte:
în partea amorfă a celulozei va apărea întotdeauna o deformaţie plastică, indiferent de ceea
ce se întâmplă în zona cristalină;
după încetarea acţiunii exterioare, elementele ce formează structura anatomică a lemnului
vor tinde să se regrupeze din nou, mai repede sau mai încet (lemnul nu este un material
plastic prin excelenţă, deformaţiile plastice în lemn apar mai mult ca fenomene reologice
decât ca fenomene de sine stătătoare).
83
Pentru a caracteriza capacitatea plastică a lemnului trebuie să se ţină cont de

următoarele fenomene: fenomenul deformaţiilor ascunse şi remanente; fenomenul de curgere
şi elasticitatea întârziată şi fenomenul de relaxare.
Lemnul prezintă întotdeauna deformaţii ascunse şi remanente. Deformaţiile elementelor
din structura anatomică a lemnului nu sunt întotdeauna traduse prin deformaţii proporţionale
ale elementului studiat. Aceste deformaţii din interiorul său care nu se pot determina se
numesc deformaţii ascunse.
Deformaţiile remanente sau reziduale apar atunci când solicitarea atinge o aşa-numită
valoare de cedare, care este în strânsă legătură cu umiditatea şi temperatura lemnului. La
valori mari ale umidităţii, proprietăţile plastice ale lemnului devin mai importante, iar
temperaturile mari coboară nivelul valorii de cedare (punctul critic este la 160°C, când începe
descompunerea celulozei), deci vor mări posibilitatea de apariţie a deformaţiilor remanente.
Atunci când mărimea forţei ce acţionează asupra lemnului rămâne constantă, iar
deformaţia continuă să crească, se spune că a apărut starea de curgere, care este asociată cu
deranjamente serioase în structura materialului. Curgerea lemnului este diferită de cea a
materialelor izotrope. În cazul lemnului apar două fenomene combinate:
o curgere intercristalină (intermicelară, interfibrilară) a zonelor cristaline de celuloză şi
hemiceluloze;
o curgere vâsco-plastică a ligninelor, substanţelor pectice şi a celulozei amorfe.
La creşterea constantă a forţei, deformaţia nu creşte nelimitat, ci ajunge la o valoare
limită; iar după înlăturarea forţei, părţile deformate elastic îşi revin instantaneu, pe când cele
ce au suferit o oarecare curgere, fără să-şi fi pierdut total proprietăţile elastice, îşi vor reveni
cu întârziere din starea de deformare creată. Acesta este fenomenul elasticităţii întârziate,
care se manifestă într-un mod evident la lemn. În lemn nu se pot crea stări perfect elastice,
care să nu deranjeze structura sa anatomică. Prin urmare, orice deformaţie în lemn se va găsi
între limitele fenomenului de elasticitate întârziată.
Deformarea lemnului sub acţiunea unei forţe se produce neproporţional în timp,
manifestând o tendinţă de creştere dacă mărimea forţei a întrecut o anumită limită. Pentru a
se menţine lemnul într-o stare de deformaţie constantă este nevoie de o micşorare continuă a
forţei. Descreşterea tensiunilor din material pentru a-1 menţine într-o stare de deformaţie
constantă poartă numele de relaxare. Fenomenul elasticităţii întârziate şi al relaxării arată că
în procesele de deformare a lemnului factorul timp are un rol foarte important, deci este
necesară abordarea acestui material din punct de vedere reologic.
84
După cum se cunoaşte reologia se ocupă cu studiul legilor care guvernează dezvoltarea
deformaţiilor în timp, sub acţiunea sarcinilor exterioare.
În cazul elementelor din lemn masiv, datorită neuniformităţii structurii anatomice în
cadrul inelului anual, situaţia se complică. Porii (vasele) cu diametrul mare reduc valoarea
modulului de elasticitate. Un lemn cu diametrul porilor variabil sau cu grosimi diferite ale
pereţilor celulari în cuprinsul inelului anual este greu de caracterizat prin modele reologice
simple.
Cunoaşterea proprietăţilor reologice ale lemnului este importantă la uscare (dezvoltarea
tensiunilor în timp pot să producă fenomenul de colaps), la fabricarea produselor compozite
pe bază de lemn (de exemplu, la plăcile din aşchii de lemn, adezivii folosiţi trebuie să aibă
proprietăţi plastice şi elastice corelate cu cele ale lemnului), dar şi în calculele de rezistenţă
pentru piesele din lemn folosite în construcţii de lungă durată (fenomenul oboselii lemnului).
În funcţie de tipul solicitărilor statice sau dinamice se pot executa următoarele tipuri de
încercări pentru a determina caracteristicile mecanice ale lemnului:
Încercarea la: compresiune, întindere, flambaj, încovoiere, răsucire, forfecare, rezilienţă,
rezistenţă la despicare, duritate şi la oboseală.
Oboseala este proprietatea materialelor de a se deteriora atunci când sunt supuse unor
sarcini variabile în timp, chiar când tensiunile sunt sub cele limită. În urma solicitărilor
repetate, prin depăşirea limitei de elasticitate, în lemn se produc deformaţii permanente ce
cresc în timp şi provoacă în final cedarea acestuia la tensiuni mai mici decât cele la care în
mod normal ar fi putut rezista în condiţii statice. Oboseala poate fi rezultatul unor solicitări
de compresiune, tracţiune, încovoiere statică sau torsiune.
Rezistenţa la oboseală scade odată cu creşterea umidităţii şi a temperaturii şi se măreşte
odată cu creşterea densităţii lemnului şi a gradului de şlefuire a suprafeţelor pieselor.
Suprafaţa aspră a pieselor neşlefuite constituie o sursă de amorsare a fisurilor în timpul
solicitărilor variabile.
Proprietăţile tehnologice ale lemnului

Proprietăţile tehnologice descriu capacitatea lemnului de a se opune factorilor externi
fizici, mecanici, chimici sau biotici care acţionează asupra însuşirilor sale atunci când este
supus prelucrării sau introdus în operă (construcţii).
Rezistenţa la uzură este importantă în cazul elementelor din lemn supuse frecării:
precum scări, duşumele, platforme de vagoane. Prin uzură se înţelege fenomenul de roadere şi
mărunţire a lemnului ca urmare a strivirii şi desprinderii fibrelor.
85
Secţiunile radiale sunt de 2-5 ori mai rezistente la uzură decât cele transversale şi de
până la 2 ori mai rezistente decât cele tangenţiale. Printre speciile cele mai rezistente la uzură
se numără salcâmul, fagul, stejarul, gorunul, frasinul şi carpenul, iar printre cele mai puţin
rezistente se găsesc molidul, teiul, plopul şi pinul strob.
Rezistenţa la uzură creşte odată cu mărirea densităţii şi a durităţii pieselor din lemn şi
scade la mărirea umidităţii. Încercarea la uzură se face prin suflaj cu nisip ori folosind hârtie
sau discuri abrazive, iar în final se determină modificarea dimensiunii sau a greutăţii
epruvetelor.
Rezistenţa îmbinărilor cu cuie, şuruburi şi adezivi este foarte importantă la şarpante,
lăzi, mobilă etc. si depinde de următorii factori: densitatea şi umiditatea lemnului, diametrul şi
poziţia de pătrundere a cuiului sau şurubului în raport cu structura lemnului, rezistenţa
lemnului la despicare, forma secţiunii (circulară, pătratică) şi natura suprafeţei cuiului (netedă,
striată), adâncimea de pătrundere în lemn a cuiului sau şurubului, defectele lemnului. Cuiele
bătute în lemn se smulg mai uşor decât şuruburile, datorită rezistenţei suplimentare a lemnului
la forfecare ce apare în zona filetului.
Capacitatea de reţinere a cuielor şi şuruburilor variază destul de mult de la o specie la
alta. Lemnul cu densitate mai mare are o capacitate mai ridicată de reţinere a cuielor şi
şuruburilor. Lemnul umed reţine momentan mai bine cuiele şi şuruburile, dar odată cu
scăderea umidităţii în timp, situaţia se modifică. Cuiele bătute paralel cu fibrele se smulg mai
uşor decât cele bătute perpendicular pe fibre. Cuiele bătute în direcţie radială se smulg mai
uşor decât cele bătute în direcţie tangenţială. Cuiele bătute paralel cu fibrele într-un lemn
verde se extrag mai uşor după ce trece o oarecare perioadă de timp şi mai greu dacă se scot
imediat după ce au fost bătute. Cuiele bătute perpendicular pe fibre într-un lemn parţial uscat
se scot mai greu dacă se extrag după câteva luni de la baterea lor şi mai uşor dacă se scot
imediat. Cuiele şi şuruburile care ruginesc în lemn se smulg mai uşor.
Rezistenţa îmbinărilor cu adezivi se cercetează la tracţiune, despicare, forfecare,
încovoiere etc. şi depinde foarte mult de tipul adezivilor.
Rezistenţa la tăiere cu cuţite este foarte importantă pentru prelucrarea mecanică a
lemnului. Această rezistenţă depinde de geometria tăişului, poziţia de atac a cuţitului asupra
lemnului, gradul de ascuţire a cuţitului, viteza de tăiere, duritatea, structura anatomică,
anizotropia şi umiditatea lemnului.
Rezistenţa la atacul acizilor şi bazelor. Lemnul rezistă bine la acţiunea acizilor şi
bazelor în concentraţii slabe. Rezistenţa bună a lemnului în medii slab alcaline este utilă
pentru folosirea acestuia în industria textilă şi chimică, acolo unde alte materiale (fier, beton)
86
sunt corodate. În medii acide lemnul este distrus dacă pH-ul coboară sub 2. Sărurile de
natriu, calciu şi potasiu duc la reducerea rezistenţelor mecanice ale lemnului, mai ales la
tracţiune şi încovoiere în regim static.
Lemnul de foioase, în raport cu lemnul răşinoaselor, este mai puţin rezistent la acţiunea
acizilor si bazelor. Dintre speciile de răşinoase rezistă cel mai bine lemnul de pin.
Duramenul este mai rezistent decât alburnul.
Curbarea este o proprietate tehnologică a lemnului importantă pentru realizarea unor
sortimente de mobilă şi ambarcaţiuni. Încercarea la curbare se face pe direcţie tangenţială faţă
de inelele anuale. Dintre speciile cu proprietăţi bune de curbare se remarcă: frasinul, castanul,
salcâmul, fagul, stejarul, paltinul de munte, ulmul. Dintre speciile de răşinoase, bradul are
proprietăţi remarcabile (raza minimă de curbură de 160-250 mm), iar molidul este inapt
pentru curbare (raza minimă peste 500 mm).
Durabilitatea este însuşirea lemnului de a rezista în timp la acţiunea de distrugere a
factorilor chimici, fizici sau biologici.
Stabilitatea dimensională la uscare mai mare sau mai mică este dată de fenomenele de
contragere şi umflare a lemnului şi depinde de direcţia fibrelor, prezenţa defectelor etc.
Lemnul cel mai stabil la uscare este cel cu structura anatomică fină precum părul, cireşul,
teiul.
87
Capitolul 4
ÎNTINDERE SAU COMPRESIUNE
4.1. INTRODUCERE
Întinderea sau compresiunea sunt solicitări simple produse numai de prezenţa în
secţiune a efortului secţional N = F , Figura 1. Dacă acest efort secţional tinde să îndepărteze
sau să apropie cele două părţi secţionate imaginar, adică este dirijată după normala exterioară
sau interioară la planul secţiunii, solicitarea este de întindere sau compresiune.
a - tracţiune b – compresiune
Figura 1. Solicitarea de tracţiune sau compresiune
Se poate spune că un corp este solicitat la întindere sau compresiune dacă torsorul
forţelor calculat în raport cu centru de greutate al unei secţiuni normale la axa corpului se
reduce numai forţă axială N.
În cazul barelor drepte, forţa de tracţiune tinde să lungească bara, iar cea de
compresiune să o scurteze. Convenţional forţele de întindere se consideră pozitive, N > 0 , iar
cele de compresiune negative, N < 0 .
Studiul tensiunilor şi deformaţiilor este acelaşi pentru ambele solicitări dar, în funcţie de
sensul forţei axiale, comportarea materialului poate fi diferită.
Întindere sau compresiune
4.2. TENSIUNI ŞI DEFORMAŢII

Se consideră o bară dreaptă, Figura 2, de secţiune constantă, solicitată la întindere de
forţele F, aplicate pe capete şi dirijate în lungul axei barei. Evident efortul secţional N este
constant.
a - diagrama efortului secţional N b - alungirea barei cu ∆A = A 1 − A 0

Figura 2. Bară solicitată la întindere
Pentru acest studiu se acceptă următoarele ipoteze:

I1. Ipoteza mediului continuu, omogen şi izotrop;
I2. Ipoteza lui Bernoulli;
I3. Ipoteza lui Saint Venant;
I4. Ipoteza lui Hooke;
I4. Forţele masice se consideră nule.
Acceptând ipoteza lui Bernoulli conform căreia secţiunile plane şi normale la axa barei
înainte de deformaţie, rămân plane şi normale la axa barei şi după deformaţie, Figura 3. Dacă
secţiunea plană A se deplasează din poziţia x în poziţia x + ∆x , toate punctele din secţiune au
∆x
aceeaşi deformaţie ∆x , deci aceeaşi alungire specifică ε = . Conform legii lui Hooke
x
∆x
σx = εxE = E = k = constant , pe secţiune transversală A.
x
Figura 3. Element de bară dreaptă solicitat la întindere axială
89
Luând în considerare şi ipoteza lui Saint Venant, conform căreia în secţiunile suficient
de depărtate de punctele de aplicaţie a sarcinilor, nu se mai resimte modul efectiv de
repartizare. În acest caz starea de tensiuni de pe feţele frontale ale tronsonului de bară
considerat, se poate determina, presupunând că efortul secţional N, se repartizează uniform
sub forma unui tensiuni constante de forma:
σx = σ = k . (1)
Acceptând ipotezele menţionate mai sus, se pune problema să verificăm dacă sunt
respectate ecuaţiile de echivalenţă mecanică, adică ecuaţiile integrale dintre tensiuni şi
eforturi secţionale.
Se consideră elementul de bară, Figura 4 şi impunând condiţia ca torsorul tuturor
forţelor ce acţionează pe secţiunea A, calculat în raport cu centrul de greutate al ei să fie nul,
utilizând relaţiile 26 din capitolul 3, rezultă:
∫ σ x dA = N; ∫ τ xydA = Ty = 0; ∫ τ xzdA = Tz = 0 ;
(A ) (A ) (A )
şi
− ∫ y σ x d A = − σ ∫ yd A = M z = 0;
(A ) (A ) (2)
∫ zσ x d A = σ ∫ zd A =M y = 0;
(A ) (A )
∫ ( z τ xy − yτ xz ) d A = M t = 0 .
(A )
N x
o
σdA
y
dA z
Figura 4. Model de calcul
În relaţiile 2 înlocuim pe σ x cu expresia 1 şi avem în vedere că axele Oy şi Oz trec prin

centrul de greutate al secţiunii A, ca urmare momentele statice în raport cu aceste axe sunt
nule, iar din relaţia ∫ σ dA = N deducem kA = N , deci,
(A)
x
90
N
σx = σ = , (3)
A
formulă fundamentală utilizată în calculul de rezistenţă la întindere, compresiune.

În ipoteza că forţele masice sunt nule starea de tensiune trebuie să verifice ecuaţiile lui
Cauchy şi condiţiile pe contur, adică relaţiile 7 şi 23 din capitolul 3.
Componentele tensorului tensiune într-o secţiune curentă se reduc numai la o singură
componentă normală,
⎡N⎤
T = [σ x ] = [σ] = ⎢ ⎥ . (4)
⎣A⎦
Deformaţiile specifice pot fi calculate aplicând legea lui Hooke generalizată pentru
materiale omogene şi izotrope.
σ σ σ;
εx = ; ε y = −ν ; ε z = −ν
E E E
(5)
τ τ τ zx
= 0 .
xy yz
γ xy = = 0; γ yz = = 0; γ zx =
G G G
Deoarece deformaţiile specifice unghiulare pe secţiunea transversală sunt nule, γ = 0 ,

rezultă că starea de deformaţie este o stare principală dată de tensorul:
⎡σ ⎤
⎢E 0 0 ⎥
⎢ σ ⎥
Tε = ⎢ 0 −ν 0 ⎥. (6)
⎢ E ⎥
⎢0 σ⎥
0 −ν
⎢⎣ E ⎥⎦
Pentru un element de bară de lungime dx, lungirea este:
σ N
∆(dx ) = εdx = dx = dx , (7)
E EA
iar pentru o bară de lungime A
Ndx
∆A = ∫ . (8)
A
EA
91
Dacă bara este prismatică cu secţiunea A = constantă, iar E şi N sunt de asemenea

constante pe toată lungimea A , atunci lungirea este:
A
Ndx NA
∆A = ∫ = . (9)
0
EA EA
Pentru o bară a cărei secţiune variază în trepte sau în lungul căreia forţa axială are valori
diferite de la un interval la altul, lungirea totală rezultă din însumarea lungirilor tuturor
intervalelor:
NiA i
∆A = ∑ . (10)
Ai EiAi
Produsul EA poartă denumirea de modul de rigiditate la întindere sau compresiune.

Energia de deformaţie specifică pentru un element de bară, supus la tracţiune sau
compresiune se poate calcula cu relaţia:
1 1 σ2
w= σε = . (11)
2 2 E
Energia totală acumulată în bară poate fi calculată cu relaţia:
A
σ2 1 N2 1 N 2A
W = ∫ wdv = ∫ dv = ∫ 2 Adx = . (12)
(V) (V)
2E 20A E 2 EA
Energia pentru bare cu secţiune variabilă se poate calcula cu relaţia:
A
1 N 2 dx
2 ∫0 AE
W= (13)
Cele două criterii de calcul prezentate în capitolul introductiv pot fi concretizate la

solicitarea de întindere sau compresiune astfel:
- Criteriul de rezistenţă:
N max σ
σ max = ≤ σ a = lim . (14)
A c
92
- Condiţia de deformaţie sau de rigiditate:
NA
∆A = ≥ ∆A a . (15)
EA
În relaţiile 14 şi 15 N max reprezintă efortul secţional maxim din elementul de bară, σ lim
tensiunea limită caracteristică materialului utilizat în aplicaţia dată, c coeficientul de
siguranţă, care se acceptă de proiectant pe baza prescripţiilor specifice aplicaţiei, iar ∆A a
reprezintă alungirea sau scurtarea admisibilă în aplicaţii operaţionale.
Cele două criterii pot fi utilizate pentru calcule de verificare, dimensionare şi
determinarea capacităţii portante, Tabelul 1.
Tabelul 1. Problemele practice întâlnite în aplicaţii inginereşti

Categorii de Criteriul de Criteriul de Criteriul mixt
probleme rezistenţă rigiditate
Verificare N σ NA Îndeplinirea ambelor
σ efc = ≤ σ a = lim ∆A efc = ≥ ∆A a criterii simultan
A c EA
Dimensionare N Nc NA A nec = max(A nec1 , A nec 2 )
A nec1 = = A nec 2 =
σ a σ lim E∆A a
Determinarea σ lim EA N cap = min( N cap1 , N cap 2 )
capacităţii N cap1 = Aσ a = A N cap 2 = ∆A a
c A
portante
Dacă unui element mecanic solicitat la tracţiune sau compresiune i se impune atât
condiţia de rezistenţă cât şi condiţia de rigiditate, calculele se efectuează după ambele criterii
şi se alege soluţia care le asigură pe ambele.
4.3. INFLUENŢA GREUTĂŢII PROPRII ASUPRA BARELOR PLASATE VERTICAL

În anumite aplicaţii tehnice greutatea proprie a unor elemente nu mai poate fi neglijată,
în special atunci când aceasta este de acelaşi ordin de mărime cu cel al sarcinilor exterioare
aplicate.
Pentru stabilirea relaţiilor de calcul se consideră modelul din Figura 5, unde forţa axială
N variază continuu în lungul axei barei, având într-o secţiune oarecare la distanţa x, expresia:
N( x ) = F + γAx . (16)
în care γ este greutatea volumică a materialului şi A - aria secţiunii barei.
93
Figura 5. Bară plasată vertical sub acţiunea forţei F şi a greutăţii proprii
Tensiunea normală în această secţiune poate fi calculată cu relaţia:
N( x ) F
σx = = + γx . (17)
A A
În capătul liber al barei, pentru x = 0 , tensiunea normală are valoarea:
F
σ0 = . (18)
A
Tensiunea maximă se înregistrează la partea superioară pentru x = A , adică:
F
σ max = + γA (19)
A
Deformaţia specifică variază liniar şi este dată de relaţia:
σx F γx
εx = = + (20)
E AE E
Pentru calculul deformaţiei totale ∆A , se consideră un element de bară de lungime

foarte mică, dx, Figura 5, a cărui greutate proprie este neglijabilă, astfel încât forţa axială este
constantă. Alungirea acestui element este:
94
∆(dx ) = ε x dx . (21)
Deformaţia totală a barei se poate obţine prin integrare:
A A
⎛ F γx ⎞ FA γA 2 A ⎛ G⎞
∆A = 0 ∫ ε x dx = ∫ ⎜ + ⎟dx = + = ⎜F + ⎟, (22)
0 0⎝
AE E ⎠ AE 2E AE ⎝ 2⎠
în care G = γAA .
Dacă bara nu ar fi solicitată de forţa exterioară, F = 0 , atunci asupra ei ar acţiona numai
greutatea proprie, iar deformaţia se calculează cu relaţia:
GA
∆A = . (23)
2AE
Impunând condiţia de rezistenţă şi rigiditate se pot obţine probleme curent întâlnite în

rezistenţa materialelor, evidenţiate în Tabelul 2.

F σ A ⎛ G⎞ Îndeplinirea ambelor
+ γA ≤ lim ∆Aefc = ⎜F+ ⎟ ≤ ∆Aa
Verificare A c AE⎝ 2 ⎠ criterii simultan
Fc
A nec1 =
Dimensionare σ lim − γA
A nec 2 =
2FA A nec = max(A nec1 , A nec 2 )
2E∆A a − γA 2
Determinarea ⎛σ ⎞ AE∆A a G
capacităţii Fcap1 = A⎜ lim − γA ⎟ Fcap 2 = −
⎝ c ⎠ 2A 2 N cap = min( N cap1 , N cap 2 )
portante
Lungimea de rupere
În cazul barei de secţiune constantă solicitată la întindere de o forţă F şi greutatea
proprie, tensiunea maximă este dată de relaţia 19.
Dacă asupra barei nu se aplică o forţă concentrată F = 0 , atunci relaţia 19 devine:
σ max = γA . (24)
95
Este evident că în acest caz, tensiunea este independentă de secţiune. Se poate calcula
lungimea A pentru care elementul mecanic să poată rezista sub greutatea proprie impunând
criteriul de rezistenţă:
σ a σ lim
A= = . (25)
γ cγ
Înlocuind în această relaţie tensiunea normală limită, prin rezistenţa de rupere, se poate
calcula lungimea de rupere:
σr
Ar = . (26)
cγ
Lungimea de rupere depinde numai de material, Tabelul 3, iar valoarea ei arată

caracteristica pe care o prezintă materialul de a rezista în raport cu greutatea proprie.
Materialul care are o lungime mare de rupere va putea fi ales pentru construcţiile obligatoriu
uşoare, însă rezistente.
Tabelul 3. Lungimea de rupere pentru unele materiale uzuale.

Materialul γ ⎡⎣ N m3 ⎤⎦ σ r [MPa ] Ar [m]
Oţel OL37 78500 370 4700
Oţel aliat 25MoCr10 78500 650 8300
Aluminiu 27000 150 5500
Duraluminiu 27000 450 16700
Nylon 11000 83 75000
Brad 4500 8,5 19000
Pin 5200 10,4 20000
Fag 7200 13,5 19000
4.4. SOLID DE EGALĂ REZISTENŢĂ

Bara din Figura 5 are secţiune constantă, obţinută prin utilizarea criteriului de rezistenţă.
Materialul din care este realizată această bară nu este utilizat raţional, deoarece tensiunea are
valoarea maximă numai în zona de încastrare, iar la capătul liber valoarea tensiunii este dată
de relaţia 18. Ca urmare, se recurge la utilizarea unei bare de secţiune variabilă, care să aibă
aceeaşi tensiune în orice secţiune transversală. Acest tip de bară se numeşte solid de egală
rezistenţă la întindere.
96
Pentru determinarea legii de variaţie a ariei secţiunii, se consideră modelul din Figura
6a, şi se izolează un element de lungime dx, Figura 6b. Se consideră că pe ambele secţiuni ale
elementului separat tensiunile au aceeaşi valoare, σ = σ lim c . Impunând acestui element de
volum condiţia de echilibru static rezultă:
σ[A( x ) + dA( x )] − σA( x ) − A( x ) γdx = 0 (27)
Prin reducerea termenilor asemenea şi prin separarea variabilelor în ecuaţia 27, se

obţine:
dA( x ) γ
= dx (28)
A( x ) σ
Integrând ecuaţia 28, rezultă:
γ
ln A( x ) = x + C. (28)
σ
A(x)+dA(x)
A(x)+dA(x) l σ
dx
dx
A(x)
x σ
A(x)
dG
Ao
σ
F F
a b c
Figura 6. Model de calcul - solid de egală rezistenţă
Constanta de integrare C se determină din condiţia că pe capătul liber, la x = 0 , aria

secţiunii transversale are valoarea A( x ) = A 0 ; rezultă:
97
Fc
C = ln A 0 = ln (30)
σ lim
În final, se poate scrie expresia de variaţie a secţiunii transversale:
⎛ γc ⎞ Fc ⎛ γc ⎞
A( x ) = A 0 exp⎜⎜ x ⎟⎟ = exp⎜⎜ x ⎟⎟ (31)
⎝ σ lim ⎠ σ lim 0 ⎝ σ lim ⎠
unde:
Fc
A0 = secţiunea din capătul liber al barei,
σ lim
iar
⎛ γc ⎞
A(A) =A 0 exp⎜⎜ A ⎟⎟ secţiunea în încastrare.
⎝ σ lim ⎠
Lungirea barei - solid de egală rezistenţă se obţine uşor deoarece tensiunea şi deformaţia
specifică sunt constante pe toată lungimea A , adică:
σ lim
∆A = εA = A. (32)
cE
Realizarea unei bare ca solid de egală rezistenţă la întindere, a cărei secţiune

transversală variază după legea exponenţială dată de relaţia 31, ridică probleme tehnologice.
De aceea, soluţia practică cea mai uzuală este ca bara să fie realizată din mai multe tronsoane,
fiecare cu secţiune constantă, după cum este evidenţiat în Figura 6c. Aria fiecărui tronson se
alege astfel încât la capătul său superior tensiunea normală să fie egală cu cea admisibilă,
σ a = σ lim c .
4.5. PROBLEME STATIC NEDETERMINATE LA ÎNTINDERE SAU

COMPRESIUNE
Problemele inginereşti întâlnite în practică pot fi analizate funcţie de numărul
reacţiunilor, r, considerate ca necunoscute şi numărul ecuaţiilor de echilibru static
independente, e.
Dacă:
98
r = e - problemele sunt static determinate care pot fi rezolvate aplicând numai condiţii
de echilibru static;
r ≤ e - problemele sunt static nedetrerminate, iar pentru rezolvarea lor trebuie stabilite
noi ecuaţii între necunoscute.
Diferenţa, r − e = n , se numeşte grad de nedeterminare statică şi indică numărul
condiţiilor de deformaţie care trebuie impuse pentru rezolvarea problemei. Ecuaţiile rezultate
din condiţiile de deformaţie se pot exprima în funcţie de eforturile secţionale şi împreună cu
ecuaţiile de echilibru static, permit rezolvarea problemei.
Ca procedură de rezolvare trebuie să se ţină seama de următoarele aspecte:
Aspectul static - se evidenţiază necunoscutele corespunzătoare legături mecanice şi se
exprimă condiţiile de echilibru static independente;
Aspectul geometric al deformaţiilor – condiţiile de compatibilitate geometrică a
deformaţiilor. Funcţie de natura legăturilor mecanice se reprezintă configuraţia geometrică
deformată a sistemului mecanic şi se stabilesc un număr de relaţii geometrice între deplasările
sistemului, egal cu gradul de nedeterminare statică.
Aspectul fizic – se exprimă, în domeniul elastic, relaţiile dintre deplasări şi eforturile
secţionale ce le produc.
Din sinteza celor trei aspecte rezultă necunoscutele problemei.
Bară cu secţiune neomogenă

În practică se utilizează elemente alcătuite din două sau mai multe materiale, dispuse
simetric faţă de axa elementului, cu caracteristici mecanice şi elastice diferite. Se pot
menţiona betonul armat – reprezintă un ansamblu de două materiale precum beton şi oţel.
Bara rezultată are o comportare favorabilă în cazul solicitării de compresiune, încovoiere, etc.
Ansamblu oţel şi cupru poate fi întâlnit în structura cablurilor electrice suspendate. În
acest caz oţelul serveşte ca elemente de rezistenţă, iar cuprul la transmiterea energiei electrice.
Bară formată din fag şi brad întâlnită în structura de rezistenţă a unor construcţii din
lemn. Caracteristic acestor elemente este modul lor de fixare împreună, astfel încât să
formeze un singur corp denumit bară cu secţiune neomogenă.
Calculul de rezistenţă al unei astfel de bare necesită determinarea modului de repartizare
a forţei axiale pe elementele componente ale secţiunii. În Figura 7 se prezintă schematic o
bară cu secţiune neomogenă, formată din trei elemente fixate între ele, având modulele de
rigiditate E i A i , i = 1,3 , solicitate de forţa axială F.
99
Figura 7. Bară cu secţiune neomogenă, formată din trei elemente diferite
În cele trei elemente apar eforturile secţionale N i , i = 1,3 , astfel încât se poate scrie:
N1 + N 2 + N 3 = F , (33)
la această ecuaţie se adaugă condiţia de deformaţie care exprimă faptul că cele trei elemente
se deformează cu aceeaşi cantitate, ∆A :
∆A 1 = ∆A 2 = ∆A 3 sau ε1 = ε 2 = ε 3 (34)
rezultă:
N 1A N 2A N A
= = 3 (35)
E1A1 E 2 A 2 E 3 A 3
După simplificarea cu A şi aplicarea unei proprietăţi cunoscute ale rapoartelor egale, în

care se ţine seama de relaţia 33, se obţin eforturile secţionale, N i :
E1A1
N1 = F;
E1A1 + E 2 A 2 + E 3 A 3
E2A2 (34)
N2 = F;
E1A1 + E 2 A 2 + E 3 A 3
E 3A3
N3 = F.
E1A1 + E 2 A 2 + E 3 A 3
Relaţiile 35 pot fi generalizate pentru o bară cu secţiune neomogenă compusă din n

elemente. Sarcina preluată de elementul i se poate calcula cu relaţia:
100
EiAi
Ni = F. (37)
∑ EiAi
Condiţia de rezistenţă pentru elementul i este:
Ni Ei (σ )
σi = = F ≤ (σ a ) i = lim i . (38)
Ai ∑ EiAi c
Evident tensiunile din elemente sunt proporţionale cu modulele de elasticitate ale

materialelor respective, care în general nu sunt proporţionale cu tensiunile limită. Ca urmare,
nu se pot dimensiona la limită conform relaţiei 38, simultan toate elementele barei.
Uzual se dimensionează la limită numai elementul din materialul cu preţ de cost ridicat,
urmând ca celelalte să fie supradimensionate, adică vor fi solicitate sub rezistenţa admisibilă.
Pentru exemplu de mai sus se poate scrie:
F ⎡ (σ ) (σ ) (σ ) ⎤
≤ min ⎢ lim 1 , lim 2 , lim 3 ⎥ (39)
E1A1 + E 2 A 2 + E 3 A 3 ⎣ cE 1 cE 2 cE 3 ⎦
Practic este necesar să se cunoască rapoartele A 2 A 1 şi A 3 A 1 .

Un asemenea calcul este recomandat a se face asistat de calculator prin utilizarea
aplicaţiei informatice Mathcad.
Bară dreaptă articulată la capete

Se consideră o bară de secţiune constantă EA = const. , Figura 8, articulată la ambele
capete şi solicitată axial de forţa concentrată F, aplicată în punctul B.
EA
N1 1 B F 2 N2
a b
A
N1 +
N
- N2
Figura 8. Bară articulată la ambele capete, solicitată axial de forţa F
101
Soluţie
Pentru a rezolva o astfel de problemă, static nedeterminată, este necesar să se cunoască
reacţiunile din articulaţie N 1 şi N 2 , care sunt două necunoscute.
Din punct de vedere static se poate scrie ecuaţia de echilibru:
N1 + N 2 − F = 0 . (40)
A doua ecuaţie se obţine din aspectul geometric al deformaţiilor şi anume că deformaţia

totală a barei între punctele 1 şi 2 este nulă, ∆A 1− 2 = 0 . Această deformaţie reprezintă suma
algebrică a deformaţiilor parţiale pe cele două intervale, ∆A 1− 2 = ∆A 1− B + ∆A B− 2 = 0 .
Prin exprimarea fizică a acestei relaţii, se obţine:
N 1a ( N 1 − F)b
∆A 1− 2 = + =0, (41)
EA EA
de unde:
b
N1 = F. (42)
A
Dacă se schimbă originea în punctul 2, deformaţia ∆A 2 −1 = ∆A 2− B + ∆A B−1 = 0 , capătă

expresia:
N 2 b (− N 2 + F)a
∆A 2 −1 = − + = 0, (43)
EA EA
de unde:
a
N2 = F (44)
A
Reacţiunea N 2 se poate obţine şi din ecuaţia de echilibru 47 sau prin analogie cu N 1 .

Deplasarea punctului B se poate calcula cu relaţia:
N 1a abF
∆A B = = (45)
EA AEA
102
Dimensionarea pentru o astfel de bară trebuie făcută pe tronsonul unde forţa axială este
maximă, utilizând condiţia:
max( N 1 , N 2 ) σ
σ max = ≤ σ a = lim . (46)
A c
Ca urmare, apare un tronson, cu lungimea cea mai mare, care este supradimensionat.
Observaţie. Acest mod de rezolvare este valabil şi pentru o bară încastrată la ambele
capete, Figura 9 sau pentru cazul când rigiditatea se schimbă pe diferite intervale ale barei.
EA
N1 B F N2
1 2
a b
A
N1 +
N - N2
Figura 9. Bară încastrată la ambele capete, solicitată axial de forţa F
Sistem de bare paralele

Se consideră o bară rigidă OB, Figura 10, articulată în punctul O, încărcată cu forţa F şi
legată prin două tije verticale de lungime A şi aceeaşi rigiditate. Se pune problema să se
determine reacţiunea din articulaţie şi eforturile secţionale N 1 şi N 2 din cele două tije.
Soluţie
Problema este static nedeterminată şi se poate rezolva apelând la cele trei aspecte.
Din punct de vedere static se pot scrie ecuaţiile de echilibru:
H = 0; V + N1 + N 2 − F = 0; aN1 + 2aN 2 − 3aF = 0 . (47)
Problema are trei necunoscute, deci mai este necesar încă o ecuaţie. În acest scop
trebuie precizată condiţia de deformaţie. O rezolvare simplă a problemei se obţine când bara
OB are o rigiditatea mare, adică se poate considera că rămâne rectilinie atunci când sistemul
103
se deformează, Figura 10c. Ca urmare, se poate scrie că deformaţiile barelor, notate pe desen,
sunt proporţionale cu distanţele a, 2a măsurate faţă de articulaţia O.
δ1 = atgα , δ 2 = 2atgα . (48)
EA EA
F
a O
B
a a a
V N1 N2
O
b H B
F
c O
B
Figura 10. Sistem de bare paralele
Prin exprimarea fizică a deformaţiilor δ1 şi δ 2 se obţine:
N 1A N 2A
= atgα , = 2atgα . (49)
EA EA
S-au obţinut 4 ecuaţii, a căror rezolvare permite determinarea celor trei necunoscute
iniţiale şi a necunoscutei suplimentare tgα . Exemplul prezentat este un caz particular. În
acelaşi mod se tratează şi alte variante ale problemei precum bară nearticulată în punctul O
suspendată prin trei tije de rigidităţi diferite.
Sistem de bare concurente

Un sistem de bare concurente este static nedetrminat dacă numărul barelor este mai
mare decât numărul ecuaţiilor de echilibru. Pentru exemplificare se consideră un sistem de
trei bare concurente, solicitat prin forţa F. Sistemul este simetric din punct de vedere
104
geometric şi mecanic, barele laterale au acelaşi modul de rigiditate E 1 A 1 , iar bara centrală are
modulul de rigiditate E 2 A 2 , Figura 11. Se pune problema să se determine eforturile din cele
trei bare precum şi deplasarea punctului M.
Rezolvarea acestei probleme se poate face scriind ecuaţiile echilibru rezultate din
izolarea nodului M:
− N1 sin α + N 3 sin α = 0;
(50)
N1 cos α + N 3 cos α + N 2 − F = 0.
Din prima ecuaţie rezultă că N 1 = N 3 = N . Această relaţie se poate scrie direct în baza
simetriei problemei.
A doua ecuaţie capătă forma:
N 2 + 2 N cos α − F = 0 . (51)
A B C
Ε1Α1 Ε2Α2 Ε1Α1
α α
N1 N2 l
N3
α−∆α Μ
F Q
∆l2
∆l1
Figura 11. Sistem de trei bare concurente
Sistemul fiind static nedeterminat este necesară încă o ecuaţie, care se obţine din
condiţia de deformaţie. Din triunghiul MPQ rezultă:
PQ = MP cos(α − ∆α) sau ∆A 1 = ∆A 2 cos(α − ∆α) . (52)
105
Prin exprimarea fizică a relaţie 52 şi neglijând variaţia de unghi ∆α , se obţine:
NA N A cos α
= 2 . (53)
E 1 A 1 cos α E2A2
Rezolvând sistemul de ecuaţii 51 şi 53, se găsesc eforturile din bare, respectiv tensiunile
normale:
E 1 A 1 cos 2 α E 1 cos 2 α
N1 = N 3 = N = F; σ1 = σ 3 = F,
2E 1 A 1 cos 3 α + E 2 A 2 2E 1 A 1 cos 3 α + E 2 A 2
(54)
E2A2 E2
N2 = F; σ2 = F.
2E 1 A 1 cos 3 α + E 2 A 2 2E 1 A 1 cos 3 α + E 2 A 2
Deplasarea punctului M se determină din relaţia 52..
Tensiuni cauzate de variaţia de temperatură

Lungimea iniţială A a unei bare este considerată în momentul montării acesteia într-un
sistem mecanic. Modificarea temperaturii implică modificări ale dimensiunilor iniţiale. Dacă
temperatura creşte faţă de temperatura din momentul montajului provocă dilatări, iar dacă
temperatura scade apar contracţii.
Se cunoaşte că o bară care se poate dilata liber, supusă la o variaţie de temperatură ∆t ,
îşi modifică lungimea cu:
∆A = αA∆t , (55)
unde α este coeficientul de dilatare termică liniară.

Dacă dilatarea sau contracţia este împiedicată parţial sau total, în bară apar tensiuni care
pot avea valori mari. Ca exemplu, se consideră un caz simplu, cel al barei încălzite uniform şi
parţial împiedicată, Figura 12.
EA, ∆t
Ν1 N2
A δ
Figura 12. Bară supusă la variaţie de temperatură cu dilatare parţial împiedicată
106
În acest caz bara se va dilata liber până la eliminarea jocului δ , după care apare
dilatarea împiedicată. În acest moment în încastrare apare reacţiunea axială N care solicită
bara la compresiune.
Din condiţia de echilibru rezultă că N 1 = N 2 = N
Condiţia de deformaţie poate fi exprimată astfel:
∆A termic + ∆A mecanic = δ . (56)
Prin înlocuirea deformaţiilor în ecuaţia 56, se obţine:
NA (57)
αA∆t − =δ.
EA
Din ecuaţia 57 rezultă forţa axială N, respectiv tensiunea din bară:
EA E
N = α∆tEA − δ , σ = α∆tE − δ . (58)
A A
Dacă jocul δ = 0 , întâlnim o dilatare total împiedicată, de tipul bară încastrată la ambele
capete supusă la o variaţie de temperatură ∆t , Figura 13. Efortul secţional N şi tensiunea
σ din bară se obţin prin particularizarea relaţiilor 58:
N = α∆tEA , σ = α∆tE . (59)
EA, ∆t
Ν1 N2
Figura 13. Bară supusă la variaţie de temperatură cu dilatare total împiedicată
Evident prezenţa jocului diminuează tensiunea din bară, care depinde şi de lungimea ei.
Dacă din calcul rezultă o tensiune negativă σ < 0 , înseamnă că jocul încă nu a fost preluat
total şi dilatarea se desfăşoară liber.
107
Condiţia de rezistenţă pentru un element de bară supus la variaţii de temperatură cu joc

sau fără joc este:
E σ E σ
σ = α∆tE − δ ≤ σ a = lim ; σ = α∆tE − δ ≤ σ a = lim . (60)
A c A c
Pentru evitarea efectelor nefavorabile ale dilatării împiedicate, în sistemele mecanice

supuse la variaţii de temperatură se prevăd uzual rosturi de dilatare sau compensatori, sub
forma unor segmente de bară curbă înserate pe elementul de bară a cărei dilatare este
împiedicată.
Sisteme de bare cu defecte de execuţie

În sistemele de bare static nedeterminate, chiar şi în absenţa sarcinilor exterioare, pot
exista tensiuni datorate montajului forţat al barelor cu abateri de la dimensiunea prescrisă.
Valorile acestor tensiuni depind de configuraţia geometrică a sistemului, de proprietăţile
mecanice ale materialului şi de valoarea abaterii dimensionale.
Se consideră sistemul din Figura 14, la care bara 2 este mai scurtă cu δ decât lungimea
A necesară pentru a fi montată în sistem.
A
1 2
EA EA
O M δ O a M b Ν
N ∆A1 ∆A 2
M1
a b
N1
a b
Figura 14. Sistem mecanic cu defect de execuţie
Prin realizarea forţată a montajului, bara ON se deplasează în poziţia ON 1 , tija 1 se

scurtează iar tija 2 se lungeşte. Relaţia între deplasările punctelor M şi N este:
108
MM 1 NN 1
= . (61)
a a+b
Efectuând înlocuirile fizice, rezultă:
N A
δ− 2 (62)
∆A 1 δ − ∆A 2 N 1A EA .
= , sau =
a a+b EAa a+b
Prin utilizarea relaţiei 62 şi a ecuaţiei de echilibru N 1a − N 2 (a + b) = 0 , se obţin

eforturile N 1 , N 2 din tijele sistemului.
Rezultă că defecţiunile de montaj introduc în sistemele static nedetrminate tensiuni
iniţiale care se suprapun peste cele produse de sarcinile exterioare, din care cauză trebuie avut
în vedere valoarea lor.
Remarcă: Calculul barelor supuse la compresiune se face analog cu a celor solicitate la
întindere, dacă lungimea barei depăşeşte de cinci ori dimensiunea cea mai mică a secţiunii
transversale. În caz contrar apar solicitări suplimentare datorită fenomenului de flambaj.
Din evidenţele experimentale rezultă că pentru oţeluri caracteristicile mecanice obţinute
prin încercări statice sunt aceleaşi la întindere şi compresiune. Unele materiale precum fonta,
piatra, betonul, rezistă mai bine la compresiune decât la întindere.
109
Capitolul 5
FORFECAREA
5.1. INTRODUCERE
Forfecarea este solicitarea care apare într-o secţiune al unui corp atunci când acţionează
numai forţa tăietoare T, Figura 1. În acest caz: N = 0, M î = 0, M t = 0, T ≠ 0 .
Ty
T
x
Tz
z
Figura 1. Solicitarea de forfecare
Relaţiile de echivalenţă între eforturi secţionale şi tensiuni sunt:
Ty = ∫ τ xy dA Tz = ∫ τ xz dA .
A A
(1)
Forţa tăietore T poate fi apreciată printr-o forţă globală calculată funcţie de cele două
componente Ty şi Tz cu relaţia:
T = Ty2 + Tz2 . (2)

Forfecare
În aplicaţiile tehnice forfecarea pură este rareori întâlnită. Uzual forfecarea apare
însoţită şi de alte solicitări precum încovoierea, întinderea sau compresiunea excentrică.
Astfel la îmbinările metalice prin buloane, nituri, suduri, deformarea prin alunecare poate
conduce la forfecarea elementelor structurii, iar în cazul lemnului sau betonului această
deformare poate produce despicarea grinzilor.
5.2. CALCULUL LA FORFECARE AL BARELOR DE SECŢIUNE MICĂ

Se consideră modelul din Figura 2, solicitat de forţele tăietoare T plasate la distanţa dx.
Momentul încovoietor pe distanţa dx, la care se aplică forţele se consideră neglijabil. Dacă
secţiunea bazelor solicitate la forfecare este mică, se poate face un calcul simplificat al
acestora pornind de la ipoteza că tensiunile tangenţiale produse în secţiune de forţa tăietoare
sunt uniform repartizate:
T
τ= . (3)
A
γ
T
dx
Figura 2. Solicitarea de forfecare pură
Relaţia 3, serveşte la calculul la forfecare al tablelor, buloanelor, niturilor, sudurilor,

cuielor, penelor şi al altor elemente auxiliare care servesc la îmbinarea diferitelor elemente ale
unei structuri mecanice utilizate în diferite domenii precum industrie, construcţii civile şi
forestiere, ş.a.
Condiţia de rezistenţă:
T τ
τef = ≤ τa = lim . (3)
A c
111
Forfecare
Relaţia 4 poate fi utilizată pentru dimensionare, verificare şi determinarea capacităţii

portante adică a forţei maxime care poate fi preluată de elementele asamblate, Tabelul 1.

Categorii de Verificare Dimensionare Determinarea
probleme capacităţii portante
Criteriul de T τ T Tc τ
rezistenţă τ efc = ≤ τ a = lim A nec = = Tcap = Aτ a = A lim
A c τ a τ lim c
În general toate materialele prezintă o rezistenţă la forfecare inferioară celei de tracţiune

sau compresiune, astfel încât, pentru oţeluri, tensiunea tangenţială limită se exprimă faţă de
cea normală limită prin relaţia τlim = ( 0, 6 − 0,8 ) σlim .
Lemnul, material anizotrop, prezintă rezistenţe diferite la forfecare, în funcţie de

orientarea forţei faţă de fibre, esenţă, umiditate. În Tabelul 2 se prezintă tensiunile tangenţiale
de rupere pentru diferite esenţe de lemn.
Forfecarea produce o deformaţie unghiulară legată de tensiunea tangenţială prin legea
lui Hooke, τ = Gγ :
τ T
γ= = , (5)
G GA
în care G este modulul de elasticitate transversal, iar produsul AG este numit modul de
rigiditate la forfecare. Această deformaţie nu prezintă interes pentru calcule practice.
Prin analogie cu solicitarea de tracţiune sau compresiune, energia specifică de
deformaţie acumulată într-o bară solicitată la forfecare, în ipoteza comportării liniar elastice a
materialului, are expresia:
τγ τ 2
w= = . (6)
2 2G
Solicitarea de forfecare este, în general, însoţită şi de strivire.

Strivirea este o solicitare de compresiune locală între două elemente apăsate unul către
celălalt. Pe suprafeţele plane în contact, presiunea poate fi considerată uniform repartizată.
Pe elemente cu alte configuraţii precum cele cilindrice, legea de repartiţie a presiunii este
studiată la disciplina de mecanica contactului. La luarea în considerare a solicitării de strivire
se face în ipoteza că presiunea de interfaţă este repartizată uniform nu pe suprafaţa strivită ci
pe un plan perpendicular pe direcţia forţei de apăsare.
112
Forfecare
Tabelul 2. Tensiunea tangenţială de rupere prin forfecare pentru diferite esenţe de lemn
Nr. Tipul solicitării Direcţia Modelul Tensiunea tangenţială de rupere,
crt. τ r [MPa], umiditate 15%
Brad Molid Fag Stejar
1 T
Radială 27,4 24,5 48,3 36,7
Forfecare T
2 transversală
T
Tangenţială 24,8 24,6 43,0 40,6
3 T
Radială 5,5 5,4 11,0 10,9
Forfecare T
4 T
longitudinală
paralelă
Tangenţială 5,8 5,5 14,3 12,8
T
5 T
Radială 1,7 1,9 6,5 5,8
Forfecare
T
6 longitudinală T
perpendiculară
Tangenţială 1,8 2,0 6,8 7,1
113
Forfecare
Secţiunile de calcul la solicitarea de forfecare sunt secţiuni periculoase şi dimensiunile

lor se determină ţinând seama de solicitările de forfecare şi de strivire. Cu stabilirea
dimensiunilor elementelor se ocupă disciplina de organe de maşini şi construcţii metalice.
5.3. APLICAŢII LA CALCULUL ÎMBINĂRILOR
5.3.1 Îmbinările elementelor metalice

În cadrul structurilor mecanice este necesar ca două sau mai multe elemente să fie
fixate. Fixarea poate fi făcută cu îmbinări demontabile precum cele cu şuruburi, buloane şi
pene sau nedemontabile precum cele realizate cu nituri sau sudură.
Caracteristic tuturor îmbinărilor este faptul că în zona fixării elementele sunt slăbite fie
prin găuri sau prin modificarea structurii materialului. Ca urmare, transmiterea forţei de la un
element la altul se face pe secţiuni mici, prin elemente ajutătoare supuse la tensiuni mari.
Solicitările care apar în aceste secţiuni sunt forfecarea şi strivirea.
Îmbinări cu nituri. Îmbinările cu nituri sunt folosite de mult timp deşi sudura ca
procedeu de îmbinare este foarte des folosită în prezent. Nitul, având un singur cap şi
diametrul d 1 mai mic cu 0,5-1 mm decât diametrul d al găurii în care se introduce. Prin
operaţia de nituire, diametrul nitului se măreşte astfel încât corpul cilindric umple gaura.
Diametrele găurilor de nit sunt standardizate sau normalizate, alegându-se în funcţie de
dimensiunile tablelor sau laminatelor utilizate.
Practic nitul este supus la solicitări compuse de forfecare, încovoiere şi strivire. Pentru
grosimi reduse a elementelor nituite, valorile momentelor încovoietoare sunt mici şi se pot
neglija. Fizic se neglijează forţele de frecare de la interfaţa elementelor nituite şi consideră că
forfecarea este solicitarea principală.
Se consideră o îmbinare a două table de aceeaşi grosime h, cu un nit, Figura 3. Tablele,
tinzând să alunece una peste alta, solicită nitul la forfecare. Tensiunea tangenţială de
forfecare se determină cu relaţia:
T 4F
τ= = 2. (7)
A πd
După cum s-a prezentat, pe lângă forfecare, nitul este solicitat la strivire cu tabla.
Presiunea de strivire se poate calcula cu relaţia:
114
Forfecare
F
p str = . (8)
dh
F F
F F
h h
Secţiune de fofecare
Figura 3. Îmbinare nituită
S-a considerat suprafaţa de strivire convenţională ca fiind suprafaţa dreptunghiului de

lăţime d şi înălţime h, Figura 4.
p p
d d
Distribuţie reală Distribuţie convenţională
Figura 4. – Suprafaţa reală şi convenţională de strivire
Făcând raportul relaţiilor 7 şi 8 se obţine:
τ h
=4 (9)
p str d
Considerând cazul la limită, adică τ = τ a = τ lim c şi p str = p astr = p lim c , rezultă

diametrul nitului în funcţie de grosimea tablei.
p lim
d = 4h , (10)
τ lim
unde p lim este presiunea limită la strivire şi τ lim este tensiunea tangenţială limită la forfecare.
115
Forfecare
Valoarea lui d calculată cu relaţia 10 trebuie rotunjită la o dimensiune standardizată sau

normalizată. Uzual, diametrul nitului nu se calculează ci se adoptă din standarde sau norme,
în funcţie de grosimea tablelor ce trebuie îmbinate.
În cazul în care sunt mai mult de două table de îmbinat, Figura 5, atunci nitul se foarfecă în
mai multe secţiuni, tensiunea tangenţială se calculează cu relaţia:
4F
τ= , (11)
iπd 2
unde i reprezintă numărul secţiunilor de forfecare.
h/2 h/2
h h
F/2 F/2
F F
F/2 h/2 F/2 h/2
Figura 5. Îmbinare cu mai multe secţiuni de forfecare
În general, o îmbinare nituită include mai multe nituri. În aceste condiţii, dacă F este
forţa pentru care se dimensionează o îmbinare nituită, iar F1cap este forţa capabilă a unui
singur nit, numărul de nituri n, necesar îmbinării, se calculează cu relaţia:
F
n= , (12)
F1cap
se admite valoarea întreagă superioară care se măreşte cu circa 20% pentru a ţine seama de
imperfecţiunile tehnologice.
În calcule se admite că forţa totală transmisă prin intermediul niturilor se repartizează
uniform acestora şi ca urmare toate niturile din îmbinare se încarcă la fel.
Capacitatea de încărcare a unui nit se calculează luând în considerare cele două tipuri de
solicitări: forfecare şi strivire, în felul următor:
πd 2 τ lim
La forfecare Tcap = iA f τ a = i ;
4 c
p lim
La strivire Pstr = A s p astr = hd .
c
116
Forfecare
Forţa care poate fi admisă să acţioneze asupra unui nit de diametru d, reprezintă
valoarea cea mai mică dintre Tcap , Pstr , adică:
[
Tnit = min Tcap , Pstr ] (13)
Elementele de îmbinare se dimensionează la întindere utilizând relaţia:
F Fc
A nec = k =k , (14)
σa σ lim
unde k este un coeficient care ţine seama de slăbirea produsă de găurile de nit, k > 1 , σ lim este
tensiunea normală limită la întindere, iar c coeficientul de siguranţă.
Îmbinările cu şuruburi sau buloane au în prezent o largă utilizare la montajul
elementelor din structura construcţiilor metalice şi din lemn, asigurând o prindere uşoară şi
rapidă în condiţii diferite.
Şuruburile obişnuite sunt alcătuite dintr-o tijă cilindrică şi un cap de formă hexagonală,
extremitatea liberă a tijei este filetată pentru a se putea înşuruba o piuliţă, Figura 6.
Figura 6. Şurub metalic
Calculul îmbinărilor du şuruburi obişnuite este asemănător cu cel al îmbinărilor nituite.

Trebuie precizat faptul că la şuruburi diametrul de calcul este diametrul tijei.
Îmbinări sudate
Sudarea este un procedeu tehnologic prin care se îmbină două piese din metal de aceiaşi
compoziţie sau de compoziţie apropiată, ale căror suprafeţe de îmbinare au fost aduse, prin
încălzire locală, în stare plastică, cu sau fără adaos de metal de compoziţie corespunzătoare.
Îmbinările prin sudură au o serie de avantaje faţă de celelalte tipuri de îmbinări şi anume:
elementele nu se slăbesc, datorită găurilor necesare trecerii niturilor sau buloanelor,
ca urmare rezultă o utilizare economică a acestora;
prelucrarea se face uşor şi deci preţul este mai redus;
117
Forfecare
construcţiile sudate reclamă o întreţinere mai uşoară decât cele nituite;

permite îmbinarea unui număr mare de elemente.
Dezavantajele sudurii sunt legate de faptul că prin răcire se produc tensiuni iniţiale.
Controlul sudurilor necesită o aparatura specială . Le executarea sudurii este necesară o
calificare superioară faţă de nituire.
Clasificarea sudurilor este prezentată în STAS 5555/2-80, astfel:
Sudură cap la cap – Figura 7a;
Sudură cu margini suprapuse – Figura 7b;
Sudură de flanc – Figura 7c;
Sudură în colţ – Figura 7d.
t t a
F F F
F
F b F F b F
a b
t1
F F
l
t a
F F
c d
Figura 7. Tipuri de suduri conform STAS 5555/2-80
Calculul sudurilor depinde de tipul de sudură şi de natura solicitării care poate fi de

întindere sau forfecare. Tensiunile admisibile ale sudurilor au fost stabilite pe cale
experimentală şi ele depind de natura materialului pieselor de sudat, de felul sudurii şi de
natura solicitării, Tabelul 3.
În calcule lungimea cordonului de sudură, A s este mai mică decât lungimea sudată
efectiv, A , deoarece pot să apară imperfecţiuni de sudare la capetele cordoanelor. Lungimea

de calcul este:
118
Forfecare
A s = A − 2a , (15)
unde a reprezintă grosimea sudurii.
Tabelul 3. Tensiuni admisibile pentru calculul la sudură.

Tipul solicitării Întindere Compresiune Încovoiere Forfecare
Tensiunea σ as = 0,8σ a σ as = σ a σ as = 0,85σ a τ as = 0,65σ a
admisibilă
σ a - tensiunea admisibilă a materialului din care se face electrodul
Sudura cap la cap, Figura 7a, solicitată la întindere. Grosimea sudurii este egală cu
grosimea elementului t. Verificarea rezistenţei cordonului de sudură se face cu relaţia:
F
σ= ≤ 0,8σ a (16)
(b − 2t ) t
Sudura cu margini suprapuse, Figura 7b. Grosimea sudurii este egală cu înălţimea
triunghiului de sudură considerat un triunghi dreptunghic isoscel. Deoarece grosimea t a
piesei este chiar latura triunghiului, grosimea sudurii se poate calcula cu relaţia:
2
a= t = 0,7 t (17)
2
Forţa f care solicită sudura poate fi descompusă în două componente F1 ,F 2 , Figura 8:
2
F1 = F2 = F = 0,7F . (18)
2
a
F2
F
F2 F
t
Figura 8. Model de calcul pentru sudura cu margini suprapuse
119
Forfecare
Sudura este solicitată la întindere de forţa F1 şi la forfecare de către forţa F 2 .

Convenţional se face un calcul acoperitor numai la forfecare, considerând că întreaga forţă F
ar forfeca sudura. Calculul tensiunii în cele două cordoane frontale de sudură se face cu
relaţia:
F F F
τ= = = . (19)
2aA 2a (b − 2a ) 1,4t (b − 1,4t )
Sudura de flanc, Figura 7c. Calculul sudurii se face la forfecare considerând o

repartiţie uniformă a tensiunii în lungul cordonului. Tensiunea se calculează cu relaţia:
F F
τ= = ≤ τ as . (20)
2aA 1,4tA
Dacă se impune grosimea sudurii, se poate calcula lungimea cordonului de sudură:
F
A = A s + 2a = + 1,4t (21)
1,4 tτ as
5.3.2 Îmbinările elementelor de lemn

La executarea unor construcţii din lemn apare necesitatea realizării îmbinării a două sau
mai multe elemente care se pot intersecta între ele sub diferite unghiuri, formând aşa numitele
noduri. Îmbinările pot fi realizate prin chertare, cu pene, buloane, cuie, scoabe ş.a.
Îmbinările prin chertare. La aceste îmbinări transmiterea efortului se realizează direct
prin suprafeţele de contact între elementele prelucrate corespunzător, Figura 9 a şi b. Pentru
solidarizare se folosesc buloane sau scoabe care au rolul de a menţine contactul între
suprafeţele care transmit efortul şi de a împiedica deplasările relative dintre piese.
Aceste tipuri de îmbinări se întâlnesc în cazul fermelor denumite şi grinzi cu zăbrele,
realizate prin mijloace tipice de dulgherie. Calculul de rezistenţă a barelor presupune
stabilirea secţiunilor periculoase şi a solicitărilor produse în aceste secţiuni. Solicitările
principale din îmbinare sunt forfecarea şi strivirea.
N 2 cos α σ
La strivire σ s = ≤ σ sa = s lim ;
bh p c
N 2 cos α τ
La forfecare τ= ≤ τ a = lim .
bA p c
120
Forfecare
Ap N2 Şurub metalic
hp
α N1 h
C
a
b
A p2 N2
hp1 A p1
b
N1
hp2 C h
b
Figura 9. Îmbinări prin chertare
Din relaţiile de mai sus rezultă înălţimea şi pragul chertării:
N 2 cos α N 2 cos α
hp ≥ ; Ap ≥ , (22)
bσ sa bτ a
unde σ sa şi τ a reprezintă tensiunea admisibilă de calcul la strivire şi forfecare ale lemnului

utilizat.
Evident în calculul de rezistenţă al îmbinării nu se ţine seama de rezistenţa bulonului,
acesta are rolul numai de solidarizare.
Deoarece lemnul prezintă o rezistenţă mică la forfecare în lungul fibrelor, lungimea
pragului rezultată din calcul este mare. Se poate micşora gabaritul îmbinării adoptând soluţia
îmbinării prin chertare cu prag dublu, Figura 9b. Prin acest procedeu se obţine o mărire a
121
Forfecare
suprafeţelor de contact între elemente, concomitent cu mărirea ariei secţiunii de forfecare,

fenomenul producându-se simultan în ambele plane.
Îmbinări cu pene. Penele se utilizează pentru realizarea unor elemente cu secţiune
compusă, fiind montat în locaşuri special amenajate, Figura 10 a şi b. Ele împiedică
deplasarea reciprocă a elementelor componente, fiind solicitate în principal la strivire şi
forfecare. Calculul de rezistenţă se face funcţie de cele două tipuri de solicitări:
F σ
La strivire: σ s = ≤ σ sa = s lim ;
nbh c c
F τ
La forfecare: τ= ≤ τ a = lim ,
nbA p c
unde n reprezintă numărul penelor utilizate în îmbinarea ce transmite forţa F.
hc
F
a F
hc lp b
F
b F
hp
Figura 10. Tipuri de îmbinări cu pene
Utilizarea unor pene înclinate; Figura 10b, permite micşorarea numărului de pene
utilizate într-o îmbinare, prin mărirea suprafeţei de strivire şi forfecare.
Îmbinări cu tije. În această categorie intră îmbinarea elementelor de lemn cu:

- buloane, Figura 11a,
- cuie, Figura 11b
- tije lamelare sau plăcuţe, Figura 11c.
Distrugerea unei îmbinări cu tije poate fi cauzată fie prin forfecarea tijei, dacă aceasta
este realizată dintr-un material cu rezistenţă mică, fie prin forfecarea lemnului, dacă tijele sunt
plasate la distanţe prea mici. Trebuie avut în vedere şi posibilitatea strivirii lemnului pieselor
îmbinate.
122
Forfecare
F/2
F
F/2
a b
Figura 11. Tipuri de îmbinări
Relaţiile de calcul pentru asemenea îmbinări sunt identice cu cele prezentate la calculul
îmbinărilor metalice cu nituri şi buloane. În literatura de specialitate se găsesc precizări
asupra modului de alegere a dimensiunilor de calcul pentru elementele utilizate.
În aplicaţiile practice se pot folosi şi îmbinării de lemn de tipul celei din Figura 12. În
acest caz se pune problema dimensionării dinţilor.
F1 F
F1
α α
Figura 12. Îmbinare de lemn în formă de dinţii
123
Capitolul 6
TORSIUNEA
6.1. INTRODUCERE
Torsiunea sau răsucirea este solicitarea care apare într-o secţiune a unui solid elastic
atunci când, dintre eforturile secţionale, acţionează numai momentul normal la planul
secţiunii, Figura 1. Acesta se numeşte moment de torsiune sau de răsucire. Celelalte eforturi
secţionale se consideră nule:
M x = M t şi N = 0 ; T = 0 ; Mî = 0. (1)
y
Mt
Mt
z
Mt
Mt
x
a – reprezentare spaţială b - reprezentare plană
Figura 1. Solicitarea de torsiune a barelor drepte
Se poate spune că un corp este solicitat la torsiune dacă torsorul forţelor calculat în
raport cu centrul de greutate al unei secţiuni normale la axa corpului se reduce la un cuplu al
cărui moment M x = M t are direcţia normală la secţiune.
Din punct de vedere fizic, solicitarea de torsiune este prezentă în osii, arbori, la arcurile
elicoidale, la elemente din structura construcţiilor spaţiale, etc.
În Figura 2 este evident că elementul de bară AB este supus la solicitarea de torsiune cu
momentul M t = Fa .
A A B
a
F
C
Figura 2. Bara AB – solicitată la torsiune
Un alt exemplu este întâlnit la arborele cardanic care transmite mişcarea de rotaţie de
la priza de putere a unui tractor la o maşină de lucru, Figura 3.
Arbore cardanic
Tractor
Maşină de
lucru
Figura 3. Transmiterea mişcării de rotaţie între două maşini
La arborii de transmisie încărcarea exterioară este dată prin puterea P [Kw] şi turaţia n
[rpm]. Se cunoaşte că în mişcarea de rotaţie puterea este dată de expresia:
P = Mtω , (2)
în care M t este momentul de torsiune aplicat arborelui, iar ω este viteza unghiulară.
Dacă arborele de transmisie se roteşte cu turaţia n, atunci relaţia 2 devine:
πn
P = Mt . (3)
30
În acest caz momentul de torsiune M t [Nm] se determină cu relaţia:
30P P
Mt = =K , (4)
πn n
πn 30
în care ω = şi K = .
30 π
Cunoscând momentele de torsiune care solicită o bară dreaptă, se trasează diagramele
M t , după cum s-a precizat în capitolele anterioare.
125
6.2. TORSIUNEA BARELOR DE SECŢIUNE CIRCULARĂ SAU INELARĂ
Pentru a studia starea de tensiune şi deformaţie se presupun acceptate următoarele
ipoteze:
- secţiunile iniţial plane şi normale la axa barei rămân şi după deformare plane şi
normale la axe conform ipotezei lui Bernoulli;
- nu se modifică distanţa dintre secţiunile transversale şi nici diametrul barei, dat fiind
faptul că deformaţiile sunt mici. Acest concept nu se poate aplica la alte secţiuni decât
circulară sau inelară.
Se consideră un element de bară cu secţiune circulară cu diametru d, supus la răsucire
pură, din care se izolează un cilindru de rază r şi lungime dx, Figura 4. Unul din capetele
elementului se consideră fixat. Datorită aplicării momentului de torsiune M t , punctul B de
pe generatoare se deplasează în B′ , astfel încât generatoarea AB′ va face unghiul γ cu cea
iniţială AB. Acest unghi reprezintă chiar lunecarea specifică.
dA
γ
dϕ
B, ,
r τ
A
B O
R
d dx
Figura 4. Element de bară supus la torsiune - model de calcul
Fie dϕ unghiul de rotire format de OB şi OB′ . Evident:
OB = OB′ = r şi BB′ = rdϕ = dxγ . (5)
Rezultă:
dϕ
γ= r = ωr , (6)
dx
unde ω = dϕ dx este deplasarea specifică sau răsucirea specifică - deplasarea relativă a două
secţiuni plasate la distanţa dx.
126
Datorită momentului de torsiune M t , se produc deformaţiile specifice unghiulare γ , iar
pe secţiunile transversale apar tensiunile tangenţiale τ . Conform legii lui Hooke:
τ = Gγ = Gωr , (7)
E
unde G este modul de elasticitate transversal, sau G = .
2(1 + ν )
Tensiunea tangenţială dată de relaţia 7, poate fi descompusă pe axele Oy şi Oz, Figura
5, în două componente:
z y
τ xy = −τ sin α = −τ = −Gωz ; τ xz = τ cos α = τ = Gωy . (8)
r r
Mt
z
α r τ
y dA
(x,z)
Figura 5. Model de calcul simplificat la torsiune
Relaţiile 8 trebuie să satisfacă ecuaţiile de echivalenţă mecanică, adică relaţiile

integrale dintre tensiuni şi eforturi secţionale:
N = ∫ σ x dA = 0 ; Ty = ∫ τ xy dA = 0 ; Tz = ∫ τ xz dA = 0 ;
A A A
(9)
M x = M t = ∫ (τ xz y − τ xy z)dA ; M y = ∫ σ x zdA = 0 ; M z = ∫ σ x ydA = 0 .
A A A
Prin înlocuirea în relaţia M x = M t cu componentele tensiuni tangenţiale date de

relaţiile 8 şi 9 se obţine:
127
M t = Gω∫ ( y 2 + z 2 )dA = Gω∫ r 2 dA = GωI p ,
A
(10)
unde I p = ∫ r 2 dA este momentul de inerţie polar al secţiunii în raport cu centrul ei de

A
greutate.
Din relaţia 11, rezultă expresia răsucirii specifice:
Mt
ω= , (11)
GI p
în care produsul GI p are denumirea de modul de rigiditate la răsucire al barei de secţiune
circulară.
În aceste condiţii tensiunea tangenţială devine:
Mt
τ = Gωr = r, (12)
Ip
⎡ d⎤
în care r ∈ [0, R ] sau r ∈ ⎢0; ⎥ .
⎣ 2⎦
Relaţia 12 este fundamentală în studiul răsucirii pure a barelor cilindrice de secţiune
transversală circulară sau inelară. Ea reprezintă legea de variaţie a tensiuni tangenţiale pe
secţiune, Figura 6.
τmax τmax
Mt +
Mt +
d
- --
d −τmax D −τmax
a - secţiune circulară b - secţiune inelară
Figura 6. Variaţia tensiuni tangenţiale
128
Pentru valorile particulare ale lui r, tensiunea tangenţială, τ are următoarele valori:
d Mt
r=R= τ= R = τ max ;
2 Ip
d Mt
r = −R = − τ=− R = − τ max .
2 Ip
La o secţiune circulară de diametru d, modulul de rezistenţă polar are expresia:
πd 2
Ip 32 πd 3
Wp = = = , (13)
R d 16
2
iar la o secţiune inelară cu diametrul exterior D şi diametrul interior d, Wp este:
πD 4 πd 4
Ip −
πD 3
Wp = =
R
32
D
32 =
16
1− α4 , ( ) (14)
d
în care α = .
D
Evident α ∈ [0,1) , pentru α = 0 , se obţine Wp pentru secţiunea circulară.
Condiţia de rezistenţă pentru solicitarea de torsiune pură este:
Mt τ lim
τ max = ≤ τa = , (15)
Wp c
unde τ lim = ( τ e , τ c , τ r ) reprezintă tensiunea tangenţială limită pentru materialul barei şi c

reprezintă coeficientul de siguranţă.
Cu ajutorul relaţiei 17 se pot face calcule de: dimensionare, determinare a capacităţii
portante şi verificare.
Deformaţia la torsiune
Pentru calculul deformaţiei la torsiune se utilizează relaţia ω = dϕ dx , din care rezultă:
A A
Mt
ϕ = ∫ ωdx = ∫ dx . (16)
0 0
GI p
129
Dacă bara este de secţiune constantă şi M t îşi păstrează valoarea pe lungimea A a barei,
se obţine:
MtA
ϕ= . (17)
GI p
Criteriul de rigiditate la răsucire al barei, poate fi impus de cerinţe astfel:
MtA
ϕ= ≤ ϕa (18)
GI p
sau
Mt
ω ≤ ωa , ⇒ ≤ ωa , (19)
GI p
unde ϕ a şi ω a reprezintă deformaţia admisibilă, respectiv rotirea specifică admisibilă.

Cu relaţiile 18 sau 21 se pot efectua cele trei tipuri de probleme: dimensionare,
determinarea capacităţii portante şi verificare.
În anumite aplicaţii practice se pot impune simultan condiţiile definite prin relaţiile 15 şi
18 sau 19.
O sinteză a problemelor întâlnite la solicitarea de torsiune prin utilizarea celor două
criterii este evidenţiată în Tabelul 1.

MA
Verificare Mt τ ϕ = t ≤ ϕ a sau Îndeplinirea ambelor
τ max = ≤ τ a = lim GI p
Wp c criterii simultan.
Mt
ω= ≤ ωa
GI p
Mtc MtA
Dimensionare Wpnec = I pnec 2 = sau
τ im Gϕ a
A nec = max(A nec1 , A nec 2 )
Mt
I pnec 2 =
Gω a
Determinarea τ lim GI p ϕ a
capacităţii M tcap1 = Wp M tcap 2 = sau M tcap = min(M tcap1 , M tcap 2 )
c A
portante
M tcap 2 = GI p ω a
130
Energia de deformaţie la răsucire
Pentru a calcula energia acumulată în corp în timpul solicitării de răsucire se utilizează
relaţia energiei specifice prezentată în capitolul 3,
τ xy γ xy τγ τ 2
w= = = . (20)
2 2 2G
Energia totală de deformaţie acumulată într-o bară de volum V, solicitată la răsucire are
expresia:
2
τ2 1 ⎛⎜ M t r ⎞⎟ (21)
W = ∫ wdV = ∫ dV = ∫ dV .
V V
2G V
2G ⎜⎝ I p ⎟⎠
Dacă se înlocuieşte dV = dAdx şi integrala de volum se scrie ca un produs de două

integrale, una de arie şi alta de linie, se obţine:
A
M 2t r 2 1 2
W=∫ 2
dV = ∫ 2
r dA ∫ M 2t dx . (22)
V 2GI p A 2GI p 0
Deoarece ∫ r 2 dA = I p , relaţia 24 devine:

A
A
M 2t
W=∫ dx . (23)
0
2GI p
Dacă momentul de torsiune şi rigiditatea sunt constante pe lungimea barei A , atunci

relaţia 23, capătă forma:
M 2t A
W= . (24)
2GI p
Dacă elementele de bară prezintă tronsoane cu secţiuni constante, precum cele din
Figura7, energia poate fi scrisă astfel:
3
M 2ti A 1
W=∑ . (25)
1 2GI pi
131
Mt 1 2 3 Mt
A1 A2 A3
Figura 7. Bară cu trei tronsoane supusă la torsiune
6.3. TORSIUNEA BARELOR DE SECŢIUNE OARECARE

Teoria prezentată anterior este valabilă numai pentru barele cu secţiune circulară sau
inelară. Studiul răsucirii barelor drepte de secţiune transversală oarecare a fost elaborat de
Bare de Saint-Venant. La solicitarea de răsucire a barelor de secţiune oarecare nu se mai
respectă ipoteza lui Bernoulli, în urma deformaţiei au loc deplasări inegale în lungul axei
barei, ceea ce duce la deplasarea secţiunii transversale.
Tensiunea tangenţială maximă şi unghiul de răsucire specifică pentru secţiunile
necirculare, se pot exprima prin relaţii asemănătoare cu cele stabilite în cazul secţiunilor
circulare, folosind rezultatele date de teoria elasticităţii.
În locul momentului de inerţie polar I p şi al modulului de rezistenţă polar Wp din
relaţiile 15, 18 sau 19 se introduc alte caracteristici geometrice, I t şi Wt denumite moment

de inerţie convenţional, respectiv modul de rezistenţă convenţional la răsucire, care depind de
dimensiunile secţiunii necirculare. Aceste caracteristici convenţionale pentru diferite forme
geometrice sunt date în Tabelul 2.
Ca urmare, relaţiile 15 şi 18 sau 19 pot fi scrise sub formă generală astfel:
Mt τ
τ max = ≤ τ a = lim ; (26)
Wt c
MtA
ϕ= ≤ ϕa ;
GI t
sau (27)
Mt
ω= ≤ ωa .
GI t
Similar ca la barele cu secţiune circulară, produsul GI t se numeşte modul de rigiditate

la răsucire.
132
Tabelul 2- Relaţii de calcul ale I t şi Wt pentru diverse forme de secţiuni
TIPUL SECŢIUNII RELAŢII DE CALCUL

It Wt Specificaţii
Eliptică
2M t
τ max = , se
πa b
3 3
πab 2
πab 2
It = Wt =
a2 + b2 2
produce în punctele M
Dreptunghiulară I t = βhb 3 , Wt = αhb 2 , Mt

, se
τ max = τ zx =
⎛ h⎞ αhb 2
⎛ h⎞
β = f⎜ ⎟ , α = f⎜ ⎟ ,
⎝ b⎠ ⎝ b⎠
valorile lui β sunt valorile lui α sunt

în tabelul 3 în tabelul 3
Triunghi echilateral
cu latura a 3 4 a3 20M t
It = a Wt = τ max = , se
80 20 a3
Profile subţiri 4A 2m Wt = 2δ min A m , Mt

închise It = τ max = ,
ds A m - aria închisă 2δ min A m
∫c δ( s) de curba medie a se produce în dreptul
profilului lui δ min , δ(s) - grosimea
peretelui în secţiunea
curentă s
Profile deschise cu 1 It 3M t
pereţi subţiri It =
3
∑ h i b 3i Wt =
b max
τ max =
δ ( a + b − δ)
2
,
pot fi considerate
se produce la mijlocul
compuse din mai
laturii dreptunghiulare
multe
de grosime maximă
dreptunghiuri cu
raportul h b mare
h =s, b=δ b max = δ h = s = Rα
1 1 3M t
I t = sδ 3 , Wt = sδ 2 τ max = ,
3 3 δ 2 Rα
Coeficienţii α, β, γ se găsesc în Tabelul 3 şi sunt funcţie de raportul, f ( h b ) .
133
Tabelul 3. Valorile coeficienţilor α, β, γ pentru secţiunea dreptunghiulară
h/b 1 1,5 1,75 2 2,5 3 4 6 8 10 ∞
α 0,208 0,231 0,239 0,246 0,258 0,267 0,282 0,299 0,307 0,313 0,333
β 0,141 0,196 0,214 0,229 0,249 0,263 0,281 0,299 0,307 0,313 0,333
γ 1,00 0,859 0,820 0,795 0,766 0,753 0,743 0,743 0,742 0,742 0,742
6.4 PROBLEME STATIC NEDETERMINATE

Sistemele static nedeterminate solicitate la răsucire se rezolvă, ca orice sistem static
nedeterminat, pe baza ecuaţiilor de echilibru static şi a condiţiilor de deformaţie.
Bară cu secţiune neomogenă

O bară formată din doi cilindri din materiale diferite, presaţi unul peste celălalt,
constituie o bară cu secţiune neomogenă, Figura 8. Dacă bara este solicitată la torsiune prin
momentul M t , atunci bara din metal preia momentul M t1 , iar cilindrul 2 preia momentul
M t 2 , astfel că:
M t = M t1 + M t 2 (28)
Lemn
M 2 M
t t
1
Metal
Figura 8. Bară cilindrică cu secţiune neomogenă
A doua ecuaţie se obţine din condiţia de deformaţie, ţinând seama că cele două
materiale se deformează împreună, ca urmare deformaţiile sunt egale:
ϕ1 = ϕ 2 , (29)
unde:
134
M t1l M l
ϕ1 = , ϕ2 = t 2 . (30)
G1I p1 G 2 I p2
Ţinând seama de relaţia 29, rezultă:
M t1 l M t2l M t1 G 1 I p1 M t1 G 1 I p1
= ⇒ = ⇒ = (31)
G 1 I p1 G 2 I p 2 M t 2 G 2 I p2 M t1 + M t 2 G 1 I p1 + G 2 I p 2
Prin rezolvare rezultă:
G 1 I p1 G 2 I p2
M t1 = Mt , M t2 = Mt . (32)
G 1 I p1 + G 2 I p 2 G 1 I p1 + G 2 I p 2
Condiţiile de rezistenţă sunt:
M t1 τ M τ
τ1 = ≤ τa1 = lim1 ; τ2 = t 2 ≤ τa 2 = lim2 . (33)
Wp1 c Wp2 c
Bară încastrată la ambele capete, solicitată la torsiune

Bara cu secţiune dreptunghiulară din Figura 9, încastrată la ambele capete este solicitată
la torsiune prin momentul M t . În urma aplicării momentului M t , apar în reazeme reacţiunile
M tA şi M tB .
Mt
Mt A A C B Mt B
a b
Figura 9. Bară încastrată la ambele capete, solicitată la torsiune
Din condiţia de echilibru static se obţine:
M tA − M t + M tB = 0 sau M tA + M tB = M t . (34)
135
Pentru rezolvare apelăm la condiţia de deformaţie, având în vedere că în încastrări bara
nu se poate roti, ca urmare deformaţia totală este nulă, adică:
ϕ AB = 0 sau ϕ AC + ϕ CB = 0 . (35)
Prin explicitarea deformaţilor din relaţia 35 se obţine:
M tA a (M tA − M t )b
+ = 0 sau M tA (a + b) = M t b . (36)
GI t GI t
Din relaţia 36 rezultă:
b a
M tA = M t , M tB = Mt (37)
a+b a+b
Reacţiunile fiind cunoscute, se poate trasa diagrama de momente de torsiune. Condiţia

de rezistenţă poate fi scrisă astfel:
max(M tA , M tB ) τ
≤ τ a = lim (38)
Wt c
Dacă bara se realizează cu secţiune constantă, ea este supradimensiontă pe un tronson şi

anume pe cel mai lung.
Pentru a utiliza în mod raţional materialul barei, este necesar să se realizeze tronsoane
cu secţiuni diferite, rezultând astfel un solid de egală rezistenţă la torsiune, Figura 10.
2
1
a b
Figura 10. Solid de egală rezistenţă la torsiune.
136
Capitolul 7
ÎNCOVOIEREA
7.1. INCOVOIEREA PURĂ. RELAŢIA LUI NAVIER

Încovoierea este solicitarea care apare într-o secţiune plană a unui solid dacă eforturile
secţionale se reduc numai la momente încovoietoare şi forţe tăietoare. Altfel spus, torsorul
forţelor ce acţionează pe o secţiune curentă, calculat în raport cu centrul de greutate, se reduc
la un moment dirijat după una din axele principale de inerţie şi la o forţă tăietoare. Dacă în
secţiunea transversală există numai moment încovoietor, încovoierea se numeşte pură, Figura
1, intervalul de lungime A . Dacă acţionează simultan atât momentul încovoietor cât şi forţa
tăietoare, încovoierea se numeşte simplă, Figura 1, consola de lungime a.
q dx q
a A a
qa
T -
qa
qa 2 qa 2
− −
2 2
-
M
Figura 1. Bară dreaptă solicitată la încovoiere
7.1.1 Starea de tensiune la încovoiere pură

Se consideră modelul din Figura 1, solicitată la încovoiere pură între reazeme, unde
forţa tăietoare T = 0 şi momentul încovoietor M = cons tan t . Sub acţiunea acestui efort
secţional, în secţiunea transversală a barei se produc tensiuni normale σ . Pentru studiul
încovoierii acestei bare se fac următoarele ipoteze simplificatoare:
Încovoierea
Materialul din care este realizată bara este omogen şi izotrop şi ascultă de legea lui
Hooke;
Sarcinile sunt plasate în planul vertical, Oxy; axa Oy fiind axă principală de inerţie;
G
Vectorul moment încovoietor M , este perpendicular pe planul forţelor şi se consideră
aplicat pe axa principală Oz;
Axa Ox - reprezintă axa barei nedeformate în configuraţia iniţială;
Înălţimea h sau diametrul secţiunii sunt relativ mici în raport cu lungimea A ;
Se admite ipoteza lui Bernoulli, potrivit căreia, o secţiunea plană şi normală pe axa barei
înainte de deformare, rămâne plană şi normală şi după deformare. Această ipoteză poate fi
verificată experimental.
Se izolează din bara considerată un element de lungime dx, mărginit de secţiunile A1 şi
A 2 , normale pe axa barei, Figura 2 a. După aplicarea momentului încovoietor M, bara se
deformează şi ia forma din Figura 2b. Axa barei O1O 2 care iniţial era o linie dreaptă, devine
o curbă, iar secţiunile A1 şi A 2 rămân tot plane şi normale pe axa deformată a barei. Evident
în urma deformaţiei fibrele de deasupra se scurtează, iar cele de sub axă se lungesc. Fibra
identică cu axa Ox se curbează fără aş modifica lungimea. Ea este numită fibră medie
q
deformată. Arcul de curbă O1O 2 are aceeaşi lungime ca şi segmentul de dreaptă O1O 2 din
care provine, adică:
q (1)
O1O 2 = dx = ρdα ,
unde ρ este raza de curbură a fibrei medii deformate, iar dα reprezintă unghiul format de
cele două secţiuni A1 şi A 2 situate la distanţa dx una faţă de alta.
O fibră bd, paralelă cu axa barei, situată la distanţa z de fibra medie, în urma deformării
corpului, se lungeşte, devenind arcul bq

1d1 = (ρ + y)dα . Variaţia lungimii fibrei este:
1d1 − O1O 2 = ( ρ + y ) dα − ρdα = ydα .

∆(dx) = bq q (2)
Lungirea specifică se poate calcula cu relaţia:
∆ (dx) ydα y
ε= = = . (3)
dx ρdα ρ
138
Încovoierea
A1 A2 σ min
O O1 x z
d y y
b
dx σmax
y
dα
M
b1 y d1 M
A1 A2
Figura 2. Model de calcul la încovoiere
Din relaţia 1 se poate scrie :
1 dα
= =ϕ, (4)
ρ dx
unde ϕ este unghiul cu care se rotesc, una faţă de alta, două secţiuni aflate la o distanţă egală
cu unitatea de lungime şi se numeşte rotire specifică. Ca urmare, deformaţia specifică liniară
devine:
ε = ϕy . (5)
Această relaţie indică faptul că pe secţiune lungirea specifică variază liniar. Conform
legii lui Hooke acestei deformaţii îi corespunde o tensiune normală care variază tot liniar, dată
de relaţia:
σ = Eε = Eϕy , (6)
unde E este modulul de elasticitate longitudinal al materialului sau modulul lui Young.
139
Încovoierea
La y = 0 , tensiunea normală σ = 0 . Aceste fibre sunt conţinute într-o suprafaţă numită

suprafaţă neutră. În absenţa sarcinilor, suprafaţa neutră se confundă cu planul Oxz. Suprafaţa
neutră intersectează secţiunea transversală după axa Oz care are denumirea de axă neutră. Ea
reprezintă locul geometric al punctelor din secţiunea transversală în care tensiunea normală
σ=0.
Suprafaţa neutră împarte bara în două părţi. În cazul când momentul încovoietor este
pozitiv, fibrele situate sub suprafaţa neutră sunt solicitate la întindere, iar cele de deasupra la
compresiune. Datorită efectului de contracţie transversală, porţiunea superioară a secţiunii
transversale se lungeşte, cea inferioară se scurtează.
Expresia analitică a tensiunii normale σ , evidenţiată de relaţia 6, trebuie să verifice
ecuaţiile integrale dintre tensiuni şi eforturi secţionale:
N = ∫ σdA = 0 ; M z = ∫ σydA = M ; M y = ∫ σzdA = 0 ,

A A A
(7)
unde A este aria secţiunii transversale.

Înlocuind în relaţiile 7, tensiunea normală σ cu expresia din relaţia 6 şi ţinând seama
că într-o secţiune curentă, ϕ este constant, se obţine:
∫ EϕydA = Eϕ∫ ydA = 0 ; ∫ Eϕy dA = Eϕ∫ y dA =M ; ∫ EϕyzdA = Eϕ∫ yzdA =0 .

2 2
A A A A A A (8)
După efectuarea calculelor, din relaţiile 8 rezultă:
∫ zdA = S
A
z = 0 ; Eϕ∫ y 2 dA =EϕI z = M ; Eϕ∫ zydA = I yz = 0 .
A A
(9)
Din relaţiile 9 şi 4 se poate obţine:
1 M
ϕ= = , (10)
ρ EI z
relaţie care este atribuită lui Euler-Bernoulli şi va fi utilizată la calculul deformaţiilor barelor
drepte solicitate la încovoiere.
Ca urmare, expresia tensiunii normale devine:
140
Încovoierea
M
σ= y. (11)
Iz
Relaţia 11, numită formula lui Navier, permite să se calculeze valoarea tensiunii în orice
punct al secţiunii. Ea exprimă legătura între tensiunea normală σ dintr-un punct al secţiunii,
momentul încovoietor M care acţionează pe acea secţiune şi forma şi dimensiunile secţiunii
date prin mărimea geometrică I z . Evident tensiunile normale sunt nule pe axa neutră, cresc
liniar cu distanţa y la axa neutră şi devin maxime pe fibrele extreme ale secţiunii.
Înlocuind pe y = y max în relaţia 11, rezultă:
My max M M
σ max = = = , (12)
Iy Iz Wz
y max
unde
Iz
Wz = , (13)
y max
este o caracteristică geometrică a secţiunii transversale şi se numeşte modul de rezistenţă la

încovoiere al secţiunii faţă de axa Oz.
Dacă bara se plasează cu axa y pe direcţia vectorului moment încovoietor, modulul de
rezistenţă axial Wy , se poate calcula prin analogie, utilizând relaţia:
Iy
Wy = , (14)
z max
Expresiile modulelor de rezistenţă Wy şi Wz pentru unele secţiuni uzuale sunt
prezentate în Tabelul 1.
Precizare
Modulele de rezistenţă pentru profilele laminate standardizate sunt prezentate în
standarde sau tabele şi se pot găsi în literatura de specialitate. Obişnuit, aceste valori sunt
diferite pe cele două direcţii menţionate, ca şi în cazul dreptunghiului. În asemenea situaţii se
preferă dispunerea grinzii aşa încât momentul încovoietor să fie orientat în lungul axei
secţiunii faţă de care modulul de rezistenţă să fie maxim.
141
Încovoierea
Tabelul 1. Expresii ale modulelor de rezistenţă, Wy şi Wz
Denumirea Forma geometrică Wy ⎡⎣ m3 ⎤⎦ Wz ⎡⎣ m3 ⎤⎦

secţiunii
b
Dreptunghiulară bh 3
bh 2 hb 2
Wz = 12 = Wy =
h 6 6
z o h 2
y
Pătrată cu h=b=a a3 a3
latura a Wz = Wy =
6 6
πd 4 πd 3
Circulară d πd 3 Wy =
z o Wz = 64 = 32
d 32
2
πD 4
⎡⎣1 − α 4 ⎤⎦
Inelară Wz = 64
D
z o D 2
sau Wz = Wy
d
πD3
Wz = ⎡⎣1 − α 4 ⎤⎦
32
d
y α = , α ∈ [0,1)
D
În cazul utilizării unor materiale care se comportă identic la tracţiune şi compresiune nu

are importanţă în care fibră, întinsă sau comprimată, apare tensiunea maximă. Dacă se
utilizează materiale care au o comportare diferită la întindere şi compresiune, este necesar o
dispunere a barei, încât fibra cea mai îndepărtată de planul neutru să fie comprimată.
In fapt, pentru obţinerea unor module de rezistenţă mari este necesar nu numai să se
utilizeze secţiuni cu momente de inerţie axiale mari, dar şi cu distanţe mici între olanul neutru
şi fibrele extreme. De asemenea, trebuie precizat că modulele de rezistenţă pentru secţiuni
compuse, se pot calcula utilizând relaţiile 13 şi 14. Ca urmare, este necesar să se calculeze
momentul de inerţie al secţiunii faţă de axa în lungul căreia acţionează momentul încovoietor
142
Încovoierea
şi distanţa de la planul neutru la fibra extremă şi apoi, în funcţie de acestea să se obţină

modulul de rezistenţă.
Probleme de calcul
Calculul de rezistenţă al barelor solicitate la încovoiere se face pentru secţiunea
periculoasă, adică în zona în care tensiunea normală σ are valoarea maximă.
Cu relaţia 12 se pot efectua cele trei tipuri de operaţii: dimensionare, determinarea
capacităţii portante sau verificare.
O sinteză a problemelor întâlnite la solicitarea de încovoiere pură prin utilizarea
criteriului de rezistenţă sunt evidenţiate în Tabelul 2.

Categorii de Verificare Dimensionare Determinarea
probleme capacităţii portante
Relaţiile de M σ M max c σ
σ max = ≤ σa = lim Wz nec = M cap = Wz lim
calcul Wz c σlim c
Forme optime de secţiune la barele solicitate la încovoiere

La concepţia unei grinzi supuse la încovoiere nu este suficient a se efectua numai un
calcul de rezistenţă, ci trebuie stabilită forma optimă a secţiunii, adică realizarea cu un
consum minim de material. Forma unei secţiuni este cu atât mai avantajoasă din punct de
vedere al solicitării de încovoiere, cu cât , la aceeaşi arie a secţiunii transversale, grinda poate
prelua un moment încovoietor mai mare. Bara rezistă cu atât mai mult la solicitarea de
încovoiere cu cât Wz are valoarea mai mare.
a b c d e f
Figura 3. Forme uzuale ale secţiunilor transversale, care au cel puţin o axă de simetrie
O secţiune poate fi considerată optimă după valoarea raportului dintre modulul de

rezistenţă Wz şi aria secţiunii transversale A, adică Wz A . Cu cât valoarea acesteia este mai
mare, cu atât secţiunea aleasă este mai economică.
143
Încovoierea
Dacă se consideră două secţiuni uzuale, fie acestea cele din Figura 3 b şi e, care au arii
egale, secţiunea în formă de I este mai avantajoasă decât cea dreptunghiulară, deoarece poate
prelua un moment încovoietor mai mare, deoarece o parte însemnată a secţiunii este plasată în
apropierea fibrelor extreme, unde tensiunea normală σ este maximă.
În fapt, la barele solicitate la încovoiere se recomandă forme de secţiuni la care
materialul este mai depărtat de axa neutră, precum sunt profilele I şi U din Figura 3 e şi f.
La secţiunile pătrată şi circulară, Figura 3 b şi d modulul de rezistenţă este relativ mic, în
secţiune există mult material în apropierea axei neutre, unde σ are valori mici, aproape de
zero. Secţiunea circulară are avantajul de a rezista la fel de bine pe orice direcţie. Acest
avantaj este exploatat în construcţia arborilor şi axelor din structura maşinilor şi utilajelor.
Secţiunea inelară este mai bună în acest caz, faţă de secţiunea circulară.
Secţiunile la care axa neutră este axă de simetrie se preferă la barele executate din
materiale care se comportă la fel la întindere şi la compresiune. La aceste secţiuni tensiunile
din fibrele extreme sunt egale în valoare absolută, σ max = −σmin .
La materiale care nu au comportare identică la tracţiune si la compresiune, dar rezistă
mai bine la compresiune faţă de întindere, se folosesc secţiuni care nu au simetrie faţă de axa
neutră. Se preferă secţiunile în formă de T sau de I cu tălpi neegale. Bara trebuie astfel
plasată încât tensiunile cele mai mari să fie de compresiune, adică negative.
Ca exemplu, se consideră un profil de tip T, Figura 4, realizat din fontă, la care raportul
tensiunilor limită de rupere, ( σ r )i ( σr )c = 2,5 . Ca urmare, bara trebuie concepută şi realizată
încât,
y max ( σmax )c
= = 2.5, (15)
y min ( σmax ) t
deoarece tensiunile în fibrele extreme se pot calcula cu relaţiile:
My max My min
( σmax )c = , ( σ max ) t = . (16)
Iz Iz
Profilele laminate pot fi realizate până la anumite limite. În cazul că la dimensionare

rezultă o valoare a lui Wz mai mare decât valoarea limită standardizată, grinda se realizează
din mai multe elemente, rezultând o aşa numită grindă compusă. Dimensionarea grinzilor
144
Încovoierea
compuse constă în stabilirea formei şi dimensiunilor secţiunii transversale, astfel ca modulul

de rezistenţă să aibă valoarea apropiată din relaţia de dimensionare. La astfel de structuri se
pune problema dimensionării elementelor de îmbinare precum nituri, şuruburi, suduri ş.a.
Aceste elemente sunt solicitate la forfecare, datorită lunecării longitudinale.
Figura 4. Profil T
O aplicaţie practică specifică construcţiilor din lemn este aceea când trebuie realizată o
grindă de secţiune dreptunghiulară dintr-un buştean cu diametrul mediu d, astfel încât să aibă
cel mai mare modul de rezistenţă posibil, Figura 5.
d
z
h
Figura 5. Secţiune dreptunghiulară extrasă dintr-un arbore cu diametrul d
Soluţie
Modulul de rezistenţă pentru o secţiune dreptunghiulară de dimensiuni b × h este:
bh 2
Wz = . (17)
6
145
Încovoierea
Dat fiind faptul că acest dreptunghi trebuie obţinut dintr-un buştean cu diametrul d, între
b, h şi d în baza teoremei lui Pitagora există relaţia:
h 2 + b 2 = d 2 = cons tan t, ⇒ h 2 = d 2 − b 2 (18)
Înlocuind pe h din relaţia 18 în 17, rezultă:
b(d 2 − b 2 )
Wz = (19)
6
Pentru a obţine valoarea maximă a modulului Wz == f (d, b) , se impune condiţia:
dWz dWz d 2 b 2
=0 ⇒ = − =0 (20)
db db 6 2
In final rezultă:
d 3 d 6
b= h= sau h = b 2 (21)
3 3
În practică se utilizează h = 1,5b .
Energia elastică a barei supusă la încovoiere pură

Într-o bară supusă la încovoiere pură se înmagazinează o cantitate de energie potenţială
care se obţine prin integrarea energiei specifice w pe volumul v al barei:
σε σ2
W = ∫ wdv = ∫ dv = ∫ dv . (22)
V V
2 V
2E
Tensiunea normală σ din bară este dată de relaţia lui Navier, iar elementul de volumul
dv al barei poate fi calculat dv = dx ⋅ dA , final rezultă:
A
M 2 y2 1 M2 2
W = ∫∫ 2
dxdA = ∫ 2 ∫
y dA (23)
A A
2EI z 2E 0
I z A
146
Încovoierea
Cum integrala pe aria A reprezintă momentul de inerţie axial I z al secţiunii, rezultă final
următoarea expresie a energiei elastice din bară:
A
M2
W=∫ dx . (24)
0
2EI z
În cazul particular când momentul este constant, această expresie capătă forma:
M 2A
W= . (25)
2EI z
7.2 ÎNCOVOIEREA SIMPLĂ

În aplicaţiile practice, se întâlnesc bare drepte în a căror secţiune transversală este
prezent atât momentul încovoietor cât şi forţa tăietoare, solicitarea este cunoscută sub
denumirea de încovoiere simplă. Datorită acestui fapt într-un punct oarecare al secţiunii
există tensiuni normale σ şi tensiuni tangenţiale τ , Figura 6. Pe suprafaţă respectivă apar
deformaţii specifice liniare şi lunecări. Drept consecinţă, secţiunile iniţial plane, nu mai
rămân plane, ci se deplasează. Deplasarea este mai pronunţată în apropierea suprafeţei neutre
a barei şi este mai mică în vecinătatea fibrelor extreme. Ca urmare, la o bară supusă la
încovoiere simplă nu mai este valabilă ipoteza lui Bernoulli şi practic nici relaţia lui Navier,
dedusă în baza acestei ipoteze. Abaterile de la valoarea dată de această relaţie depind de
raportul dintre înălţimea secţiunii şi deschiderea barei.
τ
τ T
σ dA
z
O M
y
Figura 6. Solicitarea de încovoiere simplă
147
Încovoierea
Prezenţa forţei tăietoare face ca în secţiunea transversală a unei bare să apară tensiuni
tangenţiale, care nu sunt uniform distribuite, ca în cazul forfecării elementelor de dimensiuni
mici. În acest caz se poate aplica principiului dualităţii tensiunilor tangenţiale, potrivit căruia
dacă pe un plan din interiorul unui corp există o tensiune tangenţială, atunci pe un plan
perpendicular pe această suprafaţă există o tensiune tangenţială de aceiaşi valoare, ambele
fiind simetric orientate faţă de muchia comună a planelor şi perpendicular pe ea.
7.2.1 Starea de tensiuni. Relaţia lui Juravski

Pentru a deduce expresia tensiunii tangenţiale τxy , se consideră un element de volum de
lungime dx, izolat dintr-o bară simplu rezemată, de secţiune constantă, solicitată la
încovoiere, Figura 7. Se consideră că secţiunea transversală este simetrică faţă de axa Oy şi
că bara este realizată dintr-un material omogen, izotrop care ascultă de legea lui Hooke. Pe
cele două secţiuni acţionează eforturile secţionale T şi M, respectiv T şi M + dM , Figura 8.
Aceste eforturi secţionale produc tensiunile normale σ , σ + dσ şi τxy . Dacă se secţionează
elementul de bară cu un plan longitudinal, paralel cu planul neutru, situat la distanţa y de

acesta, se obţine elementul de volum evidenţiat în Figura 9b. Pe acest plan acţionează
tensiunile τ xy = τ yx .
dx x2 F
x
A B
VA A VB A2
VB + F
T
A
F
2
-
M
M M+dM
Figura 7. Bară solicitată la încovoiere simplă
148
Încovoierea
Figura 8. Element de bară extras din sistemul prezentat în Figura 7
T T+dT
a x z
y1
M M+dM
dx b(y)
y
N+dN
dx
τ xy
b
τ yx
N A(y)
dA
y
Figura 9. Element de volum extras din elementul de bară din Figura 9a
Se face ipoteza, a cărei valabilitate este justificată de rezultatele experimentale, că

tensiunile tangenţiale sunt paralele cu forţa tăietoare şi constante pe lăţimea secţiunii.
Elementul de volum evidenţiat în Figura 4b, trebuie să fie în echilibru, ca urmare se
poate scrie proiecţia forţelor care acţionează pe direcţia axei Ox,
N − τxy b(y)dx − (N + dN) = 0 , (26)
unde N = ∫
A( y)
σdA şi N + dN = ∫
A( y)
(σ + dσ)dA .
149
Încovoierea
Înlocuind aceste relaţii în ecuaţia 26, rezultă:
∫
A( y)
σdA − τ xy b(y)dx − ∫
A( y)
(σ + dσ)dA = 0
(27)
După efectuarea reducerilor evidente, rezultă:
τ xy b(y)dx + ∫
A( y)
dσdA = 0
(28)
dM
Apelând la relaţia lui Navier, în care dσ = y1 , se obţine:
Iz
∫ ydA
dM 1 A( y) (29)
τ xy = ⋅ ⋅
dx b Iz
dM
Se cunoaşte că = T este forţa tăietoare din secţiune, iar ∫ y1dA = Sz = A(y) ⋅ e ,
dx A( y)
este momentul static al suprafeţei A(y) în raport cu axa neutră Oz, relaţia 29 devine:
TSz
τ xy = . (30)
bI z
Relaţie 30 este cunoscută în literatura de specialitate sub numele de formula lui

Juravski. Mărimile pe care le conţine, au următoarea semnificaţie:
T - forţa tăietoare din secţiunea considerată;
Sz (y) - momentul static al porţiunii din secţiunea transversală a barei care alunecă A(y)
calculat în raport cu axa neutră Oz;
b(y) - lăţimea secţiunii la distanţa y de axa neutră;
I z - momentul de inerţie al întregii secţiuni transversale a barei în raport cu axa neutră.
Deoarece în secţiune T şi I z sunt constante, rezultă că legea de variaţie a tensiunii
tangenţiale τ xy în secţiune, pe direcţia axei z, este dată de variaţia raportului Sz b(y) .
Relaţia 30 este valabilă pentru orice secţiune, care are o axă de simetrie.
150
Încovoierea
Este evident că datorită variaţiei momentului încovoietor în lungul barei, care are ca
efect apariţia forţei tăietoare, între fibrele longitudinale ale grinzii apar tensiuni tangenţiale, al
căror efect este fenomenul numit lunecare longitudinală. Rezultanta tensiunilor tangenţiale
dintr-un plan paralel cu suprafaţa neutră a grinzii poartă numele de forţă de alunecare.
Trebuie ţinut seama de faptul că forţa de lunecare îşi schimbă semnul atunci când forţa
tăietoare îşi schimbă semnul.
Se consideră o secţiune cu contur curbiliniu precum unul circular, Figura 10, şi un
element de arie dA situat pe acest contur. Tensiunea tangenţială τ este tangentă la contur. Ca
urmare, pe acel element există componentele τ xy şi τ xz . Prin studierea în detaliu a acestei
probleme, se poate arăta că, componenta τ xz are valoarea maximă în vecinătatea conturului şi
nulă pe axele Oy şi Oz. Valorile componentei τ xz sunt destul de mici şi, de aceea în calcule,
nu vor fi luate în considerare.
o z
τ xy
τ
dA τ xz
Figura 10. Componentele tensiunii tangenţiale
In continuare se prezintă câteva exemple privind variaţia tensiunilor normale σ x şi
tangenţiale τxy pentru unele secţiuni uzuale.
Exemplu 1. Fie secţiunea dreptunghiulară cu dimensiunile b x h din Figura 11. Se cere:

Variaţia tensiunilor normale şi tangenţiale;
Să se găsească componentele tensorului de tensiune în punctul B, şi să se calculeze
tensiunile normale principale.
Soluţie. Tensiunea normală într-o secţiune curentă este dată de relaţia lui Navier
M(x)
σx = y , care evident are o variaţie liniară.
Iz
151
Încovoierea
M(x) 6M(x)
σ max = −σmin = = (31)
Wz bh 2
σmin
h/4
B -
h τmax z
e y
+
b σ max
σ τ
y
Figura 11. Variaţia tensiunii normale şi tangenţiale
Pentru a pune în evidenţă variaţia tensiuni tangenţiale τ xy , se consideră o fibră la
distanţa y, pentru care b(y) = b şi se aplică relaţia lui Juravski,
TSz (y)
τ xy = (32)
b(y)I z
unde:
bh 3
Iz = ;
12
(33)
⎛h ⎞1⎛ h ⎞ b ⎛ h2 ⎞
Sz (y) = A(y)e = b ⎜ − y ⎟ ⎜ y + ⎟ = ⎜ − y 2 ⎟ .
⎝2 ⎠2⎝ 2⎠ 2⎝ 4 ⎠
Prin înlocuirea relaţiilor 33 în relaţia 32, se obţine:
12T ⎛ h 2 2⎞ 6T ⎛ h 2 2
⎞ 3T⎛ y2 ⎞
τ xy = ⎜ − y ⎟ = 3 ⎜
− y ⎟ = 1 − 4 . (34)
2bbh 3 ⎝ 4 ⎠ bh ⎜⎝ 4 ⎟ 2 A ⎜⎝ h 2 ⎟
⎠
⎠
T
Se notează: = τmediu = τm ,
A
152
Încovoierea
în care τm tensiune de forfecare medie, iar A = bh .
Tensiunea de forfecare τxy are variaţie parabolică, Figura 11. Analizând această
diagramă, se observă că tensiunea tangenţială are valoare maximă unde σ = 0 , adică pe axa
Oz şi este nulă pe fibrele extreme, τ ( ± h 2 ) = 0 , unde tensiunea normală σ este maximă.
3T 3
τ xy max = = τm . (35)
2A 2
Tensorul tensiune are forma:
⎡ 3M 9 ⎤
τ xy ⎤ ⎢ bh 2 τm
⎡ σx 8 ⎥
Tρ = ⎢ =⎢ ⎥.
⎣ τ yx σ y ⎥⎦ ⎢ 9 (36)
τ 0 ⎥
⎢⎣ 8 m ⎥⎦
Tensiunile normale principale se pot calcula cu relaţia:
σx + σy 1 σ 1
σ1,2 = ± (σ x + σ y ) + 4τ xy 2 = x ± σ x 2 + 4τ xy 2 . (37)
2 2 2 2
unde:
M 3M
σ(x) = y= 2 ;
Iz bh
6T h 2 h 2 9
τ xy = τ yx = 3
( − ) = τm .
bh 4 16 8
Exemplul 2. Se consideră o secţiune circulară de diametru d, Figura 12. Se cere să se

stabilească variaţia tensiunii normale şi tangenţiale.
Soluţie
Tensiunea normală variază liniar, conform relaţiei lui Navier. Valoarea maximă se poate
M 32M
σ max = = , σ min = −σ max . (38)
Wz πd 2
153
Încovoierea
Figura 12. Variaţia tensiunilor normale şi tangenţiale
Tensiunea tangenţială este dată de relaţia lui Juravski
T SZ ( y )
τ xy = , (39)
IZ b ( y )
unde:
d
- b ( y ) = 2r sin θ = d sin θ , în care y = cos α ;
2
momentul static al suprafeţei haşurate se calculează ca o integrală pentru fâşiile de
suprafaţă dA = b(y)dy ,
0 θ θ
d3 d3 3
- Sz ( y ) = ∫ ydA = − ∫ ybdy =
4 ∫0
sin 2
θ cos θdθ = sin θ ;
θ 0
12
πd 4
- Iz = .
64
Înlocuind în relaţia 39, se obţine:
4 T 4T sin 2 θ
τxy = sin θ =
2
, (40)
3 πd 2 3A
4
πd 2
în care =A.
4
154
Încovoierea
T
Se notează = τm similar ca la secţiunea dreptunghiulară, în final rezultă:
A
4
τ xy = τm sin 2 α . (41)
3
Tensiunea tangenţială variază după legea de variaţie a funcţiei sin 2 θ . Ea este nulă în
fibrele extreme şi maximă în axa neutră, adică:
Pentru α = 0 τ xy = 0
π 4
Pentru α = τ xy = τm .
2 3
Exemplul 3. Se consideră o secţiune în formă de I, Figura 13, care poate fi considerată

ca formată din dreptunghiuri cărora li se aplică formula lui Juravski. Distribuţia tensiunii
tangenţiale este parabolică, dar din cauza variaţiei lăţimii b(y) de la inimă la tălpi, se produce
o discontinuitate în distribuţia tensiunii τ xy în această zona.
τ xy1
5a τ xy 2
a
a τ xy max
z
8a
y
Figura 13. Variaţia tensiunii tangenţiale pentru profilul I
Se calculează tensiunea tangenţială cu relaţia lui Juravski
TSZ ( y ) T SZ ( y )
τ xy = = . (42)
b ( y ) Iz IZ b ( y )
155
Încovoierea
Pentru y = 4a , rezultă b ( y ) = 5a şi SZ (y) = 5a 2 ⋅ 4,5a = 22,5a 3
22,5a 3 T T
τ xy1 = = 4,5a 2 . (43)
5a I Z Iz
Trecând la secţiune îngustă y = 4a , SZ ( y ) = 22,5a 3 este acelaşi, dar b ( y ) = a , ca
urmare se obţine:
T
τ xy2 = 22,5a 2 . (44)
IZ
Pentru y = 0 , rezultă b ( y ) = a şi SZ ( y ) = 22,5a 3 = 4a 2 ⋅ 2a + 30,5a 3 , implică:
T
τ xy max = 30,5a 2 . (45)
IZ
În zona de trecere de la tălpi la inimă, raportul dintre cele două tensiuni are o valoarea
supraunitară,
τ xy2 22,5a 2 22,5

= = = 5. (46)
τ xy1 4,5a 2 4,5
7.3 SOLIDE DE EGALĂ REZISTENŢĂ LA ÎNCOVOIERE

Dacă se neglijează efectul tensiunii tangenţiale, dimensionarea unei bare solicitată la
încovoiere se face din condiţia de rezistenţă prin utilizarea momentului încovoietor maxim,
care rezultă de pe diagrama de momente încovoietore. Ca rezultat, bara va avea o secţiune
constantă pe toată lungimea şi reprezintă o soluţie neeconomică, deoarece materialul este
utilizat eficient numai în zona unde momentul încovoietor este maxim. În afara acestei zone
bara este supradimensionată.
Din acest motiv, în aplicaţiile practice se utilizează bare cu modul de rezistenţă variabil,
astfel încât tensiunea normală maximă din orice secţiune să fie constantă şi egală cu tensiunea
admisibilă. O astfel de bară este cunoscută sub denumirea de solid de egală rezistenţă la
încovoiere.
156
Încovoierea
Condiţia de rezistenţă pentru un astfel de solid este:
σlim
σ x ≤ σa = (47)
c
Dat fiind faptul ca se cunoaşte momentul încovoietor din secţiunea curentă , a cărei
formă se presupune cunoscută, relaţia 1 devine:
M(x) σ
≤ σa = lim . (48)
Wz (x) c
Ţinând seama că relaţia 48 depinde de M(x) şi Wz (x) , rezultă că forma solidului de

egală rezistenţă este funcţie de modul de rezemare, de modul de aplicare a sarcinilor şi de
forma secţiunii.
În stare naturală pot fi întâlnite solide de egală rezistenţă la arbori si în sistemul osos
uman şi animal precum trofeele cervidelor (coarne).
Pentru exemplificare se consideră modelul din Figura 14. Momentul încovoietor în
secţiunea curentă x, este:
M(x) = −Fx (49)
x F
Figura 14. Bară în consolă
Modulul de rezistenţă al barei rezultă din ecuaţia 2 şi are expresia:
M(x) Fx Fxc
Wz (x) = = = (50)
σa σlim σlim
c
Forma solidului pentru modelul din Figura 14, când acesta are diferite secţiuni este
evidenţiată în Tabelul 1.
157
Încovoierea
Tabelul 1. Configuraţii de solide de egală rezistenţă la încovoiere

Forma Legea de variaţie Configuraţia solidului de egală
secţiunii Wz (x) a secţiunii rezistenţă
Circulară cu
diametru d πd 3 (x) 32Fxc
Wz (x) = d(x) = 3
32 πσlim
Dreptunghiula
ră cu lăţime
constantă bh 2 (x) 6Fxc
Wz (x) = h(x) =
6 bσlim
Dreptunghiula
ră cu înălţime 6Fxc
constantă h 2 b(x) =
h b(x) h 2 σlim
Wz (x) =
6
6Flc
b max =
h 2 σlim
Solidele de egală rezistenţă din Tabelul 1, primul are forma unui paraboloid de rotaţie,
la al doilea înălţimea variază parabolic, iar la al treilea înălţimea variază liniar. Primele două
sunt mai dificile de realizat tehnologic în comparaţie cu al treilea.
În cazul al treilea, pentru ca solidul să nu aibă lăţimi prea mari se procedează în practică
la secţionarea lui pe lungime în fâşii de lăţime b0 şi la suprapunerea acestora, astfel se obţine
aşa numitul arc cu foi, Figura 15.
Fizic se obţine o grindă compusă fără împiedicarea lunecării longitudinale. Modulul ei
de rezistenţă într-o secţiune oarecare se obţine prin însumarea modulelor de rezistenţă a
fâşiilor existente în secţiunea considerată. Pentru a uşura alunecarea longitudinală, la interfaţa
fâşiilor se introduce un lubrifiant consistent sau solid. O asemenea soluţie este întâlnită în
structura autovehiculelor.
Modelul din Figura 14 poate fi încărcat şi cu diferite sarcini distribuite, precum
uniformă, liniară sau parabolică.
158
Încovoierea
b max bo
F
F
2F
Figura 15. Arcul cu foi
În Figura 16 se prezintă o bară simplu rezemată, care prezintă simetrie geometrică şi de

încărcare, cu secţiune circulară. Se cere forma solidului de egală rezistenţă.
F2 F
F2
A B
A2 A 2
d max
F
do
d max
F2 F2
Figura 16. Model de solid de egală rezistenţă pentru un sistem rezemat
159
Încovoierea
Soluţie: Utilizând relaţia 49 rezultă,
F
M(x) x
Fxc
Wz (x) = = 2 = . (51)
σa σlim 2σlim
c
πd 3 (x)
Prin înlocuirea modulului de rezistenţă Wz (x) = în relaţia 50, devine:
32
16Fxc
d(x) = 3 . (52)
πσlim
Diametrul maxim se obţine în planul de simetrie al sistemului, adică la x = A 2 ,
⎛A⎞ 8FAc
d max = d⎜ ⎟ = 3 . (53)
⎝ 2⎠ πσlim
Soluţia practică este reprezentată în Figura 16c. Diametrul d 0 se determină din condiţia
de rezistenţă la forfecare,
4T τ
≤ τa = lim . (54)
3A c
După efectuarea calculelor rezultă:
8Fc
d0 = . (55)
3πτlim
7.4. GRINZI COMPUSE

În unele aplicaţii practice de proiectare rezultă secţiuni de grinzi mai mari decât cele
standardizate. În aceste cazuri se alege soluţia realizării unor grinzii formate din mai multe
elemente, asamblate prin diferite procedee precum lipirea, sudarea, nituirea, fixarea cu
buloane ş.a. În Figura 17a se prezintă o grindă alcătuită din două elemente din lemn ecarisat
de secţiune pătrată aşezate una peste alta. Dacă asupra unei asemenea grinzi acţionează un
sistem de forţe normale la planul de separaţie, fiecare grindă se deformează separat, căpătând
câte o fibră proprie, Figura 17b. Modulul de rezistenţă al unei astfel de structuri se calculează
cu relaţia:
160
Încovoierea
a3
Wz = Wz1 + Wz2 = . (57)
3
x a z
a
a
l y
F F
-
b
+ σ max
-
+ σ max
A 4 A 4
l
Figura 4. Grindă alcătuită din două elemente cu secţiune pătrată
element de fixare F F
c -
+
σ max
A 4 A 4
A
F F
fixare cu adeziv
d -
+
σ max
A 4 A 4
A
Figura 18. Moduri de fixare a grinzilor suprapuse
161
Încovoierea
La interfaţa celor două elemente apare o alunecare longitudinală, deoarece fibra

elementului superior se alungeşte, iar a celui inferior se comprimă. Dacă această alunecare
este împiedicată prin fixare cu şuruburi sau cu un adeziv, Figura 18, grinda se deformează ca
şi când ar fi un solid unitar, ca urmare modulul de rezistenţă are expresia:
bh 2 2a 3
Wz = = . (57)
6 3
Evident, capacitatea portantă a grinzii compuse se dublează şi se recomandă

împiedicarea lunecării longitudinale.
Se pune problema dimensionării şuruburilor de fixare sau a alegerii adezivului. Forţele de
lunecare pe care le poate prelua adezivul se pot determina din relaţia de calcul la forfecare:
3T τ
τmax = ≤ τa,adeziv = lim,adeziv . (58)
2A c
7.5. ÎNCOVOIEREA OBLICĂ

Încovoierea oblică este solicitarea care apare într-un corp, atunci când vectorul moment
G
încovoietor M , are o direcţie oarecare faţă de axele principale de inerţie ale secţiunii.
My M
2F O α z
O
a Mz
x FA
- F(A − a) y
y
+
Figura 19. Bară de secţiune pătrată, solicitată la încovoiere oblică
162
Încovoierea
Bara din Figura 6, este solicitată de forţe plasate în plane diferite, deci pot fi construite
două diagrame de momente încovoietoare: una în plan vertical, M z şi alta în plan orizontal,
My . Într-o secţiune oarecare momentul încovoietor are două componente. Direcţia
vectorului moment încovoietor rezultant face un unghi α , cu axa principală de inerţie, ca

G
urmare se produce o încovoiere oblică. Acest vector moment încovoietor, M poate fi
descompus după direcţia axelor principale de inerţie:
M y = − M sin α , M z = M cos α . (59)
Prin aplicarea relaţiei lui Navier, într-un punct curent (y, z) , al secţiunii transversale se
obţin expresiile tensiunilor normale:
Mz M cos α M − M sin α
σ′ = y= y σ′′ = y z = z. (60)
Iz Iz Iy Iy
Tensiunea rezultantă se poate calcula prin însumare algebrică:
Mz My ⎛ y cos α z sin α ⎞
σ = σ′ + σ′′ = y− z = M⎜ − ⎟⎟ . (61)
Iz Iy ⎜ Iz I
⎝ y ⎠
Tensiunile maxime sunt în cadranele II şi IV unde σ′ şi σ′′ au aceleaşi semne.

Ecuaţia axei neutre se obţine pentru situaţia când σ = 0 , de unde rezultă că:
y cos α z sin α
− =0. (62)
Iz Iy
Axa neutră face unghiul β cu direcţia axei Oz, care se poate calcula cu relaţia:
y Iz
tgβ = = tgα . (63)
z Iy
G
Direcţia axei neutre nu coincide cu direcţia momentului încovoietor M , decât la
secţiunile pentru care I y = I z .
163
Încovoierea
Tensiunea maximă se produce în punctul cel mai depărtat de axa neutră şi se poate
calcula dacă se cunosc coordonatele acelui punct.
Pentru o secţiune dreptunghiulară de dimensiuni b x h, Figura 20, tensiunea normală
⎛ b h⎞
maximă se află în punctul C ⎜ − , ⎟ .
⎝ 2 2⎠
Mzh Myb Mz My
σ max = + = + . (64)
2I z 2I y Wz Wy
b
D E
III IV M
My
O α z
h
Mz β
II σ
I
-
C y B
axa
neutra
+
Figura 20. Variaţia tensiunii normale
Dacă secţiunea este pătrată de latura a, atunci tensiunea normală maximă este tot în
punctul C şi se poate obţine din relaţia 64 prin înlocuirea h = b = a ,
M za M ya M z M y 1
σ max =
2I z
+
2I y
= + =
Wz Wy WZ
( Mz + M y ) (65)
Relaţia 6 se poate aplica pentru orice tip de secţiune cu două axe de simetrie la care
ambele coordonate ating în acelaşi punct valori absolute maxime, precum sunt profilele I şi în
general, secţiunile cu colţuri.
164
Încovoierea
7.6 ÎNCOVOIEREA BARELOR DREPTE CU SECŢIUNE NEOMOGENĂ

În aplicaţii practice apar situaţii când trebuie realizate bare din două sau mai multe
materiale diferite precum grinzile din beton armat, grinzi din lemn consolidate cu platbande
sau profile metalice, grinzi din lemn alcătuite din mai multe elemente de esenţe diferite ş.a.
Pentru studiul tensiunilor se consideră modelul realizat din două materiale diferite
având modulele de elasticitate E 1 , respectiv E 2 , Figura 21. Se admit următoarele ipoteze
simplificatoare:
- Cele două materiale sunt solidarizate şi sunt supuse simultan la încovoiere pură;
- Materialele se deformează sub acţiunea sarcinilor exterioare şi respectă legea lui
Hooke;
- Sarcinile exterioare sunt plasate în planul de simetrie ale barei, fie acesta Oxy;
- Se acceptă ipoteza lui Bernoulli, a secţiunilor transversale plane şi normale pe axa
barei înainte şi după deformare.
F F
E1
E2
x dx
l
Figura 21. Model de calcul
Pentru studiu se izolează din bara considerată, un element de lungime dx. Prin aplicarea
momentului încovoietor M cele două secţiuni au deplasări unghiulare relative. În baza
ipotezei lui Bernoulli, deformaţiile specifice liniare a două fibre din cele două materiale aflate
la distanţele y1 şi y 2 , de axa neutră, pot fi exprimate prin relaţiile:
ε1dx ε 2 dx dx y y2
= = sau ε1 = 1 ε2 = , (66)
y1 y2 ρ ρ ρ
unde ρ este raza de curbură a suprafeţei neutre.
165
Încovoierea
Tensiunile normale din cele două materiale se pot calcula cu relaţia lui Hooke:
E1 y1 E y
σ1 = E1ε1 = şi σ 2 = E 2 ε 2 = 2 2 . (67)
ρ ρ
Tensiunile normale de pe fiecare porţiune a secţiunii transversale variază liniar, Figura

4, considerând E1 > E 2 .
A1 -
E1 e1 e
O z
y1
e2 σ1
y2
E2 A2
+ σ2
dx
y σ
Figura 22. Variaţia tensiunilor normale pe secţiune
Dependenţa dintre momentul încovoietor M şi tensiunile normale se obţin din ecuaţiile

de echilibru ale secţiunii transversale:
∫ σdA = 0;
A
∫ σzdA = 0;
A
∫ σydA = M .
A
(68)
Integralele 68 se calculează pe ambele zone ale secţiunii transversale. Din prima

integrală rezultă:
∫ σ dA + ∫ σ dA
A1
1 1
A2
2 2 = 0 sau E1 ∫ y1dA1 + E 2 ∫ y 2 dA 2 = E1S1 + E 2S2 = 0 ,
A1 A2
(69)
unde S1 = ∫ y dA
A1
1 1 , S2 = ∫ y dA
A2
2 2 .
Pentru barele executate din mai multe materiale k = 1, n , se poate scrie:
166
Încovoierea
∑E S
1
k k =0, (70)
unde Sk = ∫ y dA
Ak
k k este momentul static calculat faţă de axa neutră a unei porţiuni oarecare,
de suprafaţă A k .
Cu relaţia 70 se poate determina poziţia axei neutre. Dacă se notează cu e1 , e 2 ,..., e n ,

distanţele de la o bază de referinţă la centrele de greutate ale suprafeţelor de arie,
A1 , A 2 ,..., A n şi cu e distanţa de la baza de referinţă la axa neutră, relaţia 70 devine:
∑ E S (e
1
k k k − e) = 0 . (71)
Din relaţia 71, rezultă poziţia axei neutre faţă de baza de referinţă:
∑E A e k k k
e= 1
n
. (72)
∑ Ek Ak
1
Cea de-a doua integrală din relaţiile 68 este satisfăcută deoarece axa Oy este axă de
simetrie a secţiunii.
Dacă în a treia integrală din relaţiile 68, se înlocuieşte tensiunea normală cu expresiile
67, se obţine:
E1 E E1I1 + E 2 I 2
M= ∫
ρ A1
y12 dA1 + 2
ρ A2
∫ y dA
2 2 =
ρ
. (73)
Această relaţie poate fi generalizată pentru o bară din mai multe materiale şi permite
calculul razei de curbură, astfel:
1 M
= , (74)
ρ n
∑E I1
k k
167
Încovoierea
unde I k este momentul de inerţie faţă de axa neutră a unei suprafeţe A k din secţiunea
n
transversală. Suma ∑E I
1
k k se numeşte modul de rigiditate la încovoiere al secţiunii
neomogene.
Dacă se elimină 1 ρ între relaţiile 74 şi 67 se obţin expresiile tensiunilor normale:
ME1 y1 M ME y M
σ1 = n
= , σ1 = n 2 2 = (75)
Wz1 W
∑E I1
k k ∑ E k Ik z2
1
Dacă y1 = y1max şi y 2 = y 2max
ME1 y1max M ME y M
σ1 = n
= , σ1 = n 2 2max = , (76)
Wz1 Wz2
∑E I1
k k ∑ E k Ik1
n n
∑ E k Ik ∑E I k k
unde: Wz1 = 1
Wz1 = 1
.
E1 y1max E 2 y 2max
Aplicarea relaţiilor 76 este posibilă numai după stabilirea poziţiei axei neutre folosind
relaţia 72.
7.7. TENSIUNI ÎN BARE CURBE

Se consideră o bară curbă solicitată de forţe coplanare, Figura 23. În secţiunile
transversale ale barei curbe se produc eforturile secţionale N, T şi M.
Tensiunea dată de forţa axială N se consideră uniform repartizată pe secţiunea barei şi
se poate calcula cu relaţia:
N
σ= . (77)
A
Tensiunile tangenţiale produse de forţa tăietoare pot fi calculate cu relaţia lui Juravski
fără a face erori prea mari.
168
Încovoierea
y1 y
F
z
σe
e x
σi
Re R Ri
r
O1 x1
Figura 1. Bară curbă solicitată de o forţă concentrată F
Ca urmare, trebuie calculate tensiunile produse de momentul încovoietor M. În acest

sens se consideră o bară curbă solicitată la încovoiere pură. Se acceptă următoarele ipoteze
simplificatoare:
planul forţelor este un plan de simetrie al secţiunii barei;
vectorul moment încovoietor este aplicat pe axa Oz;
secţiunea barei este constantă, de arie A;
se admite ipoteza lui Bernoulli.
Din bara cu raza de curbură R se separă un element de lungime ds, Figura 24, care face
unghiul la centru dϕ , ds = Rdϕ .
Se notează:
R i , R e - razele fibrelor extreme, interioare respectiv exterioare;
R - raza de curbură a axei centrelor de greutate G;
r - raza fibrei neutre, care este diferită de axa barei;
e - distanţa de la axa ce trece prin centrul de greutate G la axa neutră Oz, numită
excentricitate. e = R − r .
O fibră oarecare situată la raza ρ faţă de originea sistemului Ox 1 y 1 are înainte de
deformaţie lungimea:
169
Încovoierea
ds = ρdϕ (78)
y1 y
y1
Μ dA
∆(dϕ)
B y
z
C O
ρ C1 B1
Re ρ
A1 R
A r
dϕ
Ri
x1
O1
Figura 24. Element separat din bara curbă - Figura 1
Sub acţiunea momentului încovoietor, elementul de bară se deformează, secţiunile de la

capete se rotesc una faţă de cealaltă cu unghiul ∆(dϕ) , fibra DC se lungeşte cu
CC1 = ∆ds = (ρ − r ) ∆ (dϕ) .
Deformaţia specifică ε a fibrei este:
∆ds (ρ − r ) ∆ (dϕ)
ε= = . (79)
ds ρdϕ
Conform legii lui Hooke, tensiunea normală care solicită fibra se calculează cu relaţia:
∆(dϕ ) ρ − r
σ = Eε = E ⋅ . (80)
dϕ ρ
Relaţiile de integrale dintre tensiuni şi eforturi secţionale pe secţiunea considerată sunt:
E∆(dϕ ) ρ − r A
N = ∫∫ σdA =
dϕ ∫∫
dA = 0 ⇒ r= ; (81)
ρ dA
A A
∫∫A ρ
170
Încovoierea
E∆(dϕ )
M = ∫∫ y 1σdA = ∫∫ ρσdA =
dϕ ∫∫
(ρ − r )dA . (82)
A A A
Faţă de sistemul Oxzy distanţa ρ − r = y , ca urmare momentul M dat de ecuaţia 4

devine:
E∆ (dϕ ) E∆ (dϕ) E∆ (dϕ )

M=
dϕ A ∫∫ ydA =
dϕ
Sz =
dϕ
Ae , (83)
unde S z momentul static al secţiunii în raport cu axa neutră.

Din ecuaţia 83 rezultă:
E∆(dϕ) M
= . (84)
dϕ Ae
Înlocuind relaţia 84 în 80 se obţine legea de variaţie a tensiunii normale
M ρ− r
σ = Eε = ⋅ , (85)
Ae ρ
dacă ρ = r ⇒ σ = 0
În secţiunea transversală aleasă, mărimile E, ∆ (dϕ) , dϕ sunt constante; rezultă deci că
σ variază pe secţiune după o lege hiperbolică, Figura 3.
În concluzie, tensiunile variază pe secţiune după o lege hiperbolică, valorile extreme
fiind obţinute pentru ρ = R i , R e ,
M R i ,e − r
σ i ,e = ⋅ . (86)
Ae R i ,e
Condiţia de rezistenţă pentru materiale care se comportă identic la tracţiune şi

compresiune este:
σ lim
( )
max σ i , σ e ≤ σ a =
c
. (87)
171
Încovoierea
Raza de curbură r a fibrei neutre se determină cu relaţia 83. În continuare se prezintă

relaţiile de calcul ale lui r pentru două secţiuni uzuale:
pentru secţiune dreptunghiulară de dimensiuni b x h
A bh h
r= = = (88)
dA bdρ R
∫∫A ρ ∫∫A ρ ln R ei
pentru secţiune circulară de diametru d
A πd 2 πd 2 d2
r= = = =
dA b(ρ)dρ
∫∫A ρ 4∫∫A ρ 4∫∫
A
2ρ
(
d cos ϕdρ 4 2R − 4R 2 − d 2
) (89)
În mod obişnuit în secţiunea barei există atât moment încovoietor cât şi forţă axială.
Tensiunea produsă de forţa tăietoare se poate neglija, dar trebuie luat în considerare efectul
produs de forţa axială. Tensiunea globală se apreciază prin suprapunerea efectelor.
N M ρ−r
σ= + ⋅ . (90)
A Ae ρ
Efectul forţei axiale constă în adăugarea unui termen constant N A , astfel încât pe axa
neutră tensiunea globală va avea valoarea N A , ceea ce implică o altă poziţie a axei neutre pe
secţiune. Pentru a găsi noua poziţie a cestei axe este necesar să se impună condiţia de anulare
a tensiunii globale, σ = 0 :
N M ρ− r N M R+y−r
+ ⋅ = 0 sau + ⋅ = 0,
A Ae ρ A Ae R + y
(91)
N M ⎛ r ⎞ r Ne − e( NR + M)
+ ⋅ ⎜1 − ⎟ = 0 , sau 1 − =− ⇒ y=
A Ae ⎝ R + y⎠ R+y M M + Ne
Bare cu rază mare de curbură

Dacă raportul R h este mare se numesc bare cu rază mare de curbură. La aceste bare
apar o serie de simplificări care permit un calcul rapid în aplicaţiile practice. Dacă R este
mult mai mare faţă de h atunci rezultă că R >> y . În această situaţie y se poate neglija în
comparaţie cu R. Ca urmare, expresia tensiunii normale capătă expresia:
172
Încovoierea
∆ (dϕ ) ρ − r ∆ (dϕ ) R + y − r ∆ (dϕ) R − r + y ∆ (dϕ ) e + y

σ=E ⋅ =E ⋅ =E ⋅ =E ⋅ . (92)
dϕ ρ dϕ R+y dϕ R dϕ R
Se apelează la relaţia de echilibru,
E∆(dϕ) e+ y E∆ (dϕ) ⎡ e 1 ⎤ E∆ (dϕ) I z

M = ∫∫ yσdA = ∫∫ y dA = ⎢ ∫∫ ydA + ∫∫ y dA ⎥ =
2
A
dϕ A R dϕ ⎣ R A R A ⎦ dϕ R
sau (93)
E∆(dϕ ) MR
= .
dϕ Iz
Apelând la relaţia 93, rezultă:
MR e + y
σ= ⋅ . (94)
Iz R
Când R h >> axa neutră definită de raza r se confundă cu axa de simetrie a barei, deci
M
e = 0 şi tensiunea normală devine σ = ⋅ y , care reprezintă relaţia lui Navier pentru barele
Iz
drepte.
Concluzii
La barele cu rază mare de curbură tensiunile de încovoiere se aproximează cu relaţia lui
Navier.
În fibrele extreme apar diferenţe de tensiuni şi anume: în fibra exterioară supraestimări
∆e şi la fibra interioară subestimări cu ∆i . Aceste erori depind de raportul R h . Cea mai
periculoasă diferenţă este subestimarea din fibra inferioară, deoarece duce la subdimensionări.
R
S-a constatat că dacă: = 1 eroarea pe fibra inferioară este 35 %;
h
R
= 5 eroarea pe fibra inferioară este 7 %;
h
R
= 10 eroarea pe fibra inferioară este 3,2 %.
h
In fapt, se poate aprecia că dacă raportul R h > 10 distribuţia de tensiuni poate fi
apreciată cu relaţia lui Navier cu o eroare sub 3 %.
173
Capitolul 8
DEFORMAŢII
8.1. DEFORMAŢIILE BARELOR DREPTE SOLICITATE LA ÎNCOVOIERE

Datorită aplicării forţelor exterioare, barele solicitate la încovoiere se pot deforma, axa
longitudinală a barei îşi modifică forma geometrică. Dacă în configuraţia de referinţă această
axă era o linie dreaptă, după deformaţie aceasta devine curbă.
Deoarece axa barei aflată în stare deformată rezultă din intersecţia suprafeţei neutre cu
planul longitudinal al barei ce conţine forţele aplicate, aceasta mai este cunoscută în literatura
de specialitate şi de fibră medie deformată. Studiul fibrei medii deformate permite calculul
deformaţiilor precum deplasările şi rotirile pe care le suportă secţiunea transversală ca urmare
a solicitării barei.
8.1.1 Ecuaţia diferenţială a fibrei medii deformate

Se consideră o bară simplu rezemată asupra căreia acţionează un sistem de forţe
Fi , i = 1, n , ca urmare bara se deformează iar axa barei capătă o formă curbă de rază ρ ,
Figura 1. Într-o secţiune oarecare la distanţa x faţă de origine starea deformată poate fi
caracterizată prin următoarele mărimi geometrice: v ( x ) , ϕ ( x ) şi ρ ( x ) .
y
F1 ρ F2 Fn
axa barei iniţială
v
O A x
ϕ
x
axa barei după deformaţie
Figura 1. Bară simplu rezemată deformată

v(x) - deplasarea transversală produsă pe direcţia axei 0y, numită săgeată, ea reprezintă
ordonata v a fibrei medii deformate în secţiunea de abscisă x, v(x) = f (x) ;
ϕ ( x ) - reprezintă unghiul pe care îl face în secţiunea x tangenta la fibra medie
deformată cu axa 0x;

ρ ( x ) - raza de curbură a fibrei medii deformate sau curbura ρ −1 , dedusă la solicitarea de
1 M( x )
încovoiere pură: = .
ρ EI y
Din geometria analitică şi diferenţială se cunoaşte relaţia:
d 2 v(v)
1 dx 2
= . (1)
ρ 3
⎛ ⎛ dv(x) ⎞ 2
⎞ 2
⎜⎜1 + ⎜ ⎟ ⎟⎟
⎝ ⎝ dx ⎠ ⎠
Între săgeata v şi unghiul ϕ există relaţia:
dv(x)
ϕ(x) ≈ tgϕ(x) = . (2)
dx
Deoarece deplasările sunt mici, tangenta unghiului ϕ(x) este foarte mică adică
dv(x)
tgϕ(x) = 1 , în relaţia 1 se poate neglija termenul d 2 v dx 2 în comparaţia cu unitatea,
dx
astfel încât se poate scrie:
1 d 2 v(x)
= . (3)
ρ dx 2
Ţinând seama de expresia razei de curbură dedusă la solicitarea de încovoiere pură,

rezultă:
d 2 v(x) M(x)
= . (4)
dx 2 EI Z
175
În sistemul de axe ales derivata a doua este a funcţiei v este negativă, iar momentul
încovoietor M(x) este pozitiv. Ca urmare, trebuie introdus semnul minus în expresia 4
conform convenţiei de semne privind momentul încovoietor, şi rezultă ecuaţia:
d 2 v(x) M(x) d 2 v dv M(x)

2
= − , sau 2
= =− , (5)
dx EI Z dx dx EI Z
care reprezintă ecuaţia diferenţială a fibrei medii deformate.

Dacă se ţine seama de relaţiile care există între încărcări şi eforturi secţionale şi
derivând de două ori ecuaţia 4 se obţin următoarele ecuaţii diferenţiale, de ordin superior, ale
fibrei medii deformate:
d 3 v(x) d ⎛ M(x) ⎞ T(x)

3
=− ⎜ ⎟=− ;
dx dx ⎝ EI Z ⎠ EI z (6)
d 4 v(x) d 2 ⎛ M(x) ⎞ d ⎛ T(x) ⎞ q(x)
4
= − 2 ⎜ ⎟=− ⎜ ⎟= .
dx dx ⎝ EI Z ⎠ dx ⎝ EI z ⎠ EI z
Expresia EI z se numeşte rigiditate la încovoiere a barei.

Prin integrarea ecuaţiilor 4 se obţin deformaţiile precum săgeata şi rotirea,
M(x)
ϕ(x) = − ∫ dx + C1 ;
EI z
(7)
⎡ M(x) ⎤
v(x) = − ∫ ⎢ ∫ dx ⎥ + C1x + C2 .
⎣ EI z ⎦
În sistemul de referinţă ales, se consideră că săgeata v este pozitivă dacă are sensul
invers axei 0y, iar unghiul ϕ este pozitiv dacă secţiunea transversală se roteşte în sens orar.
8.1.2 Calculul deformaţiilor prin integrare directă

Relaţiile 7 sunt valabile pe un singur câmp al barei, adică pe intervalele unde momentul
încovoietor îşi păstrează ecuaţia şi secţiunea barei este constantă. Problema se complică
atunci când bara are mai multe câmpuri, ceea ce determină un număr mai mare de constante
de integrare, câte două pentru fiecare câmp.
176
Aceste constante se determină impunând condiţiile de deformaţie din reazeme şi
articulaţii.
În reazeme simple şi articulaţii: v = 0 , iar în încastrare v = 0 şi ϕ = 0 .
Condiţiile de continuitate ale fibrei medii deformate exprimă continuitatea acestei curbe în
secţiunile de separaţie a două intervale având încărcări şi rigidităţi diferite. Continuitatea
fibrei medii implică egalitatea săgeţilor şi rotirilor la interfaţa a două intervale.
Aplicaţie. Fie sistemul din Figura 2, se cere să determine săgeata şi rotirea maximă.
F
ϕmax
v max
x
Figura 2. Bară in consolă încărcată cu forţă concentrată
Soluţie: Utilizăm ecuaţia diferenţială 5,
d 2 v(x) dϕ(x) M(x)

2
= =− , (8)
dx dx EI z
în care M( x) = − Fx
Prin integrare rezultă,
F Fx 2
EI z ∫
ϕ(x) = − xdx + C1 = + C1 ;
2EI z
(9)
3
Fx
v(x) = ∫ ϕdx + C2 = + C1x + C2 .
6EI z
Pentru x = ⇒ ϕ = 0; v = 0 ;punând aceste condiţii, rezultă constantele C1 şi C 2 .

Pentru x = 0 rezultă ϕ = ϕmax şi v = v max , adică:
F 2 F 3
ϕmax = − ; v max = . (10)
2EI z 6EI z
177
Prin această metodă pot fi calculate deformaţiile de încovoiere şi alte modele, precum
cel din Figura 3.
A x B
Figura 3. Bara în consolă încărcată cu sarcină distribuită
qx 2
Practic se aplică acelaşi procedeu, cu precizarea că M(x) = − , rezultă:
2
q 3 q 4
ϕmax =− ; v max = . (11)
2EI z 8EI z
8.1.3 Calculul deformaţiilor prin metoda grinzilor conjugate

Metoda integrării directe are avantajul că stabileşte ecuaţia de variaţie a momentului în
lungul barei, ceea ce permite apoi calculul simplu al săgeţii şi înclinării din oricare punct al
grinzii. Dezavantajul acestei metode este calculul constantelor de integrare. Pentru a evita
aceste calcule laborioase se foloseşte metoda parametrilor iniţiali, în care intervin numai
două constante de integrare. Şi aceasta presupune un volum mare de calcul. O metodă mai
simplă este metoda grinzii conjugate care elimină complet constantele de integrare.
Această metodă se bazează pe analogia dintre următoarele ecuaţii diferenţiale:
d 2 M(x) dT(x)
- Relaţiile diferenţiale dintre eforturi şi încărcări, = = −q ( x ) ;
dx 2 dx
d 2 v(x) dϕ(x) M(x)
- Ecuaţiile diferenţiale ale fibrei medii deformate, 2
= =− .
dx dx EI z
Folosind această analogie se stabileşte o metodă simplă de calcul a deformaţiilor. În
acest scop se ataşează o grindă conjugată grinzii date care este încărcată nu cu sarcina
M(x)
q(x) = .
EI z
Ecuaţia diferenţială dintre încărcări şi eforturi secţionale pentru grinda conjugată este de
forma:
178
d 2 M(x) dT(x) M (x)
2
= = −q ( x ) = − (12)
dx dx EI z
Atât momentul încovoietor cât şi forţa tăietoare au aceleaşi ecuaţii diferenţiale ca şi

săgeata şi înclinarea de pe grinda dată. Dacă cele două mărimi şi T , M, şi v, ϕ satisfac
aceleaşi condiţii în reazeme, atunci eforturile secţionale de pe conjugată reprezintă chiar
deformaţiile grinzii date,
v(x) = M(x) , ϕ(x) = T(x) (13)
Pentru a asigura valabilitatea relaţiilor 11 este necesar ca eforturile secţionale a grinzii

conjugate să satisfacă în reazeme condiţiile de deformaţie ale grinzii date. Ca urmare, rezultă
următoarele concluzii, prezentate în Tabelul 1.
Tabelul 1. Moduri de construire a grinzilor conjugate sau reciproce

Specificaţie Model iniţial Model conjugat
Reciproca grinzii în consolă
este tot o grindă în consolă A B A B
cu inversarea modului de
rezemare
Reciproca grinzii simplu B
A A B
rezemate este tot o grindă
simplu rezemată
Reciproca grinzii cu două
reazeme simple şi o consolă A B A B
C C
este o grindă simplu
rezemată la un capăt şi
încastrată în capătul liber,
reazemul intermediar se
transformă în articulaţie.
Pentru alte feluri de reazeme, grinda conjugată se construieşte cu respectarea condiţiilor

de mai sus.
Ca metodă de lucru, se parcurg următoarele etape:
- se trasează diagramele de moment încovoietor ale grinzii date;
- se construieşte grinda conjugată;
- se încarcă grinda conjugată cu sarcina q ;
- se trasează diagramele de eforturi secţionale pentru grinda conjugată, T şi M;

- deformaţiile grinzii date se apreciază cu ajutorul relaţiilor 11;
179
- dacă se cer deformaţiile numai în anumite puncte ale barei nu mai este necesară
trasarea diagramelor de eforturi secţionale pentru grinda conjugată, fiind necesar numai
calculul acestor eforturi în secţiunile dorite.
Aplicaţie: Să se calculeze săgeata maximă şi înclinarea din reazemele A şi B la grinda
din Figură 4.
F
A B
C
/2 /2
M
+
F
4
F
q =
4EIz
A B
Figura 4. Calculul deformaţiilor prin metoda grinzii conjugate
Soluţie: Evident sistemul prezintă simetrie geometrică şi de încărcare, ca efect săgeata

maximă va fi în planul de simetrie, adică la mijlocul deschiderii. Etapele sunt evidenţiate
grafic în Figura 4. Reacţiunile sistemului conjugat sunt:
q
VA = VB = . (14)
4
Înclinările din reazemele A şi B sunt:
q q 2
ϕA = TA = VA = = , ϕA = −ϕB . (15)
4 16EI z
Săgeta maximă se obţine în punctul C, unde ϕ = 0 ,
q 1 q 2 F 3
v max = M c = VA − ⋅ = = . (16)
2 4 3 2 12 48EI z
180
8.1.4 Aplicarea principiului suprapunerii efectelor
Aplicarea principiului suprapunerii efectelor la calculul deformaţiilor se poate face
deoarece relaţiile care exprimă deplasările ϕ şi v sunt funcţii liniare şi omogene de sarcinile
care le produc.
Utilizând acest principiu, determinarea deplasării unui punct oarecare al fibrei medii
deformate la o bară încărcată cu mai multe tipuri de sarcini se face însumând deplasările
produse de fiecare sarcină, în punctul respectiv, ca şi când aceasta ar acţiona separat,
ϕ c = ϕ c ( q ) + ϕ c ( M ) + ϕ c ( F) ;
(17)
v c = v c ( q ) + v c ( M ) + v c ( F) ,
în care s-a considerat bara încărcată numai cu sarcina distribuită q, cu momentul concentrat M
şi cu forţa concentrată F.
Aplicaţie: Se consideră bara din Figură 5, încărcată cu sarcina distribuită q şi forţa
concentrată F. Să se calculeze săgeata şi rotirea din punctul B.
q F
A B
Figura 5. Bară în consolă încărcată cu sarcina distribuită q şi forţa concentrată F
Soluţie: Se aplică principiul suprapunerii efectelor, deoarece se cunoaşte ϕB şi v B
pentru q şi F aplicate independent,
3
q F 2
ϕ B = ϕ B ( q ) + ϕ B ( F) , ⇒ ϕB = − − ;
6EI z 2EI z
(18)
q 4 F 3
vB = vB ( q ) + vB ( F) , ⇒ vB = + .
8EI z 3EI z
În cazul particular când F = q , rezultă:
2q 3 11q 2
ϕB = − , vB = . (19)
3 EI z 24EI z
181
8.2 METODE ENERGETICE DE DETERMINARE A DEFORMAŢIILOR
8.2.1 Introducere
În acest capitol se va utiliza termenul de forţă generalizată F, înţelegând o forţă sau un
moment concentrat aplicate solidelor elastice. Sub acţiunea lor corpul se deformează şi apare
o deplasare generalizată δ pe direcţia forţei F:
- în dreptul şi pe direcţia forţei F concentrate deplasarea generalizată δ este o
deplasare liniară numită săgeată sau lungire;
- în dreptul şi într-un plan perpendicular pe direcţia momentului concentrat
deplasarea generalizată δ este o deplasare unghiulară numită înclinare sau unghi de răsucire.
Datorită acestei deplasări forţa generalizată execută din momentul aplicării până în
momentul atingerii echilibrului elastic un lucru mecanic egal cu lucrul mecanic al forţei
exterioare, notat cu L.
În solid apare o stare de tensiuni şi deformaţii care se înmagazinează sub formă de
energie potenţială de deformaţie W care se poate utiliza în calculul deformaţiei, procedeu
cunoscut sub denumirea de metode energetice de calcul a deformaţiilor.
8.2.2 Energie de deformaţie

Atunci când un corp deformabil trece dint-o stare de deformaţie în alta, variaţia energiei
cinetice este egală cu suma dintre lucrul mecanic efectuat de forţele exterioare şi lucrul
mecanic al forţelor interioare.
∆E = E − E 0 = L e + L i , (20)
unde:
E 0 - este energia cinetică iniţială;
E - energia cinetică a sistemului mecanic la momentul t;
L e - lucrul mecanic produs de forţele exterioare;
L i - lucrul mecanic produs de forţele interioare.
Pentru corpurile aflate în echilibru sub acţiunea unor sisteme de forţe aplicate static ,
variaţia energiei este nulă adică:
∆E = 0 Le + Li = 0 . (21)
182
Se cunoaşte că lucrul mecanic L i produs de forţele interioare este egal şi de semn
contrar cu lucrul mecanic produs de eforturile secţionale L i = − L ef sec t . Ca urmare, se obţine:
L e = L ef sec t . (22)
Lucrul mecanic produs de eforturile secţionale, ca urmare a deformării corpului, este

numit energie de deformaţie şi se notează W.
Le = W . (23)
Din punct de vedere matematic relaţia 23 exprimă teorema lui Clapeyron care se enunţă
astfel: Dacă un corp elastic se găseşte în repaus, lucrul mecanic al forţelor exterioare este
egal cu energia potenţială de deformaţie acumulată în corp.
8.2.3 Lucrul mecanic al forţei exterioare

Sub acţiunea forţei generalizate ce se aplică solidelor elastice apar deformaţii care sunt
proporţionale cu F şi între care există relaţii liniare de forma:
δ = k⋅F, (24)
unde k este un factor de proporţionalitate.

Dacă solidul este liniar elastic, atunci pe porţiunea liniară a diagramei Hooke, factorul
de proporţionalitate este coeficientul de elasticitate şi este egal cu deformaţia produsă de o
forţă unitară generalizată.
Lucrul mecanic produs prin deplasarea punctului de aplicaţie al forţei generalizate
căreia i se aplică o creştere elementară dF va da naştere unei deplasări generalizate
elementare d δ şi se calculează ca fiind produsul dintre valorile medii ale forţelor pe intervalul
de creştere şi deplasarea elementară produsă:
Pe intervalul ( F, F + dF) avem:
⎛ F + F + dF ⎞ ⎛ dF ⎞ dFdδ
dL = ⎜ ⎟ dδ sau dL = ⎜ F + ⎟ dδ = Fdδ + . (25)
⎝ 2 ⎠ ⎝ 2 ⎠ 2
Ultimul termen fiind foarte mic, se poate neglija ⇒ dL = Fdδ .
183
Ţinând seama că între F şi d δ este o relaţie liniară, putem scrie dL = kFdF .
Integrând obţinem:
F kF 2 δF
L = ∫ kFdF = = . (26)
0 2 2
Ţinând seama că δ este o deformaţie generalizată, relaţia 26 poate fi particularizată

pentru cazul când avem o forţă propriu – zisă F sau un moment M, Figura 6.
v ϕ
Figura 6. Modele de încărcare cu forţa F şi momentul M.
Fv Mϕ
L= , respectiv L = . (27)
2 2
8.2.4 Energia potenţială de deformaţie acumulată în corp

Se cunoaşte din capitolul 3 că energia totală acumulată într-un corp elastic este dată de
relaţia:
W= ∫ wdv ,
( v)
(28)
σ2 τ2
în care w = pentru cazul când sunt prezente tensiunile normale şi w = pentru cazul
2E 2E
când sunt prezente tensiunile tangenţiale.
Energia potenţială de deformaţie în cazul unor solicitări simple se poate calcula cu
relaţiile:
N2 ( x )
- la tracţiune - compresiune: Wc = ∑ ∫ dx ;
i 2EA ( x )
M 2î ( x )
- la încovoiere: Wî = ∑ ∫ dx ;
i 2EI z ( x )
184
M 2t ( x )
- la torsiune: Wt = ∑ ∫ dx ;
i 2GI p,t ( x )
aT 2 ( x )
- la forfecare Wt = ∑ ∫ dx ,
i 2GA ( x )
în care a =coeficientul ce ţine seama de distribuţia tensiunii de forfecare, coeficientul

Juravski, ( a = 10 9 - secţiune circulară plană, a = 6 5 - secţiune dreptunghiulară).
Energia totală este suma energiilor parţiale prezentate mai sus atunci când corpul ar
suferi o solicitare complexă de tracţiune, compresiune, torsiune şi forfecare,
N2 ( x ) M î2 ( x ) M 2t ( x ) aT 2 ( x )
W = ∑∫ dx + ∑ ∫ dx + ∑ ∫ dx + ∑ ∫ dx . (29)
i 2EA ( x ) i 2EI z ( x ) i 2GI p,t ( x ) i 2GA ( x )
Se mai poate adăuga energia dintr-un plan şi celălalt, atunci când T sau M acţionează în
câte 2 plane. În calculele practice se ţine seama că energia acumulată prin forţele tăietoare
sau axiale este foarte mică în raport cu energia acumulată prin momentul de torsiune sau forţa
tăietoare.
8.2.5 Folosirea principiului conservării energiei la calculul deformaţiilor

Vom utiliza teorema lui Clapeyron, L=W sau δ = 2W F pentru următoarele solicitări,
Tabelul 2
Tabelul 2. Calculul deformaţiilor prin utilizarea principiului conservării energiei
Denumire Model de calcul Relaţii de calcul
Bara solicită la N2 2W
întindere EA N W= , δ= ,
2EA F
2W N
∆ = =
N EA
Bară solicitată la GI p Mt Mt 2
2W
răsucire de W= , δ= ,
2GI p Mt
secţiune circulară
2W M t
ϕ= =
Mt GI p
Bară supusă la M 2 (x) M2
încovoiere W=∫ dx = ,
2EI z 2EI z
ϕ 0
2W M
ϕ= =
M EI z
185
8.2.6 Teorema lui Castigliano
Se consideră un sistem elastic asupra căruia acţionează un sistem de forţe
generalizate F1 , F2 , F3 … Fn cărora le corespund pe direcţia şi în dreptul lor deformaţii
generalizate: δ 1 , δ 2 , δ 3 … δ n .
Aceste forţe efectuează un lucru mecanic al forţei exterioare care se înmagazinează în
sistem sub formă de energie potenţială de deformaţie W. Să considerăm că asupra corpului
acţionează două stării succesive de încărcare.
Prima stare de încărcare este reprezentată de forţele Fi , i = 1, n , sub acţiunea cărora
energia acumulată de corp este W.
A doua stare de încărcare se consideră ca fiind creşterea unei forţe cu dFi , care produce
∂W
o variaţie a energiei de deformaţie egală cu dFi .
∂Fi
Energia de deformaţie totală va fi:
∂W
Wt = W + dFi (30)
∂Fi
Se aplică cele două stări de încărcare în ordine inversă. Energia de deformaţie datorită
i δi
dFd
creşterii dFi , aplicată iniţial este , unde dδi este deformaţia produsă pe direcţia forţei
2
dFi . Celelalte forţe Fi , i = 1, n , care se aplică ulterior vor produce o energie W + dFi δi .
Energia totală acumulată în solidul elastic va fi:
i δi
dFd
Wt = W + dFi δi + (31)
2
Cele două energii obţinute in cele două cazuri de aplicare a sistemelor de forţe sunt
egale. Prin egalarea relaţiilor 30 şi 31, se obţine:
∂W dFdδ
W+ dFi = W + dFi δi + i i , (32)
∂Fi 2
neglijând infinitul mic de ordin superior şi efectuând calculele, rezultă:
∂W
δi = . (33)
∂Fi
186
Relaţia 33 este cunoscută în literatura de specialitate sub denumirea de teorema lui
Castigliano, cu următorul enunţ: deplasarea în dreptul şi pe direcţia unei forţe generalizate
exterioare este egală cu derivata parţială a energiei totale de deformaţie a unui solid elastic
în raport cu forţa generalizată considerată.
Precizare
Pentru calculul deplasării într-un punct unde nu este aplicată o forţă generalizată
exterioară, se introduce o forţă fictivă F0 . După efectuarea derivatei parţiale, în expresia
deplasării δ , se consideră F0 = 0 .
Dacă, sistemul are forţe exterioare identice dar aplicate în puncte diferite, în calcul este
necesar să se facă o notaţie distinctă pentru forţa unde se doreşte a se afla deplasarea. După
calcule se revine la notaţia iniţială.
8.2.7 Calculul deformaţiilor la încovoiere prin metoda Mohr-Maxwell

Într-o secţiune curentă a unei bare drepte, solicită la încovoiere, momentul încovoietor
se poate exprima sub forma:
M(x) = m(x)Fi + k , (34)
unde primul termen reprezintă contribuţia forţei Fi , iar cel de al doilea termen arată
contribuţia celorlalte sarcini aplicate. Dacă se calculeazeă derivata în raport cu Fi ,
∂M(x)
=m (35)
∂Fi
Conform teoremei lui Castigliano, la o bară cu secţiune constantă, deplasarea

generalizată pe direcţia unei forţe Fi este:
∂W ∂M(x) M(x)
δ= = ∑∫ dx (36)
∂F li ∂F EI z
Înlocuind relaţia 35 în 36, rezultă:
M(x)
δ = ∑ ∫ m(x) dx (37)
li EI z
187
Această relaţie este cunoscută sub denumirea de teorema Mohr-Maxwell.
Dacă Fi = 1 şi k = 0 , rezultă M(x) = m(x) şi deci m(x) reprezintă momentul
încovoietor într-o secţiune a unui sistem care are aceeaşi rezemare ca şi sistemul iniţial, dar
este solicitat de o singură forţă egală cu unitatea, aplicată în punctul şi pe direcţia pe care se
calculează deformaţia.
8.2.8 Regula de integrare a lui Vereşceaghin

Rezolvarea integralei din relaţia lui Mohr-Maxwell se poate face grafo-analitic prin
procedeul lui Vereşceaghin.
Plecăm de la relaţia lui Mhor-Maxwell pentru calculul deformaţiilor. În relaţia 32
intervine întotdeauna o funcţie oarecare M(x) = f (x) şi o funcţie liniară de forma
m(x) = ax + b .
Dacă înlocuim aceste funcţii în relaţia 32 se obţine:
1 1 1 ⎡
∫ ∫ a xf (x)dx + b ∫ f (x)dx ⎤ ,
EI z ⎣ ∫
δ= m(x)M(x)dx = f (x)(ax + b)dx = (38)
EI z EI z ⎦
în care ∫ f (x)dx = A este suprafaţa diagramei de momente încovoietoare M a încărcării cu
sarcini reale, iar ∫ xf (x)dx = Ae reprezintă momentul static al suprafeţei diagramei de
momente M în raport cu ax Oy.

Prin efectuarea calculelor rezultă:
1
δ= ( A(ae + b) ) = Ai yci , (39)
EI z
unde ae + b = yci este mărimea ordonatei în diagrama unitară m(x)

Pentru cazul general se poate scrie:
M(x) 1
δ = ∑ ∫ m(x) dx = ∑ A i yci , (40)
li EI z EI z
unde:
A i - reprezintă aria diagramei de momente încovoietoare M;
188
Yci - reprezintă ordonata de pe diagrama m a forţei unitare, Fi = 1 , măsurată în dreptul
centrului de greutate al suprafeţei diagramei M.
Se precizează că această metodă se poate aplica numai la bare drepte, la care diagrama
m este liniară. Dacă diagrama m are porţiuni cu înclinări diferite, relaţia se poate aplica pe
intervale cu pantă constantă.
Aplicaţii
1. Fie sistemul din Figura 7, se cere să se determine săgeata în capătul liber al
consolei. Bara se consideră că are rigiditate constantă, EI z .
x1 x2 F
B
A v
a
VA VB
Figura 7. Bară simplu rezemată cu o consolă la un capăt
Soluţie: Evident bara este solicitată numai la încovoiere şi neglijăm efectul forţei
tăietoare.
Fa F( + a)
Reacţiunile sistemului sunt: VA = − , VB = .
Pentru rezolvare aplicăm teorema lui Castigliano,
∂W ∂M(x) M(x)
δ=v= = ∑∫ dx , (41)
∂F li ∂F EI z
Sistemul este format din două zone, ca urmare relaţia 35 devine:
a
∂M(x1 ) M(x1 ) ∂M(x 2 ) M(x 2 )
v=∫ dx1 + ∫ dx 2 , (42)
0
∂F EI z 0
∂F EI z
Fa
unde M(x1 ) = VA x1 = − x1 şi M(x 2 ) = Fx 2 .
189
Prin efectuarea calculelor, obţinem:
F ⎡ a2 ⎤ Fa 2 ( + a)
a
EI z ⎣ ∫0 ∫0 2 ⎥⎦ = 3EIz
v= ⎢ xdx 1 + x 2
dx (43)
2. Să se calculeze săgeata şi rotirea în punctul B la modelul din Figura 8, utilizând

teorema lui Castigliano.
q M
A B
Figura 8. Bară în consolă încărcată cu sarcină distribuită uniform q şi

un moment concentrat pe capătul liber, M
Soluţie. Evident în punctul B nu este forţa concentrată, există numai moment

încovoietor. Pentru calculul săgeţii este necesar să se introducă o forţă fictivă F0 ; Figura 9.
F0
q x
M
A B
Figura 9. Încărcarea modelului real cu forţă fictivă, F0
Relaţiile de calcul devin:
∂M(x) M(x) ∂M(x) M(x)

v=∫ dx , ϕ=∫ dx , (44)
0
∂F0 EI z 0
∂M EI z
qx 2 qx 2
în care M(x) = −F0 x − M − , iar după efectuarea derivatei devine M(x) = −M − .
2 2
190
Prin integrare se obţin rezultatele:
⎛ qx 2 ⎞ 1 1 ⎛M 2 q 4⎞
v = ∫ − x ⎜ −M − ⎟ dx = ⎜ + ⎟;
0 ⎝ 2 ⎠ EI z EI z ⎝ 2 8 ⎠
(45)
⎛ qx ⎞ 12
1 ⎛ q ⎞ 3
ϕ = ∫ −1⎜ −M − ⎟ dx = ⎜M + ⎟.
0 ⎝ 2 ⎠ EI z EI z ⎝ 6 ⎠
3. Să se calculeze săgeta şi înclinarea pentru modelul din Figura 10, utilizând

metoda Mhor-Maxwell. Bara cotită se consideră cu rigiditate constantă.
q x x x
F0 = 1 M0 = 1
EI z = const.
a
y y y
a b c
Figura 10. Bară cotită încărcată cu sarcină uniform distribuită, q
Soluţie: Se calculează momentul încovoietor M pe cele două elemente de bară de

lungime a şi , pe modelul real Figura 10a,
qx 2 qa 2
M(x) = − şi M(y) = − . (46)
2 2
Pentru calculul săgeţii din capătul liber, se calculează momentul unitar m, utilizând
modelul din Figura 10b, în care s-a introdus o forţă F0 = 1 ,
m(x) = −F0 x = − x şi m(y) = −F0 a = −a . (47)
191
Relaţia 37 se particularizează astfel:
1 ⎡ ⎤
a
v= ⎢ ∫ m(x)M(x)dx + ∫ m(y)M(y)dy ⎥ . (48)
EI z ⎣ 0 0 ⎦
Prin înlocuire rezultă:
1 ⎡ qx 3 qa 3 ⎤ qa 3 ⎛
a
a⎞
v= ⎢∫ dx + ∫ dy ⎥ = ⎜ + ⎟. (49)
EI z ⎣ 0 2 0
2 ⎦ 2EI z ⎝ 4⎠
Pentru calculul înclinării din capătul liber, se calculează momentul unitar m, utilizând
modelul din Figura 10c, în care s-a introdus un moment concentrat M 0 = 1 ,
m(x) = −M 0 = −1 şi m(y) = −M 0 = −1 (50)
Particularizarea relaţie 49 este asemănătoare, doar că diferă m(x). In final se obţine:
1 ⎡ qx 2 qa 2 ⎤ qa 2 ⎛
a
a⎞
ϕ= ⎢∫ dx + ∫ dy ⎥ = ⎜ + ⎟. (51)
EI z ⎣ 0 2 0
2 ⎦ 2EI z ⎝ 3⎠
4. Să se calculeze săgeata în capătul liber al modelului din Figură 11, utilizând

procedeul Vereşceaghin.
Soluţie: Aplicăm relaţia lui Vereşceaghin,
1
δ=∑ A i y ci (52)
EI z
Evident sistemul în consolă are două câmpuri, dar la primul câmp momentul încovoietor
M, este nul. În final se obţine:
1 1 F 2⎛ 2 ⎞ 5F 3
v= Ayc = ⎜ + ⎟= . (53)
EI z EI z 2 ⎝ 3 ⎠ 6EI z
192
F EI z = const.
A B
−F A
M
-
2 /3
F0 = 1
yc
−2
m -
Figura 11. Bară în consolă, încărcată cu o forţă concentrată, F
Pentru calculul înclinării se procedează similar, dar este evident că yc = 1 , deoarece m

este constant.
Înclinarea în capătul liber va fi:
1 1 F 2 F 2
ϕ= Ay c = ⋅1 = . (54)
EI z EI z 2 2EI z
193
Capitolul 9
SOLICITĂRI COMPUSE
9.1. IPOTEZE DE ATINGERE A STĂRILOR LIMITĂ

Prin conceptul de stare limită a unui element mecanic se înţelege acea stare de tensiune
care corespunde fie începerii curgerii sau ruperii materialului din care este fabricat corpul, fie
începerii unui proces fizic care este considerat inadmisibil, cum ar fi de exemplu deformaţia
plastică. Starea de tensiune din vecinătatea unui punct este caracterizată simultan de mai
multe componente ale tensorului tensiune, aşa încât este foarte dificil de precizat momentul
apariţiei stării limită.
În funcţie de valorile sarcinilor aplicate elementelor, materialul se poate găsi în diferite
stări mecanice: stare elastică, stare plastică, stare de rupere. Aceste stări sunt determinate în
principal de starea de tensiune din vecinătatea punctului considerat şi reprezintă stări de
referinţă în activitatea inginerească.
În calculele de proiectare se urmăreşte să se determine starea de tensiune din punctul cel
mai solicitat. Dacă această stare de tensiune conduce la variaţia cantitativă a proprietăţilor
materialului, astfel încât acesta trece dintr-o stare mecanică în alta, ea se numeşte stare limită.
Prin stare limită se poate înţelege: limita de proporţionalitate, limita de curgere şi limita
de rupere. Prin urmare, starea limită poate fi considerată un criteriu de apreciere a
proprietăţilor de rezistenţă ale structurilor.
Problema stabilirii condiţiilor în care o stare de tensiuni oarecare devine limită, se poate
simplifica dacă se acceptă echivalarea stării de tensiune date cu o stare de tensiune
monoaxială (simplă).
Starea echivalentă monoaxială se construieşte pe baza unor ipoteze referitoare la
egalitatea unor mărimi caracteristice celor două stări de tensiune. Astfel, drept mărimi de
echivalenţă între cele două stări de tensiune se folosesc:
1. tensiunea normală principală maximă;
2. alungirea specifică principală maximă;
3. tensiunea tangenţială principală maximă;
4 energia specifică modificatoare de formă;
Acestor patru mărimi le corespund patru ipoteze de atingere a stării limită. Punând
condiţia ca una din aceste mărimi să aibă aceeaşi valoare atât pentru starea de tensiuni dată,
cât şi pentru starea echivalentă, se obţin relaţiile de calcul pentru tensiunea echivalentă, notată
cu σechivalent = σechiv , care înlocuieşte starea dată de tensiune.
Fenomenul limită se atinge când σechiv = σlim ; ca urmare, condiţia de rezistenţă este de
forma:
σlim
σechiv ≤ σa = , (1)
c
în care c este coeficientul de siguranţă.
Ipoteza tensiunii normale principale maxime

Conform acestei ipoteze, starea monoaxială echivalentă de tensiune are aceeaşi valoare
cu tensiunea normală principală maximă σ 1 .
O stare spaţială de tensiune definită prin σ1 > σ 2 > σ3 , tensiunea normală principală
maximă σ 1 este egală cu tensiunea echivalentă monoaxială.
σlim
σechiv = σ1 ≤ σa = . (2)
c
În cazul când starea de tensiune este plană, rezultă:
σx + σy 1
(σ )
2
σ 1,2 = ± x − σy + 4 τ 2xy ,
2 2
în care (3)
σx + σy 1
(σ )
2
σ1 = + x − σy + 4 τ 2xy .
2 2
În cazul stării plane de tensiune se pot întâlni cazuri particulare când: σ y = 0 , σ x = σ;
şi τ xy = τ , ca urmare, relaţia 2 devine:
σ 1 σ
σechiv = + σ 2 + 4τ2 ≤ σa = lim . (4)
2 2 c
195
Această ipoteză este cea mai simplă, deoarece starea de tensiune este înlocuită printr-o
singură componentă, celelalte neglijându-se. Ipoteza nu este verificată în practică, ea
folosindu-se doar în unele aplicaţii particulare.
Ipoteza alungirii specifice principale maxime

Conform acestei ipoteze starea dată de tensiuni şi cea echivalentă au aceeaşi alungire
maximă. Pentru starea spaţială definită prin ε1 > ε 2 > ε3 , alungirea echivalentă conform legii
lui Hooke este:
σechiv
ε1 = εechiv = , (5)
E
1
unde ε1 = ⎡σ1 − ν ( σ2 + σ3 ) ⎤⎦ şi rezultă:
E⎣
σlim
σechiv = σ1 − ν ( σ 2 + σ3 ) ≤ σa = . (6)
c
Evident că în relaţia 6, apar toate componentele stării principale de tensiune.

Pentru starea plană de tensiuni, tensiunea normală σ 3 = 0 şi relaţia 6 devine:
(1 − ν)σ x + σ y 1+ ν σlim .
(σ − σ y ) + 4τ2xy ≤ σa =
2
σechiv = σ1 − νσ2 = + x (7)
2 2 c
Pentru cazul când σ y = 0 , σ x = σ , τ xy = τ şi ν = 0,3
(1 − ν)σ 1 + ν σ
σechiv = + σ 2 + 4τ2 ≤ σa = lim ;
2 2 c
sau (8)
σ
σechiv = 0,35σ + 0, 65 σ2 + 4τ2 σechiv ≤ lim .
c
Ipoteza tensiunii tangenţiale maxime

Conform acestei ipoteze tensiunea tangenţială maximă τ1 este egală cu tensiunea
tangenţială maximă de la starea monoaxială τ max , adică:
196
σ1 − σ3 σ
τ1 = şi τmax = echiv ;
2 2
sau (9)
σechiv σ1 − σ3 σ
= sau σechiv = σ1 − σ3 ≤ σa = lim .
2 2 c
Această ipoteză este cunoscută în literatura de specialitate şi sub numele de criteriul lui
Tresca sau T şi a fost formulat în anul 1864. Evident, un asemenea criteriu face abstracţie de
influenţa tensiunii mijlocii, σ 2 .
În cazul stării plane de tensiune se obţine:
σlim
(σ − σ y ) + 4τ2xy ≤ σa =
2
σechiv = σ1 − σ2 = x . (10)
c
Dacă σ y = 0 , σ x = σ şi τ xy = τ , relaţia 10 devine:
σlim
σechiv = σ2 + 4τ2 ≤ σa = . (11)
c
Această relaţie simplă dă rezultate bune în proiectare.
Ipoteza energiei modificatoare de formă

Conform acestei ipoteze energia specifică totală a stării de tensiune este egală cu
energia specifică de deformaţie de la starea de tensiune monoaxială echivalentă.
Pornind de la ideea că deformarea unui solid înseamnă modificarea formei, s-a încercat
dacă nu se poate utiliza numai energia modificatoare de formă. Pentru o stare spaţială
principală de tensiuni σ 1 , σ 2 , σ 3 , energia modificatoare de formă este:
Wf =
1+ ν
6E
([σ 1 − σ 2 ) + (σ 2 − σ 3 ) + (σ 3 − σ 1 ) .
2 2 2
] (12)
1+ ν 2
Pentru o stare monoaxială: σ 2 = σ3 = 0 şi Wechiv = 2σechiv ,
6E
( σ1 − σ2 ) + ( σ2 − σ3 ) + ( σ3 − σ1 ) (13)
2 2 2
Wf = Wfechiv ⇒ = 2σechiv
2
.
197
Ca urmare, criteriul de rezisenţă devine:
1 σ
( σ1 − σ2 ) + ( σ2 − σ3 ) + ( σ3 − σ1 ) ≤ σa = lim .
2 2 2
σechiv = (14)
2 c
Această ipoteză a fost propusă de M.T. Huber în anul 1904, de R. von Mises în 1913 şi
de H. Hencky în 1924 şi este cunoscută în literatura de specialitate, sub denumirea de criteriul
Huber-Hencky-Mises sau în forma abreviată HMH,
În cazul stării plane când σ 3 = 0 , rezultă:
σlim
σechiv = σ12 + σ22 − σ1σ 2 ≤ σa = ;
c
sau (15)
σ
σechi = σ2x + σ 2y − σ x σ y + 3τ2xy ≤ σa = lim .
c
Pentru σ y = 0 , σ x = σ , τ xy = τ .
σ lim
σ echiv = σ 2 + 3τ 2 ≤ . (16)
c
În calcule de proiectare se folosesc ultimele două ipoteze, celelalte având aplicabilitate

limitată la unele situaţii concrete.
Dacă considerăm ultimele două relaţii obţinute pe o stare simplă de tensiune
caracterizată de tensiunea normală σ şi tensiunea tangenţială τ , condiţiile de atingere a stării
limită devin:
σ 2 + 4 τ 2 = σ echiv
2
; σ 2 + 3τ 2 = σ 2echiv . (17)
Relaţiile 16 pot fi puse sub forma:
2 2
⎛ σ ⎞ ⎛ τ ⎞ ⎛ σ ⎞ ⎛ τ ⎞
⎜ ⎟ +⎜ ⎟ = 1, ⎜ ⎟ +⎜ ⎟ = 1, (18)
⎝ σechiv ⎠ ⎝ σechiv 2 ⎠ ⎝ σechiv ⎠ ⎝ σechiv 3 ⎠
care reprezintă ecuaţiile unor elipse în coordonatele σ şi τ .
198
9.2. TIPURI DE SOLICITĂRI COMPUSE
Am văzut că solicitările simple se împart în două mari grupe:
* solicitări care produc tensiuni normale σ (întinderea, compresiunea, încovoierea pură);
* solicitări care produc tensiuni tangenţiale τ (răsucirea, forfecarea)
Solicitarea compusă are loc atunci când două sau mai multe solicitări simple acţionează
simultan în aceeaşi secţiune.
Există posibilitatea ca solicitarea compusă să includă:
1. solicitările simple cu tensiuni de acelaşi fel, fie σ sau τ ;
2. solicitări simple cu tensiuni normale σ şi tensiuni tangenţiale τ .
În primul caz, tensiunea totală este suma algebrică a tensiunilor solicitărilor simple. În
al doilea caz, se procedează la calcularea tensiunii echivalente folosind una din ipotezele stării
de atingere a stării limită.
În concluzie, solicitarea spaţială este acea solicitare în care sunt prezente toate
elementele tensorului tensiune, iar în cazul solicitării plane sunt prezente numai o parte din
elementele tensorului tensiune.
9.2.1 Tracţiune sau compresiune excentrică

În diverse aplicaţii tehnice se întâlnesc situaţii când elementele unei structuri mecanice
sunt supuse la compresiune sau întindere, dar forţa nu este dirijată pe direcţia axei corpului ci
este plasată într-un anumit punct ce nu coincide cu centrul de greutate al secţiunii
transversale. O astfel de solicitare este cunoscută în literatura de specialitate sub denumirea de
tracţiune sau compresiune excentrică, dup cum efectul forţei este pozitiv sau negativ.
Se consideră că o forţă F este aplicată în punctul M de coordonate M(y0 , − z 0 ) , paralelă
cu axa de simetrie a corpului, Figura 1. Această forţă este caracterizată faţă de sistemul de
referinţă, Oxyz, aplicat în centrul de greutate al secţiunii prin vectorul de poziţie,
G G G
r = y0 j − z 0 k . (19)
Relaţiile de calcul întâlnite la solicitarea de tracţiune sau compresiune nu mai sunt

valabile. Ca urmare, aplicarea excentrică a forţei dă naştere la un torsor care include o forţă
rezultantă şi la un moment calculat în raport cu centrul de greutate al secţiunii. Elementele
torsorului pot fi calculate cu relaţia:
199
G G
⎪⎧ R = F
TF = ⎨ G G G , (20)
⎪⎩M = r × F
unde:
G G G
i j k
G G G
M = 0 y0 −z 0 = −Fz 0 j − Fy0 k .
F 0 0
z
C
σc B
- A
F
0 Gr
axa y
neutră M(y 0 , − z 0 )
D
+
σd
x
Figura 1. Schema de calcul la compresiune excentrică
G G G
Făcând analogia cu relaţia M = M y j + M z k , rezultă componentele scalare ale
momentului:
⎧⎪M y = − Fz 0
⎨ . (21)
⎪⎩M z = −Fy0
Analizând efectele componentelor scalare ale torsorului asupra corpului dat, este
evident că fiecare dintre ele produc solicitările:
−F
1. Forţa F provoacă compresiunea definită de tensiunea σ ′ = ;
A
2. Momentul M y provoacă încovoierea pe direcţia y ca urmare, apare tensiunea
My
σ′′ = z , conform relaţiei lui Navier;
Iy
200
3. Momentul M z provoacă încovoierea pe direcţia z, ca urmare apare o tensiune
Mz
σ ′′′ = y , calculată tot cu relaţia lui Navier.
Iz
Deoarece tensiunile care apar într-un punct oarecare, (z, y), a corpului considerat sunt
de acest fel, se poate aplica principiul suprapunerii efectelor, adică se pot aduna algebric,
F My M
σ = σ ′ + σ ′′ + σ ′′′ = − + z+ z y;
A Iy Iz
sau (22)
F Fz Fy F⎛ z z yy ⎞ F ⎛ z z y y⎞
σ = − − 0 z − 0 y = − ⎜ 1 + 0 A + 0 A ⎟ = − ⎜ 1 + 02 + 02 ⎟ ,
A Iy Iz A ⎜⎝ Iy Iz ⎟
⎠ A ⎜⎝ iy i z ⎟⎠
în care i 2y = I y A şi i 2z = I z A reprezintă razele de inerţie sau de giraţie corespunzătoare,
Analizând ecuaţia 22 este evident că tensiunea rezultantă σ are o variaţie liniară pe

secţiune pentru că σ′′ şi σ′′′ au variaţie liniară, iar σ′ = − F A este o tensiune constantă.
Tensiunea normală σ se anulează într-un punct care se găseşte pe o axă numită axă
neutră. Ca urmare, ecuaţia 22 devine nulă când,
z 0 z y0 y
1+ + 2 =0. (23)
i 2y iz
Relaţia 23 reprezintă ecuaţia axei neutre, adică locul în care tensiunea normală se
anulează, σ = 0 . Poziţia acesteia se determină prin intersecţia cu axele sistemului de
coordonate Oyz, rezultând punctele A şi B, Figura 1, astfel:
y0 y i 2z
pentru z = 0 ⇒ 1 + = 0 sau y = − ;
i 2z y0
z0 z i 2y
pentru y = 0 ⇒ 1 + =0 sau z = − .
i 2y z0
Punctul A are coordonatele, ( )

A − i 2z y0 , 0 , iar punctul B are coordonatele,
B ( 0, − i 2y z 0 ) .
Evident, axa neutră trece în cadranul opus celui în care se aplică forţa de compresiune
excentrică F şi împarte secţiunea barei în două zone, una solicitată la întindere şi cealaltă
comprimată, Figura 1.
201
De-o parte şi de alta a axei neutre, tensiunile variază liniar şi au semne contrare, de
aceea tensiunea maximă se atinge pe contur în punctele cele mai depărtate faţă de această axă.
Se pune problema în ce punct poate fi plasată forţa F, astfel încât întreaga secţiune să fie
solicitată fie la compresiune fie la întindere. Acest lucru s-ar întâmpla dacă axa neutră ar fi
tangentă într-un punct la conturul secţiunii.
Ca urmare, cunoscând poziţia axei neutre, se duc tangente la conturul secţiunii, paralele
cu ea şi se obţin punctele C şi D, Figura 1, unde tensiunea rezultantă σ are valori extreme.
Înlocuind în ecuaţia 23 coordonatele punctelor C(yc , z c ) şi apoi D(yd , z d ) se obţin valorile
σc respectiv σd . Tot în Figura 1 este reprezentată variaţia tensiunii normale rezultante pe

secţiunea transversală a barei considerate.
Dacă materialul se comportă identic la tracţiune şi compresiune, atunci condiţia de
rezistenţă poate fi scrisă sub forma:
σlim
max ( σc , σd ) ≤ σa = . (24)
c
Din cele prezentate mai sus rezultă următoarele:

Axa neutră trece prin cadranul opus celui în care se plasează forţa F;
Axa neutră se situează cu atât mai departe de centrul de greutate al secţiunii cu cât forţa
F este mai aproape de aceasta şi invers;
Dacă forţa F se deplasează pe o dreaptă ce trece prin centrul de greutate al secţiunii,
atunci axa neutră se mişcă paralel cu ea însăşi;
Dacă forţa F se deplasează pe o axă principală de inerţie, atunci axa neutră se mişcă
paralel cu cealaltă axă principală de inerţie. În particular dacă forţa este plasată pe axa Oz,
atunci ecuaţia axei neutre este:
z0 z
1+ = 0. (25)
i 2y
Tensiunea normală se calculează cu relaţia:
F ⎡ zz 0 ⎤
σ=− ⎢1 + 2 ⎥ . (26)
A ⎢⎣ i y ⎥⎦
Dacă forţa F solicită bara la întindere atunci semnul minus din relaţia 22 dispare.
202
Analizând tăieturile axei neutre adică punctele A şi B, se constată că au semne opuse
faţă de y 0 , şi z 0 , dar şi valori invers proporţionale cu y 0 şi z 0 . Pe măsură ce (y0 , z 0 ) cresc,
coordonatele tăieturilor scad şi în caz particular, când y 0 şi z 0 tind la infinit, axa neutră trece
prin centrul de greutate al secţiunii; solicitarea barei în acest caz este de încovoiere pură.
Dacă y0 şi z 0 tind la 0, atunci punctele A şi B vor fi plasate la infinit şi tensiunea
σ = σ Z , ca urmare, avem de-a face cu tracţiune pură.

Există situaţii practice când forţa F este plasată într-un punct (y0 , z 0 ) , încât axa neutră
este tangentă la conturul secţiunii. În acest caz particular, în punctul de tangenţă σ = 0 , iar pe
întreaga secţiune are semn constant. Evident că există mai multe puncte (y0 , z 0 ) care
determină ca axa neutră sa fie tangentă la contur. Locul geometric al acestor puncte se
numeşte sâmbure central al secţiunii şi el poate fi determinat în funcţie de configuraţia
acesteia.
Sâmburele central mai poate fi definit şi ca locul geometric în care se poate plasa forţa F
astfel încât tensiunea σ să-şi păstreze semnul constant pe întreaga secţiune.
Dacă forţa se aplică în interiorul sau pe conturul sâmburelui central, axa neutră este în
afara secţiunii sau cel puţin tangentă la ea. În acest caz tensiunea σ păstrează semn constant
pe toată secţiunea. Dacă forţa se aplică în afara sâmburelui central, axa neutră va tăia
secţiunea şi vor apărea tensiuni pozitive de tracţiune şi tensiuni negative de compresiune.
Anumite materiale, utilizate în construcţii, au o rezistenţă redusă la întindere, putând
prelua practic numai tensiuni de compresiune. Astfel de materiale sunt întâlnite în zidăriile de
piatră şi cărămidă, beton ş.a. Un caz special îl constituie terenul de fundaţie, care nu poate
prelua solicitări de întindere. La structurile mecanice în care elementele sunt supuse la
compresiune excentrică, realizate din astfel de materiale apare necesitatea ca tensiunile să fie
negative, cu efect de compresiune pe întreaga secţiune. Aceasta se concretizează practic prin
stabilirea sâmburelui central.
Modul de stabilire analitic a sâmburelui central este prezentat pentru o secţiune
dreptunghiulară de dimensiuni b × h şi circulară de diametru d, Figura 2.
Secţiunea dreptunghiulară are sâmburele central un romb cu dimensiunile,
bh 3
2 2
i h
yb = z
= 12 = . (27)
− h 2 h ⋅ bh 6
203
Secţiunea circulară de diametru d, are ca sâmbure central un cerc de rază r = d 8 ,
πd 4
2 2
i d
rb = z
= 642 = . (28)
d πd 8
− d
2 4
b
d 4
h 6
h
d
b6
Figura 2. Forma sâmburelui central pentru secţiune dreptunghiulară şi circulară
Remarcă: Solicitarea de compresiune induce simultan în solidul deformabil solicitări

de întindere sau compresiune precum şi încovoiere în două plane. Fizic, reprezintă o
solicitare compusă cu tensiuni de acelaşi fel.
9.2.2 Alte tipuri de solicitări compuse

În Tabelul 1 se prezintă câteva tipuri de solicitări compuse întâlnite în aplicaţii practice.
Tabelul 1. Tipuri de solicitări compuse

Tipul solicitării Relaţii de calcul Specificaţii
Solicitarea de tracţiune N max M max σ Însumare algebrică,
şi încovoiere pură σ max = + ≤ σa = lim tensiuni de acelaşi fel
A Wz c
Solicitarea de forfecare Tmax M t max τ lim Însumare algebrică,
şi torsiune τ max = + ≤ τa = tensiuni de acelaşi fel
A Wpt c
Solicitarea la întindere 2 S-a utilizat ipoteza lui
şi răsucire ⎛N⎞
2
⎛ M ⎞ σ Tresca; secţiune
σechiv = ⎜ ⎟ + 4 ⎜ t ⎟ ≤ σa = lim
⎝A⎠ ⎜ ⎟
⎝ Wp,t ⎠ c oarecare
Solicitarea de M i2 M 2t σ S-a utilizat ipoteza lui
încovoiere şi răsucire σechiv = 2
+ 4 2
≤ σa = lim Tresca şi s-a acceptat
Wz Wp c o secţiune circulară de
diametru d
Solicitarea de forfecare 2 2 S-a utilizat ipoteza lui
⎛N⎞ ⎛T⎞ σ
şi compresiune σechiv = ⎜ ⎟ + 4 ⎜ ⎟ ≤ σa = lim Tresca
⎝A⎠ ⎝A⎠ c
204
Capitolul 10
STABILITATEA ELASTICĂ - FLAMBAJUL
10.1. INTRODUCERE
La forţe prea mari un corp solicitat îşi poate schimba brusc forma. Dacă după
înlăturarea forţelor exterioare nu revine la configuraţia de referinţă, având o nouă formă de
echilibru, se spune că şi-a pierdut stabilitatea elastică. Cât timp nu îşi pierde acest echilibru se
spune că solidul are stabilitate elastică.
Fenomenul de pierdere bruscă a formei de echilibru a unui corp se numeşte flambaj.
Flambajul apare atunci când forţa, care acţionează asupra corpului depăşeşte o valoare limită
numită forţă critică de flambaj. Această forţă depinde de forma, de dimensiunile corpului şi
de modul de rezemare şi aplicare a sarcinilor.
Atingerea forţei critice de flambaj reprezintă o stare periculoasă pentru un element sau
structura mecanică, ca efect poate fi distrusă structura mecanică sau elementul.
Dacă tensiunile din material care apar în timpul flambajului rămân în domeniul elastic
– spunem că avem flambaj elastic - după îndepărtarea forţelor exterioare elementul mecanic
revine la configuraţia de referinţă.
Dacă tensiunile din material depăşesc limita elastică, iar după îndepărtarea forţelor
exterioare corpul revine parţial la configuraţia iniţială sau rămâne în stare deformată, avem de
a face cu un flambaj elasto-plastic.
Ambele situaţii trebuie evitate deoarece duc la pierderea capacităţii de îndepliniri a
rolului funcţional al elementului sau structurii mecanice. Pentru a asigura stabilitatea elastică
proiectantul trebuie să calculeze forţa critică de flambaj şi să asigure îndeplinirea condiţiei:
Fcritic
Fmax ≤ , (1)
cf
unde c f = [ 3...28] - coeficient de stabilitate la flambaj, care se alege funcţie de importanţa

elementului sau a structurii mecanice.
Cercetările experimentale au pus în evidenţă că fenomenul de trecere a unui corp din
starea de echilibru stabil în cea de echilibru nestabil depinde de structura materialului şi
implicit duce la apariţia unei excentricităţi a forţei faţă de centrele de greutate a secţiunilor în
lungul corpului.
10.2. FLAMBAJUL ÎN DOMENIUL ELASTIC

Flambajul în domeniul elastic a fost studiat de Euler, care a determinat valoarea forţei
critice de flambaj. Pentru deducerea formulei lui Euler, se consideră o bară dreaptă, articulată
la ambele capete, solicitată la compresiunea de forţa F, care creşte lent de la 0 la o valoare
critică, Fcritic , Figura 1.
x
F F x
v
l
Figura 1. Model de calcul la flambaj în domeniul elastic
Când forţa F atinge valoarea critică, bara îşi pierde stabilitatea elastică şi ocupă poziţia
curbată din Figura 1. Dacă se consideră o secţiune la distanţa x, un punct plasat pe fibra
medie deformată suferă o deplasare v. Evident bara astfel deformată este supusă la
compresiune excentrică, deci este solicitată la încovoiere şi compresiune. Dacă se ia în
considerare solicitarea de încovoiere, atunci se poate scrie ecuaţia diferenţială a fibrei medii
deformate:
d2v M(x)
2
=− , (2)
dx EI z
unde M(x) = Fv .
Ca urmare, ecuaţia 2 devine:
206
d2v Fv d 2 v Fv
= − sau + =0 (3)
dx 2 EI z dx 2 EI z
F
Se notează cu α 2 = şi ecuaţia 3 capătă forma:
EI z
d2v
+ α2 v = 0 . (4)
dx 2
Aceasta este o ecuaţie diferenţială care are coeficienţi constanţi şi a cărei soluţie
generală este de forma:
v = A sin(αx) + Bcos(αx) , (5)
în care constantele A şi B trebuie determinate analizând modul de rezemare a modelului din

Figura 1, astfel:
pentru x = 0, ⇒ v = 0 ;
pentru x = A, ⇒ v = 0 .
Rezultă sistemul de ecuaţii:
⎧A sin(0) + Bcos(0) = 0
⎨ . (6)
⎩A sin(αA) + Bcos(αA) = 0
Prin rezolvarea sistemului de ecuaţii 6 se obţin constantele A şi B,
B = 0 şi A sin(αA) = 0 . (7)
Se pot întâlni trei situaţii care satisfac această ecuaţie:

1. Situaţia A = 0 ar rezulta v = 0 , deci elementul nu flambează, ceea ce este contrar
formulării problemei;
2. Situaţia α = 0 , care înlocuită în notaţia făcută implică F = 0 , ceea ce nu corespunde
datelor iniţiale din problemă, deoarece F = Fcritic ;
3. Situaţia sin(αA) = 0 şi A ≠ 0 , α ≠ 0 cu soluţia:
κπ
αA = kπ sau α = . (8
A
207
Ţinând seama de notaţia făcută, rezultă relaţia:
k 2 π2 EI z
Fcritic = . (9)
A2
Formele fibrei medii deformate corespunzătoare acestor forţe critice se obţin înlocuind
kπ
α= , în expresia 4, a săgeţii v,
A
kπ
v = A sin x , k = 1, n (10)
A
Pentru valorile k = 1 , k = 2 şi k = 3 s-au reprezentat în Tabelul 1 formele fibrei medii

deformate, care sunt de formă sinusoidală. Forma din Figura 1 se produce în mod natural, ea
corespunde sarcinii critice celei mai mici, pentru k = 1 , respectiv,
π2 EI z
Fcritic = . (11)
A2
Tabelul 1. Forme ale fibrei medii deformate prin pierderea stabilităţii elastice
Valorile Forma fibrei Forma constructivă
lui k
F F
k=1 A
A
F F
k=2
A 2 A2 A2 A2
F F
k=3
A3 A3
A3 A3 A3 A3
208
Teoretic o bară poate flamba pe orice direcţie cum este cazul secţiunii circulare, inelare
sau pătrată. Dacă o bară are momente de inerţie diferite pe diverse direcţii, flambajul se va
produce pe direcţia cu moment de inerţie minim, ca urmare expresia forţei critice de flambaj
poate fi scrisă sub forma:
π2 E I min
Fcritic = , (12)
A 2f
unde:
I min = min ( I y , I y ) ;
A f = A k , se numeşte lungime de flambaj şi poate fi definită ca distanţa dintre două

puncte de inflexiune succesive ale fibrei medii deformate a elementului mecanic.
Relaţia 12 reprezintă formula lui Euler pentru cazul fundamental de flambaj, prezentat
în Figura 1.
Celelalte soluţii ale ecuaţiei trigonometrice din care s-a determinat coeficientul α ,
reprezintă valori succesive ale forţei critice de flambaj, superioare celei date de formula 11.
Ca exemplu se consideră soluţia a doua αA = 2π , care dă o forţă critică de 4 ori mai mare
decât cea precedentă. Această forţă prezintă doar interes teoretic, deoarece prima forţă critică
de flambaj este cea minimă la care elementul flambează sau poate fi distrus.
În aplicaţii practice se întâlnesc patru cazuri fundamentale de flambaj, solicitate prin
forţe aplicate la capete, care diferă între ele numai prin modul de rezemare. Euler a dedus
valoarea forţei critice de flambaj pentru cele patru moduri. Expresiile matematice ale forţei
critice de flambaj diferă prin valoarea lungimii de flambaj, A f .
În calcule obişnuite de flambaj se admite încadrarea situaţiei concrete în unul din
următoarele modele fundamentale sau combinaţii ale acestora, evidenţiate în Tabelul 2.
10.3. DOMENIUL DE VALABILITATE AL RELAŢIEI LUI EULER

Forţa critică de flambaj produce în secţiunea transversală a barei comprimate o
tensiune critică de flambaj care se poate determina cu relaţia:
Fcritic
σf = , (13)
A
unde A este aria secţiunii transversale.
209
Tabelul 2. Modurile fundamentale de flambaj
Moduri Modul I Modul II Modul III Modul IV
fundamentale
F
F F
F
Schema de
calcul A
A
A
Af A Af Af
Af
F
F
F
F
Lungimea de 2 1
Af = A = 0, 7A Af = A = 0,5A
flambaj Af = A A f = 2A 2
2
Înlocuind în relaţia 13 expresia forţei critice de flambaj dată de relaţia 12, se obţine:
π2 EI min
σf = . (14)
AA 2f
Dacă se exprimă raza de inerţie funcţie de momentul de inerţie al secţiunii:

i 2min = I min A , rezultă:
π2 Ei 2min π2 E π2 E
σf = = = .
A 2f ⎛ Af ⎞
2
λ2 (15)
⎜ ⎟
⎝ i min ⎠
În această relaţie s-a notat cu λ raportul dintre lungimea de flambaj şi raza de inerţie a
secţiunii transversale,
Af
λ= . (16)
i min
210
Acest raport este cunoscut în literatura de specialitate sub denumirea de coeficient de
zvelteţe, de subţirime sau de flambaj.
Relaţia 16 poate fi reprezentată grafic funcţie de λ , Figura 2 şi este numită hiperbola lui
Euler.
σf
elasto-plastic
σc
σp
σf = f (λ), hiperbola lui Euler
domeniul elastic λ
λ1 λo
Figura 2. Limitele flambajului
Având în vedere că relaţia lui Euler a fost dedusă din ecuaţia diferenţială a fibrei medii
deformate, care are la bază legea lui Hooke, ea se poate aplica numai dacă tensiunea critică de
flambaj este mai mică decât tensiunea corespunzătoare limitei de proporţionalitate, σ p , adică,
π2 E
σf = ≤ σp . (17)
λ2
Cu relaţia 17 se poate calcula coeficientul de flambaj λ o , care delimitează domeniul de

valabilitate al relaţiei lui Euler,
π2 E
λo = . (18)
σp
Valoarea lui λ o depinde numai de materialul solidului deformabil.
211
Formula lui Euler este valabilă pentru valori ale tensiunii σf situate în domeniul elastic
al curbei caracteristice a materialului. Domeniul hiperbolei pentru care σf ≤ σ p şi λ ≤ λ o se
numeşte domeniul elastic.

Pierderea stabilităţii se produce şi în cazul când λ < λ 0 ,acestui domeniu îi corespunde
flambajul elasto-plastic. În această zonă, relaţia între σf şi λ a fost stabilită experimental.

Cele mai cunoscute sunt relaţiile Tetmajer-Iasinski, care stabilesc o relaţie liniară, de forma:
σf = a − bλ , (19)
unde a şi b sunt coeficienţi ce depind de natura materialului.

Relaţia 19 este valabilă pentru valori ale lui σf mai mici ca limita de curgere σc , căruia
îi corespunde un coeficient de zvelteţe λ1 , Figura 2. Ca urmare, această relaţie este aplicabilă
pentru domeniul λ1 < λ < λ 0 . Valoarea lui λ1 poate fi dedusă din relaţia 19 când σf = σc ,
a − σf
λ1 = . (20)
b
Dacă 0 < λ < λ1 , se produce curgerea materialului înainte de apariţia flambajului. În

acest caz elementul de bară se calculează la compresiune simplă, conform capitolului 4.
Coeficienţii a, b, λ o şi λ1 pentru câteva materiale uzuale sunt evidenţiaţi în Tabelul 3.
Tabelul 3. Coeficienţi din formula lui Tetmajer- Iasinski

Materialul σc [MPa] a b λo λ1
Oţel OL37 240 304 1,12 105 60
Oţel OL52 440 577 3,74 100 60
Oţel cu 5% Ni 461 2,25 86 0
Duraluminiu 372 2,14 50 0
Lemn 28,7 0,19 100 0
10.4. CALCULUL LA FLAMBAJ AL BARELOR DREPTE

Calculul la flambaj se face urmărind cele trei probleme: dimensionare, verificare şi
determinarea capacităţii portante.
Prin calcul de verificare se determină coeficientul de siguranţă la flambaj, cf . Dacă
acest coeficient este mai mare decât cel prescris, elementul de bară este considerat stabil.
212
Verificarea la flambaj se face parcurgând următoarea procedură:
1- Se calculează coeficientul de flambaj, λ ;
2- Se compară λ cu λ o ;
3- Dacă λ ≥ λ o , calculul se continuă folosind relaţia lui Euler;
4- Dacă λ1 < λ < λ o se utilizează relaţia lui Tetmajer-Iasinscki, pentru domeniul

flambajului elasto-plastic;
5- Dacă λ < λ1 elementul de bară se calculează la compresiune.
Problemele de dimensionare la flambaj prezintă unele neajunsuri, deoarece nu se poate

aprecia din fază iniţială domeniul de flambaj în care se va situa bara după dimensionare. Ca
urmare, acest calcul se face după următoarea procedură:
1. Se calculează momentul de inerţie I min , impunând condiţia de stabilitate elastică,
Fcf A 2f
dată de relaţia 1, I min = ;
π2 E
2. Se alege forma secţiunii. Pentru elementele la care există pericol de flambaj se
preferă o secţiune având acelaşi moment de inerţie pe toate direcţiile;
3. Se determină coeficientul de flambaj λ şi se compară cu λ o ;
dacă λ ≥ λ o , relaţia lui Euler a fost aplicată corect, iar dimensiunile secţiunii
calculate pot fi considerate bune;
dacă λ1 < λ < λ o se verifică dimensiunile obţinute cu relaţiile de calcul din
domeniul flambajului elasto-plastic.
Dacă coeficientul de siguranţă la flambaj este mai mic decât cel prescris, atunci se
măresc dimensiunile secţiunii transversale şi se face calculul de verificare până când este
îndeplinită condiţia: cefectiv = (1 ± 0,1)cf .
Determinarea capacităţii portante, se face după procedura:

- Se calculează valoarea coeficientului de flambaj λ şi se compară cu λ o ;
- Dacă λ ≥ λ o , calculul se face prin utilizarea formulei lui Euler;
- Dacă λ1 < λ < λ o se calculează σf cu relaţiile din domeniul plastic, apoi forţa F cu
formula, F = Aσ f cf
- Dacă λ < λ1 se calculează forţa F din condiţia de rezistenţă la compresiune.
213
Calculul la flambaj prin metoda coeficientului ϕ
În rezolvarea problemelor de flambaj apar dificultăţi cu privire la domeniul de
aplicabilitate, elastic sau plastic. Ca urmare, s-a recurs la o metodă care utilizează grafice sau
tabele, numită metoda coeficienţilor de flambaj ϕ . Cu această metodă calculul la flambaj se
transformă într-un calcul la compresiune simplă. Raţionamentul acestui calcul este următorul:
Dacă tensiunea de flambaj şi coeficientul de siguranţă sunt funcţii de λ , rezultă că şi
tensiunea admisibilă la flambaj depinde de λ ,
σf
σaf = = f (λ ) . (21)
cf
Prin compararea tensiunii admisibile de flambaj σaf cu rezistenţa admisibilă la
compresiune σac , pentru materialul din care este realizat elementul mecanic, rezultă un
coeficient ϕ - numit coeficient de flambaj:
σaf
ϕ= . (22)
σac
Coeficientul de flambaj ϕ , este adimensional, subunitar, funcţie de λ şi natura

materialaului. Practic este un coeficient de reducere a rezistenţei admisibile la compresiune:
σaf = ϕσac . (23)
Prin acceptarea unui coeficient de flambaj ϕ din orice sursă precum tabele, grafice, lege
de variaţie, orice problemă de flambaj se reduce la o problemă de dimensionare, verificare sau
de determinarea forţei critice de flambaj.
Metodica de calcul privind cele trei probleme

F
Dimensionarea la flambaj, se face prin încercări, plecând de la relaţia : A nec = ,
σac
care trebuie apoi mărită. Se extrage coeficientul ϕ din grafice sau tabele funcţie de λ şi
natura materialului, apoi se compară cu relaţia:
214
F
A nec ≥ (24)
ϕσac
Dacă nu este îndeplinită se măreşte secţiunea şi se reiau calculele.
Verificarea la flambaj presupune parcurgerea etapelor:

Se determină lungimea de flambaj A f , funcţie de model prin utilizarea cazurilor
fundamentale;
Se determină momentul de inerţie I min , apoi se calculează raza de inerţie
minimă i min = I min A ;
Se calculează coeficientul de zvelteţă λ şi se determină ϕ pe baza graficelor sau tabele;

Se verifică relaţia:
F
≤ ϕσac = σaf . (25)
A
Forţa critică de flambaj: In general se parcurg aceleaşi etape, dar în final trebuie
verificată relaţia: Fcr ≤ Aϕσac .
Exemplul 1. Un stâlp de lemn de esenţă tare, cu secţiunea pătrată, articulat la ambele

capete, este solicitat la compresiunea axială cu o forţă F = 15 KN. Să se dimensioneze stâlpul,
ştiind că are lungimea de A = 3 m. Coeficientul de siguranţă la flambaj cf = 5 .
Soluţie: Modelul de calcul este cel fundamental, adică modul 1. Din literatura de
specialitate extragem caracteristicile mecanice: E = 1010 Pa, λ 0 = 100 .
Lungimea de flambaj în acest caz este A f = A

Pentru dimensionare utilizăm relaţia lui Euler, ca urmare rezultă:
Fcf A 2f a 4 Fcf A 2f 12Fcf A 2f

I min = sau = , ⇒ a = 4 , a = 0, 095 m sau a = 9,5 cm.
π2 E 12 π2 E π2 E
Se rotunjeşte la valoarea superioară, a = 10 cm.

Se verifică aplicabilitatea relaţiei lui Euler, valabilă în domeniul elastic, prin calcularea
coeficientului de flambaj.
215
I min a A 3
i min = = = 0, 0288 m, λ = f = = 104,16
A 12 i min 0, 0288
Deoarece λ > λ 0 înseamnă că dimensionarea este bună.
Exemplul 2. Să se dimensioneze, prin metoda coeficientului ϕ , un stâlp din lemn cu

secţiune circulară de diametru d, solicitat la compresiune cu o forţă F = 300 KN, având
lungimea A = 4 m. Stâlpul este încastrat la un capăt şi liber la celălalt. Coeficientul de
siguranţă al structurii
se acceptă c = 1,5 , σc = 15 MPa.
Soluţie: Avem modul 2 de flambaj, deci A f = 2A .

Iniţial acceptăm o dimensionare din condiţia de rezistenţă la compresiune:
σlim
σef ≤ σa = , (27)
c
unde σc este limita de curgere a lemnului, extrasă din caracteristicile mecanice ale lemnului.
4cF
Din relaţia 26, rezultă: d = , sau d = 0,195m .
πσc
Se acceptă un diametru normalizat, d = 20 cm.

Af 8A
Se calculează λ = = . Este indicat a se calcula coeficientul de flambaj funcţie de
i min d
diferite diametre, în cazul de faţă pentru d ∈ [20, 25] . Ca urmare, rezultă:
⎛ 160 ⎞ ⎛⎜ 0.55 ⎞
⎜ 152.381 ⎜ 0.609 ⎟
⎜ ⎟ ⎜ 0.644 ⎟
⎜ 145.455⎟
λ= ϕ := ⎜ ⎟
⎜ 139.13 ⎟ ⎜ 0.705 ⎟
⎜ 133.333⎟ ⎜ 0.712 ⎟
⎜ ⎜ 0.750
⎝ 128 ⎠ ⎝ ⎠
216
Se alege coeficientul ϕ = f (λ, material) , din tabel sau grafic. În cazul de faţă valorile
Matricei ϕ au fost preluate din literatura de specialitate.
Funcţie de variaţia diametrului d se calculează tensiunile cu relaţiile:
F σ
σ= şi σaf = ϕσa = ϕ c ,
A c
rezultatul este evidenţiat prin matricele:
⎛ 9.549 × 10
6⎞ ⎛ 5.5 × 106 ⎞
⎜ ⎜
⎛ 0.2 ⎞ ⎜ 8.661 × 6⎟ ⎜ 6.09 × 106 ⎟
⎜ 0.21 ⎜
10
⎟ ⎜ ⎟
⎜ ⎟ ⎜ 7.892 × 6⎟ ⎜ 6.44 × 106 ⎟
⎜ 0.22 ⎟ 10
d= σ=⎜ ⎟ σaf = ⎜ ⎟
⎜ 0.23 ⎟ ⎜ 7.221 × 6
⎟ ⎜ 7.05 × 106 ⎟
10
⎜ 0.24 ⎟ ⎜ ⎟ ⎜ ⎟
⎜ ⎜ 6.631 ×
6
10 ⎟
6
⎜ 7.12 × 10 ⎟
⎝ 0.25 ⎠
⎜ 6 ⎜ 6
⎝ 6.112 × 10 ⎠ ⎝ 7.5 × 10 ⎠
Pentru σ < σaf se alege diametrul corespunzător şi ca urmare putem considera
dimensionarea corespunzătoare. Evident se acceptă diametrul d = 24 cm , dar poate fi

acceptat şi d = 25 cm, deoarece condiţia este îndeplinită evident.
Această procedură de calcul este indicată a se realiza sub incidenţa aplicaţiei
informatice Mathcad.
217
Capitolul 12
CALCULUL CABLURILOR, LANŢURILOR ŞI

GRINZILOR CU ZĂBRELE
12.1. FIRE ŞI CABLURI

Firele şi cablurile sunt menţionate de Aristotel (384-322 î.Hr.) ca elemente componente
al mijloacelor de ridicat şi transportat. Astăzi sunt utilizate pentru transportul energiei
electrice în telecomunicaţii, la funiculare, la poduri suspendate. Ele pot fi considerate perfect
flexibile şi torsionabile, deci nu pot prelua sarcini decât solicitări de tracţiune. În cazul firelor
interesează configuraţia de echilibru sub o anumită încărcare şi forţele interioare.
Spre deosebire de mecanica teoretică, care consideră firele inextensibile, rezistenţa
materialelor consideră că se alungesc sub acţiunea forţelor exterioare, comportându-se elastic.
Cablurile sunt supuse acţiunii greutăţii proprii, a greutăţii corpurilor pe care le
transportă sau pe care le susţin, a sarcinilor accidentale provenite din zăpadă, vânt şi polei. În
acelaşi timp ele sunt supuse acţiunii variaţiei de temperatură.
12.1.1 Ecuaţia generală a firelor

Se consideră un fir suspendat în punctele A şi B şi încărcat cu o sarcină distribuită pe
lungimea lui, q, Figura1.
Se izolează un element de fir de lungime ds şi impunem condiţia ca acesta să fie în
echilibru, rezultă ecuaţiile:
G G G
−T(s) + T(s + ds) + qds = 0 ;
JJJJG JJJG G (1)
−MN × T(s) + PN × qds = 0 .
Împărţind ecuaţiile 1 prin ds şi trecând la limită, rezultă:

G G
T(s + ds) − T(s) G G
lim + q = 0; dT(s) G
ds →0 ds + p = 0; (2)
JJJJG ⇒ ds
NM JJJG G G G
lim × T(s) + PN × q = 0; τ × T = 0,
ds →0 ds
în care τ reprezintă în cest caz versorul tangentei la curbă în punctul respectiv.

G G
Produsul vectorial τ × T = 0 , indică că efortul T este întotdeauna pozitiv, în orice punct
G G
tangent la curbă de echilibru, T = T τ , deci firele nu pot fi supuse la compresiune.
G
−T(s) G
qds
M G
P T(s + ds)
ds N
y
A
s
q x
O
h z
M
ds B
h0
A
Figura 1. Fir suspendat încărcat cu o sarcină distribuită
G
dT(s) G
Ecuaţia + p = 0 , poate fi proiectată pe axele unui sistem de coordonate cartezian
ds
dx dy dz
Oxyz, ţinând seama de cosinusurile directoare: , , . În final se obţine:
ds ds ds
d ⎛ dx ⎞ d ⎛ dy ⎞ d ⎛ dz ⎞
⎜ T ⎟ + qx = 0 ; ⎜ T ⎟ + qy = 0 ; ⎜ T ⎟ + qz = 0 . (3)
ds ⎝ ds ⎠ ds ⎝ ds ⎠ ds ⎝ ds ⎠
229
Practic sunt trei ecuaţii diferenţiale şi patru funcţii necunoscute, x(s), y(s) , z(s) şi
T(s). Ecuaţia suplimentară se obţine din legătura care există între cosinusurile directoare,
.
2 2 2
⎛ dx ⎞ ⎛ dy ⎞ ⎛ dz ⎞
⎜ ⎟ +⎜ ⎟ +⎜ ⎟ =1 (4)
⎝ ds ⎠ ⎝ ds ⎠ ⎝ ds ⎠
În practică se pot întâlni următoarele cazuri speciale de încărcare, Tabelul 1
Tabelul 1. Tipuri de încărcare a firelor şi cablurilor

Specificaţie Particularităţii Forma de echilibru
Fir neacţionat de sarcini exterioare q = 0 , T = cons t . Linie dreaptă
Fir acţionat de forţe concentrate Tensiunea este în punctele Poligon funicular
cooplanare de suspendare maximă
Fir acţionat de sarcini distribuite. q = q y , T = qy ; Ecuaţia lănţişorului
Se întâlneşte când firul este ⎛ x ⎞
⎛ ⎞
suspendat în două puncte şi lăsat S = h 0 sin h ⎜ x ⎟ y = h 0 cos h ⎜ ⎟
liber sub greutate proprie ⎝ h0 ⎠ ⎝ h0 ⎠
Fir omogen greu puternic întins q = qy Se aproximează cu o
parabolă
S - reprezintă lungimea efectivă a firului;
h 0 = H q parametrul lănţişorului, în care H = const.
Remarcă: Calculul instalaţiei din componenţa funicularelor forestiere, a telefericelor

au ca suport teoria curbei funiculare, cunoscută sub denumirea de ecuaţia lănţişorului.
12.1.2 Calculul cablurilor suspendate, puternic tensionate

Echilibrul firelor perfect flexibile şi inextensibile, sub efectul sarcinilor cuprinse într-
un plan vertical iau forma curbei funiculare numite lănţişor.
Când săgeata curbei funiculare este relativ mică - cazul liniilor de funiculare,
teleferice, de telecomunicaţii şi transport de energie electrică, firul poate fi considerat cu
tensiuni mari, acţionat de greutatea proprie. Această sarcină poate fi considerată uniform
distribuită pe deschidere, având valoarea aproximativ constantă,
p
q= , (5)
cos α
unde p reprezintă greutatea proprie a firului în N/m, iar α este unghiul format de linia ce
uneşte punctele de fixare A şi B, Figura 2.
230
y q
TB
B H
α
h
f
H ym x
A
TA A/2
A
Figura 2. Schema de calcul – cablu suspendat în două puncte
Aceasta însă corespunde cu distribuţia uniformă a greutăţii cablului pe proiecţia

orizontală a deschiderii şi nu pe coardă, Figura 2, în acest caz parametrul a se poate calcula cu
relaţia:
H
a= cos β , (6)
q
unde:
q - reprezintă greutatea unităţii de lungime a firului;
H este proiecţia orizontală a efortului de întindere din fir. Se ştie că una din legile
curbelor funiculare este că efortul secţional H este acelaşi în orice secţiune. Acest efort poate
fi considerat aproximativ egal cu însuşi efortul de întindere N dirijat pe tangenta la fir;
β - este unghiul coardei.
12.1.3 Calculul principalelor elemente constructive de montaj

Deoarece cablul este foarte întins, rezultă că tensiunea din fir este foarte mare în raport
cu sarcina q, deci h 0 = H q este foarte mare. În acest caz ecuaţia lănţişorului poate fi
înlocuită cu arc de parabolă. Matematic, înlocuirea lănţişorului cu arcul de parabolă, se obţine
prin dezvoltarea în serie Mac Laurian a ecuaţiei din Tabelul 1,
231
⎛ x ⎞ h ⎡ ⎛ x ⎞ ⎛ x ⎞⎤
y = acosh ⎜ ⎟ = 0 ⎢exp ⎜ ⎟ + exp ⎜ − ⎟ ⎥ , (7)
⎝ h 0 ⎠ 2 ⎢⎣ ⎝ h0 ⎠ ⎝ h 0 ⎠ ⎦⎥
sau prin dezvoltare în serie, rezultă:
⎛ x ⎞ ⎡ 1 ⎛ x ⎞2 1 ⎛ x ⎞4 ⎤
y = h 0 cos h ⎜ ⎟ = h 0 ⎢1 + ⎜ ⎟ + ⎜ ⎟ + ...⎥ , (8)
⎝ h0 ⎠ ⎢⎣ 2! ⎝ h 0 ⎠ 4! ⎝ h 0 ⎠ ⎥⎦
Limitând seria la primii doi termeni, rezultă:
x2
y = h0 + . (9)
2h 02
Dacă sistemul de axe se alege în punctul A(x, y − h 0 ) rezultă:
x2
y= . (10)
2h 02
Evident, ecuaţia 10 reprezintă o parabolă. Dacă se cunoaşte distanţa dintre punctele de

suspendare şi săgeata y = f , la mijlocul deschiderii x = A / 2 , Figura 2, rezultă:
A2 qA 2 4f
f= = sau y = 2 x 2 . (11)
8h o 8H A
Tensiunea din fir, T = qy , fiind foarte mare, într-un punct oarecare unghiul α este mic,
rezultă că proiecţia pe axa orizontală a tensiunii este mult mai mare decât componenta
verticală şi deci:
qA 2
T = Tx2 + Ty2 Tx sau T H = qh 0 = . (12)
8f
Săgeata firului poate fi exprimată funcţie de lungimea efectivă L şi distanţa dintre

punctele de suspendare, A .
Lungimea curbei funiculare L, se poate calcula cu relaţia:
232
⎛ x ⎞ ⎡ A 1 ⎛ A ⎞3 1 ⎛ A ⎞5 ⎤
L = 2h 0 sin h ⎜ ⎟ = 2a ⎢ + ⎜ ⎟ + ⎜ ⎟ + ...⎥ (13)
2h
⎝ 0⎠ ⎢ 2a 3! 2h
⎝ 0⎠ 5! 2h
⎝ 0⎠ ⎥⎦
⎣
Limitând şi în acest caz seria la primii doi termeni, se obţine:
A3 8f 2
L =A+ sau L = A + (14)
24h 02 3A
În final rezultă:
3A
f= (L − A) . (15)
8
Săgeţile curbei funiculare determinate după metoda parabolei sunt mai mici faţă de cele
determinate după metoda lănţişorului, diferenţa între ele fiind direct proporţională cu
lungimea şi panta deschiderii.
La întinderea unei linii aeriene trebuie să se ţină seama nu numai de solicitarea produsă
de forţa H, ci, mai ales, de variaţia acesteia cu temperatura. O linie întinsă prea mult în timpul
verii este în pericol să se rupă iarna, din cauza contracţiei produse de variaţia temperaturii.
Este deci necesar să se determine forţa de întindere din momentul montajului, în aşa fel
încât condiţiile cele mai grele din timpul iernii să se atingă, fără a depăşi limita admisibilă a
materialului firului. Variaţia practic permanentă a temperaturii aerului şi a vitezei vântului,
precum şi prezenţa sau absenţa chiciurii influenţează comportarea instalaţiei. Ca urmare,
rezultă alungirea sau contracţia cablurilor, respectiv mărirea sau micşorarea săgeţii acestora.
Aceste variaţii ale caracteristicilor mecanice ale cablurilor trebuie determinate încă din
faza de proiectare a liniei, pentru a se asigura buna funcţionare în condiţii reale. Examinarea
acestei probleme se face cu ajutorul ecuaţiei de stare, care va fi stabilită în cele ce urmează.
Remarcă: În anumite aplicaţii practice, ecuaţia curbei funiculare a unui cablu întins şi
suspendat între două reazeme poate fi considerată ca fiind un arc de parabolă.
12.1.4 Ecuaţia de stare a cablului

Sarcina care acţionează asupra firului în momentul montajului este q 0 , egală cu
greutatea proprie, adică q 0 = q . În momentul critic din timpul iernii, sarcina este q critic .
233
Aceasta poate fi egală cu q dacă nu se ţine seama de efectul vântului şi a chiciurii sau mai
mare decât q, dacă se ţine seama de efectele precizate, adică q critic = q crt ≥ q .
Temperatura din ziua montajului, determinată prin măsurare este t 0 , iar cea critică
t critic = t crt . Forţa de întindere în situaţia critică poate fi calculată cu relaţia:
σ lim
H critic = H crt = σ a A = A, (16)
c
unde: A secţiunea cablului, σlim tensiunea limită din cablu, iar c este coeficientul de siguranţă
acceptat de proiectant.
Se cunoaşte că variaţia de lungime a firului între situaţia critică şi ziua când se face
montajul este funcţie de variaţia de temperatură şi variaţia forţei de întindere. Dacă se acceptă
forma curbei funiculare de tip parabolă dată de ecuaţia 10, atunci săgeata maximă şi lungimea
curbei se pot calcula cu relaţiile:
qA 2
Săgeata cablului f = ;
8H
(17)
q 2A3
Lungimea cablului L = A + ,
24H 2
unde A reprezintă distanţa dintre două puncte de suspendare.

Variaţia de lungime se poate calcula ca diferenţă a lungimilor în cele două situaţii:
din ziua montajului şi în situaţia critică, ca urmare,
A3 ⎛ q 02 q crt
2
⎞
∆L = L 0 − L crt = ⎜ − ⎟. (18)
24 ⎝ H 02 H crt
2
⎠
Dacă se ţine seama că variaţia de lungime poate fi scrisă funcţie de variaţiile de

temperatură şi efectul mecanic, se obţine:
H 0 − H crt
∆L = αA(t 0 − t crt ) + A. (19)
EA
Este evident că în relaţia 19 primul termen din membrul al doilea este pozitiv, iar
celălalt negativ, adică, pe măsura creşterii temperaturii, cablul se lungeşte prin dilatare sau se
scurtează, în mică măsură prin scăderea forţei de întindere H.
234
În relaţia 19 s-a făcut o aproximaţie considerând lungimea firului A în loc de L.
Egalând relaţiile 18 şi 19 se obţine ecuaţia de stare
A 2 ⎛ q 02 q crt
2
⎞ H 0 − H crt
⎜ − ⎟ = α(t 0 − t crt ) + (20)
24 ⎝ H 02 H crt
2
⎠ EA
În această relaţie toate mărimile, cu excepţia forţei de întindere H 0 din ziua montajului
sunt cunoscute. Se obţine astfel o ecuaţie de gradul al treilea în H 0 , cu o singură rădăcină
reală, care reprezintă valoarea forţei de întindere din ziua montajului. Mărimea acesteia se
determină cu un dinamometru. Dacă pe şantier nu există dinamometru, calculul de mai sus se
poate face în funcţie de săgeţi, în baza relaţiei 17.
Prin intermediul ecuaţiei de stare se obţin informaţii asupra cablului în două stări, fie
acestea m şi n , luând una din ele ca stare de referinţă sa de plecare precum m, se poate stabili
situaţia în care se va afla cablul în starea n.
Actualmente în practică se realizează un mic program pe un calculator şi se obţin date
tabelate pentru diferite deschideri A , secţiuni de cablu A, temperaturi t şi materiale
(caracteristicile mecanice ala cablurilor) în care se determină valoarea H 0 , corespunzătoare
temperaturii t 0 citită pe un termometru.
Sarcina q este greutatea proprie a cablului pe unitatea de lungime N/m. Pentru q crt se
prevăd în general două situaţii critice în care se face calculul:
la temperatura de −300 C, acceptând q = q crt , include greutatea proprie plus efectul
poleiului şi al vântului;
la temperatura de −50 C, acceptând q = q 0 .
Pentru ambele situaţii trebuie să rezulte un coeficient de siguranţă faţă de rezistenţa la
rupere cuprins între 2-2,5.
O altă informaţie care se poate obţine din ecuaţia de stare 20 este deschiderea critică,
l critic = l crt . Dacă în această ecuaţie tensiunea normală din cele două stări se consideră maximă,
adică, σ 0 = σ crt = σ max şi t 0 = t −5 C ; t crt = t min , se obţine:
0
24α(t −50 C − t min ) 24α (t −50 C − t min )

A crt = σ max A = H max (21)
( q −q
2
0
2
crt ) ( q 02 − q crt
2
)
235
Cunoaşterea deschiderii critice are o mare importanţă pentru calculul întinderii
instalaţiilor funiculare, deoarece pentru fiecare linie deschiderile reale trebuie comparate cu
deschiderea critică în scopul stabilirii situaţiei în care tensiunea normală din cablu este
maximă. Astfel, dacă deschiderea reală este mai mică decât deschiderea critică, efortul
maxim în cablu va apărea la temperatura minimă, iar dacă deschiderea reală este mai mare
decât cea critică, efortul maxim corespunde temperaturii maxime.
12.1.5 Calculul de rezistenţă al cablurilor

Datorită construcţiei, elementele cablurilor (sârmele) sunt supuse la o solicitare
complexă, ca urmare a apariţiei solicitărilor simple precum întinderea, încovoierea, răsucirea
şi solicitarea de contact. În timpul funcţionării cablurile sunt supuse la solicitări dinamice,
care pot duce la oboseala acestora.
Calculele uzuale sunt simplificate şi se referă la solicitarea compusă de întindere şi
încovoiere, precum şi la durabilitate. Practic nu se fac calcule de contact, acestea sunt
efectuate în cadrul studiilor de cercetare.
Dimensionarea este reglementată prin STAS, se face ţinând seama de condiţiile de
funcţionare prin încadrarea în grupele de funcţionare, solicitările din cablu şi materialul
cablului, cu relaţia:
d = c q Tmax , (22)
în care:
d - diametrul exterior al cablului;
Tmax - forţa maximă din cablu;
c q - coeficient în funcţie de grupele de funcţionare şi construcţia cablului, tipul de
transport. Transporturile periculoase sunt cele de materiale incandescente, toxice, explozive,
acide ş.a.
Utilizarea coeficientului c q = 0, 265 , pentru cabluri antigiratorii este admisă numai în
cazul în care cablul se înfăşoară direct pe tambur fără a mai trece peste role de cablu.
În cazul cablurilor cu inimă vegetală, este indicat ca diametrul cablului să se măsoare
după o prealabilă întindere a acestuia.
Tensiunea maximă din cablu se determină funcţie de forţa de tracţiune la care este supus
cablu, ţinând seama de forţele dinamice şi de randamentul transmisiei prin cablu.
236
Calculul sârmelor din structura cablului din condiţia de rezistenţă la întindere se poate
face cu relaţia:
4 Fmax σ (23)
σ max = ≤ σa = r ,
πδ N ⋅ n
2
c
unde:
Fmax - forţa maximă din ramura de cablu;
δ - diametrul sârmei din structura cablului;
σ r - tensiunea normală de rupere a materialului sârmei;
c - coeficientul de siguranţă, c ∈[ 3. 5, 4.5] ;
n - numărul de sârme dintr-un toron;
N - numărul de toroane.
Cu relaţia 23 se poate determina diametrul sârmei din cablu, capacitatea portantă Fmax
sau se poate face un calcul de verificare.
Calculul la solicitări compuse

O asemenea solicitare apare atunci când un cablu este înfăşurat pe un organ de rulare precum
role, scripeţi, tambur, Figura 3.
N
N
Figura 3. Cablu înfăşurat pe un organ de rulare
237
Solicitarea compusă la care sunt supuse sârmele din structura cablului este de întindere
+ încovoiere şi calculul se face cu relaţia:
σr
σ max = (σ max ) t + (σ max ) î ≤ σ a = , (24)
c
în care:
(σ )
max t
- tensiunea datorată solicitării de tracţiune şi se poate calcula cu relaţia 23;
(σ )
max î
- tensiunea datorată solicitării de încovoiere a sârmelor, care se poate calcula cu
ajutorul relaţiei lui Navier:
Mî Mî δ
(σ )
max î
=
Wz
= ⋅ ,
Iz 2 (25)
unde:
M î - momentul încovoietor al cablului datorat înfăşurării pe organul de ghidare sau
tambur;
I z - momentul de inerţie al sârmei cablului.
Momentul de încovoiere se poate exprima funcţie de dimensiunile geometrice ale
organului de înfăşurare şi diametrul sârmei cablului, prin relaţia:
1 1 2 Mî
= = = ,
ρ R D EI z (26)
Ţinând seama de relaţia 26, relaţia 25 devine:
δ
(σ ) max î
=E
D
, (27)
în care:
E - modulul de elasticitate longitudinal al materialului sârmei E = 2 , 1⋅ 1011 Pa;
D - diametrul organului de ghidare sau de înfăşurare (rolă, tambur).
Această relaţie este valabilă când sârmele lucrează independent, Figura 1b, iar în cazul
unei toronări şi cablări perfect rigide, cablul se modelează ca o bară rigidă de diametru d,
Figura 1a, relaţia 27 capătă forma:
238
d
(σ )
max î =E
D
, (28)
Cazul real de toronare şi cablare este plasat între cele două cazuri limită Figura 1 a şi b,
relaţia 28 se modifică prin introducerea unui coeficient de corecţie, astfel:
δ
(σ )
max î
= βE
D min
, (29)
unde:
β = 3 8 - coeficientul lui BACH;
D min - diametrul minim al organului de înfăşurare.
D δ
a b
În baza relaţiilor 23 şi 28, expresia 24 devine:
4 Fmax δ σ
σ max = + βE ≤ σa = r , (30)
πδ N ⋅ n
2
D min c
Remarcă
În anumite condiţii de exploatare cablurile pot fi plasate în poziţie verticală, atunci când
se ridică greutăţi, cazul ascensoarelor, etc. În astfel de cazuri este necesar să se ţină seama de
forţele de inerţie care sunt maxime în momentul punerii în mişcare. În acest caz forţa axială
din cablu se poate calcula cu relaţia:
⎛ a⎞
N = (G + qA) ⎜1 + ⎟ , (31)
⎝ g⎠
239
unde G este greutatea plasată la un capăt al cablului, a - acceleraţia sistemului mecanic, q –
greutatea specifică a cablului, A lungimea cablului măsurată pe verticală.
Verificarea la durabilitate a cablurilor se face cu relaţia:
Zr
Lu = , (32)
N an
unde:
Z r - numărul de flexionări până la rupere, determinat experimental şi dat funcţie de
coeficientul de siguranţă c, respectiv raportul D δ . Încercările se fac pe maşini de încercat
speciale, [Bo02];
N an - numărul de flexionări pe an, al cablului în exploatare în funcţie de schema de
montaj şi durata funcţionării,
Nr . îndoiri Nr . cicluri Nr . ore Nr . zile

N an = ⋅ ⋅ ⋅ . (33)
ciclu oră zi an
Numărul de îndoiri se consideră:

- 1/2 la părăsirea tamburului;
- 1 la fiecare schimbare de direcţie în acelaşi sens, Figura 3;
- 2 la fiecare schimbare de direcţie în sens invers, Figura 4.
Materialul sârmelor de cablu, conform prevederilor standard, au rezistenţa minimă la
rupere de 1600 MPa.
12.2 CALCULUL LANŢURILOR DIN OŢEL ROTUND

Lanţurile sunt utilizate în diferite aplicaţii precum exploatările forestiere. Calculul
lanţurilor se face pe baza normelor şi standardelor.
Calculul pe baza sarcinii de rupere şi de utilizare

Calculul de dimensionare a lanţurilor se efectuează pentru alegerea din standardul de
dimensiuni, prin determinarea sarcinii de rupere Fr , sau a sarcinii de utilizare, Fu şi admiterea
unui coeficient de siguranţă, c:
240
1
Fu = Fc . (34)
4
în care F este forţa de tracţiune în timpul funcţionării din lanţ. Coeficientul de siguranţă este
stabilit prin norme ISCIB şi au aceleaşi valori ca cele evidenţiate în literatura de specialitate.
Calculul de verificare
Pentru verificarea lanţurilor se utilizează calculul în care se neglijează efectul formei
zalei şi nedeterminarea statică, admiţând o repartiţie uniformă a forţei de tracţiune în
secţiunile transversale:
4N σ 2F σ
σ0 = ≤ σat = lim , σ0 = 2 ≤ σat = lim . (35)
πd 2
c πd c
în care:
F - forţa de tracţiune din lanţ, iar N = F / 2
D - diametrul zalei de lanţ;
σat - rezistenţa admisibilă la tracţiune.
Calculul pe baza capacităţii de lucru. În normele germane DIN şi engleze BS se
utilizează determinarea capacităţii de lucru. Capacitatea de lucru se calculează cu relaţia:
πd 2
A = Fr δr = σr min δ r , (37)
2
unde:
d- diametrul zalei de lanţ;
σ r min - rezistenţa minimă de rupere a materialului zalei;
δ r - alungirea specifică la rupere.

Se poate determina capacitatea de lucru în domeniul elastic utilizând o relaţie
asemănătoare,
πd 2
A = Fe δe = σe min δe , (35)
2
în care toate mărimile corespunde limitei de elasticitate.
241
Ca urmare, se poate face o generalizare a acestui calcul utilizând relaţia:
πd 2
A = Flim δlim = σlim min δlim , (38)
2
în care mărimile corespund situaţiei limită precum elastic, plastic şi rupere.

Starea de tensiuni din zala de lanţ poate fi dedusă prin utilizarea relaţiilor de la barele
curbe şi mecanica contactului. Aceste probleme nu fac obiectul acestei lucrări, dar pot fi
găsite detalii în lucrarea, [Ba94].
12.3. GRINZI CU ZĂBRELE

Sunt structuri geometrice nedeformabile, alcătuite din bare drepte, de greutate
neglijabilă, asamblate între ele la extremităţi prin articulaţii fără frecare, supuse la forţe
exterioare care sunt plasate numai în noduri. Astfel de structuri fiind fixe, articulaţiile lor se
înlocuiesc cu îmbinări, nituite, filetate sau sudate, numite noduri. Elementul de care se
fixează barele este numit guseu.
Ca aplicaţii se pot întâlni în structura podurilor metalice, stâlpilor de susţinere, ferme
pentru acoperişuri, etc. Aceste structuri pot fi plane sau spaţiale. Când toate barele şi
nodurile structurii se află în acelaşi plan, grinda cu zăbrele este considerată plană, altfel se
consideră spaţială.
În aplicaţiile ingineriei forestiere se întâlnesc frecvent structuri plane; ca urmare,
structurile spaţiale nu vor fi abordate în această lucrare.
Condiţia de nedeformabilitate geometrică se poate exprima prin relaţia:
b + r = 2n , (39)
în care b reprezintă numărul de elemente tip bară, r ≥ 3 numărul de legături simple, iar n
numărul de noduri.
Din punct de vedere static b + r = N reprezintă numărul de necunoscute iar 2n = E ,
numărul de ecuaţii de echilibru – câte două pentru fiecare nod.
Când N = E , structura este static determinată;
Când N > E , structura este static nedeterminată;
Când N < E structura reprezintă un mecanism.
242
Condiţia 1 este necesară , dar nu şi suficientă. Structurile care îndeplinesc această
condiţie, dar au grade de libertate se numesc structuri critice. Acestea nu trebuie admise ca
structuri de rezistenţă, deoarece eforturile secţionale în ele pot fi infinite, fie nedeterminate.
Pentru calculul grinzilor cu zăbrele se acceptă următoarele ipoteze simplificatoare:
1. Barele sunt articulate în noduri.
2. Forţele exterioare sunt aplicate în noduri. Sunt cazuri când sarcinile sunt distribuite
precum greutatea proprie a elementelor, încărcări cu zăpadă, apă ş.a., însă acestea
pot fi înlocuite convenţional cu forţe concentrate aplicate în noduri.
Ipotezele simplificatoare enunţate mai sus conduc la concluzia că elementele de tip bară
aflate în structura grinzii cu zăbrele pot fi supuse la solicitarea de întindere sau de
compresiune.
Pentru determinarea eforturilor secţionale se pot utiliza metode analitice sau grafice.
Dintre metodele analitice cele mai utilizate sunt metoda izolării nodurilor si metoda
secţiunilor. Astăzi, pentru rezolvarea unor astfel de structuri se utilizează aplicaţii informatice
specializate de tip CAD, dar este necesar şi în acest caz de analiza problemei care presupune
cunoştinţe de rezistenţa materialelor.
Metoda izolării nodurilor constă în izolarea tuturor nodurilor şi scrierea ecuaţiilor de
echilibru corespunzătoare. Se obţine un sistem de 2n ecuaţii cu tot atâtea necunoscute.
Metoda secţiunilor: constă în următoarele etape:
Se imaginează o secţiune completă prin structură care secţionează virtual elementul de
bară al cărui efort secţional se caută şi se introduc eforturile în toate barele secţionate,
considerate întinderi (pozitive). Secţiunea nu trebuie să taie mai mult de trei bare;
Se scriu ecuaţiile de echilibru pentru unul din corpurile obţinute prin secţionare.
Prin aplicarea combinată a celor două metode, poate duce la simplificarea calculului..
Remarcă pe barele cu sarcini transversale pot să apară în plus forţe tăietoare şi
momente încovoietoare, care se determină ca pe orice grindă simplu rezemată.
Exemplul 1. Structura evidenţiată în Figura 5 este utilizată la construcţia podurilor se
cere să se determine eforturile axiale. Asupra grinzii cu zăbrele acţionează forţele F şi 2F,
plasate în noduri. Sistemul este articulat în A şi simplu rezemat în nodul E.
Aplicaţie numerică: a = 1,5m , α = 600 , F = 10000N .
Soluţie. Pentru rezolvare se va utiliza metoda izolării nodurilor.
Iniţial se calculează reacţiunile din reazemele A şi E, impunând condiţia de echilibru
static întregului sistem. Întregul modul de calcul este prezentat în Tabelul 1.
243
Tabelul 1. Procedura de calcul.
Specificaţie Relaţii de calcul Relaţii finale Valori
numerice
∑R xi = 0, ⇒ H A = F ; HA = F ;
Calculul
⎛ sin α ⎞ H A = 10000N
VA = F ⎜1 +
reacţiunilor
∑R yi = 0, ⇒ VA + VE = 2F ;
⎝
⎟;
2 ⎠ VA = 5650N
⎛ sin α ⎞ VE = 14350N
∑M A =0, VE = F ⎜ 1 +
⎝
⎟.
2 ⎠
⇒ VE 2a − 2Fa − Fa sin α = 0 .
N2 VA
N2 = − ;
Izolam nodul sin α N1 = 13270N
A şi se impune α
HA A N1 = H A − N 2 cos α . N 2 = −6550N
condiţia de
echilibru N1
VA
N4 N3 = − N 2 ;
B
Izolam nodul N 4 = (N 2 − N 3 ) cos α. N 3 = 6550N
B şi scriem N 4 = −6550N
ecuaţiile de α
echilibru
N2 N3
N3 N5 2F N 5 = 16550N
N5 = − N3 ;
Izolăm nodul sin α N 6 = 8270N
C şi procedăm α N 4 = N1 + (N3 − N5 ) cos α.
la fel N1 N6
C
2F
N7 VE
N7 = − ;
Izolăm nodul sin α N 7 = −16550N
E. Acest nod α
oferă şi E N 6 = − N 7 cos α.
posibilitatea N6
verificării
dacă calculul a
fost făcut VE
corect
Precizare
Calculul de dimensionare se face din condiţia de rezistenţă la tracţiune sau compresiune,
conform celor prezentate în capitolul 4. Se va ţine seama de eforturile din fiecare element de
bară şi dacă structura va fi acceptată cu elemente identice sau diferite. In primul caz se
urmăreşte elementul de bară cu cea mai mare valoare în modul a efortului secţional şi se
244
impune condiţia de rezistenţă. In final se face şi un calcul la flambaj după metodica
prezentată în capitolul 10, cu particularităţile acestor structuri mecanice.
B 4 D
F
2 5
3 7
α α
HA A 1 6 E
C
a a
VA VE
2F
Figura 5. Structură cu zăbrele
Exemplul 2. Să se determine eforturile secţionale din elementele structurii din Figura

3. Structura este simplu rezemată în punctele A şi B. Ca aplicaţie numerică, se poate
considera a = 2m , α = 300 , F = 10000N .
2F
C
3 2F
π/2 4
E
F 1
5 F
α 7
2 B
A
D 6
a a
VA VB
Figura 6. Structură cu zăbrele
245
Soluţie: se va utiliza metoda secţiunilor cunoscută şi sub denumirea de metoda Ritter.
Se calculează reacţiunile, rezultă:
VA = F(1 + 3cos 2 α) ,
VB = F(5 − 3cos 2 α)
⇒ VA = 32500N , VB = 27500N
Pentru determinarea eforturilor axiale în barele 2, 3 şi 4., se face o secţiune virtuală prin
aceste elemente şi apoi se scriu ecuaţiile de echilibru ale porţiunii de grindă izolată partea
stângă secţiunea Figura 7.
2F
C
N3
2F
3
4
π/ 2 E
F 1 N4 5 F
α 7
2 B
A
N2 D 6
a a
VA VB
Figura 7. Secţiune virtuală prin elementele 2, 4 şi 3
Momentul faţă de nodul C: − VA a + Fa + 2aN 2 cos α = 0 ;
a
Momentul faţă de nodul D: − VA a + Fa + 2F − N 3a sin α = 0 ;
2
Proiecţia de forţe pe direcţia Oy: VA − F − 2F − N 4 cos α − N 3 sin α = 0 .
Prin efectuarea calculelor rezultă: N 2 = 13000N ; N 3 = −25000N ; N 4 = 17300N

Pentru determinarea eforturilor din barele 5 şi 6 se utilizează ecuaţiile de echilibru ale
porţiunii de grindă izolate Figura 8.
Momentul faţă de punctul E: (VB − F)a cos 2 α − N 6 a sin α cos α = 0 ;
Momentul faţă de punctul B: N 5a cos α + 2Fa cos 2 α = 0 ;
246
Prin efectuarea calculelor rezultă: N 5 = −17300N ; N 6 = 30300N .
2F
C
N3 2F
3
4
1 π/ 2 N5 E
F F
5 α 7
2 N6 B
A D 6
a a
VA
VB
Figura 8. Secţiune prin elementele 3, 5 şi 6
Eforturile din barele 1 şi 7 pot fi calculate prin izolarea nodurilor A şi B; după

efectuarea calculelor se obţine:
N1 = −26000N ; N 7 = 35000N .
În final, se poate impune condiţia de rezistenţă şi deformaţie a structurii.
247
248

MRM

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

MRM

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Gheorghe FRUNZĂ

1.1 OBIECTUL DE STUDIU

Termenul de mecanică provine de la cuvântul grecesc Mechanike şi a fost introdus de

Figura 1. Ramificaţiile mecanicii

Mecanica solidului, cunoscută sub denumirea de mecanica clasică, a fost fondată de

decât viteza undelor electromagnetice în vid, c = 1 ε 0 µ 0 = 299793 m/s. Este considerată

Combinând matematica, fizica şi anatomia, autorul se plasează la originea unei părţi

Fenomenele sociale au fost, în toate timpurile, subiecte de studii profunde şi variate,

la nivelul structurilor şi - ideale;

Figura 2. Tipuri de mişcare

Pentru studiul mişcării mecanice a corpurilor materiale este necesar să se cunoască

1.2 CONCEPTE FUNDAMENTALE ALE MECANICII

Spaţiul în mecanica clasică este considerat ca fiind infinit, tridimensional, continuu,

Timpul este forma obiectivă de existenţă a materiei, ce caracterizează istoria corpurilor

1.3 PRINCIPIILE FUNDAMENTALE ALE MECANICII CLASICE-

Figura 3. Paralelogramul forţelor

Formularea matematică a acestui principiu este:

care constituie ecuaţia fundamentală a dinamicii.

Este evident că exprimarea dată principiului nu reprezintă o definiţie a regulii de

1.4 CONŢINUTUL GENERAL AL MECANICII

În general, în mecanică se lucrează cu simboluri şi modele, iar în aplicaţiile practice se

derivate, obţinându-se pe baza unor relaţii de definiţie.

MODELE MECANICE, OMOGENITATE ŞI SIMILITUDINE

Un studiu calitativ asupra evoluţiei sistemului fizic trebuie să apeleze la anumite

Mediul exterior Frontiera sistemului

Figura 1. Sistemul general

Un sistem S poate fi descris de relaţia:

unde: x - mulţimea intrărilor (cauze); y - mulţimea ieşirilor (efecte); s t - mulţimea stărilor la

2.2 MODELE MECANICE

Modelul de particulă materială – conceput ca un punct geometric, căruia i se ataşează

Figura 2. Modelul Hooke – MH.

Figura 3. Modelul Newton – MN.

Figura 4. Modelul Saint Venant – MSV.

Modelul Newton Modelul Saint- Venant

Figura 5. Modele simple fundamentale.

2.3 OMOGENITATE ŞI SIMILITUDINE

f (yi ) = f (αi x i ) = 0, i = 1, n , (3)

unde αi sunt coeficienţi numerici.

Ca urmare, se poate spune că relaţia 2 trebuie să fie omogenă în x i .

În practică este necesar a se realiza studii experimentale la nivel de laborator, pentru a

unde k s este un coeficient de similitudine corespunzător mărimii S.

L real M real Treal

Tabelul 1. Modele de similitudine.

Modelul Se impune condiţia ca în model şi corpul real

Modelul Se bazează pe obţinerea aceluiaşi coeficient de

Modelul lui Se bazează că tensiunea superficială a

Condiţie Corpul real şi modelul sunt realizate din acelaşi

3.1 CONCEPTUL DE FORŢĂ

Având în vedere că forţele se pot reprezenta printr-un vector, operaţiile întâlnite în

3.2 CLASIFICAREA FORŢELOR

3.2.1 Forţe fundamentale

forţe neconservative forţe de frecare

după modul cum statice

Figura 1. Clasificarea forţelor.

Modificarea masei gravitaţionale a unui sistem astronomic implică modificarea

3.2.2 Forţe speciale

Figura 2. Forţă concentrată

Forţe distribuite sau repartizate, care se consideră că se aplică şi acţionează pe o

a - sarcini uniforme b – sarcini cu variaţie liniară

c – sarcini distribuite după o lege oarecare

Figura 3. Tipuri de forţe distribuite

După modul de producere, deosebim:

Funcţie de lucrul mecanic pe care-l pot efectua, întâlnim: