Sunteți pe pagina 1din 196

CULTURA MĂRULUI

Malus domestica Borkh Fam. Rosaceae, Subfam. Pomoideae

IMPORTANŢĂ, ARIE DE RĂSPÂNDIRE

Importanţă. În producţia mondială de fructe mărul are o poziţie deosebită


deoarece, împreună cu bananierul şi portocalul, asigură 2/3 din recolta globală,
fiecare dintre specii contribuind în măsură aproape egală (câte aprox. 40 milioane
tone). Analizate după ponderea, componentelor anatomice edibile (consumabile)
ale fructelor, mărul ocupă primul loc în producţia fructiferă mondială. El este
cultivat pe circa 4 500 000 ha răspândite în 80 de ţări, dintre care 67 înregistrează
recolte anuale mai mari de 1 000 t, iar 13 ţări sunt socotite, pe drept, mari
producătoare, deoarece, înregistrează recolte de peste 1 000 000 t anual. De
subliniat că în rândul. acestora din urmă a intrat, relativ recent, şi România care
ocupă astfel locul al 12-lea din lume şi al 6-lea din Europa.
Ponderea pe care o are cultura mărului în economia mondială a producţiei de
fructe se datorează, în primul rând, rolului pe care îl au fructele în alimentaţia
raţională a omului, apoi în prevenirea şi combaterea unor maladii, în sporirea
venitului naţional, precum şi în ameliorarea condiţiilor microclimatice de viaţă.
Merele au o compoziţie chimică extrem de complexă. Ele
conţin : zaharuri, acizi organici, substanţe tanoide, pectice,
proteine, celuloză, substanţe fenolice, alcooli, esteri, eteri,
carbonili, acetali. Numai în alcătuirea aromei (gustul şi mirosul)
merelor au fost identificate 169 substanţe din aceste ultime categorii (I. F.
R a d u , 1985). În alimentaţie, rol deosebit revine, însă, alături de cele enumerate
mai înainte, vitaminelor şi sărurilor minerale. Din prima categorie enumerăm, în
ordine descrescândă a cantităţii : vitamina C (0,5—40 mg la 100 g substanţă
proaspătă) ; vitamina PP (0,1—0,7 mg la 100 g) ; provitamina vit A (-8-caroten
0,02—0,09 mg la 100 g), apoi vitaminele Bl, B2, biotină, acid pantotenic (Radu,
1985) şi vitamina B6. În privinţa sărurilor minerale, până în prezent au fost iden-
tificate în mere 45 de elemente, în cantităţi diferite.
Conţinutul în substanţe hrănitoare, precum şi echilibrul zahăr/aciditate
specific, asociat cu substanţele aromate şi cu o coloraţie variată, face ca mărul să
constituie o îmbinare fericită de proprietăţi alimentare şi organoleptice. Armonia
gustului, parfumul subtil şi textura plăcută a merelor sunt apreciate unanim şi le
situează în categoria alimentelor solicitate pe toate meridianele şi paralelele
globului.
Sunt consumate proaspete, uscate, preparate ca mâncăruri gătite, ca mere
murate, ca băuturi nealcoolice (sucuri şi nectaruri) sau alcoolice, rachiu de mere
şi cidru. în privinţa producţiei de sucuri, este de subliniat că mărul deţine primatul
cu 21% din totalul coonsumului mondial. Despre cidru ne limităm să menţionăm
câ este o băutură mult apreciată în Franţa, cea mai mare producătoare din lume,
unde rezistă „concurenţei" vinului (această ţară ocupă şi locul întâi pe glob la
producţia de vin), apoi în Germania, Elveţia, Anglia, Spania şi alte ţări.
Conţinutul merelor face ca, alături de valoarea alimentară, acest fruct să aibă şi o
serie de proprietăţi terapeutice şi explică prezenţa lui nu numai în alimentaţia
omului sănătos, ci şi în regimuri alimentare recomandate atât de medicina
populară cât şi de cea ştiinţifică, multor categorii de bolnavi. Deconstipant
renumit, mai ales dacă este consumat la micul dejun, el are rol important în
prevenirea cancerului intestinului gros. La nivelul intestinului mărul manifestă o
mare putere absorbantă a toxinelor. Ca urmare, este indicat în infecţiile
intestinelor (colibaciloză), iar celuloza lui nu este iritantă. El constituie, de
asemenea, unul dintre cele mai bune tratamente ale diareei infantile, acută sau
cronică. Mărul are o acţiune favorabilă asupra diurezei şi a eliminării acidului
uric, fiind recomandat artriticilor, obezilor şi reumaticilor. Mulţi medici
recomandă folosirea cojilor de mere, în acelaşi scop, precum şi pentru înlăturarea
insomniilor. Mărul este, de asemenea, unul din mijloacele cele mai simple de luptă
contra hipertensiunii arteriale, preventiv sau curativ.
În legătură cu utilizarea mărului ca aliment-medicament, mai este de subliniat
faptul că, datorită existenţei unui mare număr de soiuri cu coacerea eşalonată (din
iunie-iulie până în iarnă) şi datorită capacităţii mari de păstrare a fructelor în
timpul iernii, această specie este prezenţă în consum pe cea mai mare parte a
anului şi în special în sezonul rece, când posibilităţile de aprovizionare a
organismului uman cu vitamine sunt reduse.
La sporirea importanţei mărului ca specie fructiferă mai trebuie adăugate o
serie de particularităţi agrobiologice. Specia este rustică, bine adaptată climatului
temperat, ale cărui extreme le suportă mai bine decât toate celelalte specii
fructifere, dând cele mai mari recolte. Mărul poate f i cultivat î n condiţii
pedoclimatice foarte diferite şi se pretează la oricare dintre sistemele de cultură,
de la cele cu pomi uriaşi până la cele cu pomi de vigoare redusă intensive,
superintensive şi chiar în culturi artistice palisate. Fructele sale suportă transportul
cu mai multă uşurinţă decât alte specii şi constituie o materie primă de mare
valoare în industria alimentară.
Aria de răspândire. Cele peste 4 500 000 ha ocupate cu măr sunt răspândite
în ambele emisfere ale globului terestru şi în toate continentele. În emisfera
boreală, în care mărul deţine primatul, limita septentrională a acestui areal se
situează în nordul Chinei şi Siberia (unde temperaturile scad iarna la -40 0C), urcă
la peste 66° latitudine, aproape de Cercul Polar, în Norvegia, apoi coboară la
latitudini ceva mai mici în Canada. În emisfera australă limita sudică a culturilor
de măr este aproximativ paralela 40° - în Chile, Argentina, Republica Africa de
Sud, Australia, Noua Zeelandă. Între aceste limite extreme culturile masive
formează două centuri amplasate în cele două zone temperate de pe Terra. Cea
mai lată este centura boreală, care porneşte de la limita nordică a culturii mărului
şi ajunge la circa 35° latitudine, în nordul Africii pe platourile cu 800-1200 m
altitudine ale Munţilor Atlas, precum şi în California — S.U.A. În emisfera
australă mărul este cultivat între 30 şi 40° latitudine sudică.
Culturi de mică anvergură, cu soiuri locale sau cu soiuri superioare ce au
posibilităţi largi de aclimatizare, cărora li se aplică tratamente pentru întreruperea
repausului, există în prezent si în zona intertropicală, la altitudini de 2 000—3 000
m. Astfel, în Guatemala („Delicios auriu", „Bela vista", „Gloria Mundi",
„Jonathan"), în India („Ben Davis", „Delicios" div. cv., „Granny Smith",
„Jonathan"), în Tanzania („Gravenstein", „Jonathan", „M. Intosh", „Rome
beauty"), Ecuador („Rome beauty", „Winter banana"), Rhodesia („Rome beauty",
„Winter banana") etc. (R u c k, 1975).
Deşi unele ţări situate în zone tropicale dau producţii care ajung la nivele ce
merită a fi menţionate în statisticile internaţionale (Rep. Malgaşă), mărul rămâne
specia fructiferă caracteristică zonelor temperate. Recoltele obţinute în ţările
tropicale sunt de natură să sublinieze marea variabilitate a acestei specii,
posibilităţile ei de aclimatizare la condiţii de mediu diferite şi, ca urmare, de
extindere, în continuare, a arealului de cultură.
Producţia mondială de mere se ridică la 38 940 000 t (1988 — F.A.O.), ceea
ce reprezintă 38,9% din totalul fructelor de zonă temperată. Din această cantitate,
mai bine de o treime (circa 34%) se produce în Europa, care este principalul
furnizor de mere. Urmează America cu 15—18 % din totalul mondial, apoi
Extremul Orient cu 13—16 % . Recoltele cele mai mici de mere se obţin în Africa,
desigur datorită climatului cald al acestui continent.
În Europa, ţări mari producătoare de mere sunt Franţa cu 2 424 000 t anual,
Italia cu 2 144 000 t, Polonia cu aproape 2 milioane tone, urmate de Germania şi
Spania, fiecare cu puţin peste 1 milion tone şi apoi de România şi Ungaria, ambele
cu câte 1 milion tone.
În România există condiţii naturale de climă şi sol foarte favorabile pentru
cultura mărului, care ocupă în prezent 116 mii ha amplasate în principal în
regiunile care corespund ariei naturale de răspândire a speciei spontane M.
silvestris (L.) Mill. — mărul pădureţ. Acesta este nelipsit din peisajul pădurilor
noastre de stejar şi fag cu care se asociază de preferinţă. Mai rar mărul pădureţ se
însoţeşte şi cu mesteacănul, în schimb nu urcă în etajul coniferelor. În pădurile de
deal el populează coastele însorite, lizierele, poienile şi dumbrăvile adăpostite de
vânturi.
Principalele regiuni producătoare de mere din ţara noastră sunt situate în
acelaşi areal : pe dealurile subcarpatice, în zona pădurilor de stejar şi fag.
Din analiza producţiei pe ţară se constată că cinci judeţe din zonele de deal,
enumerate în ordinea volumului producţiei : Bistriţa-Năsăud, Argeş, Maramureş,
Vâlcea şi Suceava dau aproximativ 40% din recolta totală a ţării. Centrele mai
importante din aceste judeţe, în care cultura mărului ocupă primul loc, depăşind
prunul, sunt : Baia-Mare, Şomcuţa, Seini, Beclean, Bistriţa, Rădăşeni. Alte centre
renumite, fără ca mărul să predomine, sunt : Râmnicu-Vâlcea, Horezu,
Câmpulung-Muscel, Curtea de Argeş, Merişani, Mărăcineni.
Alte patru judeţe : Prahova, Dâmboviţa, Sibiu şi Mureş contribuie la producţia
naţională de mere cu circa 15%, în cadrul lor existând centrele : Poseşti, Drajna,
Măgurele (Prahova), Voineşti, Gemenea (Dâmboviţa), Cisnădie, Sibişel, Sălişte
(Sibiu) şi Reghin (Mureş). Se mai obţin producţii importante de mere în judeţele :
Caraş-Severin, Cluj, Satu-Mare, Braşov, Buzău, Vrancea, Iaşi, Neamţ, Hunedoara
şi Harghita, în fiecare dintre acestea existând centre importante pentru această
cultură.

PARTICULARITĂŢI BIOLOGICE

Specii spontane, soiuri, portaltoi

Fondul biologic al speciei sintetice M. domestica Borkh este extrem de bogat


şi heterogen, fiind alcătuit din peste 10 000 de soiuri, cărora li se adaugă altele
(câte 150—200 pe an — Le L e z e c , 1990) nou create în zilele noastre, precum şi
de un extrem de mare număr de portaltoi. Aceasta se datorează faptului că la
formarea actualelor soiuri au participat numeroase specii spontane existente în
spaţiul Euro-Asiatic, considerat „leagăn de origine" al speciei cultivate.
Specii spontane. Indiscutabil, principala specie spontană ce a contribuit la
formarea multor soiuri este M. silvestris (L.) Mill. — mărul pădureţ. În ţara
noastră el este situat aproximativ în centrul vastei sale arii de răspândire, care
cuprinde : Europa (fără Peninsula Iberică şi fără partea septentrională, deoarece
mărul spontan nu depăşeşte paralela 63°), Asia Mică, Sudul fostei U.R.S.S.,
Transcaucazia, Sudul şi Estul Mării Caspice. În acest areal, mărul pădureţ există
într-o mare diversitate de tipuri care se deosebesc după forma coroanei, forma,
dimensiunile, coloritul şi epoca de coacere a fructelor, precum şi în privinţa
gustului. Ca trăsături comune tuturor formelor spontane, literatura subliniază
vigoarea mare de creştere, intrarea relativ târzie pe rod şi rezistenţa lor la ger.
Aceste însuşiri ale speciei M. silvestris se regăsesc la numeroase soiuri pe care le-
a generat direct sau la a căror formare a participat alături de alte specii, soiuri care
alcătuiesc grupele : calvilelor; rambourelor şi a merelor trandafirii. Fructele
soiurilor din prima grupă au 5 coaste înguste, marcate pe toată lungimea fructului,
au pulpa fină şi cu aromă puternică de fragi sau zmeură. Ca exemple : „Calvil alb
de iarnă", „Gravenstein", „Calvil roşu" de toamnă şi de iarnă. Rambourele au
coaste largi şi pulpă nearomată, motiv pentru care sunt folosite mai mult în
industrie. Merele trandafirii au coaste înguste dar sunt marcate numai în
apropierea cavităţii caliceale (opus codiţei), iar pulpa lor are o puternică aromă de
trandafir. Acestei grupe îi aparţin : „Astrahan" alb şi roşu „Roz de Virginia",
„Napoleon" „Wagener premiat" ş.a.
O altă specie spontană care a participat la formarea unora dintre actualele
soiuri este mărul pitic Malus pumilla Mill. Arealul acestuia se suprapune cu cel al
mărului pădureţ, începând din sud-estul Europei şi până în estul Mării Caspice,
depăşindu-1 apoi mult spre centrul Asiei până pe dealurile ce însoţesc masivele
muntoase Tian-Şan şi Altai. Este o specie de vigoare mai scăzută şi cu
neuniformitate mai accentuată decât a mărului pădureţ. Aceasta a făcut pe mulţi
botanişti să identifice nişte varietăţi în cadrul speciei (var. praecox, var.
paradisiaca şi altele), iar pe alţii să le considere chiar specii independente.
M. pumilla var. praecox Pall (dusenul) are vigoare mijlocie, creşte ca
arbustoid, se înmulţeşte vegetativ, începe să rodească timpuriu la 3— 4 ani, dând
fructe dulci şi fade ce se coc timpuriu.
M. pumilla var. paradisiaca Medik. (paradisul) are vigoare redusă, creşte ca
arbust, se înmulţeşte vegetativ, este sensibil la ger şi la secetă, începe să rodească
foarte timpuriu (2—3 ani). Fructele lui sunt mici, lung pedunculate şi se coc
toamna târziu.
Specia M. pumilla, reprezentată prin cele două varietăţi, este mai pretenţioasă
faţă de căldură decât M. silvestris şi este sensibilă la seceta din sol şi din
atmosferă (mai ales paradisul). Se consideră că această specie a participat la
formarea multor soiuri alături de mărul pădureţ : „Astrahan alb", „Calvil alb de
vară", „Ananas", „Clar alb", „Galben nobil" etc.
Mărul siberian Malus baccata Borkh este a treia specie spontană cu rol de
genitoare a unor soiuri cultivate. Aria ei asiatică de răspândire are două ramificaţii
spre apus : cea nordică ajunge la poalele Munţilor Altai, se suprapune parţial cu
arealul lui M. pumilla, apoi se extinde în Siberia ; ramificaţia sudică porneşte de la
poalele Munţilor Himalaia, se uneşte cu ramura nordică, cuprinzând apoi China,
Peninsula Coreea şi Arhipelagul Nipon. Ca şi în cazul speciilor anterioare, la
mărul siberian au fost identificate varietăţi adaptate unor condiţii specifice de
viaţă: var. sibirica, var. manchurica şi var. himalaica (N. Con- s t a n t i n e s c u ,
1957).
Mărul siberian este foarte productiv, foarte rezistent la ger (—40°C), dar
suferă de secetă în verile calde. A dat în cultură multe soiuri răspândite în Siberia,
denumite „global" — „mere crabe", caracterizate printr-o mare rezistenţă la ger.
Acestea au fructe mici sau mijlocii, cu caliciul caduc formate pe lăstari de 7—10
cm. Fructele sunt acre, astringente, se „mălăeţesc" repede şi rămân bine prinse în
pom până primăvara.
Mărul chinezesc Malus prunifolia (Wild) Borkh are, de asemenea, contribuţie
însemnată la formarea unor soiuri cultivate ; nu a fost găsit în stare spontană, din
care cauză unii specialişti nici nu-1 consideră specie independentă. Are caractere
intermediare între mărul pitic şi cel siberian şi apropiate de mărul cultivat. Este
răspândit pe tot continentul Asiei de unde s-a extins până dincoace de Munţii Urali
în centrul şi nordul, C.I.S.
Se pare că aici a fost adus de Ermak, cuceritorul Siberiei, care 1-a găsit în
grădinile regelui Kucium al Siberiei (N. C o n s t a n t i n e s cu, 1957).
Este rezistent la ger, destul de rezistent la secetă şi are fructe relativ mici,
variate ca formă şi cu gust în general bun. În cultură este reprezentat de soiurile
Kitaica.
Între apusul Europei şi Extremul Orient mai există şi alte specii spontane
importante ale genului Malus, dar ocupă arii ceva mai restrânse. Astfel, mărul
oriental Malus orientalis Uglitz creşte spontan în Crimeea, Caucaz şi Asia
Centrală. Caractere şi însuşiri ale mărului oriental, combinate cu ale mărului
pădureţ, se regăsesc la soiurile „Renet ananas" şi „Rozmarin alb", în timp ce
soiurile „Aport" şi „Renet de Orleans" reunesc particularităţi provenite de la trei
specii : mărul pădureţ, mărul oriental şi mărul siberian.
Mărul lui S i l v e r s , M. silversii Lab., care formează păduri întregi în Asia
Centrală, partea vestică a Munţilor Tian-Şan şi în alte regiuni, a participat la
formarea soiurilor : „Borovinka", „Renet Baumann" si „Wealthy".
Existenţa acestor 6 specii în spaţiul geografic amintit, precum şi regăsirea la
soiurile prezente în cultură a caracteristicilor lor biologice, în cele mai variate,
uneori chiar bizare combinaţii, au determinat pe mulţi oameni de ştiinţă ca : De
Cando11e (1896), Vavilov (1903), S c h i e m a n n ( 1 9 3 2) , W i l c o x ( 1 9 6 3) ş i
W e s t w o o d ( 1 9 7 8 ) s ă considere că originea geografică a mărului cultivat este
Euro-Asiatică şi că principalii strămoşi ai actualelor soiuri existente în cultură sunt
speciile enumerate mai înainte.
Unele particularităţi biologice comune majorităţii speciilor ce aparţin genului
Malus, cum sunt numărul de cromozomi (2n=34) şi posibilitatea de polenizare şi
fecundare încrucişată, au făcut ca hibridările naturale între speciile ce trăiesc pe
acelaşi teritoriu să fie mult facilitate. Ca urmare, în zonele de suprapunere a
arealelor, între cele 6 specii principale precum şi între fiecare dintre ele luate în
parte şi alte specii din cele peste 30 ale genului Malus care mai vieţuiesc în
acelaşi spaţiu, au apărut multe forme intermediare. Numărul acestora culminează
în zonele de suprapunere a arealelor speciilor M. silvestris cu M. pumilla, precum
şi în Asia Centrală.
În regiunea Caucazului, în răsăritul Mării Caspice (Turcmenia) şi în nord-
vestul Munţilor Himalaia există păduri întinse în care mărul este dominant, fiind
reprezentat printr-o mare diversitate de forme. Un argument de toponimie legat de
marea densitate a mărului în zonă este faptul că Alma-Ata, capitala Kasahsta-
nului, situată pe prelungirile nordice ale Munţilor Tian-Şan din Asia Centrală,
înseamnă „tatăl merilor".
Alte specii spontane ale genului Malus sunt folosite în prezent în lucrările de
ameliorare, atât la noi cât şi în alte ţări cultivatoare, pentru crearea de soiuri
rezistente la boli. Dintre acestea, enumerăm :
Malus ioensis (Wood) Britt — specie spontană nord-americană, folosită
pentru obţinerea soiurilor adaptate la condiţiile din regiunea nord- vestică a
preeriilor din America de Nord.
Mărul coronat, Malus coronaria (L) Mill., este o specie spontană tetraploidă
(2n=68 cromozomi), tot din America de Nord, cu fructe asemănătoare mărului
pădureţ de la noi, râspândit ca plantă ornamentală în toate parcurile din zona
temperată în atmosfera cărora degajă un puternic şi plăcut parfum în timpul
înfloririi. A fost folosit pentru obţinerea unor soiuri americane.
Mărul ornamental, Malus floribunda Sieb., este originar din Japonia. In prezent
constituie podoaba parcurilor din zonele temperate, florile extrem de abundente de
culoare roşie la început şi roz-pal înainte de scuturarea petalelor. Creşte ca arbust
sau arbustoid, are fructe mici şi o mare rezistenţă la rapăn — cea mai păgubitoare
dintre bolile care atacă frunzele, fructele şi lăstarii majorităţii soiurilor existente în
cultură. Din această cauză, în toate ţările, inclusiv în România, se desfăşoară o acti-
vitate intensă pentru obţinerea de soiuri rezistente la rapăn prin încrucişarea
soiurilor existente cu mărul ornamental.
Mărul japonez Malus zumi (Redh), specie hibridă de vigoare redusă cu fructe
mici, lung-pedunculate, este şi el mult utilizat în hibridări datorită rezistenţei la
boli, în special la făinarea mărului, cea de-a doua boală în ordinea descrescândă a
pagubelor provocate mărului. Tot în scopul creării de soiuri rezistente la boli, se
mai folosesc în lucrările de ameliorare: Malus Kaido, M. toringo, M. spectabilis.
Sortimentul de soiuri. Din cele peste 10 000 de soiuri care alcătuiesc specia
Malus domestica Borkh, în mod paradoxal, se cultivă pe suprafeţe mari un număr
foarte mic. Fenomenul este mai evident, in mod deosebit, în ţările mari
cultivatoare.
Astfel, fosta U.R.S.S. — ţara cu cea mai mare producţie de mere de pe glob,
obţinea în 1987 peste 70% din recolta anuală de la nouă soiuri. Dintre acestea,
cinci soiuri („Antonovka", „Anis", „Clar alb", „Coricinoe polesatoe" şi ,,Osenie
polesatoe") au dat 50% din recoltă, iar următoarele patru: „Melba", „Borovinka",
„Pepin Safranâi" şi „Wealthy" au produs 2l% din total (Kama r a ş o va, citată de
Way, 1990).
In S.U.A. — cel de al doilea mare producător de mere, sunt considerate
importante 15 soiuri, dar aproape 80% din recoltă este obţinută de la 5 soiuri :
grupul „Delicios roşu" (39%), „Delicios auriu" (17%), „Mc Intosh" (11%),
„Frumuseţea Romei" (6%) şi „Jonathan" (5%) (Way).
Urmează Franţa, deţinătoarea locului întâi la producţia europeană de mere,
unde din cele 6 soiuri înregistrate distinct recoltele au fost şi mai sunt dominate de
două : „Delicios auriu" şi mutantele lui (54,8%) şi grupul „Delicios roşu", tipurile
standard şi spur 12,9% (Way, 1990).
Din producţia de mere anuală a Italiei, care se situează imediat după Franţa în
ierarhia europeană, aproape 78% este obţinută din 3 soiuri : „Delicios auriu"
(41,9%), grupul „Delicios roşu" (25,8%) şi „Morgenduft" (10,2%) (Ellinger, citat
de W a g n e r , 1985).
Din categoria ţărilor mari producătoare, mai amintim : Germania, unde
jumătate (51%) din producţie este dată de trei soiuri : „Delicios auriu" (20,1%),
„Cox's Orange Peppin" (16,4%) şi „Frumos de Boskoop" (14,5%) şi apoi circa o
cincime de alte 4 soiuri.
Concentrarea atenţiei cultivatorilor pe un număr restrâns de soiuri s-a produs şi
în ţări cu recolte sub 1 milion de tone anual, adică a acelora care nu intră în rândul
marilor producători. Japonia, de exemplu, recoltează 65% din producţia anuală de
la 2 soiuri : „Fuji" (38%) şi „Starking delicious" (27%) (Way, 1990). În Grecia,
76,1% din recoltă o dă grupul „Delicios roşu" ; în Belgia, peste 70% din recoltă se
obţine de la „Delicios auriu" (37,5%), „Frumos de Boskoop" (20,2%) şi
„Jonagold" (15,7%) ; în Olanda, peste 60% se recoltează de la „Delicios auriu"
(24,9%), „Frumos de Boskoop" (21,1%) şi „Cox's orange" (16,7%), iar în Anglia
peste 57% din recoltă este asigurată de „Cox's orange" (St. W a g n e r , 1985).
O privire asupra acestor aspecte în principalele zone de cultură a mărului de pe
glob (tab. 15.1) care asigură, practic, jumătate din producţia mondială de mere,
permite ajungerea la concluzii valabile pe întreg globul.
Orânduind după pondere numai soiurile care au fost înregistrate cu minimum
100 000 t anual în aceste zone, rezultă că recordul absolut revine soiului „Delicios
auriu" (cu peste 3 500 000 t, ceea ce îl detaşează la mare distanţă cu peste 1 200
000 t de grupa „Delicios roşu").
Locul doi revine grupului „Delicios roşu", care deţine primatul în S.U.A. şi
Grecia.
Pe locul al treilea, după aprecierea noastră, trebuie aşezate alături soiul
„Antonovka", specific iernilor aspre din fosta U.R.S.S. şi „Cox's orange peppin",
specific Angliei şi răspândit în vestul Europei. Acesta din urmă, în afară de
calităţile gustative mult apreciate, beneficiază şi de o rezistenţă medie la rapăn.
Locul al patrulea revine soiului „Frumuseţea Romei", cultivat mai ales în S.U.A. şi
vestul Europei. În funcţie de producţiile apropiate, locul al V-lea este ocupat de
patru soiuri : „Jonathan", „Frumos de Boskoop", „Granny Smith" şi „Fuji".
Din tabel mai rezultă că aproape 27% din producţia mondială de mere este
asigurată de cele 12 soiuri care trebuie considerate, pe drept cuvânt, cele mai
importante din punct de vedere economic.
În legătură cu sortimentul soiurilor de măr care, este în continuă creştere, mai
subliniem două aspecte.
Primul se referă la orientarea către crearea de soiuri rezistente la principalele
boli: rapăn (Endostigme inaequalis (Cooke) Syd.) şi făinare (Podosphaera
leucotricha (Ell et Ev) Salm). Începând din deceniul al 4-lea al secolului nostru, în
S.U.A. au fost depuse eforturi pentru obţinerea unor soiuri cu rezistenţă la rapăn.
Ca rezultat, în 1970 a fost omologat soiul „Prima", care deţine prioritatea absolută
în domeniu, urmat de „Priscilla" în 1972. Canada şi Franţa au omologat în 1974
soiurile rezistente la rapăn „Mcfree" şi, respectiv, „Priam", după care, până în
1987, numărul soiurilor din această categorie a ajuns la 9 în S.U.A., 9 în Canada,
câte două în Anglia şi Franţa şi 6 în România. Tabelul 15.1
De subliniat că ţara noastră ocupă în acest domeniu locul al 3-lea pe glob,
după S.U.A. şi Canada, ca număr de soiuri rezistente create şi locul al 4-lea pe glob
după S.U.A., Canada şi Franţa, ca dată a omologării primului soi cu aceste
caracteristici.
În prezent, soiurile nou create cunoscute sânt în jurul a 30 ; ele câştigă teren în
producţie, iar cercetările continuă nu numai în ţările enumerate mai înainte ci şi în
alte ţări cultivatoare : Italia, Germania, Cehoslovacia, Iugoslavia, Bulgaria etc.
Cele mai complexe programe întreprinse în domeniul rezistenţei la boli şi
dăunători se desfăşoară, însă, în Franţa.
Cea de-a doua orientare în activitatea de creare de noi soiuri, pe care o
amintim, este legată de tendinţa mondială de extindere a culturilor superintensive
de măr. În acest scop se urmăreşte crearea de noi soiuri care să poată fi cultivate în
livezi de foarte mare densitate. În această direcţie este de semnalat că, în Canada
(Columbia britanică), la începutul deceniului 60—70, a fost descoperită mutaţia
naturală a soiului „Mc Intosh", care a devenit actualul soi „Wijcik”. Acesta are
internoduri foarte scurte şi este lipsit total de ramificaţii de schelet sau formează
ramificaţii laterale extrem de puţine şi scurte. Mugurii de rod se formează în
principal pe „ţepuşe" inserate pe unica tijă, cu excepţia cazurilor când aceasta este
deteriorată accidental sau tăiată. Se pare că mugurele terminal manifestă o
dominanţă apicală deosebită. An de an tija se prelungeşte vertical printr-un scurt
lăstar, fără a forma alte ramificaţii de schelet. Ca urmare, soiul Wijcik formează în
mod natural cordoane verticale, devenind primul soi de măr columnar. El are
diametrul atât de mic, încât pomii se pot planta la mai puţin de 1 ×1 m. Începând
cu deceniul şapte, Staţiunea East Mailling a iniţiat un program de producere a unor
soiuri comerciale colonare prin hibridarea soiului „Wijcik" cu soiuri cu creştere
normală. În aceste hibridări jumătate din descendenţi moştenesc, mai mult sau mai
puţin, modul de vegetaţie columnar. Rezultatele unor încrucişări făcute în 1976 au
fost comercializate în 1989 sub numele Walz („Wijcik x Golden delicious"), Polka
(„Golden Delicious x Wijcik") şi Bolero („Wijcik x Greenleeves"), toate trei având
creşterea columnară caracteristică soiului „Wijcik".
Principalele soiuri cultivate sunt prezentate în tabelul 15.2.
Portaltoii mărului. Fondul biologic al speciei Malus domestica Borkh. mai
cuprinde şi un număr impresionant de portaltoi care depăşeşte totalul portaltoilor
tuturor celorlalte specii luate împreună. În secolul trecut erau folosiţi ca portaltoi
generativi mărul sălbatic ( M . silvestris) şi mărul franc (obţinut din seminţele unor
soiuri cultivate), iar ca portaltoi vegetativi de vigoare mai scăzută dusenul ( M .
pumilla-praecox) şi paradisul ( M . pumilla-paradissiaca). Întrucât sub cele două
denumiri „dusen" şi „paradis" existau foarte variate forme (în 1870 R i v e r s
citează 14 tipuri numai de „paradis"), la începutul acestui secol şi ulterior au fost
făcute studii în primul rând în Anglia, apoi în Olanda, foste U.R.S.S., Polonia,
S.U.A., Canada etc., căutându-se în mod special tipuri care să imprime o vigoare
mai redusă şi o bună adaptare la condiţiile climatice din zona de amplasare a
cercetărilor. Rezultatul acestor cercetări este obţinerea mai multor serii de portaltoi
vegetativi, prima şi cea mai cunoscută fiind East Malling (E. M. I-XVI).
Activitatea de cercetare a început în 1917 la staţiunea East Malling (Anglia) şi
a urmărit, mai ales, obţinerea de portaltoi rezistenţi la păduchele lânos.
A urmat, în 1930, seria Merton Immune (M. I. 778—793) şi apoi, în 1952,
seria Merton Malling (M.M. 101—115). În paralel, în fosta U.R.S.S. a fost creată
seria Budagowschi (Bud. 9, Bud. 490 şi Bud. 491); în Polonia, la Skiernevice,
după 1954, seria Polschi (P. 1—22), iar în Suedia, seria Alnarp, toate cu aptitudini
de rezistenţă la geruri.
În ultimele decenii, peste Oceanul Atlantic s-au obţinut numeroşi portaltoi
vegetativi pentru măr, şi anume, în S.U.A., în 1953, seria Cornell-Geneva (CG 60,
80, 44), în 1959 seria Michigan Apple Clone (MAC 1—46), iar în Canada,
începând din 1967 seria Ottawa (O. 1—14). Tabelul15.2. Tabelul15.3
Este demn de amintit că, relativ recent, ca urmare a studiilor privind
„eliberarea de virusuri" a portaltoilor prin tratament termic din seria East Malling,
au fost obţinute noi clone. Pentru cele libere de principalele virusuri (lemn de
cauciuc, mozaicul mărului, crăpătura în stea) s-a adăugat la denumire sufixul „A"
(ex. : M. 9—A). În general, clonele cu sufixul A produc pomi de aceeaşi vigoare ca
şi portaltoii nedevirozaţi din categoria respectivă. O altă serie complet liberă de
virusuri obţinute prin eforturile comune ale staţiunilor East Malling şi Long
Ashton poartă sufixul „EMLA" (ex.: M-9-EMLA) şi au fost lansaţi în 1969—1970.
În privinţa vigorii purtătorii sufixului EMLA sunt ceva mai viguroşi decât clonele
din care au provenit, cea mai mare modificare înregistrându-se la M—9—EMLA,
care este mai viguros cu 50% decât M—9.
Din literatura de specialitate rezultă că toţi aceşti portaltoi manifestă o bună
compatibilitate cu toate soiurile, existând doar rare semnalări de compatibilitate
redusă. Ex. : soiul „Delicios auriu" formează o hipertrofie la locul de altoire pe M
—9, fără ca aceasta să impieteze asupra duratei de viaţă sau a recoltelor.
Principalii portaltoi ai mărului şi caracteristicile lor sunt cuprinse în tabelul
15.3.

Caracteristici morfologice şi de producţie

Asocierea diferitelor soiuri cu unul din numeroşii portaltoi conduce la obţinerea


de pomi ale căror particularităţi biologice constituie rezultatul interacţiunii celor
doi parteneri şi sunt diferite de ale fiecăruia luat separat. Aceasta sporeşte
diversitatea speciei şi îi conferă o mare amplitudine ecologică, precum şi
posibilitatea de cultivare în forme şi sisteme variate.
Habitusul şi ritmul de creştere al rădăcinilor. Marea masă a organelor
hipogee ale merilor altoiţi sunt repartizate în sol de la 15 la 70—80 cm
adâncime, fiind în corelaţie cu comportarea portaltoiului utilizat : M
—27, M—9, M—26 şi M—4, de exemplu, au rădăcini superficiale şi necesită
susţinere (spalieri, araci) pentru a nu fi dezrădăcinaţi de vânt, pe când M—7 are
înrădăcinare medie, iar M—106, M—104, A—2 şi portaltoiul franc au sistemul
radicular profund, către limita maximă indicată (70—80 cm).
Extinderea organelor hipogee este mai mare şi mult mai rapidă decât a
coroanei, ajungându-se ca merii maturi să aibă sistemul radicular de 2—3 ori mai
extins decât raza proiecţiei coroanei. Cu toate acestea, majoritatea rădăcinilor
absorbante sunt situate la proiecţia coroanei şi puţin în afara acesteia.
S-a mai constatat că creşterea rădăcinilor începe primăvara devreme când în
sol se realizează 0,2—0,40C (Modoran), devine perceptibilă la 1,50C,
satisfăcătoare la 7°C (Rog e r s , citat de T r o c m é ) şi maximă la 18 -230C
(Modoran) aproximativ în perioada iunie-august. În această ultimă perioadă
rădăcinile se alungesc zilnic cu 3—9 mm. În timpul căldurilor mari creşterea
rădăcinilor încetineşte, spre toamnă se înregistrează un nou maxim, după care
activitatea rădăcinilor se prelungeşte mult toamna în ritm încetinit, după căderea
frunzelor, dacă solul are temperaturi pozitive.
Habitusul şi ritmul de creştere al organelor epigee. Forma şi dimensiunile
coroanei sunt caracteristice soiului. Coroanele p o t f i : sferice sau globuloase
(„Creţesc", „Pătul", „Jonathan") : sferic-turtite („Domnesc", „Banană de iarnă",
„Frumos galben") ; larg-piramidale („Starking delicious") : invers piramidale
(„Parmen auriu", „Wagener premiat") ; îngust-piramidale („Sari-Sinap" şi
„Candil Sinap") şi plângătoare („Granny Smith", „Frumuseţea Romei", „Rubra
precoce Brevilieri") sau chiar columnară („Wijcik", „Walz", „Bolero", „Polka").
Vigoarea merilor cultivaţi. Este determinată de asociaţia soi-portaltoi, de
factorii de mediu şi tehnologia de cultură. Condiţiile favorabile de mediu şi
agrotehnica superioară conduc la dimensiuni mai mari ale pomilor în comparaţie
cu un mediu nefavorabil, sol sărac şi absenţa lucrărilor de îngrijire.
În condiţii identice de climă şi tehnologie, dimensiunile pe care le ating
organele epigee sunt determinate de particularităţile asociaţiei soi- portaltoi.
Vigoarea foarte diferită a soiurilor existente în cultură a permis ordonarea lor în
cinci grupe (tab. 15.4). În ultima vreme sunt preferate soiurile de vigoare redusă,
submijlocie şi mijlocie şi în mod deosebit cele de „tip spur".
Datorită influenţei fiziologice pe care o exercită portaltoiul, diferenţele de
vigoare dintre soiuri se pot accentua sau pot fi nivelate. Soiurile viguroase de
măr, altoite pe portaltoi viguroşi (măr sălbatic, măr franc A—2, M—109, M—16
etc.) formează pomi de talie mare, de 8—12 m înălţime şi coroane de 10—12 m
diametru. Altoirea pe portaltoi de vigoare mijlocie ca M—4, M—7, M—106, M
—104 conduce

T
abelul 15.4
Clasificarea soiurilor de măr în funcţie de vigoare

Nr. crt. Grupa Soiuri

1 Foarte viguroase „Renet de Canada", Frumos de Boskoop", „Gravenstein", „Domnesc”,


„Cretesc"
2 Viguroase „Delicios roşu", „Starking delicious", „Richared", „Winter banana", „Red
Melba"
3 Vigoare mijlocie „Jonathan", „Delicios auriu", „Parmen auriu"
4 Vigoare „London Pepping", „Renet portocaliu", „Stark Earliest"
submijlocie
5 Vigoare slabă „Starkrimson", „Golden spur", „Wellspur", „Wagener", „Renet ananas"

la obţinerea de pomi de talie mijlocie cu înălţimea şi diametrul coroanei de 5—6 m.


Vigoarea pomilor din aceleaşi soiuri altoiţi pe M—9, M—26, M—27 etc. este şi
mai mică ; în acest caz pomii au talie mică, atingând o înălţime de 2,5—4 m şi
formează coroane de 2 — 3 m diametru.
Ritmul de creştere al ramurilor de schelet şi, implicit, al volumului coroanei
este destul de mare în tinereţea pomilor şi scade pe măsura înaintării în vârstă. În
perioada de tinereţe nivelul creşterii anuale a lăstarilor de prelungire a ramurilor
de schelet, denumiţi în ultima vreme şi lăstari indicatori, trebuie să fie cuprins
între 60 şi 80 c m ( A . N e g r i l ă). Pentru perioada de maturitate în care domină
procesul de rodire, lăstarii indicatori trebuie să atingă lungimi de 20—35 cm la
merii altoiţi pe portaltoi viguroşi cu coroane globuloase şi de cel puţin 30—40 cm
la merii altoiţi pe portaltoi vegetativi de vigoare m i j l o c i e ( D o t t i , C h i 1 ders),
pentru a împiedica apariţia fenomenelor de rodire neregulată. Dacă în perioada de
rodire maximă lăstarii indicatori ating doar 10—15 cm este semn că echilibrul
creştere — rodire a fost deranjat, că recoltele vor începe să scadă şi că se
instalează alternanţa de rodire, chiar şi pe agrofond superior.
Ramificarea. Din acest punct de vedere soiurile de măr se deosebesc între ele
prin nivelul la care apar ramificaţiile, gradul de ramificare, unghiul de inserţie şi
vigoarea lor.
La unele soiuri predomină ramurile de rod lungi („Jonathan", „Roşu de Cluj",
„Borovinka"), care adesea fiind situate pe ramuri de schelet subţiri şi flexibile
atârnă sub greutatea fructelor şi determină umbrirea lor. La aceste soiuri, în
perioada de rodire, trebuie efectuate scurtări ale ramurilor de semischelet pentru a
se permite accesul luminii în coroană.
La alte soiuri predomină ramurile de rod scurte : „Wagener premiat", „Parmen
auriu", „Renet de Champagne", „Starkrimson", ,,Wellspur", „Golden Spur" etc. La
aceste soiuri pericolul umbririi reciproce a ramurilor este mult redus, fapt pentru
care sunt indicate distanţe mai mici între şarpante pe ax decât la soiurile cu
formaţiuni de rod lungi.
Unghiul de inserţie a ramurilor de rod cu verticala încărcate cu fructe (deci
înainte de cules) diferă şi el mult de la un soi la altul şi influenţează direct lucrările
de întreţinere, în special tăierile de fructificare. La soiurile cu unghiuri mici de
inserţie a ramurilor de rod („Parmen auriu", „Starkrimson") regenerarea acestora
este mai puţin stringentă decât în cazul celor cu unghiuri medii („Delicios auriu",
„Gala") şi în mod deosebit a celor cu unghiuri mai mari de 90° („Granny Smith",
„Florina-Querina").
Tipul de fructificare. Este caracterizat prin volumul zonei productive, prin
amplasarea ramurilor de rod pe lemn (ramuri purtătoare de schelet sau semischelet)
mai tânăr sau mai în vârstă, unghiul ramurilor de rod faţă de verticală, precum şi
prin evoluţia zonei productive în coroană. Pe baza acestor criterii au fost
determinate patru tipuri distincte de fructificare la măr.
Tipul I de fructificare cuprinde soiurile cunoscute şi sub denumirea de „tip
spur". Acestea sunt puţin numeroase : „Starkrimson" e considerat soiul tipic, apoi
„Wellspur", „Goldenspur", „Yellowspur", „Wagener premiat" şi altele.
Fructificarea tipurilor spur are următoarele particularităţi :
— volumul zonei productive de pe fiecare şarpantă este redus datorită absenţei
sau numărului redus de ramificaţii (fig. 15.1) ;
— ramurile de rod caracteristice sunt ţepuşele ; nuieluşele şi mlădiţele lipsesc
sau apar numai in mod excepţional ; ramurile de rod sunt foarte apropiate între ele
datorită internodurilor scurte, caracteristice pentru spur (fig. 15.1, b) ;

Fig. 15.1. Tipul I de fructificare „spur" : a — schema pomului întreg ; b — schema unei şarpante (ramificare
săracă) ; c — graficul repartizării ramurilor de rod pe lemn de vârste diferite — pe ani (după L e s p i n a s s e ) .
— ramurile de rod sunt situate pe lemn bătrân de 2—5 ani sau chiar mai bătrân,
direct pe şarpante (fig. 15.1, c) ;

— zona productivă rămâne apropiată de ramura de schelet, nu se îndepărtează de


centrul coroanei, şarpantele nu se degarnisesc, în schimb se manifestă, mai
pregnant, alternanţa de rodire ;
— internodurile scurte înseamnă un număr mai mare de frunze/m de lăstar, deci
suprafată mai mare de fotosinteză. W e s t w o o d , citat de E s c l a p o n , a găsit
20% spor de frunze. În plus, acelaşi autor a constatat o coloraţie mai intensă a
frunzelor (datorită unei cantităţi mai mari de clorofilă) şi un conţinut mai ridicat de
substanţă uscată, azot şi calciu. Aceste particularităţi explică potenţialul ridicat de
producţie ;
— ramificarea la aceste soiuri este săracă ; ele manifestă, însă, tendinţa de a
emite creşteri noi, puternice, în treimea bazală a şarpantelor. Această tendinţă
basitonă se manifestă mai puternic pe portaltoi viguroşi şi este mai redusă pe
portaltoi de vigoare scăzută, predominanţă axului central nu este întotdeauna
evidentă, ramurile bazale concurează axul devenind egale cu el sau, în unele
cazuri, chiar îl depăşesc (fig. 15.4 a).
Tipul II de fructificare are ca soi caracteristic „Parmen auriu", alături de care
mai există : mutaţiile lui „Parmen auriu", ,,Renet gri de Canada", „Renet alb de
Canada", „Glochard", „Belle de Boskoop" etc. La soiurile din această grupă se
constată :
— inserţia şarpantelor pe trunchi se face sub unghiuri deschise şi este foarte
rezistentă (fig. 15.2, a, b) ;
— sunt caracteristice ramurile de rod scurte ce sunt înserate pe ramuri în vârstă
de 2—5 ani (fig. 15.2, c) ;
— volumul zonei de fructificare este ceva mai mare şi mai depărtată de
şarpantă, situându-se pe ramificaţii de schelet puternice (2—5 ani) care nu-şi
modifică poziţia sub greutatea rodului (fig. 15.2, b) şi nu se degarnisesc ;
soiurile de această grupă prezintă o netă dominanţă a axului central, dar şi o
puternică tendinţă basitonă, mai ales pe portaltoi viguroşi şi semi-viguroşi : în
schimb, pe portaltoii de vigoare scăzută basitonia este atenuată, dar se menţine
predominanţa axului.
Tipul III de fructificare, denumit şi „standard", are ca soi caracteristic „Golden
delicious" şi cuprinde marea majoritate a soiurilor cultivate, întreaga „familie"
„Golden delicious", cu excepţia tipurilor spur, „familia" „Jonathan", „Mutsu",
„Idared", „Starking delicious", „Richared", „James Grieve", „familia" „Cox's
orange", „Prima", „Gala"
etc. Aceste soiuri au următoarele particularităţi:

Fig. 15.2. Tipul II de fructificare : a — schema pomului întreg ;


Fig. 15.3. Tipul III de fructificare
b — schema unei şarpante (ramificaţie ceva mai bogată — „standard" : a — schema pomului întreg
formată la baza şarpantei) ; c — graficul repartizării ramurilor (ramificarea bogată formată pe toată lungi-
mea şar- de rod pe lemn de vârste diferite (după Lespinasse). pantei) ; b — graficul reparti -
zării ramurilor de rod
pe lemn de vârste diferite (după L e s p i
n a s s e)

— volumul zonei productive de pe fiecare şarpantă este mare, datorită


ramificaţiilor (fig. 15.3, a, b).
— ramurile de rod cele mai frecvente sunt nuieluşele şi mlădiţele şi sunt
situate pe lemn tânăr (schelet şi semischelet) de 1—3 ani şi lipsesc pe lemnul mai
bătrân (fig. 15.3, c) ;
— zona productivă se depărtează rapid de centrul pomului şi de ramurile
purtătoare, ramurile de semischelet se apleacă, iar şarpantele se degarnisesc ;
— la soiurile din această grupă ramurile nu ajung să concureze axul (ca la tipul
spur), creşterea axului şi ramificarea fiind bine echilibrate (fig. 15.4, b) şi dând
pomului un aspect de trunchi de con.
Tipul IV de fructificare are ca soiuri caracteristice „Granny Smith" şi cuprinde
puţine soiuri, ca : „Rome beauty" „Rubra precoce Brevi- lieri" etc. Ca
particularităţi, menţionăm :
— volumul zonei productive de pe fiecare şarpantă este mare, datorită
ramificaţiilor numeroase şi lungi ;
ramurile de rod caracteristice sunt nuieluşele şi mlădiţele, ce sunt situate pe lemn
tânăr de 1—3 ani (fig. 15.5, a) şi lipsesc de pe ramurile
mai bătrâne care sunt degarnisite ;
— zona productivă se depărtează rapid spre vârful ramificaţiilor lungi situate în
treimea superioară a şarpantelor ;

Fig. 15.4. Schema comparativă a tipurilor de Fig. 15.5. Tipul IV de fructificare (după
Lespinasse) :
fructificare în privinţa manifestării polarităţii : a — schema întregului pom ; b — schema unei şarpante
(ramificaţie
a — tendinţă basitonă, tipurile I şi II ; b tendinţă bogată apărută iniţial, pe porţiunea terminală, apoi aplecarea
sub
intermediară, echilibrată, tipul III ; c — tendinţă greutatea rodului în porţiunea rămasă verticală; c — tendinţa
de
acrotonă, tipul IV (după L e s p i n a s s e ) . regenerare după arcuirea naturală ; d — graficul repartizării
ramurilor de rod pe lemn de diferite vârste.

— ramificaţiile de schelet se arcuiesc sub greutatea fructelor, dând un aspect


„plângător", iar prelungirea lor se realizează prin ramificaţiile aparente pe arcuiri
(fig. 15.5, b, c) ;
— la soiurile din această grupă se manifestă o accentuată tendinţă acrotonă,
(fig. 15.4, c) pomul având aspect cilindric.
Portul. Este datorat în principal înclinării şarpantelor faţă de verticală în
coroanele lăsate libere şi poate fi : dresat, semi-dresat, semi-etalat sau etalat (tab.
15.5). Soiurile cu port semi-dresat şi semi-etalat prezintă un bun echilibru între
creştere/rodire, iar regenerarea ramurilor de semischelet se realizează fără
dificultăţi după aplecarea lor sub greutatea fructelor. Soiurile cu port dresat se
formează mai greu şi, în general, intră mai târziu pe rod.
Diferitele tipuri de fructificare şi de ramificare modifică portul pomului în
decursul anilor.

Ta
belul 15.5

Exemple de soiuri cu port diferit (după Lespinasse)

Înclinarea
Portul şarpantelor Exemple de soiuri

Dresat 0 - 15° „Rome beauty", „Del'Estre"


Semidresat 15 - 30° „Parmen auriu", „Gloster", „Delicios roşii"
Semietalat 30 - 45° „Blasckstayman", „Charden"
Etalat 45 - 60° „Renet alb de Canada"

Vârsta intrării pe rod. Este în funcţie de soi şi portaltoi, precum şi de


agrotehnica aplicată (tăieri, îngrăşăminte etc.). Din acest punct de vedere, se
disting 3 grupe de soiuri (tab. 15.6).
În primii ani, fructificarea este determinată, într-o bună măsură, de însuşirea
soiurilor de a diferenţia mugurii floriferi în anul formării ramurilor de rod şi chiar
pe ramurile anuale de prelungire a scheletului („Wagener premiat", „Golden
delicious", „London Pepping").
În perioada de mare producţie, în coroana merilor există un foarte mare număr
de ramuri care pot asigura producţii excepţionale. Dintre soiurile cu cel mai mare
potenţial de producţie, sunt : „Delicios auriu", „Starkrimson", „Jonathan", „Rome
beauty", „Granny Smith", „Starking delicious" etc.
Din analiza modului de comportare a ramurilor de rod în procesul de
fructificare, în perioada de mare producţie, s-a ajuns la concluzia că există
diferenţe considerabile în funcţie de vigoarea acestora. C h i l d e r s ( c i t a t de N e
g r i 1 ă) demonstrează că ramurile de rod groase dau producţii de 10 ori mai mari
decât cele slabe. D' E s e l a p o n prezintă date din care rezultă, de asemenea, că
ramurile de rod mai puternice dau fructe mai multe, de dimensiuni mai mari şi mai
bine colorate (tab. 15.7). În general, ramurile de rod slabe se situează în

Tabelul
15.6
Vârsta intrării pe rod a soiurilor de măr

Categoria Exemple de soiuri Vârsta intrării pe rod în cazul altoirii pe :


Portaltoi viguroşi, Portaltoi semiviguroşi şi slabi M-
măr franc A2 4, M-7, M-26, M-106
Soiuri „Wagener premiat", 3— 5 ani Al doilea an după plantare
foarte „Star- krimson",
precoce şi „Wellspur" „Gol- den
precoce delicious", „Golden
spur", „Jonathan",
London Pepping
Soiuri semi- „Pătul", „Creţesc”, 6—7 ani 3—5 ani
precoce „ Belle de Boskoop",
„Gustav durabil",
„Starking delicious"
Soiuri „Domnesc", „Şovari", 8-10 ani 5— 7 ani
tardive „Mc. Intosh"

partea inferioară şi în interiorul coroanei merilor. D ' E s c l a p o n mai subliniază că


suprimarea acestora stimulează formarea ramurilor de rod puternice, producătoare
de fructe de calitate.
Dintre portaltoi, cei care conferă soiurilor altoite o productivitate sporită
sunt : M-26, M-106, M-4, M-104. Dimpotrivă, aceleaşi soiuri altoite pe M-7 dau
recolte mai scăzute.
Tabelul
15.7

Producţia obţinută pe diferite categorii de ramuri de rod

Ramuri de Creşterea Numărul Greutatea Indice de


rod în vârstă medie de fructe medie a coloraţie
de 4 ani anuală pe ramură unui fruct (U.S. nr. 1)
(cm) (g)
Slabe, până la
6 mm Ø 10 3,0 75 3,6

Mijlocii, 20 6,5 90 11,0


6— 10 mm Ø

Groase, peste 40 11,0 100 36,7


10 mm Ø

Mărul este una din speciile cu pronunţată tendinţă de rodire alternativă, care se
manifestă mai accentuat la unele soiuri, cum sunt : „Wagener premiat", ,,Pătul" etc.
La alte soiuri, însă, această tendinţă este mai mică.
Calitatea fructelor. În această privinţă, rolul primordial revine soiului. În
diverse asociaţii soi-portaltoi s-a observat, însă, că şi portal- toiul poate influenţa.
Astfel, portaltoii de vigoare scăzută M-9, M-26 influenţează soiul altoit, în sensul
că acesta dă fructe de dimensiuni mai mari şi cu maturizare ceva mai timpurie.
Portaltoii viguroşi influenţează în sensul reducerii dimensiunilor fructului : M-7
favorizează o bună coloraţie a fructelor ; M-2, dimpotrivă, conduce la o slabă
coloraţie a lor.
Durata medie a vieţii mărului este de 35—40 ani ; în cazul altoirii pe portaltoi
viguroşi (pe franc) poate atinge chiar 50 de a n i ; pe portaltoi vegetativi de vigoare
slabă şi suhmijlocie (tipurile M-9, M-7) şi cultivaţi în sistem intensiv, el atinge o
vârstă medie de 20—30 ani. În cultură superintensivă durata economică a pomilor
altoiţi pe portaltoi de vigoare scăzută se apreciază la 10—15 ani.
Ciclul anual al mărului. Are o serie de particularităţi. Repausul obligatoriu de
iarnă este lung, pornirea în vegetaţie şi înflorirea au loc târziu, florile scăpând de
obicei de acţiunea dăunătoare a brumelor târzii de primăvară. În condiţiile de
silvostepă din sudul şi vestul ţării noastre soiurile de măr încep să înflorească în a
doua jumătate a lunii aprilie, iar pe dealurile înalte şi în partea de nord a ţării, în
prima şi a doua decadă a lunii mai.
Polenizarea. Majoritatea soiurilor de măr sunt autosterile şi numai câteva se
autopolenizează. Polenizarea încrucişată este necesară şi sporeşte mult legarea.
Există perechi de soiuri între care polenizarea este mai bună. Fenomenul de
intersterilitate este rar întâlnit la măr. Totuşi, B o t e z arată că „Starking delicious"
formează perechi intersterile cu „Clar alb", „Pătul" şi „Parmen auriu", iar
„Gravenstein" cu „London pepping" şi „Creţeşti". B a l d i n i precizează că unele
soiuri rezultate din variaţii mugurale formează perechi intersterile cu soiurile din
care au provenit (ex. : „Richared" cu ,,Delicios roşu" şi „Starking delicious",
precum şi „Delicios roşu" cu „Starking delicious"). Florile legate la soiurile de măr
reprezintă 5—10% din total, ceea ce asigură o producţie mare.
Căderea fiziologică a fructelor de măr. Are loc in două etape : prima, la
două săptămâni după fecundare şi a doua la începutul lunii iunie, când fructele au
mărimea unei alune. Cu această ocazie unele soiuri îşi autoreglează încărcătura de
fructe („Starkrimson"). În cazul când pomii nu sunt încă bine aprovizionaţi cu
substanţe hrănitoare şi apă, are loc o cădere fiziologică accentuată a fructelor, care
(Gr. M i h ă e s c u ) poate contribui la scăderea recoltei la soiurile „Jonathan",
„Pătul", „Gustav durabil", „Frumos de Boskoop", „Wagener premiat" etc. În
condiţii de hrană abundentă însă, multe soiuri reţin în coroană un număr mult mai
mare de fructe. Acestea sunt grupate în corimbe şi, pe măsura dezvoltării, se
„jenează" reciproc. Din această cauză, la majoritatea soiurilor de mare
productivitate (de ex. : „Delicios auriu") este necesară rărirea fructelor, în scopul
obţinerii de produse de calitate superioară.
Căderea prematură, care are loc între pârgă şi cules, poate provoca unor soiuri
(ex. : ,,Parmen auriu") pagube însemnate. Din această cauză, este necesar să se
prevină acest fenomen .
Epoca de coacere a merelor. Se eşalonează pe o perioadă mare de timp,
începând din iunie-iulie, când fructele se află pe pom (la soiurile de vară) şi până în
decembrie (la soiurile de iarnă), în care caz maturitatea de consum are loc în
depozitul de păstrare.
I *
Mărul este una dintre speciile pomicole la care apar în mod frecvent variaţii
mugurale, particularitate foarte importantă. Desigur, nu toate variaţiile care apar
sunt pozitive. Ele trebuie urmărite cu atenţie, separate din coroana pomilor în care
au apărut şi cultivate câţiva ani, pentru a se observa dacă au însuşiri mai valoroase
decât pomul în coroana căruia au apărut.
Cerinţele mărului faţă de factorii de vegetaţie

Cerinţele faţă de lumină. Mărul face parte din grupa speciilor pomicole cu
cerinţe moderate, care sunt satisfăcute pe teritoriul întregii noastre ţări. O luminare
bună a frunzelor şi fructelor asigură o coloraţie mai atrăgătoare şi un conţinut mai
bogat în hidraţi de carbon, deci o valoare comercială mai ridicată. Acest lucru
trebuie avut în vedere la stabilirea distanţelor de plantare şi la formarea coroanelor,
astfel încât toate organele să fie bine expuse la soare. Lumina are rol esenţial în
formarea pigmenţilor în ultimele 4 săptămâni înainte de recoltare. Din această
cauză, tăierea în verde favorizează colorarea fructelor în regiuni cu toamne
însorite.
Cerinţele faţă de căldură. Mărul poate creşte şi rodi în regiuni cu temperaturi
medii anuale cuprinse între 7,5 şi 11°C (A. N e g r i l ă). Desigur, exigenţele
soiurilor faţă de media anuală a temperaturii nu sunt identice. M o r u j u a constatat
că la o medie anuală de 8°C soiurile „Jonathan", „Parmen auriu" şi „Renet de
Landsberg" au dat producţii susţinute an de an, pe când soiul „Starking delicious"
a dat producţii numai în unii ani.
În privinţa temperaturilor din perioada de repaus, două aspecte interesează în
mod deosebit : rezistenţa la gerurile caracteristice climatului temperat şi
satisfacerea cerinţelor de frig ale soiurilor.
Gerurile mari de iarnă nu provoacă pagube mărului decât dacă sunt foarte
timpurii sau foarte mari. Organele epigee, inclusiv mugurii de rod, suportă în
timpul repausului —33 până la —36°C. Rădăcinile mărului au limita de rezistenţă
la ger cuprinsă între —7 şi —12°C. N. C o n s t a n t i escu, arată, însă, că în anii cu
geruri mari care survin după o perioadă de vegetaţie secetoasă, după toamne cu
multă umezeală sau după recolte exagerate, la unele soiuri mai sensibile se
înregistrează înnegrirea lemnului, degerarea scoarţei pe trunchi şi la punctul de
inserţie al şarpantelor, fără ca mugurii de rod să fie afectaţi. Asemenea „arsuri de
iarnă" (plăgi pe trunchi) se constată la „London Pepping", „Wagener premiat",
„Gustav durabil", „Jonathan", iar degerarea mugurilor de rod la „London
Pepping", „Renet de Landsberg" şi altele. Rezistenţă mare la ger au soiurile :
„Creţeşti", „Borovinka", „Clar alb", „Mc. Intosh", „Parmen auriu", „Winter
Banana", „Melba" (Gr. M i h ă e s c u ) .
Nevoile de frig pe care le manifestă soiurile de măr în timpul iernii sunt
considerate în literatura de specialitate factor limitativ pentru cultura mărului în
zonele calde. Pentru soiurile timpurii de măr, pragul de acţiune al temperaturilor
scăzute se situează între 3° şi 6°C, iar pentru cele târzii între 0° şi 3 ° C
( B i d a b é ) . D ' E s c l a p o n arată că nevoile de frig sunt corelate cu originea
soiurilor şi grupează soiurile în : a) cu nevoi foarte reduse, soiurile locale din
Africa de Nord, plus „Wealthy", „Hume", „Early Mc Intosh", „Winter Banana" şi
altele care necesită în jur de 400 ore, ceea ce permite cultura lor în regiunile:
mediteraneană, California şi Africa de Sud ; b) cu nevoi destul de reduse :
„Delicios roşu", „Delicios auriu", „Jonathan", „Gravenstein", „Renet portocaliu",
„Parmen auriu" etc. Pentru „Delicios roşu" şi „Delicios auriu" se precizează că în
sudul Franţei acestea se mulţumesc cu 600—800 ore ; c) Soiurile „Winesap", „Red
June", „Astrahan roşu", „Mc. Intosh" sunt considerate cu nevoi medii faţă de frig
şi d) cu cele mai mari nevoi: „Frumuseţea Romei" şi „Northern Spy".
Repartiţia temperaturilor în perioada de vegetaţie activă are, de asemenea,
mare importanţă pentru cultura mărului.
Optimul caloric pentru perioada de vegetaţie a mărului este cuprins între
temperatura medie de 12°C (D'Es c l a p o n ) şi 190C (A. N e g r i l ă ). Majoritatea
soiurilor de toamnă şi iarnă se comportă bine la 15°C temperatură medie în
perioada de vegetaţie, şi anume : „Jonathan", „Parmen auriu", „Renet Baumann",
„London Pepping", „Pătul", „Frumos de Boskoop", „Winter Banana", „Starking",'
„Delicios auriu" etc. (N. Constantinescu).
Pornirea în vegetaţie a mugurilor floriferi ai mărului are loc primăvara târziu,
când se realizează 8°C în aer (Popov citat de G r. Mih ă e s c u ) . Deschiderea în
masă a florilor are loc după ce temperatura aerului depăşeşte 11°C. Ca urmare, cu
unele excepţii, florile scapă de îngheţurile târzii care survin în mod obişnuit în
climatul nostru.
Suma globală (temperaturi peste 0°C) a gradelor de temperatură necesară
pentru înflorire şi pentru parcurgerea celorlalte fenofaze au fost indicate în tabelul
15.4.
În decursul înfloririi, înainte şi imediat după această fenofază soiurile de măr
manifestă anumite cerinţe faţă de căldură şi au o sensibil i t a t e mărită faţă de frig.
Ca urmare, temperatura lunii aprilie şi începutul lunii mai condiţionează recolta
anului respectiv (v. tab. 15.7). Temperatura din săptămâna imediat următoare
înfloririi are, de asemenea, importanţă. Soiurile ,,Delicios roşu", „Richared" şi
„Starking delicious", dacă după înflorire temperatura nu a depăşit 16—18°C, au
legat abia 5% din flori. Dar în cazul că temperatura zilnică a atins 22°C, legarea a
fost aproape 1 0 % ( G a r d n e r , M e r i l l ş i T o e n j e s ) . În ţara noastră, la soiul
„Starking delicious" s-au obţinut bune recolte numai în anii când în timpul
înfloritului s-au înregistrat temperaturi peste 15°C, cel puţin 3 zile consecutiv,
începând din ziua deschiderii petalelor, iar recoltele au fost cu atât mai mari, cu cât
zilele peste 15°C au fost mai numeroase (M o r u j u). Ca urmare, soiul „Starking
delicious" şi mutaţiile lui trebuie cultivate numai acolo unde în perioada de
înflorire există căldură suficientă.
În prezenţa luminii, în perioada de coacere, coloraţia fructelor este favorabil
influenţată de temperaturile mai scăzute din timpul nopţii. Nopţile calde cu
temperaturi de 24°C împiedică coloraţia soiului „Mc Intosh", pe când dacă
temperaturile nocturne nu sunt decât de 15°C, coloraţia se dezvoltă normal.
Temperaturile ridicate, însoţite de mare intensitate luminoasă, arată D ' E s
c l a p o n , pot constitui cauza apariţiei „vitrozităţii" din centrul fructelor la
soiurile : „Parmen auriu", „Winesap", a brunificării interne la soiul „Yellow
Newtown" sau a arsurilor superficiale la „Grimes Golden", „Jonathan", „Stayman
Winesap" şi „Mc Intosh".
Cerinţele faţă de apă. Mărul se situează printre cele mai pretenţioase specii
pomicole atât faţă de umiditatea din sol, cât şi faţă de umiditatea relativă a aerului.
El prosperă în condiţiile în care apa din sol reprezintă 70—75% din capacitatea de
câmp a solului pentru ea ; nu suportă seceta şi nici excesul de apă. În asemenea
situaţii merii altoiţi pe portaltoi sălbatic se comportă mai bine decât pe alţi
portaltoi. Mărul, chiar altoit pe sălbatic, nu suportă stagnarea apei în sol mai mult
de 10 zile (maximum 2 săptămâni) în timpul repausului şi cel mult 4—5 zile în
timpul vegetaţiei.
În ceea ce priveşte umiditatea atmosferică, s-a constatat că majoritatea
soiurilor, dintre care amintim „Frumos de Boskoop", „Kalterer Böhmer", „Renet
portocaliu", „Poinic", ,,Jonathan", „Renet Baumann", „Pătul" şi „Creţesc" au
nevoie de umiditate relativă a aerului cuprinsă între 70 şi 80%. În caz contrar,
soiurile respective dau fructe de calitate inferioară. În mod fericit, unele dintre
soiurile noi americane răspândite în ultima vreme : „Delicios auriu", grupa
„Delicios roşu" şi soiurile de măr de vară se comportă bine şi la o umiditate
relativă de 65—70%.
Pretenţiile mărului faţă de umiditatea din sol şi atmosferă sunt satisfăcute în
zonele cu precipitaţii de 650—700 mm/an, iar temperatura medie anuală nu
depăşeşte 9,5°—10°C. Pentru recolte foarte mari este necesară apă echivalentă cu
800—900 mm/an. Precipitaţiile trebuie să fie mai abundente în prima parte a
perioadei de vegetaţie, pentru a sprijini creşterile şi mai puţine către sfârşitul verii.
Cerinţele faţă de precipitaţii variază şi în funcţie de soi ; cele timpurii au nevoie de
mai puţină umiditate (550—600 mm), pe când cerinţele celor de toamnă, de iarnă
se situează la limita superioară. În cazul când sunt altoiţi pe portaltoi de vigoare
slabă, cum este M-9, merii formează sistemul radicular superficial şi, ca urmare,
sunt mai sensibili la secetă. Aceleaşi soiuri altoite pe portaltoi de vigoare mare sunt
mult mai rezistente la secetă (mărul pădureţ, mărul franc sau M—XVI), prin faptul
că formează sistemul radicular la adâncime. Pânza de apă freatică în terenurile
cultivate cu măr nu trebuie să fie mai aproape de suprafaţa solului de 2,5—3,0 m
pentru portaltoii viguroşi şi 1,5—1,2 m pentru portaltoii de vigoare scăzută.
Cerinţele faţă de sol şi expoziţie. Mărul are nevoie de soluri cu fertilitate
ridicată şi un pH cuprins între 6,8 şi 7,3, cu precizarea că pe solurile nisipoase pH-
ul să nu depăşească 7. În special soiurile altoite pe sălbatic nu suportă solurile
alcaline.
În privinţa elementelor hrănitoare s-a stabilit că în soiurile cultivate cu măr
calciul asimilabil trebuie să atingă nivelul de 120 mg, la 100 g sol, iar pentru
soiurile sensibile la „bitter-pit" („Jonathan", „Mai Gold") trebuie să ajungă chiar la
130—140 mg la 100 g sol ; nivelul optim al potasiului asimilabil este cuprins între
25 şi 30 mg la 100 g sol, al fosforului mobil între 20 şi 30 mg la 100 g sol, iar al
magneziului asimilabil între 15 şi 20 mg la 100 g sol. Dintre microelemente, este
necesară prezenţa borului 30—40 mg la 1 000 g sol şi 3,5—3,7 mg zinc solubil/1.
În solurile cultivate cu măr este necesar Ca materia organică, calculată în C orga-
nic, să depăşească 0,9 mg la 100 g, în cazul solurilor lutoase şi luto-nisipoase şi 1,2
mg/100 g, pe soluri nisipoase. În privinţa nivelului azotului, s-a ajuns la concluzia
că mărul are condiţii optime atunci când sunt asigurate creşteri de prelungire a
ramurilor de schelet de 0,6—0,8 m în perioada de tinereţe şi 0,3—0,4 m în
perioada de maturitate.
Cerinţele mărului faţă de sol pot fi satisfăcute pe o gamă variată de soluri, atât
ca textură (luto-argiloase, lutoase, luto-nisipoase), cât şi ca tip de sol (podzoluri,
soluri de pădure, cernoziomuri, aluviuni, soluri negre de fâneaţă). Această specie
poate fi cultivată şi pe soluri mai grele, dacă acestea au un substrat bine drenat —
pietriş sau nisip la minimum 0,8 m, precum şi pe nisipuri.
Nu sunt convenabile pentru măr solurile compacte, slab aerisite, cu exces de
umiditate şi nici cele cu exces de săruri. Existenţa a peste 0,l% săruri în stratul de
25 cm de la suprafaţa solului sau 0,25% în orizontul 25—50 cm, precum şi 0,4%
la adâncime mai mare de 50 cm, înlătură posibilitatea de cultură a mărului.
Expoziţia terenului. În regiunile răcoroase şi umede din zona dealurilor înalte
din apropierea munţilor, mărul preferă expoziţiile sudice, sud-estice şi sud-vestice,
unde găseşte ceva mai multă căldură. În sudul ţării, datorită căldurilor mari, pentru
măr sunt mai potrivite expoziţiile vestice, nord-vestice şi chiar nordice.

PARTICULARITĂŢI TEHNOLOGICE

Specificul producerii materialului săditor


Portaltoii. Datorită modului de comportare în procesul polenizării şi
fecundării, soiurile de măr trebuie înmulţite prin altoire. Ca portaltoi se folosesc
mărul franc şi tipuri selecţionate care se înmulţesc vegetativ.
Asociaţia soi/portaltoi. Compatibilitatea soiurilor de măr cu numeroşii
portaltoi este bună, cu foarte puţine excepţii. În cazul că se altoiesc soiuri foarte
viguroase pe portaltoi de vigoare foarte scăzută, se înregistrează cazuri de formare
a unor tumefieri sau de apariţie a unor diferenţe între grosimea celor doi parteneri
la nivelul punctului de altoire.
Altoirea soiurilor viguroase pe portaltoi viguroşi se foloseşte în vederea
producerii pomilor pentru livezile clasice, cu coroane globuloase. În vederea
înfiinţării plantaţiilor cu forme aplatisate, soiurile viguroase de măr se altoiesc pe
M-4 sau M-104.
Soiurile de măr de vigoare mijlocie dau cele mai bune rezultate dacă sunt
altoite pe portaltoi de vigoare mijlocie, submijlocie (MM-106), eventual
supramijlocie (MM-111).
În plantaţiile cu densitate foarte mare (superintesive) se utilizează pomi din
soiuri de vigoare mijlocie altoiţi pe portaltoi de vigoare scăzută (M-9) sau soiuri
„spur" altoite pe portaltoi de vigoare mijlocie şi mare.
Înmulţirea portaltoilor. Portaltoii „franc" se obţin din seminţele soiurilor
locale. Acestea au o perioadă scurtă de postmaturaţie, în aşa fel încât se stratifică
târziu, între 1 decembrie şi 1 ianuarie. Se pot semăna toamna (situaţie în care nu
mai este necesară stratificarea) sau primăvara, la o adâncime de 2,5 până la 3,5 cm.
În şcoala de puieţi portaltoiul are o creştere înceată, motiv pentru care li se rezervă
cele mai bogate terenuri din pepinieră şi se aplică îngrăşăminte suplimentare şi
udări la circa 25 de zile după răsărire. Puieţii se răresc la 5—8 cm pe rând, pentru a
avea un spaţiu suficient de hrănire. De asemenea, sunt necesare tratamente împo-
triva rapănului şi a făinării.
Portaltoii vegetativi se obţin în marcotieră (marcotaj prin muşuroire sau prin
orizontalizare).
În câmpul I al şcolii de pomi altoiţi mărul creşte de asemenea încet, încât în
unii ani puieţii portaltoi nu ajung la grosimea necesară pentru altoire. În astfel de
cazuri trebuie să li se administreze îngrăşăminte suplimentare cu azot. Portaltoii
vegetativi trebuie altoiţi la mijlocul sezonului, deoarece îşi încheie vegetaţia mai
repede ; se începe cu cei de vigoare scăzută şi se continuă cu cei semiviguroşi şi
viguroşi ; către sfârşitul sezonului urmează altoirea portaltoilor obţinuţi din
seminţe.
În câmpul II al şcolii creşterea altoilor este şi ea destul de înceată. Există cazuri
când soiurile de măr de vigoare mică nu ating înălţimea necesară pentru
proiectarea coroanei. Pentru a accelera ritmul de creştere şi aici se utilizează
îngrăşarea suplimentară cu azot. Unele soiuri ca „Red delicious", „Golden
delicious" cresc, însă, viguros. Marea majoritate a soiurilor nu emit lăstari
anticipaţi în câmpul II.

Specificul înfiinţării livezilor

Tipuri de plantaţii. Mărul poate fi cultivat în toate sistemele


şi toate tipurile de plantaţii clasice, cu 150—200 pomi la ha ;
semiintensive, cu circa 400 pomi/ha ; intensive, cu desime mare
(833—1 250 pomi/ha) ; superintensive, cu desime mare (1 250—2
500 pomi/ha) şi superintensive, cu desime foarte mare (peste 2
500 pomi/ha). Tabelul
15.8
Livezile intensive cu desime mare se amplasează pe terenuri cu
pantă mică până la 15%, care să asigure mecanizarea, iar în
zonele cu precipitaţii sub 600 mm anual să aibă posibilităţi de
irigare. Întrucât, la măr, se manifestă relativ uşor fenomenul de
„oboseală a solului", este indicat ca terenul să nu fi fost ocupat cu
măr 2—3 ani înainte de înfiinţarea livezii.
Terenul ales se pregăteşte în vederea plantării.
Pentru realizarea desimii dorite la hectar, materialul săditor
(asociaţia soi-portaltoi), distanţele de plantare şi formele de
coroane care se vor da pomilor trebuie stabilite în strânsă
corelaţie. În tabelul 15.8 sunt date exemple pentru livezi intensive
şi superintensive.
Plantarea pomilor. Atât în livezile clasice intensive, cât şi
superintensive se plantează vergi, de preferinţă cu ramuri
anticipate. Imediat după plantarea pomilor livezile intensive şi
superintensive vor fi împrejmuite pentru a fi apărate de iepuri. În
cele clasice, este mai economică protecţia individuală.

Specificul înfiinţării plantaţiilor

Dirijarea formării coroanelor. În livezile intensive de măr


pomii sunt conduşi, în majoritatea cazurilor, cu coroane aplatisate
(palmeta etajată, palmeta neetajată, drapel Marchand, triplă
încrucişare Delbard, schelet arcuit) şi în mai mică măsură
coroanele globuloase au volum redus (fus-tufă, vas aplatisat). În
livezile superintensive predomină coroanelor globuloase de volum
redus (fus zvelt, Pillar, axul vertical).
La alegerea formei de coroană este necesar să se ţină seama
şi de particularităţile biologice ale soiului cultivat.
Tipul I de fructificare. Pentru soiurile de tip spur apar mai
corespunzătoare formele în volum : ax vertical, fus zvelt, formă
de tufă iniţial cu numeroase şarpante, dintre care mai târziu unele
vor fi eliminate progresiv.
Tendinţa basitonă care diferă ca intensitate de la un soi la
altul, dar este întotdeauna mai evidentă pe portaltoi viguroşi şi
mai estompată pe cei slabi, favorizează formarea coroanelor în
volum printr-o singură tăiere, la plantare, a vergii. Aptitudinea de
a ramifica în partea bazală în toate sensurile face relativ dificilă,
dar nu imposibilă, aplatisarea, în sensul că aceasta necesită tăieri
repetate, ceea ce întârzie rodirea şi are ca urmare reducerea
volumului şi suprafeţei productive.
Tipul II de fructificare (,,Parmen auriu"), care în mod natural
formează o structură solidă, spre deosebire de spururi, prezintă o
predominanţă netă a axului, tendinţă basitonă, puternică şi ea,
manifestându-se în al doilea an de livadă şi fiind foarte evidentă
pe portaltoii viguroşi. Această asociaţie (tip II/p. alt. viguros) se
comportă perfect numai în forme libere, în livezi clasice.
Soiurile tip II altoite pe portaltoi semiviguroşi pot fi utilizate în
culturile intensive, de preferinţă în forme globuloase, cu
dificultăţile privind aplatisarea enumerate şi la spur. Altoirea
acestor soiuri pe portaltoi de vigoare mică menţine predominanţa
axului central, în schimb tendinţa basitonă se estompează, astfel
că pomii pot fi conduşi în forme globuloase de mic volum.
Tipul III de fructificare (standard) şi tipul IV cuprind soiuri care
se pretează, fără dificultăţi, la toate formele de coroane. Sunt
indicate formele cu volum redus pentru pomii altoiţi pe portaltoi
slabi şi mijlocii şi palmetele pentru cei altoiţi pe portaltoi mijlocii şi
viguroşi. Datorită fructificării pe lemn tânăr, în cazul utilizării
formelor aplatisate este necesară susţinerea (pe spalier), pentru a
se evita aplecarea şarpantelor sub greutatea fructelor.
Lucrări de formare a coroanelor. În legătură cu formarea
coroanelor la soiurile de tip I spur şi, în măsură ceva mai mică, la
tip II, numărul de şarpante poate fi mai mare decât este în
general indicat pentru diversele forme de coroană. La spur se
poate chiar dubla numărul de şarpante indicat pentru soiurile
standard.
La soiurile tip III şi IV numărul de şarpante trebuie astfel ales
încât să asigure spaţiul necesar pentru ramificarea bogată
(ramurile de semischelet) care trebuie să îmbrace scheletul pe
toată lungimea lui. La tipul IV, în primii trei ani după plantare este
uneori necesară scurtarea ramurilor de semischelet alungite în
timpul vegetaţiei, după înclinarea lor sub greutatea fructelor.
În scopul grăbirii intrării pe rod, în cazul soiurilor standard cu
vigoare mare („Red delicious", „Starking delicious", se vor evita
total tă-ierile sau vor fi reduse la minimum posibil ; în schimb,
este necesară arcuirea unora dintre ramurile anuale care nu sunt
folosite în formarea scheletului.
La soiurile de vigoare mică şi intrare timpurile pe rod (toate soiurile tip spur,
precum şi cele standard, puţin viguroase ca : „Golden delicious", „Jonathan" etc.)
arcuirea ramurilor nu este necesară. Aceste soiuri se supraîncarcă cu rod în mod
natural. Ca urmare, este foarte utilă suprimarea inflorescenţelor de pe porţiunea
terminală, pentru a se evita arcuirea ramurilor cu schelet sub greutatea rodului şi
diminuarea exagerată a creşterilor scheletului. Tot la aceste soiuri, în cazul că,
datorită supraîncărcării cu fructe, creşterea este foarte redusă, se va recurge la
suprimări de ramuri şi dintre cele supranumerare reţinute iniţial.
Prin lucrările de formare a coroanelor, se urmăreşte de asemenea : să rezulte
garduri fructifere cu grosimea mică (0,8—1 m) a căror zonă fructiferă să înceapă la
25—30 cm de la nivelul solului, iar înălţimea totală să nu depăşească 2—3,5 m în
livezile intensive şi 1,5—2,0 m în cele superintensive. .
Lucrări de întreţinere a coroanelor. În perioada de rodire maximă, mărul are
nevoie de tăieri de întreţinere şi fructificare susţinute.
La soiurile tip III standard şi IV, în perioada de rodire maximă ramurile de
semischelet sunt alungite şi atârnânde, ramurile de rod îmbătrânite cu vetre de rod
complicate (cu multe ramificaţii), iar „rodul" se deplasează către exteriorul
coroanei.
Din aceste cauze, la soiurile tip III şi IV este necesară tăierea sistematică de
înnoire atât a semischeletului, cât şi a ramurilor de rod. Aceasta se efectuează în
perioada de repaus a pomilor.
R a m u r i l e d e semische1et, care constituie principala verigă în lucrările de
întreţinere la aceste tipuri de soiuri, sunt scurtate de îndată ce ajung la 3—4 ani.
Dacă îşi menţin poziţia normală de creştere, li se aplică tăierea de reducţie la
aproximativ 1/2 din lungime. Dacă, însă, ramurile de semischelet sunt atârnânde,
ceea ce apare frecvent la soiurile standard, ele vor fi scurtate la 1—3 ramuri de rod,
eliminându-se porţiunile descendente.
Intensitatea tăierilor de scurtare depinde de încărcătura cu rod şi de vigoarea de
creştere, şi anume :
a) când lăstarii de prelungire au vigoare mare (50—60 cm) şi încărcătura cu
muguri de rod este redusă, scurtările se fac la circa 1/3 (maximum 1/2) din
lungimea ramurii de semischelet;
b) dacă lăstarii de prelungire indică vigoare redusă (25—30 cm), iar încărcătura
cu mugurii de rod este exagerat de mare, ramurile de semischelet se scurtează mai
sever înlăturând 2/3 din lungimea lor, iar unele dintre ele, socotite supranumerare,
sunt eliminate prin suprimare de la inel : eliminarea se face în mod diferit în
funcţie de poziţia în coroană :
— din partea superioară a coroanei se elimină ramurile de semischelet
viguroase cu unghiuri de ramificare mai mici de 30°, care favorizează creşterea ;
asemenea ramuri apar în mare număr în porţiunea superioară, mai ales la pomii
obligaţi la un volum redus al coroanei, aşa cum se întâmplă la gardurile fructifere ;
în urma acestei lucrări, în partea superioară a coroanei rămân numai ramuri de
vigoare mică şi mijlocie cu unghiuri mai mari de 30°, cărora li se aplică apoi
scurtări corespunzătoare (conf. pct. a sau b) ;
— din partea bazală a coroanei se elimină ramurile de semischelet de vigoare
mică şi se păstrează cele oblice cu unghiuri de 30—40° şi cu vigoare mai mare,
cărora li se aplică apoi scurtarea corespunzătoare.
Ramurile de semischelet atârnânde, care apar frecvent la tipurile III şi IV, vor fi
scurtate la 1—3 ramuri de rod, eliminându-se porţiunea descendentă, indiferent de
locul lor în coroană.
În privinţa ramurilor de rod existente pe ramurile de semischelet, sunt necesare
intervenţii specifice în funcţie de tipul de ramuri, şi anume : în anii cu încărcătură
excesivă de muguri de rod, ţepuşele, smicelele şi nuieluşele trebuie rărite la 8—15
cm ; mlădiţele cu 2—3 muguri de rod se răresc şi ele, iar cele care au mai mulţi
muguri se scurtează deasupra celui de-al 2-lea sau al 3-lea mugure de rod. Vetrele
de rod trebuie simplificate eliminând porţiunile cu coturi sau gâtuiri şi păstrând 1
—2 ramuri de rod (florifere sau neflorifere).
R a m u r i l e a n u a l e v e g e t a t i v e , care apar în mod obişnuit la periferia
coroanei, constituie şi ele obiectul unor intervenţii în cadrul lucrărilor de
întreţinere, şi anume :
— se suprimă ramurile concurente, cele situate deasupra şi dedesubtul ramurii,
precum şi o parte dintre laterale ; cele reţinute, cu poziţie laterală, vor deveni
ramuri de semischelet şi trebuie să rămână distanţate la 30—50 cm (ca şi în
perioada de început a rodirii) ;
— ramurile anuale de prelungire se scurtează în funcţie de vigoarea lor : cele
care au 25—30 cm se scurtează la 1/2 ; dacă ramurile terminale au 50—60 cm
(deci pomii au încă vigoare de creştere), se scurtează cu 1/3 sau chiar rămân întregi
;
— ramurile „lacome" care apar în perioada de rodire maximă, ca urmare a unor
tăierii greşite sau la tipul IV, datorită formării arcadelor de rodire (arcuirea
ramurilor de schelet), sunt tratate în funcţie de poziţia lor; cele care dispun de
spaţiu suficient sunt scurtate, pentru a se ramifica şi a completa coroana ; cele care
apar în interior şi sunt supranumerare se suprimă de la inel.
La soiurile de tip I şi II lucrările de întreţinere aplicate în perioada de repaus
sunt mult simplificate. Datorită capacităţii reduse de ramificare coroanele rămân
rare, cu şarpante de volum redus. La aceste soiuri reînnoirea formaţiunilor de rod
nu se bazează pe ramurile de semischelet, care sunt aproape inexistente la spur şi
reduse ca număr la tipul II ; obţinerea de lemn nou, care va purta timp îndelungat
ramuri fructifere, se face prin reducţia şi înlocuirea ramurilor de schelet. Lucrarea
este favorizată de apariţia unor ramificaţii în 1/3 bazală a ramurii de schelet
deasupra cărora se taie şarpanta bătrână.
Datorită specificului lor de ramificare şi tipului de rodire, întreţinerea
coroanelor la soiurile spur se realizează cu un număr mult mai redus de ore de
muncă în comparaţie cu întreţinerea coroanelor la soiurile standard.
În afară de lucrările de întreţinere a coroanelor aplicate în perioada de repaus,
mărul necesită şi o serie de intervenţii în perioada de vegetaţie. Acestea sunt
cuprinse în tehnologia culturii mărului sub denumirea „tăieri în verde" şi se
efectuează în cursul lunii iulie. Cu această ocazie se elimină lăstarii de prisos,
aplicând aceleaşi reguli ca şi pentru ramurile anuale vegetative. Lăstarii necesari
completării scheletului se vor păstra în coroană şi, dacă au o poziţie care ar putea
favoriza creşterea exagerată, sunt palisaţi în poziţie oblică sau orizontală. Şi în
cazul lucrărilor în verde soiurile aparţinând tipurilor III şi IV necesită un volum
mult mai mare de muncă decât tipurile II şi I. La acestea din urmă capacitatea
redusă de ramificare face ca lucrările în verde să fie foarte rar utilizate.
Întreţinerea şi lucrarea solului. În livezile intensive şi superintensive tinere şi
pe rod, asigurate cu suficientă umiditate din precipitaţii naturale sau prin irigaţie,
cel mai indicat sistem de întreţinere a solului este înierbarea intervalelor dintre
rânduri combinată cu afânarea repetată sau erbicidarea pe rânduri (sub coroane).
Se mai foloseşte sistemul de afânare repetată pe intervale, combinat cu erbicidarea
pe rând sau afânarea repetată pe întreaga suprafaţă.
Lucrările aplicate solului sunt în strânsă legătură cu sistemul de întreţinere
folosit, şi anume :
— porţiunile înierbate se cosesc de 5—6 ori pe an, iarba cosită fiind utilizată
ca mulci pe loc ;
— porţiunile cu sol lucrat (întreaga suprafaţă sau numai pe rânduri) se ară
toamna la 15—18 cm adâncime, iar în cursul perioadei de vegetaţie se aplică 4—5
cultivaţii (praşile) ;
— porţiunile erbicidate în lungul rândurilor se mobilizează manual sau
mecanic în perioada de repaus, apoi se aplică erbicidele. Institutul de Cercetare şi
Producţie pentru Pomicultură — Mărăcineni recomandă următoarele erbicide :
„Caragard", care se aplică primăvara devreme în mustul zăpezii în cantitate de 8—
10 kg la ha suprafaţă efectiv tratată ; „Simazin", în cantitate de 8—10 kg la ha,
aplicat toamna după mobilizarea solului sau primăvara foarte devreme. În solurile
nisipoase nu se folosesc erbicide sistemice ci erbicide de contact, ca ,,Gramoxone"
care se aplică în doze de 3—4 l/ha, când buruienile au 15—20 cm înălţime.
În livezile clasice, care mai ocupă încă suprafeţe importante în ţara noastră,
terenul se întreţine prin lucrări repetate în prima parte a perioadei de vegetaţie,
pentru ca în a 2-a jumătate să fie ocupat cu îngrăşăminte verzi, dacă panta este sub
14%. Pe terenuri cu înclinaţie mai mare se foloseşte alternarea înierbării unor
intervale cu altele în care solul este lucrat.
Îngrăşarea livezilor de măr. În livezile tinere, mărul necesită de 1,5—3 ori
mai mult azot decât potasiu şi reacţionează favorabil la doze moderate de
îngrăşăminte. Rezultate bune la merii tineri s-au obţinut aplicând, anual, doze de
120 kg N, 80 kg P203 şi 40 kg K20 la hectar. O dată la 2—3 ani se aplică 20 t/ha
gunoi de grajd, ocazie cu care doza de îngrăşăminte chimice se reduce la hectar.
Îngrăşămintele se aplică pe fâşii de-a lungul rândurilor de pomi ; lăţimea
fâşiilor este mărită anual cu 0,5 m, astfel că după 3—4 ani se îngraşă întreaga
suprafaţă.
În livezile pe rod consumul de potasiu este mai mare decât cel de azot, iar
neglijarea acestui lucru, îngrăşarea excesivă cu azot, depreciază calitatea merelor şi
le scurtează perioada de păstrare. Datorită, însă, faptului că solurile noastre sunt
bine aprovizionate cu potasiu, dozele de îngrăşăminte aplicate nu conţin acest
element decât
aproximativ la acelaşi nivel sau chiar ceva mai puţin decât azotul. În livezile pe rod
cantităţile de îngrăşăminte recomandate sunt în strânsă corelaţie cu recolta planifi-
cată, cu zona pedoclimatică şi cu tehnologia aplicată (tab. 15.9).
Gunoiul de grajd, fosforul, potasiul şi 1/3 din azot se introduc la arătura de
toamnă pe toată suprafaţa livezii. Primăvara se aplică 1/3 din doza de N. În anii cu
încărcătură normală de muguri de rod, această îngrăşare se face după legarea
fructelor; cea de-a treia parte de N se aplică în timpul creşterii intensive a lăstarilor.
Irigarea. În livezile tinere de măr situate în zonele de stepă şi sil- vostepă,
pentru pomii pe portaltoi vegetativi cu înrădăcinare superficială se folosesc 200—
250 m3/ha de apă la o udare, în vederea
umectării solului pe 40—45 cm adâncime. Pentru pomii cu înrădăcinare mai
profundă se utilizează 300—350 m3 de apă la o udare, pentru a se
Zona cu condiţiile de Norma de îngrăşare Mod de aplicare
umiditate Gunoi N P K
(t/ha) kg substanţă activă/ha
Plantaţii din zona de 15- 20 60- 75 50- 60 40- 50 Anual
dealuri cu umiditate 30- 40 120 100 75- 80 Gunoiul o dată la doi ani, iar
suficientă, fără irigare îngrăşămintele chimice anual. În
anul când se aplică gunoi, dozele de
îngrăşăminte chimice se reduc la
jumătate

Plantaţii irigate — 150- 180 120-150 80 -100 Anual


15- 20 100- 150 75- 100 80 -100 Anual
30-40 180 150 120 Gunoiul o dată la doi ani, iar
îngrăşăminte chimice anual. În
anul aplicării gunoiului, dozele de
îngrăşăminte chimice se reduc la
jumătate

Pentru fiecare 10 t recoltă în plus se adaugă 40 - 50 kg N+15 – 20 kg P şi 50 – 75 kg K


umecta solul pe o adâncime de 50—60 cm. Udarea se face, în perioadele secetoase,
de 2—3 ori pe an.
În livezile pe rod se aplică 4—5 udări pe an cu cantităţi mult mai mari de apă,
în funcţie de profunzimea sistemului radicular: 450—500 m2/ha pentru portaltoii
cu înrădăcinare superficială şi 550— 700 m2/ha pentru pomii pe portaltoi cu
înrădăcinare profundă.
Epocile de udare sunt : a) înainte de dezmugurit (dacă iarna a fost secetoasă) ;
b) la 15—20 zile după legare (luna mai) ; c) după căderea fiziologică din iunie, în
timpul creşterii intensive a lăstarilor ; d) la 15—20 zile înainte de recoltarea
fructelor şi în luna noiembrie, pentru „aprovizionarea" solului.
Tabelu
l 15.9

Norma de îngrăşare pentru livezile de măr cu


producţie de 20—25 t/ha (orientativ)
Îngrijirea recoltelor. Unele soiuri de măr, cum este
„Jonathan", au o mare capacitate de autoreglare a încărcăturii cu rod prin
căderea fiziologică, astfel că nu necesită intervenţii în afară de tăieri de întreţinere.
Alte soiuri, cum este „Golden delicious", păstrează un număr prea mare de
fructe, câte 3—4 sau chiar mai multe într-o inflorescenţă. Ca urmare, fructele
rămân mici şi de calitate scăzută. În cazul acestor soiuri tăierile de rodire trebuie
completate cu lucrări de normare a încărcăturii cu rod, şi anume : rărirea chimică
a florilor; rărirea chimică şi, eventual, manuală a fructelor.
Pentru rărirea chimică a florilor se aplică stropiri cu DNOC („San- dolin") sau
naftilacetamidă. DNOC se aplică în faza de înflorire sau cel mai târziu la căderea
petalelor, în concentraţie de 200—500 mg/l, pentru soiurile autosterile („Red
delicious", „Starking delicious") şi cu 50—100% mai concentrate pentru soiurile
parţial autofertile („Golden delicious"). Naftaliacetamida se aplică în momentul
căderii petalelor sau în următoarele 5 zile, în concentraţie de 500—100 mg/l.
Pentru rărirea chimică a fructelor se folosesc stropiri cu „Sevin" sau acidul
alfanaftilacetic (ANA). Sevinul („Carbaryl") se aplică în concentraţie de 1 000—2
500 mg/l, când fructele au 12—14 mm diametru la soiul „Golden delicious".
Acidul alfanaftilacetic se aplică în concentraţie de 10—20 mg/l, după 14—25 zile
de la căderea petalelor.
Rărirea manuală a merelor trebuie făcută în limita de maximum 40 zile după
înflorirea primelor flori. În fiecare inflorescenţă se reţine fructul cel mai bine
dezvoltat. După rărire distanţa între fructele rămase trebuie să fie de 10—15 cm în
cazul soiurilor cu fructe mici şi 15—20 cm în cazul soiurilor cu fructe mari.
Combaterea bolilor şi dăunătorilor. Mărul, cea mai importantă specie
fructiferă de pe glob, are un număr extrem de mare de organisme vegetale şi
animale adverse care îi provoacă daune. P ar k e r ( 1 9 7 9) , citat de W a y (1988), a
întocmit o listă cuprinzând 80 de boli (provocate de virusuri, micoplasme, bacterii
şi ciuperci) şi dezechilibre fiziologice cărora li se adaugă 64 specii de insecte şi
acarieni, precum şi 8 specii de nematozi. „Beneficiind" de această copleşitoare listă
de organisme adverse şi „dezordini fiziologice", cultura mărului şi obţinerea de
recolte de calitate sunt imposibile fără preocupări susţinute de diminuare sau
combatere a agenţilor care produc daune.
În condiţiile actuale de tehnologie, când principalul accent se pune pe
combaterea chimică a bolilor şi dăunătorilor animali, există chiar pericolul ca
merele, ale căror virtuţi alimentare şi terapeutice sunt unanim recunoscute încă din
antichitate, să devină o sursă de poluare a mediului şi a alimentaţiei, dacă dozarea
substanţelor active folosite în tratamentele antiparazitare nu este făcută cu maximă
atenţie.
Din fericire, nu toate organismele adverse catalogate până la data actuală nu sunt
prezente în toate zonele de cultură a mărului şi nici acolo unde există nu toate
provoacă pierderi economice importante. Mai adăugăm că destul de numeroase
organisme nocive pot fi combătute prin una şi aceeaşi substanţă activă, astfel că nu
este nevoie să se aplice tratamente chimice pentru fiecare în parte.
În climatul nostru, dintre boli provoacă mari pagube economice în special
rapănul (Venturia inaequalis) şi făinarea (Podosphaera leuco- tricha), iar dintre
dăunătorii animali viermele merelor (Carpocapsa po- monella), păduchele din San
Jose (Aspidiotus perniciosus) şi, relativ recent, molia „minieră", alături de alte
diverse specii. Mai există multe specii care, în general, provoacă daune mici, dar
care, în anumite regiuni şi condiţii climatice, pot cauza pierderi economice
importante.
Pentru diminuarea pierderilor provocate de organismele dăunătoare, în
tehnologia culturii mărului intervenţiile antiparazitare trebuie să aibă o pondere
mai mare decât în alte culturi fructifere. Desigur, în concepţia modernă, este
necesar să se aplice combaterea integrată a bolilor şi dăunătorilor animali, prin
utilizarea mijloacelor agrotehnice, fizice, chimice şi biologice. Merită să subliniem
că, în ultima vreme, în ţara noastră s-a dezvoltat utilizarea feromonilor în
combaterea dăunătorilor. Astfel, Institutul de Cercetări Chimice şi Catedra de
protecţia plantelor de la Institutul Agronomic din Cluj-Napoca au reuşit să rezolve,
în colaborare, problema combaterii viermelui merelor prin utilizarea capcanelor cu
feromoni — metodă care, după difuzarea în producţie, va contribui în mare măsură
la micşorarea pagubelor produse de acest dăunător.

CULTURA PĂRULUI

Pyrus sativa Lam. ct. DC. Fam. Rosaceae Subfam. Pomoideae


IMPORTANŢĂ, ORIGINE, ARIE DE RĂSPÂNDIRE

Importanţă. Părul intră devreme pe rod, produce mult şi constant, asigurând


un consum de fructe proaspete 8—10 luni. Perele conţin : 8—15% glucide ; 0,14—
0,71% substanţe pectice ; 0,24—0,65% proteine brute; 0,12—0,50% acid malic ;
0,06—0,24% substanţe minerale (P, Fe, K, Mg, Mn, Cl, S) ; 3—12 mg% vitamina
C, 0,1—0,3% vitamina PP, 0,02—0,04% provitamina A şi 0,01—0,05 vitamina B
(I. F. R a d u ş i colab., 1957). Perele constituie, de asemenea, o materie primă
excelentă pentru compoturi, sucuri, fructe deshidratate şi congelate etc.
Prin introducerea în sortiment a unor soiuri valoroase, cu maturarea timpurie a
fructelor (ex. : „Trivale") şi cu o durată mai lungă de conservare (ex. : „Red
Clapp", „Canal Red", „Reimer Red", „Cascade", „Royal Red", „Red Anjou" etc.) a
fost extins cu peste 4—5 săptămâni consumul proaspăt al fructelor (E1vio Be11ini
şi colab., 1986).
Plantaţiile de păr devin neeconomice după circa 25 de ani, când soiurile sunt
altoite pe gutui şi după 45 de ani, când portaltoiul este franc sau sălbatic.
Origine şi arie de răspândire. Cercetările paleontologice atestă că părul trăia
în stare sălbatică în Asia Centrală şi cu 4 000 ani î.e.n. în Iran şi Caucaz. O dată cu
migraţia popoarelor părul a început să fie extins în Extremul Orient şi în Imperiul
Roman, unde Teofrast, Cato, Varo, Columella şi Pliniu Cel Bătrân amintesc în
scrierile lor de soiuri de păr obţinute prin selecţie naturală. Din Bazinul
mediteranean părul a pătruns în Franţa, Belgia, Anglia şi Germania, unde au fost
create valoroase soiuri de pere, unele menţinute şi astăzi în sortiment. În America
de Nord şi în Canada părul a fost introdus în a doua jumătate a secolului XVI, iar
în Austria, America de Sud şi Africa a început să fie cultivat spre sfârşitul secolului
XIX.
Extinderea arealului de cultură a părului în zonele calde a devenit posibilă o
dată cu crearea soiurilor rezistente la temperaturile foarte ridicate din timpul
verii şi cu cerinţe minime la frig în sezonul de iarnă (ex. : soiul „Le Cont").
Din Anuarul Statistic — F.A.O. pe 1988, producţia mondială de pere în anii
1985—1987 a fost de 9,48 milioane tone. Principalele ţări producătoare de pere
sunt : China, Italia, S.U.A., fosta U.R.S.S., Japonia, Spania, Franţa etc. România
ocupă locul 18.
Sortimentul mondial de soiuri se bazează, în principal, pe „Williams", „Passe
Crassane", „Conference", „Beurré Bosc", „Dr. J. Guyot", „Doyenné du Comice"
şi „Abatele Fetel" şi, în secundar, pe „Beurré d'Anjou", „Packam's Triumph" etc.
Soiul „Williams" are o pondere de 70% în S.U.A., 45% în Africa de Sud, 30% în
Australia şi 20% în Europa. Soiul „Passe Crassane" realizează 30% din producţia
de pere a Italiei, iar „Conference" 80% din producţia de pere a Angliei.
Există, în prezent, intense preocupări (în S.U.A., Franţa, Italia) pentru
diversificarea sortimentului de pere prin introducerea soiurilor cu fructul roşu şi a
unor soiuri asiatice de mare producţie, cum sunt : „Nijisseiki", „Chojoura",
„Seuri", „Seigyoku" şi „Ya-li" (S. S a n s a v i n i , 1987).

PARTICULARITĂŢI BIOLOGICE

Specii spontane, soiuri şi portaltoi

Specii. Cele care au stat la baza formării celor peste 6 000 de soiuri de pere
cultivate pe glob sunt redate în tabelul 16.1.

Soiuri. Noile soiuri introduse în cultură recent au ridicat în prezent la 29


numărul soiurilor de păr, faţă de 17 soiuri în 1970. Dintre acestea 35% sunt soiuri
de vară, 35% soiuri de toamnă şi 30% soiuri de iarnă ( B r a n i ş t e şi Parnia,
1986). În tabelul 16.2 sunt prezentate principalele soiuri de păr din sortimentul
actual din România. Tabelul 16.1. Tabelul 16.2.
Portaltoi. Diversitatea amplasamentelor şi a tipurilor de sol stabilite pentru
extinderea culturii părului în ţara noastră impune alegerea celor mai adecvaţi
portaltoi asociaţi cu soiuri de mare producţie care să valorifice cât mai economic
fertilitatea solului existentă şi îmbunătăţită prin tehnologia de cultură aplicată. În
acest context, pe pantele mari, cu soluri superficiale şi sărace sunt preferaţi
portaltoii franc din specia Pyrus communis, care au sistemul radicular profund şi
puternic, rezistenţi la secetă şi ger.
Pe terenurile cu pante mici, cu soluri adânci şi fertile sunt mai eficienţi
portaltoii de vigoare mijlocie şi mică proveniţi din Pyrus communis, Pyrus
calloriana şi Cydonia oblonga.
Portaltoii franc omologaţi în România, Franţa, Germania, S.U.A. etc. sunt mai
rezistenţi la cloroza calcară, la boli şi dăunători, au o bună compatibilitate cu toate
soiurile de păr, dar întârzie rodirea şi favorizează alternanţa.
Selecţiile de gutui provenite din populaţiile de Angers, Provence Fonteney şi
Pielnitz, folosite ca portaltoi pentru soiurile de păr, reduc vigoarea pomilor,
grăbesc fructificarea şi asigură recolte mari, constante şi de calitate. Cu toate
acestea, în prezent, sunt multe reţineri în ce priveşte generalizarea gutuiului ca
portaltoi, datorită unei compatibilităţi limitate cu unele soiuri de păr, sau chiar a
unei totale incompatibilităţi. Din practica curentă se ştie că gutuiul de Provence are
o compatibilitate mai bună decât gutuiul de Angers, cu soiurile „Beurré Giffard",
„Abatele Fetel" şi „Conference", iar soiurile „Beurre Hardy" şi „Doyenne du
Comice" cresc mai viguros pe gutuiul EMA decât soiul „Conference". Cu mici
excepţii, selecţiile de gutui sunt incompatibile cu soiurile „Williams" şi „Beurré
Bosc" şi, de aceea, pomii necesită intermediar. La soiurile „Aromată de Bistriţa" şi
„Beurré Bosc", manifestarea incompatibilităţii la altoire se prezintă sub forma unei
suduri incomplete, cu zone izolate de ţesut necrozat şi cu uşoară distorsiune a
vaselor; la „Abatele Fetel" portaltoiul se dezvoltă mai slab şi tinde să se dezbine
uşor, iar la soiul „Williams" apar multe gâtuiri în lemn şi scoarţă, şi mult ţesut
necrozat pe linia de sudură (Elena D o i n a V 1 ă d i a n u, 1988).
În prezent, în Franţa, gutuiul se foloseşte ca portaltoi în proporţie de 91% (N.
B r a n i ş t e ş i P . P a r n i a , 1986), iar în Italia de 76,6% (S. S a n s a v i n i , 1987).
Portaltoiul franc admis pentru altoire nu depăşeşte 7%, respectiv 14,8%. În multe
zone există, de asemenea, tendinţa ca unele soiuri să fie altoite în principal pe
gutui. Aşa, de exemplu, în Italia, în anul 1986, populaţiile de gutui se foloseau ca
portaltoi într-un procent de 67,4% pentru soiurile de păr precoce, 48,2% pentru
„Williams roşu" şi „Max Red Bartlet", 42,5% pentru „Abatele Fetel", „Beurré
Bosc" şi „Pakam's Triumph" şi 71,9% pentru „Passe Crassane" şi alte soiuri.
Din gutuiul de Angers au fost selecţionaţi portaltoii EMA, Sydo, Adams, MC,
Cts 212 şi Cts 214, iar din gutuiul de Provence, BA 29.
Gutuiul EMA (East Malling A) are un sistem radicular bine dezvoltat şi
profund, manifestă vigoare, longevitate şi rezistenţă la ger. Soiurile precoce altoite
pe EMA intră pe rod la 3—4 ani de la cultivare, iar cele tardive, la 4—5 ani. Este
sensibil la bolile virotice.
Sydo este de vigoarea gutuiului EMA şi mai tolerant la infecţiile virale. În
livadă imprimă soiurilor de păr precocitate şi o mai mare productivitate decât
EMA.
Gutuiul Adams. Pe acest portaltoi soiurile „Doyenne du Comice", „Abatele
Fetel" şi „Williams" formează pomi de vigoare mică cu fructificare timpurie şi
foarte productiv (D. C o b i a n c h i şi colab., 1986).
Gutuiul MC. Soiul „Conference" altoit pe MC are o vigoare mai redusă decât în
asociaţie cu gutuiul Adams, deşi mărimea şi calitatea recoltei nu se modifică (S.
S a n s a v i n i şi colab., 1986). Este compatibil cu soiul ,.Williams".
BA 29 este un portaltoi dotat cu un sistem radicular viguros, rezistent la secetă
şi la cloroza calcară. Comparativ cu portaltoiul franc, BA 29 a redus vigoarea
pomilor cu 48,8% la „Conference", 44,8% la „Higland" 50,5% la „Williams" şi
21,4% la „Beurré Hardy". A grăbit intrarea pe rod şi a stimulat capacitatea
productivă a soiurilor de păr (S. S ansa v i ni, 1986).
Selecţiile Cts 212 şi Cts 214. Obţinute la Universitatea din Pisa, se
caracterizează prin : vigoare mai redusă decât BA 29 ; rezistenţă sporită la cloroza
calcară ; compatibilitate cu soiul „Williams" căruia îi imprimă o bună dezvoltare,
precocitate şi productivitate ridicată (C. Domen i c o şi colab., 1986). Lipsa de
compatibilitate şi susceptibilitatea la calcar a portaltoilor proveniţi din gutui, au
orientat cercetările în direcţia obţinerii unor portaltoi din Pyrus communis de
vigoare mică şi mijlocie, care să inducă precocitate în rodire. După intense căutări
şi încercări, au fost obţinuţi primii portaltoi generativi valoroşi : P. F. Pepenii
(România); Kirschensaller (Germania) ; selecţiile Fieudière 1 şi 3 ; P 2267 ; P
2277 ; P 2278 ; R.V. 139 (Franţa); CL51 şi hibrizii OH×F51 şi OH ×F 333
(S.U.A.).
Este, de asemenea, oportun să arătăm tendinţa pe plan mondial de a se folosi ca
portaltoi pentru păr speciile Pyrus betulaefolia şi Pyrus calleriana, care au o
rezistenţă sporită faţă de bolile arsura bacteriană şi declinul părului. La
Universitatea din Pisa au fost selecţionate din Pyrus betulaefolia clonele Pbs 7/9,
Pbs 9/21 şi Pbs 10/16, care induc pomilor vigoare mică, precocitate şi
productivitate r i d i c a t e ( F i l i b e r t o L o r e t i , 1988). Pentru soiurile de pere
asiatice : „Chojura", „Hosui", „Kosui" şi „Nijisseiki" se folosesc portaltoii obţinuţi
din Pyrus calleriana care grăbesc intrarea pomilor pe rod şi dau producţii sporite
comparativ cu portaltoii proveniţi din Pyrus serotina (B. Thibaut şi colab., 1988).

Cerinţele părului faţă de factorii ecologici

Cerinţe faţă de lumină. Părul este o specie mai pretenţioasă la lumină decât
mărul şi, de aceea, trebuie amplasat pe terenuri cu pante mici, expuse sudic, sud-
estic sau sud-vestie. Când pomii sunt tineri şi au coroanele îndesite de lăstari
viguroşi (normali şi anticipaţi), există pericolul ca lemnul să nu se maturizeze din
lipsă de lumină şi să degere mai uşor în timpul iernii. La pomii maturi nevoia
maximă de lumină apare în faza înfloritului, în timpul inducţiei antogene şi în
perioada de maturare a fructelor. Fructele scăldate în lumină sunt mai colorate, au
un gust şi o aromă mai plăcute.
Cerinţe faţă de căldură şi rezistenţa la ger. În timpul vegetaţiei părul are
nevoie de temperaturi mai ridicate decât mărul, iar în perioada de repaus manifestă
mai multă sensibilitate la ger şi la îngheţurile târzii. Extinderea culturii părului spre
nord devine nesigură când depăşeşte paralela 52° şi temperatura aerului coboară
sub —260C. Părul are pragul biologic 7,5—8°C, iar rădăcinile încep să crească
când temperatura solului depăşeşte 2,5°C.
Pentru maturare, fructele soiurilor timpurii au nevoie de circa 100 zile
consecutive fără îngheţ ; soiurile de vară 130—140 zile, iar soiurile de toamnă-
iarnă 150—190 zile.
În unele ierni, soiurile „Curé", „Williams", „Beurré Bosc", „Passe Crassane"
etc. pierd muguri şi ramuri de rod în proporţie de 30—40%, fără a diminua însă
recolta. Sunt cunoscute, de asemenea, cazuri (iarna 1962/1963) când pomii au
pierdut în totalitate organele de rod.
După N. B r a n i ş t e ş i P . P a r n i a ( 1 9 8 6 ) soiurile „Clap's Favourite",
„Beurré Giffard", „Bonne Louise d'Avranches", „Fondante du bois", „Contesse de
Paris" şi „Olivier de Serres" sunt rezistente la ger, iar „Josephine de Malines",
foarte rezistente (până la —350C).
Florile părului rezistă la îngheţ până la —3,3°C în faza de boboc şi la —2,2°C
când sunt deschise complet. Fructele tinere rezistă până la —1,5°C, iar cele mai
evoluate până la —4°C. În primăverile răcoroase cu temperaturi de 1—2°C florile
leagă slab şi sunt distruse în procent mare de Pseudomonas syringae.
În general, părul are nevoie de 800—1 500 ore cu temperaturi sub 7°C pentru
ieşirea mugurilor din starea de repaus şi desăvârşirea microsporogenezei. Pentru
climatul subtropical a fost creat soiul „Le Cont" (Pyrus piraster × Pyrus serotina),
cu cerinţe minime la frig şi cu o rezistenţă foarte mare la temperaturile de peste
45°C.
Cerinţe faţă de apă. Părul altoit pe franc creşte şi fructifică normal în zonele
colinare cu 600—800 mm precipitaţii anuale ; asociat cu gutuiul rezistă excesului
temporar de umiditate, iar cu portaltoii : Pyrus amygdaliformis, Pyrus
elaeagrifolia şi Pyrus betalaefolia suportă seceta excesivă. Unele soiuri de păr sunt
mai rezistente la secetă („Williams", „Curé", şi „Favorita lui Clapp"), iar altele mai
sensibile („Beurré Giffard", „Beurré Diel" şi „Beurré Hardy"). În zonele secetoase,
în regim neirigat, fructele părului rămân mici, slab colorate, cu multe sclereide şi
gust mediocru. Mugurii de rod se formează în cantitate mică, îmbătrânesc prematur
şi sunt uşor distruşi de gerurile din timpul iernii (N. B r a n i ş t e ş i P . P a r n i a ,
1986). Adeseori, pe solurile umede se obţin fructe mari, apoase şi lipsite de gust.
Comparativ cu mărul, părul este mai tolerant la secetă şi, într-o oarecare măsură,
mai rezistent la un drenaj slab.
Cerinţe faţă de sol. Părul creşte bine pe solurile cu textura luto-nisipoasă până
la luto-argiloasă şi destul de slab pe solurile bălane uscate. Producţiile mari de pere
se obţin, însă, pe solurile fertile, adânci, suficient de umede şi cu o reacţie neutră.
Pe solurile argiloase, grele şi reci, ca şi pe cele uşoare şi nisipoase cu un deficit
mare de apă pe timp de secetă, se obţin recolte mici şi de calitate inferioară. Părul
altoit pe portaltoi franc se adaptează mai uşor pe terenurile grele, iar pe Pyrus
elaeagrifolia şi Pyrus amygdaliformis reuşeşte destul de bine şi pe solurile
salinizate şi uscate. În asociaţie cu gutuiul, părul valorifică economic solurile
superficiale, calde şi reavăne, bogate în substanţe nutritive, dar cu un conţinut
redus în calcar (până la 8%). Când concentraţia în CaC03 creşte, unele soiuri ca :
„Doyenné du Comice", „Bonne Louise d'Avranches" devin foarte sensibile, în timp
ce altele ca: „Beurré Hardy" şi „Passe Crassane" continuă să reziste. Cu toate
acestea, este bine să se evite plantarea părului pe solurile calcaroase superficiale,
pe solurile puternic alcaline unde se înregistrează carenţe în aprovizionarea
pomilor cu Fe, pe solurile cu un conţinut mai mare de 12% în sodiu schimbabil ca
şi pe cele acide, în care conţinutul în aluminiu depăşeşte 8 ppm ( N. Vas i l e s c u ,
1986).

Caracteristici morfologice şi de producţie

Creşterea rădăcinii. Părul altoit pe sălbatic şi franc dezvoltă un sistem


radicular puternic, care depăşeşte de 2—3 ori lungimea ramurilor din coroană şi de
1,5 ori proiecţia coroanei. Majoritatea rădăcinilor orizontale sunt situate la
adâncimea de 20—100 cm pe solurile argilo-lutoase şi 50—150 cm pe solurile
puternic podzolite (A. Ş u t a , 1956). În condiţii similare rădăcinile verticale
pătrund până la adâncimea de 4—5 m, respectiv 7—8 m. În asociaţie cu gutuiul,
părul formează un sistem radicular relativ restrâns, cu multe rădăcini orizontale,
situate la adâncimea de 20—40 cm. La soiurile „Kieffer" şi „Abatele Fetel", marea
majoritate a rădăcinilor se situează între 25—50 cm adâncime pe solurile nisipoase
şi la 20—60 cm pe solurile nisipo-lutoase. În multe cazuri, 62—80% din rădăcini
se formează pe primul m2 din jurul trunchiului pomilor si 92—100% în primii 4 m2
(D. A t k i n s o n, 1980).
Creşterea tulpinii. Părul formează un trunchi drept, cilindric (la soiurile :
„Clapp's Favourite", „Olivier de Serres", „Păstrăvioare") sau uşor răsucit (la soiul
„Dr. Joules Guyot"), cu ritidomul solzos, de culoare brun-roşcată sau brun-cenuşie,
brăzdat de crăpături longitudinale, adânci şi sinuoase (la soiurile : „Curé",
„Păstrăvioare", „Ducesa de Angoulême"). Unele soiuri, cum sunt : „Curé",
„Josephina de Malines" şi .„Beurré Bosc" formează trunchiuri strâmbe şi, de aceea,
necesită tutori la locul de plantare.
Coroana formată în mod natural poate fi : îngust-piramidală, şi deasă (la
soiurile : „Dr. Joules Guyot", „Passe Crassane") ; piramidală (la „Beurré Hardy",
„Beurré Liegel" şi „Ducesa de Angoulême") ; larg piramidală, cu tendinţă spre
răsfirare (la soiurile : „Contesa de Paris") şi pletozitate („Beurré Giffard") ; invers
piramidală („Păstrăvioare", „Doyenne du Comice") ; sferică („Cap de pisică") şi
sferic-turtită.
Soiurile de păr altoite pe portaltoi franc realizează coroane mari de peste 10 m
înălţime şi 8 m în diametru, iar pe gutui coroane mici, restrânse, care adeseori nu
depăşesc 1,5 m înălţime şi 1 m în diametru („Passe Crassane"). Axul coroanei
părului este puternic şi domină ramurile laterale, indiferent de poziţia şi unghiul de
inserţie al acestora, mai intens la „Beurré Hardy", „Beurré Diel" şi „Păstrăvioare"
şi mai slab la „Dr. Joules Guyot", „Beurré Giffard", „Passe Crassane" şi „Doyenne
du Comice". Ramurile de schelet sunt lungi şi groase la „Doyenne du Comice",
„Curé", „Păstrăvioare" şi „Beurré hardenpont", scurte, groase şi noduroase la
„Ducesa de Angoulême", lungi, subţiri şi flexibile la „Beurré Giffard" şi
„Josephina de Malines". Alte soiuri ca : „Williams" şi „Ducesa de Angoulême" au
ramurile scurte sau mijlocii, noduroase şi cu o flexibilitate limitată.
În interiorul coroanei ramurile sunt dispuse pe ax grupat către bază („Dr. Jules
Goyot", „Contesa de Paris") sau într-o succesiune puţin ordonată („Passe
Crassane"). Numărul creşterilor vegetative şi de rod pe metru ramură de schelet
grupează soiurile astfel : cu ramificare bună şi coroană deasă : „Curé", „Williams"
şi cu ramificare slabă şi coroană rară : „Beurré Bosc" şi „Beurré Hardy".
Lăstarii părului cresc drept sau geniculat, sunt lungi, subţiri şi arcuiţi (la
soiurile „Beurré Diel" şi „Beurré Giffard"), lungi, groşi şi noduroşi (la „Clapps
Favourite") lungi, groşi şi sinuoşi (la „Curé", „Josephina de Malines"), scurţi, groşi
şi cu internoduri mici (la soiul „Passe Crassané”). Au culoare verde-măslinie,
verde-roşcată, roşie-violacee, roşie-închisă, până la brună-cafenie. Creşterea
lăstarului la păr se produce internodal şi apical. După momentul opririi creşterii, N.
Assaf (citat de Toma L i a n a D o i n a , 1976) distinge la păr 4 tipuri, şi anume: 1)
lăstari cu oprirea creşterii în luna iunie şi cu partea neoformată bine dezvoltată ; 2)
lăstari cu încetarea creşterii în luna mai şi cu partea neoformată slab dezvoltată ; 3)
lăstari cu oprirea creşterii la începutul lunii mai, care au numai partea preformată ;
4) lăstari care îşi încetează creşterea după câteva zile, cu partea preformată slab
dezvoltată.
În condiţii de pepinieră şi în primii ani de livadă, multe soiuri emit numeroşi
lăstari anticipaţi care pot fi folosiţi în construcţia palmetei anticipate (S.
S a n s a v i n i ş i A z o o c a , 1969). Ca exemple, dăm soiurile: „Williams",
„Buttira Precoce Morettini", „Doyenné du Comice", „Conference", şi cu frecvenţă
relativ redusă soiurile : „Beurré Giffard", „Clapp's Favourite", „Curé", „Olivier de
Sérres" etc.
Mugurii vegetativi ai părului sunt mici, mijlocii sau mari, conici ovoizi sau
turtiţi, solzoşi, glabri sau pubescenţi, inseraţi direct pe ramură sau pe perniţe mici
proeminente (la soiul „Williams").
Mugurii de rod apar în poziţie terminală şi axilară (spre vârf), pe lăstarii lungi
şi în vârful lăstarilor scurţi.
Tipul de fructificare conturat şi consolidat în perioada de mare producţie
grupează soiurile de păr în : a) soiuri standard, care rodesc predominant pe
nuieluşe şi mlădiţe (soiurile : „Josephina de Malines", „Williams", „Beurré precoce
Morettini", „Curé" etc.) ; b) soiuri spur, care fructifică în principal pe ţepuşe
(soiurile : „Passe Crassané", „Beurré Hardy", „Beurré Bosc", „Abatele Fetel",
„Ducesa de Angoulême", „Păstrăvioare" etc.). Potaltoii de vigoare redusă amplifică
fructificarea pe ramurile scurte la soiurile „Napoca", „Bella di Giugno",
„Republica", „Eletta Morettini" şi „Grand Champion" (N. B r a n i ş t e , 1978).
Vigoarea pomilor. Este atribuită, în principal, soiului şi în secundar influenţei
fiziologice a portaltoiului. În condiţii de altoire, pe acelaşi portaltoi soiurile de păr
pot fi grupate în :
— cu vigoare supramijlocie şi mare : „Curé", „Beurré Giffard",
„Păstrăvioare", „Beurré Diel", „Doyenné du Comice", „Beurré Hardy",
„Contesa de Paris", „Imamura Aki", „Kosui" şi „Nijisseiki" ;
— cu vigoare mijlocie: „Beurré Bosc", „Williams", „Ducesa de Angoulême",
„Beurré Hardenpont",,Olivier de Sèrres", „Abatele Fetel", „Kumoi", „Hosui",
„Hayatama." ;
— cu vigoare mică : „Dr. Joules Guyot", „Josephina de Malines", „Kikusui"
şi „Yakumo".
Când soiurile de păr sunt asociate cu portaltoiul franc, formează pomi de
vigoare mijlocie şi mare, iar cu gutuiul, pomi cu vigoare redusă. După
D o m e n i c o C o b i a n c h i şi colab. (1986), cea mai mică vigoare de creştere a
soiurilor „Abatele Fetel", „Doyenné du Comice", „Williams", „Williams Bovey" a
fost indusă de gutuiul „ADAMS", iar cea mai mare, de gutuiul „EMA" soiului
„Doyenné du Comice", de „BA 29" soiurilor „Abatele Fetel" şi „Williams" şi de
„Cts 214" soiului „Williams Bovey". În alte cercetări R. L o r e n z o şi colab.
(1986) constată că, în primii 4 ani de la plantare, pomii soiului „Williams" au fost
de vigoare mică pe portaltoiul EMC şi ADAMS, mijlocie pe Cts 212 şi Cts 214 şi
mai mare pe BA 29 ,şi EMA. Soiurile „Beurré Hardy" şi „Doyenné du Comice"
tind să devină viguroase şi să fructifice mai târziu, când sunt altoite pe gutuiul „A"
(F. S e p h e r d , 1973).
Soiurile de păr au nevoie de o perioadă mai îndelungată de vegetatie (190—
195 zile), timp în care necesită 3 200—3 500°C.
Vârsta rodirii. Altoite pe gutui, soiurile de păr „Williams", „Beurré Giffard",
„Buttira precoce Morettini", „Dr. Joules Guyot", „Passe Crassané" etc. încep să
rodească în anii 2—3 de la plantare, iar „Doyenne du Comice", „Păstrăvioare",
„Beurré Liegel" şi „Beurré Hardenpont" în anii 5—6. Unele soiuri, asociate cu
portaltoii franc, îşi decalează intrarea pe rod cu circa 2—3 ani. Soiurile asiatice
„Chojuro", „Hosui", „Kosui" şi „Nijisseiki" altoite pe Pyrus seratina şi Pyrus
calleriana produc primele fructe în anii II de lai plantare (B. T h i b a u l t şi colab.,
1988), iar „Shinseiki" şi „Kumoe" în anul III (S. S a n s a v i n i, 1987).
Înfloritul, polenizarea şi fecundarea. Soiurile de păr înfloresc primăvara,
după 61—67 zile consecutive cu temperaturi pozitive şi necesită un total de 334—
404°C (N. B r a n i ş t e , 1978). În cadrul acestor limite, devansarea înfloritului este
în funcţie de soi şi portaltoi. După epoca înfloritului, se deosebesc : soiuri cu
înflorire timpurie : „Contesa de Paris", „Dr. Joules Guyot", „Bella di Giugno" şi
„Beurré D'Anjou" ; soiuri cu înflorire mijlocie : „Aromată de Bistriţa", „Beurré
Giffard", „Curé" şi „Republica" ; soiuri cu înflorire medie-târzie : „Williams",
„Beurré Bosc", „Timpurii de Dâmboviţa", „Max Red Bartlett" şi soiuri cu înflorire
foarte târzie : „Napoca" şi „Jeanne D'Arc". Părul altoit pe gutui începe să în-
florească cu 2—3 zile mai devreme decât pe franc.
Când temperatura aerului se menţine constant între 13 şi 16°C şi umiditatea
atmosferică între 70—75%, înfloritul la păr durează 6—10 zile.
Cele mai multe soiuri de păr sunt diploide. Se cunosc, însă, şi soiuri triploide
(„Merat'on Pride") şi tetraploide („Double Williams"). Majoritatea soiurilor
diploide produc polen bun pentru fecundare şi au capacitatea de a lega fructe şi
prin autopolenizare (ca „Napoca" şi „Timpurii de Voineşti"). Fac, însă, excepţie
soiurile „Bristol Cross" şi „Margeurite Marillat" care au staminele şi polenul
imperfecte, ca şi soiul „Beurré Bedford" care produce puţin polen bun. Soiurile
triploide au polenul necorespunzător şi, de aceea, nu pot fi folosite ca polenizatori.
Polenizatorii principalelor soiuri de păr cultivate în ţara noastră sunt prezentaţi în
tabelul 16.2.
În timpul fecundării, soiurile de păr se comportă ca autosterile
(autoincompatibile). În puţine cazuri, unele din ele, diploide (ex. : „Conference") şi
tetraploide („Double Williams") pot fi şi autoincompatibile. Se cunosc grupe, de
asemenea total incompatibile, ca : „Bella di Gringo" × „Republica" ; „Beurré
Giffard" × „Curé" ; „William's” × „Bella di Giugno" ; „Passe Crassane" ×
„William's" (N. B r a n i ş t e , 1978) şi unilateral intercompatibile ca : „Beurré
Amanlis" ׄConference". Dacă la grupa de soiuri cu interincompatibilitate totală
fructificarea nu este posibilă, în grupa cu interincompatibilitate unilaterală unul din
soiuri poate fi un bun donator de polen („Beurré Amanlis"), fără însă să accepte
polenul celuilalt soi pentru fecundare („Conference").
Unele soiuri de păr au tendinţa să fructifice partenocarpic (soiurile :
„Conference", „Curé, „Passe Crassane"), iar altele să manifeste un pronunţat
caracter de remontanţă (soiurile : „Beurré Amanlis" şi „Williams"). Fructificarea
partenocarpică capătă importanţă în primăverile reci şi ploioase când albinele nu
pot zbura şi asigura polenizarea florilor, în timp ce prin fenomenul de remontanţă
se diminuează mult numărul organelor cu evoluţie normală. Florile părului sunt
protogine, mari şi albe. Datorită unui conţinut mai redus în nectar (7,9—9,9%),
sunt mai puţin vizitate de albine.
Potenţialul productiv al părului este relativ constant şi foarte ridicat. Se
cunosc soiuri cu o fructificare abundentă ca : „Curé", „Clapp's Favourite",
„Williams", „Ducesa de Angoulême", „Beurré Hardenpont", „Buttira precoce
Morettini", „Contesa de Paris" şi „Trivale" ; moderată : „Beurré Giffard", „Dr.
Jules Gouyot", „Olivier de Seres", „Josephina de Mallines" etc. ; relativ mică :
„Doyenné du Comice" şi „Beurré Diel". La nivel de soi, mărimea recoltei este
supusă influenţei densităţilor de plantare, formei de coroană, vârstei pomilor şi
tehnologiei de cultură. Astfel, soiul „Williams" asociat cu gutuiul fructifică mai
bine plantat în densităţi mari şi condus ca fus subţire; „Abatele Fetel" şi „Passe
Crassane" înregistrează performanţe maxime la densităţi de 1904 pomi/ha (D.
G v o z d e n o v i c i ş i M . M â n ă s t i r a c , 1984) şi în sisteme de coroană
Lépage şi Spindelbusch (Montevechi şi colab., 1986). Pentru soiul „Buttira
Precoce Morettini", altoit pe gutui, S. S an s a v i n i şi colab. (1969) comunică
producţii de 58,4 t/ha pentru perii plantaţi la 3,5×2,2 m şi conduşi ca palmetă şi
52,6 t/ha la pomii plantaţi la 3,5×1,5 m îşi dirijaţi ca fus subţire. Soiurile asiatice
„Kosui", „Chojuro" şi „Nijisseiki" au realizat în anul I—IV de la plantare producţii
de 22,0—24,4 t/ha în asociaţie cu Pyrus calleriana şi 15,5—16,7 t/ha cu Pyrus
serotina (B. T h i b a u l t şi colab., 1988).
Calculul indicelui de productivitate a condus la concluzia că soiurile
„Highland", „Williams" şi „Conference" produc mai eficient decât „Beurré
Hardy" şi „Packham's Triumph", când sunt asociate cu portaltoiul BA 29 (S. S a n
s a v i n i şi colab., 1986).

PARTICULARITĂŢI TEHNOLOGICE

Specificul producerii materialului săditor

În câmpul I al pepinierei portaltoii franc cresc lent dar uniform, asi- gurând un
procent de prindere la altoire de 81—92% (P. P a r n i a ş i N . S t a n c i u ,
1984). Marcotele de gutui plantate pe soluri fertile şi suficient de umede ramifică
abundent, depăşind în multe cazuri grosimea de altoire. Puieţii de păr franc se
altoiesc în iulie, când circulaţia sevei încetează devreme, iar marcotele de gutui
care au o creştere continuă, în condiţii de irigare, în tot timpul campaniei.
În câmpul II, soiurile de păr „Păstrăvioare", „Olivier de Serres", „Beurré
Hardenpont", „Dr. Jules Guyot" şi „Beurré Liegel" au tendinţe să formeze lăstari
anticipaţi, iar „Ducesa de Angoulême" şi „Curé" să crească neuniform şi
geniculat.
Pentru soiurile de păr incompatibile cu gutuiul, se folosesc ca intermediar
soiurile : „Curé", „Beurré Hardy", „Passe Crassane", „Japoneze", „Alămâi" şi
„Sintilieşti".

Specificul înfiinţării şi întreţinerii plantaţiilor

Înfiinţarea plantaţiilor. Din datele prezentate în tabelul 16.3 rezultă că multe


soiuri de păr precoce şi foarte productive ca : „Williams", „Abatele Fetel",
„Beurré Bosc", „Passe Crassane", „Triumf", „Bella di Giugno", „Napoca" etc., în
asociaţie cu portaltoii de vigoare slabă, pot fi plantate în densităţi mari şi conduse
uşor ca fus subţire, cordon vertical şi „Ypsilon" transversal.
Alte soiuri, cum sunt : „Conference", „Buttira precoce Morettini", „Doyenné
du Comice", „Beurré Giffard", „Clapp's Favourite" obţin mari performanţe de
producţie plantate în densităţi medii şi dirijate în palmetă etajată cu braţe oblice
Lépage şi Bouché-Thomas. Soiurile : „Curé", „Contesa de Paris" şi „Beurré
Hardy", produc foarte bine şi constant în densităţi mici şi moderate, conduse sub
formă de garduri fructifere (liber aplatisate), piramidă întreruptă şi Spindelbusch.
Aceste asociaţii : soiuri/portaltoi/forme de coroană se regăsesc în plantaţiile
semiintensive şi superintensive.
Plantaţiile semiintensive se înfiinţează în zonele colinare pe versanţii uniformi
şi bine luminaţi, cu soluri subţiri şi mai puţin fertile.
Se folosesc soiuri de păr de vigoare mijlocie şi mare altoite pe franc şi plantate
în densităţi de 555—625 pomi/ha (4—4, 5—4 m), care asigură un volum de
coroană de 5 000—8 000 m3/ha.
Plantaţiile intensive se amplasează la baza pantelor şi pe terenuri terasate cu
posibilităţi de irigare. Se aleg soiuri şi portaltoi de vigoare mijlocie, rezistente la
ger, secetă, boli, asfixie şi cloroză calcară. Pomii se plantează în densităţi de 833
—1 250 pomi/ha (3,5—4 :2—3 m), pentru a realiza coroana cu un volum de 3 500
—4 500 m.c./ha.
Plantaţiile superintensive se înfiinţează pe terenuri plane (nisipoase) şi cu
pantă mică, ameliorate şi irigate, unde lucrările solului se execută mecanizat.
Se folosesc soiuri foarte precoce, de tip spur, altoite pe portaltoi nanifianţi
care, plantate la 3,5—3,8 ; 0,9—1,5 m (1 754—3 174 pomi/ha), realizează
coroane cu structuri fructifere bogate, al căror volum nu depăşeşte 4 000 m3/ha.
Particularităţi în formarea coroanelor. Unele soiuri ca : „Beurré Hardy",
„Conference", „Curé", „Clapp's Favourite", „Buttira precoce Morettini" şi
„Doyenné du Comice" au tendinţa de a forma un ax puternic şi ramificaţii slabe.
Pentru prevenirea acestui neajuns, la palmeta etajată cu braţe oblice se amână
înclinarea şarpantelor până la sfârşitul vegetaţiei anului I I , iar axul se ciupeşte la
înălţimea de proiectare a etajului următor.
Pentru reglarea vigorii între ax şi şarpante, la pomii dirijaţi ca Spindelbusch
axul se substituie cu o ramură mai slabă, iar şarpantele viguroase se înclină mai
puternic.
La soiurile „Timpurie de Trevoux" şi „Triumful Vienei", la care axul este mai
puţin dominant, primele ramificaţii de la vârf, care sunt şi cele mai viguroase, se
suprimă. Sunt reţinute pentru coroană ramificaţii mai slabe, cu unghiuri de inserţie
mai mari.
La soiurile „Beurré Giffard", „Beurré Hardy", „Beurré Hardenpont" etc., care
ramifică slab, cordonul vertical se formează într-un timp relativ scurt atunci când
lăstarii viguroşi se ciupesc în primele faze de creştere, la 10—15 cm lungime.
Majoritatea soiurilor de păr (cu excepţia soiului „Trivale") proiectate la plantare ca
fus subţire se conduc uşor, dacă în primii ani fructifică liber, fără intervenţii.
Începând cu anul III se fac tăieri de încadrare a pomilor în tiparul coroanei, prin
transferarea axului şi a şarpantelor pe ramuri laterale de vigoare mai slabă.
Temperarea creşterilor la unele soiuri („Abatele Fetel", „Doyenné du Comice" etc.)
se realizează şi prin stropiri cu paclobutazol (PP 333) în concentraţii de 500—1
000 ppm, pe sol sau pe plantă (R. Bonomo şi D. N e r i, 1986). Mai recent,
A l b e r t o A l d i n i şi colab. (1988) au dovedit că noul produs comercial al
paclobutazolului — S-3307 (10% (E)-l-(4-chlorophenyil)- 4,4-dimethyl-2-(l,2,4-
triazol-l-y 1)-l-pentan-3-01) a frânat mai puternic creşterea lăstarilor la soiul
„Doyenné du Comice" decât produsul PP 333 (25% (2 RS, 3 RS)-l-chlorophenyl)-
4,4-dimethyl-2-(lH-l,2,4-triazol-l-y 1) pentan-3-01. S-a apreciat că eficacitatea
maximă a paclobutazolului în formula S-3307 s-a înregistrat la concentraţia de 1
666 ppm. Lăstarii au fost mai puţini şi mai scurţi, iar numărul ţepuşelor mult mai
mare decât la concentraţia de 2 000 ppm.
Tăierile de producţie. La păr, acestea se aplică diferenţiat în funcţie de soi,
vârstă, vigoare şi capacitate de rodire a pomilor. Intensitatea tăierilor este mai
redusă la pomii tineri şi la soiurile spur şi mai puternice la pomii soiurilor standard
la care creşterile anuale periferice se situează sub 15—20 cm. Pentru echilibrarea
raportului creştere-rodire, se fac tăieri de rărire şi de reducţie a semischeletului,
precum şi tăieri de rărire şi de scurtare a ramurilor roditoare lungi (smicele,
nuieluşe, mlădiţe).
Rărirea semischeletului se execută, în principal, la soiurile „Curé", „Beurré
Giffard", „Beurré Diel" etc., când pomii sunt tineri şi ramifică abundent, în timp
ce reducţia semischeletului se face când pomii intră în perioada de maximă rodire,
în cadrul lucrărilor de normare. Frecvenţa reducţiei semischeletului este mai mare
la soiurile standard („Trivale", „Păstrăvioare", „Josephina de Malines" etc.) şi mai
mică la cele de tip spur („Beurré Hardy", „Beurré Bosc" etc,).
Corectarea încărcăturii de rod pe segmentele de semischelet rezultate la tăiere
se realizează atât prin rărire, cât şi prin scurtarea mlădi- ţelor şi nuieluşelor.
Rărirea acestor ramuri fructifere se practică atunci când sunt prea dese şi
supraîncarcă pomii cu rod, iar scurtarea, când producţia este asigurată integral de
către ţepuşe. Unele soiuri de păr conduse ca fus subţire („Trivale", „Clapp's
Favourite", „Beurré Giffard") dezvoltă un semischelet lung, drept sau sinuos, de
diferite vigori, garnisit spre vârf cu ramuri fructifere. Acest semischelet se
arcuieşte puternic sub greutatea rodului, iar din punctele de curbură evoluează
lăstari noi, care ulterior se transformă în formaţiuni de rod. Reducţia acestei struc-
turi fructifere, amplificate în cazul fusului subţire, se execută la nivelul unei
ramuri anuale plasate pe direcţia iniţială a prelungirii arcuite.
La pomii bătrâni, cu formaţiuni complexe şi grade avansate de degarnisire a
semischeletului, se fac reducţii în lemn de 2—4 ani şi se simplifică toate vetrele
de rod.
În plantaţiile moderne se aplică curent tăierea mecanizată de contur asociată
cu tăierea manuală a ramurilor din interiorul coroanei. Cele mai bune rezultate s-
au obţinut, până în prezent, la gardurile fructifere şi la soiul „Abatele Fetel", iar
cele mai slabe la coroanele Spindelbusch şi piramidă şi la soiul „Passe Crassane"
(P. Mon t e v e c h i şi colab., 1986). Timpul de tăiere a fost redus la jumătate faţă
de tăierea manuală, revenind, în medie 62,5 ore/ha la „Abatele Fetel" şi 111,1
ore/ha la „Passe Crassane".
Prin tăierea mecanizată se stimulează reînnoirea şi amplificarea volumului
productiv al coroanei şi al aportului foliar şi se îmbunătăţeşte substanţial calitatea
recoltei (E. B a l d i n i şi colab., 1984).
Întreţinerea solului. Când părul este altoit pe franc, mobilizarea solului ,se
face mai adânc, până la 15—18 cm, iar când portaltoiul este gutuiul, numai până
la 10—12 cm.
În plantaţiile de păr amplasate în zonele cu exces de umiditate, în a doua
jumătate a verii solul se menţine înierbat până la căderea frunzelor, când se
execută arătura adâncă de toamnă.
Pentru executarea lucrărilor de combatere a buruienilor, de afânare şi
mărunţire a solului de-a lungul rândului de pomi, se foloseşte freza laterală cu
palpator FA-0,76 sau erbicidarea cu : „Gesatop" WP 50 (8—12 kg/ha), „Argezin"
WP 75 (6—10 kg/ha), „Saminol" (20 kg/ha), Multigoal 57 WP (10 kg/ha),
„Fusilade" 25 CE (2 l/ha) + „Gaol" 25 CE (4 l/ha), „Pitezin" pomicol 75 PU (10
kg/ha)+ „Icedin” 24 LS (3 l/ha).
Aplicarea îngrăşămintelor. După B. C. S h e a r ş i M . F a u s t (1980), părul
fructifică normal când în lunile august-septembrie, în ţesuturile frunzei şi
ţepuşelor nivelul concentraţiei macro- şi microelementelor, în condiţiile unei
recolte de pere de 20 t/ha, este de : 33 kg N, 12 kg P2O5, 48 kg K2O şi 35 kg CaO,
iar la o recoltă de 40 t/ha, consumuri de : 114 kg N, 90 kg P2O5, 137 kg K2O, 80
kg CaO şi 15 kg Mg O (N. Bra n i ş t e ş i P . P a r n i a , 1986).
În livezile tinere sunt suficiente doze moderate de 20 t/ha îngrăşăminte
organice, 130 kg/ha N, 75 kg/ha P2O5 şi 80 kg/ha K2O.
Pentru restabilirea echilibrului nutriţional la pomii carenţaţi, se folosesc
îngrăşăminte complexe foliare cu NPK în raport de 24 : 6 : 12 şi microelemente
(Fe, Mn, Mg, Cu şi Zn) în concentraţii de 100—200 g / l (T. A r m a n d o şi G. G i
u s e p p e, 1986).
Irigarea plantaţiilor. În anii secetoşi şi în zonele deficitare în precipitaţii
(sub 600 mm anual), se impune irigarea părului cu norme echivalente cu 1 000
mm anual (80% din capacitatea de câmp a solului), ceea ce asigură sporuri de
recolte de 22—39% la soiurile europene şi 7,5—21,7% la soiurile asiatice (A. B e
r g a m i, 1988).
În condiţiile României, irigarea plantaţiilor de păr începe din aprilie (în
primăverile secetoase) şi se continuă până la sfârşitul lui septembrie. Se irigă
prioritar înainte de dezmugurire, la 2—3 săptămâni de la înflorire, după căderea
fiziologică a fructelor şi cu 2—3 săptămâni înainte de recoltare.
Cercetările efectuate în Australia la Staţiunea Agricolă Tatura au demonstrat
că folosind norme de udare mai reduse la dezmugurire, pomii au produs mai
puţin lemn şi mai multe fructe. Producţia medie pe 5 ani la soiul „Williams" a
înregistrat o creştere de 20% în condiţiile în care volumul irigaţiilor a fost redus
cu 2 9 % ( M a r c D e c r o i x , 1989). S-au făcut, totodată, economii de energie şi
forţă de muncă la tăieri.
În plantaţiile de rod extensive se udă pe brazde cu norme de udare de 400—
700 m3 apă/ha (5—6 udări), iar în cele intensive şi superintensive, mai recent, cu
microaspersiune. Instalaţia pentru microudare este dotată cu capete de udare
(microjeturi TI) prevăzute, fiecare, cu 6—10 jeturi cu diametre de 2,5—3 mm.
Controlul recoltei de pere. În plantaţiile comerciale mărimea şi calitatea
recoltelor pot fi influenţate favorabil prin stropiri cu substanţe bioactive, la 2—3
săptămâni de la deplina înflorire. P. M o n t a l i ş i colab. (1984) au stabilit că,
sub influenţa regularexului (conc. 1 000 ppm), în frunzele şi fructele soiului
„Conference" după 4 zile de la aplicarea tratamentului, s-a observat o uşoară
creştere a nivelului GA, iar după 15 zile o scădere rapidă a auxinelor şi GA
acide şi o sporire progresivă a GA neutre. Diminuarea GA acide şi a auxinelor a
fost însoţită de noi acumulări de ABA care au intensificat căderea fiziologică a
fructelor. La soiul „Curé", corectarea încărcăturii de rod a pomilor s-a făcut cu
sarea sodică a acidului naftalenacetic (NaNAA 8%) în concentraţie de 1 000
ppm ( S a b i n a S t a n şi colab., 1984).
În alte cercetări s-a constatat că fructele soiurilor „Williams" şi „Douchesse
d'Angoulême" cresc mai intens când pomii sunt trataţi cu GA3 şi 2, 4, 5 T (R.
M u s t a f a, El. S o n b a t y , 1982).
Recoltarea şi păstrarea perelor. La soiurile de vară fructele se recoltează
cu 8—10 zile înainte de maturitate, iar la soiurile de toamnă cu 8—14 zile mai
târziu. În momentul recoltării culoarea de fond a pieliţei virează de la verde spre
o nuanţă mai deschisă, amidonul din zona camerei seminale începe să se
hidrolizeze, iar fermitatea pulpei scade.
Fructele soiurilor „Republica", „Josephina de Malines" şi „Olivier de Serres"
se păstrează mai bine şi cu pierderi reduse în condiţii naturale, în timp ce
fructele soiurilor „Williams", „Beurré Hardy", „Conference” şi „Abatele Fetel"
cer condiţii specifice de depozitare cu atmosferă controlată.
Tratamentele cu substanţe bioactive şi cu îngrăşăminte foliare fosfo-potasice,
intensifică culoarea şi maturarea fructelor (Grazie11a C r i s t o f e r i şi colab.,
1986) şi diminuează procesul de brunificare la perele conservate în frig natural
(L. L e b 1 o n d şi colab., 1984).
Combaterea bolilor şi dăunătorilor. Cele mai păgubitoare boli produse de
ciuperci, bacterii şi virusuri sunt : rapănul (Venturia pirina) ; boala petelor albe
(Mycosphaera sentina); rugina părului (Gyminosporangium sabinae); monilioza
(Monilia fructigena) ; cancerul rădăcinii (Agrobacterium tumefaciens); arsura
bacteriană (Erwinia amylovora) ; îngălbenirea nervurilor părului (Vien yellows
— V V V ) ; cancerul pustulos al părului (Pear blister canker) şi pietrificarea
perelor (Pear stony pit).
Dintre insectele cu un grad mare de periculozitate pentru păr, menţionăm :
păduchele din San José (Quadrasspidiotus perniciosus) ; puricele părului (Psylla
piricola) ; viermele fructelor (Carpocapsa pomonella) ; gărgăriţa mugurilor
(Anthonomus piri) şi viespea părului (Haplocampa brevis). Pagubele produse
părului de afidele roşii (Yezabura piri) ; afidele verzi (Aphis pomi) ; păianjenul
roşu (Paratetranychus pilosus); păianjenul părului (Eriophes piri); nematozi
(Pratilenchus vulnus şi P. penetrans). Efectele lor sunt mai puţin îngrijorătoare,
până în prezent, pentru cultura părului din ţara noastră. În ultimii 4 ani, în multe
zone din ţara noastră producţia de pere a fost compromisă parţial sau total, datorită
atacului puternic al puricelui melifer al părului, care a distrus lăstarii şi frunzele
tinere. Înmulţirea acestui dăunător (cu 8—12 generaţii pe an) a fost favorizată de
secetă şi de temperaturile foarte ridicate din timpul verii. Cele mai mari pagube s-
au înregistrat la soiurile „Curé", „Beurré Hardy", „Williams", „Clapp's
Favourite", şi „Beurré Giffard", iar cele mai mici la soiurile „Trivale", „Higland",
„Contesse de Paris" şi „Butira Precoce Morettini".
Pentru combaterea bolilor şi dăunătorilor se fac tratamente la avertizare.
Încercările de a se obţine soiuri de păr valoroase, cu rezistenţă la boli şi dăunători
s-au soldat cu crearea soiului „Eurasia" (N. Andreieş ş i G h .
M o r u j u , 1984) şi a unei descendenţe hibride din „Pierre Corneille" × US
62.574.13 (B. T h i b a u l t şi I. P a u l i a n , 1979).

CULTURA GUTUIULUI

Cydonia oblonga Mill. Fam. Rosaceae Subfam. Pomoideae

IMPORTANŢĂ, ORIGINE, ARIE DE RĂSPÂNDIRE


Importanţă. Gutuile constituie o materie primă valoroasă pentru in-
dustrializare, datorită însuşirilor superioare : grad ridicat de gelificare ; menţinere
a aromei şi a fermităţii pulpei după prelucrare ; aciditatea naturală plăcută la
produsele de confiserie etc.
Cultura gutuiului este mai puţin pretenţioasă, are număr redus de boli şi
dăunători, are cerinţe reduse faţă de îngrăşăminte, tăierile sunt mai simple, nefiind
nevoie de intervenţii anuale, rărirea fructelor se face mai rar, fructele sunt mai
rezistente la recoltare şi transport, iar păstrarea se face timp de 1—2 luni, cu
consum mic de energie. Din aceste motive cheltuielile de producţie sunt cu 20—
25% mai reduse faţă de măr şi păr.
Având cea mai tardivă înflorire (luna mai), nu este expus îngheţurilor târzii de
primăvară. Nemanifestând fenomenul de alternanţă a rodirii, gutuiul este specia
pomicolă ce prezintă cea mai mare siguranţă a unor producţii anuale şi ridicate
care aduc venituri echivalente cu celelalte specii pomicole.
Gutuiul serveşte ca portaltoi (generativ şi vegetativ) pentru plantaţiile
intensive şi superintensive de păr.
Gutuile sunt plăcute la gust, având o mare valoare nutritivă, datorită
compoziţiei chimice : zaharuri (10,1%) ; acizi organici (l,05%) ; protide (0,4%) ;
pectide (0,90%) ; tanin (0,31%); lipide (0,50%); săruri de : K (201 mg%), Ca (10
mg%), Mg (8 mg%), Fe (0,60 mg%) etc. (A. Gher- g h i , 1983). În medicina
populară fructele şi frunzele se folosesc contra tusei, bolilor de inimă, ficat etc.
(V. B u t u r ă, 1979).
Pomul este decorativ prin culoarea galbenă-aurie a fructelor şi suportă tunsul
în garduri (V. P. P e t r o v a, 1987).
Origine şi arie de răspândire. Gutuiul este originar din Caucaz de unde s-a
răspândit în Asia Mică, Grecia şi de aici în Europa. Italia se află pe primul loc în
Europa cu producţia cea mai mare de fructe (E. Ba1d i n i , 1986). La noi în ţară,
producţia cea mai mare de gutui se obţine în Ilfov (20%) şi Olt (10%), iar
principalele centre de cultură din ţară sunt : Copăceni, Grădinari, Bolintin, Vidra
(Ilfov), Podenii-Mari, Podenii-Mici, Valea Călugărească, Gornetu-Cuib şi Mizil
(judeţul Prahova), Măcin, Greci, Tulcea (judeţul Tulcea), Moşna, Răducăneni,
Comarna (judeţul Iaşi), Huşi (judeţul Vaslui), Runcu, Arceni, Peştişani (judeţul
Gorj) (I. C u p c i n e n c o, 1954; A l . Duman, 1955; T. B o r d e i a n u , 1959 ; M.
Mitu, 1967).

PARTICULARITĂŢI BIOLOGICE

Speciile care prezintă interes pentru obţinerea unor noi soiuri sau
portaltoi. Soiurile de gutui cultivate în ţara noastră provin din trei varietăţi ale
speciei Cydonia oblonga: a) var. maliformis Mill C. K. Schneid., cu fructe
maliforme ; b) var. piriformis Kirchn, cu fructe piriforme, fără coaste ; c) var.
lusitanica C. M. Schneid., cu fructe piriforme şi cu coaste proeminente. Numărul
de cromozomi: 2n = 34 (A. M o f f e t , 1931, L . B a g m o l i , 1963).
Cerinţele gutuiului faţă de factorii ecologici. Gutuii sunt, în general, rustici,
cu mare capacitate de adaptare, putând fi cultivaţi din zona de câmpie până în
zona subcarpatică. Pomii rezistă până la temperaturi de —27° ... — 30°C, florile
până la— 1,50, iar fructele, toamna, până la —2,2°C. Fiind o specie termofilă,
fructele se dezvoltă mai bine şi sunt mai aromate în regiunile mai calde, cu suma
temperaturilor medii de 3 350—3 500°C. Gutuiul prezintă cerinţe relativ mari faţă
de apă ; de aceea, se plantează la baza pantelor. Preferă umiditatea atmosferică cu
valori de 75—80% (S. A s e n , 1985). Fiind exigent faţă de lumină, reuşeşte bine
pe pantele cu expoziţii sudice. Se comportă bine pe solurile aluvionare, reavene,
fertile, calde şi cu carbonaţii situaţi la mare adâncime, întrucât clorozează la peste
8% calciu activ.
Principalele soiuri de gutui cultivate în ţara noastră. Sortimentul este
relativ redus (tab. 17.1). Colecţia naţională de gutui se află la S.C.P.P. Tg. Jiu (D.
B l a j a, 1981). Există numeroase populaţii autohtone de gutui foarte valoroase.
Principalele soiuri din sortimentul naţional au fost studiate şi în ţările vecine (T. I.
G o r i n , 1961 ; T. A n g h e l o v , 1955, 1972, 1984; O. V. M a s 1 o v a, 1975 ;
V. P â r v e n e v s k i , 1986). Tabelul 17.1
Caracteristici morfologice şi de producţie. Sistemul radicular are o
dezvoltare orizontală, este bogat ramificat şi repartizat superficial în sol (în stratul
de sol situat între 10—75 cm adâncime). În stare naturală gutuiul este arbustoid,
iar în plantaţii pomii au trunchiul de înălţime mijlocie (4—6 m), cu coroana deasă,
neregulată. Lăstarii sunt tomentoşi, iar frunzele mari, ovat-alungite, cu marginile
întregi. Florile sunt mari, terminale, solitare şi apar pe lăstari scurţi. Fructul, de
mărimi şi forme diferite, este inserat direct pe ramură, fără peduncul, are sclereide
şi seminţe multe.
Diferenţierea mugurilor floriferi începe la sfârşitul lunii august începutul lui
septembrie. Înfloritul are loc în luna mai, după acumularea sumei de temperatură
de 248°C (T. Anghe1o v, 1964, 1967; D o i n a T o m a , 1976) şi durează 10—15
zile. Fructele îşi măresc greutatea cel mai mult în luna august şi septembrie.
Gutuiul rodeşte pe ramuri denumite „măciulii". Pe trunchi şi pe ramuri, la
anumite selecţii clonale, apar sferoblaste („burr Knots"), care evidenţiază
excepţionala capacitate rizogenă, fapt ce interesează în mod deosebit practica
pepinieristică (Van der Lek, 1930; L. M i t t e m - p e r g h e r , 1961 ; I. F. I. F.
I n d e n k o , 1966).
Gutuiul este precoce, intră pe rod la 3—4 ani de la plantare, fructifică regulat,
deşi fructele se recoltează toamna târziu.
Majoritatea soiurilor sunt autofertile sau parţial autofertile. Întrucât gutuiul
înfloreşte după formarea aparatului foliar, proporţia florilor fecundate este mare,
ele beneficiind de nutriţie suficientă. Cele mai productive soiuri la S.C.P.P. Tg. Jiu
au fost „Portugalia", „De Constantinopol” (70—109 kg/pom), (B1aja, 1981), iar în
Podişul Moldovenesc: „Champion", „Portugalia", „Bereczki" şi „Leskowatz" (100
—170 kg/pom) (N. Ş t e f a n ş.a., 1972). Gutuiul autohton din centrele pomicole
Moşna şi Grigoreni (jud. Iaşi) dă producţii între 90—120 kg/pom (I. D u m a n ,
1956; M. Mitu, 1970). Durata economică a plantaţiilor este de 25—30 de ani.

PARTICULARITĂŢI TEHNOLOGICE

Specificul producerii materialului săditor. În plantaţiile intensive se


foloseşte portaltoiul vegetativ de gutui EM-A (B. M a r a n g o n i , 1980). În
vederea unei ancorări mai bune a pomilor în sol şi spre a evita doborârea lor de
către vânt, soiul de gutui „Champion" a fost altoit cu succes şi pe portaltoiul franc
de Moşna (Liacu ; Mit u ; R o ş u " ; C i r e a ş ă ; G e o r g e s c u ; 1975).
Gutuiul pe terenurile mai uscate reuşeşte altoit pe păducel (Morettini, 1975).
Specificul înfiinţării plantaţiilor de gutui. Gutuiul se plantează numai în
sistem intensiv, întrucât are vigoare slabă, la distanţe de 3,0—3,5 m / 2,0—2,5 m
(1140—1 660 pomi/ha). Deşi soiurile de gutui sunt autofertile, în vederea unei
fecundări mai bune, într-o parcelă, se plantează intercalat câte 2—3 soiuri.
Specificul agrotehnicii gutuiului în livadă. Gutuiul se plantează toamna, dar
şi primăvara devreme, întrucât porneşte târziu în vegetaţie.
Coroana gutuiului se conduce în vas întârziat (uşor aplatizat) sau ca piramidă
mixtă întreruptă. La pomii tineri ramurile anuale mai lungi de 60 cm se scurtează
la 1/3, în scopul ramificării şi reducerii zonei de muguri dorminzi.
Prevenirea şi combaterea bolilor şi dăunătorilor. Gutuiul este mai rezistent
la boli şi dăunători. O boală specifică este mumifierea fructelor tinere (Monilinia
linhartiana), iar dintre dăunătorii mai frecvenţi sunt : viermele mărului, păduchii
ţestoşi, puricii de frunze. Combaterea bolilor şi dăunătorilor se face prin
tratamente la avertizare.
Recoltarea gutuilor. Se face când culoarea fructelor virează de la verde spre
gălbui, iar puful se desprinde în mod natural sau se şterge cu uşurinţă.
CULTURA PRUNULUI

Prunus domestica L. Fam. Rosaceae Subfam. Prunoideae

IMPORTANŢĂ, ORIGINE, ARIE DE RĂSPÂNDIRE

Importanţă. Prunul este una din cele mai importante specii pomicole din ţările
cu climat temperat, pentru fructele sale apreciate şi mult solicitate atât pentru
consum în stare proaspătă, cât şi pentru industrializare. În funcţie de soi, portaltoi,
zonă ecologică şi tehnologie de cultură, prunele conţin : 7—18% glucide ; 0,16—
2,30% acizi organici ; 0,15—1,5% substanţe tanoide ; circa 0,65% substanţe
pectice ; 0,7—17,6 mg/100 g s.p. ; vitamină C, urme de vitamina A şi B ; săruri
minerale de Fe, Ca, P, Mg, K, Na, Mn — componente cu rol important în
alimentaţia raţională a omului.
Pe plan mondial, la nivelul anului 1988, producţia de fructe a situat prunul pe
locul VI după mere, citrice, banane, piersici şi ananas. În România, prunul ocupă
locul I sau II ca producţie şi număr de pomi şi locul II ca importanţă după măr.
Prunul este o specie valoroasă şi datorită faptului că pomii au cerinţe relativ
mici faţă de condiţiile ecologice, necesită o agrotehnică relativ simplă şi au un
potenţial productiv ridicat şi constant.
În ţara noastră cea mai mare parte a producţiei a fost destinată mult timp
distilării. În prezent, datorită îmbunătăţirii sortimentului de soiuri şi a tehnologiei
de cultură, a crescut cantitatea de fructe consumate în stare proaspătă, iar formele
de industrializare s-au diversificat.
Exportul de prune proaspete şi divers prelucrate situează ţara noastră pe
primele trei locuri pe plan mondial. Această formă de valorificare are în viitor mari
perspective, exportul de prune putând asigura o bună parte din valuta necesară
activităţii în pomicultură. Lemnul de prun, ca produs secundar, este o apreciată
materie primă în industria chimică pentru obţinerea cărbunelui activ, în industria
uşoară pentru fabricarea creioanelor şi a altor rechizite. Din sâmburi se pot extrage
unele substanţe cu multiple utilizări (grăsimi, proteine, hidraţi de carbon, arome
etc.), sau (în cel mai rău caz) ei pot fi utilizaţi drept combustibil cu valoare ener-
getică ridicată.
Multe specii ale genului Prunus prezintă importanţă în pomicultură ca
portaltoi şi în arhitectura peisajeră ca plante decorative, în apicultură ca sursă de
polen şi nectar etc.
Origine şi areal. Sâmburii de „goldan" găsiţi în locuinţele lacustre din Europa
Centrală dovedesc faptul că fructele speciei P. insitiţia au fost folosite în hrana
omului încă din perioada preistorică. Date referitoare la cultura prunului comun
( P . domestica) apar abia în secolul I.e.n. în scrierile lui P l i n i u. Se presupune că
aceasta a fost adusă în S—E Europei din Caucaz unde s-ar fi format prin
încrucişarea naturală între P. spinosa şi P. cerasifera.
Arealul de cultură a prunului este destul de vast şi cuprinde, în principal,
jumătatea de sud a zonei cu climat temperat, cu precădere în emisfera nordică.
Situaţia actuală şi de perspectivă a culturii prunului pe plan mondial şi în
România. La nivelul anului 1988 producţia mondială de prune a fost de 6,6 mil.
t., din care circa 50% s-a obţinut în Europa, 19,3% în Asia, 15,2% în fostul
U.R.S.S. şi 11,7% în America de Nord. Pe ţări, cea mai mare producţie s-a obţinut
în fostul U.R.S.S. (1,0 mil. t), urmată de România (0,80 mil. t) şi Iugoslavia (0,76
mil. t). În Europa, mari producătoare de prune mai sunt : Germania (0,57 mil. t),
Franţa (0,22 mil. t), Italia (0,16 mil. t), Spania (0,14 mil. t), Republica Cehă şi
Slovacă şi Bulgaria (0,13 mil. t) etc.
În Asia, cele mai mari producţii se obţin în China (0,76 mil. t), iar în America
de Nord, în S.U.A. (0,68 mil. t).
În România se cultivă cu pruni peste 130 mii ha situate, în principal, în
judeţele Argeş, Vâlcea, Prahova, Olt, Caraş-Severin, Buzău, Gorj, Dâmboviţa,
Mehedinţi etc.
În etapa actuală se înregistrează tendinţa de creştere a suprafeţelor cultivate cu
prun, în special în sectorul particular. Pentru creşterea rentabilă a culturii, în
viitor trebuie acordată o mai mare importanţă exportului şi diversificării formelor
de valorificare.

PARTICULARITĂŢI BIOLOGICE

Caracteristici morfologice şi de producţie

Sistemul radicular. La pomii altoiţi pe corcoduş rădăcinile sunt lungi şi


subţiri şi ajung în sol până la 120—130 cm adâncime. Peste 80% din masa
rădăcinilor este pasată în sol între 18—70 cm. Pe orizontală, rădăcinile pomilor
maturi ajung la peste 6 m de trunchi, depăşind de 2—3 ori proiecţia coroanei.
Pomii altoiţi pe prun franc şi cei crescuţi pe rădăcini proprii au un sistem radicular
mai superficial, marea majoritate a rădăcinilor fiind plasate în sol la adâncimea de
10—50 cm. Această particularitate permite cultura prunului şi pe solurile subţiri,
pe cele cu conţinut ridicat de argilă, care au un drenaj aerohidric deficitar.
Înrădăcinarea superficială are, însă, dezavantajul reducerii rezistenţei pomilor la
ger şi secetă.
Unele soiuri autohtone („Grase româneşti", „Vânăt românesc" etc.) emit
drajoni care au fost mult timp folosiţi pentru înmulţirea vegetativă.
Trunchiul. La majoritatea soiurilor trunchiul este mijlociu şi acoperit în
tinereţe cu un ritidom de culoare cenuşie. La unele soiuri riti- domul este neted
(„Anna Späth", „Renclod verde"); la altele torsionat („Roşior văratic",
„Montfort"), iar la altele prezintă coaste evidente („Agen", „Rivèrs timpuriu").
Coroana. Are, în funcţie de soi, diametre şi înălţimi cuprinse între 4—7 m, o
formă globuloasă, elipsoidală sau invers piramidală, cu ramuri de schelet
numeroase, garnisite în tinereţe cu multe ramuri de semischelet. În funcţie de
capacitatea de ramificare, soiurile pot avea coroane dese („Agen", „Minerva"), sau
rare („Nectarina roşie", „Stanley"). Unele soiuri fructifică în principal pe „buchete
de mai" („Nectarina roşie", „Stanley"), iar altele („Tuleu gras", „Vinete
româneşti", „Grase româneşti") fructifică, în principal, pe ramuri mijlocii şi mixte.
Florile sunt hermafrodite, cu petale albe sau albe-verzui, de dimensiuni
diferite. Înflorirea are loc înainte de înfrunzire („Nectarina roşie", „Stanley",
„Silvia"), simultan cu înfrunzirea („Vinete de Italia"), sau după înfrunzire
(„Vinete româneşti", „Centenar").
Fructele sunt d r u p e de dimensiuni, forme, gust, aromă şi culori foarte
diferite. În ţara noastră sunt considerate valoroase soiurile cu fructe mijlocii (35—
40 g) cu pieliţa colorată uniform în vânăt-închis şi acoperite cu un strat fin dar
persistent de „pruină", cu gust plăcut şi aromă fină, sâmburele mic şi neaderent la
pulpă (tip „Tuleu gras" şi „Vineţe româneşti").
Ciclul anual. Prunul porneşte în vegetaţie destul de timpuriu (jumătatea lunii
martie). Umflarea mugurilor durează, în funcţie de evoluţia temperaturilor, 4—12
zile. Înflorirea are loc, de regulă, în aprilie. În aceeaşi zonă şi în toţi anii soiurile
înfloresc în aceeaşi ordine. În funcţie de epoca înfloririi, soiurile se pot grupa în :
cu înflorire timpurie („Grase româneşti") ; cu înflorire mijlocie („Stanley",
„Nectarină roşie") şi cu înflorire târzie („Tuleu gras", „Agen", „Vinete
româneşti").
La prun, polenizarea este entomofilă. În funcţie de comportarea în procesul
fecundării, soiurile de prun se clasifică astfel : autofertile („Stanley", „Vinete
româneşti", „Vinete de Italia") ; parţial autofertile („Agen", „Grase româneşti") şi
autosterile („Tuleu gras", „Roşior văratic", „Tuleu timpuriu", „Centenar").
Autosterilitatea se datorează androsterilităţii. Nu se cunosc perechi de soiuri
intersterile. Asigurarea polenizării încrucişate prin intercalare, în aceeaşi parcelă,
a mai multor soiuri cu înflorire simultană este obligatorie la prun, dar mai ales la
soiurile autosterile şi parţial autofertile. Polenizarea încrucişată aduce însemnate
sporuri de producţie chiar şi la soiurile autofertile.
Pentru a obţine o producţie bună, în anii cu înflorire normală, trebuie
fecundate 20—30% din flori.
În unii ani brumele şi gerurile târzii de primăvară pot calamita parţial sau total
producţia.
Creşterea lăstarilor are loc, de regulă, într-un singur val, în mai-iulie la
pomii tineri şi mai-iunie la pomii maturi.
În funcţie de zona de cultură, fructele diferitelor soiuri ajung la maturitate
între 15.VI—l.XI. Din acest punct de vedere, soiurile se pot grupa în : foarte
timpurii (ce se maturează între 15.VI—15.VII ; „Rivers timpuriu", „Diana") ;
timpurii (15.VII—15.VIII : „Tuleu timpuriu", „Centenar", „Minerva") ; mijlocii
(15.VIII—15.IX : „Pescăruş", „Tuleu gras", „Stanley", „Agen") şi târzii (după
15.IX : „Anna Späth", „Vinete româneşti").
Prunul intră în perioada de repaus în a doua jumătate a lunii octombrie şi
prima jumătate a lunii noiembrie.
Longevitatea. Majoritatea soiurilor de prun altoite pe corcoduş trăiesc, de
regulă, 25—30 de ani. Unele soiuri („Grase româneşti"), în zonele favorabile pot
ajunge la 40—50 ani sau chiar 70 ani. Perioada de creştere durează 3—7 ani, cea
de început de rodire 4—6 ani, iar cea de rodire maximă 10—12 ani. După 25—30
ani pomii intră, de regulă, în perioada de declin.
Potenţialul productiv. În „Pomologia României", vol. IV, 1965 sunt citate
producţii record de 55 t/ha la soiul „Anna Späth" şi de 56,8 t/ha la soiul „Tuleu
gras", obţinute în 1963 la S.C.P.P. Voineşti. În plantaţiile intensive de la S.C.P.P.
Vâlcea s-au obţinut producţii record de peste 60 t/ha în 1988 la soiul „Centenar".
Cele mai productive sunt soiurile : „Anna Späth", „Stanley", „Centenar", „Silvia"
etc. La acelaşi soi, producţia creşte treptat până la 10—12 ani, rămâne relativ
constantă 10—12 ani apoi scade treptat. Pomii altoiţi pe portaltoi franc de vigoare
mai mică, fiind mai precoci şi putându-se planta la distanţe mai mici, asigură la
aceeaşi vârstă producţii la ha mai mari faţă de cei altoiţi pe corcoduş (C.
C ă t u ş a n u şi colab., 1991).

Cerinţe faţă de factorii climatici

Temperatura. Prunul are faţă de temperatură cerinţe mijlocii, zonele


favorabile fiind plasate între izotermele 8,5—11,0°C. Precizăm că, în funcţie de
speciile din care provin, soiurile se diferenţiază mult între ele privind cerinţele faţă
de temperatura din perioada de vegetaţie şi de repaus, dar mai ales faţă de
oscilaţiile diurne din perioada repausului facultativ. Din această cauză, încercările
de a cultiva în România soiuri valoroase provenite din speciile asiatice şi
americane nu au dat rezultate. În condiţiile din ţara noastră, la unele soiuri,
optimul termic este satisfăcut în zona submontană şi a dealurilor înalte cu
temperaturi medii anuale de 8,0—9,5°C. („Grase româneşti”, „Vinete româneşti",
„Tuleu gras", iar la altele în zone de coline şi câmpie, cu temperaturi medii anuale
de 10°— 11°C („Agen", „Stanley", „Renclod Althan", „Anna Späth", „Silvia").
În perioada înfloririi şi legării, temperatura medie zilnică optimă este de 10°—
12°C, iar temperaturile extreme diurne între 1,0°— 25,00C. Temperaturile sub, sau
peste aceste valori duc la căderea masivă a florilor sau a fructelor abia formate.
În timpul repausului profund (decembrie-ianuarie) prunul este destul de
rezistent la ger, suportând temperaturi minime absolute de —31°C (sau chiar —
32°C), care nu afectează mugurii floriferi. În stadiul de boboc limita de rezistenţă
este de —3,9°—4,9°C ; la plină înflorire, de —2,2—3,2°C, iar în stadiul de fruct
abia legat —1,1—2,1°C (M. G a u t i e r , 1977). Tulpinile anuale rezistă până la
—36...—38°C. Temperaturi mai mari de 35—40°C vara produc necroze pe frunze
şi fructe.
Cerinţele faţă de apă. Datorită înrădăcinării superficiale şi a transpiraţiei
intense prunul are cerinţe mari faţă de apă. Ele sunt satisfăcute în zonele în care
cad anual 600—700 l/m2 şi din care cel puţin 200— 250 l/m2 în lunile mai, iunie,
iulie. În zonele în care cad precipitaţii sub aceste valori, producţii mari şi
constante se obţin numai în condiţii de irigare. Cerinţele faţă de apă sunt mai mari
la pomii altoiţi pe prun franc, mijlocii la cei altoiţi pe corcoduş şi minime la cei
altoiţi pe zarzăr sau piersic. Pe acelaşi portaltoi şi în aceeaşi zonă soiurile târzii au
cerinţe mai mari decât soiurile timpurii. Pentru prun este dăunător şi excesul de
umiditate atât din sol, cât şi din atmosferă. Excesul de apă din sol este mai greu
suportat de pomii altoiţi pe zarzăr şi mai uşor de suportat de cei altoiţi pe prun
franc. Ploile reci din timpul înfloririi, împiedicând polenizarea şi fecundarea, pot
adesea compromite recolta. Umiditatea relativă ridicată a aerului favorizează
atacul unor boli criptogamice produse de : Monilia, Xanthomonas, Polystigma
etc.).
Cerinţele faţă de lumină. Acestea situează prunul în grupa speciilor cu
cerinţe mijlocii. Ele sunt satisfăcute în majoritatea zonelor din ţară. În zonele
nordice şi pe expoziţii nordice, lumina şi, implicit, căldura devin insuficiente
pentru unele soiuri mai exigente la aceşti factori („Nectarina roşie", „Agen",
„Stanley" etc.). În aceste condiţii, pomii devin mai sensibili la ger, produc puţin,
iar fructele sunt mai mici, slab colorate, cu un conţinut redus în zaharuri şi gust
mediocru. Lumina devine insuficientă şi în plantaţiile prea dese sau în coroanele
unor soiuri cu capacitate mare de lăstărire, la care porţiunile umbrite se
degarnisesc rapid.
Cerinţele faţă de sol. Prunul poate creşte şi rodi bine aproape pe toate tipurile
de sol, dacă ceilalţi factori sunt în limite normale, iar principalele însuşiri fizice şi
chimice au valori cuprinse între următoarele limite : volumul de sol negleizat să
fie mai mare de 0,3 m3/m2 (optim 0,8 m3/m2) ; conţinutul maxim de argilă între 30
—55% în zonele cu suficiente precipitaţii ; pH-ul să fie cuprins între 5,4—8,3
(optim 5,8—7,2). (D. T e a c i ş.a., 1988), şi conţinutul de calciu activ în sol să nu
fie mai mare de 10%.

Sortimentul de specii, soiuri şi portaltoi


Sortimentul de specii. Din cele peste 30 de specii ale genului Prunus L.,
pentru pomicultură prezintă interes numai 14—15, care pot fi grupate astfel :
― specii euro-asiatice : P. insititia Jusl., P. cerasifera Rhrh., P. domestica
L., şi P. spinosa L. ;
— specii est-asiatice : P. salicina Lindl., P. triflora Roxb., P. ussuri- ensis
Rov. et. Rost şi P. simonii Carr. ;
— specii nord-americane : P. americana Baylei, P. nigra Ait., P. hor- tulana
Baylei.
Arealul de cultură, principalele însuşiri biologice, exigenţele ecologice şi
exemple de soiuri care provin din aceste specii sunt prezentate în tabelul 18.1.
Sortimentul de soiuri. În trecut, sortimentul de soiuri cultivat în ţara noastră
era reprezentat în exclusivitate de soiuri autohtone. Unele dintre ele, având însuşiri
valoroase, se mai cultivă şi astăzi pe întinse suprafeţe („Tuleu gras", „Vinete
româneşti", „Grase româneşti", „Roşior văratic" etc.). Pe plan mondial există, în
prezent, peste 2 500 soiuri şi numărul lor creşte an de an. Dintre acestea, multe au
fost introduse şi în ţara noastră.
În funcţie de momentul maturării, soiurile se împart în : foarte timpurii (înainte
de 15.VII); timpurii (16.VII—15.VIII); mijlocii (16.VIII— 15.IX); târzii (16.IX
—15.X) şi foarte târzii (după 15.X).

Tabelul 18.1
Specii de prun din care au fost obţinute soiurile actuale şi care prezintă interes pentru
ameliorare (după M. P o p e s c u, şi colab., 1982)

Denumirea populară şi Areal Particularităţi Soiuri obţinute


ştiinţifică

Prunul vânăt Caucaz, Talie mijloice; „Tuleu gras" ;


(Prunus domestica L.) Europa sistem radicular „Vinete româneşti",
Sud-Estică superficial ; rezistent la „Anna Späth"
exces de apă ;
drajonează.

Goldanul Nepretenţios la condiţiile Din var. italica :


(Prunus insititia Europa, de cultură ; foarte rustic ; — grupa Renclod ; din
Jusl. var. italica Asia rezistent la ger, secetă şi var. siriaca :
var. siriaca, boli criptogamice; — Mirabele;
var. nigra) dă producţii mari din var. nigra :
— portaltoiul Saint-Julien

Corcoduşul Capacitate mare de adap-


(Mirobolanul) tare la diferite condiţii de Utilizat pentru fructe şi ca
(P. mirobolana Lois) mediu ; are mare portaltoi pentru prun, cais
variabili- tate; este
autofertil ; flori
rezistente la brume

Porumbarul Europa, Arbust spinos, foarte Tipuri cu drajonare redusă


(Prunus spinosa L.) Asia, rezis-tent la ger şi ; prezintă interes ca
Africa de secetă ; cerinţe mici faţă portaltoi
Nord de sol ; drajonează
puternic.

Prunus ussuriensis
Rov et Rost Orient
Prunus triflora Rov et
Rost Din încrucişarea P. ameri
—cana × P. triflora au fost
obţinute soiurile:
Prunus americana America „Burbank", „Wickson",
Prunus hortulana de Nord „Climax"
Baylei
Prunus nigra Ait

În funcţie de modul de valorificare în cadrul fiecărei grupe, soiurile se pot


clasifica, după destinaţie în : pentru consum în stare proaspătă; pentru
deshidratare ; pentru dulceaţă, gem, magiun ; pentru compoturi siropuri, nectar ;
pentru distilate (ţuică).
Până în prezent, sortimentul era alcătuit, în principal, din : soiuri pentru
consum în stare proaspătă („Earli rivers", „Diana", „Superb" etc.) şi din soiuri cu
utilizări mixte („Agen", „Stanley", „Renclod Althan", „Tuleu gras", etc.). Ţinând
cont de tendinţa ce se înregistrează pe plan mondial de creştere a cantităţilor de
prune industrializate, în viitorul apropiat se impune stabilirea unor sortimente
specifice pentru fiecare formă de valorificare. Celelalte criterii de clasificare
(mărimea şi forma fructelor, culoarea pieliţei, aderenţa pulpei la sâmbure, gustul şi
aroma) prezintă importanţă mai mare pentru fructele destinate consumului în stare
proaspătă.
Principalele soiuri care alcătuiesc sortimentul ţării noastre sunt prezentate în
tabelul 18.2.
Sortimentul de portaltoi. La prun se utilizează, în prezent, atât portaltoi
generativi, cât şi vegetativi.
Portaltoii generativi. Pe plan mondial, mai utilizaţi sunt : corcoduşul
(microbolanul), prunul franc, P. marianna, zarzărul, piersicul franc şi porumbarul.
C o r c o d u ş u l este cel mai utilizat portaltoi, deoarece materialul semincer se
procură uşor, la preţuri scăzute, are procent ridicat de germinare şi producţii mari
de puieţi. Puieţii se prind şi cresc bine în câmpul I, asigură procent mare de
prindere la altoire la majoritatea soiurilor ; lăstarii altoi cresc rapid şi producţia de
pomi STAS este mare. În livadă, pomii altoiţi pe corcoduş suportă uşor diferite
condiţii climatice şi edafice, imprimă pomilor vigoare mare, precocitate mijlocie,
longevitate ridicată (30—40 ani), potenţial productiv bun şi fructe de calitate. Ca
inconveniente ale acestui portaltoi : vigoare mare pe care o imprimă pomilor,
făcându-i necorespunzători pentru plantaţiile intensive şi faptul că unele soiuri nu
au compatibilitate (pomii fie că se dezbină uşor de la punctul de altoire atât în
pepinieră, cât şi în livadă („Tuleu gras"), fie că dau producţii mai mici faţă de cei
altoiţi pe prun franc („Peché", „Anna-Späth" etc.). Având în vedere marea
variabilitate existentă în cadrul speciei, este necesară stabilirea pentru fiecare soi
sau grup de soiuri, a celui mai corespunzător portaltoi de corcoduş.
P r u n u l f r a n c . Pentru condiţiile din ţara noastră, până în prezent au fost
omologaţi portaltoii următori : Oteşani 8 (19%), Renclod verde (10%), Voineşti B
(5%), Gălbior (5%), Scolduşe (5%), Buburuz (5%). Prunul franc are o bună
compatibilitate cu toate soiurile, le imprimă acestora o vigoare de creştere, atât în
pepinieră cât şi în livadă, mai redusă decât la altoirea pe corcoduş, fapt ce permite
intensivizarea culturii. Pomii altoiţi pe franc intră mai repede pe rod şi la unele
soiuri dau producţii mai mari decât cei pe corcoduş. Având o înrădăcinare
superficilă, ei sunt mai sensibili la secetă şi ger, în schimb dau rezultate mai bune
pe soluri subţiri cu procent mai mare de argilă şi exces temporar de umiditate. În
pepinieră, procentul de răsărire este mai scăzut, creşterea puieţilor este mai lentă
iar prinderea la altoire şi producţia de pomi STAS este mai mică.
Ceilalţi portaltoi generativi : Piersicul franc, zarzărul, porumbarul, P.
marianna, P. Besseyi şi altele nu sunt încă extinşi în producţie.
Portaltoii vegetativi. Sunt mai puţin folosiţi, datorită în primul rând înmulţirii
mai greoaie şi plasticităţii ecologice mai reduse. Până în prezent s-au folosit ca
portaltoi vegetativi, fără a se extinde însă în marea producţie, unele soiuri din
grupa „Mirabelle", „Saint-Julien" şi unele genotipuri de corcoduş şi prun comun
(„Oteşani" 11). Tabelul 18.2

PARTICULARITĂŢI TEHNOLOGICE

Specificul producerii materialului săditor

Datorită creşterii rapide, puieţii de corcoduş se pot obţine atât în şcoala de


puieţi, cât şi prin semănare direct în câmpul I. În cazul semă- nării în câmpul I
pentru a obţine pomi cu sistemul radicular mai ramificat, în luna iunie este
necesară scurtarea pivotului puietului la adân- cimea de 15—20 cm. În şcoala de
puieţi corcoduşul trebuie semănat mai des, pentru a nu depăşi grosimea optimă
de altoire. În câmpul I se altoiesc mai întâi parcelele cu prun franc şi apoi cele cu
corcoduş. În câmpul II portaltoii neprinişi şi cei cu mugurii altoi degeraţi în
timpul iernii pot fi realtoiţi folosind altoirea cu mugure în placaj, altoiri cu ramură
detaşată în lemn sau sub scoarţă, sau altoirea cu mugure crescând. Formând cu
uşurinţă lăstari anticipaţi viguroşi la majoritatea soiurilor de prun, primele 2—3
şarpante pot fi proiectate şi formate în câmpul II.

Specificul înfiinţării şi întreţinerii plantaţiilor

Amenajarea antierozională, fertilizarea şi pregătirea terenului se efectuează la


fel ca la celelalte specii. Pichetarea se face la distanţe în funcţie de vigoarea
pomilor. Astfel, pentru soiurile viguroase, altoite pe corcoduş („Tuleu gras",
„Renclod Althan", „Vânăt de Italia"), distanţele de plantare vor fi de 5,5—6,0/4,5
—5,0 m. Pentru soiurile spur de vigoare mai redusă altoite pe prun franc („Agen",
„Stanley", „Anna Späth"), distanţele de plantare se pot reduce la 5,0—3,5/4,0 m,
iar la formele aplatizate chiar la 4,0/3,0 m. În plantaţiile ale căror fructe sunt
destinate industrializării, pentru a putea recolta mecanizat, distanţa minimă de
plantare trebuie să fie de 7,0/7,0 m. În zona dealurilor înalte şi mijlocii, prunul se
amplasează în treimea mijlocie pe expoziţii sud- estice sau sud-vestice, pentru a
nu fi afectat de brume şi îngheţuri târzii.
Epoca optimă de plantare este toamna după căderea frunzelor, până la
îngheţarea solului. Pentru asigurarea polenizării încrucişate, în aceeaşi parcelă se
plantează 3—4 soiuri ce înfloresc în acelaşi timp, au epoca de maturare apropiată
şi necesită aceeaşi agrotehnică. Din fiecare soi se plantează alternativ 2—6
rânduri.
În plantaţiile tinere, în primii 4 ani, se aplică următoarele lucrări Fertilizarea.
Făcută la pregătirea terenului cu 40—60 t/ha gunoi, 400—600 kg/ha superfosfat
şi 250—300 kg/ha sare potasică, asigură pomilor, timp de 4 ani, necesarul de P2O5
şi K2O, dar nu şi pe cel de N. De aceea, în anul I se administrează local, sub
coroana fiecărui pom, 50 g N s.a. în două reprize, 50% în martie-aprilie şi 50%
în mai-iunie. Doza va creşte anual cu 50 g/pom ş.a. În toamna anului 4 de
vegetaţie anul premergător intrării pe rod, se face o fertilizare complexă admi-
nistrând 30—40 t/ha gunoi de grajd, 50—70 kg/ha P2Os şi 100—120 kg/ha K2O
ce se încorporează în sol prin arătura de toamnă care trebuie făcută în octombrie-
noiembrie. Pe solurile cu pH mai mic de 6, la 3—4 ani se administrează
amendamente cu calciu (3—5 t CaCO3/ha).
Irigarea. În zonele şi în anii în care cad sub 200—250 l/m2, în lunile mai,
iunie şi iulie pomii trebuie udaţi local de 3—4 ori cu 20— 30 l/pom sau se aplică
3—4 udări cu 300—400 m3/ha, pentru ca pe adâncimea de 20—60 cm, unde se
află majoritatea rădăcinilor, umiditatea să fie menţinută permanent peste 70% din
intervalul umidităţii active.
Lucrările solului. Până la intrarea pe rod, obligatoriu pe rândul de pomi,
solul trebuie menţinut ca ogor lucrat pe o bandă lată de 1,5— 2,0 m. Intervalele
pot fi cultivate cu plante agroalimentare sau furajere cu talie joasă (cartofi, fasole,
sfeclă, mazăre etc.), sau pot fi înierbate, iar iarba cosită de 2—3 ori se foloseşte
ca mulci.
Tăierile de formare. Formele de coroană cele mai corespunzătoare pentru
prun sunt : vasul ameliorat sau întârziat, uşor aplatizat; vasul suprapus ; palmeta
neetajată liberă şi fusul subţire. Pentru formarea cât mai rapidă a coroanelor,
trebuie valorificată creşterea rapidă din primii ani şi capacitatea de emitere a
lăstarilor anticipaţi. La prun, mai mult ca la alte specii, se obţin rezultate foarte
bune dacă tăierile din perioada de repaus se completează cu 2—3 intervenţii în
verde. Prin aceste intervenţii se reduce cantitatea de ramuri ce se elimină cu
ocazia tăierilor din perioada de repaus, ramurile de schelet şi semischelet se
garnisesc mai bine şi mai repede cu formaţiuni de rod, randamentul fotosin- tetic
al coroanei creşte şi, ca urmare, pomii intră mai repede pe rod şi dau producţii
mai mari. În fiecare an sunt necesare următoarele intervenţii.
1.Primăvara, înainte de vegetaţie (martie-aprilie), când se face alegerea
definitivă a ramurilor de schelet formate în anul precedent, proiectarea ramurilor
de schelet ce urmează a le forma în anul respectiv şi garnisirea lor cu ramuri de
semischelet. Pentru aceasta, se aleg ramurile plasate în poziţii corespunzătoare
formei de coroană. Aceste ramuri se scurtează cu 8—12 cm, mai sus de locul în
care dorim să se formeze noile ramuri de schelet. Celelalte ramuri de schelet se
suprimă la inel, iar cele de semischelet se scurtează cu 1/3 sau 1/2 din lungimea
lor.
2.În aprilie-mai, când lăstarii au 2—4 cm. În acest moment se plivesc 2—3
lăstari inseraţi sub lăstarul de prelungire al ramurilor de schelet şi cei plasaţi pe
partea superioară a acestora. Dacă nu se plivesc aceşti lăstari cresc viguros dar,
fiind plasaţi în poziţii necorespunzătoare pentru a forma din ei noi ramuri de
schelet, ei vor trebui înlăturaţi în anul următor. Se pierde, astfel, o mare cantitate
de biomasă, se întârzie formarea coroanei şi intrarea pe rod.
3.În mai-iunie, când lăstarii au 15—25 cm. Cu această ocazie se aleg lăstarii
necesari pentru formarea noilor ramuri de schelet proiectate, se ciupesc 2—3
lăstari din imediata lor apropiere, pentru a nu-i concura. Ceilalţi lăstari se răresc
lăsând numai pe cei dispuşi bilateral altern, exterior cu punctele de inserţie,
distanţate la 15—20 cm. Procedând în acest mod, în cei 4 ani coroana este practic
formată, scheletul este bine şi uniform garnisit cu ramuri de semischelet şi rod,
pomii putând da primele fructe chiar din anul III. Anual, trebuie îndepărtaţi
drajonii tăindu-i cu rădăcina din care pornesc pentru a nu lăstări din nou.
Protecţia fitosanitară. În plantaţiile tinere este mai simplă, având de combătut
numai dăunătorii care atacă frunzele (omizile defoliatoare, păduchii de frunze,
păduchii ţestoşi şi bolile specifice). Cu 7—8 tratamente aplicate la avertizare,
aceşti dăunători pot fi combătuţi şi frunzişul poate fi menţinut întreg şi sănătos.
În plantaţiile pe rod. Se urmăreşte optimizarea unor factori de vegetaţie
deficitari, dirijarea biomasei sintetizate în mod echilibrat între creştere şi rodire,
pentru a nu se instala rodirea periodică, combaterea bolilor şi dăunătorilor,
recoltarea şi valorificarea superioară a producţiei de fructe. Pentru a realiza aceste
obiective, se aplică următoarele lucrări :
Fertilizarea raţională a plantaţiilor pe rod trebuie să se facă pe baza analizelor
de sol care indică gradul de aprovizionare cu macro- şi microelemente şi pe baza
diagnozei foliare ce se face în iulie pentru a aprecia starea de nutriţie a pomilor.
Dacă frunzele conţin 2,13—2,49% N ; 1,98—2,82% K2O ; 1,79—2,23% CaO,
0,37—0,53% Mg ; 55—89 ppm Mn ; 33—36 ppm Zn, pomii prezintă o stare
bună de nutriţie (M. G a u t h i e r , 1975). Pentru a menţine această situaţie, anual
trebuie adăugate cantităţile de macro- şi microelemente scoase din sol o dată cu
recolta şi cantităţile imobilizate în organele permanente ale pomului (tulpini şi
rădăcini). În literatura de specialitate se apreciază că, de pe 1 ha prun cu 200
pomi la hectar, la o producţie de 15 t/ha se extrag anual din sol 36 kg N, 11 kg
P2O5, 50 kg K2O şi 33 kg CaO. Având în vedere că numai 1/3 din îngrăşămintele
administrate sunt asimilate de pomi, rezultă că, orientativ, anual, în plantaţiile pe
rod de prun trebuie administrate 100—120 kg/ha N, 40—70 kg/ha P2O5 şi 100—
120 kg/ha K2O şi la 3 ani 30—40 t/ha gunoi de grajd. Cantităţile optime din
punct de vedere fiziologic, dar şi economic, de NPK variază, însă, în funcţie de
tipul de sol, valorile pH-ului, conţinutul în argilă, cantitatea de precipitaţii, modul
de întreţinere a solului etc.
În plantaţiile pe rod, îngrăşămintele se administrează pe întreaga suprafaţă, iar
ca moment de aplicare, îngrăşămintele organice, cele cu P2O5 şi K2O şi 1/3 din
doza de N se administrează toamna. Restul dozei de azot se administrează fazial,
1/2 primăvara, înainte de pornirea în vegetaţie, şi 1/2 în iunie în timpul creşterii
intense a lăstarilor şi fructelor.
Valoarea pH-ului influenţează mult asupra nutriţiei pomilor. De aceea, pentru
a aduce pH-ul la limitele optime, la 3—5 ani, pe solurile acide, se administrează
amendamente calcaroase (3—5 t/ha).
Irigarea este obligatorie în zonele şi anii în care precipitaţiile căzute nu
asigură în sol în perioada de vegetaţie între 60—80% din intervalul umidităţii pe
adâncimea de 20—60 cm. Perioadele critice în care trebuie să udăm, dacă
precipitaţiile lipsesc sau sunt insuficiente, sunt următoarele : după legarea
fructelor ; la întărirea endocarpului ; la 2 săptămâni înainte de maturarea
fructelor şi în august-septembrie. Pentru a uda solul până la 50—60 cm, norma de
udare trebuie să fie de 500—550 m3/ha.
Întreţinerea solului. În toate situaţiile, pe rândul de pomi, pe o lăţime de 2—3
m, solul se menţine ca ogor : lucrat, erbicidat sau mixt. Pentru ogorul erbicidat,
rezultate bune, la prun, se obţin aplicând unul din următoarele erbicide :
„Simazin"-50 în doză de 10 kg/ha, „Livezin"-50 în doză de 7 kg/ha, „Supersin"-
75 în doză de 8 kg/ha toate aplicate preemergent, „Saminol" 20 kg/ha administrat
1/2 din doză preemergent şi 1/2 postemergent, „Gramoxone" 5% în doză de 3—5
l/ha aplicat postemergent, când buruienile au 15—20 cm.
Intervalul dintre rânduri se menţine ca ogor lucrat pe terenurile cu panta sub
8% situate în zonele de precipitaţii mai mici de 650 l/m2, fără posibilităţi de
irigare. În plantaţiile amplasate pe pante mai mari de 8%, în cele irigate şi în cele
din zonele cu precipitaţii peste 650 l/m2, în primii 4—5 ani de rod se pot cultiva
îngrăşăminte verzi, iar apoi intervalul se inierbează cu amestec format din Lolium
perene 50% şi Trifolium repens 50%. Când au 18—20 cm, ierburile se cosesc de 3
—6 ori pe an cu MCP 1,5 şi iarba se lasă ca mulci. După 4—6 ani o parte din
intervale se desţelenesc şi se menţin 1—2 ani ca ogor lucrat şi se reînsămânţează.
Tăierile de întreţinere şi fructificare. Prin aceste tăieri se urmăreşte
menţinerea echilibrului între creştere şi rodire, evidenţiat prin asigurarea an de an
a unor ramuri de prelungire a scheletului şi semischeletului de 30—40 cm pe care
se formează noi formaţiuni de rod tinere, cu potenţial ridicat de rod şi de pe care
se obţin fructe de calitate.
La începutul rodirii, când creşterile sunt încă puternice, se continuă formarea
de noi ramuri de schelet şi semischelet şi se suprimă sau se reduc unele ramuri de
semischelet supranumerare din interiorul coroanei sau plasate pe partea superioară
şi inferioară a şarpantelor şi sub- şarpantelor, pentru o mai bună luminare. În
perioada de rodire maximă, tăierile urmăresc întinerirea continuă a ramurilor de
semischelet. Pentru aceasta, ramurile de semischelet mai bătrâne de 3—4 ani se
scurtează şi se simplifică succesiv, menţinându-le la o lungime de 30—40 cm şi
uniform repartizate, pentru a nu se umbri reciproc. Cu prilejul scurtării şi
simplificării se elimină porţiunile mai bătrâne şi se menţin creşterile anuale sau de
2 ani pe care se găsesc „buchete de mai" şi ramuri mijlocii de vigoare mijlocie.
Tăierile sunt mai energice în anii cu mulţi muguri floriferi şi mai reduse în anii cu
puţini muguri floriferi, sau când o parte din ei au fost afectaţi de ger.
Spre sfârşitul perioadei de rodire creşterile anuale se reduc, unele şarpante îşi
schimbă poziţia formând arcade, iar altele depăşesc spaţiul rezervat la plantare,
intersectându-se cu ramurile pomilor vecini. În acest moment se impune
efectuarea unor tăieri de corectare şi întinerire a scheletului, procedându-se astfel
: se aleg şarpantele şi subşarpantele plasate la distanţele şi cu poziţia
corespunzătoare formei de coroană, iar cele supranumerare se elimină la inel sau
se scurtează deasupra unei ramuri de semischelet care are suficient spaţiu şi
lumină. Rănile mai mari de 3,0 cm se acoperă cu mastic sau vopsea. Dacă
ramurile de schelet depăşesc spaţiul rezervat la plantare, ele se scurtează în lemn
de 3—5 ani deasupra unei ramuri mai tinere care să asigure prelungirea. Când se
fac scurtările se caută subordonarea pe verticală a subşarpantelor, reducerea şi
simplificarea pe fiecare subşarpantă a ramurilor de semischelet, astfel încât, după
tăiere, fiecare şarpantă să capete forma unei frunze uriaşe în care şarpanta să
reprezinte nervura principală, subşarpantele nervuri secundare, iar ramurile de rod
nervuri terţiare. Spaţiile dintre ramuri vor fi acoperite de lăstari şi frunze. În acest
mod şarpantele vor putea capta o cantitate maximă de lumină.
Când pomii intră în perioada de declin, marcată de oprirea totală a creşterilor,
începerea uscării centripete şi apariţia lăstarilor lacomi, perioada de rodire mai
poate fi prelungită 4—5 ani prin aplicarea tăierilor de întinerire. Ele constau în
reducerea mai puternică a ramurilor de schelet, tăind în lemn de 5—7 ani în mod
asemănător ca la tăierile prezentate anterior. Rezultatele sunt şi mai bune dacă în
toamna anului precedent se face şi întinerirea sistemului radicular. Pentru aceasta,
la proiecţia coroanei se sapă un şanţ circular lat de 50—60 cm şi adânc de 70—80
cm şi la fiecare m2 de şanţ se încorporează 6—8 kg mraniţă, 3—6 g N, 12—24 g
P2O5 şi 8—16 g K2O.
Asigurarea agentului polenizator. Aceasta este necesară, deoarece prin
aplicarea tratamentelor antiparazitare entomofauna naturală polenizatoare se
reduce considerabil. În aceste condiţii, chiar dacă pomii diferenţiază muguri şi
înfloresc abundent, dacă nu are loc polenizarea din lipsa agentului polenizator
fecundarea nu are loc, iar producţiile sunt mici. De aceea, este necesară asigurarea
agentului polenizator prin introducerea în livadă a 2—3 stupi la ha.
Normarea producţiei. Şi la prun, în unii ani, pomii se supraîncarcă cu rod.
Dacă nu se intervine, producţia, deşi mare cantitativ, este de calitate slabă şi se
valorifică la preţuri scăzute. În plus, în anul respectiv, pomii diferenţiază puţini
muguri floriferi pentru anul următor şi se instalează periodicitatea de rodire. La
unele soiuri cu lemn fragil („Tuleu Gras") multe ramuri se rup, diminuându-se
capacitatea de producţie pentru mai mulţi ani. De regulă, supraîncărcarea cu rod a
pomilor se evită prin aplicarea diferenţiată a tăierilor de rodire în funcţie de
cantitatea de muguri floriferi viabili. În anii cu mulţi muguri floriferi se fac tăieri
severe, iar în anii cu puţini muguri se fac puţine tăieri.
Dacă şi după aplicarea corectă a tăierilor pomii rămân supraîncărcaţi, singura
soluţie pentru normarea încărcăturii este rărirea fructelor. La prun, singura metodă
de rărire acceptată din punct de vedere economic este cea chimică. La noi în ţară
rărirea chimică nu a depăşit încă faza experimentală. Din experienţele făcute până
în prezent a reieşit că se pot obţine rezultate bune la soiul „Agen", aplicând la
căderea petalelor 0,25l „Ethrel" în 2 000 1 apă (120 ppm) sau 2 kg în 1 000 1 apă
(2 000 ppm) aplicat la 7 zile după căderea petalelor. Rărirea fructelor se mai poate
realiza şi printr-o stropire cu sulfură de calciu 5% aplicată la înflorirea deplină sau
cu o stropire cu zeamă sulfocalcică 0,8—1,6% (Gr. M i h ă e s c u , 1977).
Protecţia fitosanitară. Este o verigă tehnologică deosebit de importantă.
Pentru aceasta se recomandă respectarea indicaţiilor date prin buletinele emise de
staţiile de prognoză şi avertizare din zonă, care indică momentul optim, produsul
potrivit, cât şi normele de protecţia muncii şi a mediului.
Recoltarea şi valorificarea prunelor. Momentul recoltării prunelor depinde
de modul de valorificare. Primele se recoltează fructele pentru valorificare sub
formă de compot sau dulceaţă. Ele se recoltează cu 4—7 zile înainte de maturarea
deplină, când pulpa este încă destul de fermă. Pentru fructele destinate
consumului în stare proaspătă, pe piaţa internă sau la export, pentru a rezista la
transport, fructele se recoltează cu 2—5 zile înainte de maturarea deplină. În acest
moment fructele au culoarea caracteristică soiului, un gust plăcut, iar compoziţia
chimică se apropie de valorile caracteristice soiului. Recoltarea pentru consum în
stare proaspătă, la intern sau export, se face manual, direct în ambalajele de
prezentare pe piaţă. Fructele se prind numai de peduncul, pentru a nu se şterge
pruina şi, o dată cu recoltarea, se face şi sortarea. Pentru marmeladă, magiun,
deshidratare şi ţuică, se recomandă recoltarea prunelor prin scuturare pe prelate, la
supracoacere, când fructele sunt chiar parţial stafidite, adică atunci când
conţinutul în zahăr înregistrează valori maxime specifice soiului. Se face, astfel,
economie de manoperă şi combustibil

CULTURA CAISULUI

Armeniaca vulgaris Lam. Fam. Rosaceae, Subfam. Prunoideae

IMPORTANŢĂ, ORIGINE, ARIE DE RĂSPÂNDIRE

Importanţă. Ponderea acestei culturi pentru ţara noastră rezultă, în primul


rând, din valoarea alimentară a fructelor. După I. F. Radu (1985) caisele conţin :
apă 79—88% ; zahăr total 8,40—15,20% ; aciditate titrabilă (ca acid malic) 0,56
—1,86% ; proteine 0,73% ; pectine 0,30— 0,88% ; tanoide 0,03—26% ; cenuşă
0,28—0,93% ; raportul zahăr-aciditate 8,40—23,70% şi o valoare energetică de
21—77 cal.%. Conţinutul în vitamine : A, 7 mg ; C, 10 mg ; Bl 0,06 ; B2, 0,3 mg ;
PP, 6 mg. Săruri minerale : K, 300 mg ; P, 23 ; Ca, 15 mg ; Mg, 11 mg ; S, 6 mg ;
Na, 5 mg (L. R a n d o r n i).
Practica medicală scoate în evidenţă efectul pozitiv al consumului de caise
pentru digestie, în producerea hemoglobinei etc.
Importante pentru alimentaţie sunt şi produsele derivate din caise : sucuri,
nectaruri, compoturi, fructe congelate şi deshidratate, gem, dulceaţă, băuturi
alcoolizate, distilate etc.
Alte argumente în favoarea extinderii acestei specii în ţara noastră rezultă din
precocitatea, timpurietatea şi productivitatea sa, din concordanţa care există între
cerinţele ecologice ale caisului şi condiţiile naturale oferite de diferite centre
pomicole din ţară.
Origine şi arie de răspândire. Caisul este originar din China unde creşte
spontan până la altitudini de 600—1 000 m. În prezent, este cultivat între 50o
latitudine nordică şi 35° latitudine sudică, cu excepţia regiunilor tropicale.
Pe plan mondial, după anuarul F.A.O. din 1989, producţia totală de caise a
fost, în 1988, de 2,11 milioane tone din care Asia s-a înscris cu 753 mii tone,
Europa cu 759 mii tone (Franţa, Germania, Italia, Spania), fosta U.R.S.S. 200 mii
tone.
În România producţia anuală de caise, după aceeaşi statistică, era de 45 mii
tone, rezultând dintr-o, suprafaţă de circa 10 000 ha, cu un total de circa 3 mil.
pomi. Principalele zone de cultură a caisului sunt cele din vestul şi sud-vestul ţării
( inclusiv nisipurile din sudul Olteniei ), apoi din sudul şi sud-estul ţării.
Contribuţia judeţelor ţării la producţia globală este redată în tabelul 19.1.

Judeţul
Total Producţia (t/ha)
producţie cais-zarzăr 45 476

1 Constanţa 5 003
2 Giurgiu 3 175
Tabelul 19.1
3 Teleorman 2 598
4 Brăila 2 543
Producţia de fructe la cais şi
5 Călăraşi 2 540
zarzăr (în mii tone) pe
6 Bihor 2 532 judeţe (după „Anuarul Statistic”,
7 Dolj 2 245 1986)
8 Galaţi 2 198
9 Ialomiţa 2 182
10 Olt 2 040
11 Municipiul
Bucureşti 1 998
12 Tulcea 1 557
13 Prahova 1 471 PARTICULARITĂŢI
14 Arad 1 449 BIOLOGICE
15 Vâlcea 1 430

Specii care prezintă interes


pentru obţinerea unor noi
soiuri sau ca portaltoi
Cele mai importante dintre acestea sunt :
Armeniaca vulgaris Lam. — caisul comun (zarzărul), utilizat ca portaltoi în
zonele secetoase, având rădăcini profunde şi o bună compatibilitate la altoire.
Armeniaca sibiriaca Lam. — caisul siberian, cu creştere puţin viguroasă şi
mare rezistenţă (sub —45°C) în timpul iernii.
Armeniaca davidiana Gan. — caisul lui David are o bună compatibilitate la
altoire, comportare bună pe nisipurile irigate din sudul Olteniei şi o bună
rezistenţă la boli.
Armeniaca mume Siob. — caisul japonez are vigoare redusă, dar este sensibil
la gerurile din timpul iernii.
Armeniaca Manshurica Kockul — caisul de Manciuria, de talie mijlocie, este
rezistent la temperaturi scăzute: —40, —50°C.
Armeniaca dasycarpa Pers — caisul violet are vigoare mijlocie, fructe roşii
sau negre-violet.
Armeniaca ansu Mossc. Kost este de vigoare redusă, cu rezistenţă faţă de boli
şi excesul de apă din sol.

Cerinţele caisului faţă de factorii ecologici

Temperatura. Caisul este pretenţios faţă de căldură. Pomii intră în vegetaţie


după 7—10 zile, timp în care temperatura aerului depăşeşte 6°C şi îşi desfăşoară
fenofazele de înflorire, fecundare şi legare a fructelor, când temperatura aerului
depăşeşte 10—12°C. Solicită în timpul vegetaţiei temperaturi medii în jur de
20°C, fiindu-i defavorabile căldurile excesive din timpul verii, mai ales când sunt
asociate cu lipsa de apă.
Factorul principal care limitează, însă, cultura caisului în ţara noastră îl
constituie temperaturile scăzute din timpul iernii, şi îndeosebi cele de după
pornirea vegetaţiei în perioada de fecundare-legare. Rezistenţa caisului la
temperaturile scăzute din timpul iernii este condiţionată de soi, de gradul de călire
a pomului, de vârstă, de alternarea temperaturilor ridicate şi scăzute, de expoziţie
etc. Gradul de rezistenţă la ger a mugurilor de cais depinde şi de perioada ieşirii
din repaus obligatoriu de iarnă, aceasta fiind determinată, la rândul său, de
perioada în care a avut loc diferenţierea mugurilor în vara precedentă, cel mai
puţin fiind afectaţi mugurii rezultaţi din a1 doilea val de creştere. În general, după
o perioadă normală de călire, mugurii de rod, în perioada de repaus de iarnă,
rezistă la —20, —22°C. În cazul în care, depăşind perioada de repaus obligatoriu,
survin zile calde, o temperatură de numai —16°C, —18°C, — ger de revenire —
provoacă pierderea mugurilor de rod. Cu apropierea de primăvară rezistenţa
mugurilor scade, astfel că mugurii de rod pot degera la temperaturi de —12, —
14°C, iar la apariţia petalelor, la —4°C —6°C.
Fenofazele cele mai sensibile sunt : înflorirea în masă, când temperatura de —
2°, —3°C poate distruge total sau parţial recolta, şi îndeosebi fenofaza ce urmează
imediat după legare, când temperatura de —1, —1,5°C poate anula producţia de
fructe pentru anul respectiv.
Irigarea neraţională, fertilizarea, cu azot, amplasarea pomilor la baza pantei
sau pe terenuri fără drenaj aerian accentuează efectul negativ al temperaturilor
scăzute din timpul iernii şi al primăverii.
Aceste aspecte obligă, amplasarea judicioasă a noilor plantaţii de cais, evitând
zonele în care temperaturile scăzute din timpul iernii scad frecvent sub —20°C,
zonele cu geruri de revenire la sfârşitul iernii, mai coborâte de —10°C, —12°C,
sau în zone cu temperaturi sub —2°, —3°C în perioada de inflorire-legare.
Umiditatea. Faţă de apă, caisul manifestă cerinţe minime. El reuşeşte în
regim de 450—550 mm precipitaţii anual. Seceta prelungită, deşi suportată, este
însă nefavorabilă producţiilor mari. De aceea, în zone cu mai puţin de 500 mm
precipitaţii anual este necesară irigarea.
Excesul de umiditate, ploile la înflorire-legare, la maturarea fructelor
defavorizează cultura caisului. De asemenea apa stagnantă, inundarea chiar
temporară, apa freatică în apropierea rădăcinilor contribuie la pieirea prematură a
pomilor.
Lumina. Exigenţa caisului fată de lumină este foarte mare. De aceea, pentru
amplasarea plantaţiilor de cais vor fi alese expoziţiile cele mai favorabile : sudice
sau sud-vestice.
Solul. Sub aspectul cerinţelor faţă de mediul edafic, caisul reuşeşte pe soluri
mijlocii sau uşoare, lutoase, luto-nisipoase. Cere soluri adânci, fertile, îndeosebi
bine aprovizionate cu fosfor şi potasiu, permeabile pentru aer şi apă, cu reacţie
neutră sau uşor alcalină. Experienţele au demonstrat posibilitatea cultivării
rentabile a caisului pe nisipuri, cu adoptarea unor măsuri speciale de plantare şi
întreţinere a plantaţiilor : modelare, fertilizare, irigare, plantare semiadâncă. Sunt
nefavorabile caisului solurile grele, reci, cu slabă permeabilitate pentru aer şi apă,
ca şi solurile pietroase, sărace, terenurile inundabile ori cu apa freatică la mai
puţin de 2—3 m, sărături.
Caracteristici morfologice şi de producţie

Sistemul radicular. M . P o p e s c u ( 1 9 6 4 ) a constatat că, folosind o metodă


originală de plantare a caisului altoit pe zarzăr, cu coletul la 0,3 m de la suprafaţa
nisipului şi cu îngrăşăminte organice la 1,1 m adâncime, rădăcinile orizontale s-au
instalat între 20—60 cm, iar cele verticale până la 240—360 cm adâncime, cu
consecinţe pozitive pentru creştere şi rodire. P r i c ă ( 1 9 7 1 ) a constatat la caisul
altoit pe mirobolan că masa rădăcinilor se situează între 20—40 cm.
Sistemul aerian. Ritmul de creştere este deosebit de rapid la cais în primii ani
de la plantare, formând creşteri anuale de 80—120 cm, cu numeroşi lăstari
anticipaţi şi înregistrând 2—3 valuri de creştere în aceeaşi perioadă de vegetaţie.
Pomii ajung repede la înălţimea de 4—6 m şi la un diametru al coroanei de 6—8
m. După intrarea pe rod, în anul III—IV de la plantare, ritmul de creştere scade
pentru ca, după intrarea în plină producţie la 7—8 ani, practic, coroana să rămână
în aceleaşi dimensiuni.
Datorită ritmului rapid de formare a mugurilor vegetativi şi de transformare a
lor în lăstari anticipaţi, ramurile de schelet sunt, în general, bine garnisite cu
ramuri de ordin secundar, încă din primii ani de creştere. Acest fapt constituie un
avantaj privind proiectarea şi formarea coroanei.
Formaţiunile de bază sunt, la cais, ramura mixtă şi ramura de rod mijlocie, de
lungimi variabile (30—70 cm), formaţiuni care asigură procesul de rodire,
dispunând, în acelaş timp, de un important potenţial de creştere vegetativă. Cu rol
secundar în procesul de fructificare, diferitele soiuri de cais prezintă un număr
important de „buchete de mai", simple sau alungite. Mugurii sunt aşezaţi în grupe
de câte 2—8 la subsuoara unei frunze, cel din mijloc fiind vegetativ.
Într-o măsură mai redusă se manifestă, la cais, fenomenul de degarnisire a
scheletului, care afectează baza ramurilor, determinând deplasarea zonelor de
fructificare spre periferia coroanei. Prin intervenţii corecte în cadrul tăierilor de
fructificare, atât în timpul vegetaţiei, cât şi în repaus, fenomenul de degarnisire
poate fi evitat sau cel puţin limitat. În acest mod longevitatea rentabilă a caisului
poate fi prelungită până la 20—25 ani, ceea ce poate permite obţinerea a 10—15
recolte în perioada de plină producţie.
Intrarea în vegetaţie a soiurilor de cais, cultivate pe soluri nisipoase în sudul
ţării, are loc în a 3-a decadă a lunii martie, în funcţie de condiţiile meteorologice
respective, în unii ani deplasându-se în prima jumătate a lunii aprilie. Spre
exemplu, fenofaza de dezmugurire la soiul „Royal" s-a realizat în 1968 primăvara
la 3.IV., iar în 1969 la 26.IV.
T . B o r d e i a n u , I . T a r n a v s s c h i , B u m b a c E c a t e r i n a au stabilit, în
condiţiile de la Băneasa, că repausul obligatoriu de iarnă se încheie la cais deja la
sfârşitul lunii decembrie — începutul lunii ianuarie, pomii trecând în perioada de
repaus facultativ. Dacă în această perioadă temperatura mediului înconjurător se
ridică la peste 6°C, considerat ca prag biologic, pomii pot intra în faza umflării
mugurilor, cu riscul ca aceştia să fie distruşi de eventualele temperaturi scăzute
care survin ulterior.
Procesul de diferenţiere a mugurilor de rod este foarte rapid la cais, ceea ce
permite ca nu numai mugurii de pe lăstarii normali, dar chiar şi cei de pe lăstarii
anticipaţi să evolueze în muguri de rod în anul formării lor. N i c u l i n a B u r l o i ,
după cercetări efectuate la Băneasa, constată că mugurii de pe lăstarii anticipaţi au
evoluat în muguri de rod la circa 30 de zile de la formarea lăstarilor respectivi.
Fenofaza de umflare a mugurilor de rod se declanşează în a doua sau a treia
decadă a lunii martie în funcţie de anul climatic. Începutul înfloritului şi înflorirea
propriu-zisă are loc în prima decadă a lunii aprilie. Maturarea fructelor este
grăbită în zona nisipurilor, situându-se în prima decadă a lunii iulie, cu excepţia
unor ani deosebiţi, cum a fost 1989, când primele soiuri de cais au ajuns la
maturitate în a doua decadă a lunii iunie.
Fenofaza de început a umflării mugurilor se declanşează la o acumulare de
circa 40°C de temperaturi active (considerate peste limita pragului biologic).
Înflorirea în masă are loc la acumularea a 170—200 °C temperaturi active,
iar maturarea fructelor la însumarea a circa 1 550°C temperaturi active pentru
soiul „Timpurii de Arad" şi 1 900—2 000°C la soiurile cu maturare târzie.
În diferitele zone pedoclimatice ale ţării, momentul de maturare a fructelor
este diferit, fapt care explică recoltarea cu 7—14 zile mai devreme a soiurilor de
cais pe nisipurile din sudul Olteniei, faţă de aceleaşi soiuri cultivate în alte zone
pedoclimatice : Geoagiu, Oradea, Murfatlar.
În procesul de fecundare-legare, diferitele soiuri de cais se comportă, practic,
ca autofertile, ceea ce determină formarea unui mare număr de fructe pe unitatea
de lungime a şarpantelor, chiar în situaţia cultivării izolate a soiurilor respective.

Principalele soiuri de cais

În ultimele decenii, sortimentul de soiuri la cais a înregistrat modificări


importante, care au contribuit la intensivizarea şi stabilitatea recoltelor.
În prezent, principalele soiuri care se înmulţesc şi se extind în România sunt
cele din tabelul 19.2.

Tabelul
19.2
Soiuri de cais recomandate pentru producţie

Epoca de Greutatea Culoarea fructelor


Soiul recoltat medie a
luna/decada fructelor (g)

„Timpurii de Chişinău" VI/3 45 galbenă


„Royal" VII/1 55 portocalie
„Cea mai bună de Ungaria" VII/2 65 galbenă-portocalie
„Mari de Cenad" VII/2 80 portocalie
„Paviot" VII/3 60 galbenă-roşiatică
„De Olanda" VII/3 60 portocalie-roşiatică
„Mamaia" VII/2 50 portocalie-roşiatică
„Luizet" VII/2 75 galbenă-deschis cu puncte
roşii-violacee
„Cais trandafiriu" VII/3 70 roşie-vişinie
„Umberto" VII/3 55 portocalie-violacee

În afară de acestea, V. C o c i u şi col. au obţinut şi omologat soiurile:


„Calatis", „Litoral", „Neptun", „Olimp", „Saturn", „Selena", „Silvana",
„Sirena", „Sulina", „Sulmona", „Venus", care se înmulţesc ca soiuri
complementare în pepinierele din ţara noastră şi se recomandă a fi extinse în
zonele de cultură.

PARTICULARITĂŢI TEHNOLOGICE

Specificul producerii materialului săditor

Principalii portaltoi pentru cais sunt :


Zarzărul (Armeniaca vulgaris) s-a dovedit cel mai adecvat portaltoi pentru
cais. Numărul mare de tipuri de zarzăr existente face necesară identificarea celor
mai valoroase exemplare sub raportul compatibilităţii la altoire, productivitate,
înrădăcinare, longevitate. Este indicat pe soluri uşoare, nisipuri. Formează rădăcini
de culoare roză-vişinie.
Mirobolanul (Prunus cerasifera Ehrh.) este indicat ca portaltoi pentru cais, pe
soluri mai grele, mai bine aprovizionate cu apă. Şi în acest caz numărul mare de
tipuri existent face necesară identificarea celor mai valoroase exemplare.
Longevitatea caisului altoit pe mirobolan este, în general, mai redusă, iar
procentul de pieire prematură mai ridicat. În primii ani mirobolanul imprimă o
creştere viguroasă caisului, dar apoi apar nepotriviri între creşterea în grosime a
celor doi parteneri, deformaţii pe linia de sudură, cu consecinţe negative asupra
producţiei şi longevităţii.
Prunul franc (Prunus domestica Lam.), obţinut din soiurile „Renclod verde",
„Roşior văratic", „Buburuz" imprimă caisului o vigoare mijlocie, precocitate şi o
mai bună longevitate. M. P o p e s c u , I . B o t u , I. Godeanu recomandă, pentru
intensivizarea culturii, soiul de prun omologat ca portaltoi : Oteşani 8.
Prunul Brompton formează pomi viguroşi, rezistenţi la excesul de umiditate
din sol.
Piersicul franc (Persica vulgaris L.) este utilizat ca portaltoi pentru cais în
Franţa, S.U.A., Algeria, Italia, pe soluri uşoare, imprimând soiurilor o vigoare
mijlocie.
Migdalul (Amygdalus communis L.) este utilizat pe scară restrânsă ca portaltoi
pentru cais în Israel şi unele zone din Europa şi Africa. Manifestă o rezistenţă
mare faţă de conţinutul de calcar din sol, dar nu este compatibil cu toate soiurile
de cais.

Specificul înfiinţării şi întreţinerii plantaţiilor

Înfiinţarea plantaţiilor. În ţara noastră, ca şi pe plan mondial, se practică în


prezent două sisteme de înfiinţare şi conducere a plantaţiilor de cais : în formă de
vas ameliorat, la distanţa de 6 m între rânduri şi 5 m pe rând sau în formă
aplatizată, la distanţe de 4,5 m între rânduri şi 4 m pe rând.
Materialul săditor este sub formă de vergi scurtate în primăvară, după plantare,
la înălţimea de 70—80 cm. După intrarea în vegetaţie, lăstarii cresc până la 10—
15 cm, când se proiectează coroana. Trunchiul pomilor pentru ambele forme de
coroană va fi de 45—50 cm.
Forma de vas ameliorat se realizează din 3—4 ramuri de ordinul I, la unghiuri
de divergenţă de 120° distanţate în plan vertical la 30—:20 şi 15 cm, deasupra
cărora axul se suprimă.
Vasul dublu se realizează prin alegerea unui număr de 3—4 ramuri în etajul I,
la distanţe de 15—20 cm între ele, apoi cu 75—90 cm mai sus pe ax un alt etaj de
3—4 ramuri.
Fiecare ramură de ordinul I este în continuare ramificată, alegând ramuri de
ord. II şi III după principiul bilateral altern.
Palmeta etajată se formează după criteriile prezentate la celelalte specii (măr,
piersic), cu grijă de a forma şi menţine bine garnisite etajele inferioare.
Palmeta neetajată este mai uşor de realizat şi constă din alegerea ramurilor
laterale, alternativ de o parte şi de alta a axului, pe direcţia rândului, la distanţe de
50—70 cm.
Conducerea şarpantelor poate fi realizată prin instalarea spalierului sau cu
simple ancorări.
Prin tăieri de fructificare se va urmări obţinerea unor producţii la nivelul
potenţialului real şi stimularea garnisirii şarpantelor. Buchetele de mai se
păstrează, în general, rărindu-se, dacă sunt prea dese. Ramurile mixte cu creştere
moderată (40—50 cm) se păstrează, eliminând pe cele slabe, îndesite, afectate de
ger etc. Ramurile fructifere care depăşesc 80—90 cm se vor reduce cu o treime
din lungimea lor. Lăstarii lacomi se suprimă.
Tăierile de vară, constând în scurtarea ramurilor schelet, cu intervenţii pe
lemn de 3—4 ani în prima jumătate a lunii iunie, determină evoluţia a noi creşteri
a căror muguri, diferenţiindu-se mai târziu, înfloresc în primăvară mai târziu şi
scapă de brume.
Pentru a prelungi perioada de plină producţie, periodic la 3—4 ani, se
recomandă tăieri de reîntinerire în lemn de 5—6 ani, reducând din volumul
coroanei până la 25—30%. Trebuie evitate rănirile cu leziuni depăşind 5—6 cm
care calusează greu, favorizând fenomenul de pieire prematură. Rănile importante
trebuie protejate cu vopsea sau ceară de altoire. Aceste reduceri trebuie să fie
secondate de îngrăşăminte suplimentare şi irigare corespunzătoare.
Întreţinerea şi lucrarea solului în plantaţiile de cais. Rezultatele cele mai
bune sub raport cantitativ şi calitativ se obţin, la cais, în condiţiile combinării
ogorului lucrat cu îngrăşăminte verzi : lupin alb, măzăriche Artona (semănată în
septembrie-octombrie), borceag etc. În plantaţiile tinere terenul poate fi cultivat
prin alternarea intervalelor lucrate cu cele cultivate cu legume (ceapă, mazăre,
fasole, morcovi, dovlecei), cartofi, pepeni verzi, căpşuni ş.a.
Aplicarea îngrăşămintelor. La plantare se recomandă administrarea a 15—25
mg K2O la 100 g sol, considerat până la adâncimea de 70 cm şi 15—20 mg la 100
g sol P2O5, încorporând la desfundat 50—60 t îngrăşământ organic. În plantaţiile
pe rod, pentru soluri cu fertilitate mijlocie se recomandă încorporarea anuală a 100
—120 kg/ha azot ş.a., 80—100 kg/ha fosfor ş.a, şi 80—100 kg/ha potasiu ş.a. la
care se adaugă încorporarea periodică, la 3 ani, a 40 t îngrăşământ organic. Pe
nisipurile irigate s-au obţinut cele mai bune rezultate în varianta cu 120 kg/ha ş.a.
azot, 80 kg ş.a. fosfor şi 120 kg ş.a. potasiu, cu încorporarea periodică la trei ani a
50—60 t îngrăşământ organic la ha.
Irigarea plantaţiilor de cais. Caisul reacţionează favorabil la irigare. Normele
de udare vor fi de 400—500 m3/ha apă în plantaţiile tinere şi pe soluri uşoare —
nisipuri — şi până la 600—700 m3/ha apă în deplină rodire sau pe soluri grele.
Momentele cele mai importante pentru irigare sunt : la umflarea mugurilor,
îndeosebi în primăverile secetoase ; la întărirea sâmburelui ; la intrarea fructelor în
pârgă ; după recoltare o irigare de aprovizionare pentru stimularea inducţiei florale
şi mărirea rezistenţei la ger a mugurilor de rod.
Normarea şi îngrijirea recoltei de fructe. Caisul are o capacitate ridicată de
diferenţiere a mugurilor de rod, fără rodire periodică. Destul de frecvent însă, mai
ales pe nisipuri — înflorind timpuriu, intră sub influenţa brumei şi îngheţului,
pierzând parţial sau total recolta. În anul următor, producţia mare determină
dezbinarea şarpantelor şi calitatea scăzută a fructelor. În astfel de ani, este necesară
rărirea fructelor şi sprijinirea ramurilor.
Combaterea bolilor şi dăunătorilor. Principalele b o l i specifice caisului sunt :
ciuruirea frunzelor (Clasterosporium carpophilum), care afectează frunzele,
lăstarii şi fructele, atacul fiind intensificat de un climat cald, umed în timpul
înfloririi ; monilioza (Monilia laxa, M. fructigena), care afectează lăstarii, frunzele
şi fructele ; făinarea (Podosphaera tridactyla); cancerul bacterian (Agrobacterium
tumefaciens, Nectria cinnabarina) afectează vasele lemnoase şi împiedică, prin
invazie, circulaţia sevei.
Principalii d ă u n ă t o r i ai caisului sunt : gărgăriţa fructelor (Rhyn- chites
bacchus), care atacă mugurii, florile, fructele tinere ; cariul negru (Capnodis
tenebrioides), ale cărui larve rod rădăcinile, zona coletului ; cariul scorţos
(Ecoptogaster rugulosus), care formează în scoarţă şi lemn galerii ; Epicometes
hirta ş.a.
Tratamentele pentru combaterea şi prevenirea acestor boli şi dăunători se vor
efectua astfel : două în perioada repausului de iarnă, după căderea frunzelor şi l a
umflarea mugurilor, apoi în perioada de vegetaţie, începând cu căderea a 50% din
petale şi continuând la intervale de 2 săptămâni în mai şi iunie şi la 3 săptămâni în
iulie—august.
Substanţe utilizate ca fungicide : zeamă bordoleză 2,5% la tratamentele de iarnă şi
1%—0,75% în faza de vegetaţie ; zeamă sulfocal- cică de 28° Bé (20% la
tratamentele de iarnă) ; „Topsin" NF-44, 0,06% „Benlate" ş.a., iar ca insecticide :
„Dibutox"-25 1% ; „Polybar" 1 % ; „ Or- tocid"-50 0,25% ; „Wophatox"-30
0,3% ; „Metoben"-70, sulf muiabil ş.a.
Pieirea prematură a caisului

„Apoplexia" sau pieirea prematură a caisului se manifestă prin uscarea rapidă, în


câteva zile, de regulă în iulie—august, a unei şarpante sau a pomului întreg. Într-o
fază premergătoare pomii se prezintă slăbiţi : au aspect clorotic, frunze mici,
creşteri reduse. Fenomenul este mai activ pe solurile sărace, în primii ani de rodire.
Cauza exactă nu este precizată, dar se cunosc o serie de aspecte care determină
sau contribuie la declanşarea apoplexiei caisului : atacul unor virusuri (Apricot
chlorotic leaf roll), a unor bacterii (Bacterium armeniaca), a unor ciuperci
(Verticilium cytospora), Phitophtora sp. etc; atacul unor insecte,carii (Capnodis,
Ecoptogaster), care produc galerii în scoarţă şi lemn, determinând uscarea
pomilor debilitaţi ; apoplexia bacteriană produsă de Pseudomonas syringae, care
pătrunde prin rănile provocate de tăieri, invadând ţesuturile corticale şi cambiul ;
neconcordanţa dintre soi-portaltoi, pe de o parte, şi mediul pedoclimatic, pe de alta
(sol greu, rece, umed); gerurile puternice care afectează diferite organe ale
pomului, îngheţurile târzii de primăvară ; seceta prelungită, oscilaţiile mari de
temperatură sau inundarea sistemului radicular ; supraîncărcarea pomilor cu rod în
unii a n i ; carenţa sau excesul îngrăşămintelor ş.a.
Lupta împotriva acestui fenomen se reduce la măsuri preventive. Menţionăm
că, în situaţia declanşării fenomenului de apoplexie, pomul nu mai poate fi
redresat.
Măsurile preventive se referă la : amplasarea plantaţiilor de cais pe terenuri
uşoare, drenate, în zonele cele mai favorabile sub aspect climatic ; alegerea
portaltoilor adecvaţi, în funcţie de soi şi mediul edafic ; utilizarea prunului ca
intermediar ; obţinerea unor portaltoi noi, între cais şi prun ; asigurarea unui
regim optim de fertilizare şi irigare ; normarea producţiei de fructe ; evitarea
tăierilor în perioadele de ger (rănile mai mari vor fi dezinfectate cu sulfat de Cu
1% şi acoperite cu vopsea de ulei) ; efectuarea cu rigurozitate a tratamentelor
fitosanitare: dezinfectarea uneltelor folosite la tăieri ; scoaterea şi arderea
ramurilor şi pomilor afectaţi de apoplexie etc.
Recoltarea şi păstrarea fructelor. Pentru consumul în stare proaspătă, caisele
se recoltează când 2/3 din suprafaţa fructului capătă culoarea specifică. Pentru
export, se recoltează când culoarea de fond virează spre galben şi se realizează
aroma specifică. Culese prea devreme fructele rămân fade, nemaicontinuând
procesul de maturare. Fructele destinate transformării în dulceţuri de caise verzi se
recoltează înainte de maturarea sâmburelui, iar cele destinate pentru gem sau
distilare, complet maturate.
CULTURA PIERSICULUI

Persica vulgaris Mill. Fam. Rosaceae Subfam. Prunoideae

IMPORTANŢĂ, ORIGINE, ARIE DE RÂSPÂNDIRE

Importanţă. Piersicul este a treia specie pomicolă, după măr şi prun, ca


importanţă economică şi perspective de cultivare în România. Importanţa culturii
rezultă, în primul rând, din valoarea alimentară şi terapeutică a fructelor. După I.
F. R a d u ( 1 9 8 5 ) , piersicile conţin la 100 g substanţă proaspătă : 82—91 g apă ;
17—18 g substanţă uscată ; 5—12 g zahăr total ; 0,3—1,4 g aciditate titrabil
exprimată în acid malic ; 0,4—1,3 g proteine ; 0,2—0,7 g pectine ; 0,02—0,4
tanoide ; 0,3—0,7 cenuşă. Dintre glucide, pot fi menţionate : glucoză 1,47%,
fructoză 1,0%, zaharoză 6,6%. Conţinutul în vitamine este reprezentat de : acid
ascorbic 5—8 mg/100 g, apoi în cantităţi mai mici vitamina B1 (0,03), B2 (0,05),
B6 (0,90), A (0,30), vitamina E (0,43 mg/100 g). Principalele elemente minerale
din piersice, după L. R a n d o i n , sunt: K 230 mg/100 g; P (22), Mg (10), Ca (8),
Na (2), Mn (0,6), Fe (0,4), Cu (0,05), Zn (0,02).
Valoarea energetică este de 29,0—64,0 cal.%.
Fructele piersicului sunt foarte apreciate de consumatori, ca fructe proaspete
sau prelucrate: dulceţuri, gemuri, compoturi, fructe deshidratate, congelate,
extracte aromate pentru băuturi răcoritoare, sucuri, nectaruri, distilate, rachiu etc.
Piersicile sunt recomandate în alimentaţia bolnavilor de ficat, rinichi, în
ateroscleroză, obezitate etc.
Ţara noastră se situează aproape de limita nordică de cultivare eficientă a
piersicului şi, ca atare, fructele sale pot fi livrate la export în ţările din nordul
Europei.
Piersicul prezintă şi alte avantaje care motivează extinderea sa. Este o specie
precoce, fără periodicitate de rodire şi dă producţii mari la ha (20—30 tone).
Deşi este o specie iubitoare de căldură, are rezistenţă mai bună decât caisul şi
migdalul la temperaturi scăzute iarna şi primăvara. Cu o experienţă de peste trei
decenii în cultura piersicului, la staţiunea Tâmbureşti-Dolj, putem afirma că din
10 ani piersicul poate pierde rodul total într-un an şi parţial în altul, în timp ce
caisul şi migdalul, în acelaşi mediu ecologic, pierd rodul total în doi ani şi parţial
în patru, din zece ani.
Origine şi arie de răspândire. Majoritatea studiilor întreprinse, consideră ca
ţară de origine a piersicului China, unde această specie creşte şi astăzi în stare
sălbatică.
Pe plan mondial producţia de piersic a crescut de la 6,3 milioane tone, media
anilor 1967—1971, la 8,1 milione tone, 1988, sporul fiind de 28% („Anuarul
Statistic” F.A.O.).
Principala zonă de producţie este cea europeană, care deţine 43,7%, apoi
americană cu 22,2% şi asiatică cu 16,2%.
În Europa, cele mai mari ţări cultivatoare sunt : Italia, care a produs în 1988
1,4 milioane tone, Franţa cu 472 000 tone, Grecia cu 611 000 tone, Spania cu 604
000 tone etc.
Pe celelalte continente se remarcă : S.U.A., a cărei producţie s-a ridicat la 1,6
milioane tone, Argentina cu 220 000 tone, China cu 400 000 tone, Japonia cu 240
000 tone, Turcia cu 200 000 tone, Africa de Sud 180 000 tone.
Pe plan mondial s-a extins cultura a trei categorii de piersici : piersici propriu-
zise, cu pieliţa pubescentă ; nectarine, cu pieliţa glabră şi pavii — piersici
destinate industrializării, cu pieliţa pubescentă şi sâm- bure în general aderent.
Oferta manifestă o netă tendinţă de creştere, cu deosebire susţinută de nectarine a
căror recoltă a crescut cu circa 55% în ultimii 3 ani.
După modul cum a evoluat sortimentul în Italia, în ultimii 25 de ani, se pare că
un soi de piersic nu are şanse de a rezista în cultură mai mult de 15—20 ani. Au
făcut excepţie doar soiurile ,,Redhaven” şi „I. H. Hale".
Un aspect interesant care a reieşit, din analiza privind cultura piersicului în
Europa, cu deosebire în ţările care fac parte din Comunitatea Economică
Europeană (CEE), se referă la utilizarea producţiei de piersic.
În ultimii ani, 3/4 din recoltă au fost destinate pentru consum în stare
proaspătă, 10% pentru industrie şi 5% sunt considerate pierderi.
Comerţul cu piersici este dominat de Italia şi Grecia. O anume contribuţie la
acest comerţ au Spania, Franţa şi unele ţări est-europene (Bulgaria, România,
Ungaria, Iugoslavia). Iarna, o cantitate de piersici este adusă în Europa din Africa
de Sud, Argentina, Brazilia, Chile etc. Fluxul comercial, atât vara, cât şi iarna este
dirijat în principal spre ţările comunitare, îndeosebi spre Germania.
După previziunile C.E.E. producţia de piersici la nivelul deceniului următor
va trebui să fie de 2,1—2,3 milioane tone.
În Asia, principalele ţări cultivatoare de piersic sunt: China, Turcia şi Japonia.
În ultimii 20 de ani suprafeţele cultivate cu piersic în aceste ţări s-au dublat. În
China piersicul se cultivă atât în partea de sud, care beneficiază de un climat
tropical, cât şi în partea centrală, unde numeroase soiuri locale se cultivă chiar în
zonele muntoase. În Japonia piersicul se cultivă din sudul ţării până în zonele
nordice (soiurile timpurii, deoarece soiurile tardive nu ajung la maturitate).
În America de Nord, principala ţară cultivatoare de piersic, Statele Unite ale
Americii ocupă şi primul loc pe glob. Cele mai mari suprafeţe se află în statul
California unde se obţine peste 50% din producţia totală a S.U.A., apoi în Carolina
de Sud, Georgia, Pensylvania, New-Jersey, Virginia de Vest şi altele.
În America de Sud piersicul se cultivă pe suprafeţe mai mari în Argentina.
Aici, pe coasta Oceanului Atlantic, există plantaţii intensive, mai ales in
provinciile Buenos Aires, Mendoza, Santa Fé şi Cordoba.
În fosta U.R.S.S. cultura piersicului este bine reprezentată în Crimeea, Caucaz
şi în republicile socialiste Tadjikă, Kirghiză, Turkmenă, producţia de fructe fiind
utilizată pentru consum atât în stare proaspătă, cât şi industrializate şi deshidratate.
Situaţia culturii piersicului în România. În ţara noastră piersicul este
cultivat, pe 11 305 ha, reprezentând 3,5%, din suprafaţa ocupată cu pomi, din care
9 571 ha sunt plantaţii intensive, iar 1 734 ha plantaţii clasice.
Cele mai mari producţii se obţin (în ordine descrescândă) în judeţele
Constanţa, Bihor, Timiş, Dolj, Olt, Arad, Ialomiţa şi Municipiul Bucureşti.

PARTICULARITĂŢI BIOLOGICE

Specii care prezintă interes pentru obţinerea unor noi soiuri sau ca portaltoi

Genul Persica Mill, are numai 5 specii, dintre care doar Persica vulgaris
Mill —piersicul comun — are importanţă în obţinerea soiurilor existente astăzi.
Această specie are pomul de vigoare mijlocie sau mică şi o mare capacitate de
refacere după accidente climatice. Pierşicul prezintă două varietăţi botanice :
Persica vulgaris var. rosaeflora Riab., cu flori de tip rozaceu şi Persica vulgaris
var. campanulaeflora Riab., cu flori de tip campanulat. În cadrul fiecăreia se
disting câte două subvarietăţi botanice : subvar. lanuginosa, la care pieliţa
fructelor este pubescentă şi subvar. nucipersica, la care fructele sunt glabre
(piersice „golaşe" sau nectarine şi brugnone).
În funcţie de culoarea pulpei, fiecare subvarietate cuprinde trei forme :
leucocarpa — fructe cu pulpa albă ; xanthocarpa — cu pulpa galbenă şi
hematocarpa — cu pulpa roşie („sanguine"). După o perioadă de stagnare, cererea
pentru fructe cu pulpă albă a crescut foarte mult, deoarece acestea sunt mai
gustoase şi mai aromate decât cele cu pulpa galbenă.
Piersicul de Fergana (Persica ferganensis Kov. et. Kost) are fructe sferic-
turtite, foarte bogate în zahăr. Soiurile provenite din această specie se cultivă în
Asia Centrală şi în China, dar există programe de ameliorare în America de Nord,
sub denumirea de piersice „sand- wice".
Perşicul lui David (Persica davidiana Carr) se cultivă ca plantă de ornament
în China, având două varietăţi : una cu flori trandafirii, alta cu flori albe,
imaculate. Suportă temperaturi până la —40°C, fiind, deci, mult mai rezistent la
ger decât piersicul comun. Rezistă, de asemenea, bine la secetă.
Piersicul mira (Persica mira [Koehne] Kov. et. Kost.) creşte ca arbustoid,
înfloreşte târziu, iar fructele au sâmburi mici, şi neteji, ceea ce-l face util în lucrări
de ameliorare.
Piersicul de Kansu (Persica kansuensis [Rhed] Kov. et. Kost.) se pare că este
strămoşul soiurilor cu pulpa roşie („sanguine") şi cu flori de tip rozaceu. Prezintă
interes pentru ameliorarea portaltoilor.
Principalele soiuri de piersic sunt redate în tabelul 20.1.
Tabelul 20.1

Soiuri de piersici nectarine şi pavii recomandate pentru


producţie (după M. P o p e s e u , E l e n a V o i c a )

Epoca de Greutate
re- a
Soiul coltare faţă medie a Culoarea Sâmburele Tipul florii
de fructelor pulpei
Redhaven
(zile) (g)
1 2 3 4 5 6
A. Soiuri de piersici propriu-zise

„Madeleine Pouyet" –40 85 albă aderent roză


„Springtime" –37 110 albă aderent campanulată
„Springold" –33 115 galbenă aderent roză
„Maycrest" –33 130 galbenă aderent roză
„Sprincrest" –24 120 galbenă aderent roză
„ Blazingold" – 22 150 galbenă aderent campanulată
„Cardinal" –19 160 galbenă aderent campanulată
„Dixired" –17 160 galbenă aderent campanulată
„Colins" –16 145 galbenă semiaderent campanulată
„Early Redhaven" –15 150 galbenă semiaderent campanulată
„Jerseyland" –3 170 galbenă semiaderent campanulată
„Redhaven" 0 150 galbenă neaderent campanulată
„Compact Redhaven" +4 155 galbenă neaderent companulată
1 2 3 4 5 6

„Redtop" +6 150 galbenă neaderent roză


„Southland" +9 200 galbenă neaderent campanulată
„Halehaven" +12 170 galbenă neaderent roză
„Vedete" +18 170 galbenă neaderent campanulată
„Redskin" +25 165 galbenă neaderent roză
„I. H. Hale" +33 200 galbenă neaderent campanulată
„Elberta" +34 170 galbenă neaderent campanulată
„Flacăra" +46 200 galbenă neaderent campanulată
B. Soiuri de nectarine
„Mayred" –27 100 galbenă semiaderent roză
„Armking" –22 125 galbenă aderent campanulată
„Crimson Gold" –12 130 galbenă semiaderent roză
„Mai Grand" –12 130 galbenă semiaderent roză
„Early Sungrand" –2 145 galbenă semiaderent roză
„Independence" +7 150 galbenă-
vişinie neaderent roză
„Nectagrand"-1 +6 140 galbenă neaderent roză
„Nectagrand"-4 –8 130 galbenă semiaderent roză
„Flavortrop" +15 170 galbenă neaderent roză
„Nectared"-6 +18 155 galbenă neaderent roză
„Stark red gold" +20 170 galbenă neaderent roză
„Fantasia" +23 175 galbenă neaderent roză
„Flamekist" +47 175 galbenă neaderent roză
C. Soiuri de pavii (piersici pentru industrializare)
„Loadel" 0 140 galbenă aderent roză
„Fortuna" +5 145 galbenă semiaderent campanulată
„Babigold"-5 +14 140 galbenă aderent campanulată
„Vivian" +8 140 galbenă aderent campanulată
„ Andras" +28 170 galbenă aderent campanulată
„Babigold"-7 +24 185 galbenă aderent campanulată
„Babigold"-9 +38 170 galbenă aderent campanulată

N o t ă . Soiurile menţionate au fost verificate la St. Exp. Tâmbureşti, fiind


reţinute dintr-un număr de câteva sute.

Cerinţe faţă de factorii ecologici

Cerinţe faţă de lumină. Piersicul manifestă cerinţe ridicate faţă de lumină.


Pentru desfăşurarea normală creşterii şi rodirii, piersicul necesită peste 1 500 ore
de insolaţie în cursul unui an. Ca urmaire, plantaţiile de piersic vor fi amplasate,
în principal în zona de sud, pe pante cu expoziţie sudică, sud-vestică sau sud-
estică.
Cerinţe faţă de temperatură. Originar din zonele sudice ale Asiei centrale,
piersicul manifestă cerinţe mari faţă de căldură. Reuşeşte în zonele naturale cu
veri călduroase şi ierni blânde din zona climatului temperat, aşa cum sunt
bazinele şi centrele pomicole din zona colinară a podgoriilor din ţara noastră cu
temperaturi medii anuale de 10—11,5°C.
Pragul biologic al piersicului este de 6,5°C ; optimul termic pentru desfăşurarea
înfloritului este de 13—16°C. Dacă toamna temperatura scade treptat şi călirea se
realizează normal, piersicul rezistă iarna la temperaturi de —23,—25°C. Dacă în
cursul lunii ianuarie-februarie apar perioade calde, peste pragul biologic, un ger
de revenire poate afecta rodul, la numai —10, —12°C.
Perioada critică se manifestă primăvara după pornirea în vegetaţie, când
pragul de rezistenţă la piersic este de numai —4,9°C în fenofaza de buton colorat,
—3,8°C în fenofaza de înflorire şi —2,l °C în aceea de fructe legate. Pentru ţările
calde ,,nevoia de frig" a piersicului este un factor hotărâtor. Iarna, piersicul cere
750—1 200 ore (în funcţie de soi) cu temperaturi inferioare pragului biologic,
pentru a rodi.
În timpul perioadei de vegetaţie — aprilie-septembrie — piersicul necesită 1
200 °C pentru maturarea soiurilor timpurii, 2 700°—3000°C pentru soiurile târzii
şi o temperatură medie de 16°C.
Numărul de zile între perioada de înflorire şi recoltare este de 68 zile la
soiurile timpurii şi 150 la soiurile târzii.
La S.D.E. Tâmbureşti, în unii ani, soiul „Madeleyne Pouyet" şi-a maturat
fructe în perioada 6—8 iunie, apropiată şi comparabilă cu perioada de recoltare
din Italia.
În ceea ce priveşte temperatura solului, temperatura minimă de creştere a
rădăcinilor este de 6—7°C, optimul de creştere este de 24°C, iar la 35°C, creşterea
încetează.
Cerinţe faţă de apă. Piersicul este rezistent la secetă. În condiţii de secetă
prelungită, îndeosebi în perioada de la întărirea sâmburelui până la maturare o
parte din frudte cad, mai ales la soiurile târzii, sau rămân mici ; au gust fad,
pubescenţă grosieră, raport nefavorabil între pulpă şi sâmbure, suculenţă redusă
etc. De aceea, piersicul trebuie cultivat în condiţii de 550—650 mm precipitaţii,
sau de irigare la care reacţionează foarte eficient. Piersicul altoit pe mirobalan este
mai sensibil la secetă decât cel altoit pe piersic franc sau migdal.
Excesul de umiditate este nefavorabil. El poate determina asfixierea
rădăcinilor (la o durată de peste 2 săptămâni), sensibilizează pomii la ger şi
favorizează atacul bolilor criptogamice. Un timp răcoros şi umed prelungit, în
prima fază de creştere a fructelor, determină căderea fiziologică accentuată a lor.
Cerinţe faţă de sol. Piersicul este exigent la aeraţia solului şi sensibil la
asfixia radiculară. El cere soluri profunde, bine drenate, cu pH cuprins între 5,5 şi
7,5. Conţinutul de calcar activ al solului nu va depăşi 7% în cazul folosirii
portaltoiului franc şi 15% când portaltoiul este migdalul. Solurile cele mai
potrivite sunt : cernoziom, brun-roşcat şi nisipurile cu fertilitate medie : 1—1,5%
humus. Pe nisipurile irigate de la Tâmbureşti piersicul este specia pomicolă
numărul unu, manifestând o creştere şi rodire deosebită atât sub raport cantitativ,
cât şi calitativ.

Sortimentul de soiuri

Pe plan mondial se cultivă trei grupe de soiuri de piersic : soiuri de piersic


propriu-zise, utilizate în deosebi pentru consumul în stare proaspătă ; soiuri de
pavii pentru industrializare ; soiuri de nectarine (piersici cu pieliţa netedă, fără
perişori).
Din sortimentul mondial, în ţara noastră recomandăm următoarele soiuri mai
importante din cele trei categorii (tab. 20.1).

Caracteristici morfologice şi de producţie

Sistemul radicular. Piersicul altoit pe piersic franc formează un sistem


radicular bogat, bine ramificat, care depăşeşte de 1,7—2 ori raza proiecţiei
coroanei şi amplasat, la adâncimea de 15—80 cm. În solul brun-roşcat de pădure,
unele rădăcini pătrund până la 3 m adâncime încă din pepinieră (Gr. M i h ă e s c u ;
V . P o p a , 1979). Colectivul M . P o p e s c u , E l e n a V o i c a ş.a. menţionează
că sistemul radicular la un piersic de 15 ani din soiul „Cardinal" ; altoit pe franc şi
cultivat pe sol nisipos la SDE Tâmbureşti, a pătruns în profunzime până la peste 3
m, plantaţia asigurând producţii anuale de 12—15 000 kg/ha. La piersicul altoit pe
migdal sistemul radicuiar este mai puţin dezvoltat, dar ceva mai profund decât la
piersicul franc.
Sistemul suprateran. Ritmul de creştere a organelor vegetative — foarte
rapid la piersic în primii ani de la plantare — devine moderat o dată cu intrarea pe
rod, astfel încât dimensiunile pomului rămân, la deplina maturitate, în limita de 4
—5 m diametru.
Pomii tineri, până la vârsta de 5—6 ani, formează câte 1—2 serii de lăstari
anticipaţi pe vară.
Ramura de rod de bază este ramura mixtă, de lungimi variabile — 30—70 cm
în medie —, care asigură rodirea, dispunând in acelaşi timp de un important
potenţial de creştere.
Formaţiuni fructifere având rol secundar în procesul de rodire sunt ,,buchetul
de mai" şi „salba". Aceasta din urmă se prelungeşte prin creşteri relativ scurte
anuale, degarnisindu-se spre bază şi, în general, se usucă după 2—3 ani. Lăstarii
şi ramurile „lacome" sunt, de asemenea, frecvenţi la piersic, chiar din primii ani.
Ele trebuie înlăturate prin intervenţii în verde, exceptând situaţiile în care pot fi
utilizate pentru garnisire sau regenerare.
Un fenomen caracteristic piersicului este degarnisirea scheletului. Aceasta se
manifestă centrifug, afectând în primul rând baza ramurilor de schelet şi a
coroanei, zonele mai puţin luminate, exemplarele afectate de ger, boli şi
dăunători, plantaţiile insuficient fertilizate etc. Dacă tăierile de fructificare se
efectuează anual, intervenind corect şi oportun atât în timpul vegetaţiei, cât şi în
„lignificat" ; degarnisirea poate fi, practic, evitată, coroana compactă determinând
producţii mari timp de 12 şi chiar 15 ani.
Dinamica procesului de creştere. Intrarea în vegetaţie a soiurilor de piersic
are loc în ultima decadă a lunii martie sau prima decadă a lunii aprilie. Creşterea
intensă a lăstarilor se manifestă în ultima decadă a lunii aprilie, în luna mai şi
prima decadă a lui iunie, iar sfârşitul vegetaţiei, marcat practic prin căderea
frunzelor, se manifestă în ultima decadă a lunii octombrie şi prima decadă a lui
noiembrie.
Condiţiile pedo-climatice din zonele de cultură a piersicului în ţara noastră
permit maturarea lemnului şi pregătirea plantelor pentru iarnă.
Analizând vigoarea de creştere, gruparea principalelor soiuri de piersic
cultivate în ţara noastră este următoarea : vigoare mare : „Madeleine Pouyet",
„Cardinal", „Sunbeam", „Southland" ; vigoare redusă : „Redhaven", „Halehaven"
; vigoare mijlocie: „Floare de mai", „Dixired", „Elberta".
Toate soiurile de piersic manifestă o perioadă scurtă de repaus în timpul iernii,
ceea ce face posibilă declanşarea timpurie a vegetaţiei, dacă există condiţii de
temperatură.
Particularităţile procesului de fructificare la piersic. Fenofaza inducţiei
florale la piersic are loc în ultima decadă a lunii iunie şi prima jumătate a lunii
iulie, atunci când se realizează 1 570°C—1 900°C.
În general, soiurile cu maturitate timpurie : „Madeleine Pouyet", „Floare de
mai", manifestă o diferenţiere a mugurilor de rod mai târzie cu 4—5 zile faţă de
soiurile târzii.
Perioada de înflorire are loc în aprilie-mai. Ordinea de parcurgere a
fenofazelor de înflorire nu concordă cu aceea de maturare a fructelor. Astfel, soiul
„Elberta" înfloreşte timpuriu, în timp ce „Madeleine Pouyet", „Floare de mai", dar
şi ,,J. N. Hale" au înflorire târzie.
Deschiderea florilor la acelaşi soi este eşalonată pe circa o săptămână, iar
perioada de înflorire propriu-zisă, durează 10—14 zile. Dacă temperatura aerului
scade sub 10°C, durata de înflorire se prelungeşte până la 3 săptămâni.
Parcurgerea diferitelor fenofaze ale procesului are loc într-o ordine
determinată de acumularea unor anumite sume de grade temperaturi active.
Umflarea mugurilor de rod are loc la acumularea a 40—80°C temperaturi active
(40—44°C la „J. H. Hale", „Elberta" şi 60—65°C la „Floare de mai,", „Madeleine
Pouyet"). Dezmugurirea se realizează în 10—12 zile, la acumularea a 130—
180°C, iar înfloritul durează 20—25 zile, la acumularea a 290—350°C. Pentru
maturarea fructelor este necesară acumularea a 920—1 126 °C pentru soiurile
extratimpurii „Medeleine Pouyet", „Floare de mai", 1 200—1 600°C pentru
soiurile timpurii „Cardinal", „Dixired", 1 600—2 000°C pentru soiurile cu
maturitate mijlocie ca : „Starking delicious", „Redhaven", „Halehaven", 2 400—2
800°C pentru soiurile târzii : „Elberta", „Partizan" şi 2 800—3 300 pentru soiurile
foarte târzii.
Acumularea acestor temperaturi se realizează diferenţiat în diversele zone
pedoclimatice ale ţării şi, în consecinţă, momentul de maturare al fructelor este
diferit. Astfel, pe nisipurile din sudul Olteniei maturarea unui anumit soi se
realizează cu 7—14 zile mai devreme decât în zonele Geoagiu, Neptun, Medgidia.
Toate soiurile de piersic cultivate în ţara noastră, mai puţin „J. H. Hale" şi
„Halberta Giant" sunt autofertile, dar atât viabilitatea, cât şi puterea de germinare
a grăunciorilor de polen sunt variabile. Cel mai mare număr de grăunciori viabili
şi germinaţi a fost găsit la „Cardinal", „Md. Pouyet", „Sunbeam", „Halehaven" :
88—92%, în timp ce la soiurile „Redhaven", „Dixired" procentul scade la 73—
78%. Ca urmare, sunt necesare anumite combinaţii de soiuri, cum sunt : „J. H.
Hale" cu „Halehaven" şi „Elberta" sau „Elberta" cu „Southland" şi „Cardinal",
„Cardinal" cu „Halehaven" şi altele. Rezultate mediocre se obţin, spre exemplu, în
combinaţia cu soiul „Redhaven".
Durata perioadei de creştere şi maturare a fructelor este de 70— 80 zile de la
legare, iar soiurile târzii ajung la maturitate după circa 130—140 de zile.
Fenomenul crăpării sâmburilor. Începe o dată cu întărirea endocarpului, fiind
mai frcvent la soiurile cu coacere extratimpurie şi timpurie („Madeleine
Pouyet", „May flower", „Springtime", „Blazing gold", „Cardinal", „Dixired") şi
în anii cu primăveri răcoroase. Temperaturile ridicate, accentuând lignificarea
endocarpului, atenuează despicarea sâmburilor. O udare abundentă la începutul
întăririi sâmburilor şi în următoarele 4—5 săptămâni, sporeşte proporţia
sâmburilor despicaţi. Când pomii au multe fructe, puţine din acestea au sâmburii
crăpaţi (R. M o n e t , 1975). O rărire timpurie şi intensă a fructelor accentuează
fenomenul. De aceea, la soiurile extratimpurii şi timpurii de piersic, normarea
producţiei trebuie să fie moderată.
Gomoza (scurgerile de clei). Piersicul este sensibil la gomoză. Cauzele ei
sunt multiple: gerul ; atacul de insecte şi boli, de grindină ; traumatismele
produse scoarţei prin rărirea cu uneltele şi agregatele ; plantarea pomilor în
soluri grele etc. Când scurgerile de clei sunt sporadice şi de mică intensitate,
fenomenul nu este îngrijorător. El se poate agrarva dacă nu se depistează şi
înlătură cauzele. Plăgile cu scurgeri de gomoză trebuie curăţite până la scoarţa
cu lemnul sănătos, dezinfectate cu sulfat de cupru 3—5% şi acoperite cu mastic.
În urma acestui tratament, marginile scoarţei se cicatrizează şi acoperă parţial
plaga.
Longevitatea pomilor. Durata ,.rentabilă" a unei plantaţii de piersic este de
14—16 ani, în cazul când pomii sunt altoiţi pe portaltoi franc.

PARTICULARITĂŢI TEHNOLOGICE

Specificul producerii materialului săditor

Materialul săditor pentru înfiinţarea plantaţiilor de piersic poate fi obţinut fie


în câmpul II al pepinierelor pomicole (prin altoire), fie pe cale vegetativă prin
butaşi lignificaţi, butaşi verzi, în condiţii de ceaţă artificială, sau prin meristeme.
Principalii portaltoi utilizaţi pe plan mondial şi în ţara noastră sunt :
Piersicul franc (Persica vulgaris L.) este portaltoiul de bază. Puieţii portaltoi
se obţin din soiurile târzii altoite („Elberta"), sau din exemplare viguroase,
sănătoase şi productive, crescute pe rădăcini proprii.
Piersicul franc manifestă o bună compatibilitate cu majoritatea soiurilor de
piersic cultivate, formează un sistem radicular puternic, imprimă o vigoare bună
şi longevitate mijlocie. Reuşeşte pe soluri mijlocii sau uşoare, bine drenate,
aerate, cu reacţie neutră sau slab acidă, şi chiar pe nisipuri. Piersicul franc
valorifică în mod eficient irigarea şi fertilizarea terenului. Nu suportă solurile
grele, reci, umede cu apă stagnantă.
Mirobolanul (Prunus cerasifera Ehrh) a fost în trecutul apropiat utilizat ca
portaltoi în pepinierele din ţara noastră, în măsură aproape egală cu piersicul
franc. Datorită diversităţii tipurilor de microbolan utilizate în experienţe,
rezultatele obţinute sunt, uneori, contradictorii. În general, mirobolanul
manifestă o bună prindere la altoire şi o creştere viguroasă în primii ani atât în
pepinieră, cât şi în livadă. Reuşeşte pe soluri mai grele şi mai umede şi imprimă
portaltoiului o bună vig o a r e şi productivitate. În unele cazuri (soiuri) se
manifestă, însă, un decalaj între creşterea în grosime a altoiului şi portaltoiului,
fenomen care, în final, determină o longevitate scăzută.
G r . M i h ă e s c u , experimentând cu soiul „Elberta" altoit pe mi- robolan,
constată că ducă 7 ani de la plantare au pierit 30% din exemplare, iar la soiul
„Amsden” 38% după 8 ani de la plantare. Dacă ţinem seamă de polimorfismul
manifestat de specia Prunus cerasifera, şi de faptul că în ţara noastră există un
fond biologic foarte bogat din această specie, considerăm că nu trebuie părăsită
preocuparea de depistare şi experimentare a altor tipuri de mirobolan, pentru
stabilirea unor buni portaltoi pentru piersic
Migdalul (Amygdalus communis L.) este un portaltoi mai puţin utilizat în ţara
noastră şi pe plan mondial, ca urmare a unei insuficiente compatibilităţi cu unele
soiuri. Utilizarea sa ca portaltoi se dato- reşte rezistenţei în soluri cu conţinut de
calcar ridicat. Migdalul utilizat ca portaltoi pentru piersic imprimă altoiului o
intrare în vegetaţie mai timpurie şi încheierea acestui proces mai devreme.
Compatibilitatea sa cu soiurile de piersic este, însă, redusă, pomii manifestând
creşteri slabe şi o mare neuniformitate, chiar în primii ani de la altoire.
Pentru a utiliza, totuşi, zonele întinse favorabile cultivării piersicului, dar cu
conţinut ridicat de calcar, cum sunt nisipurile din cotul Dunării (Calafat-
Ciuperceni), este necesar să fie utilizaţi portaltoi obţinuţi prin încrucişarea
piersicului cu migdalul : GF 557 şi 677, piersicul GF 305 şi alţii. Portaltoiul GF
305, selecţionat în Franţa, are o bună compatibilitate la altoire, germinează în
procent ridicat — după o stratificare de 120—130 zile la 5°C —, imprimă o
vigoare mare soiurilor altoite, o productivitate mijlocie şi o bună rezistenţă la
cloroză şi la nematozi.
Portaltoii GF 557 şi GF 677 se înmulţesc vegetativ.
Piersicul lui David (Persica davidiana Carr.) este un portaltoi puţin utilizat în
ţara noastră care, la Tâmbureşti, a avut o comportare bună în primii ani de la
plantare, depăşind sub unele aspecte chiar piersicul franc, manifestând o bună
compatibilitate şi dezvoltând un sistem radicular bogat, care s-a instalat chiar din
primii ani la o adâncime de aproximativ 3 m. O dificultate a acestui portaltoi este
productivitatea scăzută care face dificilă procurarea sâmburilor.
Prunul franc (Prunus domestica L.) este utilizat pe scară restrânsă în ţara
noastră. Majoritatea cercetătorilor constată că prunul franc manifestă un procent
redus de prindere în pepinieră, o creştere neuniformă în primii ani, tendinţă de
drajonare, încheierea forţată a vegetaţiei piersicului, îndeosebi la soiurile târzii.
Oradea, portaltoi generativ selecţionat în ţara noastră, este de vigoare
mijlocie, cu maturare târzie, procent ridicat de germinare şi prindere la altoire. A
fost omologat în 1983.
Bromptonul, selecţionat în Anglia, se înmulţeşte pe cale vegetativă, prin butaşi
lignificaţi, manifestă o vigoare mijlocie, o bună compatibilitate la altoire, poate
fi plantat pe terenuri mai grele şi mai bine aprovizionate cu apă.
Saint-Julien A, portaltoi cu înmulţire vegetativă, este compatibil cu
majoritatea soiurilor de piersic şi nectarine, pentru soluri mai grele sau replantări.
Nemaguard este un portaltoi generativ obţinut în seră prin încrucişarea
speciilor P. persica şi P. davidiana, cu un sistem radicular puternic dar sensibil la
cloroză.

Specificul înfiinţării plantaţiilor

Piersicul va fi amplasat pe soluri uşoare, nisipoase, cu fertilitate mijlocie pe


pante până la 10—12%, neterasate, sau pe pante de 12—22%, amenajate prin
terasare. Pe pante va ocupa mijlocul sau treimea superioară; baza versantului
prezintă pericolul de îngheţ.
Zona colinară, zona podgoriilor cu altitudini până la 300—400 m, este
favorabilă pentru cultura acestei specii. În zona cu mai puţin de 550—600 mm
precipitaţii, cultura piersicului implică asigurarea apei de irigare.
O atenţie deosebită în alegerea terenului pentru plantaţiile de piersic va fi
acordată mediului climatic şi edafic, conform recomandărilor făcute în partea
privind cerinţele faţă de mediu.
Lucrările de amenajare a terenului, fertilizarea şi pregătirea solului (defrişarea
vegetaţiei lemnoase, modelarea terenului, terasarea, desfundatul) trebuie să asigure
condiţii optime pentru mecanizare şi irigare. Prin „modelare" — îndeosebi pe
nisipuri —, trebuie să se deplaseze un volum minim de sol cu păstrarea stratului
fertil. Prin „deco- pertarea” a numai 10 cm din grosimea orizontului cu humus,
producţia scade cu 25%, pentru a depăşi 50% când stratul decopertat are o grosime
de 20 cm (V. Ş t e f a n , 1980). De aceea, pe nisipuri, menţinând pantele lungi
mecanizabile şi irigabile, vor fi realizate modelări (reducerea vârfurilor unor dune,
umplerea unor microdepresiuni) cu grija de a proteja stratul de sol fertil. Când
situaţia terenului impune o decopertare mai profundă, se va realiza obligatoriu şi o
acopertare prin readucerea stratului de sol fertil pe porţiunile de teren decopertate.
Pe terenurile în pantă de 12—22% din zona colinară vor fi amenajate terase cu
platforma lată de 8—12 m, ultima dimensiune fiind suficientă pentru 3 rânduri de
piersici aplatizaţi. Pe terenurile amenajate — prin modelare sau terasare — se va
proceda la administrarea a 40—60 t îngrăşământ organic, 600—800 kg superfosfat
şi 200—250 kg sare potasică, apoi se va desfunda solul la 60—80 cm adâncime.
Piersicul nu suportă să fie cultivat după el însuşi decât după trecerea unei
perioade de mai mulţi ani. Când este plantat succesiv pe acelaşi teren manifestă
semne de debilitare, creşteri neuniforme, producţii mediocre şi longevitate redusă,
fenomen cunoscut sub numele de „oboseala solului".
Datorită „oboselii solului", completările de goluri în plantaţiile de 8—10 ani
nu mai dau rezultate satisfăcătoare.
Distanţa de plantare cea mai potrivită pentru piersic este de 4 m între rânduri şi
3 m pe rând cu conducerea coroanei în forme aplatizate sau 6 m între rânduri şi 4
m pe rând cu forme de coroană în vas ameliorat. Perioada de plantare cea mai
potrivită este toamna (octombrie), cu 3—4 săptămâni înainte de îngheţ, sau
primăvara devreme.

Specificul întreţinerii plantaţiilor

Piersicul reacţionează favorabil, sub raportul creşterii şi fructificării, pe soluri


fertile, aerate, cu un bun drenaj. Principalele sisteme de întreţinere care corespund
acestor cerinţe sunt : ogorul cultivat şi ogorul lucrat.
Ogorul cultivat. Pot fi utilizate culturile intercalate şi culturile de
îngrăşăminte verzi.
Culturile intercalate. Cele mai potrivite specii utilizabile în acest scop sunt :
leguminoasele pentru boabe (fasole, fasoliţă, soia, mazăre), legumele (ceapa,
cartofii timpurii, tomate), pepenii verzi, dovlecii. Nu se recomandă speciile cu
talie înaltă, cu înrădăcinare profundă sau a celor ale căror părţi comestibile pot fi
afectate de insecticidele folosite. Pe nisipurile irigate din sudul Olteniei s-au
obţinut bune rezultate cultivând pepeni verzi, fasoliţă (Vigna sinensis), mazăre,
lupin. Culturile intercalate valorifică mai eficient terenul prin obţinerea unor
producţii şi venituri suplimentare, reduc supraîncălzirea şi spulberarea solurilor
nisipoase, cu condiţia efectuării unor lucrări suplimentare, de întreţinere şi
fertilizare a culturilor intercalate. Culturile intercalate prezintă şi dezavantajul că
ele concurează pomii sub raportul nutriţiei şi aprovizionării cu apă.
Îngrăşămintele verzi pot fi utilizate atât în plantaţiile tinere, cât şi în cele în
plină producţie. În funcţie de momentul semănatului, în- grăşămintele verzi pot fi :
de primăvară, vară şi toamnă. Ca plante semănate în vară, pot fi utilizate, în
regiunile umede : lupinul albastru, măzărichea în cultură pură sau în amestec cu
ovăz, hrişcă, facelia, iar în regiunile de stepă şi silvostepă : lupinul alb, soia,
mazărea furajeră, fasoliţa (Vigna sinensis). Pentru culturile de primăvară pot fi
utilizate : seradela, sulfina, rapiţa, iar pentru cele de toamnă : măzărichea Ar-
tona, borceagul, muştarul ş.a.
Utilizarea îngrăşămintelor verzi prezintă, în plus, faţă de culturile intercalate,
avantajul că măreşte cantitatea de materie organică din sol (75—100 kg N/ha
anual) ; îmbunătăţeşte structura solului şi activitatea microorganismelor din sol.
Ca principal dezavantaj, menţionăm concurarea pomilor în consumul de apă şi
substanţe minerale.
Piersicul nu suportă înierbarea permanentă şi nici chiar temporară a solului.
Ogorul lucrat. Constă în menţinerea solului atât pe intervalele dintre rânduri,
cât şi între pomi pe rând, fără buruieni şi crustă. Se realizează prin efectuarea unei
arături de toamnă şi mobilizarea superficială a solului în timpul vegetaţiei prin 4—
5 discuiri între rânduri. Pe rândul de pomi solul poate fi menţinut curat de buruieni
fie prin praşile repetate, fie prin erbicidare cu „Sinbar" 2 kg/ha, „Simazin" 25–10
kg/ ha — aplicate preemergent şi „Ustinese" 10 kg/ha sau „Roundup" 7 1/ ha —
aplicate postemergent.
Formarea coroanei. Tipuri de coroană. Principalele tipuri de coroană pentru
piersic sunt cele aplatizate (palmetă cu braţe oblice), cordon vertical şi vas
ameliorat — toate cu trunchi de 40—50 cm. Sistemul cel mai mult utilizat pentru
plantaţiile pomicole intensive de piersic cu 800—1 200 pomi la ha este cel de
plantare la 4 m între rânduri şi 2—3 m pe rând, cu coroană în formă de palmetă
etajată sau neetajată cu braţe oblice. În primul caz pomii, prezintă un ax central
pe care sunt înserate 2—3 etaje distanţate primul la 50 cm de la nivelul solului şi
următoarele la 80—100 cm mai sus, astfel încât înălţimea totală nu depăşeşte 3,5
—4,0 m. Pe fiecare şarpantă se păstrează 2—3 subşarpante dispuse alternativ şi
distanţate la 30 cm.
În timpul vegetaţiei, în mai-iunie, se fac intervenţii în verde, degajând toate
prelungirile şi ciupind lăstarii care nu au rol în formarea axului, a şarpantelor sau
subşarpantelor şi lăsând intacţi pe cei care au acest rol. În anul patru când
formarea se consideră încheiată, pe pom se păstrează 60—70 ramuri de rod,
distanţate la 20—25 cm, cu o poziţie apropiată de orizontală, ceea ce corespunde
la o producţie medie de 25—30 kg fructe pe pom. Nu se va proceda la formarea
etajelor superioare înainte de a consolida cele inferioare. În general, pe etajele su-
perioare 3—4 nu se păstrează subşarpante ci numai ramuri de rod.
În sistemul de cultură intensivă cu ax vertical, pomii se plantează la 3,5 m
între rânduri şi 1—1,5 m pe rând, iar scheletul este format dintr-un ax pe care
sunt prinse, direct ori pe cepi scurţi, 30—40 ramuri mixte pe fiecare pom.
În sistemul de vas ameliorat, distanţele de plantare sunt mai mari : 5—6 m
între rânduri şi 3—4 m pe rând, pomii prezentând trei şarpante dispuse în plan
orizontal, distanţate la 15—20 cm pe axul tulpinii, pe fiecare şarpantă păstrând 2
—3 subşarpante distanţate la 60—80 cm şi orientate lateral altern.
Tăierile de fructificare şi întreţinere. Emiterea unui mare număr de lăstari
anticipaţi şi diferenţierea masivă a mugurilor de rod face necesară suprimarea
anuală a 60—75% din ramurile de rod.
Dintre numeroasele metode de tăiere a piersicului, reţinem ca mai importante :
tăierea clasică şi tăierea modernă. De fapt, ambele metode se bazează pe faptul că
principala verigă de producţie sunt, ramurile mixte de lungime mijlocie şi numai
în insuficienţa acestora „buchetele de mai" sau „salbele".
Metoda de tăiere clasică păstrează pe pom un număr de ramuri mixte variabil
cu forma de coroană (80—120 la palmeta cu braţe oblice şi 150—250 la forma de
vas), distanţate la 15—20 cm şi scurtate la 6— 8 grupe de muguri floriferi şi
vegetativi. Celelalte ramuri mixte se tratează în mod diferit : unele se elimină
complet, altele se taie în cepi de 2—3 muguri, pentru a pregăti rodul anului viitor.
Ramurile salbe şi „buchetele de mai" se înlătură dacă sunt suficiente ramuri mixte.
Această metodă prezintă câteva inconveniente : îndepărtarea unui volum mare de
ramuri care prezintă pierderi importante de energie în economia plantei ; un număr
de răni foarte ridicat, reprezentând tot atâtea porţi de infecţie ; un volum mare de
muncă calificată.
Metoda modernă constă în : reţinerea intactă a ramurilor mixte de lungime
medie (40—60 cm) distanţate la 20—30 cm ; eliminarea ramurilor mixte de prisos
şi scurtarea celor de peste 70 cm, dacă din prima categorie sunt insuficiente.
În ambele metode se menţin, de preferinţă, ramurile mixte cu poziţie laterală şi
exterioară. Ramurile anuale concurente ale şarpantelor şi subşarpantelor se
suprimă. Ramurile anticipate se reţin pentru fructificare numai dacă sunt
viguroase, prezintă muguri de rod şi ramurile mixte sunt insuficiente.
Intervenţiile „în verde" (ciupiri) sunt necesare, mai ales, în anii — 2–4 de
formare a coroanei. Prin aceasta nu vor fi afectaţi lăstarii de prelungire a axului şi
a ramurilor schelet, ci lăstarii care nu sunt utili în formarea scheletului.
Fertilizarea plantaţiilor de piersic. Piersicul reacţionează deosebit de
eficient la îngrăşăminte, astfel că fertilizarea plantaţiilor tinere şi pe rod constituie
o verigă hotărâtoare.
Cerinţele piersicului faţă de substanţele nutritive. Piersicul necesită un
consum ridicat de azot şi potasiu, raportul N : P : K optim fiind considerat 1 : 0,25
: 0,8—1.
După S. T r o c m é ş i R . G r a s , consumul anual de elemente fertilizante al
piersicului este de : 144 kg/ha azot, 32 kg/ha fosfor şi 131 kg/ha potasiu, la care se
adaugă un consum important de calciu şi magneziu, respectiv 152 kg/ha şi 31
kg/ha. Consumul de microelemente este şi el ridicat. Astfel, după M m e H u g u e t ,
este 521 g/ha Fe, 213 g/ha Mg, 247 g/ha Zn şi 138 g/ha B.
Din cercetări efectuate în ţara noastră rezultă că pentru o tonă de piersici se
consumă circa 10 kg N, 2 kg P2O5 şi 8 kg K2O (Pasc, 1989).
I . N e g r e s c u , G . E . Ş u t e u , 1983, 1984, determinând cantitatea de azot
absorbită de piersicul cultivat pe nisipuri, constată la soiul „Cardinal" în vârstă de
3 ani un consum anual de 167,6 g pe pom, revenind 139,6 kg/ha.
Norme de administrare a îngrăşămintelor. Grappe (1960) consideră că un sol
bine aprovizionat cu substanţe nutritive trebuie să conţină 21—30 mg/100 g sol
P2O5, 16—40 mg K2O (în funcţie de textura solului şi 15 mg % MgO).
M . P o p e s c u şi colab. (1982) recomandă următoarele norme de administrare
a îngrăşămintelor :
— încorporarea cu 2—3 luni înainte de plantare, o dată cu desfun- datul, a
unei cantităţi de 40—60 t îngrăşăminte organice şi câte 100 kg substanţă activă
P2O5 şi K2O la ha ;
— în plantaţiile tinere : 5 kg gunoi de grajd+ 16 g N, 12 g P2O5, 8 g K2O la m2
substanţă activă ;
— în plantaţiile pe rod, administrarea la intervale de 4 ani a 30— 40 t/ha
îngrăşăminte organice, iar anual 120—150 kg N ş.a. la ha, 50— 60 kg P2O5 şi 90
—120 kg K2O.
Epoca încorporării îngrăşămintelor. Toamna, cu o lună înainte de perioada
temperaturilor scăzute, se administrează îngrăşămintele organice, îngrăşămintele
cu fosfor şi potasiu. Administrarea unei treimi din azot în toamnă oferă rădăcinilor
active posibilitatea să transforme azotu1 mineral în forme organice şi să-1
depoziteze în rădăcini. Îngrăşămintele cu azot din perioada de vegetaţie se
administrează în funcţie de parcurgerea fenofazelor. Modul de administrare a
îngrăşămintelor este determinat de particularităţile sistemului radicular al pomilor
care explorează solul pe o adâncime de 20—90 cm şi pe o rază de 2—4 ori mai
mare decât a coroanei.
În vederea înfiinţării plantaţiei de piersic, îngrăşămintele se vor administra pe
întreaga suprafaţă înainte de desfundat. În plantaţiile tinere de 1—3 ani de la
plantare, îngrăşămintele vor fi administrate la marginea coroanei şi de-a lungul
rândurilor. În plantaţiile pe rod, îngrăşămintele vor fi încorporate pe întreaga
suprafaţă a livezii.
Îngrăşarea suplimentară radiculară sau foliară a piersicului completează fără a
înlocui îngrăşarea de bază. Îngrăşarea foliară constă în stropirea ramurilor şi
frunzelor cu diferite soluţii de îngrăşăminte lichide. Acest mod de îngrăşare
permite compensarea rapidă a elementelor deficitare ; este uşor de aplicat şi face
posibilă administrarea concomitentă a îngrăşămintelor şi tratamentelor. Primul
tratament se poate aplica la 5—6 zile după căderea petalelor, iar următorul, când
se formează şi încep a creşte fructele. Tratamentele se repetă la 15 zile până la 3—
4 săptămâni înainte de recoltare. Deoarece frunzele reţin circa jumătate din
cantitatea dată, restul căzând pe sol, se administrează 800 până la 1 000 l/ha.
Substanţele folosite sunt : uree 0,3%, la începutul vegetaţiei, apoi 0,6 —0,8%
când frunzele sunt mature ; superfosfat 0,3% ; sare potasică 0,5% ; sulfat de
potasiu 1—2% ; sulfat de magneziu 2 % ; borax 0,25— 0,5% ; sulfat de fier
0,4% ; sulfat de zinc 0,1%.
Cercetări efectuate de colectivul catedrei de pomicultură de la Facultatea de
Horticultură din Craiova au arătat că, prin acest procedeu, poate fi sporită
capacitatea de acumulare şi sinteză a frunzelor, ceea ce determină sporuri de
creştere până la 130% şi de producţie până la 119%.
Î n g r ă ş ă m i ntele radiculare suplimentare constau în aplicarea fracţ i o nat ă a
îngrăşămintelor chimice cu azot în perioada de creştere intensă a lăstarilor şi
fructelor.
Aplicarea amendamentelor pe soluri acide determină îmbunătăţirea
însuşirilor fizico–chimice, stimularea proceselor microbiologice şi sporirea
eficienţei îngrăşămintelor încorporate. Amendamentele cu calciu trebuie aplicate o
dată la 8—10 ani, sub arătura adâncă de toamnă, înaintea plantării pomilor. Se
administrează 2—4 t/ha calciu măcinat, marnă sau deşeuri cu calciu industrial, în
funcţie de rezultatele analizei solurilor respective.
Irigarea plantaţiilor de piersic. Are influenţă favorabilă asupra tuturor
elementelor de creştere a pomilor. Numărul de lăstari buni pentru rod (mai lungi de
40 cm) a fost cu 35,8% mai mare, iar creşterile totale însumate au fost, de
asemenea, cu 27,2% mai mari la pomii irigaţi decât la cei neirigaţi. Sistemul
radicular a atins un spor de 40,7% faţă de pomii neirigaţi.
Sporul cantitativ de producţie a fost de 47,4%, obţinându-se 20,2 t/ha, faţă
de 13,7 t/ha la pomii neirigaţi, iar fructele de calitatea extra şi I au reprezentat 91%
în cazul pomilor irigaţi, faţă de 67,9% la pomii neirigaţi. Diferenţele cantitative şi
calitative la fructe între pomii irigaţi şi neirigaţi se accentuează cu înaintarea în
vârstă, prin debilitarea celor neirigaţi, după 4—5 ani de rod.
Cercetările făcute de P r. Io n e s cu (1976) confirmă o rezistenţă mai bună la
ger a mugurilor de rod la pomii irigaţi.
Experienţe întreprinse la Valul lui Traian (P r. I o n e s c u, 1976) au arătat că, în
parcelele cu piersic irigat, în cursul perioadei de vegetaţie activă, la 1 / 2 ş i 1 / 3
din I.U.A. (intervalul umidităţii active) consumul total de apă a variat, în raport cu
gradul de aprovizionare, între 4 800 şi 6 600 m3/apă/ha, revenind un consum
mediu zilnic de 2,7—3,6 mm/ha, comparativ cu pomii neirigaţi al căror consum
total a fost de
2900 m3/ha, respectiv 1,7 mm/ha/zi.
După Gr u m e z a şi colab. (1963), cele mai bune rezultate s-au obţinut
menţinând umiditatea solului deasupra plafonului de 1 / 2 din I.U.A. pe adâncimea
de 100 cm, pe fondul unei udări de aprovizionare dată primăvara devreme pe
adâncimea de 150 cm. În acest caz, prima udare în perioada de vegetaţie a fost
necesară la începutul lunii iunie, care pentru majoritatea soiurilor de piersic
corespunde cu începutul întăririi sâmburelui şi creşterea intensă a lăstarilor.
Următoarele 2— 3 udări au revenit după 25—30 de zile cu câte 800 m3/ha fiecare,
norma de irigare fiind de 3 200 m3/ha (P r. Ionescu. 1977).
În Staţiunea Didactică Experimentală Tâmbureşti, rezultatele cele mai bune au
fost obţinute în variantele în care nivelul umidităţii din sol a fost menţinut la 75%
din capacitatea utilă pentru apă în prima parte a perioadei de vegetaţie, până în
luna iulie şi de 50% în continuare.
Combaterea bolilor şi dăunătorilor. Piersicul este afectat de un important
număr de boli şi dăunători. În funcţie de substanţele (pesticide) de care dispunem,
este necesar să se efectueze un tratament de iarnă cu SO4Cu 3% şi un tratament
insecticid. În timpul vegetaţiei — exceptând perioada de înflorire — se vor
efectua tratamente insecto-fungicide la avertizare sau la „acoperire", la intervale
de 12—15 zile. Cu 2 săptămâni înainte de recoltare tratamentele se suspendă.
Normarea producţiei de fructe. Rărirea recoltei de fructe la piersic prezintă
o deosebită importanţă pentru realizarea unor producţii de calitate superioară şi
constante.
Lucrarea este necesară, dat fiind faptul că majoritatea soiurilor au tendinţa
naturală de supraîncărcare cu fructe.
În primele 3—4 săptămâni după legat fructele cresc încet şi pomul poate să le
hrănească. Când piersicile depăşesc mărimea unei alune, pomul nu le mai poate
hrăni pe toate, încât cele întârziate în creştere sau care sunt în poziţii nefavorabile
cad. Această cădere, numită fiziologică, se accentuează în perioada întăririi
sâmburelui — moment în care cerinţele fructelor pentru substanţe nutritive cresc.
Sunt unele soiuri („Elberta", „Flacăra") care prezintă o cădere fiziologică mai
accentuată, se „autorăresc" şi necesită o intervenţie sumară pentru normarea recol-
tei. Majoritatea soiurilor de piersic rămân supraîncărcate cu o cantitate de fructe
mai mare de 2—3 ori decât o pot hrăni. Se efectuează, în acest caz, rărirea lor,
pentru evitarea efectelor negative precizate.
Reglarea producţiei de fructe începe, de fapt, cu tăierea de fructificare c e
constă în rărirea formaţiunilor de rod şi, uneori, în scurtarea lor.
La piersic, mugurii de rod fiind grupaţi câte 2—3 la un punct de prindere, prin
oricare metodă de tăiere fructele rămân apropiate, încât singura metodă de
distanţare şi realizare a unor fructe mari, de calitate, rămâne rărirea florilor sau
fructelor.
În cadrul metodelor folosite pentru normarea recoltei, o largă utilizare a
prezentat şi prezintă rărirea manuală.
Rărirea manuală a fructelor este necesar să înceapă de timpuriu, imediat după
căderea „coşuleţelor", când fructele au 8—10 mm diametrul mare sau 9—12 mm
indice de mărime şi se încheie înainte de întărirea sâmburelui. Răritul după
întărirea sâmburelui nu influenţează pozitiv calitatea fructelor, încât lucrarea
devine inutilă. Lucrarea se începe cu soiurile extratimpurii şi timpurii şi se
continuă cu soiurile mijlocii şi cu maturare târzie.
Pentru toate soiurile, dar în principal pentru soiurile timpurii şi târzii, rărirea se
efectuează într-o singură etapă.
Pentru soiurile cu fructe mici sau submijlocii („Madeleine Pouyet",
„Springold", „Sprincrest"), distanţa de rărire poate fi de 6—7 cm. Pentru soiurile
cu fructe mijlocii sau supramijlocii („Cardinal", „Collins", „Higland") distanţa va
fi de 8—10 cm. La soiurile cu fructe mari („Jer- seyland”, Redhaven", „Suncrest",
„Redskin", „Elberta") sau la soiurile cu fructe foarte mari („I. H. Hale", „Flacăra")
distanţa va fi de 12—15 cm.
În cadrul formaţiunilor de rod, distanţa este dependentă şi de vigoarea acestora.
Pe ramurile mixte cu vigoare mijlocie vor fi reţinute 3—4 fructe, iar pe cele
viguroase, 6—7 fructe. Pe „salbe" se reţin 2 sau chiar 3 fructe, în funcţie de
lungimea lor, iar pe „buchetele de mai" 1 fruct.
Se îndepărtează fructele gemene (fructe lipite), cele mici, diforme, lovite de
grindină sau afectate de boli, cele slab luminate. Se reţin, la distanţele amintite,
fructele cu poziţie favorabilă pentru lumină, bine aerisite, însoţite de frunze. La
încheierea lucrării, pe un pom pot fi menţinute 400—600 fructe, în funcţie de
vigoarea pomului. Se are grijă a rări prelungirile ramurilor schelet, în vederea
evitării arcuirii acestora. Nu trebuie exagerat, adică să se îndepărteze multe fructe
din dorinţa de a obţine fructe mari, întrucât, în acest caz, producţia, în principal la
soiurile cu fructe mici, poate fi micşorată.
Un muncitor răreşte 30 pomi pe zi, revenind la ha 25—40 zile/om. În
concluzie, operaţia de rărire manuală a fructelor solicită un însemnat număr de
muncitori, fiind o lucrare costisitoare.
În scopul reducerii forţei de muncă pentru rărire, s-au experimentat răritul
chimic şi mecanic.
Rărirea chimică se poate aplica florilor sau fructelor. Rărirea chimică a
florilor. Bune rezultate au fost obţinute folosind în plină înflorire substanţa
„Ethrel" în conc. de 360 ppm (360 ml la 1 1 apă).
Cercetările efectuate de Gr . M i h ă e s c u , M a r i a T er t e c e l (1980)
precizează şi alte substanţe pentru rărirea florilor şi fructelor, şi anume : DNOC-
400, 1 000 ppm (mg/l), când 40% din flori sunt deschise ; hidrazida maleică
(MH), 1 000—2 000 ppm (mg/1) se aplică la înflorirea a 40% din totalul florilor.
Folosirea sa când 20% din flori sunt deschise, sau la peste 60% flori înflorite nu
determină un efect satisfăcător.
Rărirea chimică a fructelor este de preferat după răritul chimic al florilor, în
principal în zonele din sud unde adesea, după „rărirea în floare", intervin
temperaturi joase ce pot compromite întreaga recoltă. Răritul chimic al fructelor,
este eficace numai când se efectuează la începutul fazei de cytochineză a
endospermului (albumenului), când en- dospermul începe să devină celular, şi
anume, la 15—30 zile (maxim 45 zile) de la înflorit.
Substanţe pentru răritul fructelor la piersic :
― 3 C.P.A. (amida acidului 2—3 clorfenoxipropionic, numit şi „Fruitone
C.P.A."), în concentraţie de 150—300 mg/l, este aplicat la 35—54 zile după
înflorire, când sâmburele are 7—9 m m . Substanţa are ca efect formarea unui strat
de suber la baza pedunculului şi căderea fructelor în cantitate de 30—70%. Dozele
sunt diferenţiate pe soiuri : 150 mg/l pentru „Redhaven", 250 mg/l pentru
„Elberta"; 300 mg/l pentru ,.Resdin” şi „I. H. Hale”. Se recomandă folosirea sa
când tem–peratura aerului este de 15,5oC. După tratament unele frunze se ofi– lesc,
dar îşi recapătă turgescenţa în maximum 48 de ore.
― „ANA" (acid alfanaftilacetic), în concentraţie de 20—30 mg/l, folosit la 15
—30 zile de la înflorirea în masă, a dat bune rezultate la soiurile : „Dixired",
„Redhaven" şi „Halehaven".
―„Ethrel” (acidul 2 cloroetilfosforic), cu 48% substanţă activă, aplicat în
concentraţie de 120—180 mg/l, la 32 zile de la înflorirea în masă când sămânţa
fructului are 10,8 mm, a realizat o bună rărire la soiul „Southland". Substanţa
respectivă nu prezintă fitotoxicitate pentru plante şi nici toxicitate pentru oameni.
Fructele încep să cadă la 2—3 săptămâni după stropit.
―„Sevin" (Carbaril), folosit în concentraţie de 1 500—2 000 mg/l, la 35—
45 zile de la înflorire, când endospermul are 9—10,5 mm, a realizat o bună rărire
la soiurile : ,,Sunbeam", „Vedette", „Redhaven", „Southland", „Elberta".
Răritul chimic uşurează mult munca omului, dar el nu răreşte uniform, încât se
recomandă o „corectare" prin rărire manuală după realizarea efectului precizat.
Rărirea mecanică a fructelor poate fi realizată folosind vibratorul cu 500
vibraţii/minut timp de 5 secunde în perioada când începe căderea fiziologică a
fructelor şi se poate eşalona până la începutul întăririi sâmburilor. Un vibrator
mecanic poate scutura 50 pomi pe oră. Răritul mecanic este de 6 ori mai economic
decât răritul manual. Şi această metodă se completează cu o rărire manuală, pentru
uniformizarea fructelor ce rămân uneori prea dese pe ramură (M. P o p e s c u şi
colab., 1977).
Maturarea şi recoltarea piersicilor. La piersic fructele ajung la maturitate
eşalonat, în 7—10 zile. De aceea, recoltarea se realizează în 2—3 reprize.
Maturitatea de recoltare se consideră a fi momentul în care fructele au ajuns la
mărimea, forma şi pigmentaţia caracteristică soiului. Piersicile şi nectarinele, care
necesită transportul la distanţă mai mari, ca şi cele destinate compotului, se
recoltează la „maturitatea de livadă", când culoarea de fond a virat spre galben, iar
în zona punctului stilar nu se înregistrează înmuierea pulpei. Fructele destinate
consumului imediat, pentru deshidratare, gemuri, se recoltează în faza maturităţii
de consum în care gustul, aroma, structura şi textura sunt optime. Recoltarea se
realizează manual pentru piersic şi nectarine. Paviile pot fi recoltate cu vibratorul.
O atenţie deosebită trebuie acordată operaţiunilor de condiţionare, ambalare pe
grupe de calitate şi maturitate, cu folosirea platourilor alveolare, prerăcirea şi
transportul.
În lunile iulie-august când temperatura aerului înregistrează 25—30oC, este
necesară prerăcirea fructelor. Temperatura de transport va fi de până la 3oC. La —
1°, —1,5°C fructele îngheaţă. Pentru păstrarea temporară se va realiza în depozit o
temperatură de —0,5 . . . +1,5°C, cu o umiditate a aerului de 85%. În atmosferă
controlată, piersicile se pot păstra 40—50 zile, realizând 3% O2 şi 5 CO2 şi 92%
azot. După scoaterea din depozitul frigorific, fructele se trec 1—3 zile la 18—20oC.
După 15 zile de păstrare în spaţii frigorifice se degradează 7—10% din fructe, iar
în atmosferă controlată, 3—5%.

CULTURA MIGDALULUI

Amygdalus communis L. Fam. Rosaceae Subfam.


Prunoideae

IMPORTANŢĂ, ORIGINE, ARIE DE RĂSPÂNDIRE

Importanţă. Migdalul este cultivat şi apreciat pentru fructele sale cu o ridicată


valoare alimentară. Procentul de miez faţă de endocarp este de 18–60 %, în funcţie
de soi. Migdalele conţin: 4—6% apă; 32—60% g substanţe grase; 14—37% g
substanţe proteice; 7—20% hidraţi de carbon; 2,4% cenuşe; 4% glicozizi —
amigdalină (J. Pande l e ) ; vitamine: A 5,8 unităţi la g ; B 0,6 unităţi (Jean
Valnet) ; 2,40—4,20% săruri minerale : 800 mg% K, 430 mg% P, 180
mg% S, 2 3 0 mg% Mg, 4,7 mg% Fe, 3,9 mg% Zn, 1,9 mg% Mn (după M.
Souty).
Migdalele se consumă în stare proaspătă sau prelucrată: prăjituri, bomboane,
dulceţuri (ca fruct verde). Industria farmaceutică şi cosmetică utilizează uleiul
extras din migdale pentru prepararea unor esenţe, parfumuri, creme, săpunuri etc.
Endocarpul migdalelor este utilizat pent r u fabricarea cărbunelui activ necesar în
absorbţia unor substanţe toxice, colorarea coniacurilor şi al unor vinuri speciale
cărora le imprimă şi o aromă specifică. Lemnul de migdal prezintă o nuanţă
roşcată, densitate mare şi luciu atrăgător — însuşiri valorificate în confecţionarea
unor obiecte de artă. „Turtele" rezultate după extragerea uleiului din migdalele
dulci pot fi utilizate pentru pregătirea halvalei sau furajarea animalelor. Din
calcinarea învelişului verde al fructelor rezultă un conţinut de peste 40% potasiu.
Toate soiurile de migdal, prin înflorirea timpurie, constituie şi plante melifere
valoroase.
Origine, răspândire. Migdalul este originar din Asia Mică (Iran, Sir i a ) Africa
de Nord. Cultura lui s–a extins în ţările limitrofe Mării Me- diterane: Italia, Franţa,
Grecia, Peninsula Iberică, în Balcani şi Cali- fornia. Din Asia s–a răspândit în
Crimeea, Ungaria şi în ţara noastră.
Producţia mondială de migdale în 1988, a fost de 547 866 t, iar ţările mari
cultivatoare : Portugalia 119 900 t; S.U.A. 16 330 t ; Iugoslavia 18 000 t; Grecia
10 000 t (Anuarul F.A.O.).
În ţara noastră migdalul s–a extins în zonele de cultură a piersicului şi viţei de
vie : Dobrogea (Tulcea, Murfatlar, Babadag, Niculiţel, Mangalia, Ostrov) ; Banat
(Orşova, Moldova Nouă, Miniş, Lovrin, Pău- liş ; Sălaj, Bihor, Mehedinţi, Dolj
(Tâmbureşti, Calafat, Cetate), Buzău (Tohani), în Podgoria Dealul Mare, Arad,
Oradea, Baia Mare şi altele.

PARTICULARITĂŢI BIOLOGICE

Specii, soiuri, portaltoi. Soiurile cultivate de migdal aparţin genului


Amygdalus L., Fam. Rosaceae, Subfam. Prunoideae, care grupează circa 45 specii
dintre care prezintă interes :
Migdalul comun (Amygdalus communis L.) : arbustoid cu înălţimea de 4―8 m,
fruct turtit cu seminţe dulci sau amare ; specie iubitoare de căldură, sensibilă la
geruri. Creşte spontan în Asia Centrală, în China, India, Bazinul Mării Mediterane,
Europa Centrală şi America.
Prezintă mai multe varietăţi şi forme :
— A.c. var. tipica, cu endocarp tare şi seminţe cu gust dulce sau amar, prezintă
formele : cristata (migdale „cu creastă") ; lanceolata (cu sâmbure ovat-lanceolat,
lipsit de creastă); ostraeiformis („scoică uriaşă") ; ovata (sâmbure în formă de ou)
; microcarpa (formă de alune).
— A.c. var. fragilis, cu endocarp subţire, prezentând, forme cu miezul dulce
sau amar, cu formele : rotundă, acută, obtuz.
— A.c. var. spontanea cuprinde forme sălbatice cu miez amar sau dulce.
Migdalul pitic de stepă (Amygdalus nana L.). Este un arbust de 1—1,5 m ce
drajonează. Frunzele sunt lanceolate, glabre, fructul globu- los cu seminţe amare
bogate în amigdalină (4,5%). Creşte spontan în Europa Centrală şi Asia Centrală.
Se utilizează ca portaltoi de vigoare redusă în lucrări de selecţie şi ameliorare, şi ca
plantă ornamentală.
Cerinţele faţă de factorii ecologici. Migdalul este o specie foarte pretenţioasă
faţă de căldură şi lumină, motiv pentru care este necesar să fie cultivat pe versanţi
sudici sau sud-vestici, la adăpost de curenţi reci şi evitând zonele cu brume târzii,
frecvente primăvara. Intră foarte devreme în vegetaţie, pragul biologic fiind
considerat 5°C. Înfloritul începe când temperatura aerului se menţine timp de 6—7
zile în jurul a 10°C. În perioada repausului obligatoriu, mugurii floriferi rezistă la
—20°C. Suma temperaturilor pozitive necesare pentru maturarea fructelor la
migdal este de 3 900—4 100°C. Oscilaţiile mari de temperatură din ianuarie-
martie (geruri de revenire) distrug pistilul, staminele, petalele rămânând intacte.
Dă rezultate bune în zone cu 10,5—12°C temperatură medie anuală şi 17—18°C
în perioada de vegetaţie.
Faţă de apă migdalul manifestă cerinţe minime. Se comportă bine chiar în
zone cu 450 mm precipitaţii anuale, dar reacţionează favorabil la irigare. Migdalul
este pretenţios faţă de aeraţia solului. Reuşeşte în soluri uşoare, bine drenate,
adânci, cu fertilitate ridicată. Rezistă la un conţinut de 14% calcar în sol. Nivelul
apei freatice trebuie să fie la 3—4 m.
Principalele soiuri şi hibrizi de migdal, cu perspectivă a fi cultivate în ţara
noastră, sunt prezentate în tabelul 21.1. Tabelul 21.1.
Caracteristicile morfologice şi de producţie. Migdalul manifestă o creştere
viguroasă în pepinieră şi plantaţie tânără. Formează numeroşi lăstari anticipaţi şi
are o mare putere de regenerare. Diferenţierea mugurilor de rod începe cu 30—40
zile înaintea maturării fructelor şi durează 50—120 zile. Prezintă un repaus de
iarnă scurt, astfel că vegetaţia porneşte primăvara foarte devreme. Intră pe rod
foarte repede, la 3—4 ani şi chiar la 2 ani de la altoire. Primele recolte economice
se obţin începând cu anii 5—6 de la plantare.
Principalele formaţiuni de rod sunt : „buchetul de mai" — simplu şi alungit —
şi ramura de rod mixtă. Într-un mugure floral se formează o singură floare.
Soiurile de migdal se comportă, practic, autosteril, cu polenizare entomofilă, ceea
ce face necesară asigurarea polenizatorilor şi a 2—4 stupi la ha.
Înflorirea migdalului are loc înaintea înfrunzirii, când temperatura aerului se
menţine la 8—10°C, între 20 martie şi 25 aprilie. Temperatura optimă pentru
înflorire şi polenizare este de 15°C. Migdalul înflorind primăvara devreme,
există pericol ca brumele şi îngheţurile târzii să distrugă florile. După fecundare
ovarul se dezvoltă foarte rapid. În primele 45 zile fructul realizează 95% din
dimensiunile caracteristice , pentru ca în următoarele 40 zile să realizeze
celelalte 5 procente. La începutul verii urmează procesul de întărire a
endocarpului şi de acumulare a glucidelor, apoi procesul de acumulare a
substanţelor grase. După formarea miezului are loc un proces de deshidratare,
când conţinutul în apă al miezului scade de la 83 la 20—35%. Din
momentul formării cotiledoanelor, timp de 30—35 zile au loc procese intense de
acumulare a substanţelor uscate. Unele soiuri formează un endocarp gros şi dur:
„Marcona”, „Bartre”, „Ferraguès”, iar altele un endocarp subţire: „Ardechoise”,
„Non pareille”, „Texas”. Miezul sâmburelui, migdala propriu–zisă, este de
culoare albă, învelită într–un tegument gălbui–cafeniu sau roşcat.
După 4—5 ani ramurile de rod se epuizează şi trebuie reîntinerite, operaţie
pe care migdalul o suportă uşor.
Fructul este o drupă la care mezocarpul subţire, pubescent, se usucă la
maturitate şi crapă, lăsând să cadă endocarpul lignificat, neted, cu pori
caracteristici, care conţine sămânţa comestibilă. Sâmburele este variabil ca
mărime şi formă cu soiul. Unele soiuri au fructe mari : „Texas”, altele au fructe
mici : „Bastre”. În general migdalii de 8— 10 ani produc 5—15 şi chiar 25 kg
fructe în endocarp, rezultând o producţie de 1 500—4 500 kg/ha.
Unele soiuri formează în endocarp două seminţe — migdale duble:
„Texas”, „Ardechoise” ; altele formează migdale simple: „Marcona”,
„Ferragues”.
Migdalul este sensibil la bolile specifice. Formează un sistem ra- dicular
profund şi bogat ramificat.

PARTICULARITĂŢI TEHNOLOGICE
Specificul producerii materialului săditor. Soiurile de migdal trebuie
altoite fie în pepinieră, fie la locul definitiv. Principalii portaltoi pentru migdal
sunt :
— Migdalul franc este obţinut din seminţele recoltate de la soiurile existente
în cultură sau de la pomii răzleţi cu fructe mici. El manifestă o bună
compatibilitate cu soiurile de migdal, pomii intră timpuriu pe rod şi nu suportă
excesul de apă în sol. Puieţii de migdal obţinuţi din sămânţă au o creştere
viguroasă; în primul an realizând cu uşurinţă grosimea necesară pentru altoirea
în oculaţie. De aceea, semănatul migdalilor poate fi efectuat direct în câmpul de
altoire al şcolii de pomi.
— Piersicul franc, obţinut de la soiuri târzii, este portaltoiul utilizat curent în
California. Este compatibil cu majoritatea soiurilor, dar este incompatibil cu
soiurile : „Prinţesa”, „Nec Plus Ultra” etc. Portaltoiul este sensibil la virozele
migdalului şi, în general, la bolile criptogamice (V. C o c i u).
— Mirobolanul este indicat pentru soluri mai grele, cu un conţinut mai ridicat
de umiditate, sau irigate. În general, se constată o insuficientă şi chiar lipsă
de compatibilitate a lui cu soiurile : „Prinţesa”, „De Ialta”, „Nec Plus Ultra”.
— Prunul franc poate fi utilizat pe soluri umede, cu procent redus de calcar.
Imprimă o creştere neuniformă migdalului altoit. Este necesară selecţionarea unor
tipuri locale, cu grad mai ridicat de compatibilitate.
— St. Julien imprimă soiurilor rezistenţă mai mare la ger, o bună precocitate şi
regularitate în rodire.
— Zarzărul este utilizat în Africa de Nord. Formează, însă, o sudură slabă de
altoire şi există posibilitatea de dezbinare uşoară.
— Hibrizii : migdalul ×piersic sau piersic × migdal imprimă soiurilor altoite o
creştere moderată, precocitate, rezistenţă bună la conţinutul de calcar şi la excesul
de umiditate. Cele mai valoroase sunt selecţiile: I.N.R.A., G.F.–557 şi I.N.R.A.,
G.F.–667.
Se recomandă formarea materialului săditor în câmpul II, prin eliminarea
cepilor şi utilizarea lăstarilor anticipaţi. Menţinerea încă 1 an în pepinieră conduce
la obţinerea unor pomi prea viguroşi, care suportă greu transplantarea. Pentru
sectorul individual — grădini familiale — este posibilă şi semănarea directă a
sâmburilor de portaltoi şi altoirea pe loc, pentru a evita transplantarea.
Specificul înfiinţării şi întreţinerii plantaţiilor de migdal. Pregătirea
terenului se realizează printr–o mobilizare adâncă a solului (60—80 cm),
încorporând concomitent, 30—40 tone de îngrăşământ organic şi 600— 800 kg
superfosfat, 300—400 kg sare potasică şi 200 kg azotat de amoniu la hectar.
Distanţele de plantare sunt : 6—8 m între rânduri (mai puţin pe soluri mai
sărace) şi 5—6 m între pomi pe rând.
Plantarea târzie de toamnă nu asigură o suficientă înrădăcinare, determinând
deshidratarea pomilor. Plantarea de primăvară ridică probleme datorită faptului că
migdalul porneşte foarte timpuriu în vegetaţie, fapt care conduce, în cazul
întârzierii plantării, tot la deshidratarea materialului săditor. În consecinţă,
migdalul se va planta toamna în prima jumătate a lunii octombrie sau primăvara
devreme. În ambele cazuri, pomii trebuie scoşi din pepinieră în chiar ziua, sau cel
mult cu 1—2 zile înainte de plantare. Având în vedere caracterul autosteril, într–o
parcelă vor fi plantate 3—4 soiuri pentru a asigura polenizarea (tab. 21.1).
Formele de coroană adecvate pentru migdal sunt : vasul ameliorat cu 3—4
şarpante, fiecare şarpantă păstrând 2—3 ramuri schelet de ordinul al 2-lea şi
piramida mixtă. Trunchiul va avea înălţimea de 60—70 cm. În primii ani
migdalul formează numeroşi lăstari anticipaţi care, prin greutatea lor, pot
determina prematur „arcade de rodire". Este necesar, de aceea, să se intervină prin
operaţiuni în verde : eliminarea lăstarilor concurenţi ; lăstarii prea deşi, aşezaţi pe
partea superioară sau inferioară a ramurilor schelet ; ciupirea lăstarilor fără
perspectivă în formarea coroanei; eliminarea lăstarilor lacomi.
Întreţinerea plantaţiilor. Tăierile de fructificare sunt necesare anual şi constau
din : eliminarea sau scurtarea în cepi de 3—5 muguri a lăstarilor lacomi ; rărirea
ramurilor de rod de pe anumite porţiuni anuale care depăşesc lungimea de 50—60
cm ; eliminarea ramurilor supranumerare ; eliminarea ramurilor degarnisite ;
scurtarea ramurilor anuale care depăşesc lungimea de 50—60 cm; eliminarea
ramurilor uscate, bolnave, îmbătrânite.
Când coroana conţine multe ramuri degarnisite, vor fi efectuate tăieri de
reîntinerire, bazate pe capacitatea ridicată de regenerare a a c e s t e i specii.
După eventuale accidente meteorologice (grindină sau ger puternic) se poate
interveni prin tăieri de regenerare, pomii reluându–şi ciclul de rodire după 1—2
ani.
Întreţinerea şi lucrarea solului. În plantaţiile tinere, intervalele dintre rânduri
pot fi cultivate cu plante medicinale, pepeni, legume, cartofi, leguminoase etc. Se
folosesc o serie de erbicide : „Caragarde" 6 kg/ha, aplicat preemergent ;
„Roundup" 7 l/ha, completat cu „Gramoxone" 3 l /ha aplicate postemergent, iar
în plantaţiile de peste 5 ani „Simbar" 2 kg/ha, aplicat preemergent, au dat
rezultate foarte bune.
Adiministrarea îngrăşămintelor. Migdalul reacţionează favorabil la
îngrâşăminte. La Tâmbureşti, administrarea anuală a 100 kg ş.a. N, 60 kg/ha ş.a.
P2O5 şi 100 kg/ha ş.a. K2O determinat sporuri de 142% creşteri vegetative şi
210% producţie de fructe, faţă de varianta neîngrăşată. În aceeaşi experienţă,
administrarea periodică la 3 ani a 60 t la ha îngrăşăminte organice a determinat
obţinerea unor sporuri superioare celor obţinute cu îngrăşăminte chimice.
Irigarea. Deşi este o specie rezistentă la secetă, migdalul reacţionează
favorabil la cantităţi moderate de apă. Momentele cele mai indicate pentru udare
sunt : primăvara, cu 2—3 săptămâni înainte de înflorire (în anii cu primăveri
secetoase), la jumătatea lunii iulie, când începe procesul de diferenţiere a
mugurilor de rod, cu 2—3 săptămâni înainte de recoltarea fructelor, şi toamna,
după căderea frunzelor (udare de aprovizionare). La fiecare udare vor fi
administraţi 400—450 m3 apă la hectar. Trebuie să avem în vedere faptul că
dozele excesive de îngrăşământ azotat, secondate de irigare, favorizează creşteri
vegetative viguroase şi, respectiv, o mai slabă rezistenţă la ger, ca urmare a
gradului redus de maturare a lemnului.
Combaterea bolilor şi dăunătorilor. Culturile de migdal sunt afectuate de
numeroase boli produse de : Monilia laxa, Botrytis cinerea, Fusicladium sp.,
Agrobacterium, Coryneum, Polistigma rubrum — pătarea roşie a frunzelor,
Taphrina deformans — deformarea frunzelor, Ascopora beijerinckii ş.a. Dintre
dăunători, menţionăm : afide, nematode, păduchi ţestoşi, Rinchites, Anthonomus,
Scolytus, Capnodis, Cossus cossus.
Tratamentele pentru combaterea acestor boli şi dăunători nu diferă sub aspectul
produselor comerciale folosite, a dozelor şi momentelor de aplicare, faţă de
celelalte specii de sâmburoase.
Recoltarea fructelor. Se efectuează la maturitatea deplină, adică la 4–5 luni
de la legare, când mezocarpul se usucă şi crapă. Recoltarea prea timpurie, pe lângă
detaşarea greoaie de pe ramuri şi decojiirea anevoioasă a mezocarpului, poate
conduce la mucegăirea fructelor. Imediat după recoltare migdalele trebuie separate
de mezocarp şi întinse într-un strat subţire, timp de 3—4 zile, pentru uscare.
Fructele care nu se pot decoji imediat vor fi aşezate în straturi de 30—40 cm, se
stropesc cu puţină apă şi se acoperă cu prelate timp de 2—3 zile, după care pot fi
decojate. Operaţia nu trebuie să întârzie, deoarece determină brunificarea şi
mucegăirea miezului.
După uscare se procedează la sulfitarea sâmburilor de migdal cu fum de
pucioasă, timp de 15—20 minute, apoi se sortează şi se ambalează în saci de
pânză care se depozitează în magazii uscate, aerisite.
CULTURA CIREŞULUI

Cerasus avium L. Mönch Fam. Rosaceae, Subfam. Prunoideae

IMPORTANŢĂ, ORIGINE, ARIE DE RĂSPÂNDIRE

Importanţă. Cultura cireşului este apreciată, în primul rând datorită însuşirilor


nutritive, tehnologice şi comerciale ale fructelor. Acestea sunt consumate în stare
proaspătă şi preparate ca : dulceţuri, compoturi, gemuri, confiate, jeleuri, sucuri,
siropuri, lichioruri, produse de cofetărie, etc. Cireşele conţin : 7,70—18,8% zahăr
total ; 0,49—1,37% aicizi organici, 0,06—0,39% substanţe pectice ;
vitamine C, Bl, B2, E, provitamina A ; săruri minerale de Ca, Fe, K, P ; apă (75,40
—89,21%) etc.
Origine şi arie de răspândire. Cireşul este originar din Asia şi Europa de
Sud, de unde s-a extins în toate continentele.
Producţia mondială actuală de cireşe este de circa 1 255 mii tone, la realizarea
căreia Europa participă cu 66%, America de Nord cu 13%, Asia cu 11% şi
America de Sud cu 0,6%. Principalele ţări producătoare din Europa sunt : Italia
(10,7%), Germania (5,6%), Spania, Bulgaria, Franţa, Iugoslavia, România (2,7%)
ş.a.
În ţara noastră cireşul se cultivă pe o suprafaţă de 8 100 ha (3% din suprafaţa
pomicolă), cu 4 milioane de pomi situaţi în judeţele: Iaşi, Vaslui, Botoşani,
Neamţ, Bacău, Vrancea, Dolj, Cluj, Argeş, Bistriţa-Năsăud etc. Dintre centrele
specializate în cultura cireşului enumerăm : Cotnari, Răducăneni (jud. Iaşi) ;
Bistriţa-Năsăud ; Cisnădie, Cisnădioara (jud. Sibiu) ; Lovrin, Sânicolau-Mare (jud.
Timiş); Coşoveni (lângă Craiova), Cireşoaia (lângă Dej) etc.
PARTICULARITĂŢI BIOLOGICE

Specii care prezintă interes pentru noi soiuri sau portaltoi. Cerasus avium
L. (cireşul sălbatic, sau „păsăresc”) prezintă trei varietăţi botanice din care derivă
majoritatea soiurilor : var. silvestris, cu fructe mici, pulpa moale şi coacere
timpurie ; var. juliana, cu fructe mijlocii, pulpa moale, coacerea timpurie şi
mijlocie ; var. duracina, cu fructe mari, pulpa tare (pietroasă) şi coacere târzie.
Varietatea duracina are trei forme : rubra („Ramon Oliva”), cu fructe roşii ; flava
(Dönissen), cu fructe galbene ; variegata („Pietroase de Cotnari”), cu fructe
pestriţe, galben cu roşu.
Speciile Cerasus mahaleb L. (vişinul turcesc), Cerasus vulgaris Mill (vişinul
comun), Cerasus fructicosa Pall. (vişinul de stepă) au contribuit la crearea de noi
soiuri şi portaltoi de cireş.
Cerinţe faţă de factorii ecologici. Cerinţele cireşului faţă de temperatură se
situează între 9 ° . . . 11,5°C (D. T e a c i , 1980). Soiurile timpurii şi semitimpurii
sunt mai pretenţioase la căldură, necesitând în luna mai între 14° şi 16°C şi zone
colinare cu altitudini de 200—500 m. Cireşul are o rezistenţă mijlocie faţă de ger.
În perioada repausului de iarnă mugurii floriferi rezistă până la —24°C, iar
trunchiul şi ramurile groase până la —30°C. Mugurii floriferi în subfaza de butoni
florali rezistă până la —5,5°C, iar la deschiderea florilor, până la —2,2°C
( C o r n e l i a P a r n i a şi colab., 1985).
Cerinţele faţă de apă sunt moderate. Altoit pe mahaleb, reuşeşte în zonele de
stepă şi silvostepă cu precipitaţii anuale de 550 mm. Soiurile cu coacere mijlocie
sau târzie, altoite pe portaltoi franc sau vegetativ, necesită circa 620—670 mm
precipitaţii (N. C o n s t a n t i n e s c u şi colab., 1967). Cireşul are cerinţe moderate
şi faţă de umiditatea atmosferică (60—76%). În perioada maturării fructelor,
umiditatea excesivă favorizează atacul de Cocomyces hiemalis şi Monilinia laxa
(N. M i n o i u , 1 9 8 3 ) . El nu suportă perioadele lungi de secetă din Dobro- gea şi
Bărăgan, şi nici nivelul ridicat de precipitaţii (700—800 mm) de pe dealurile
vestice. De asemenea, ploile abundente din fenofaza de pârgă şi maturitate produc
crăparea fructelor (în special la soiurile cu pulpa pietroasă). Cireşul nu suportă
excesul de umiditate în sol, şi nici inundaţiile prelungite, mai ales când este altoit
pe mahaleb.
Cerinţele faţă de lumină. Specie heliofilă, cireşul necesită versanţi însoriţi cu
expoziţie sudică. În zona colinară cireşul preferă treimea mijlocie şi superioară a
pantei (E. Bialdini, 1983 ; Gh. T ă r âţ ă, 1985).
Cerinţele faţă de sol ale cireşului sunt mari, diferenţiindu-se în funcţie de
grupul de soiuri şi portaltoii folosiţi (A. C a n a r a c h e , 1986), dar preferă soluri
mijlocii sau uşoare, nisipo-lutoase sau argilo-nisipoase, permeabile, profunde,
cu pânza de apă freatică la 1,5—2 m adâncime. Nu suportă terenurile argiloase,
grele, umede şi reci, nici cele cu apă stagnantă. Altoit pe mahaleb, cireşul reuşeşte
şi pe soluri cu umiditate mai scăzută şi cu maximum 6% calciu.
Principalele soiuri de cireş din ţara noastră. Actualul sortiment de cireşi
cuprinde soiuri tradiţionale, dar şi soiuri noi, care asigură fructe proaspete pe o
perioadă de 40—45 zile. Principalele caracteristici pomologice şi de producţie ale
acestora sunt prezentate în tabelul 22.1.
Caracteristicile morfologice şi de producţie. Sistemul radicular. Repartiţia
sistemului radicular în plan vertical şi orizontal se corelează cu forma de coroană
şi portaltoiul folosit, fiind mai profund la soiurile cu coroană piramidală
(„Pietroase de Cotnari”) şi la mahaleb şi extins mai la suprafaţă la soiurile cu
coroana globuloasă („Ramon Oliva”) şi la cireşul sălbatic (V. C i r e a ş ă , 1974).
Majoritatea rădăcinilor sunt răspândite la adâncimea de 0—40 cm (64,3%), până
la 40—80 cm (35,7%) ( G h . P r e d e s c u , 1964). Raza sistemului radicular
depăşeşte de 2—3 ori pe cea a proiecţiei coroană, în cursul vegetaţiei, rădăcina
are un maximum de creştere în aprilie-mai şi al doilea în octombrie-noiembrie.
Partea aeriană. Cireşul are o creştere înceată în primii ani după plantare ;
ulterior se dezvoltă viguros. Coroana, în perioada de tinereţe, este piramidală,
apoi invers-piramidală sau chiar „pletoasă". La cireş se manifestă pregnant
fenomenul de etajare naturală. Ramificarea este redusă, iar coroana rară şi bine
luminată.
Specificul fructificării. La majoritatea soiurilor, principala ramură de rod este
„buchetul de mai" („Van", „Cerna", „Bigareau Moreau"), urmat de ramurile
mijlocii şi cele de prelungire a scheletului (M. A. C o l e s n i c o v , 1959). Mugurii
floriferi se formează în procent de 75% pe ramurile buchet şi numai 25% pe
ramuri mijloci sau lungi (Florica Roşu, 1977).

Tabelul 22.1
Principalele soiuri de cireş cultivate în România
Pentru industria-
mare = 1 ; mijlocie =

Fructul
2 coroana : conică =
C ; sferică — s f ;
pomului: vigoarea :
Epoca de recoltare ;

Mărime (g) Forma :

Calităţi pentru
Caracteristicile

consum = 1 ;
Culoarea: roşie =
R; roşie- închis =
Rî ; galbenă = G
tronconică = 2 ;

Cerinţele
lizare = 2
luna/decada

sferică= 1 ;

Soiul şi Polenizatori ecologice :


originea rezistenţa la
ger, precipitaţii
anuale (mm)
sferic-turtită —
St
Früheste B. Moreau 2 — 23°C 3—3,5 g
der Mark Negre de V/2- 3 Sf 500— 700 2 1
(franceză) Bistriţa Rî
Bigarreau Roşii de
Moreau Bistriţa V/3 1 — 24°C 6—7 g 1
(franceză) Timpurii de VI/1 C 500- 700 1
Bistriţa Rî
Ramon V/3 1 — 23°C 4,5—5 g
Olivia VI/1 St 500— 700 1 1
(franceză) Rî
Negre de B. Moreau 5g
Bistriţa Van, Ger- V1/1-2 2 — 25°C 2 1
(română) mersdorf C-Sf 550—750

Stella Van, 5,5—6 g
(cana- Cotnari VI/2 1 — 24°C 1 1
diană) (autofertil) C 600- 750 R 2
Roşii de 4—5 g
Bistriţa R. Oliva VI/2 2 — 26 °C 2 1
(română) Moreau C 550— 750 R 2
6— 6,5 g
Jubileu 30 Cotnari VI/2-3 2 — 26°C 2 1
(română) Napoleon Sf 550— 750 R 2
Sam Germers-
(cana- dorf VI/2- 3 2 — 24°C 6—6,5 g 1
diană) Dönissen Sf 600—750 1
Hedelfin- Rî
ger
Van Germers- 6—6,5 g
(cana- dorf, Stella, VI/3 2 — 25°C 1 1
diană) Cotnari C 600—750 Rî
Pietroase Van, Stella, 6,5—7 g
de Cotnari Germers- VI/2-3 1 — 26°C 1 1
(română) dorf Sf 500 —700 G-R 2
5 —6 g
Armonia VI/3 1 —25°C 1 1
(română) VII/1 Sf 550—750 R 2
Germers- Cotnari 7-7,5 g
dorf Bing VI/3 1 — 27°C 1 1
(germană) Hedelfinge VII/1 C 400—800 Rî 2
r

Hedelfinge Cotnari VI/3 1 — 26°C 6,5—7 g 1


r Germers- VII/1 C-Sf 500 —700 2 2
(germană) dorf Rî
Dönissen
Bigarreau Germers- VI/3 2 — 26°C 4,5—5 g 2
(germană) dorf VII/1 Sf 550 —700 1
Cotnari G
Stella
Uriaşe de Germers- VII/1 2 —28° C 7 —8 g 1
Bistriţa dorf C-St 550— 750 1 2
(română) Sam Rî

Înfloritul. Cireşul înfloreşte după migdal, cais şi piersic, aproape concomitent


cu majoritatea soiurilor de păr şi prun. Florile sunt situate de obicei câte 2—3 într-
o inflorescenţă. Durata medie a înfloritului este de circa 10—14 zile (I. I v a n ,
1982), putându-se prelungi, dacă este frig, până la 18 zile (V. C i r e a ş ă , 1984).
Polenizarea şi fecundarea. La cireş polenizarea este entomofilă, iar
majoritatea soiurilor sunt autosterile (excepţie face soiul ,,Stella”, care este
autofertil). Frecvent apare fenomenul de inter sterilitate între soiuri. De aceea, se
impune asigurarea polenizării prin plantarea în fiecare parcelă a 3—4 soiuri
interfertile cu aceeaşi epocă de înflorire (v. tab. 22.1).
Realizarea unei recolte bune este determinată de polenizarea a 30—50% din
numărul florilor (T. G o z o b , 1 9 7 1 ; G r o g e r, 1976).
Vârsta intrării pomilor pe rod. În funcţie de precocitatea soiurilor, primele
fructe se formează în anul III—IV, dar producţii economice se obţin începând cu
anul V („Van”, „Timpurii de Bistriţa”, „Roşii de Bistriţa”), sau chiar în anul VI
(„Jubileu 30”, „Bing”, „Pietroase Dönissen”, „Uriaşe de Bistriţa”).
Producţia de fructe. Este cuprinsă între 7—8 t/ha („Rubin 30”, „Amara”,
„Silvia”, „Armonia”, „Germersdorf”) ; 9—10 t/ha („Fruheste der Mark”,
„Bigarreau Moreau”, „Ulster”, „Pietroase Dönissen”) şi peste 11 t/ha („Van”,
„Timpurii de Bistriţa”, „Stella”).
Longevitatea economică a plantaţiilor de cireş este de 30—40 ani.

PARTICULARITĂŢI TEHNOLOGICE

Specificul producerii materialului săditor. În ţara noastră, pentru înmulţirea


cireşului se recomandă următorii portaltoi generativi : cireş sălbatic (sau
„păsăresc”), pentru aliniamente şi gospodăriile populaţiei ; cireş franc din soiurile
„Pietroase negre” şi „Pietroase Dönisen”, pentru plantaţiile industriale ; vişinul
turcesc (sau mahalebul), pentru solurile mai uscate, nisipoase şi calcaroase. Soiul
de cireş „Cristimar”, selecţionat la Institutul Agronomic Iaşi poate fi folosit cu
rezultate bune ca portaltoi franc sau intermediar.
Dintre portaltoii vegetativi se recomandă : selecţia clonală F 12/1 (Anglia),
care este de vigoare mare şi se înmulţeşte prin marcote ; selecţia clonală IP–C 1,
obţinută la I.C.P.P. Piteşti-Mărăcineni, se înmulţeşte prin marcote şi butaşi verzi şi
este de vigoare mijlocie ; portaltoiul VV 1 (Cerasus vulgaris), obţinut la S.C.P.P.
Fălticeni se poate folosi atât la cireş, cât şi la vişin, se înmulţeşte prin marcotaj şi
este de vigoare mijlocie.
Pe plan mondial, s-au selecţionat numeroşi portaltoi vegetativi dintre care
menţionăm : F 4/13 (Anglia), asemănător cu F 12/1 ; Colt (Anglia), de vigoare
mijlocie ; Stockton morella (S.U.A.) vigoare mijlocie ; Vladimir (S.U.A.) de
vigoare mai mică (ca precedentul) ; Meteor (S.U.A.), folosit la noi ca soi pentru
industrializare ; mahaleb SL–64 (Franţa) ş.a.
Specificul înfiinţării plantaţiilor de cireş. Cireşul nu se plantează după el
însuşi, datorită fenomenului de „oboseală a solului", dar reuşeşte după pomaceae
sau după 5 ani de la defrişarea unor plantaţii de cais sau prun (S. T r o c m é şi R.
G r a s , 1974).
Noile plantaţii se vor înfiinţa în sistem semiintensiv, cu 300—500 pomi/ha, cu
conducerea pomilor sub formă de vas ameliorat, palmetă cu braţe oblice şi
piramidă modificată şi sistem intensiv cu 500—1250 pomi/ha, pomii fiind conduşi
sub formă de palmetă simetrică cu braţe oblice, palmetă ypsilon şi tufă liberă.
Terenul destinat înfiinţării unei livezi de cireş se fertilizează cu 50—60 t/ha
gunoi de grajd, 250—300 kg/ha P2O5, 150—200 K2O kg/ha. Solurile infestate cu
dăunători se tratează cu 80—100 kg/ha insecticid („Lindatox” 3, „Aldrin”,
„Heclotox” 3), iar cele cu aciditate pronunţată (cu pH sub 5,0) se ameliorează cu
amendamente de calcar, în doze de 10—20 t/ha.
După fertilizare, dezinfectare şi ameliorare, se efectuează mobilizarea solului
prin desfundare la adâncimea de 60—80 cm.
Epoca cea mai bună de plantare a pomilor este toamna, folosind ca material
săditor pomi de un an, care suportă mai uşor transplantarea. Pentru asigurarea
polenizării se plantează rânduri alternative din soiul de bază şi soiul polenizator, în
proporţie de 4/1; 5/2 şi 5/5.
Specificul întreţinerii plantaţiilor. Întreţinerea şi lucrarea solului. În livezile
tinere, în primii ani după plantare, terenul se întreţine sub formă de ogor lucrat.
Când panta terenului depăşeşte 6—8%, ogorul lucrat se combină cu benzi înierbate
la distanţa de 2—4 intervale una de alta. În zone cu precipitaţii abundente, pe
terenurile cu pantă de peste 8% se recomandă ogorul lucrat întrerupt (lucrările
solului se suspendă la sfârşitul lunii iulie).
Sistemul de întreţinere cu culturi intercalate se foloseşte în plantaţii situate pe
terenuri mecanizabile şi cu fertilitate naturală ridicată. Sunt indicate plantele
prăşitoare de talie mică (cartofi, ceapă, varză, fasole, mazăre, morcov ş.a.). Pe
terenurile cu fertilitate scăzută, sau pe cele nisipoase se poate folosi sistemul cu
îngrăşăminte verzi. Pe pante mai mari de 15—20% terenul se amenajează sub
formă de platforme individuale, menţinute ca ogor lucrat. În plantaţiile pe rod
amplasate în zonele secetoase se recomandă folosirea ogorului lucrat cu mulcirea
solului pe rândul de pomi. Sistemul înierbat, total sau parţial, se poate practica pe
terenurile în pantă, în zone cu peste 700 mm precipitaţii anuale sau pe terenurile
care se irigă.
Aplicarea îngrăşămintelor. Cireşul este o specie cu cerinţe mari faţă de
elementele nutritive din sol. La o producţie de 14 t/ha se extrag anual din sol : 40
kg/ha azot ;11 kg/ha fosfor ; 30 kg/ha potasiu şi 55 kg/ha calciu. În plantaţiile
tinere de cireş se recomandă administrarea locală, sub protecţia coroanei, a câte 3
—4 kg gunoi de grajd, o dată la 2—3 ani, iar anual câte 10—12 g/m2 N, 6—8 g/m2
P2O5, 6—8 g/m2 K2O.
În plantaţiile pe rod se fertilizează toată suprafaţa. În zonele cu precipitaţii sub
600 mm anual şi în cultură neirigată se administrează 20—30 t/ha gunoi de grajd la
2—3 ani şi anual 80 kg/ha N, 80 kg/ha P2O5 şi 60 kg/ha K2O. În zonele cu
precipitaţii peste 600 mm anual se fertilizează cu 40 t/ha gunoi de grajd, o dată la 2
—3 ani, 240 kg/ha N, 120 kg/ha P2O5 şi 120 kg/ha K2O a n u a l ( C o r n e l i a
P a r n i a ş i M a r i a n a N e g o i ţ ă , 1982). Pe solurile cu reacţie acidă pronuanţă
se aplică 120 kg/ha nitrocalcar.
Irigarea. În anii secetoşi şi în zonele cu precipitaţii sub 550 mm anul se impune
irigarea cireşiului (H. Schwope, 1963). În cursuli perioadei de vegetaţie plantaţiile
tinere de cireş consumă 3 350 m3 apă/ ha, din care 65% în lunile de vară. În cultura
intensivă de cireş se aplică 3—4 udări cu norme de 300—400 m3 apă/ha în timpul
perioadei de vegetaţie şi 400—600 m3 apă/ha în toamnele secetoase. Momentul
optim de aplicare a udărilor este : cu o săptămână înainte de înflorit ; în perioada
întăririi sâmburilor ; după recoltarea fructelor.
Conducerea coroanei. Soiurile cu creştere globuloasă şi vigoare mai slabă a
axului („Pietroase Dönissen”, „Timpurii de Bistriţa”, „Cerna”, „Ramon Oliva”) se
conduc în formă de vas ameliorat şi vas aplatizat. La grupa de soiuri care prezintă
o dominanţă a axului central („Germersdorf”, „Pietroase de Cotnari”, „Van”,
„Bing”) se recomandă piramida modificată şi vasul întârziat. Pentru soiurile de
vigoare mică şi mijlocie se recomandă palmeta simetrică cu braţe oblice, palmeta
ypsilon şi fusul liber.
Tăierile. Formarea coroanei se realizează prin tăieri duble sectoriale, metodă
elaborată de T. B r u n n e r , 1978. Ramurile de prelungire ale şarpantelor se
scurtează cu 1/3—1/2, tăindu–se deasupra unui mugure care priveşte spre interiorul
coroanei. În vara aceluiaşi an sau în primăvara anului următor se elimină creşterile
terminale viguroase, tăindu–se deasupra unei ramificaţii cu poziţie aproape
orizontală şi amplasată spre exteriorul coroanei. Prin această dublă tăiere se
facilitează garnisirea uniformă a ş a r p a n t e l o r ( C o r n e l i a P a r n i a şi colab.,
1985).
Tăierea de întreţinere consită în : rărirea sau scurtarea ramurilor de
semischelet care se stingheresc între ele; limitarea înălţimii pomilor la 3,5—4 m
la formele globuloase şi la 2,5—3 m la gardurile fructifere ; îndepărtarea ramurilor
frânte, bolnave etc.
Tăierea de fructificare se reduce la minimum posibil în primii 8—10 ani
de la intrarea pomilor pe rod, deoarece „buchetele de mai” trăiesc mult (10—12
ani), coroana se menţine suficient de rară, iar rănile se cicatrizează greu. Tăierea de
fructificare constă în rărirea ramurilor mijlocii formate în număr mare spre vârful
ramurilor de schelet, scurtarea ramurilor mijlocii viguroase cu 1/4—1/3 din
lungimea lor şi în regenerarea eşalonată a semischeletului garnisit cu buchete de
mai în curs de epuizare (F1orica R o ş u, 1978).
Tăierea de refacere a potenţialului de rodire se execută la pomii îmbătrâniţi,
care au creşterile anuale sub 10 cm lungime. Ramurile de schelet şi semischelet se
taie sever, pe lemn de 2—6 ani, fapt ce determină intensificarea creşterii şi a
capacităţii de rodire.
Tăierea în verde este indicată pentru plantaţii intensive. Ea se execută în lunile
august-septembrie şi favorizează cicatrizarea rapidă a rănilor.
Recoltarea fructelor. Cireşele destinate valorificării în stare proaspătă se
recoltează manual la maturitatea de consum, obligatoriu cu peduncul, concomitent
efectuându-se şi sortarea lor. Cele destinate industrializării se pot recolta
mecanizat cu o maşină „tip vibrator”, fructele fiind colectate pe o prelată aşezată
sub coroana pomului. Pentru detaşarea mai uşoară a fructelor de peduncul, la
recoltarea mecanizată se aplică înainte cu 10—15 zile o stropire cu „Ethrel” în
concentraţie de 750 ppm (Gh. S t a n , S a b i n a S t a n , 1981).

CULTURA VIŞINULUI

Cerasus vulgaris Mill. Fam. Rosaceae Subfam. Prunoideae


IMPORTANŢĂ, ORIGINE, ARIE DE RĂSPÂNDIRE

Importanţă. Vişinele sunt foarte apreciate şi solicitate pentru consum în stare


proaspătă, precum şi pentru prepararea compoturilor, gemurilor, dulceţurilor,
vişinatelor şi altor produse (fructe îngheţate, uscate, siropuri, vinuri, jeleuri etc.).
Ele au însuşiri terapeutice valoroase care contribuie la întârzierea proceselor de
îmbătrânire (prin îmbunătăţirea digestiei şi a compoziţiei chimice a sângelui).
Ceaiul din pedicelele fructelor (bogate în potasiu) este diuretic. Participă la
prepararea mâncărurilor dietetice şi la vindecarea bolilor renale, hepatice,
diabetice, cardiovasculare şi la atenuarea anemiei, a stărilor de stres psihic etc.
Toate organele plantei (frunze, fructe, flori), având însuşiri antiseptice sunt folosite
în medicina populară şi în conservarea produselor alimentare casnice (Gh.
Băd e s c u şi colab., 1977, 1984).
Vişinele conţin elemente nutritive, săruri minerale şi vitamine: substanţă
uscată (13,90—23,19 mg%) ; zaharuri (5—19,4 mg%) ; acizi organici (0,94—1,90
mg %); proteine 0,8—1,1 mg %) ; pectine (1,0— 0,4 mg %) ; tanoide (0,12—
2,35 mg %); potasiu (46—92,5 mg %) ; fosfor (21—26 mg%) ; magneziu (7—
20 mg %) ; calciu (3,8—19,3 mg %) ; vitamine ; PP (0,06—0,52 mg %), E
(0,21-1,32 mg %), acid folic (0,04— 0,50 mg %), B1, B2 ; caroten (0,15—0,95 mg
%) etc. Valoarea energetică este ridicată (total 280,1: glucide 251, 2 ; lipide 13,8 ;
proteine 15,1 (I. F. R a d u , 1985).
Vişinul este o specie rustică ce reuşeşte în toate regiunile pomicole ale ţării şi
valorifică terenurile din zonele colinare. Este o plantă meliferă excelentă
(„produce” 77—88 kg miere/ha).
Origine şi arie de răspândire. Vişinul este o specie tetraploidă (2 n = 32
cromozomi), provenită probabil din hibridarea naturală dintre Cerasus avium
(2n=16 cromozomi) şi Cerasus fruticosa. Centrul genetic al vişinului este Asia
Centrală, unde a fost identificat Cerasus Juss (cu subgenul microcerasus : 2n=12
cromozomi) (A. Vrânceanu ş.a. 1979). În stare sălbatică nu s–a găsit până în
prezent.
Unele forme de vişin sunt decorative datorită portului „plângător”, iar specia
Prunus bessey se cultivă în parcuri (I. I. J u n g h i e t u , 1 9 8 0 ) . Vişinul se
comportă bine în aliniamente rutiere şi în consolidarea nisipurilor mişcătoare din
Mangâşlak (Kazahstan). Lemnul este folosit la obţinerea unei mobile foarte fine.
Dintre speciile pomicole „prunoideae”, vişinul atinge limitele cele mai
nordice (până la latitudinea de 60°).
Pe glob se produc anual circa 320 000 t (66% în Europa). România ocupă, cu
235 000 t, locul 6, după Germania, Iugoslavia, Polonia, Franţa,Ungaria.
În ţara noastră, conform recensământului agricol efectuat în anul 1979, se
cultivă circa 6 320 000 vişini (4,2% din numărul total de pomi). Vişinul, având o
plasticitate ecologică ridicată, se cultivă în toată ţara, de la câmpie până la munte
(1 000 m). Cel mai mare producător este jud. Iaşi (peste 7 000 t anual), fiind urmat
de judeţele Cluj, Mureş, Arad, Argeş, Buzău, Vâlcea şi Dolj. În vederea acoperirii
deficitului mare de vişine faţă de cererile nelimitate de consum intern, 1a export şi
pentru industrializare, vişinul se va extinde mult, atât în fermele agricole cât şi în
grădinile populaţiei.

PARTICULARITĂŢI BIOLOGICE

Specii care prezintă interes pentru obţinerea unor noi soiuri sau portaltoi.
Majoritatea soiurilor de vişin au provenit din specia Cerasus vulgaris Mill (vişinul
comun) sau din hibrizii acesteia cu Cerasus avium (L). Monch (cireşul sălbatic) şi
Cerasus fruticosa Pall (vişinul de stepă). Unele soiuri şi portaltoi provin şi din
speciile Cerasus tomentosa, Thumb ( vişinul chinezesc păros), Cerasus Besseyi
Baileyi (vişinul de nisipuri), C. humilis (Bge/Sok etc ).
Cerinţele vişinului faţă de factorii ecologici. Vişinul, comparativ cu cireşul,
are o plasticitate ecologică mai mare.
Faţă de temperatură are cerinţe mai mici, iar pragul biologic pentru umflarea
mugurilor este de 8°C. Este una dintre speciile cele mai rezistente la ger (—30°C)
dintre prunoide. Reuşeşte bine atât în zonele secetoase (400—500 mm apă anual),
cât şi în regiunile umede (700—900 mm apă anual).
Având cerinţe mai reduse faţă de lumină, se poate cultiva şi în expoziţii nord–
vestice sau nord–estice, mai ales în zonele secetoase. Diferenţierea optimă a
mugurilor floriferi s–a obţinut la intensitatea luminii în coroană de 30 000
lucşi/oră/zi (G h. T ă r â ţ ă, 1988).
Sistemul radicular fiind mai superficial, poate valorifica şi soluri mai subţiri,
slab erodate, uşor alcaline (D. T e a c i , 1979). Noile plantaţii intensive de vişin
trebuie amplasate însă în soluri cu fertilitate ridicată, pe terenuri cu pante până la
20—25%. Valorifică destul de bine nisipurile din sudul Olteniei şi nord–vestul
Transilvaniei (în condiţii de irigare). Vişinul poate fi cultivat până la altitudini de
500—750 m.
Soiurile de vişin. Cele recomandate la înmulţire sunt 18, dintre care 17 sunt
noi (tab. 23.1). Mai răspândite sunt: „Morella neagră”, „Nana”, „Ilva”, „Pitic de
Iaşi”, „Oblacinska” (soiuri autofertile). Pentru soiurile valoroase „Crişana” şi
„Mocăneşti”, este necesară polenizare încrucişată (V. C o c i u , S . B u d a n ş.a.
1987).
Caracteristici morfologice şi de producţie. Vişinul are talie mică (4—6 m)
sau este chiar arbustoid. Are o capacitate mare de ramificare, coroana îndesindu–
se datorită numeroşilor lăstari anticipaţi. După predominanţa ramurilor roditoare,
soiurile de vişin se clasifică în trei grupe : a ) cu fructificare îndeosebi pe
„buchete de mai" („Spanca”, ,,Timpurie engleză”, „Mocăneşti”, „Turceşti”) ; b) cu
fructificare mai ales pe ramuri „plete” („Crişana”, „Early Richmond” ş.a.) şi c) cu
fructificare pe ambele categorii de ramuri („Spaniole”, „Mari timpurii” ş.a.).
În plantaţiile şi coroanele prea dese, mai puţin luminate, apar formaţiuni
fructifere slabe, cu mugurii nedezvoltaţi, ceea ce determină starea de entropie
biologică exprimată printr–o degarnisire şi îmbătrânire rapidă a acestora.
Fenomenul de etajare naturală este mai puţin evident la vişin, întrucât ramurile
de schelet sunt mai puţin viguroase. Ramurile roditoare la vişin trăiesc 4—5 (6)
ani. Vişinul înfloreşte după cireş. După epoca înfloritului, soiurile de vişin se
clasifică astfel : timpurii („Timpurii engleze”, „Meteor”, „Mocăneşti 16/4”) ;
mijlocii („Mari timpurii”, „Crişana”, „Nana”) şi târzii („Schattenmorelle”,
„Autofertil de Bistriţa”). Tabelul 23. 1
Polenizarea şi fecundarea. Vişinul produce mult polen. La vişin există 3
grupe de soiuri : autofertile („Anglaise hâtive”, „Oblacinska”, „Nana”, „Ilva”,
„Pitic de Iaşi”, „Schattemmorelle”), care sunt şi mai productive : „parţial
autofertile” („Mari timpurii”) şi autosterile („Mocăneşti”, „Crişana”, „Pandy
382). Sunt apreciate ca polenizatori universali soiurile „Early Richmond” şi
„Turceşti”. La vişin există şi unele perechi interşterile (ex : „Crişana” ×
„Mocăneşti”, „Crişana” × „Josika Gabor”).
Fiori de de vişin au o cantitate de nectar de 3 ori mai mare decât cele de cais
(0,90 mg/floare, faţă de 0,3/floare), însă prezintă concentraţia cea mai redusă de
zahăr (25%) (N. C e p o i u, 1982 ş.a.).
În scopul obţinerii unei recolte normale la vişin, este necesar ca cel puţin 20
—25% din flori să fie fecundate la soiurile care rodesc predominant pe ramuri
buchet şi 45—50% la cele care fructifică pe ramuri plete, iar după căderea
fiziologică să rămână mai mult de 20—25% din fructe. Legatul cel mai slab se
remarcă la soiurile la care înfrunzitul coincide cu înfloritul („Timpurii de Lugoj”,
„Podbielski”) (Gh. P r e d e s c u , E . D r ă g ă n e s c u ş.a. 1987).
Polenizarea trebuie să aibă loc în primele două zile de la deschiderea florilor,
întrucât stigmatul îmbătrâneşte repede şi devine nereceptiv pentru polen.
Potenţialul productiv. Vişinul intră pe rod la 3—4 ani de la plantare, iar
producţia economică abia în al Vl-lea an (25—30 kg fructe/pom). Longevitatea
economică a pomilor este de 25—30 de ani. Producţiile cele mai mari le dau
soiurile : „Schattenmorelle”, „Nana”, „Ilva”, „Mocăneşti — 16” etc.
Fenomenul fructificării slabe a vişinului. Deşi vişinul înfloreşte abundent,
legatul florilor este nesatisfăcător, iar rodirea este inconstantă şi adesea slabă.
Acest fenomen se remarcă mai rar la soiurile şi biotipurile autohtone care cresc pe
rădăcini proprii (înmulţite prin drajoni) (V. C i r e a ş ă , 1975, 1988). Principalele
cauze ar fi următoarele : lipsa polenizatorilor sau amplasarea acestora la distanţe
mari ; uneori, organogeneza florală incompletă în ţesuturile meristematice,
datorită insuficienţei de hrană, determină în unii ani nereuşita fecundării şi legării
fructelor ; deşi la majoritatea soiurilor de vişin există suficient polen în antere,
eliberarea grăunciorilor se face greoi şi treptat ; atacul florilor de Monilinia poate
compromite recolta, iar Cocomyces hiemalis produce desfrunzirea aproape totală a
pomilor încă din iulie–augus ; variaţiile climatice din perioada înfloritului, care nu
permit zborul albinelor şi, deci, polenizarea nu se poate efectua. Procesul
polenizării trebuie să se execute în primele 40 de ore de la deschiderea florilor,
întrucât după aceea, stigmatul se ofileşte.
Redresarea potenţialului de producţia plantaţiilor actuale de vişin cu soiuri
autosterile sau cu productivitate scăzută se poate efectua prin supraaltoire cu soiuri
valoroase autofertile de vişin şi cireş. După 2— 3 ani de la supraaltoire, producţia
creşte considerabil.
Sistemul radicular. Vişinul altoit pe vişinul comun are sistemul radicular
superficial, masa rădăcinilor situându–se între 15—60 cm. Numărul de rădăcini de
grosimi diferite la pormi în vârstă de 22 ani a soiurilor „Mocăneşti” şi „Crişana2
(altoite pe vişin comun), la distanţa de 4 m de trunchi, sunt mai numeroase (36
buc.) la primul soi faţă de al doilea (18 buc.). Folosind portaltoiul mahaleb, vişinul
are o înrădăcinare mai profundă (V. C i r e a ş ă , 1974).

PARTICULARITĂŢI TEHNOLOGICE

Specificul producerii materialului săditor. Portaltoii recomandaţi sunt :


vişinul franc Meteor, vişinul vegetativ VV1 şi mahaleb T1.
— Vişinul franc (Cerasus acida) se foloseşte pentru extinderea soiurilor de
vişin în zona dealurilor mijlocii şi înalte. Manifestă compatibilitate bună cu toate
soiurile, imprimându–le şi longevitate de 25—30 ani. În şcoala de puieţi răsare
slab (20—30%).
— Mahalebul (Cerasus mahaleb) este recomandat pentru zona dealurilor
joase din zona de stepă şi silvostepă. Determină o creştere moderată a soiurilor
altoite pe el.
— Vişinul vegetativ (VV1), creat de I. Movi1eanu (S.C.P.P. Fălticeni, 1980) se
înmulţeşte prin marcotaj şi drajonaj.
Recent, a început înmulţirea vişinului prin micropropagare ,,în vitro”.
Specificul înfiinţării plantaţiilor. Plantarea de toamnă, este preferabilă celeia
din primăvară şi se face în treimea mijlocie şi superioară a versanţilor (panta până
la 25%).
Specificul întreţinerii plantaţiilor. Soiurile pitice de vişin se conduc în tufă,
la distanţe de 4×1,5—2 m, iar cele de vigoare mijlocie şi mare în palmetă etajată
cu braţe oblice, la 4×3—3,5 m. Se mai folosesc palmeta Ypsilon cu braţe orientate
spre interval, fusul zvelt la soiurile cu unghiul de inserţie mare şi cordonul vertical.
Înălţimea pomilor se limitează la 1,5—2 m.
Conducerea vişinilor tineri se poate face : cu semitrunchi (60— 80 cm) la
coroana fus–zvelt ; cu trunchi scurt (30—40 cm) în cazul palmetei etajate cu
braţe oblice, sau fără trunchi (tufă).
Tăierile de întreţinere şi de fructificare. La soiurile de vişin care fructifică
predominant pe „buchete de mai”, tăierile sunt asemănătoare cu cele ale cireşului.
În scopul prevenirii degarnisirii la vişinii pletoşi se face o scurtare (întinerire)
periodică a semischeletului. Tăierea în verde se aplică după recoltarea fructelor,
astfel ca lăstarii periferici apăruţi să depăşească lungimea de 40—45 cm. În anul
următor ramurile formate din aceşti lăstari se vor garnisi cu numeroase buchete de
mai.
Prin ciupirea lăstarilor de prelungire a şarpantelor şi ramurilor laterale la 10—
20 cm se stimulează formarea lăstarilor anticipaţi, sporind numărul ramurilor
roditoare şi întârzierea apariţiei ramurilor pletoase (N. C e p o i u , 1986).
Vişinul suportă tăierea mecanizată (de contur) în verde (imediat rupă
recoltarea fructelor) anual sau periodic, completată cu intervenţii în verde, în
interiorul coroanei (V. C i r e a ş ă , 1973 ; Lidia Rasa, 1986).
Înfiinţarea plantaţiei. Plantarea se face în rânduri scurte, perpendiculare
pe aleile de trafic (adoptând distanţele de 3—4 m între rândurile scurte şi 2—3 m
între pomii de pe aceste rânduri). Aleile de trafic vor avea 4 m lăţime, iar banda de
pomi circa 8—10 m. Pomii se conduc sub formă de cordon vertical.
Înţelenirea solului se face pe intervale şi aleile de trafic, începând din anul al
doilea de plantare, prin semănarea ierburilor perene pitice.
Dintre noile erbicide folosite în combaterea buruienilor anuale şi perene din
plantaţiile de vişin, bune rezultate au dat produsul românesc „Pitezin” pomicol 75
PU (St. C o m a n ş.a.).
Fertilizarea. Îngrăşămintele cu azot administrate pe ţelină joacă un rol
piincipal în legarea fructelor şi a măririi conţinutului în clorofilă din frunze de
vişin (Gh. T ă r â ţ ă ş.a., 1979, 1985). Fertilizarea extra radiculară a
vişinului (cu produsele „Făgăraş” 0,5%, „Craiova” F–41/0,6% etc.) a determinat
un spor de producţie de până la 8 k g / p o m ( C o r n e l i a P a r n i a, 1986).
Irigarea. Deşi vişinul este rezistent la secetă, răspunde bine la irigare.
Recoltarea fructelor. Vişinele au o maturare ceva mai eşalonată decât
cireşele. Fructele destinate industrializării se culeg prin scuturare cu vibratorul,
introducându-se imediat în recipiente cu apă rece (10— 12°C), în scopul evitării
pătării pieliţei, urmând a fi introduse în procesul fabricaţiei în maximum 6—9 ore
de la recoltare (I n t r i e r i, 1977; C o s l o v, 1980).

CULTURA NUCULUI

Juglans regia L. Fam. Juglandaceae

IMPORTANŢĂ, ORIGINE, ARIE DE RĂSPÂNDIRE

Importanţă. Nucul este una dintre cele mai valoroase specii cultivate,
deoarece este, în acelaşi timp, plantă pomicolă, tehnică, medicinală şi decorativă.
Importanţa pomicolă rezidă în valoarea alimentară a fructelor, mult solicitate
de piaţa internă şi externă, cultura fiind foarte rentabilă. Miezul de nucă este unul
dintre cele mai complete şi concentrate alimente. El conţine : substanţe grase (52
—77%) ; substanţe proteice (12— 25%) ; hidraţi de carbon (5—24%)) ; substanţe
minerale (1,3—2,5%) ; vitamine (A, B, C şi P) etc. Datorită acestei compoziţii, 1
kg de miez asigură 6 300—6 500 calorii — valoare echivalentă cu a următoarelor
alimente : 1 kg pâine + 0,5 kg carne + 0,5 kg cartofi + 0,5 kg peşte + 0,5 kg prune
uscate + 1 kg pere. (V. C o c i u şi colab., 1983). Valoarea alimentară ridicată se
datorează nu numai aportului energetic, ci şi diversităţii şi calităţii substanţelor
componente ce îndeplinesc funcţii importante în metabolismul organismului
uman. Substanţele grase sunt alcătuite în principal din acizi graşi nesaturaţi uşor
asimilabili, iar proteinele conţin numeroşi aminoacizi esenţiali. Nuca este fructul
cel mai bogat în Cu şi Zn şi conţine cantităţi însemnate de K, Mg, P, S, Fe, Ca (J.
V a l n e t , 1986). Se consumă mai puţin în stare proaspătă, dar constituie o
valoroasă materie primă pentru multe produse de cofetărie cărora le ridică
valoarea nutritivă şi însuşirile organoleptice.
Ca plantă tehnică, nucul asigură materia primă pentru numeroase ramuri ale
industriei. Cea mai valoroasă materie primă este lemnul, care datorită însuşirilor
sale fizico-mecanice şi decorative este foarte solicitat pentru fabricarea mobilelor
de calitate, în sculptură etc. Din miezul de nucă se poate extrage un ulei
semisicativ cu multe întrebuinţări. În primul rând se poate folosi în alimentaţie,
având valoare energetică şi însuşiri organoleptice superioare tuturor uleiurilor
obţinute din plante oleaginoase cultivate la noi. Datorită însuşirilor fizice şi
chimice, uleiul de nucă este o materie primă valoroasă pentru fabricarea cernelei
tipografice, a săpunului de lux, în pictură, în industria lacurilor şi vopselelor etc. ;
turtele de nucă, produs secundar de la extragerea uleiului, se pot folosi la
prepararea halvalei şi a altor produse de cofetărie, sau pot fi folosite în furajarea
tuturor speciilor de animale şi în special a păsărilor şi animalelor de blană ; nucile
verzi, recoltate înainte de întărirea endocarpului, sunt folosite pentru prepararea
dulceţei şi lichiorurilor fine ; mezocarpul, scoarţa, frunzele, ramurile şi rădăcinile
subţiri, produse secundare care în prezent se pierd, pot constitui materii prime
valoroase pentru extragerea taninului şi a unor substanţe colorante, cu multiple
utilizări ; endocarpul (coaja tare), ce reprezintă circa 50% din producţia de fructe,
este o apreciată materie primă pentru obţinerea cărbunelui activ, a amestecurilor
abrazive şi a linoleumurilor fine sau (în cel mai rău caz) poate fi folosit drept
combustibil solid cu o mare putere calorifică.
Ca plantă medicinală, nucul a fost folosit în medicina populară din cele mai
vechi timpuri. În prezent, în unele ţări, din fructele verzi şi frunzele de nuc se
obţin diferite produse farmaceutice (ex : iodul), eficiente în vindecarea
dispepsiilor cronice, a hipo- şi avitaminozelor, a dereglărilor intestinale şi
stomacale, a conjunctivitelor, a rahitismului, a infecţiilor bacilare etc. (C. I.
K o m ă n i c i , 1980).
Ca plantă decorativă, este apreciată pentru forma şi dimensiunile coroanei,
pentru frunzişul bogat ce emană un miros plăcut şi pentru umbra deasă. Se pot
utiliza, în acest scop, pentru plantaţii de aliniament, solitar sau în grupuri : J.
regia, cu varietăţile decorative laciniata şi pendula Kirchn, cât şi J. nigra şi J.
cinerea L.
Origine şi arie de răspândire. Cei mai mulţi specialişti consideră că nucul a
rezistat ultimei glaciaţiuni în centrul şi vestul Asiei, în Iran (provincia Ghilan) şi
în câteva depresiuni în Peninsula Balcanică şi Italia (V . C o c i u, 1958). Pe
măsura încălzirii climei, nucul s-a extins din aceste zone ocupând în prezent
numai o mică parte din vechiul areal. Pe glob, specii ale genului Juglans L. cresc
spontan pe o fâşie îngustă ce cuprinde extremitatea sudică a peninsulei Balcanice,
Asia Mică, o parte din Caucaz, estul şi sud-estul Asiei, câteva zone din China şi
Japonia, partea de sud a Americii de Nord şi câteva zone din Peru şi Brazilia.
Nucul a fost luat în cultură cu mult înaintea erei noastre, la început în China,
Japonia şi India, apoi în Europa. În Anglia, a fost introdus în 1562, iar în America
în a doua jumătate a sec. XIX (V. C o c i u., 1958). În prezent, nucul, se cultivă
aproape în toate ţările cu climat temperat situat între paralelele 10°—50° (F.
B e r g o u g n o u x , şi Grospiere, 1975).
Situaţia actuală şi de perspectivă. În majoritatea ţărilor de pe glob, cultura
nucului are încă un pronunţat caracter extensiv, cu mulţi pomi izolaţi, fără lucrări
de întreţinere specifice şi, de aceea, producţiile sunt mici şi variabile de la an la
an. În multe ţări fructele sunt inferioare calitativ, majoritatea pomilor fiind
nealtoiţi, obţinuţi din seminţe. În Asia, există întinse suprafeţe cu păduri în care
nucul creşte spontan. Plantaţii comerciale există în puţine ţări, iar suprafeţele sunt
relativ mici, comparativ cu alte specii.
Din datele F.A.O., se constată că producţia mondială de nuci a înregistrat,
totuşi o continuă creştere. De la 692,4 mii tone în 1969 – 1971, s-a ajuns la 872,9
mii tone în 1987. Cele mai mari producţii de nuci se obţin în Asia, urmată de
Europa şi America de Nord, iar ţările mari cultivatoare sunt, în ordine : U.S.A.,
China, Turcia, C.S.I., România, Franţa, Bulgaria.
În România, la recensământul pomilor din 1979, existau în cultură 4,3 mi pomi
din care, însă, numai 912 mii în masiv pe 7 616 ha şi 3,4 mil. pomi răzleţi.
Producţia de fructe, la nivelul anului 1988, a fost de 47 000 t.

PARTICULARITĂŢI BIOLOGICE

Caracteristici morfologice şi de producţie

Sistemul radicular. K r a s i l n i k o v ş i D o r o f e e v ( c i t a ţ i d e E. R u s u,
1969), arată că nucul are un sistem radicular pivotant ce pătrunde în sol până la
6,5—7,0 m. E. Rusu (1969), studiind arhitectonica sistemului radicular al nucilor
de diferite vârste crescuţi pe tipurile reprezentative de sol din România, ajunge la
concluzia că genotipurile din ţara noastră prezintă o înrădăcinare trasantă. În
şcoala de puieţi, pe un sol brun, atât la J. regia cât şi J. nigra, majoritatea rădăci-
nilor sunt plasate la 10—40 cm, iar în câmpul de formare la 15—60 cm ; în
livadă, pe podzol, majoritatea rădăcinilor sunt dispuse în stratul de 0—50 cm la
pomii de 10 ani şi în stratul de 0—20 cm la pomii de 40 ani. Pe celelalte tipuri de
sol înrădăcinarea este ceva mai profundă (0—50 cm la 10 ani, 20—80 cm la 20
ani şi 0—50 cm la 40 ani). Adâncimea maximă la care ajung rădăcinile la pomii
maturi este de 140 cm pe nisipuri, 80 cm pe podzoluri şi 110 cm pe cernoziomuri
şi brun-roşcate. Pe orizontală, la aceşti pomi, unele rădăcini depăşesc de 4—7 ori
raza coroanei, dar maximum de rădăcini active sunt la 3—4 m de trunchi.
Adâncimea lor descreşte pe măsura îndepărtării de trunchi.
Tulpina. Nucul formează un trunchi gros acoperit la început cu un ritidom
tare, neted, alb-cenuşiu. Mai târziu ritidomul crapă longitudinal şi capătă o culoare
cenuşie–negricioasă.
Coroana. Este globuloasă, mare (20—25 m în diametru) şi rară. Viteza de
creştere a tulpinii este maximă în anii 3—8 de la plantare, când se obţin lăstari de
la 1,0—2,0 m. După intrarea în perioada de rodire maximă creşterile anuale se
reduc la 10—15 cm. Ramurile anuale sunt scurte, groase, cu măduva mare,
lamelară.
Mugurii. Specie unisexuat monoică, nucul are pe acelaşi pom trei categorii de
muguri : vegetativi, mixti şi amenţi.
Mugurii vegetativi se află pe toată lungimea ramurilor anuale la pomii tineri şi
numai în treimea superioară la cei intraţi pe rod, fiind aşezaţi serial la acelaşi
internod, putând exista : 1—2 muguri vegetativi, 1—2 amenţi, sau un mugure
vegetativ şi 1—2 amenţi. La marea majoritate a soiurilor şi hibrizilor din ţara
noastră florile femeieşti diferenţiază numai în mugurii terminali ai lăstarilor. Pe
plan mondial şi, în ultimul timp şi în ţara noastră, s-au selecţionat soiuri şi hibrizi
care diferenţiază flori femeieşti şi în mugurii laterali.
Lăstarii. Capacitatea de lăstărire a nucului este redusă şi depinde de soi, iar în
cadrul soiului de dimensiunile ramurii anuale. La majoritatea hibrizilor de nuc pe o
ramură se formează, în medie, între 1,25— 1,50 lăstari. Cel mai mic număr de
lăstari se formează pe ramurile anuale de 1—5 cm (1,12 buc.), iar cel mai mare pe
ramurile mai lungi de 20 cm (1,82 buc.). Intensitatea diferenţierii florilor femeieşti
este minimă pe lăstarii mai lungi de 20 cm (2,82%) şi destul de scăzută pe lăstarii
de 1—5 cm (20—74%), dar este foarte mare pe lăstarii cu lungimea de 5—15 cm
(77,02%). (M. P o p e s c u ş i I . G o d e a n u , 1975).
Datele de mai sus explică producţiile mici obţinute la pomii crescuţi în condiţii
necorespunzătoare, în care majoritatea lăstarilor au 1—5 cm. Producţii mici se
obţin şi la pomii prea viguroşi, fertilizaţi şi irigaţi excesiv, la care se formează
mulţi lăstari viguroşi în marea lor majoritate sterili. Soiurile şi hibrizii la care
florile femeieşti diferenţiază şi pe muguri laterali au un potenţial productiv mai
mare. Producţia la aceste soiuri este dependentă de numărul mugurilor, corelată
pozitiv cu lungimea totală a creşterii lăstarilor — element ce poate fi uşor controlat
şi dirijat prin lucrări agrotehnice.
Diferenţierea amenţilor are loc înaintea diferenţierii florilor femeieşti. La 2—3
săptămâni după formarea mugurilor, viitorii amenţi pot fi deosebiţi de ceilalţi
muguri prin forma şi dimensiunile lor. Pe măsură ce lăstarii cresc, continuă şi
creşterea amenţilor. La intrarea în repausul hibernal ei au între 1 şi 2 cm lungime şi
între 4 şi 8 mm diametru. De regulă, diferenţiază în amenţi mugurii plasaţi în
treimea mijlocie şi inferioară a lăstarilor. Există soiuri şi hibrizi care diferenţiază
un număr mare de amenţi (T 10, T 23, T 25), pe când altele diferenţiază mai puţini
(T 56, T 18). Pe măsura înaintării în vârstă, intensitatea diferenţierii amenţilor
creşte. Pomii crescuţi în condiţii nefavorabile diferenţiază mai mulţi amenţi şi mai
puţine flori femeieşti.
Specificul înfloririi, polenizării şi fecundării. La unele soiuri înfloresc mai
întâi florile femeieşti (soiuri protogine) : „Geoagiu 65”, „Germisara”, „Orăştie”,
„Novaci” ; la altele înfloresc mai întâi florile bărbăteşti („Sibişel precoce”, ,,T 25”
etc.) (soiuri protandre) şi numai la un număr redus de soiuri înflorirea amenţilor
coincide cu înflorirea florilor femeieşti (soiuri Homogame): „Productiv de
Geoagiu”, „S 44” etc. ; dichogamia este o însuşire genetică, influenţată de
condiţiile ecologice, în anii cu desprimăvărare timpurie şi temperaturi ridicate
creşte procentul de protandrie. Pe pom, înflorirea florilor femeieşti se eşalonează
pe 2—3 săptămâni, pe când înflorirea amenţilor durează numai 4—6 zile.

Tabelul
24.1

Numărul de grăuneiori de polen ce cad pe mm2 teren in 24 ore în funcţie de


distanţa faţă de pom (după E. S c h n e i d e r s, 1941)

Distanţa (m) 0 18 40 -50 75 150

Grăunciori de polen (buc.) 8 4,1 2,5 1,7 1,0

Florile bărbăteşti. La înflorire amenţii au 6—10 cm lungime, iar pe rahisul lor


sunt inserate câte 70—150 flori bărbăteşti, fiecare cu câte 2—32 stamine. Un nuc
matur produce între 5—20 miliarde grăunciori de polen. În condiţii normale de
răspândire, pe fiecare mm2 teren cad în 24 ore, în funcţie de distanţa faţă de pom,
între 1—8 grăunciori de polen (tab. 24.1.).
Înflorirea amenţilor începe de la bază spre vârf, iar după ieşirea din anteră,
grăunciorii de polen rămân viabili numai 2—3 zile. Polenul deshidratat timp de 4
ore în exicator cu CaCl2 şi congelat la —24,0 oC poate fi păstrat 2—3 luni sau
chiar mai mult.
Florile femeieşti apar solitare, sau câte 2—4 grupate în vârful lăstarilor fertili.
La unele soiuri apariţia florilor femeieşti are loc înaintea creşterii lăstarilor, iar la
altele după ce lăstarii au crescut parţial. La început florile femeieşti sunt sferice
apoi la polul apical apare stigmatul format din 2 lobi plumoşi care, în primele zile,
cresc paralel, apoi încep să se desfacă treptat şi ajung în poziţie divergentă (180°),
după care se recurbează în jos. Stigmatele prezintă receptivitatea maximă pentru
polen când cei 2 lobi formează între ei unghiuri cuprinse între 90—180°. Dublarea
dimensiunilor ovarului şi apariţia pe stigmat a unor pete neerotice marchează
încheierea fecundării.
Având în vedere că producţia de fructe depinde de numărul florilor polenizate
şi fecundate, este necesar ca, la plantare, pentru fiecare soi de bază să se
intercaleze câte 2—3 soiuri polenizatoare ai căror amenţi să-şi eşaloneze înflorirea
pe întreaga perioadă de înflorire a florilor femeieşti. Majoritatea soiurilor de nuc
sunt interfertile, dar cercetările efectuate de unii autori au evidenţiat că procentul
de flori fecundate diferă în funcţie de soiul polenizator (I. G o d e a n u, 1975).
Polenizarea. La nuc polenizarea este anemofilă. Vânturile slabe, umiditatea
atmosferică mai redusă şi temperaturile ridicate favorizează polenizarea şi
fecundarea. În scopul unei mai bune polenizări se recomandă ca rândurile să fie
orientate perpendicular pe direcţia vânturilor dominante din perioada înfloririi, iar
distanţa dintre soiurile de bază şi cele polenizatoare să nu fie mai mare de 50—60
m.
Fructul, la nuc, este un „fruct fals”, la formarea lui participând şi unele
componente ale periantului. Macroscopic, el poate fi considerat o pseudodrupă
dehiscentă, deoarece la maturitate epicarpul şi mezocarpul (necomestibil) crapă
lăsând liberă sămânţa protejată de un endocarp sclerenchimatos (coaja). Partea
comestibilă a fructului este sămânţa (miezul). Sunt considerate soiuri valoroase
cele cu fructe mai mari de 10 g, de formă rotundă sau elipsoidală regulată, cu
endocarpul neted, de grosime mijlocie, frumos colorat, cu valvele bine sudate,
orificiul peduncular mic, bine închis, cu un conţinut de peste 50% miez, cu tegu-
mentul de culoare galbenă sau alb-gălbui, cu gust şi aromă plăcute.
Caracteristicile ciclului anual. Nucul are un repaus hibernal mai lung decât
alte specii. Căderea frunzelor are loc, de regulă, în a doua jumătate a lunii
octombrie. Umflarea mugurilor, (pornirea în vegetaţie), are loc în aprilie, când
temperatura medie zilnică devine aproape constantă, în jur de 10°C. Datorită
cerinţelor mari de temperatură, fenofazele finale ale tuturor mugurilor se
desfăşoară mai târziu. De la umflarea mugurilor până la înflorire sunt necesare 15
—20 zile sau chiar mai mult. Momentul pornirii în vegetaţie şi al înfloririi diferă
în funcţie de soi şi de evoluţia temperaturilor. Sunt apreciate soiurile şi hibrizii cu
pornire în vegetaţie tardivă; deoarece nucul este sensibil la brumele şi îngheţurile
târzii de primăvară. Creşterea intensă a lăstarilor are loc în aprilie şi mai în prima
jumătate a lunii iunie creşterea lăstarilor se reduce treptat, ca după 15 iunie—1
iulie creşterea, să înceteze. La nuc are loc un singur „val de creştere” ; lăstarii
anticipaţi apar rar.
După fecundare fructele cresc rapid în volum timp de 35—45 zile, după care
creşterea încetează, având loc diferenţierea ţesuturilor şi acumularea substanţelor
de rezervă. Fructele ajung la maturitate începând cu jumătatea a doua a lunii
august şi se încheie după 15 octombrie.
Ciclul individual de viaţă. Nucul este specia pomicolă cu cea mai mare
longevitate, între 100 şi 400 ani. La pomii obţinuţi din sămânţă perioada de
creştere durează 10—15 ani, cea de creştere şi rodire 20—100 de ani, rodirea
maximă 100—200 de ani, după care se instalează perioada de declin ce poate dura
15—20 de ani. La pomii altoiţi atât longevitatea, cât şi durata diferitelor perioade
de vârstă sunt mai reduse. La altoirea pe J. regia creşterea durează 5—12 ani,
creşterea şi rodirea 12—40 ani, rodirea maximă 40—80 ani, iar după 80 de ani se
instalează perioada de declin. La altoirea pe J. nigra, longevitatea este de numai
25—30 de ani, după care majoritatea pomilor se usucă, datorită apariţiei în zona
de altoire a unor necroze produse de virusul „Chorry leaf roll” (CLRV).
Vigoarea. După volumul de biomasă acumulată în unitatea de timp, nucul
apare ca o specie de vigoare mijlocie, dar datorită longevităţii pomii ajung la
dimensiuni foarte mari. Soiurile cultivate în ţara noastră sunt de vigoare mare,
comparativ cu soiurile noi cu fructificare laterală. Pomii altoiţi au vigoare mai
redusă decât cei din sămânţă.
Precocitatea. Nucul obţinut din sămânţă produce primele fructe după 11—15
ani ; cel altoit pe J. regia la 6—8 ani, iar cei altoiţi pe J. nigra la 5—6 ani. Există,
însă, soiuri foarte precoce, care produc primele fructe în pepinieră la 2 ani după
altoire. („Jupâneşti”, ,,R 3/3”, „Ideal” etc.).
Potenţialul productiv. În tinereţe producţiile sunt mici şi cresc lent, L .
G a r a vel, (1959) a stabilit că o plantaţie clasică cu 40 pomi/ha, a dat 100 kg/ha la
10 ani şi 3 200 kg/ha la 60 de ani. O livadă intensivă cu 160 pomi/ha altoiţi pe
J. nigra a produs 1 600 kg/ha la 10 ani şi numai 800 kg/ha la 30 de ani, iar o
plantaţie mixtă cu 40 pomi/ha altoiţi pe J. regia şi 120 pomi altoiţi pe J. nigra au
produs 1 300 kg/ha în anul 10 şi 3 200 kg/ha în anul 60 de la plantare. Pe plan
mondial, în plantaţii intensive cu soiuri cu fructificare laterală s-au obţinut 5—7
t/ha, iar în ţara noastră, la pomi izolaţi de 60—100 de ani, s-au obţinut producţii de
100—500 kg/pom. (V. C o c i u şi colab., 1983).
Cerinţe faţă de factorii ecologici

Nucul dă producţii cantitative şi calitative superioare numai în puţine zone de


pe glob, fapt ce dovedeşte că valorile factorilor ecologici au o mare influenţă
asupra valorificării potenţialului său productiv.
Cerinţe faţă de lumină. Nucul are mari cerinţe faţă de lumină. Astfel, la o
lumină insuficientă, creşterile sunt mici, intensitatea diferenţierii florilor femeieşti
este redusă, producţiile sunt mici şi nucile cu puţin miez. Insuficienţa luminii
reduce rezistenţa la ger a pomilor şi sporeşte intensitatea atacului de boli, în
special produse de Xanthomonas juglandis.
S-a stabilit că cerinţele nucului faţă de lumină sunt satisfăcute în zonele în
care, în perioada 20.VI.—15.IX., durata insolaţiei este 800—1 000 ore, iar în
perioada 30.IV.—10.X. 1 100—1 800 ore (I. G o d e a n u, 1975). În toate zonele
din ţara noastră cantitatea de lumină satisface cerinţele nucului. Se recomandă,
totuşi, ca în zonele de deal nucul să fie amplasat numai pe pante cu expoziţii
sudice, sud-estice şi sud-vestice, iar în zonele de câmpie şi pe celelalte expoziţii.
Cerinţe faţă de căldură. Nucul creşte şi rodeşte satisfăcător numai în zonele
cu temperaturi medii anuale de 8—11°C, cu veri călduroase şi ierni blânde.
Temperaturile mai mari de 35°C produc arsuri pe lăstari, frunze şi fructe. La ger
nucul are o rezistenţă mijlocie, pomii suportă în perioada de repaus profund până
la —25° .. . —30°C. În literatura de specialitate sunt citate exemplare de nuc ce au
rezistat chiar la —40°C. Dacă temperaturile scăzute survin brusc toamna sau
primăvara, după ce pomii au ieşit din perioada de repaus profund, amenţii pot fi
afectaţi chiar la —17°. . . —18°C. (D. B 1 a j a, 1964). Sensibilitatea maximă la
temperaturi scăzute se înregistrează în perioada înfloririi. Amenţii, şi mai ales
stigmatele sunt distruse la puţin sub 0 °C; la —3,0°C sunt distruse atât florile, cât
şi frunzele şi lăstarii.
Cerinţe faţă de apă. Nucul are cerinţe mari faţă de apă. Producţii mari şi de
calitate se obţin numai în zonele în care precipitaţiile însumează anual peste 600
—700 l/m2. Nevoi maxime de apă se înregistrează în perioada creşterii intense a
lăstarilor şi fructelor (mai—iulie). Cele mai bune zone pentru nuc sunt cele în
care, în această fenofază, cad lunar 100—120 l/m2. La maturarea fructelor
cerinţele nucului sunt mai mici (80—100 l/m2), iar în timpul repausului sunt
minime (40—60 l/m2 lunar). În zonele cu mai puţine precipitaţii cultura intensivă a
nucului este eficientă numai cu irigare. În condiţii de secetă, pomii cresc slab,
diferenţiază puţine flori femeieşti, iar fructele rămân mici şi cu puţin miez.
Umiditatea relativă a aerului ridicată favorizează atacul de bacterioză iar
umiditatea excesivă din sol duce la asfixierea rădăcinilor. Adâncimea minimă a
apei freatice trebuie să fie de 2,5—3,0 m.
Cerinţe faţă de sol. Nucul creşte şi rodeşte bine numai pe soluri fertile,
profunde, permeabile pentru apă şi aer, cu textură uşoară sau mijlocie, cu un
subsol profund, permeabil, cu reacţie slab acidă sau neutră (pH 6,0—7,5). Pe
solurile extreme (argiloase sau nisipoase, pe pantele erodate cu soluri subţiri,
sărace, pe solurile scheletice) nucul creşte slab, nu rodeşte, sau dă producţii mici şi
calitativ inferioare E. Rusu (1969) constată că faţă de pomii de la baza pantei,
diametrul trunchiului reprezintă numai 39,32% la cei din treimea mijlocie şi
numai 13,21% la cei din treimea superioară.

Specii spontane, soiuri şi portaltoi

Specii importante pentru cultură. Nucul face parte din familia


Juglandaceae Lindl, ce cuprinde 5 genuri. Pentru zona temperată, prezintă
importanţă numai genurile Juglans L. şi Pterocarya Kundt. D o d e (citat de
V. Coc iu şi colab., 1983), arată, însă, că genul Juglans L. cuprinde 40 de specii
grupate în 3 secţii, şi anume : Dioscaryon, cu 7 specii ; Cardocaryon, cu 12 specii
şi Physocaryon , cu 21 specii. În ţara noastră, până în prezent, au fost folosite
pentru crearea de soiuri şi portaltoi numai două specii, şi anume : J. regia L.
(nucul comun) şi J. nigra L (nucul negru). J. regia a contribuit la formarea tuturor
soiurilor şi a unor portaltoi, iar J. nigra a fost folosit numai ca portaltoi. Pe plan
mondial, pentru crearea de noi soiuri şi portaltoi au fost folosite şi speciile : J.
major Heller ; J. hindsii Sarg. ; J. sieboldiana Max. ; J. cinerea L., J. californiaca
Watt. ; J. cordiformis K. Kaeh. ; J. manshurica Max. etc. Din genul Pterocarya,
specia P. stenoptera D.C. a dat rezultate încurajatoare ca portaltoi vegetativ pentru
J. regia.
Sortimentul de soiuri. La nuc, numărul soiurilor şi portaltoilor utilizaţi atât
pe plan mondial, dar mai cu seamă în ţara noastră, este mic. Nucul se înmulţeşte
mai greu pe cale vegetativă şi, în consecinţă, s-a înmulţit prin seminţe. Fiind o
specie unisexuat monoică alogamă, cu polenizarea anemofilă, descendenţii
generativi ai aceluiaşi pom, formează hibrizi naturali, care se deosebesc mult între
ei. S-a constatat că, din seminţele unor părinţi cu însuşiri biologice şi
agroproductive valoroase, numai 5% din descendenţi au productivitate ridicată şi,
din aceştia, numai l% au fructe de calitate (D. B l a j a, 1964; N. M e z a, 1967).
În anumite zone s-au format, în timp, populaţii de hibrizi cu unele caractere
valoroase dominante („De Sibişel”, „De Tg. Jiu”, etc.). Din aceştia s-au
selecţionat cei mai valoroşi şi s-au înmulţit prin altoire, devenind soiuri.
Analizând soiurile existente pe plan mondial, se constată că fiecare zonă
ecologică are sortimentul său specific şi foarte puţine soiuri dau rezultate bune în
habitate diferite.
În S.U.A., cea mai mare producătoare de nuci din lume, cultura nucului este
cantonată în California (unde se produce 90% din producţie) şi în Oregon. Sorti-
mentul din California este alcătuit din soiurile „Hartley”, „Payne”, „Franquette”,
„Eureca”, cărora li s-au alăturat câteva soiuri noi : „Amigo”, „Ashley”, „Carmelo”
„Chico”, „Gustino”, „Lampoc”, „Midland”, „Nugget”, „Pedro”, „Serr”, „Shakey”,
„Tehoma”, „Trinta”, „Vina”, „Waterloo” etc. În Oregon, sortimentul este alcătuit
din soiurile „Adams”, „Adams 10”, „Chambers”, „Chasec”, „Chasec 7”, „D 9”,
„D 12”, „H 7”, „Moyer”, „Spurgeon”, „Webster”, „W 2” etc. O caracteristică
generală a soiurilor americane este marea lor productivitate ; pomii au vigoare
mijlocie, cu fructificare pe lăstari laterali scurţi, fructe de calitate ; pornesc în
vegetaţie foarte timpuriu şi de aceea, în Europa, nu dau producţii mari şi
constante.
În Franţa (cea mai mare exportatoare de nuci din Europa) soiul de bază este
„Franquette”. În plantaţiile din Dauphine, acest soi are pondere de 80%. În
Perigord mai sunt răspândite şi soiurile ,,Corne”, „Marbot”, şi „Granjean”, iar pe
valea Iserului „Parisienne”, şi „Mayette”. Din populaţiile locale s-a selecţionat
soiul „Montignac”, ca polenizator pentru „Franquette”. Se extinde soiul „Lara”,
obţinut dintr-o sămânţă din soiul „Payne”, care se evidenţiază prin precocitate,
potenţial productiv ridicat şi calitate.
În Italia, sortimentul este format în marea lui majoritate din populaţii locale.
Singurul soi cu însuşiri valoroase este „Sorrento”. Un alt soi mai puţin important
este „Bleggiana”.
În Bulgaria, au fost introduse în sortiment : „Sejnovo”, „Krimski”, „Backire”,
„Igumenski" etc.
În Iugoslavia, pentru zona mai caldă, sortimentul recomandat este format din
soiurile : „Sejnovo”, „Şampion”, „Ibar”, „Srem”, „Vujan” şi „Tisa”, iar pentru
zonele mai reci, cu climat continental, „Gazenheim 139”, „Novosadski”, „Kasni”,
„Elit” şi „Sibişel 44” (A. S t a n c e v i c ş i V . B u g a r c i c , 1983).
În România, sortimentul cuprinde 12 soiuri ale căror caracteristici sunt
prezentate în tabelul 24.2.
Sortimentul de portaltoi. Atât pe plan mondial, cât şi în România, principalul
portaltoi folosit în cultura nucului este J. regia L. EI este compatibil cu toate
soiurile, rezistent la ger şi secetă şi mai puţin pretenţios la sol, decât J. nigra.
Imprimă soiurilor vigoare şi longevitate mare, intrare târzie pe rod, potenţial
productiv redus în tinereţe, dar pe măsura înaintării în vârstă producţiile cresc.
Este destul de sensibil la bolile sistemului radicular (Phitophtora cinamoni,
Armillaria mellea şi Agrobacterium) şi la nematode, dar este singura specie
tolerantă la virusul „Cherry leaf roll”. În prezent, în majoritatea ţărilor se foloseşte
ca material semincer un amestec de hibrizi cu fructe de mărime mijlocie şi procent
mare de răsărire. În ţara noastră există un singur portaltoi omologat, Tg. Jiu 1.
J. nigra a fost mult utilizat ca portaltoi în ultimii 20 de ani, mai ales în Franţa
şi S.U.A. Comparativ cu pomii altoiţi pe J. regia, cei altoiţi pe J. nigra intră mai
repede pe rod, au o vigoare cu 5—20% mai redusă, pomii dau producţii mai mari,
fructele sunt mai mari şi conţin mai mult miez. Compatibilitatea la altoire, însă,
este mai redusă, pomii sunt mai rezistenţi la ger, dar mai sensibili la secetă şi mai
pretenţioşi la sol, vegetând bine numai pe soluri profunde, revene, fertile, cu un
bun regim aerohidric. Rezistenţa la bolile sistemului radicular şi la nematode este
mică sau mijlocie. Longevitatea pomilor este redusă. La 25—30 de ani majoritatea
pomilor se usucă datorită sensibilităţii la virusul „Cherry leaf roll”, care produce în
zona de sudură dintre altoi şi portaltoi o necroză liniară de culoare neagră.
În ultimii ani, folosirea lui J. nigra ca portaltoi s-a redus. În România el s-a
folosit numai experimental. În S.U.A. şi Franţa s-a verificat comportarea ca
portaltoi şi a altor specii ca J. sieboldiana, J. hindsii, J. cinerea etc., dar rezultatele
obţinute nu au justificat extinderea lor în producţie.

PARTICULARITĂŢI TEHNOLOGICE

Specificul producerii materialului săditor

În Franţa, cea mai mare exportatoare de nuci din Europa, peste 80% din pomii
existenţi în cultură sunt altoiţi. Altoirea nucului este mai dificilă decât a altor
specii. Altoirea în câmp dă rezultate bune numai în zonele în care temperatura
medie din perioada mai—septembrie depăşeşte 18,5°C, iar oscilaţiile diurne să fie
cât mai reduse (E. S c h n e i d e r s , 1941).
Altoirea la masă. În zonele în care nu sunt îndeplinite aceste condiţii, cum
este şi ţara noastră, rezultate bune s-au obţinut numai prin altoirea nucului la
masă, urmată de forţare, metodă prin care procentul de prindere se ridică la peste
40—50%. Tehnologia altoirii la masă a nucului cuprinde următoarele secvenţe :
— producerea puieţilor portaltoi în şcoala de puieţi, sau în ghivece în solarii.
Sunt buni de altoit numai puieţii de 1—2 ani, autentici, sănătoşi, cu sistemul
radicular nevătămat, care au la 3—5 cm deasupra coletului diametrul de 8—20
mm ;
— producerea ramurilor altoi, trebuie făcută în plantaţii elită în care se aplică
lucrări speciale pentru a obţine ramuri altoi lungi de 50—100 cm, cu diametrul de
8—20 mm, rotunde în secţiune şi cu măduva cât mai redusă (sub 1/3 din
diametru), cu muguri bine formaţi, cu internodiile de 5—6 cm, ramuri altoi lipsite
de boli şi dăunători ;
— pregătirea portaltoilor şi altoilor. Puieţii portaltoi se scot toamna după
căderea frunzelor, cu sistemul radicular cât mai puţin rănit, se sortează şi se
stratifică. Înainte de altoire, ei se scot de la stratificare, se spală, se dezinfectează
cu „Topsin” 0,1%, se scurtează pivotul la 20—25 cm, iar rădăcinile laterale la 2
—3 mm şi se introduc în camera de preforţare stratificaţi în lăzi cu rumeguş de
conifere reavăn şi dezinfectat cu „Topsin” 0,1%. Preforţarea durează 10—15 zile,
la temperatura constantă de 26—28°C, iar umiditatea aerului de 80—90%.
Ramurile altoi se recoltează din plantaţia elită toamna după căderea frunzelor
până la venirea gerurilor mari, se stratifică la 0—5oC sau în camere frigorifice la 1
—2°C, în pungi de plastic ermetic închise. Cu 3—4 zile înainte de altoire, ramurile
altoi se scot de la păstrare, se spală, se dezinfectează cu „Topsin” 0,1% şi se
introduc 4—5 zile în camere de preforţare în aceleaşi condiţii ca şi portaltoii.
― altoirea propriu-zisă se poate efectua în toată perioada de repaus ( 1.XII—
l.IV). Rezultate mai bune s-au obţinut în altoirile efectuate în decembrie şi
ianuarie. Nucul poate fi altoit la masă prin toate metodele, cu ramură detaşată în
lemn. Cele mai bune rezultate se obţin, însă, la altoirea mecanizată în scăriţă sau
omega, iar la altoirile manuale în copulaţie perfecţionată, triangulaţie,
despicătură. În cazul utilizării acestora din urmă, punctul de altoire se leagă strâns
cu rafie plastifiată. La altoirea mecanizată în scăriţă, dacă maşina este bine reglată,
nu este necesară legarea. Pentru a evita deshidratarea partenerilor şi pătrunderea la
punctul de altoire a unor impurităţi, se recomandă ca altoiul şi punctul de altoire să
se introducă într-un amestec format din 90% parafină tip A şi 10% colofoniu, cu
temperatura mai mică de 50—55°C. După parafinare, materialul altoit se stratifică
în lăzi cu rumeguş de conifere reavăn, sterilizat termic şi dezinfectat cu Topsin 0,l
%. Lăzile se introduc în hala de forţare unde se ţin 10—14 zile la o temperatură
constantă de 26—28°C, umiditatea relativă a aerului menţinându-se la 80—90%.
Forţarea se consideră încheiată când punctul de altoire este complet calusat, iar
mugurii altoi s-au umflat.
Călirea şi plantarea materialului săditor. După forţare, temperatura se scade
treptat (în 2—3 zile) la 0,5°C, iar umiditatea la 80—85%, valori la care materialul
altoit se păstrează până la mijlocul lunii aprilie, când lăzile se duc în câmp unde se
ţin 10—15 zile şi apoi se plantează în pepinieră în câmpul II la 90 cm între rânduri
şi 40—45 cm pe rând. După plantare se face un bilon a cărui înălţime depăşeşte cu
7—10 cm altoiul. În 20—30 zile bilonul se nivelează treptat şi se elimină lăstarii
formaţi din portaltoi. La altoi se alege un lăstar, ceilalţi se taie, rana rezultată se
acoperă cu mastic pentru a nu se infecta. În câmpul II se mai aplică 5—6 praşile, 2
—3 udări, o fertilizare suplimentară cu 40 kg/ha N (în perioada 1—10.VII), şi 6—
7 tratamente cu 0,5—1,0% zeamă bordeleză. În primul an lăstarul altoi creşte de
40— 60 cm. Pentru a obţine pomi STAS, ei se mai ţin un an (câmpul III).
Prin altoirea la masă se obţin rezultate bune, dar sunt necesare investiţii şi
consumuri energetice mai mari, cu multe lucrări manuale, care ridică preţul de
cost.
Altoirea în câmp. Este o metodă mai avantajoasă şi se aplică în toate ţările
care dispun de condiţii ecologice favorabile (S.U.A., Franţa, Italia, etc.) folosind
metodele în l i v a d ă c u ramură detaşată în lemn sau sub scoarţă, iar în pepinieră
cu mugure „în inel”, „în dreptunghi” sau „ferăstruică” şi cu mugure „în placaj”
(„chip buding”).
Pentru condiţiile din ţara noastră, unele rezultate încurajatoare s-au obţinut prin
altoirea în luna mai cu mugure în placaj.

Specificul înfiinţării şi întreţinerii plantaţiei

Înfiinţarea plantaţiilor. Pentru a nu greşi, valorile factorilor climatici, trebuie


analizate pe 20—30 de ani, pentru a sesiza variaţiile de regim normal şi variaţiile
accidentale şi a stabili în ce măsură soiurile de care dispunem sunt sau nu adaptate
la aceste condiţii. Amplasarea viitoarelor plantaţii, indiferent de proprietar, trebuie
făcută numai în zonele în care valorile factorilor ecologici corespund în toate
fenofazele cerinţelor biologice ale soiurilor. Dacă între cerinţe şi condiţii există
diferenţe, se pot amplasa plantaţii de nuc numai dacă prin lucrările agrotehnice se
pot, în condiţii economice avantajoase, compensa factorii deficitari. Din experienţa
ţărilor mari producătoare (S.U.A., Franţa, Italia), a reieşit că în bazinele de
maximă favorabilitate pentru nuc sunt mai eficiente plantaţiile în masive mari,
folosind utilaje de mare productivitate.
Împărţirea terenului în parcele, amplasarea şi consolidarea drumurilor şi
zonelor de întoarcere, măsurile de prevenire şi combatere a eroziunii, amplasarea
sistemului de irigare etc. trebuie să asigure condiţii pentru mecanizarea lucrărilor
de întreţinere. Având în vedere sensibilitatea portaltoilor nucului la boli ale
sistemului radicular, terenurile ocupate anterior cu specii lemnoase trebuie plantate
cu nuc numai după scoaterea din sol a resturilor vegetale rezultate de la defrişare şi
cultivarea 3—4 ani cu plante agricole sau furajere anuale sau perene. Cele mai
bune premergătoare sunt : leguminoase anuale sau perene, urmate de ierburi
perene, cereale şi prăşitoare. Leguminoasele şi ierburile perene, trebuie desţelenite
cu cel puţin 6 luni înaintea plantării.
La fertilizarea de bază, orientativ pentru condiţiile din ţara noastră, se
recomandă ca înainte de desfundare să se administreze 40—60 t/ha gunoi de grajd,
80—120 kg/ha P2O5 şi 120—150 kg/ha K2O (V. C o c i u şi colab., 1983). Având în
vedere viteza redusă de creştere a sistemului radicular, distanţele destul de mari de
plantare a nucului şi rapida descompunere a gunoiului de grajd, mai ales pe
terenurile uşoare, pentru o mai eficientă utilizare a lui, recomandăm ca gunoiul să
fie distribuit înainte de desfundare în benzi late de 1,5—2,0 m în lungul rândurilor,
iar îngrăşămintele chimice repartizate pe întreaga suprafaţă. După fertilizare
urmează desfundarea totală sau în benzi în lungul rândului la 60—80 cm adâncime,
încă din vară (iulie-august), şi 2—3 discuiri înainte de plantare.
Distanţele de plantare diferite, în funcţie de vigoarea pomului, trebuie să
asigure 1—2 m spaţiu liber între coroanele ajunse la dezvoltare maximă. Ele
variază între 10—12 m între rânduri şi 8—12 m pe rând la pomii din soiurile cu
fructificare terminală altoiţi pe J. regia şi 8—10 m între rânduri şi 6—8 m pe rând
la pomii altoiţi pe J. nigra şi la soiurile cu fructificare laterală altoiţi pe J. regia.
Pichetarea în triunghi isoscel sau echilateral face ca pomii să beneficieze de
mai multă lumină. Plantarea nucului se poate face atât toamna, cât şi primăvara
timpuriu. G r . M i h ă e s c u ( 1 9 7 7 ) precizează că prinderea este totală dacă se
plantează primăvara devreme, iar pomii se scot din pepinieră tot primăvara
aproape de momentul plantării.
Prinderea la plantare şi creşterea din anul I sunt maxime la pomii care au
rădăcini peste 50 cm şi lipsite de vătămări. Fasonarea rădăcinilor constă numai din
netezirea eventualelor răni şi îndepărtarea rădăcinilor rănite. Mocirlirea, tasarea
corectă a solului şi udarea cu 30—40 1 apă la groapă, contribuie la o mai bună
prindere. Coletul trebuie să rămână la nivelul solului. La plantările de toamnă,
după udare, se face un muşuroi cu baza de 50—60 cm şi înălţimea de 30—40 cm,
pentru a proteja sistemul radicular de ger.
Întreţinerea solului. Până la intrarea pe rod, solul din livadă se menţine ca
ogor lucrat, ori cultivat cu plante furajere, agroalimentare sau plante pentru
îngrăşământ verde. Plantele cultivate nu trebuie să concureze pomii în perioadele
critice pentru apă şi hrană. În cazul culturilor intercalate se menţine, obligatoriu,
ogor lucrat pe o bandă lată de 1,5—2,0 m în lungul rândului. Mulcirea parţială cu
diferite resturi organice sau cu folie, stimulează creşterea pomilor şi reduce
cheltuielile de întreţinere. După intrarea pe rod, solul se poate menţine ca ogor
lucrat sau cultivat cu plante pentru îngrăşământ verde (Lolium perene, semănat în
august şi încorporat în mai-iunie, sau sorg semănat în aprilie şi încorporat în iulie).
Pe terenurile în pantă, în zonele cu suficiente precipitaţii, pentru a preveni
eroziunea, terenul se menţine înierbat parţial, provizoriu, iar iarba se coseşte
repetat şi se foloseşte ca muici.
Fertilizarea. Dacă fertilizarea la plantare s-a făcut corect, necesarul de fosfor
şi potasiu este acoperit până la intrarea pe rod. Dacă la înfiinţare s-au dat mai
puţine îngrăşăminte în toamna anilor III—IV, se recomandă o fertilizare
suplimentară, pentru a completa doza optimă. Fertilizarea cu azot prezintă o
deosebită importanţă pentru nuc. Ea trebuie făcută chiar din anul I de la plantare,
când la fiecare pom trebuie să se administreze câte 100 g N ş.a. Până la intrarea pe
rod (anii IX—X), cantitatea de N trebuie să crească anual cu câte 100 g ş.a./pom şi
să se administreze sub proiecţia coroanei. După intrarea pe rod, excesul de N
stimulează creşterea în detrimentul rodirii. Doza optimă se apreciază a fi de 100
—150 kg la ha N ş.a. Administrarea azotului se va face fazial : 2/3 la sfârşitul lui
martie începutul lui aprilie şi 1/3 la începutul lunii iunie. Dintre microelemente,
nucul consumă cantităţi mai mari de Ca, Bo, Zn, Mg.
Pe terenurile sărace sau cu fertilitate medie se obţin rezultate bune dacă în
primii 6 ani de la plantare, în fiecare toamnă, înainte de arătura de bază, care nu
trebuie făcută mai adâncă de 18—20 cm, se administrează local (sub coroana
fiecărui pom) 2—3 kg superfosfat şi 1—2 kg sare potasică şi din 3 în 3 ani 80
—100 kg gunoi.
Irigarea. Este o secvenţă tehnologică indispensabilă pentru culturile intensive
de nuc plasate în zonele în care perioada de vegetaţie cad lunar sub 100 l/m2. În
stadiul de tinereţe se recomandă în perioada de vegetaţie, lunar, să se facă 1—2
udări cu norme mai mici (300—400 m3/ha). După intrarea pe rod normele se
măresc la 1 500—2 000 m3/ha, pentru a umecta solul pe adâncimea de 80—100 m.
Cele mai indicate metode sunt udarea localizată (picurare, rampe perforate,
aspersiune cu microjet sub coroană) şi pe brazde.
Tăierile. Şi la nuc, sunt necesare tăieri de la plantare până la defrişare, cu
următoarele particularităţi.
În anul I, dacă vergile altoi au sub 1 m, ele se recepează la 2—3 muguri,
pentru a obţine o vargă de 1,5—2,0 m, pentru a forma primele 2—3 şarpante în
anul următor. Dacă la plantare vergile au 1,5—2,0 m, se face proiectarea
coroanelor prin scurtarea vergilor la 1,70—1,80 m (înălţime necesară pentru
formarea unui trunchi de 100— 120 cm şi a unui număr de 2—3 şarpante
distanţate la 35—40 cm). Pentru a forma şarpante echilibrate şi cu unghiuri de
inserţie de 50— 60°, o dată cu scurtarea vergii se suprimă 5—6 muguri axilari
principali, pentru ca şarpantele superioare să se formeze din muguri stipelari.
Formele de coroană indicate pentru nuc sunt : vasul ameliorat; vasul întârziat
şi piramida neetajată cu 5—7 şarpante. Pentru limitarea înălţimii pomilor, axul se
suprimă deasupra ultimei şarpante. Pentru a uşura aplicarea mecanizată a lucrărilor
de întreţinere, prima şarpantă se va orienta pe direcţia rândului. În anul II sau III,
primele 2—3 şarpante se aleg definitiv, se scurtează la 80—90 cm deasupra unui
mugure sti pelar. Celelalte ramuri se înlătură de la inel. În perioada de vegetaţie se
aleg lăstarii de prelungire a şarpantelor. Pe fiecare şarpantă, la 50—70 cm de
punctul de inserţie pe trunchi se alege câte un lăstar pentru formarea primelor
subşarpante. Lăstarii concurenţi, şi cei care cresc pe partea superioară, se ciupesc
în mai-iunie la 20—25 cm. În anii următori se continuă formarea coroanei cu
alegerea prelungirii şarpantelor şi a unor noi subşarpante dispuse după sistemul
bilateral altern exterior, distanţate la 50—70 cm.
Tăierile de întreţinere se aplică după intrarea pe rod şi constau în eliminarea
ramurilor concurente, a celor lacome, a celor crescute pe partea superioară a
şarpantelor şi subşarpantelor şi a celor care se suprapun şi împiedică pătrunderea
luminii. Ramurile de semischelet îmbătrânite, se reduc, pentru a stimula formarea
unor noi ramuri de rod. Tăierile de reîntinerire se aplică pomilor aflaţi la sfârşitul
perioadei de rodire, când se constată reducerea creşterii ramurilor de schelet şi
semischelet şi începe uscarea centripetă. În acest moment se fac tăieri în lemn de 5
—6 ani, prin care dimensiunile coroanei se reduc cu 1/3 sau 1/2.
Rezultate bune se obţin dacă în toamna premergătoare tăierilor de reîntinerire,
la circa 2—3 m de trunchi, se sapă un şanţ circular de 40—60 cm adâncime în care
se adaugă 150—200 kg gunoi de grajd fermentat, 8—10 kg superfosfat şi 5—6 kg
sare potasică, pentru reîntinerirea sistemului radicular.
Tăierile la nuc trebuie făcute în martie-aprilie, iar rănile mai mari de 4—5 cm
trebuie netezite şi acoperite cu vopsea, pentru o mai rapidă cicatrizare.
Combaterea bolilor şi dăunătorilor. Dintre boli, cele mai dăunătoare sunt
bacterioza (Xanthomonas juglandis) şi antracnoza (Gnomonia leptostyla) care
atacă lăstarii, frunzele, florile şi fructele, aproape în toată perioada de vegetaţie.
Cel mai păgubitor este atacul de bacterioză pe florile femeieşti şi pe fructe. În
primăverile reci şi umede pot fi atacate peste 80% din fructe, producţia fiind,
practic, compromisă.
Pentru combaterea acestor boli, cea mai eficientă s-a dovedit zeama bordeleză
0,5—1,0% şi „Dithan” M 45, în concentraţie de 0,2% în perioada de vegetaţie, la
avertizare, şi zeamă bordeleză 2% în perioada de repaus. Periculoase sunt şi bolile
sistemului radicular (Phytophtora cinamoni, Armilaria mellea şi Agrobacterium
tumefaciens), care pot duce la uscarea pomilor, dar care se pot combate eficient
numai prin măsuri profilactice şi utilizarea unor portaltoi mai rezistenţi.
Dintre dăunători, pagubele cele mai mari le produce viermele nucilor
(Carpocapsa amplona). Dăunătorul are două generaţii (mai şi august). Nucul mai
este atacat de păduchi ţestoşi (Eulecanium corni), păduchi de frunze (Callaphis
juglandis, Cromophis juglandicola), de omizi şi insecte defoliatoare (Operophtera
brumata, Hibernia defoliaria, Hyphantria cunea, Cetonia aurata), de insecte
xilofage (Zeuzera sp. şi Cossus sp.), de acarieni (Aceria trestiata) etc.
Aplicarea unui număr de 6—7 tratamente cu substanţele şi momentele
precizate de staţiile de prognoză este obligatorie.
Recoltarea şi valorificarea nucilor. Recoltarea fructelor se face diferit, în
funcţie de modul de valorificare. Pentru dulceaţa de nuci verzi, ele se recoltează
când au diametrul de 1,5—2,0 cm. Pentru lichior, fructele se recoltează înainte de
întărirea endocarpului, iar pentru sămânţă şi valorificarea în coajă şi a miezului
recoltarea trebuie făcută la maturitate, când pericarpul crapă şi începe să cadă.
Pentru condiţiile din ţara noastră maturarea se eşalonează din august până în
noiembrie. Pe acelaşi pom maturarea fructelor are loc eşalonat şi, de aceea,
recoltarea trebuie făcută în 2—3 reprize : prima la circa o săptămână după căderea
primelor fructe, când, de regulă, se adună cele atacate de boli şi dăunători care se
maturează mai repede, şi care reprezintă 5—6% din producţie. Acestea se
depozitează separat şi se valorifică numai sub formă de miez; în a doua repriză se
adună 70—80% din producţie. Momentul optim se stabileşte după ce se
observă apariţia unor crăpături în epicarp în zona punctului stilar, din 2 în 2 zile se
recoltează din fiecare soi câte 100 fructe şi se ţin 24 de ore în apă. Dacă după acest
timp la 90—95% din fructe epicarpul se îndepărtează uşor, recoltarea poate începe
; după 1—2 săptămâni de la a doua repriză se face ultima recoltare, când se adună
10—15% din fructe care nu erau încă mature.
În ţara noastră recoltarea se face încă prin scuturare manuală, cu prăjini lungi
învelite la partea superioară cu cârpe sau cauciuc, pentru a nu răni ramurile şi
lăstarii. Lucrarea de scuturare manuală cu prăjina este greoaie şi scumpă datorită
productivităţii scăzute. Scuturarea se poate face mai uşor şi mai rapid cu o funie
groasă. În acest caz de axul pomului se fixează un lemn gros al cărui vârf să
depăşească cu 0,5—1 m coroana. De vârful lemnului se leagă o funie cu care se
lovesc ramurile de jur împrejur. În plantaţiile mari recoltarea se face cu vibratoare
speciale cu care se scutură fiecare şarpantă. Adunatul nucilor de pe jos se poate
face manual sau mecanic cu diferite tipuri de maşini. Adunatul mecanic se poate
face numai pe terenurile pe care, cu 1—2 sâptămâni înainte de recoltare solul, se
ară, se discuieşte, se nivelează şi se tăvălugeşte. Chiar şi pentru adunatul manual
este necesară o arătură şi o discuire, sau în cel mai rău caz, o cosire a buruienilor.
Dacă nu se fac aceste lucrări, adunatul se face greu şi se pierd multe fructe. Prin
folosirea prelatelor sau a unor plase cu ochiuri mici, productivitatea muncii creşte
mult. În cazul adunatului manual, se separă direct, nucile decojite ; cele nedecojite
se încarcă în lăzi-grătar şi se introduc în camere închise ermetic într-o atmosferă
de 1% etilen la temperatura de 21—27°C, unde se ţin 12 ore. Dacă nu dispunem de
aceste condiţii, ele se introduc în saci, se udă bine cu apă rece din oră în oră, timp
de 12—24 ore. Imediat după decojire fructele se spală bine timp de 3—4 minute
cu apă multă în butoaie, bazine sau instalaţii speciale, pentru ca miezul să nu se
deprecieze în timpul păstrării. După ce se spală, nucile trebuie uscate, pentru a
reduce umiditatea de la 30—40% la 5—8%. Uscarea se face pe stelaje în locuri
foarte aerisite, în straturi de 8—10 cm, care se amestecă de mai multe ori pe zi sau
în uscătorii speciale an care temperatura nu trebuie să fie mai mare de 40°C.
După uscare, nucile se sortează (se calibrează), se ambalează şi se livrează
beneficiarilor. Fructele ce se valorifică în coajă, pentru a căpăta aspect comercial,
se pot „albi” ; albirea se poate face numai la soiurile cu valvele bine sudate şi cu
orificiul peduncular mic, bine închis, pentru ca soluţia să nu pătrundă în fruct şi să
altereze miezul. Există mai multe metode de albire.
Pentru cantităţi mai mici, albirea se face astfel: se dizolvă separat 6 kg
hipoclorit de calciu şi 3,5 kg carbonat de sodiu în câte 10—15 1 apă. Se toarnă
apoi soluţia de carbonat peste cea de hipoclorit şi se completează cu apă până la
100 1. Se agită bine şi se lasă la decantat 48 ore. Se separă apoi soluţia limpede.
Într-un vas de lemn se introduc nucile uscate (cu maxim 8—10% umiditate). Peste
ele se toarnă soluţie până le acoperă complet. Se agită cu un băţ timp de 3—5
minute. Dacă nu se obţine o albire bună la fiecare 20 1 soluţie, se adaugă 0,5 1 oţet
şi se mai agită 1—2 minute. Nucile se scot şi se usucă din nou, fără a le spăla. Cu
100 1 soluţie se pot albi 300—400 kg nuci (V. C o c i u şi colab., 1983).
Dacă umiditatea este de 5—8%, fructele se pot păstra un an în locuri aerisite şi
cu temperaturi sub 10 °C şi 2—3 ani în depozite frigorifice la 0°C.

CULTURA ALUNULUI

Corylus avellana L. Fam. Betulaceae


IMPORTANŢĂ, ORIGINE, ARIE DE RĂSPÂNDIRE

Importanţă. Alunele se consumă tot timpul anului, în stare proaspătă, dar mai
ales ca adaosuri în diferite produse de cofetărie. Partea edibilă (miezul proaspăt
conţine 3,50% apă ; 15,58% materii azotate ; 61,16% materii grase ; 13,22%
materii extractive ; 3,84% celuloză, 2,70% cenuşe (care conţine, la rândul ei : Ca,
P, Mg, K, S, Cl, Na, Fe, Cu ; vitamine şi în special cele din complexul B (B1 —
0,39 mg/100 g ; B2 — 0,21 mg/100 g ; B3 (PP) — 1,35 mg/100 g ; B5 — 1,15
mg/100 g ; B9 — 71 mg/100 g), vitamina C — 3,0 mg/100 g, vitamina A — 0,029
mg/ 100 g ( J . V a l n e t , 1 9 8 6 ; I . B o t u , 1987).
Conţinutul ridicat în grăsimi face din miez o apreciată materie primă pentru
extragerea unui ulei fin, intens aromat, cu multiple întrebuinţări. Scoarţa, frunzele
şi involucrul constituie materii prime folosite la tăbăcirea şi vopsirea pieilor.
Alunul este recomandat pentru perdele antierozionale, iar unele varietăţi, cu
aspect decorativ, pentru spaţii verzi.
Producţia mondială, de 547 866 t (1988), este obţinută în câteva ţări : Turcia
(362 000 t), Italia (119 000 t), S.U.A. (16 000 t), în care se obţine peste 90% din
total.
În România, mulţi ani consumul a fost asigurat din alunişurile spontane şi din
import. Plantaţii comerciale au început să se înfiinţeze abia din 1960 în judeţele
Vâlcea, Olt, Caraş-Severin, Argeş şi Mureş. În prezent se cultivă cu alun numai
200 ha, dar producţia obţinută nu figurează în statisticile oficiale.

PARTICULARITĂŢI BIOLOGICE

Specii şi soiuri

Specii. În prezent există 9 specii cu şase varietăţi, din care numai o parte au
contribuit la obţinerea soiurilor actuale şi prezintă interes pentru ameliorare (tab.
25.1).
Soiuri. Pe plan mondial există peste 200 soiuri, din care mai răs- pândite sunt
20—30. În România, în grădinile familiale, sortimentul a fost mulţi ani alcătuit din
soiuri importate ; mai răspândite au f o s t : „Furfulak”, „Merveille de Bolwieller”,
„Lambert alb” etc.
În prezent, S.C.P.P. Vâlcea, specializată în cultura alunului, recomandă
sortimentul : „Romavel” (40%), „Vâlcea” 22 (15%), „Tonda gentille delle
Langhe” (lO%), „Merveille de Bolwieller” (10%), „Ennis” (10%), „Butler” (10%)
şi alte soiuri noi (5%). (I. B otu şi colab., 1987).

Tabelul 25.1

Principalele specii de alun din care au fost obţinute soiurile actuale şi


prezintă interes pentru ameliorare

Nr. Denumirea
crt. ştiinţifică şi Areal Particularităţi Importanţă
populară a speciei biologice

Corylus avellana L. Europa, estul Arbustoid de vigoare A participat la formarea


1 (Alunul european, Turciei, Liban, Siria mijlocie (3—5 m). Are majorităţii soiurilor
alunul comun sau şi Iran cerinţe mici faţă de
de pădure) factorii de mediu

Corylus maxima Peninsula Balca- Arbustoid de vigoare A contribuit la formarea


2 Mill. (Alunul nică, S-E Europei, supramijlocie (3— 6 multor soiuri valoroase
tubulos) Asia Mică, fosta m); pretenţios la umidi- („Sivri”, „Pa- laz”,
U.R.S.S., S.U.A tate ; rezistă la 12— „Tombul”)
(Oregon) 15% calcar în sol

Corylus colurna L. S-E Europei, N. Specie arborescentă Se foloseşte ca decorativă


3 (Alunul turcesc) Turciei, N. Iranului (15-20 m) ; creşte şi are perspectivă ca
până în Himalaia, încet, intră târziu pe portaltoi
China. rod, longevivă (100—
200 ani) ; rezistenţă
la boli şi dăunători

Corylus americana Arbustoid de vigoare A contribuit la soiurile :


4 Marsh. (Alunul America de Nord redusă (1—3 m) rustic, „Potomac”, „Carola”,
american) rezistent la tem- „Reed”, „Winkler”
peraturile scăzute din
timpul iernii

Corylus N-E Asiei, Coreea, Arbustoid de vigoare De perspectivă pentru


5 heterophilla Fisch. Japonia şi China redusă (sub 4 m) ; pre- crearea de soiuri
(Alunul siberian) coce, productiv ; foarte
rustic, rezistent la ger
(până la - 45°C)

Principalele caracteristici ale soiurilor recomandate în sortiment sunt pre-


zentate în tabelul 25.2

Tabelul 25.2
Principalele caracteristici ale soiurilor de alun recomandate în ţara
noastră

Nr. Denumirea Principalele Principalele


crt. soiului Origine caracteristici ale caracteristici ale Recomandări
plantei fructului
0 1 2 3 4 5
Soi românesc Vigoare mare ; port Maturitatea după Soi de bază
„Romavel” obţinut în 1978 semierect; 15.08 ; sunt pentru
1 la S.C.P.P, precoce, produc- mijlocii (2,7 g), plantaţiile
Vâlcea prin tiv ; rezistent la rotunde, uşor tur- intensive
hibridarea bacterioză şi pă- tite la bază, se
soiului „Uriaş ianjeni sparge uşor ; con-
de Halle” cu ţine 50— 55 %
amestec de miez
polen
Soi românesc, Vigoare redusă ; Se maturează la Fructe de
„Vâlcea 22” omologat în port etalat ; pre- început de sep- masă ; reco-
2 1980, obţinut coce, productiv ; se tembrie ; sunt mari mandat
prin selecţie polenizează cu (3,5—4 g), pentru zona
clonală din „Fertila Coutard”, rotunde, au coaja subcarpatică
„Furfulak” „Tombul” şi „Tonda subţire şi conţine a Olteniei
romana” 45 % miez
„Tonda
Soi valoros, Vigoare mijlocie ; Se maturează la Soi valoros ;
gentille foarte vechi, de port semietalat ; sfârşitul lui au- recomandat
3 delle origine italiană, precoce şi produc- gust ; sunt mici sau în zone cu
Langhe” cu multe tiv ; polenizatori: mijlocii (2,3 g), ierni blânde
biotipuri „Goxford”, rotunde ; conţin
(Rotunde de „Campo- nica”, 45—52% miez ; la
Piemont, „Imperial de maturitate se
T.G.L.) Trebizonda” desprind uşor de
involucru, care
este puţin mai lung
decât fructul
„Merveille de
Soi cu origine Pomii au vigoare Se maturează târ- Se recoman-
Bolwieller” controversată mare, port erect; ziu (la sfârşitul lui dă ca soi de
4 (Uriaş de este precoce şi septembrie ; sunt bază în
Halle) productiv ; se mari (3, 6 g) cu zonele cu
polenizează cu coaja groasă şi climat con-
„Cox- ford”, conţin tinental
„Daviana”, 36— 41 % miez
rezistent la bacte-
rioză şi alte boli
Soi american Vigoare mare, port Se maturează Soi valoros,
„Ennis” (Washington) erect ; foarte tardiv ; sunt foarte cu fructe
5 productiv ; rezis- mari (peste 4,5 g), pentru masă
tent la ger ; se de formă rotundă ; cu per-
polenizează cu cu vârful conic, spective de
„Butler” şi „Uriaşe foarte aspectuoase extindere
de Halle” ; rezis- ; conţin 45—49%
tent la bacterioză, miez
dar foarte sensibil
la acarieni
Soi american Foarte viguros, cu Se maturează Soi foarte
„Butler” (Oregon) port semierect ; târziu ; sunt foarte valoros, re-
6 productiv; se pole- mari (peste 4,0 g); comandat ca
nizează cu „Uriaş conţin 47-49 % soi de bază
de Halle”, „Ennis”, miez
„Fertilă de Cou-
tard”;
rezistent la
bacterioză, dar
sensibil la acarieni
Caracteristici morfologice şi de producţie

Sistemul radicular. Este profund la speciile arborescente (C. colurna, C.


chinensis) şi superficial şi puternic ramificat la speciile arbustoide (C. avellana,
C. maxima, C. americana, C. heterophilla). În primii ani de la plantare rădăcinile
cresc lent şi nu pătrund prea adânc în sol. La pomii înmulţiţi pe cale vegetativă, în
anul V de la plantare, 67—78% din rădăcini sunt amplasate în sol la adâncimea de
0—40 cm, iar pe orizontală depăşesc 1,5—2,0 ori proiecţia coroanei (I. B o t u ,
1987). Pe rădăcinile active, alături de perişorii absorbanţi, se găsesc şi micorize
ectotrofe specifice.
Tulpina. Alunul este un arbustoid înalt de 3—5 m, cu 15—20 ramificaţii de
diferite vârste pornite din zona coletului. Coroana alunului este globuloasă şi
destul de deasă.
Mugurii. La alun se formează 5 feluri de muguri, şi anume :
Muguri vegetativi situaţi la baza ramurilor sau pe toată lungimea
pe draioni şi ramurile lacome.
Muguri micşti unisexuaţi femeieşti situaţi, de regulă, în treimea superioară a
ramurilor anuale din care în anul următor se formează lăstari de 5—15 cm ce au în
vârf inflorescenţele femeieşti.
Muguri micşti unisexuaţi din care în anul următor se formează un mic lăstar cu
amenţi în vârf şi 2—3 muguri unisexuaţi femeieşti la bază.
Muguri amenţi din care se formează inflorescenţe bărbăteşti (amenţi).
Muguri adventivi situaţi pe ramurile multianuale şi pe rădăcini care nu se văd
cu ochiul liber, fiind acoperiţi de scoarţă.
Macroscopic, mugurii micşti femeieşti se deosebesc uşor de cei vegetativi
în februarie-martie, când la vârful lor apar stigmatele filiforme violacei.
Florile. Toate speciile genului Corylus sunt plante unisexuat-monoice.
Florile bărbăteşti sunt grupate în amenţi. Fiecare ament cuprinde 130— 160 flori
bărbăteşti alcătuite dintr-o bractee concrescută cu două bracteole şi patru stamine,
bifurcate terminate cu două antere. Florile femeieşti sunt grupate în inflorescenţe
de tip glomerul, cu 4—16 flori (Germain, E., 1983).
Fructul. Este o achenă monocarpică (pseudonucă) ce conţine două ovule din
care se formează, de regulă, o singură sămânţă. Ovarul este protejat de bractei din
care se formează involucrul a cărui formă şi mărime constituie caractere de
identificare taxonomică a speciilor, iar mărimea, forma, culoarea, aspectul şi
grosimea pericarpului, procentul de miez al fructului, culoarea tegumentului,
gustul şi aroma seminţei constituie caractere de recunoaştere a soiurilor.
Ciclul de viaţă. La alunul cultivat longevitatea biologică este de 80—100 ani,
iar cea economică de 30—50 ani. Perioada de tinereţe este de 3—5 ani ; cea de
început a rodirii, 2—4 ani ; cea de mare producţie de 20—30 ani, iar cea de
diminuare a recoltei de 5—10 ani.
Ciclul anual. Alunul porneşte în vegetaţie timpuriu (ianuarie-fe- bruarie),
prima fenofază fiind înflorirea. Unele soiuri înfloresc timpuriu, între 15.I—15.II
(„Furfulak”, „Tonda romana”), altele au înflorire mijlocie, între 16.II—l.III
(„Tonda gentile delle Langhe”, „Segorbe”), iar altele înfloresc târziu, după l.III
(„Coxford”, „Uriaşe de Halle”). La alun gameţii florilor bărbăteşti nu se
maturează simultan cu cei ai florilor femeieşti. Din acest punct de vedere soiurile
pot fi protogine, protandre şi homogame. Alunul este o plantă anemofilă. În
amenţi se formează o mare cantitate de polen care are, însă, o facultate
germinativă redusă (10—84%). Majoritatea soiurilor de alun sunt autosterile.
După polenizare tubul polenic creşte rapid, ajungând în 4—7 zile la baza
ovarului unde rămâne 4—5 luni, timp în care are loc maturarea ovulei, după care
se petrece fecundarea, care în condiţiile ţării noastre se produce la sfârşitul lunii
iunie — începutul lunii iulie.
Alunul intră în repaus în noiembrie, diferenţele dintre soiuri fiind de 4—8 zile.
Perioada de repaus profund este mai scurtă la mugurii floriferi şi micşti femeieşti
decât la cei vegetativi.
Precocitatea. Alunul înmulţit pe cale generativă intră pe rod la 5—6 ani, iar
cel înmulţit pe cale vegetativă la 3—4 ani. Producţii economice se obţin în anul 6
—7 de la plantare. Potenţialul productiv este relativ redus şi oscilează între 0,5—
4,0 t/ha.

Cerinţe faţă de factorii ecologici

Temperatura. Este unul din factorii limitativi pentru cultura comercială a


alunului. Cele mai bune zone de cultură sunt cele în care temperaturile medii
anuale sunt de 12,0—16,0°C, iar temperaturile minime absolute nu coboară sub —
18,0—20,0 °C în perioada de repaus şi sub — 8,0— 10,0°C în perioada înfloririi.
Oscilaţiile, termice atât din perioada de repaus, cât şi la începutul vegetaţiei, sunt
dăunătoare. Soiurile „Merveille de Bolwieller”, „Coxford” şi „Împărăteasa
Eugenia” prezintă o rezistenţă mai mare la ger.
Umiditatea. Alunul are cerinţe mari atât pentru apa din sol, cât şi pentru cea
din atmosferă. Ele sunt satisfăcute în zonele în care precipitaţiile însumează 700—
1 200 l/m2. Cerinţele sunt maxime în lunile mai, iunie şi iulie (peste 300 l/m2) şi
minime în august-septembrie. Umiditatea relativă optimă din perioada de vegetaţie
este de 70—80%. Excesul de apă atât din sol, cât şi în atmosferă, este dăunător,
producând asfixierea rădăcinilor şi favorizând atacul agenţilor unor boli
criptogamice (Botritis, Monilinia etc.). Ploile reci din perioada înfloririi împiedică
polenizarea, iar cele din perioada maturării fructelor contribuie la deprecierea lor
calitativă.
Lumina. Faţă de lumină, alunul are cerinţe mijlocii ce sunt satisfăcute pe
întreg teritoriul ţării noastre. În zona submontană şi a dealurilor înalte alunul
trebuie amplasat pe expoziţiile estice, sudice, sud- estice şi sud-vestice.
Aerul. Vânturile uşoare au o influenţă favorabilă asupra alunului în toate
fenofazele, dar mai ales în timpul înfloririi, când asigură polenizarea, şi după
maturarea fructelor când contribuie la scuturarea şi reducerea umidităţii fructelor.
Solul. Pentru cultura intensivă a alunului stratul fertil de sol trebuie să fie de
minim 60—80 cm, iar apa freatică să fie sub 1,5—2,0 m. El trebuie să aibă o
textură mijlocie, să fie permeabil pentru apă şi aer, cu un pH cuprins între 6,0—
7,8 şi să f i e mijlociu sau bine aprovizionat cu macro- şi microelemente, conţinutul
de calciu activ să nu fie mai mare de 10—12%.

PARTICULARITĂŢI TEHNOLOGICE

Specificul producerii materialului săditor

La alun, materialul săditor se produce în exclusivitate pe cale vegetativă prin


drajoni, marcotaj, butaşi, iar în ultimul timp prin altoire.
Înmulţirea prin drajoni. Este o metodă simplă şi uşoară, prin care se obţin un
număr mare de plante noi, totuşi ceva mai redus comparativ cu alte metode (16—
21,6 mii buc/ha) ; materialul săditor este foarte neuniform şi slab înrădăcinat (40
—50%) ; există riscul de a transmite bolile şi dăunătorii din plantaţia producătoare
; scurtează viaţa şi micşorează producţia de fructe a plantaţiei producătoare de
drajoni şi îngreuiază efectuarea lucrărilor de întreţinere.
Înmulţirea prin marcotaj. Cele mai indicate pentru alun sunt : marcotajul
simplu prin arcuire, care a dat 22,2—28,8 mii marcote la ha şi marcotajul prin
strangularea şi muşuroirea lăstarilor semilignificaţi, care a dat 48,2—69,4 mii
marcote/ha (L. Botu, 1987).
Drajonii ca şi marcotele, având un sistem radicular redus, trebuie „fortificate”
un an pe platforme de înrădăcinare sau în câmp.
Butăşirea. Este o metodă de perspectivă pentru alun, şi a dat cele mai bune
rezultate în cazul lăstarilor semilignificaţi (recoltaţi pe la mijlocul lunii iunie şi
trataţi la bază cu I.B.A. în concentraţie da 1 000 p.p.m.). Prin această metodă, la
unele soiuri, procentul de înrădăcinare a fost de până la 100% („Barcelona”,
„Butler”).
Altoirea. În ultimii ani unele pepiniere deţin material săditor la alun şi prin
altoire, folosind ca portaltoi puieţi şi marcote de C. avellana şi puieţi de C.
colurna. Altoirea se utilizează puţin, datorită procentului scăzut, de prindere şi
inexistenţei unor portaltoi corespunzători. Rezultate bune s-au obţinut în câmp la
altoirea în ochi crescând în prima jumătate a lunii iulie cu muguri de pe lăstari şi
la altoirea în despică, tură, în verde de la începutul lunii iunie cu lăstari ierbacei.
La masă, alunul se poate altoi în despicătură şi copulaţie perfecţionată, metode
prin care se pot obţine 20—60% plante altoite. Procentul de prindere la altoirea la
masă poate creşte la 77—100, prin utilizarea instalaţiei de calusare la cald
realizată de L a g e r s t e d t, ce permite expunerea numai a punctului de altoire la
o temperatură constantă de 26—27°C, timp de 28 zile, perioadă în care sistemul
radicular rămâne într-un mediu umed la 8—10°C.
Înmulţirea prin seminţe. Alunele au germinaţie scăzută (15—30%). Înainte
de semănat ele trebuie stratificate la 1—5°C, timp de 110—120 zile. Prin
înlăturarea pericarpului procentul de germinare poate creşte la 53—91%. O
germinare mai bună se poate realiza şi recoltând fructele cu câteva zile înainte de
desprinderea din involucru şi tratându-le timp de 12—18 ore cu 50—100 p.p.m.
acid giberelic (G.A.3 ). Îngrijirile după semănat sunt identice cu cele prezentate în
partea generală.

Specificul înfiinţării şi întreţinerii plantaţiei

Alegerea terenului. Plantaţiile de alun se fac în zonele în care factorii


ecologici satisfac cerinţele soiurilor.
Sistemul de cultură. Cele mai mari suprafeţe de alun sunt cultivate în sistem
clasic (5,0—6,5 m între rânduri şi 3,0—6,0 m pe rând) şi agropomicol (10—15 m
între rânduri şi 7—8 m pe rând), cu coroana tip tufă. În ultimele decenii s-au
înfiinţat plantaţii intensive cu distanţe de 5,0 m între rânduri şi 3,0—4,0 m pe
rând, cu pomi cu un singur trunchi şi coroana tip vas ameliorat. Pentru terenurile
cu pante mai mari alunul poate fi cultivat intensiv, utilizând sistemul de amenajare
cu alei de trafic tehnologic. În funcţie de vigoarea soiului şi fertilitatea solului
distanţele de plantare sunt, în acest caz, de 3—4 m între rânduri şi 2—3 m pe rând,
iar coroana poate fi condusă ca tufă sau vas, cu un trunchi de 0,6—0,8 m.
Tehnologia de amenajare, pregătire a terenului şi înfiinţare a plantaţiei nu
diferă prea mult de cea prezentată la celelalte specii. Pentru reuşita plantaţiei, la
fertilizarea de bază trebuie, însă, aplicate 40—60 t/ha îngrăşământ organic, 600—
800 kg/ha superfosfat, 300—400 kg/ha sare potasică, iar la plantare trebuie folosit
numai material săditor cu sistemul radicular bine dezvoltat. Rădăcinile alunului se
deshidratează uşor, motiv pentru care trebuie acordată mare atenţie păstrării şi
manipulării materialului săditor. Şi la alun epoca optimă de plantare este toamna.
Plantarea puieţilor se face la adâncimea la care au fost plantaţi în pepinieră. Udarea
după plantare cu 10—15 l/pom şi repetarea ei de 5—6 ori în primul an de vegetaţie
influenţează mult asupra procentului de prindere a pomilor.
Alegerea sortimentului. Fiind o specie cu soiuri autosterile dichogame,
pentru fiecare soi de bază se vor alege 2—3 soiuri polenizatoare (20—30%) ai
căror amenţi să-şi eşaloneze înflorirea pe întreaga perioadă de receptivitate a
florilor femeieşti. La 5—7 rânduri din soiul de bază se intercalează 1—2 rânduri
din soiurile polenizatoare. Fiind specie anemofilă, rândurile trebuie orientate
perpendicular pe direcţia vântului dominant din perioada înfloririi amenţilor.
Tăierile de formare. Acestea durează 5—6 ani de la plantare. Forma de
coroană dominantă este tufa, cu 4—10 tulpini. Se mai utilizează forma de vas
ameliorat sau vas ameliorat uşor aplatizat cu trunchi mijlociu (0,6—0,8 m) sau
înalt (1,20—1,8 m). Tăierile de formare sunt prezentate în partea generală.
Tăierile de întreţinere. Se urmăreşte menţinerea echilibrului între creştere şi
rodire (prin eliminarea din tufe a tulpinilor îmbătrânite, sau prin tăieri de reducţie
în lemn de 3—5 ani), menţinerea plantelor în limitele spaţiului destinat iniţial, ca şi
luminarea şi aerisirea coroanei.
În perioada de început a diminuării producţiei se aplică tăieri de reîntinerire
prin care coroana se reduce cu circa 40%, tăind în lemn de 4—5 ani. Efectul este
mai bun dacă se face concomitent reîntinerirea rădăcinilor şi o fertilizare cu 30—
40 t/ha gunoi. La alun tăierile trebuie făcute în iariuarie-februarie, înainte de
dezmugurit. Rănile mai mari de 4—5 cm trebuie acoperite cu ceară de altoit sau
vopsea de ulei. O lucrare specifică este înlăturarea drajonilor şi lăstarilor din
colet. În primii ani, se înlătură manual iar mai târziu, după suberificarea scoarţei
trunchiului, se pot înlătura şi chimic, cu unul din următoarele erbicide : 2,4 D ;
„Prefix” 7,5 G etc.
Sisteme de întreţinere a solului din plantaţiile tinere şi pe rod sunt : ogorul
lucrat; ogorul erbicidat; ogorul combinat; mulcirea; ogorul cultivat cu
îngrăşăminte verzi sau plante agro-alimentare, care părăsesc terenul cel mai târziu
în iulie — sisteme ce permit pregătirea solului în vederea recoltării fructelor.
Arăturile nu trebuie făcute mai adânc de 12—15 cm. Pentru ogorul erbicidat se
recomandă : „Simazin”, 2—6 kg/ha ; „Diuran”, 1—2 kg/ha ; „Ustinex”, 10 kg/ha ;
„Casoron”, 3 kg/ha etc.
Fertilizarea anuală cu îngrăşăminte chimice şi la 3—4 ani cu îngrăşăminte
organice constituie o verigă tehnologică importantă pentru reuşita culturii.
Fertilizarea organică are o mare importanţă la alun, datorită faptului că pe
rădăcinile lui există micorize care funcţionează normal numai în soluri cu materie
organică, aerate şi revene. Sortimentul şi dozele de îngrăşăminte se stabilesc pe
baza diagnozei foliare. Pentru a fi semnificative, frunzele analizate trebuie
recoltate, între 15VII şi 15VIII, din treimea superioară a coroanei şi a lăstarului.
T u r du (1971) citat de I. B o t u ( 1 9 8 7 ) precizează că, în Turcia, se obţin
producţii bune dacă frunzele conţin 2,4—3,5% N ; 0,15—0,40% P2O5 ; 0,6—2,5%
K2O şi 0,25—0,40% Mg. La plantaţiile tinere fertilizarea chimică trebuie să
înceapă în anul II când se recomandă să se administreze 25—30 kg/ha N, 40—50
kg P2O5 şi 80—100 kg/ha K2O. În următorii 3 ani se recomandă ca doza de fosfor
şi potasiu să se menţină constantă, iar cea de azot să crească anual c u 20—35
kg/ha substanţă activă. Potasiul trfebuie administrat sub formă de sulfat. Anionii de
clor, în concentraţii mari, sunt toxici pentru alun. Doza de fosfor, cea de potasiu şi
1/3 din cea de azot se administrează toamna înainte de căderea frunzelor, o dată cu
arătura de bază. Restul de 2/3 din doza de azot se administrează primăvara în
februarie-martie şi se încorporează în sol cu prima discuire. În primii 4 ani
îngrăşămintele anuale se administrează în lungul rindului pe o bandă lată de 1—2
m, iar după anul 4 pe toată suprafaţa. După intrarea pe rod dozele de îngrăşăminte
se suplimentează cu cantităţile de macro- şi microelemente imobilizate în producţia
de lemn şi de fructe. I. C a r p e n t i e r i , citat de I. B o t u ( 1 9 8 7 ) precizează că la
o producţie de 1 800 kg/ha alune şi de 2 500 kg/ha lemn, alunul absoarbe din sol
18,2 kg N, 9,1 kg P2O5, 12,3 kg K2O şi 16,3 kg Ca. Pentru condiţiile ţării noastre,
în plantaţiile pe rod, se recomandă, anual, 100—150 kg/ha N, 80—100 kg/ha P 2O5
şi 100—120 kg/ha K2O şi la 3—4 ani 30—40 t/ha gunoi de grajd.
Necesarul de apă. În zonele cu regim pluviometric deficitar, prin irigare
producţia creşte cu 1,5—2,7 t/ha. Regimul de irigare se stabileşte astfel încât
umiditatea din sol din perioada de vegetaţie să se menţină la 70—80% din
capacitatea de câmp pe adâncimea de 50—60 cm.
Combaterea bolilor şi dăunătorilor. Fără tratamente fitosanitare, bolile şi
dăunătorii pot diminua producţia cu 20—50% sau chiar mai mult. Dintre bolile
mai păgubitoare sunt : virozele (mozaicul alunului ; atrofia lăstarilor ; atrofia
fructelor ş.a.) ; bacteriozele (Xanthomonas corylina) şi micozele (Cytospora
corylicola, Gleosporium corylli, Phyllactinia suffulta, Monilinia fructigena,
Botrytis cinerea etc.). Cei mai periculoşi dăunători sunt : gărgăriţa alunelor
(Balaninus nucum) şi viermele alunelor (Mellissopus latiffereanus). Pagube mai
mici pot produce sfredelitorul alunului (Oberca linaris), afidele, acarienii,
ploşniţele, insectele „miniere” etc. Combaterea acestor boli şi dăunători se face cu
pesticidele obişnuite.
Specificul recoltării şi valorificării alunelor. Recoltarea începe când fructele
au ajuns la dimensiunile specifice soiului, iar pelicula ce separă sămânţa de
pericarp devine brun-roşcată. Alunele se pot recolta cu sau fără involucru, manual
sau mecanizat.
Recoltarea cu involucru se recomandă la pomii tineri, la cei amplasaţi pe
pante şi în plantaţiile cu solul inierbat. Este necesară îndepărtarea involucrului
imediat, deoarece, după uscare, el se detaşează mai greu de fruct.
Recoltarea fără involucru se face când 90% din alune au căzut pe sol de unde
se adună manual sau mecanizat. Recoltarea mecanizată se face numai pe terenuri
plane sau uşor înclinate, cu solul arat, nivelat şi tăvălugit. Recoltarea manuală
reprezintă 30—50% din cheltuielile de întreţinere.
După recoltare alunele se condiţionează, se sortează şi se calibrează. Pentru
păstrare conţinutul de apă din alune trebuie redus la 5—6%, în care scop fructele
se ţin 4—6 zile la soare în straturi subţiri, lopătate zilnic, sau se introduc în
uscătoare la temperaturi de 35—47°C. Fructele cu 6—8% umiditate se păstrează
bine 1 an în camere bine aerisite, dacă temperatura este de 21°C şi umiditatea
relativă de 60—65% şi 2—3 ani dacă temperatura se menţine la 2—4°C iar
umiditatea relativă la 65%.
Din producţia mondială de alune, 90% se comercializează sub formă de alune
decorticate şi numai 10% ca alune în coajă, iar sub aspectul modului de
valorificare 97% sunt destinate industriei alimentare şi numai 3% consumului în
stare proaspătă.

CULTURA CASTANULUI COMESTIBIL

Castanea sativa Mill. Fam. Fagaceae


IMPORTANŢĂ, ORIGINE, ARIE DE RASPÂNDIRE

Importanţă. Castanul comestibil este o specie pomicolă şi forestieră, care


valorifică terenurile în pantă, produce fructe bogate în principii nutritive şi lemn
de bună calitate. Castanele conţin : 52% apă, 4,0% proteine, 2,0% lipide, 40,0%
glucide, 2,0% celuloză, sulf, fosfor, sodiu, potasiu, magneziu, calciu, vitamine,
aminoacizi e t c . ( P a g l i e t t a şi B o u n o u s, 1979). Ele se consumă proaspete,
coapte sau fierte ca garnituri (piureuri) la diferite preparate : din carne, creme,
budinci, sufle ; salată de castane ; castane cu ciuperci ; varză de Bruxelles ;
castane confiate, glasate ; în ciocolată, în îngheţată, torturi şi aperitive şi la diferite
băuturi răcoritoare. Din făina de castane se prepară: pâine, lipii, sosuri, supe.
Lemnul se foloseşte pentru confecţionarea parchetului şi mobilei de lux, iar
scoarţa pomilor, „gubele” şi frunzele, pentru extragerea ta- ninului necesar în
industria pielăriei şi vopsirii ţesăturilor de lână, mătase şi bumbac.
Origine şi aria de răspândire. Cercetările paleontologice efectuate d e
G r a e b n e r , A s h e r s o h şi Hegi (citaţi de R. P a g l i e t t a şi G. B o u n o u s,
1979), ca şi fosilele frunzelor, fructelor şi polenului găsite în diferite zone, au
dovedit că specii de castan existau în terţiar în Groenlanda, Alaska, peninsula
Scandinavă, în Japonia, Iugoslavia, Austria, Ungaria şi România. În perioada post-
glaciară, aria castanului s-a restrâns în limita climatului temperat, mai blând.
În prezent, zona de cultură a castanului în Europa, se extinde din Portugalia
până în Caucaz, din Grecia septentrională până în Suedia meridională, în Asia, din
China până în Coreea şi Japonia, în America de Nord, din Alabama până în Maine.
În America de Sud şi Oceania castanul ocupă zone destul de limitate.
În România castanul creşte în masive şi pilcuri, pe versanţii sudici ai dealurilor
din depresiunea subcarpatică a Olteniei, la Broşteni, Gu- reni, Polovraci, Hobiţa,
Horezu, Tismana şi Schitu Crasna, în zona Maramureş : la Baia-Mare, Baia Sprie,
Şomcuţa Mare, Tăuţii de Sus, Cio- cârlău, Berchez etc., la altitudini de 200—400
m şi în Satu Mare. Grupuri de pomi izolaţi se întâlnesc, de asemenea, în zonele :
Caransebeş, Lugoj, Lipova, Arad, Oradea, Şimleul Silvaniei, Zalău, Jibou,
Bistriţa, Dej, Târgu-Mureş, Haţeg, Turnu-Severin, Râmnicu-Vâlcea etc.
În anul 1988, producţia mondială de castane totaliza 455 519 t din care 317
000 t au fost obţinute în Asia, 235 486 t în Europa, 11 200 t în America de Sud, 2
500 t în Oceania şi 10 000 t în fosta U.R.S.S. („F.A.O. production yearbook” vol.
42.).

PARTICULARITĂŢI BIOLOGICE
Specii. Cele care prezintă interes pentru obţinerea unor soiuri şi portaltoi sunt :
castanul dulce sau european — Castanea sativa (Miller), care formează pomi
viguroşi, tardivi şi longevivi, dar sensibili la boli şi dăunători ; castanul japonez —
C. crenata (Sieb. şi Zucc.), cu portul pitic, fructe mari şi dulci ; castanul chinezesc
— C. mollissima (Blume), cu pomi de talie mare, rezistenţi la frig, precoci şi
productivi, cu fructe mari şi aromate ; castanul american — C. dentata (Brokh),
de aceeaşi vigoare cu castanul european şi foarte sensibil la cancerul scoarţei ;
castanul pitic — C. pumilla (Miller), cu dimensiuni reduse şi coroană deasă. Se
mai cunosc, de asemenea, speciile : C. seguinii (Dode) ; C. flo- ridana (Ashe.) ; C.
Henryi (Reht, şi Wils.) folosite mai mult în scop ornamental.
Cerinţe faţă de factorii ecologici. Castanul comestibil creşte şi se dezvoltă
bine unde temperaturile medii anuale depăşesc 9°C, iar suma temperaturilor
active este de 2 800°—3 500°C. El este sensibil la gerurile mari din timpul iernii
(limită de rezistenţă : —24°C) şi la îngheţurile târzii de primăvară, care distrug
mugurii şi lăstarii şi compromit recolta.
Faţă de lumină, castanul manifestă cerinţe moderate în perioada de tinereţe şi
relativ mari după intrarea pomilor pe rod.
Faţă de apă, nevoile castanului sunt satisfăcute în zonele cu precipitaţii anuale
peste 1 000 mm şi o umiditate a aerului de peste 70%. Ploile în timpul înfloritului,
stânjenesc polenizarea şi fecundarea florilor, iar seceta prelungită afectează
creşterea şi maturarea fructelor.
Faţă de sol. Castanul preferă soluri revene şi profunde, cu textură argilo-
nisipoasă, lutoasă sau luto-argiloasă, de origine vulcanică, şisturi permeabile,
aluviuni grosiere sărace în calciu, bogate în potasiu, cu pH-ul de 5,5—6,5 (G.
S o l i g n a t , 1973) şi nivelul apei freatice sub 4 m.
Soiuri şi hibrizi. Din C. sativa, mai importante sunt soiurile : „Castana de
Montella” ; „Madona di Canale” ; „Caprinese” ; „Cecio” ; „Marrone di Avelino” ;
„Maron buono”, cultivate în Italia. „Sardonne”; „Combale” ; „Bouche rougé” ;
„Belle Epine” ; „Marron du Var” şi „Marron d'Orleans”, în Franţa. „Karlovo 2” ;
„Karlovo 6” şi „Karlovo 8”, în Bulgaria. „Mara”, „Iza”, „Polovraci”, „Gureni”,
„Tismana” şi biotipurile T 18 şi T 19, în România.
Din C. crenata provin soiurile : „Gynoise” ; „Ishizuki” ; „Tanzawa” ;
„Tamba” ; „Izumo” ; „Tsukuba” ; „Ibuki” ; „Yamato” şi „Ganne”. În S.U.A. se
cultivă soiurile : „Crane” (obţinut din seminţe) ; „Nanking” şi „Orrin”,
descendenţi din C. mollissima.
Prin hibridări interspecifice (C. sativa × C. crenata) au fost obţinute la
I.N.R.A. — Franţa, soiurile : „Marigoule 15” şi „Maraval 74”. Sunt, de asemenea,
în curs de experimentare hibrizi noi timpurii, pretabili pentru intensivizarea
culturii castanului.
Pentru ţara noastră prezintă interes hibrizii interspecifici obţinuţi la S.C.P.P.
Baia-Mare, cu pomi de vigoare mică, precoci şi foarte productivi, cu fructe mari şi
foarte mari, rezistenţi la pătarea frunzelor (I. P o p a , 1987).
Pentru cultura castanului, în România se folosesc soiuri şi biotipuri autohtone
cu rezistenţă sporită la boli şi dăunători, foarte productive, cu fructe mari de foarte
bună calitate (tab. 26.1).
Caractere morfologice şi de producţie. Castanul european (autohton)
formează pomi viguroşi, longevivi, înalţi de 15—35 m, cu coroane largi,
globuloase, şi piramidale. Ramurile de schelet şi semischelet sunt groase, brune-
negricioase, iar cele de rod roşiatice, brune-ciocolatii sau cenuşii, iar lăstarii erecţi,
glabri şi muchiaţi. Mugurii vegetativi sunt triunghiulari şi foarte mari, iar cei
floriferi ovoizi şi puţin bombaţi.
Castanul este o plantă unisexuat-monoică, cu florile dispuse în amenţi
unisexuaţi sau androgini (bisexuaţi), de 15—30 cm lungime, care se formează pe
lăstari în creştere. Amenţii androgini au la vârf flori mascule, iar spre bază flori
femele, grupate câte 4—5.
Florile mascule pot fi : astaminate (fără stamine) ; brachystaminate (cu
filamentele staminale scurte, de 1—3 mm) ; mezostaminate (cu filamentele de 3—
5 mm) şi longistaminate (cu filamentele de 5—7 mm). Soiurile cu flori
brachystaminate produc polen puţin şi steril.
Inflorescenţele femele prezintă unele rudimente de flori mascule, dar sunt
funcţional femele. Ele sunt grupate (1—5) la baza amenţilor androgini şi formează
un involucru (gubă) cu 3 flori. Acestea sunt alcătuite dintr-un perigon tomentos,
cu ovar inferior şi 6—8 loje neregulate.
Tabelul 26.
Fructul, denumit gubă (după scurtele miţoase ale maramureşenilor — Is.
P o p a , 1987), este monogerm (maroană) sau plurigerm cu 2—5 seminţe
(castană), protejat de un involucru spinos. Când 80% din fructe sunt monogerme,
soiul se încadrează în grupa maroanelor. La maturitate, involucrul se desface şi
fructul cade.
Potenţialul productiv. Pomii tineri produc 2—4 kg castane, iar cei aflaţi în
perioada de maximă rodire, 250—300 kg fiecare.
Sistemul radicular. Rădăcinile la castanii tineri se dezvoltă mai puternic în
adâncime (până la 1,5 m), iar la cei intraţi pe rod mai mult trasant (până la 5—6
m).
Boli şi dăunători. În ţara noastră, soiurile de castan „Iza”, „Mara” şi
biotipurile T 18 şi T 19 sunt puţin atacate de Mycosphaerella maculiformis (Pers.)
Schroet. (pătarea frunzelor), Laspeyresia splendana Hubner (viermele castanelor)
şi Balaninus elephans Gull. (gărgăriţa castanelor). Pe solurile cu exces temporar
de umiditate din zona Baia Mare castanii autohtoni sunt atacaţi de Phytophtora
cambivora (Petri) Buiss., care produce „boala de cerneală” şi de Endothia
parasitica (Murr.), care produce cancerul scoarţei castanului. (Florea Smara n d a
şi Is. P o p a , 1989).

PARTICULARITĂŢI TEHNOLOGICE

Specificul producerii materialului săditor. Soiurile de castan se altoiesc pe


puieţi franc de „Mara” şi ,,Iza” obţinuţi prin semănare directă în câmp la distanţă
de 90/10 cm, aflaţi în anul III de pepinieră, când au grosimea de cel puţin 10 mm,
prin metoda de altoire „sub coajă perfecţionată”. Soiurile care au o bună
capacitate de rizogeneză se pot înmulţi şi prin marcotaj, prin strangularea şi
muşuroirea lăstarilor.
Specificul înfiinţării şi întreţinerii plantaţiilor. Plantaţiile de castan se
înfiinţează pe pante sub 12%, uniforme şi neterasate şi pe pante mai mari de 12%,
amenajate în terase continui şi individuale (2×2 m). Pe pantele uniforme cu soluri
profunde, dar mai puţin fertile, terenul se desfundă şi se fertilizează cu 80—100
kg/ha P2O5 şi 150—200 kg/ha K2O. Când solurile sunt subţiri; se renunţă 1a
desfundare şi se execută o arătură mai adâncă (20—30 cm). Soiurile de vigoare
mijlocie („Mara” şi „Iza”) se plantează la distanţa de 6 × 5 m, iar cele de vigoare
mare (soiul „Gureni”) la 8 × 6 m. În fiecare groapă se adaugă 25—30 kg mraniţă
şi câte 200 g P2O5 şi K2O (A. L a z ă r , Is. P o p a ş i A . G a l o v , 1989).
Pomii plantaţi ca vergi se scurtează la înălţimea de 1—1,2 m şi se conduc ca
piramidă leader sau vas, în funcţie de mărimea unghiurilor de inserţie a
şarpantelor.
Pe pante uniforme şi terase, solul se întreţine înierbat prin culturi de graminee
şi trifoliene perene.
Pe solurile podzolice, la pomii tineri, se dau anual 40—50 g NPK ş.a/pom,
iar la intervale de 3—4 ani, 40 t/ha gunoi de grajd. În plantaţiile pe rod se aplică în
fiecare an câte 120—150 kg N/ha, 60—75 kg P2O5/ha şi 120—150 kg K2O/ha (A.
L a z ă r , Is. Popa, A. G a l o v , 1989).
Recoltarea. Castanele se recoltează prin batere cu prăjina sau prin scuturare
cu vibratorul, când involucrul crapă şi ele capătă culoarea caracteristică. Castanele
rămase în gube se depozitează în grămezi, în hale, timp de 2—3 săptămâni, după
care se separă prin frecare. Pentru prevenirea instalării ciupercilor de scoarţă
pomii se tratează cu substanţe cuprice, iar cei atacaţi de carii şi cancerul scoarţei
se scot din livadă şi se ard.
CULTURA SMOCHINULUI

Ficus carica L. Fam. Moraceae

IMPORTANŢĂ, ORIGINE, ARIE DE RĂSPÂNDIRE

Specie subtropicală, smochinul găseşte condiţii favorabile de microclimat în


unele regiuni din ţara noastră. În stare proaspătă, smochinele conţin : 10—25%
zaharuri ; 0,10—0,40% aciditate exprimată în acid malic ; 0,05 mg provitamina
A ; 0,06 mg vitamina B ; 0,05 mg vitamina B2 ; 0,5 mg vitamina PP ; săruri
minerale (220 mg K ; 54 mg Ca ; 30 mg P ; 20 mg Mg ; 0,7 mg Fe). Smochinele
se consumă proaspete sau uscate ; se folosesc la prepararea unor dulceţuri,
produse alcoolizate etc. În grădinile familiale din sudul şi sud-vestul ţării,
smochinul poate produce 2 recolte anual, cu condiţia protejării, cel puţin parţiale,
în timpul iernii.
Origine şi arie de răspândire. Denumirea de Ficus carica i-a fost atribuită
după localitatea Carica din Asia Mică, considerată centrul genetic al speciei. După
statistici F.A.O., producţia mondială de smochine este de circa 1 milion tone
anual, din care Europa produce 580 mii t, Asia 250 mii t şi Africa 160 mii t. Ţările
mari producătoare de smochine sunt : Portugalia (200 mii t), Turcia (180 mii t),
Grecia (130 mii t), Maroc (70 mii t), Algeria (60 mii t).
În ţara noastră cultura, smochinului s-a dezvoltat în sudul Banatului (Lovrin,
Lugoj), sudul Olteniei (Calafat, Tr. Severin, Orşova), depresiunea subcarpatică a
Olteniei (Tismana, Baia de Aramă), Dobrogea (Tulcea, Mangalia, Ostrov), în
principalele oraşe din vestul şi sudul ţării : Oradea, Arad, Baia Mare, Craiova,
Bucureşti. Smochinul este reprezentat în aceste zone prin tipuri locale sau soiuri
care rodesc partenocarpic, dând 1—2 recolte anual. De obicei smochinii sunt
protejaţi iarna prin îngropare parţială. Exemplarele situate în apropierea unor
clădiri, ziduri etc. cresc şi rodesc fără a fi protejate în timpul iernii atingând
înălţimi de 4—6 m.

PARTICULARITĂŢI BIOLOGICE

Cerinţele faţă de factorii ecologici. Smochinul este sensibil la temperaturile


scăzute din timpul iernii şi pretenţios la căldură în timpul vegetaţiei, al maturării
fructelor îndeosebi. Are nevoie de o temperatură însumată de 3 500—4 000°C,
realizată în ţara noastră numai în zonele din sud, vest şi sud-est. Temperatura
medie optimă pentru maturarea fructelor din prima epocă este de 20°—21°C, iar
pentru a doua recoltă, cel puţin 16°—18°C. Temperaturile reci limită sunt de : —
15°C pentru lăstari, —17, —18°C pentru ramurile de 2—3 ani şi —21°, —23°C
pentru tulpină. Cum temperaturile din ţara noastră scad frecvent sub limita de
rezistenţă a ramurilor şi chiar a tulpinii, este necesară protejarea smochinului în
timpul iernii. Altfel, smochinii formează noi lăstari de la colet, dar nu reuşesc să
formeze fructe decât toamna, care de obicei, nu ajung la maturitate.
Faţă de lumină smochinul manifestă o exigenţă deosebită. Cultivat în umbră,
tulpinile se alungesc, ramifică puţin, lăstarii intră nepregătiţi în iarnă, iar fructele
nu ajung la maturitate.
Deşi rezistent la secetă, smochinul manifestă cerinţe relativ mari faţă de apă.
Reuşeşte în condiţii de 600—800 mm precipitaţii. În zonele sudice, cu precipitaţii
puţine, este necesară irigarea.
Faţă de sol, smochinul nu manifestă pretenţii deosebite. Reuşeşte pe soluri de
textură mijlocie permeabile, care se încălzesc uşor, cu reacţie slab alcalină.
Caracteristici morfologice şi de producţie. În ţara noastră smochinul creşte
ca arbustoid sau arbust de 3—5 m înălţime. Lăstarii şi ramurile tinere prezintă
canalul medular dezvoltat, ceea ce determină fragilitatea şi sensibilitatea lor la ger.
Principalele soiuri cu fructe comestibile cultivate în ţările calde fac parte din
grupele „de Smirna” şi „San Pietro”. Ambele categorii implică fecundarea de
către insecta Blastiophaga psenes. Tipurile şi soiurile de smochin cultivate în ţara
noastră fac parte din grupa soiurilor adriatice care formează fructe comestibile,
fără polenizare (partenocarpic), în ţara noastră netrăind Blastophaga sp.
Fructul de smochin — sycona — provine din îngroşări ale receptaculului (fruct
fals), florile propriu-zise rămânând tot timpul în interior. Din ele evoluează mici
achene — fructele propriu-zise, impropriu numite „seminţe”. Smochinii cultivaţi
în ţara noastră pot da 2 recolte pe an. Pe lăstarii în creştere, la subsuoara frunzelor,
se formează succesiv de la bază spre vârf muguri florali care evoluează în sycone,
astfel că fructele de la baza lăstarilor ajung la maturitate în octombrie. Mugurii
floriferi sau smochinele — fructe din vârful lăstarilor — nu pot ajunge la maturi-
tate în climatul ţării noastre ; ele rămân pe plante şi, dacă aceasta este protejată în
timpul iernii, primăvara devreme smochinele-flori încep să crească, ajungând la
maturitate în iulie. Este prima recoltă de fructe ce poate fi obţinută în majoritatea
zonelor, sudice, sud-estice şi vestice din ţara noastră. Concomitent cu desfăşurarea
procesului de maturare a primei recolte, planta formează lăstari noi pe care
evoluează noi muguri floriferi, fiind reluat astfel ciclul de creştere şi rodire descris
mai înainte. În funcţie de soi sau tip de smochin, fructele prezintă o formă
piriformă, ovoidă sau turtită, cu pieliţa de culoare verde, violet, crem, iar pulpa
este de culoare roză-deschis roză-carmin, sau galbenă-cafenie.
Sistemul radicular nu se dezvoltă mult în adâncime : 80—100 cm, dar se
extinde radiar până la 10—15 m. Drajonează uşor, fapt care asigură refacerea
coroanei neprotejată în timpul iernii. Toate organele smochinului (rădăcină,
tulpină, frunze) conţin latex care se scurge din ţesuturi la rănirea acestora.

PARTICULARITĂŢI TEHNOLOGICE

Specificul producerii materialului săditor. Smochinul poate fi înmulţit


prin : butaşi, marcote sau drajoni. Înmulţirea prin butaşi se poate realiza toamna
sau primăvara. Butaşii se confecţionează din ramuri lignificate la 18—22 cm
lungime, şi se plantează la distanţa de 90/20 cm într-un sol fertil, permeabil şi bine
mărunţit, rămânând la suprafaţă numai vârful de 5—6 cm. Se udă abundent şi se
bilonează, iar în timpul vegetaţiei se efectuează lucrări de întreţinere : eliminarea
buruienilor, irigare. Toamna, după căderea frunzelor, butaşii înrădăcinaţi sunt
scoşi şi plantaţi la locul definitiv. Înmulţirea prin butaşi se face şi primăvara în
răsadniţe semicalde. În acest caz, lungimea butaşilor va fi de 12— 15 cm.
Specificul înfiinţării şi întreţinerii plantaţiilor. Pregătirea terenului în
vederea plantării se realizează printr-o mobilizare adâncă la 60— 70 cm,
administrarea a 30—50 t/ha îngrăşăminte organice, 300—400 kg superfosfat şi
200 kg sulfat de potasiu. În funcţie de analiza solului, pentru corectarea acidităţii
vor fi administrate 2 000—3 000 kg/ha CO3Ca.
Distanţa de plantare pentru culturile în masiv va fi de 3,5—4 m între rânduri şi
2—3 m pe rând, realizând, astfel, condiţiile de lumină şi mecanizare necesare.
Plantaţia se va face în gropi de 4 0 × 4 0 × 3 0 cm, adoptând o poziţie înclinată la
45° pentru a facilita protejarea plantei prin îngropare sau acoperire în timpul
iernii.
Tăierile de formare vizează obţinerea unor plante cu 3—4 tulpini principale,
determinând ramificarea lor ulterioară prin scurtarea vârfurilor în primii 2—3 ani
de la plantare. Din lăstarii porniţi de la baza tulpinii se păstrează 2—3 anual,
pentru înlocuirea tulpinilor degarnisite sau a căror protejare a devenit dificilă şi
neeconomică. Tăierile de fructificare sunt asemănătoare celor aplicate la piersic.
Prin această operaţiune trebuie să fie favorizată păstrarea ramurilor de 2—3 ani şi
stimulată formarea lăstarilor fructiferi în creştere. Ramurile anuale mai lungi de
60—70 cm se scurtează pentru a evita degarnisirea, stimulând evoluţia mugurilor
de la bază şi menţinând forma convenabilă coroanei. Tulpinile uscate sau degerate
vor fi eliminate primăvara devreme.
În perioada de vegetaţie solul trebuie să fie menţinut curat de buruieni, prin
praşile sau erbicidele recomandate pentru arbuştii fructiferi. Smochinul
reacţionează favorabil la îngrăşăminte. Concomitent cu mobilizarea adâncă de
toamnă este necesară încorporarea — o dată la 3—4 ani — a 30—40 t/ha
îngrăşăminte organice, iar anual 50—60 kg N, 100—120 kg/ha P2O5, 60—80
kg/ha K2O ş.a. În perioada de creştere intensă a lăstarilor şi fructelor din prima
recoltă (mai-iunie) şi în august când cresc fructele din a doua recoltă se mai
administrează câte 40 kg/ha N ş.a.
Deşi este o plantă rezistentă la secetă, smochinul reacţionează favorabil la
irigare. În general, zonele în care este posibilă cultura în câmp a smochinului în
ţara noastră au un regim redus de precipitaţii. De aceea, este necesară intervenţia
cu 4—6 irigări, încât solul să fie umectat până la 60—80 cm adâncime.
Protejarea plantelor în timpul iernii trebuie să fie asigurată în condiţiile
climatice din ţara noastră. În acest scop tulpinile vor fi aplecate şi fixate, cu
ajutorul unor cârlige de lemn, aproape de nivelul solului, pentru a fi acoperite cu
pământ sau folie de polietilenă. Acoperirea cu coceni, paie, poate atrage
rozătoarele de câmp care rod scoarţa tulpinilor tinere.
Recoltarea. Pentru consumul în stare proaspătă sau deshidratare, fructele vor
fi recoltate la completa maturare, când latexul nu mai este evident la ruperea
pedunculului, culoarea a virat spre brun-violaceu, iar receptaculul începe să se
înmoaie. Pentru dulceaţă fructele se recoltează când au realizat mărimea
caracteristică soiului, dar sunt încă verzi. Fiind foarte uşor perisabile, smochinele
se ambalează în coşuleţe, cutii sau lădiţe de 2—3 kg, iar transportul şi depozitarea
trebuie efectuate la temperaturi de 0 , 5 . . . 4°C.

CULTURA LĂMÂIULUI ÎN APARTAMENTE

Citrus limonium Burm. Fam. Rutaceae

IMPORTANŢĂ, ORIGINE, ARIE DE RĂSPÂNDIRE


Cultura lămâiului în ţara noastră este posibilă şi necesară, ca plantă de
apartament, pentru utilităţi alimentare, terapeutice şi decorative. Fructele de lămâi
conţin : acid citric 7% ; substanţe minerale (240 mg K, 40 mg Ca, 22 mg P, 12 mg
Mg, 0,6 mg Fe, la 100 g substanţă proaspătă) ; vitamina C 60—80 mg % ;
vitamina PP 0,1 mg %; vitamina B1 0,07 mg %. Conţinutul în vitamină C ajunge
în coaja lămâilor la 165 mg %, iar în vârful lăstarilor la peste 800 mg la 100 g
substanţă proaspătă. Pentru conţinutul lor bogat în vitamine, lămâile sunt utilizate
pe scară întinsă atât în alimentaţie, cât şi în medicină. Din flori lăstari şi epicarpul
fructelor se extrag uleiuri eterice.
Origine şi arie de răspândire. Specie subtropicală, lămâiul formează întinse
plantaţii în ţările calde. Soiurile cultivate provin din specia Citrus limonium sau
sunt hibrizi între aceasta şi alte specii (Citrus sinensis, Citrus medica). Arealul
prezent al lămâiului cuprinde întreaga zonă subtropicală a continentului
euroasiatic, iar în America de Nord de la Atlantic la Pacific.
Principalele ţări cultivatoare de lămâi sunt : Italia, S.U.A. (California), India,
Spania, Mexic, Argentina. În ţara noastră lămâiul poate fi cultivat numai în spaţii
protejate, special construite („orangerii”) sau în apartamente. Cultura lămâiului
în apartament, pe lângă aspectul decorativ oferit prin permanenta prezenţă a
frunzelor, florilor şi fructelor, constituie şi o importantă sursă de obţinere a
fructelor de lămâi atât de necesare în alimentaţia cotidiană.

PARTICULARITĂŢI BIOLOGICE

Cerinţe faţă de factorii ecologici. Lămâiul manifestă pretenţii deosebite faţă


de temperatură. Lămâii încep să vegeteze când temperatura aerului şi a solului
este de cel puţin 10°—12°C. Dacă numai temperatura aerului este ridicată, iar cea
a solului scăzută, lămâii pornesc în vegetaţie, lăstarii cresc pe seama substanţelor
de rezervă, în timp ce sistemul radicular se găseşte în repaus, cu evidente
consecinţe negative asupra plantei. Temperatura cea mai potrivită pentru creşterea
şi rodirea lămâiului este de 16—18°C, până la 25°C. Este important să fie evitate
variaţiile de temperatură îndeosebi în timpul iernii. Variaţiile temperaturii, deter-
minate prin aerisirea directă şi prelungită în timpul iernii a apartamentelor,
precum şi alternanţa unor temperaturi foarte ridicate şi foarte scăzute, conduc la
căderea frunzelor cu consecinţe negative în economia plantei. În schimb, o
temperatură chiar mai scăzută (10—12°C) dar constantă, permite plantei să-şi
păstreze frunzele. Temperaturile critice pentru lămâi sunt —3°. . . —4°C pentru
frunze şi lăstarii tineri, —5° .. . —6°C pentru ramurile de 2—3 ani şi —8°. . . —
10°C pentru ramurile mai vechi.
Pretenţii deosebite manifestă lămâiul faţă de factorul lumină. O sursă
insuficientă de lumină duce la căderea frunzelor. Pe de altă parte, lumina solară
directă, în orele de maximă căldură (ex. : vara — la amiază) determină arsuri,
răsucirea şi chiar căderea frunzelor. De aceea, se recomandă o bună iluminare în
timpul iernii şi o lumină indirectă vara, cel puţin între orele 12—15. Pentru
aceasta, plantele vor fi aşezate în locuri de semiumbră sau pe verande cu geamuri
semiumbrite. Iarna, la o temperatură scăzută de 4°C, lămâiul poate suporta lipsa
sau insuficienţa luminii timp de câteva luni. În timpul iernii temperatura nu
trebuie să scadă sub 0° şi să nu crească peste 15°.
Faţă de umiditate lămâiul manifestă cerinţe moderate în timpul verii ;
reacţionează favorabil la stropirea întregii plante cu apă la temperatura mediului
ambiant. Planta suferă o umiditate scăzută a solului sub 60% din capacitatea totală
pentru apă, ca şi la umiditatea în exces sau apă stagnantă. Cerinţele faţă de
umiditate sunt maxime în perioada de înflorire şi legare. Excesul de umiditate este
tot atât de nociv. În timpul iernii udările vor fi reduse.
Preferă soluri fertile, permeabile, cu reacţie uşor acidă (pH 6—7). Sunt
nefavorabile solurile nisipoase, carbonatate, levigate, argiloase.
Specificul creşterii şi rodirii lămâiului. În ţara noastră lămâiul este un arbust
de 1,5 m înălţime, cu coroana răsfirată, ramuri flexibile, frunze persistente (trăiesc
2—3 ani) şi remontante. Frunzele îndeplinesc la lămâi şi rol de depozitare a
substanţelor de rezervă. De aceea, dacă planta îşi pierde frunzele în timpul iernii,
ca urmare a condiţiilor deficitare de nutriţie, umiditate, temperatură sau lumină, îşi
reface frunzişul anul viitor, dar nu rodeşte. Un lămâi de apartament cu un bun
echilibru creştere-rodire trebuie să prezinte în permanenţă frunze, flori şi fructe în
diferite stadii de creştere. Îngrijirea frunzelor, deci menţinerea unui frunziş bogat,
constituie un factor important în menţinerea echilibrului creştere-rodire şi,
implicit, pentru rodire. În general, lămâiul de apartament manifestă 2—4 faze de
creştere în timpul unui an. Ramurile nu intră simultan în perioada de repaus
relativ. Ramificaţiile fructifere se formează pe ramurile de ordinul patru şi
superior. De aceea, prin tăierile de formare, trebuie să se ajungă la ramificaţii de
ordinul patru, în vederea rodirii. Lăstarii fructiferi sunt, în general, subţiri, scurţi,
cu poziţie orizontală.
Florile sunt hermafrodite, iar soiurile sunt, în general, auto fertile. Înflorirea
are loc în tot timpul anului, dar în principal primăvara.
Fructul este o bacă numită hesperidă. Căderea fructelor abia legate este
determinată fie de factori genetici — situaţie în care se poate recurge la o
supraaltoire cu soiuri corespunzătoare care rodesc constant —, fie de cauze vizând
o întreţinere necorespunzătoare : lipsa sau excesul de apă, de lumină sau substanţe
nutritive, atacul de boli şi dăunători, căderea frunzelor ş.a.
Sistemul radicular este alcătuit din rădăcini subţiri, lipsite de perişori
absorbanţi, rolul lor fiind îndeplinit de hifele unor ciuperci cu care formează
micorize. Transplantarea lămâiului e bine să fie realizată cu păstrarea blocului
(balotului) de sol de la nivelul sistemului radicular. Altfel, o bună parte din
rădăcini şi micorize se distrug şi până la refacerea lor creşterea stagnează, planta
se deshidratează şi poate pieri.

PARTICULARITĂŢI TEHNOLOGICE

Producerea materialului săditor. Lămâii pot fi obţinuţi şi direct din


sămânţă, dar în acest caz intrarea lor pe rod întârzie până la 8—10 ani şi chiar mai
mult ; înmulţit pe cale vegetativă sau prin altoire, lămâiul intră pe rod la 3—4 ani.
În vederea obţinerii materialului săditor se recoltează seminţe din lămâi ajunse
la maturitate, îndată după extragere — şi nu mai târziu de două săptămâni —
seminţele vor fi semănate în lădiţe, ghivece sau chiar în câmp deschis, atunci când
cantităţile de puieţi ce dorim a obţine sunt mai mari. Solul pregătit anterior trebuie
să asigure un bun drenaj, să fie bine mărunţit, fertil, cel mai bun amestec fiind
realizat din 2 părţi pământ de ţelină, o parte mraniţă şi o parte nisip de râu.
Altoirea se realizează în oculaţie fie toamna devreme — dacă puieţii au
realizat grosimea de 8 mm, fie primăvara în luna mai. Puieţii obţinuţi în câmp sunt
mai întâi transplantaţi, în toamnă şi apoi altoiţi în mugure crescând, primăvara.
Altoirea plantelor de 2—5 ani poate fi realizată direct pe ramurile din coroană,
după scurtarea lor prealabilă, păstrând o formaţiune terminală pentru antrenarea
sevei — folosind sistemul de altoire laterală sub scoarţă sau în triangulaţie şi
ramuri altoi de 1—2 muguri. Altoirea poate fi realizată din aprilie-mai până în
august- septembrie, cu condiţia ca în momentul operaţiunii ambii parteneri —
planta altoi şi portaltoiul — să se găsească în fenofaza de formare a unor creşteri
vegetative noi, ceea ce asigură că mugurii altoi recoltaţi vor evolua în condiţiuni
bune. Ramurile altoi vor fi recoltate de pe lămâi sănătoşi cu rodire constantă,
folosind muguri din treimea de mijloc a ramurilor de 1 an sau a lăstarilor
semilignificaţi.
Sistemul radicular creşte în primii ani foarte repede, dacă s-au asigurat condiţii
bune de sol, umiditate şi temperatură. De aceea, vasul trebuie schimbat mai întâi la
1—2 ani, apoi la 3—4 ani, folosind recipiente treptat mai mari, un amestec de sol
corespunzător — menţionat mai sus — şi cu grija de a nu deranja sistemul
radicular.
Formarea coroanei. Lămâiul se formează cu trunchi scurt de 15— 20 cm, cu
coroane în formă de vas modificat, având 3—4 şarpante principale pe care se
inseră ramificaţiile de ordinul 2, 3, 4 etc. Fiind vorba de plante de apartament,
coroana trebuie să prezinte dimensiuni mici, dar o foarte bună garnisite cu ramuri
de rod. Aceasta se poate realiza prin repetate intervenţii în verde, ciupirea vârfului
lăstarilor a căror creştere dorim să temperăm în vederea echilibrării creşteri
şarpantelor sau pentru asigurarea unei bune garnisiri, îndepărtarea lăstarilor
lacomi, a ramurilor bolnave, rupte, sau uscate, a celor care îndesesc coroana.
Lăstarii izolaţi, care cresc prea viguros, tinzând să se lungească exagerat, vor fi
scurtaţi „în verde” la 25—30 cm, pentru a economisi seva elaborată şi a determina
ramificarea. Intervenţiile în verde pot fi efectuate în tot timpul anului, de preferinţă
în perioadele de creştere activă.
Administrarea îngrăşămintelor. Lămâiul reacţionează favorabil la
administrarea îngrăşămintelor. Întreaga dezvoltare a plantei şi, mai ales, echilibrul
de creştere-rodire pot fi influenţate direct prin administrarea lor. Îngrăşămintele
minerale de bază — azot, fosfor, potasiu — pot fi administrate în timpul perioadei
de vegetaţie la intervale de 2— 3 săptămâni, diluate în soluţii de 1% substanţă
activă. Ca îngrăşăminte suplimentare, pot fi utilizate : azotatul de amoniu în
soluţie de l%; must de grajd sau gunoi de păsări fermentat, diluat, în proporţie de 1
la 15 părţi apă.
Într-un litru de apă se dizolvă 50 g nitrat de potasiu sau azotat de amoniu şi 20
g sare potasică, apoi soluţia rezultată se diluează în 10 1 apă cu care se intervine la
intervale de 15—30 zile. Fosforul se administrează fierbând 50 g superfosfat
într-un 1 de apă, timp de o jumătate de oră. După decantare, se diluează soluţia cu
10 1 apă.
Îngrăşămintele organice pot fi administrate şi sub formă de mraniţă, la 1—2
luni, prin înlocuirea cu grijă a stratului de 3—4 cm sol aflat deasupra. Periodic, se
vor administra microelemente : bor, fier în soluţii diluate de 5% ş.a.
Deosebit de importantă este asigurarea umidităţii din sol.
Vara, udarea se poate realiza zilnic sau la 2—3 zile. Dacă lămâiul este scos, în
timpul verii în balcon sau grădină, este posibilă şi utilă pulverizarea apei pe
întreaga coroană. Dacă planta este menţinută în apartament — hol, verandă —
frunzele vor fi curăţite de praf — care împiedică realizarea procesului de
fotosinteză în bune condiţii — prin ştergere cu un burete umezit. Iarna, udarea se
realizează mai rar, la 3—4 zile, dacă planta beneficiază de lumină suficientă şi
temperatură de 12—16°C, pentru a-şi continua vegetaţia, sau la 2—3 săptămâni,
dacă plantele sunt păstrate la temperatură de 6—8°C în condiţii de lumină redusă,
când plantele intră într-un repaus relativ.
În timpul iernii se va evita aşezarea lămâilor în imediata apropiere a surselor
de căldură, la temperaturi de sub 1—2°C sau variaţii mari de temperatură, se va
evita udarea cu apă rece sau în exces, precum şi aerisirea directă în zilele geroase.
Combaterea dăunătorilor. Principalii dăunători ai lămâiului de apartament îi
reprezintă păduchii ţestoşi care se instalează pe ramuri, lăstari sau frunze în jurul
nervurilor protejaţi de carapace. Pentru combaterea acestora trebuie să
îndepărtăm mai întâi carapacea care ascunde larvele, folosind burete sau perie, cu
grija de a îndepărta şi a nu răspândi larvele pe solul din vas. Apoi se realizează o
pulverizare cu substanţe insecticide obişnuite „Ecatox-50” în concentraţie de
0,06%, „Decis”, 0,06%, „Ultracid”, 0,1%, „Dibutox-25”, în concentraţie de 1%.
Alţi dăunători sunt : păianjenul roşu, păduchii verzi, care se combat prin
substanţele obişnuite la celelalte specii pomicole. Bolile criptogamice care atacă
frunzele sau lăstarii pot fi combătute prin prăfuiri cu sulf şi stropiri cu zeamă
bordeleză 0,5—1,0%.

CULTURA CĂPŞUNULUI

Fragaria grandiflora Ehrh. Fam. Rosaceae Subfam.


Rosoideae

IMPORTANŢĂ, ORIGINE, ARIE DE RASPÂNDIRE

Importanţă. Căpşunul este prima specie care oferă fructe mature în a doua
decadă a lunii mai, deschizând, alături de cireşe, sezonul cu fructe proaspete.
Fructele sale conţin (după I. F. R a d u , 1985) : 5—12% zaharuri ; 0,6—1,6%
acizi ; 41—87 mg% vitamina C; săruri minerale (de fier, fosfor etc.). Ele se
consumă î n stare proaspătă sau transformate în fructe congelate, gemuri,
dulceţuri, sirop, jeleuri.
Căpşunul este o specie deosebit de precoce (rodeşte în anul următor plantării)
şi rentabilă. Limitele acestei culturi le reprezintă consumul ridicat de mână de
lucru pentru recoltare şi perisabilitatea fructelor.
Origine şi arie de răspândire. Căpşunul aparţine genului Fragaria din fam.
Rosaceae, subfam. Rosoideae, gen care cuprinde circa 45 de specii. La formarea
celor peste 2 000 soiuri existente au contribuit următoarele specii : Fragaria
vesca L. (Fragaria vulgaris Ehrh.) — fragul de pădure specie spontană în
Europa, Asia şi America. În ţara noastră creşte spontan în poieni, fineţe, prezintă
fructe mici, ovoide, cu gust dulce şi aromă intensă. Prezintă câteva varietăţi
importante : F. vesca var. seviper florens Duch., din care au evoluat soiurile de
fragi remontante (care înfloresc şi rodesc până în toamnă) ; F. vesca-effragilis
Duch., remontant care nu formează stoloni, fiind utilizată ca plantă de bordură şi
înmulţită prin separarea tufelor ; F. elatia Ehrh. — căpşunul de pădure — creşte
spontan la liziera pădurilor şi este mai viguroasă, are fructe mici şi este
unisexuat-dioică ; F. viridis Duch. — fragul de câmp —, cu flori hermafrodite,
fruct globulos, producţii mici. F. orientalis Los, specie cu mare rezistenţă la ger,
creşte spontan în China, Coreea şi este indicată pentru ameliorare; F. virginiana
Mill. — căpşunul de Virginia — creşte în stare spontană în America de Nord şi
are flori unisexuat monoice ; F. grandi-flora Ehrh. are fructe sferice, aromate,
prezintă un polimorfism accentuat şi din ea au promovat numeroase soiuri
cultivate în Europa şi America.
Producţia anuală a României depăşeşte, în general, 30 000 t care se produc în
special în judeţele Satu Mare (circa 40%), Vâlcea (cu 15%), la care se adaugă
producţia judeţelor Dolj, Argeş, Gorj, Mureş. Potenţialul ecologic al ţării noastre
este departe de a fi valorificat în prezent în ceea ce priveşte cultura căpşunului.
Perspectiva organizării unor culturi private gospodăreşti poate fi o bună soluţie
pentru extinderea căpşunului, cu condiţia asigurării unor preţuri stimulatorii şi
posibilităţii de valorificare diversificată a producţiei.

PARTICULARITĂŢI BIOLOGICE

Cerinţe faţă de factorii de mediu. Cerinţele faţă de căldură. Pragul


biologic pentru căpşun poate fi considerat 5°C. Astfel, căpşunul porneşte în
vegetaţie devreme în primăvară. Preferă zonele răcoroase. Florile se deschid
când temperatura aerului depăşeşte 12°C, iar fructele solicită pentru maturare o
temperatură medie de 14—18°C. În lipsa zăpezii, o parte din plante degeră la —
15, —18°C. Pentru cultura forţată este necesară parcurgerea unei perioade de
circa o lună cu temperaturi inferioare de 5°C. Îngheţul de primăvară sub —3°C
poate aduce importante pagube la fructele din prima recoltă. Rădăcinile pot fi
distruse la —8°C.
Cerinţele faţă de umiditate. Sistemul radicular superficial al căpşunului
reînnoirea aparatului foliar, transpiraţia intensă necesită un consum de apă
ridicat. De aceea, cultura căpşunului reuşeşte în zone cu 600—900 mm
precipitaţii anual. Excesul de precipitaţii din perioada de maturare a fructelor
favorizează atacul de Botrytis cinerea (putregai), determinând pierderi
importante de recoltă.
Cerinţele faţă de lumină. Faţă de aceasta căpşunul manifestă cerinţe minime,
suportând chiar semiumbra. Lumina favorizează procesul de fotosinteză şi
obţinerea unor fructe de calitate.
Cerinţele faţă de sol. Căpşunul reuşeşte pe soluri uşoare, drenate, fertile, slab
acide, cu pH 5,5—7 şi cu apa freatică la minim 1 metru. Vor fi

Tabelul 29.1

Soiuri de căpşun recomandate pentru producţie


Greut. Rezistent la :
Potent
.
Soiul (originea) Coacerea medie Fructul Făinar pro-
Bo- Micos-
(g)
trytis phae- e ductiv
rella

Müncheberger Mai 7-12 Conic-alungit, roşu, a- Bună Bună Slabă Mare


Fruhe (prima romă de fragi de pă-
decadă) dure

Regina Mai (de- 6-8 Conic-alungit, roşu, cu Bună Bună Slabă Mij
(Germania) cada a gât, aromă de fragi lociu
doua

Gorella (Olanda) Mai (de- 10- 19 Conic, roşu, potrivit de Bună Bună Bună F.
cada a aromat
mare
treia)
Iunie
Pocahontas (prima 11- 16 Conic-alungit, cu gât
roşu-închis, lucios, Bună Mij Bună F.
(S.U.A.) decadă) aromă slabă locie mare

Senga Sengana Iunie 10-12 Scurt-conic, roşu-în Slabă Mij Bună F.


(Germania) (prima chis intens aromat locie mare
decadă)
Conic, roşu, potrivit de
Talisman (Anglia) Mai (de- 11-14 intens aromat F. Bună Bună Mare
cada a bună
treia)

Red Gauntlet Mai 10-12 Scurt-conic, roşu-în Mij Bună Bună F.


(Anglia) (sfârşitul chis, potrivit de aro- locie mare
lunii) mat

Creastă de cocoş Iunie (a 15-28 Lăţit, în formă de Mij Bună Bună Mij
(M-me Moutot) doua de- creastă, roşu-cărămi- locie lociu
(Franţa) cadă) ziu, cu gol mare în
centru

evitate solurile grele, argiloase, sărăturate sau cu un conţinut ridicat de carbonat


de calciu (peste 15%). Soiurile nisipoase din sud şi sud-vest grăbesc maturarea
fructelor.
Sortimentul de soiuri. La căpşun sortimentul a evoluat, pfromovân- du-se în
cultură soiuri mai productive, cu rezistenţă mai bună la Botrytis. Soiurile clasice
„Madame Moutôt”, „Victoria” sunt restrânse, extin- zându-se soiurile timpurii şi
valoroase : „Gorella”, „Talisman”, „Red Gaunthlet” (tab. 29.1).
Specificul creşterii şi rodirii. Căpşunul prezintă o tulpină subterană scurtă
(0,5—2 cm), care formează în partea inferioară o rădăcină, iar în partea
superioară o rozetă de frunze. În anii următori apar inflorescenţele, iar sistemul
radicular se dezvoltă în straturile superficiale până la 40—50 cm. După vârsta de
3—4 ani o parte din rădăcini încep să se usuce, creând un dezechilibru cu partea
aeriană, care, prin fructificare, solicită noi substanţe din sol. În consecinţă,
fructele sunt mai mici, recolta se reduce mult, apar virozele, motive pentru care
plantaţia se desfiinţează după cel mult 4—5 ani. Frunzele căpşunului trăiesc 60
—70 de zile, întinerindu-se treptat, ultimele menţinându-se chiar în timpul iernii.
Din mugurii vegetativi situaţi spre baza ramificaţiilor anuale ale tulpinii se
formează stolonii, în număr variabil (7—20). Aceştia manifestă un heliotropism
accentuat, orientându-se spre intervalele dintre rânduri mai bine luminate.
Fiecare floare rămâne deschisă 3—4 zile, iar perioada de înflorire durează 21
—55 zile. Florile soiurilor cultivate sunt, în general, hermafrodite.
Fructele căpşunului sunt nucule (poliachene) diseminate în pulpa fructului
provenită din îngrosarea receptaculului florar. Fiind o plantă de zi scurtă,
diferenţierea mugurilor de rod are loc când durata zilei începe să scadă, începând
din a doua jumătate a lunii iulie.

PARTICULARITĂŢI TEHNOLOGICE

Specificul producerii materialului săditor. Marile plantaţii vor fi înfiinţate


uitilizând numai material ,,liber de viroze”. Una din metodele de obţinere a acestui
material este aceea prin termoterapie. Această metodă constă în recoltarea unor
rozete-stoloni de la plante viguroase, sănătoase şi plantarea lor în luna septembrie
în ghivece. În martie- aprilie plantele se trec în camera de termoterapie, la 37—
38°C, cu 68—80% umiditate atmosferică şi 14 ore lumină zilnică de 10—15 000
lucşi unde se menţin 2—3 săptămâni, perioadă în care virusurile termolabile sunt
inactivate. Plantele rămase viabile se trec în „izolatoare” acoperite cu tifon,
plantate în sol bine lucrat şi tratat împotriva nematozilor, obţinând superelita. Se
efeetueiază un test biologic (prin transplant de foliolă sau alipire de filamente),
folosind ca plante indicatoare : Fra- garia vesca sau Fragaria alpina, foarte
sensibile la viroze. Metoda este mai greoaie şi cu eficienţă redusă, acţionând
numai asupra virusurilor termolabile.
O metodă mai modernă şi eficientă o prezintă micropropagarea sau cultura de
meristeme, care permite obţinerea de material săditor „liber de viroze” la scară
industrială.
Metoda este practicată de I.C.P.P. Mărăcineni, Staţiunea Horticolă Cluj-
Napoca, Facultatea de Horticultură din Craiova şi aceea din Bucureşti ş.a. De la
plante autentice, viguroase şi vizibil sănătoase se recoltează vârful filamentelor
stolonilor de 5—10 cm, care se păstrează în frigider la 3—5° C, materialul se
dezinfectează în alcool de 94°, timp de 4 minute, şi apoi în hipoclorit de calciu 5%,
timp de 10 minute, după care se trece în apă distilată sterilă. Din vârful de creştere
al stolonilor, „liber de viroze”, se prelevează 0,1—0,3 mm (la binocular, sub hota
sterilă) şi se trec în vase speciale pe un mediu de cultură specific speciei, la care se
adaugă 1,2 mg/l benzilaminopurină. Vasul se închide ermetic şi se trece în camera
climatizată la 24—26° C şi la luminozitate 16 ore zilnic cu 1 000—2 000 lucşi.
După 6—8 săptămâni meristemul dezvoltă muguri cu frunzuliţe care se
individualizează pe un nou mediu, adăugându-se un stimulator de înrădăcinare, o
auxină (acid indolil-butiric, acid indolil-acetic etc.). După 40—60 de zile noile
plăntuţe prezintă frunzuliţe şi rădăcini, fiind trecute pentru aclimatizare, pe un
substrat din turbă, perlit şi cenuşă şi în condiţii de ceaţă artificială. Aclimatizarea
durează 3 săptămâni, apoi plantele sunt trecute în câmpul de superelite, apoi de
elite, de unde sunt livrate. Întregul proces durează 2—3 ani.
Specificul înfiinţării plantaţiilor de căpşuni. Căpşunul poate fi cultivat în
câmp (liber sau protejat) şi în cultură forţată (în sere). Cultura în câmp poate fi
anuală sau multianuală (clasică).
Cultura anuală. Se realizează vara (iulie-august), utilizând „stoloni liberi de
viroze” refrigeraţi. Terenul plan sau în pantă uşoară, permeabil, fertil, amenajat
pentru irigare, poate fi modelat în biloane (pentru un rând), în brazde permanente
(pentru 2 rânduri) sau benzi (de 3— 4 rânduri). Între benzi se amenajează sistemul
de irigare. Distanţa între plante pe rând va fi de 20—30 cm, iar între rânduri de 25
cm, obţinând circa 100 000 plante/ha.
Pregătirea terenului presupune, în prealabil, o nivelare-modelare, desfundat,
dezinfectare împotriva nematozilor şi încorporarea îngrăşă- mintelor de bază: 40
t/ha gunoi de grajd ; 300 kg superfosfat şi 250 kg sulfat de potasiu. Menţinând
solul curat de buruieni, administrând apă prin irigare, plantele dezvoltă până în
toamnă câte 3—5 muguri floriferi din care în anul viitor se vor forma
inflorescenţele şi fructele.
Pentru menţinerea solului curat de buruieni se pot utiliza, la căpşun,
erbicidele : „Venzar” 0,5—2 kg/ha ; „Fusilade” 2—4 l/ha, „Sima- zin” 6 kg/ha
preemergent, „Dual” 4 l/ha ; „Dymid” preemergent 6— 8 kg/ha.
În primăvara ce urmează plantării se vor administra 150 kg azotat de amoniu,
pentru a mări vigoarea plantelor şi a obţine o producţie de calitate.
Dacă biloanele nu s-au acoperit la plantare cu folie de culoare închisă,
perforată la distanţele de plantare, se poate folosi mulciul de paie mărunţite,
curate, pentru a feri fructele în pârgă de putrezire pe solul irigat. Prin cultura
anuală a căpşunului se pot obţine 15—25 t fructe la hectar, faţă de 5—8 t/ha în
cultura clasică.
Cultura multianuală. Este „cultura clasică” de obţinere a 2—3 şi chiar 4
recolte. În acest scop plantarea stolonilor de căpşun se realizează între 15 august—
15 octombrie. Până la venirea iernii plantaţia este bine încheiată. În anul următor
producţia va fi mai mică, urmând apoi 2— 3 ani de producţie. Plantarea se poate
realiza şi în primăvară, contând pe producţie în anii următori (2—3). Cultura
multianuală presupune o lucrare suplimentară — cea de suprimare a stolonilor —,
concomitent cu praşila.
În ceea ce priveşte îngrăşămintele, într-o plantaţie multianuală se
administrează îngrăşăminte organice 36 t, o singură dată la înfiinţarea plantaţiei o
dată cu îngrăşămintele cu potasiu (250 kg la ha), sulfat de potasiu şi fosfor (300—
400 kg/ha superfosfat). Azotul este administrat fracţionat : o treime în toamnă, iar
celelalte 2 treimi înainte de înflorire şi după recoltare.
Cultura protejată a căpşunului. Se practică fără căldură artificială, în tunele
din folie de plastic, care acoperă 8—10 rânduri de plante cultivate în benzi.
Acoperirea cu folie se realizează (pe o cultură anuală sau în anul doi de cultură
multianuală) în prima decadă a lunii martie. Se va asigura o bună aerisire la 1—2
zile, pentru a evita temperaturile prea ridicate, excesul de umiditate şi a favoriza
accesul albinelor la florile deschise. Acoperirea mai târzie a solarului, sau
obţinerea a mai puţin de 70% fructe timpurii nu este economică.
Cultura forţată a căpşunului. Se realizează în sere industriale de tip legume-
flori, în scopul obţinerii cu 1—2 luni mai devreme a fructelor mature. Stolonii
refrigeraţi se plantează în luna iunie în câmp sau în ghivece, formând până în iarnă
3—5 ramificaţii purtătoare de muguri floriferi ; plăntuţele se scot în ultima decadă
a lunii noiembrie, sau în prima din decembrie, după ce au suportat cel puţin 10 zile
temperaturi sub 5°C.
Tinerele plante pot fi păstrate până la plantare în pungi perforate de plastic în
camere frigorifice. Înainte de plantare plantele se scufundă într-o soluţie de
„Benlate” 0,05%, pentru a distruge sporii de Botrytis. După plantare, temperatura
se menţine între 1 şi 5°C, timp de o lună, apoi se ridică zilnic cu un grad, până la
15—18°C. La începutul înfloritului sunt necesare 18—20°C, iar la maturarea
fructelor 22—24°C ziua şi 14—16°C noaptea. Umiditatea solului trebuie
menţinută la 70—75% din capacitatea de câmp, iar cea atmosferică la 65—70%.
Recoltarea fructelor începe în a doua decadă din martie şi durează circa o lună la
soiurile „Gorella” şi „Red Gaunthlet”.
Întreprinderea de sere Codlea (Braşov) a experimentat şi posibilitatea
cultivării căpşunului în seră pe verticală, utilizând module (tuburi) segmentate
sau nesegmentate, cu înălţimea de 2 m şi diametrul de 10—20 cm, cu orificii în
formă de „cuib de rândunică” (circa 30 de orificii pe un tub). Alimentarea cu apă
se realizează automatizat. Există incovenientul că plantele din segmentele
superioare, mai bine aprovizionate cu apă şi substanţe fertilizante, se dezvoltă şi
rodesc mai bine.
Combaterea bolilor şi dăunătorilor. Dintre principalele boli amintim :
pătarea albă a frunzelor (Mycosphaerella fragariae); pătarea roşie şi brună a
frunzelor (Phytophthora cactorum); mana căpşunului (Phytophthora fragariae);
făinarea (Sphaerotheca macularis) ; putregaiul cenuşiu (Botrytis cinerea); arsura
bacteriană a frunzelor (Xan- thomonas fragariae). Principalii dăunători sunt:
păianjenul roşu comun (Tetranychus urticae); gărgăriţa neagră (Anthonomus
rubra); păianjenul căpşunului (Tarsonemus fragariae); viermii albi ai rădăcinilor
(Melolontha melolontha); păduchele de frunze (Myzus fragariae); gândacul păros
(Epicometis hirta). Pentru combaterea bolilor şi dăunătorilor se aplică tratamente
la avertizare.
Specificul recoltării. Căpşunul pentru consum imediat se recoltează când
pulpa este încă tare, iar fructul s-a colorat în întregime. Pentru export şi dulceaţă
se recoltează (când fructele s-au colorat pe 75% din suprafaţă) în ambalaje cu
volum redus (0,5—1 kg). Un culegător recoltează zilnic între 25—50 kg.

CULTURA ZMEURULUI ŞI MURULUI

Rubus ideaus L., Rubus caesius L. Fam.Rosaceae, Subfam. Rosoideae

IMPORTANŢĂ, ORIGINE, ARIE DE RĂSPÂNDIRE

Importanţă. Zmeurul şi murul sunt semiarbuşti ale căror fructe sunt mult
apreciate pe piaţa internă şi externă, datorită calităţilor gustative, numeroaselor
posibilităţi de prelucrare şi compoziţiei chimice favorabile.
Zmeura şi murele sunt mult solicitate de către consumatori, pentru consumul
în stare proaspătă şi pentru preparare de sirop, suc, gem, dulceaţă, compot,
îngheţată, peltea sau, prin adaos de zahăr şi fermentare, se obţin băuturi alcoolice.
Fructele de zmeur conţin: zaharuri 4,5—10,6 g% ; acizi organici 1,2—2,3 g% ;
pectine 0,45—2,80 g% ; vitamina C 19,36 mg%, provitamina A, vitaminele B, D,
P ; substanţe tanante, colorante ; săruri minerale. Fructele de mur conţin mai puţin
zahăr (3,5—6,0%), sunt mai acide şi au un conţinut mai ridicat de vitamina C
(28,61—40,75 mg%).
Ambele specii au însuşiri valoroase ca : produdtivitate, precocitate, o bună
capacitate de drajonare şi pot fi utilizate pentru consolidarea şi combaterea
eroziunii solului, intrând repede pe rod ; asigură recuperarea rapidă a investiţiei;
nu suferă din cauza îngheţurilor târzii de primăvară. Frunzele tinere de mur se
folosesc la combaterea unor inflamaţii ale gingiilor, gurii şi gâtului. Ceaiul din
frunze de mur se utilizează în tratarea : gastroenteritelor, colitelor şi este un bun
tonifiant al organelor digestive. Cele două specii prezintă şi neajunsuri ca :
perisabilitate ridicată a fructelor şi consum mare de forţă de muncă penitru
recoltare.
Origine şi arie de răspândire. Majoritatea speciilor de zmeur s-au format
în estul Asiei de unde s-au răspândit în Europa, Asia, America de Nord şi mai
puţin în zonele montane din emisfera sudică. Murul este răspândit în zonele
temperate, ocupând subzonele cu altitudine mijlocie, submontane, iar unele specii
coboară în câmpii şi lunci.
Producţia mondială de zmeură şi mure în 1986 a fost de 319,5 mii tone, din
care Europa realizează 52%. (Anuarul Statistic F.A.O., vol. 40, 1987). În Europa,
principalele ţări producătoare sunt : Polonia, Iugoslavia, Ungaria, Germania,
Bulgaria etc.

PARTICULARITĂŢI BIOLOGICE

Specii care au participat la formarea soiurilor. Din cele circa 120 de specii
cunoscute, au participat la formarea soiurilor : Rubus idaeus L. şi Rubus
occidentalis L.
— Specia R. idaeus L. a contribuit la formarea soiurilor cultivate cu : R.
idaeus ssp. vulgaris Arrh. (zmeurul european), cu fructe roze sau galbene, din care
s-au format soiurile : „De Prusia”, „Englezesc”, „Superlativ”, „Hornet” etc. şi R.
idaeus ssp. strigosus Michs (zmeurul pufos american), care a contribuit la
formarea soiurilor : „Turner”, „Victoria”, „Ananas alb”, etc.
— Specia R. occidentalis L. (zmeurul negru american), care a participat la
formarea soiurilor „Kansas” şi „Cumberland”.
— La formarea soiurilor de mur au mai contribuit : Rubus caesius L. (murul de
câmpie) ; Rubus plicatus Whe. et N. Rub. (murul de pădure) şi Rubus
chamaemorus L. (murul galben sau moruşca).
Cerinţe faţă de factorii ecologici. Lumina. Zmeurul şi murul — soiurile
nobile —sunt pretenţioase faţă de lumină. În condiţii de iluminare bună se obţin
fructe de calitate, plantele diferenţiază muguri de rod pe toată lungimea tulpinei,
maturarea lemnului este bună, iar rezistenţa la ger mare.
Temperatura. Zmeurul şi murul nu suportă temperaturile excesiv de scăzute şi
nici extrem de ridicate în lunile iulie şi august. Zmeurul dă producţii mari în zone
cu temperatura medie a perioadei de vegetaţie de 17°C, iar peste 16°C în sol
împiedică funcţionarea sistemului radicular. În toamnele reci drajonii se lemnifică
slab şi degeră iarna la —15°C. Cei bine copţi rezistă la —20°C. Soiurile cu fructul
galben sunt mai sensibile la ger faţă de cele cu fructul roşu.
Murul suportă mai greu temperaturile scăzute. La —12°C pierde o bună parte
din muguri, iar la — 15°C pierderile pot fi totale. Soiurile de mur fără ghimpi sunt
mai sensibile la temperaturile scăzute. Pentru maturarea fructelor la soiurile
timpurii de mur sunt necesare 1 700°C, iar la cele cu maturare târzie, 3 300 °C (se
pot cultiva numai în sudul ţării). Au rezistenţă bună soiurile la care ponderea
tulpinilor neafectate de ger este de peste 80% („Cayuga”, „Taylor”, „De Prusia”).
Apa. Soiurile de zmeur şi mur dau rezultate bune în zone cu precipitaţii medii
de 600—700 mm anual, cu o bună repartizare în cursul perioadei de vegetaţie. În
zona de câmpie se impune irigarea culturii.
Solul. Sunt recomandate în cultura zmeurului şi a murului solurile bogate în
humus, cu capacitate bună de reţinerte a apei, bine aerate, cu grosime mai mare de
50 cm, bogate în elemente nutritive, cu pH-ul de 5,6—6,5, pânza de apă freatică
sub 0,6 m. Zmeurul este sensibil la carenţele de fier şi mangan, iar pe solurile grele
şi sărace creşte şi fructifică slab. Murul poarte fi cultivat şi pe soluri mai sărace,
dacă acestea au fost amendate înainte de înfiinţarea plantaţiei cu 2—4 t/ha amen-
damente calcaroase şi s-a făcut drenarea celor cu exces de umiditate.
Principalele soiuri cultivate. Dintre soiurile de zmeur, cele mai răspândite
sunt acelea cu o singură recoltă pe an (tab. 30.1). Soiurile remontante dau rezultate
bune numai în zonele sudice cu toamne lungi şi călduroase. Principalele soiuri de
mur sunt prezentate în tabelul 30.2.
Caractere morfologice şi de producţie. Rădăcina: z m e u r u l are un sistem
radicular superficial, format din rizom (tulpina subterană), din care pornesc
rădăcinile dispuse în mare parte pe adâncimea de 10— 50 cm. O mică parte
pătrund la adâncimea de 100 cm. Pe rizom se găsesc muguri adventivi ce dau
naştere la drajoni, care înlocuiesc tulpinile care au fructificat; m u r u l are un
sistem radicular profund. Pe rădăcini se formează muguri adventivi care asigură
înmulţirea, prin butaşi de rădăcină.
Tulpina. La zmeur, partea aeriană este formată din mai multe tulpini (de 1 şi 2
ani). Fiecare tulpină în primul an creşte, iar în al doilea fructifică şi se usucă în
mod natural. La mur tulpinile sunt lungi de 7—8 m, erecte sau târâtoare şi, la unele
soiuri, purtătoare de ghimpi.
Florile sunt hermafrodite şi bogate în nectar.
Fructul. Zmeura şi mura sunt fructe apocarpice formate din mai multe
drupeole aşezate în jurul unui receptacul conic, care la maturitate se detaşează de
fruct la zmeur, iar la mur se desprinde împreună cu fructul. Fiecare drupeolă din
fruct conţine câte o sămânţă. Maturarea fructelor are loc în iulie-august, iar la
soiurile remontante de zmeur şi la unele soiuri de mur maturarea are loc din august
până la sfârşit de octombrie. Tabelul 30.1 şi 30.2
PARTICULARITĂŢI TEHNOLOGICE

Specificul producerii materialului săditor. Înmulţirea prin drajoni este


procedeul cel mai răspândit de producere a materialului săditor la ambele specii,
cu excepţia murului fără spini, care nu drajonează. Pentru a realiza material
săditor de calitate, se înfiinţează plantaţii speciale (drajoniere).
Specificul înfiinţării plantaţiilor. Zmeurul şi murul fiind specii cu drajonare
puternică, invadează terenul şi împiedică executarea lucrărilor de întreţinere. La
amplasarea plantaţiilor se va ţine cont şi de faptul că fructele lor sunt foarte
perisabile şi necesită un acces uşor la căile de comunicaţii.
Înainte de înfiinţarea plantaţiei se recomandă, ca premergătoare, prăşitoare
fertilizate cu îngrăşăminte organice (20—30 t/ha). Desfundarea se face la 40—50
cm şi este urmată de nivelare, parcelare, pichetare şi săpatul gropilor sau a
şanţurilor pentru plantare. Materialul săditor trebuie să aibă : tulpina sănătoasă de
60—80 cm, cu diametrul de 10—12 mm ; mugurii viabili ; rădăcinile bine dezvol-
tate (cel puţin 10 rădăcini de peste 15 cm). Zmeurul se deshidratează uşor după
fasonare, deci se recomandă ţinerea lui în apă 8—10 ore înainte de plantare.
Plantarea se face toamna sau primăvara devreme în gropi de 30/ 30/30
cm, iar în sol mai puţin afânat la 60/60/60 cm. La conducerea în benzi sau gard
fructifer, cu distanţe mici pe rând (40—50 cm), se pot deschide şanţuri adânci de
30 cm. La plantare se dau : 5—6 kg mraniţă, 30 g superfosfat, 15 g sare potasică
şi 15 g azotat de amoniu pentru fiecare drajon. La nevoie se udă cu 5—6 1 apă sau
se irigă cu 200—300 m3/ha. După plantare se face muşuroirea (sau bilonarea), iar
tulpina se scurtează la nivelul bilonului (15—20 cm).
L a z m e u r, principalele sisteme de conducere sunt: cultura în benzi cu
spalier (2,50/0,50 m) ; cultura sub formă de gard fructifer (2,50/0,50 m) ; cultura
în formă de evantai (1,50—2,50/1,00—1,20 m) ; cultura cu spalier de tip olandez
(2,50/0,50 m) şi cultura pe araci (1,20/ 1,00—1,20 m).
La mur, datorită lungimii mari a tulpinilor, sistemul de susţinere este
obligatoriu. În cultură, se utilizează aceleaşi distanţe de plantare, cu următoarele
sisteme de susţinere : cultura pe un singur tutore; cultura pe doi tutori; cultura pe
spalier cu două sârme (la 1,00 m şi la 1,70 m) ; cultura pe spalier cu ondularea
tulpinilor; cultura pe spalier sub formă de evantai.
Lucrările solului. Singurul sistem de întreţinere favorabil este ogorul lucrat,
cu excepţia anului întâi, când se poate cultiva pe interval o bandă de 1—2 m cu :
fasole, cartofi timpurii, spanac, salată etc. Lucrările solului constau din mai multe
cultivări pe interval : toamna la 8—l0 cm, iar în perioada de vegetaţie la 6—7 cm.
Pe rând se lucrează cu sapa sau săpăliga. Pentru combaterea buruienilor se pot
utiliza şi erbicide ca : „Simazin”-50, 5—8 kg/ha primăvara timpuriu sau „Sima-
zin”, 4 kg/ha şi „Devrinol”, 4 kg/ha. Aplicarea erbicidelor se face numai din anul
II de cultură, pe rând sau pe toată suprafaţa.
Fertilizarea. Dacă la plantare s-a făcut o fertilizare bună nu se mai aplică
îngrăşăminte până în toamna anului II, când se face o îngrăsare cu 40—50 t/ha
gunoi de grajd, 400 kg superfosfat şi 300 kg sare potasică. Azotatul de amoniu, în
doză de 200 kg/ha, se aplică fazial : toamna, după căderea frunzelor, primăvara
înainte de înflorit şi cu 2— 3 săptămâni înainte de maturarea fructelor. La mur se
obţin rezultate bune când azotul se aplică în două reprize : 80 kg/ha azotat de
amoniu primăvara devreme şi 40 kg/ha în timpul înfloritului.
Irigarea. Se practică în zone cu precipitaţii mai reduse şi constă în aplicarea a
4—6 udări cu 300—400 m3 apă/ha la o udare.
Tăierile de formare. L a z m e u r , tulpina se scurtează la 15—18 cm. În
cursul perioadei de vegetaţie de pe tulpină pleacă lăstari care poartă flori şi ating
înălţimea de 50—80 cm. Concomitent cu aceştia, de la baza plantei, sau de pe
rădăcină cresc noi lăstari, care până toamna ajung la 60—70 cm.
În primăvara anului II, tulpina de 2 ani (drajonul plantei) se scurtează cât mai
aproape de sol. Din tulpinile de 1 an se aleg una sau două, bine plasate, care se
scurtează la 1,00—1,10 m. Celelalte creşteri se elimină de la inel, pentru a
favoriza dezvoltarea plantei. La plantele cu creşteri slabe se suprimă toate
inflorescenţele, inclusiv cele apărute în partea a doua a verii. Tulpinile de doi ani
care au fructificat se îndepărtează din tufă şi se aleg 6—7 tulpini noi care vor
forma tufa, sau 8—10 tulpini de un an la fiecare metru de gard.
În anul III tulpinile se scurtează la 1,30—1,40 m. Dacă vârful tulpinilor este
îngheţat, se îndepărtează până la partea sănătoasă. După recoltare se elimină
tulpinile de doi ani şi se aleg noi tulpini de un an (8— 12 tulpini la tufă şi 18—20
tulpini la metru de gard).
La mur tulpina se scurtează la 15—20 cm ; în perioada de vegetaţie, toate
tulpinile se dirijează şi se palisează.
În anul II se face o tăiere de formare a tufei, iar la cele foarte viguroase se
execută şi o tăiere de fructificare. Pe fiecare plantă se lasă două sau trei tulpini
bine dezvoltate, care se scurtează la 1,20— 1,30 m şi pe care se aleg două-trei
creşteri laterale, care se taie la 20— 25 cm lungime ; celelalte creşteri se elimina
de la nivelul solului.
Tăierile de rodire. La z m e u r , acestea constau din îndepărtarea tulpinilor
care au fructificat şi a drajonilor de vigoare slabă. Se reţin în tufă un număr de
tulpini de un an, egal cu cele ce au fructificat (de 2 ani), sau cu 10—15% mai mult
faţă de necesar, în zonele afectate de ger. În acest caz, încărcătura optimă cu
tulpini de rod se definitivează primăvara.
La mur, în cursul verii anului II, când tulpinile au înălţimea de 60—70 cm, se
aleg 6—7 lăstari bine plasaţi şi dezvoltaţi, care se dirijează pe spalier sau pe
tutore.
În anul III, din cele 6—7 tulpini alese în vara anului II se reţin patru şi se
scurtează la înălţimea impusă de sistemul de conducere. Pe acest principiu se taie
an de an. În funcţie de vigoarea tufei, numărul de tulpini de rod poate fi şi de 6—
8, respectând criteriul ca tulpinile nou formate să aibă o pondere mai mare faţă de
cele de rod cu 20—25%.
Datorită unei fructificări abundente, la mur, apare declinul prematur : se
formează puţine tulpini de un an (2—3) foarte groase, cu mult ţesut spongios şi cu
sensibilitate mare la ger. În această situaţie lăstarii se scurtează la 20—25 cm (în
faza erbacee), din mugurii abia formaţi cresc lăstari laterali (anticipaţi), în număr
de 2—4 pe fiecare lăstar. Pe această cale se obţin pe plantă 6—9 creşteri uniforme
cu ţesuturi bine maturate. Tulpinile care au fructificat se elimină numai în
primăvara anului următor. În cursul iernii, ele formează ca un „adăpost” pentru
tulpinile de un an.
Combaterea bolilor şi dăunătorilor. Se realizează prin tratamente
fitosanitare aplicate la avertizare, în perioada de vegetaţie şi de repaus.
Recoltarea fructelor. Maturarea fructelor, la ambele specii, are loc eşalonat şi
se realizează în 6—10 reprize : pe parcursul a 20—30 de zile la zmeur şi la
soiurile de mur cu coacere timpurie, iar la celelalte soiuri de mur se eşalonează din
a doua jumătate a lunii august până la început de octombrie.
Fructele destinate pentru desert se recoltează manual, direct în ambalajele de
transport (de 200—400 g), făcându-se concomitent şi sortarea. Zmeura se
recoltează fără peduncul, dar la solicitarea beneficiarului se poate recolta cu
peduncul; în acest caz, durata de păstrare şi rezistenţa la transport sunt mai mari.
Recoltarea se face dimineaţa, după ce s-a ridicat roua, sau spre seară, în cazul
fructelor pentru consum în stare proaspătă şi pe tot parcursul zilei, la cele pentru
industrializare. Fructele pentru industrializare se recoltează în găleţi. După
recoltare fructele se prerăcesc la 5—8°C şi se depozitează la 0°C şi la o umiditate
de 90%, sau se dau în consum.
CULTURA COACĂZULUI ŞI AGRIŞULUI

COACĂZUL

Ribes nigrum L. (coacăz negru, casis) Ribes rubrum L. (coacăz roşu) Fam. Saxifragaceae,
subfam. Ribesoideae

Importanţă, origine, arie de răspândire

Importanţă. Coacăzul negru şi roşu sunt specii rustice precoce, cu potenţial


biologic ridicat, capabile să dea producţii de 5—8 t/ha la coacăzul negru şi 10—16
t/ha la cel roşu. Se înmulţesc relativ uşor, iar durata de exploatare economică este
de peste 15 ani.
Fructele conţin : zaharuri (7—10 g%) ; substanţe proteice (0,9 g%) ; acizi
organici (1,2—3,6 g%) ; substanţe pectice (0,4—1,1 g%) ; săruri minerale ;
vitamina C (150 mg%), vitamine B1, B2, B6, PP etc.
Fructele se consumă în stare proaspătă, congelate sau prelucrate sub formă de
suc, compot, marmeladă, gem, jeleuri, lichior, vin etc. Din fructe, frunze, vârfuri
de lăstari de coacăz negru se prepară medicamente şi ceaiuri recomandate în
tratarea unor afecţiuni gastrointestinale, cardiovasculare, hepato-biliare etc.
Origine şi arie de răspândire. Coacăzul creşte în stare spontană în zone de
munte din Europa (Alpi, Carpaţi, Pirinei), nord-estul Asiei şi în America de Nord.
În prezent, pe glob, se obţin peste 588,6 mii t fructe anual, din care Europa
realizează circa 84%, fosta U.R.S.S. l5%, iar diferenţa se obţine în Noua Zeelandă,
Australia, America de Nord etc. Ţările mari producătoare din Europa sunt :
Polonia, Germania, Cehoslovacia, Anglia, Austria etc. (Buletinul Statistic F.A.O.
nr. 40, 1987).
La noi în ţară, recensământul din 1979 a evidenţiat existenţa a 1 388 ha în
cultură pură şi 571 ha cultură intercalată de coacăz roşu şi negru.
Particularităţi biologice

Specii care prezintă interes pentru obţinerea de noi soiuri. La obţinerea


soiurilor de c o a c ă z n e g r u au participat: Ribes nigrum L. (coacăzul negru) ; R.
americanum Mill. (coacăzul negru american) ; R. odoratum Wendl. (coacăzul de
Missouri) ; R. dikuscha Fisch. (coacăzul est siberian) şi R. bracteosum Dougl.
(coacăzul bracteat).
Soiurile cu f r u c t e r o ş i i ş i a l b e provin d i n : R. rubrum L . (coacăzul
roşu), răspândit în Europa Centrală şi de Nord, în nordul Asiei ; R. petraeum Wulf.
(coacăzul de stâncă, răspândit în centrul şi vestul Europei) ; R. sativum Syme,
sinonim cu R. vulgare. Iancz. (coacăzul obişnuit).
Cerinţele faţă de factorii ecologici. Lumina. Coacăzul suportă se- miumbra,
dar potenţialul său biologic se manifestă în condiţii de lumină deplină (fără : ceaţă,
fum, praf, nebulozitate sau efectul filtrant al pomilor).
Temperatura. Coacăzul dă rezultate bune la temperatura medie anuală între
7,5°—8,5°C . În timpul iernii rezistă până la —28°, —32°C, iar în perioada de
vegetaţie temperatura medie să fie de − 17—18°C. Temperaturile de peste 30°C
din timpul verii determină pierderea frunzişului, iar fructele se coc prematur,
rămân mici şi cad. Pragul biologic al coacăzului este de 6°C ; înfloritul are loc la
peste 12°C, dar este sensibil la brume şi îngheţuri târzii de primăvară.
Umiditatea. Faţă de apă coacăzul este pretenţios : are nevoie de 700 ml
precipitaţii anuale, dar nu suportă excesul de apă în sol.
Solul. Coacăzul creşte şi fructifică bine pe soluri fertile, adânci, umede, cu
textură argilo-nisipoasă, argilo-lutoasă, bogate în humus şi cu drenaj satisfăcător.
Sunt improprii solurile sărace, acide, nisipoase, sărăturate şi cu exces de umiditate.
Principalele soiuri de coacăz negru şi roşu, recomandate pentru cultură sunt
descrise in tabelul 31.1.
Caracteristici morfologice şi de producţie. Coacăzul este un arbust cu 15—25
tulpini de vârste diferite (4—7 ani), înalte de 1,0—1,5 m şi cu sistem radicular
puternic ramificat în stratul superficial de sol, între 10—40 cm ; pe orizontală,la
puţine soiuri, depăşeşte proiecţia coroanei.

Tulpinile cresc mai viguros în primii ani după plantare, apoi intensitatea de
creştere se reduce. Din mugurii axilari ai tulpinilor se formează ramificaţii, care
sunt cu atât mai viguroase, cu cât sunt plasate mai aproape de baza tufei. La
coacăzul roşu ramificaţiile laterale au internoduri scurte, iar lăstarii terminali sunt
viguroşi şi drepţi. Utilizarea unei tulpini în tufă este economică în medie 4—5 ani
la coacăzul roşu şi 3—4 ani la cel negru. Ramurile de rod se găsesc la limita dintre
creşterile de unu şi doi ani.
Inflorescenţa este un racem lung la coacăzul roşu (5—22 flori) şi mai scurt la
cel negru (5—10 flori).
Fructul este bacă neagră, albă sau roşie. Mărimea bacelor descreşte de la bază
spre vârful ciorchinelui. Fructificarea, la coacăz, apare încă din anul al II-lea de la
plantare, însă producţii economice se realizează abia din anul III—IV. Durata
economică de exploatare a unei plantaţii de coacăz este de 12—16 ani. Maturarea
bacelor necesită circa 60 de zile după fecundarea florilor.

Particularităţi tehnologice

Producerea materialului săditor. La coacăz, se obţine prin : butăşire ;


despărţirea tufei; marcotaj; altoire sau culturi de ţesuturi. Coacăzul roşu
înrădăcinează mai greu ; în consecinţă, butaşii lemnificaţi se fasonează la 20—25
cm, iar plantarea lor este indicat să fie făcută toamna. Butaşii se pot recolta
toamna sau primăvara foarte devreme. Cei recoltaţi toamna pot fi plantaţi imediat
după recoltare (septembrie- octombrie) sau se păstrează în depozite frigorifice la
0,5—1°C, ori stratificaţi până în primărvară.
La plantarea de toamnă se bilonează rândul de butaşi pentru a-i feri de ger. În
anul următor, începând de primăvara devreme, se îndepărtează crusta prin praşile
repetate, se nivelează terenul, se combat buruienile şi se fac tratamente
fitosanitare, iar toamna; după căderea frunzelor, se recoltează butaşii înrădăcinaţi.
Înfiinţarea şi îngrijirea plantaţiilor. Înainte de plantare se aplică mari
cantităţi de îngrăşăminte organice şi minerale (80—100 t/ha gunoi de grajd ; 1
000 kg/ha superfosfat şi 500 kg/ha sare potasică). La nevoie se face şi dezinfecţia
solului cu „Lindatox” sau „Nemagon”. Terenul se desfundă la 40—60 cm sau se
face o scarificare la 60—70 cm, urmată de o arătură adâncă la 35—40 cm. După
desfundare terenul se disculieşte, se parcelează şi se pichetează la distanţe de 2,8
—3 m/1,20—1,00 m, revenind la hectar 3 000—3 300 plante. Rândurile se
orientează, pe direcţia nord-sud. Cele mai bune rezultate se obţin la plantarea de
toamnă. Plantarea de primăvară trebuie executată foarte de timpuriu, înainte de
pornirea în vegetaţie a coacăzului (pentru a nu se degrada mugurii). Plantarea se
face în gropi de 30/30/30 cm, administrându-se 5 kg mraniţă, 20 g superfosfat, 20
—25 g sare potasică şi 15—20 g azotat de amoniu. Pentru a se asigura o prindere
cât mai bună, se udă cu 6—8 l apă/plantă sau se irigă cu 200—300 m 3/ha apă, iar
după infiltrarea apei se scurtează tulpina la 3—4 muguri şi se muşuroieşte.
Pentru a se face polenizare şi fructificare bune se recomandă plantarea a 2—3
soiuri pe parcelă, în benzi de 5—6 rânduri.
Cele mai utilizate sisteme de conducere sunt : formă de tufă şi formă
aplatizată. O tufă completă se obţine după 3—4 ani, timp în care se realizează 14
—16 tulpini de diferite vârste, bine garnisite cu formaţiuni de rod. Conducerea sub
formă aplatizată necesită spalier care permite reducerea distanţei dintre rânduri, iar
lucrările solului şi recoltarea se execută mai uşor. Spalierul are înălţimea de 1,80
m, se instalează pe rândul de plante la distanţă de 10 m, cu 3 rânduri de sârmă
dublă (la 0,50 m ; 1,10 m şi 1,70 m). Coacăzul mai poate fi condus cu trunchi mic
(0,20— 0,40 m) sau cu trunchi înalt (0,80—1,00 m), cu susţinere pe spalier (sau
tutori). Pentru trunchi înalt coacăzul se altoieşte pe Ribes aureum.
Tăierile de formare şi fructificare. La forma de tufă tulpina se taie la 3—4
muguri, dacă nu s-a scurtat la plantare, înainte de pornirea în vegetaţie. În cursul
vegetaţiei se obţin 2—4 lăstari. În anul II apar 3— 4 tulpini cu cel puţin 2 ramuri
secundare fiecare. Ramurile secundare se scurtează la 3—4 muguri. Creşterile de
prisos se îndepărtează de la punctul de inserţie. În primăvara anului III, pe
ramurile de ordinul doi (crescute în anul II), se găsesc cel puţin 12 creşteri de
ordinul trei. Ramurile de prelungire şi cele laterale se scurtează cu 1/5 din
lungime. La sfârşitul anului III tufa este complet formată, iar în primăvara anului
IV se vor alege 12—20 tulpini de diferite vârste.
La forma aplatizată, pentru fiecare plantă se aleg 4—5 tulpini dispuse în
evantai, care se scurtează când ajung la înălţimea de 1,70— 1,80 m ; creşterile
laterale de la mijlocul tulpinii se scurtează la 20— 25 cm, iar cele din partea
superioară la 10—12 cm. Dacă conducerea se face pe trunchi, tulpina centrală se
scurtează cu 10—15 cm mai sus decât înălţimea trunchiului sau se altoieşte la
înălţimea trunchiului pe Ribes aureum; toţi mugurii de pe trunchi „se orbesc”, iar
celelalte creşteri de la baza tufei se elimină. În cursul vegetaţiei, din partea supe-
rioară pleacă în vegetaţie 3—4 lăstari care se conduc în anii următori ca la forma
de tufă.
Tăierile de fructificare. Se elimină toate tulpinile îmbătrânite, rupte, uscate,
atacate de boli şi cele ce favorizează îndesirea tufei. Partea eliminată din tufă va fi
înlocuită cu creşteri anuale bine plasate şi dezvoltate. La c o a c ă z u l n e g r u
rodirea are loc pe lemn de un an, iar prin tăieri se va urmări să se asigure creşteri
bune. Creşterile cele mai viguroase se obţin pe lemn de 2—3 ani şi mai reduse pe
lemn mai bătrân. Se recomandă ca tulpinile cu creştere slabă să fie înlocuite cu
tulpini tinere de un an. C o a c ă z u l r o ş u rodeşte pe ramuri scurte — buchete,
aglomerări de muguri plasate pe creşteri anuale la limita dintre două valuri de
creştere sau sub mugurele terminal. Pe măsură ce are loc procesul de fructificare,
rodul se deplasează spre periferie, apare degarnisirea şi uscarea formaţiunilor de
rod. Pentru a asigura frudtificare bună se recomandă ca în tufă să nu fie tulpini
mai bătrâne de 5 ani, iar tulpinile noi să plece de la baza tufei.
După circa 10 ani producţia scade, la fel şi creşterile, iar pentru a obţine
recolte bune sunt necesare tăieri de regenerare prin care se elimină din tufă
tulpinile mai bătrâne de 4—5 ani, iar cele mai tinere se scurtează cu 1 / 3 ; 1 / 2 ;
2/3 din lungime, în funcţie de vigoarea tufei. Concomitent cu lucrarea de tăiere se
face şi o fertilizare cu 40—50 t/ha gunoi de grajd, 500 kg/ha superfosfat, 300—400
kg sare potasică. După circa doi ani tufa este refăcută şi, în continuare, se pot
realiza producţii corespunzătoare.
Întreţinerea solului. Solul se întreţine sub formă de ogor lucrat. Toamna, după
căderea frunzelor, se face o arătură de 15—16 cm, iar în cursul perioadei de
vegetaţie solul se menţine curat de buruieni şi afinat prin lucrări mecanice pe
intervale ; sau manuale şi erbicidare pe rând. Erbicidarea poate fi făcută şi pe toată
suprafaţa, începând cu anul II de cultură. Dacă apar fenomene de fitotoxicitate,
acestea dispar după 30—40 de zile de la aplicare (M. B o t e z şi colab. , 1984). Se
recomandă ca erbicide „Simazin”-50, în doză de 6—8 kg/ha; „Devrinol”-50, 8
kg/ha. În cursul perioadei de vegetaţie se poate face erbicidarea cu „Gramoxone”,
în doză 3—4 l/ha.
Solul poate fi întreţinut şi sub formă de culturi intercalate în primii doi ani de
la înfiinţarea culturii în zone irigate sau cu precipitaţii abundente. Se pot cultiva
pe intervale : fasole, mazăre, cartofi, rădăcinoase etc. Mulcirea soiului este
practicată în unele ţări, cu avantajele şi lipsurile acestui sistem de întreţinere.
Fertilizarea. Realizarea unor producţii mari este condiţionată de obţinerea
unor creşteri anuale bune. Experienţele efectuate la I.C.P.P. Mărăcineni
evidenţiază posibilitatea realizării unor producţii de 8— 10 t/ha, pe un podzol
pseudogleizat, dacă se aplică o dată la trei ani 60 t/ha gunoi de grajd, 600 kg/ha
superfosfat, 500 kg sare potasică şi an de an 300 kg/ha azotat de amoniu, în două
reprize egale : primăvara, cu 10—12 zile înainte de înflorit şi după recoltarea
fructelor, sau în trei doze egale : a treia, toamna târziu.
Cultura coacăzului în zone cu precipitaţii sub 600 mm anual este condiţionată
de irigare, fiind necesare anual 2—3 udări cu norme de 300—500 m3/ha. Irigarea
se face înainte de înflorit, în timpul creşterii fructelor şi după recoltare. Dacă
toamna este secetoasă se face şi o irigare de aprovizionare cu 700—800 m3/ha.
Recoltarea fructelor. Se face când bacele de la vârful ciorchinelui au ajuns în
faza de pârgă şi se va încheia în 6—7 zile. Bacele se maturează în lungul
ciorchinelui, în mod eşalonat, de la ibază spre vârf. Recoltarea se face cu rahis, pe
timp răcoros şi în ambalaje cu capacitatea de 5—6 kg sau 0,5—1,0 kg, în funcţie
de condiţiile de transport. Pe zi, un muncitor recoltează între 40—60 kg de fructe,
fiind necesare circa 100—160 zile om/ha, ceea ce reprezintă 70—80% din
consumul total de forţă de muncă. Consumul ridicat de forţă de muncă la recoltat
a promovat recoltatul mecanizat, cu ajutorul unor combine speciale. Produc-
tivitatea combinelor de recoltat fructe este de 8—16 t/schimb (mai mare faţă de
recoltatul manual de 600 de ori). Pentru grăbirea maturării bacelor şi uşurarea
recoltatului mecanizat se stropeşte cultura cu ,,Ethrel” 300 ppm, cu 5 zile înainte
de recoltat. Recoltarea mecanizată poate fi făcută numai în plantaţii cu distanţa de
plantare 2/3, cu tufe rare şi coacere uniformă a fructelor.
Combaterea bolilor şi dăunătorilor. Se va face prin efectuarea anuală a 6—
10 tratamente cu substanţe chimice la avertizare şi prin igienă culturală.

AGRIŞUL

Grossularia reclinata Mill. Fam. Saxifragaceae, Subfam. Ribesoideae

Importanţă, origine, arie de răspândire

Importanţă. Fructele de agriş se consumă în stare proaspătă, gătite sau


prelucrate sub formă de dulceaţă, gem, compot, peltea, suc, must, vin etc. Agrişul
este o specie precoce şi productivă, dă producţii bune începând cu anul al treilea
de la plantare, are rezistenţă sporită la ger şi umiditate şi se înmulţeşte uşor.
Agrişele conţin : zaharuri 8 g%, acizi organici 1,4 g%, proteine 0,6 g%, vitamine
C, B1, B2 şi săruri minerale.
Origine şi arie de răspândire. Agrişul este întâlnit în flora spontană din
Europa, Asia, America de Nord şi America Centrală. Pe plan mondial se obţin,
anual, circa 150—160 mii tone, din care 90% provin din Europa. Cele mai mari
suprafeţe cultivate cu agriş se găsesc în fosta U.R.S.S., Polonia, Germania,
Anglia, Ungaria, Cehia şi Slovacia, Franţa, Austria etc.
La noi în ţară, cultura agrişului s-a răspândit mai mult în Transilvania, în
grădinile familiale. Recensământul din 1979 evidenţiază existenţa a 81 ha
cultivate cu agriş.

Particularităţi biologice

Specii. Genul Grossularia cuprinde peste 50 de specii, din care importanţă


pentru formarea soiurilor cultivate prezintă următoarele : G. reclinata (L.) Mill.
(agrişul european); G. hirtella. Milch. (agrişul slab ghimpat) ; G. divaricatum
Doull. şi G. acicularis (Smith) Spach. (agrişul ghimpos).
Cerinie faţă de factorii ecologici. Agrişul este o specie iubitoare de lumină,
dar se adaptează uşor la condiţiile de semiumlbră. Fiind o specie de climat rece şi
umed, agrişul nu este pretenţios faţă de temperatură. În perioada de repaus rezistă
la —32°C, iar rădăcinile la —18°C. Florile şi fructele mici rezistă până la —4°C,
în funcţie de umiditatea din mediul ambiant. Nu suportă arşiţele mari din timpul
verii. Temperatura ridicată asociată cu seceta duce la desfrunzirea prematură a
plantelor. Agrişul nu poate fi cultivat în zonele în care cad mai puţin de 600 mm
precipitaţii anual. În perioada de vegetaţie are nevoie de cel puţin 350—400 mm
precipitaţii, din care 150 mm în luna mai-iunie. Agrişul dă rezultate bune dacă se
amplasează pe terenuri fertile, drenate, cu nivelul apei freatice sub 1,2 m, cu pH-
ul solului acid sau slab acid (4,8—5,2), cu textură lutoasă sau luto-nisipoasă.
Principalele soiuri de agriş din sortimentul actual sunt prezentate în tabelul
31.2.
Caracteristici morfologice şi de producţie. Pe solurile fertile profunde şi
permeabile sistemul radicular este bogat şi dispus la 10—40 cm adâncime.
Agrişul formează o tufă mai mică şi mai deasă decât coacăzul. Tulpinile
pleacă din zona coletului ; în primii doi ani cresc şi ramifică, dar nu fructifică,
devenind ramuri de schelet. Nu fructifică nici tulpinile

Tabelul 31.1
Principalele soiuri de agriş

Cerinţe
Poten- ecologice
ţialul
Nr. Soiul şi originea Vigoarea Greutatea Culoarea Calitatea Epoca Tem- Preci-
crt. tufei de pro- bacei bacei bacei de ma- pera- pitaţii
ducţie (g) turare tură anuale
medie (mm)
(°C)
1 „Rezistent de Mare 2-3 5-6 V erde- Foarte VII/3 8-9 600-
Cluj” (R) palid bună 700

2 „Someş” (R) Mijlocie 3 4- 4,5 Verde- Foarte VII/3 8-9 600-


palid bună 700

3 „Zenit” (R) Mijlocie 3-4 4-5 Verde- Foarte VII/3 8-9 600-
palid bună 700

4 „White Smith” Mare 4 3-4 Galbenă Bună VII/3 8-9 600-


(G.B.) 700
viguroase de un an, pornite din partea bazală a tulpinilor bătrâne. Pe măsură ce
înaintează în vârstă ritmul de creştere scade, apar tot mai puţini muguri vegetativi,
încărcătura cu muguri de rod creşte, fapt pentru care producţia maximă la agriş se
obţine pe tufe de 6—8 ani şi se menţine aproximativ constantă o perioadă de încă
6—7 ani. Tulpinile poartă muguri vegetativi şi de rod (micşti). Din mugurii micşti
se formează un lăstar scurt cu frunze care, terminal, prezintă un ciorchine cu 1—3
flori. Ramurile de rod cu ponderea cea mai mare sunt buchetele care fructifică 2—
3 ani. Tendinţa de supraîncărcare cu ramuri de rod la agriş duce la îndesirea
exagerată a tufei. Pe tulpini, la subsuoara frunzelor, se găsesc ghimpi (simpli,
bifurcaţi, trifureaţi).
Înfloritul agrişului are loc primăvara devreme, dar într-un ritm lent, ceea ce
face ca îngheţurile târzii de primăvară să-l afecteze doar parţial. Florile sunt
autofertile cu glande nectarifere. La soiurile provenite din agrişul american,
staminelel sunt mai lungi decât petalele. Fructul este o bacă.

Particularităţi tehnologice

Specificul producerii materialului săditor. Materialul săditor se produce


prin : butăşire, marcotaj, despărţirea tufei şi altoire. Înmulţirea prin butaşi
(lignificaţi sau verzi) se face ca şi la coacăz. Metoda cea mai răspândită este, însă,
marcotajul, care se practică în plantaţii speciale, cu distanţe de plantare de 2,5 m
între rânduri şi 0,1—1,0 m între plante pe rând (la marcotajul prin muşuroire), de
2,5/1,2—1,5 m (la marcotajul simplu) şi de 2,5/1,5 m (la marcotajul chinezesc).
Înmulţirea prin altoire se practică în cazul în care se urmăreşte obţinerea de
material sădiitor cu trunchi de 25—110 cm. Se utilizează ca portaltoi Ribes
aureum (Purseh), de preferinţă tipurile „Spath”, „Fridsche” şi „Brecht”. Altoirea
se execută în despicătură cu pană dublă, în cursul lunii mai, iar în caz de
neprindere se repetă după două săptămâni, când se altoieşte lăstarul de rezervă.
Plantele altoite rămân în pepinieră timp de doi ani, pentru a se obţine material
săditor viguros.
Specificul înfiinţării şi întreţinerii plantaţiilor. În zone mai calde, cultura se
amplasează pe văile largi ale râurilor, cu posibilităţi de irigare, pe când în zonele
colinare şi de munte, cu pante, sunt favorabile terenurile cu expoziţie sudică, sud-
vestică, vestică şi estică. Pe terenurile în pantă pagubele provocate de îngheţurile
de primăvară sunt de până la 20%, iar pe cele plane ajung la 80% (M. B o t e z ,
G h . B ă d e s c u , A . B o t a r , 1984).
Rezultate bune se obţin dacă înainte de înfiinţarea culturii de agriş se
erbicidează cu „NATA”, aplicat în luna august, în doză de 50—70 kg/ha, după
care, în anul următor, se cultivă cartofi timpurii. La înfiinţarea plantaţiei se aplică
50—60 t/ha gunoi de grajd, 600—700 kg/ha superfosfat şi 300—450 kg/ha sare
potasică. La nevoie, se face şi dezinfestarea solului cu „Lindatox” sau
„Nemagon”, după care se execută desfundarea la 40—50 cm, după care se fac
nivelarea, parcelarea, pichetarea şi săpatul gropilor. Pentru executarea mecanizată
a lucrărilor, distanţa dintre rân- duri trebuie să fie de 2,5—3,0 m, iar pe rând între
1,2—1,5 m.
Gropile se sapă în teren desfundat la 40/40/30 cm, iar în teren lucrat mai
superficial, dimensiunile gropilor fiind de 50/50/40 cm.
Plantarea se face toamna sau primăvara înainte de pornirea în vegetaţie.
Materialul săditor trebuie să aibă diametrul la colet de minimum 8 mm şi să
prezinte trei ramuri mai lungi de 15 cm şi peste 6 rădăcini cu lungimea mai mare
de 6 cm, să fie turgescent şi neatacat de boli şi dăunători.
Înainte de plantare materialul se fasonează, se mocirleşte şi se repartizează în
parcelă. Plantarea se face vertical sau înclinat la 45°.
Pentru a uşura lucrarea de recoltare prin scuturare, se înfiinţează plantaţii de
agriş altoit, cu trunchi de 25—110 cm. Agrişul altoit necesită un sistem de
susţinere format din spalier sau tutori. Spalierul se fixează ca şi la coacăz (din 10
în 10 m) : în partea de jos se întinde o sârma cu diametrul de 3 mm pe care se
prinde trunchiul sub punctul de altoire, iar pe celelalte sârme se conduc ramurile.
Tăierile de formare şi fructificare. La forma tufă, în anul I, după plantare
tulpina se scurtează la 15—20 cm ; în cursul verii se aleg 3—4 lăstari mai viguroşi
şi bine plasaţi, ceilalţi se suprimă de la punctul de inserţie. În primăvara anului II
cele 3—4 tulpini se scurtează cu 1/3—1/4 din lungime, iar în cursul verii se aleg 2
—3 lăstari crescuţi în zona coletului care, în primăvara anului III, se vor scurta la
4—5 muguri, pe când ramurile de doi ani se lasă intacte. La fel, în anul III, în
cursul perioadei de vegetaţie se aleg noi lăstari plasaţi în zona coletului, care în
primăvara anului IV se vor scurta la 4—5 muguri. În primăvara anului IV se
înlătură, prin tăiere, ramurile afectate de ger, rănite, uscate iar pe fiecare cep din
anul precedent se aleg câte două ramuri bine dezvoltate care se scurtează cu 1/3
sau 1/4 din lungime. Ramurile de schelet de trei ani nu se taie. Dacă în tufă mai
sunt şi alte tulpini, care nu sunt necesare pentru formarea tufei, acestea se suprimă
de la inel. La finele anului IV fiecare tufă va avea : trei ramuri de trei ani, bine
garnisite cu ramuri de rod ; 4—6 ramuri de doi ani la fel garnisite cu ramuri de rod
; 4—6 ramuri de 1 an fără ramuri de rod şi 2—3 cepi. În total, tufa este formată
din 11—15 ramuri de schelet şi 2—3 cepi pe care se vor forma noi ramuri de
schelet. În anul V tăierile se fac ca şi în anul IV.
Tăierile de întreţinere şi fructificare constau din : îndepărtarea din tufă a
ramurilor uscate, rupte, bolnave, îngheţate, situate prea jos şi a celor care produc
îndesirea tufei. Ramificaţiile ramurilor de schelet se scurtează la 20—25 cm.
Elementele de schelet măi bătrâne de 5—7 ani se elimină din tufă, iar din zona
coletului se aleg 3—4 creşteri anuale, care se scurtează la 4—5 muguri.
La sistemul de conducere cu trunchi tăierile sunt mult mai severe şi urmăresc
asigurarea unor creşteri anuale mai lungi de 30 cm. După plantare, toate ramurile
din coroană se scurtează la 2—7 muguri, iar în cursul perioadei de vegetaţie se
aleg lăstarii bine plasaţi în coroană, care în anul doi se scurtează cu 1/3 din
lungime, la un mugure interior. În primăvara anului III se menţin în coroană numai
ramurile bine plasate şi formate în anul II, pe când cele de prisos se elimină. La
ramurile de doi ani se îndepărtează numai vârfurile atacate de făinare. În cazul în
care creşterile anuale sunt sub 15 cm, se va face o rărire mai accentuată şi o
scurtare mai severă.
Întreţinerea şi lucrarea solului. În plantaţiile tinere se pot cultiva pe intervale
diferite plante agroalimenitare. După anul III solul se întreţine ca ogor lucrat sau
ogor cu îngrăşăminte verzi.
Ogorul lucrat se realizează prin executarea, toamna, a unei arături fără
cormană la adâncimea de 12—14 cm, iar în cursul perioadei de vegetaţie se fac 5
—6 praşile la 6—8 cm adâncime pe rândul de plante şi se mobilizează solul între
rânduri la 10—12 cm.
Combaterea buruienilor din cultura de agriş poate fi făcută şi cu erbicide :
„Simazin” (2—5 kg/ha) ; „Gesatop” (2—5 kg/ha) ; „Kerb” (4,6 kg/ha) ;
,,Devrinol”-50 (8 kg/ha) etc. În perioada de vegetaţie buruienile pot fi combătute
cu „Gramoxone” (3—4 l/ha).
Fertilizarea. În cazul solurilor slab aprovizionate, I. M o d o r a n şi A. Botar
(1975) recomandă aplicarea la hectar a 30—35 t/ha gunoi de grajd, 100 kg N, 65
kg P2O5 şi 120 kg K2O. Gunoiul de grajd, îngrăşănintele pe bază de fosfor, potasiu
şi 1/3 din doza de azot se aplică toamna, iar 2/3 din azot primăvara foarte
devreme. M. B o t e z , G h . B ă d e s c u şi A. Botar (1984) recomandă, pentru
plantaţiile pe rod, următoarele cantităţi :
— soluri cu fertilitate slabă, kg/ha : N100, P80, K160 ;
— soluri cu fertilitate moderată, kg/ha : N70, P50, K120 ;
— soluri cu fertilitate bună, kg/ha.: N40, P30, K80.
Irigarea. Aprovizionarea cu apă trebuie să fie la nivel de 70—73% din
capacitatea solului de reţinere a apei (I. M o d o r a n şi A. B o t a r , 1975). Udarea
este necesară în lunile iulie şi august şi se aplică din trei în trei săptămâni, până la
intrarea în pârgă a fructelor. În perioada coacerii se irigă săptămânal. După
recoltare se mai dau una sau două udări, în plantaţiile tinere, la o udare, în prima
parte a verii sunt necesari 120—250 m3 apă/ha, iar în lunile iulie-august între 200
şi 250 m3/ha (M. B o t e z , G h . B ă d e s c u ş i A . B o t a r , 1984). În zonele
secetoase, la plantaţiile de rod, prima udare se va face înaintea dezmuguritului cu
250—300 m3/ha ; cea de-a doua udare, cu aceeaşi cantitate de apă, se va face după
legarea fructelor. Pe parcursul perioadei de creştere şi maturare a fructelor se mai
dau una-două udări.
Bolile şi dăunătorii, precum şi măsurile de combatere, sunt aceleaşi
prezentate la cultura coacăzului.
Recoltarea. Fructele destinate consumului în stare proaspătă, pentru pulpe
sau prelucrare industrială se recoltează când au culoarea, gustul şi aroma
specifice soiului, iar pulpa se înmoaie. Dacă urmează să fie transportate după
recoltare la distanţe mari, se recoltează cu 1—2 zile mai devreme. Fructele
destinate pentru compot se recoltează când au ajuns la mărimea de 18 mm, iar
pulpa lor este încă tare şi seminţele nu s-au întărit. Pentru întrebuinţări casnice,
fructele se pot recolta începând din luna mai, când sunt verzi şi au gust acrişor.
Indiferent de destinaţie, fructele trebuie recoltate pe timp uscat şi răcoros.
Recoltarea se poate face manual sau mecanizat. Productivitatea muncii la
recoltatul manual este de 2—3 kg/oră la fructele pentru compot, 3—4 kg la cele
pentru industrializare şi 6—8 kg/oră dacă recoltatul se face cu „pieptenele”
special. Recoltarea cu pieptenele impune sortarea fructelor după recoltare.
Productivitatea muncii se măreşte la 6—12 kg/ ora, când recoltarea se face la
maturitatea deplină a bacelor (pieliţa este transparentă, pulpa moale, cu gust,
aromă şi suculenţă caracteristice). În acest caz fructele se utilizează pentru
desert, suc, must sau vin.
Fructele recoltate se pun în lădiţe cu capacitatea de 0,5—2,5 kg (maximum 3
kg), pentru consum în stare proaspătă sau export şi în ambalaje de 7—8 kg, dacă
sunt destinate industrializării.
Agrişul cu trunchi se poate recolta prin scuturare, operaţie care poate fi
tăcută manual sau cu vibratoare acţionate electric ori mecanic, care produc între
700 şi 1300 vibraţii pe secundă. Pentru a uşura desprinderea fructelor, cu câteva
zile înainte de recoltare se face un tratament cu „Ethrel”. Recoltarea mecanică
poate fi efectuată şi cu combinele, de recoltat coacăz.
Păstrarea fructelor în şoproane umbrite şi ferite de praf se poate face timp
de 2—4 zile, iar în depozite cu temperatură de —0,5°, —1°C se pot păstra o
perioadă mai îndelungată.
CULTURA AFINULUI

Vaccinium sp. L. Fam. Ericaceae

IMPORTANŢĂ, ORIGINE, ARIE DE RĂSPÂNDIRE

Importanţă. Afinele conţin : apă, între 83,4% şi 88,66% ; zahăr, între 7,14 şi
15,1% ; substanţe tanoide, 0,302 şi 0,474% ; substanţe proteice, 0,80 şi 1,12% ;
substanţe pectice, 0,350 şi 0,490% ; săruri minerale de K, S, Ca, Fe, P, Cl, Mg,
Mn etc ; conţinutul în vitamina C este mai redus la soiurile cultivate (18,03 mg
%), comparativ cu afinul de munte (21,14 mg %) (G h. B ă d e s c u ş i E v e l i n a
R u d i), alături de care mai conţine : vitamina A (0,15 mg %), vitamina PP (0,2 mg
%), vitamina B1 (0,02 mg %) şi B2 (0,02 mg %).
Ca urmare, afinele pot fi folosite pentru consum în stare proaspătă sau
congelate şi ca materie primă în industria alimentară pentru prepararea : sucurilor,
siropurilor, dulceţurilor, jeleurilor, afinatei, lichiorurilor etc. Fructele uscate au un
conţinut ridicat în substanţe tanante şi se folosesc la prepararea infuziilor de ceai
pentru tratarea unor boli digestive. Lăstarii şi frunzele sunt apreciate în medicină
pentru conţinutul în hidrochinonă, vaccinină, arbutoză, ericolină, substanţe tanante
— care au efect similar cu insulina, dezinfectează căile biliare, fiind folosite şi în
tratarea afecţiunilor gastrice, a anemiilor etc.
Afinul creşte pe soluri acide improprii pentru alte culturi şi poate fi utilizat în
acţiunea de combatere a eroziunii solului.
Origine şi arie de răspândire. Afinul spontan este răspândit în emisfera
nordică între paralela de 40° şi 71°, ocupând suprafeţe întinse în Asia, Europa,
America de Nord. Afinul cultivat este originar din America de Nord, unde ocupă
peste 10 000 ha (în statele Indiana, Florida, Michigan, Carolina de Nord, Oregon
etc.). Pe plan mondial, ţările mari cultivatoare sunt : Statele Unite ale Americii,
Canada, Germania, iar pe suprafeţe mai mici : Anglia, Austria, Polonia, Olanda,
Elveţia, Italia şi Franţa. În ţara noastră afinul este răspândit în flora spontană, cel
cultivat a fost introdus abia în ultimele două decenii.

PARTICULARITĂŢI BIOLOGICE
Specii care prezintă interes. Afinul aparţine genului Vaccinium, care
cuprinde circa 200 de specii cu o răspândire geografică de la Cercul Polar de Nord
până la tropice. Pe continentul european genul est bine reprezentat printr-o serie
de specii care se caracterizează prin : frumuseţe deosebită a coloritului din timpul
toamnei ; productivitate mare şi calitate superioară a fructelor. Dintre acestea, mai
importante sunt :
Afinul negru (Vaccinium myrtillus L.). Este o specie diploidă (2n = 24),
răspândită în Europa, Asia Mică, Caucaz, Siberia, care creşte în luminişurile din
pădurile de conifere şi foioase, pe soluri lipsite de calcar. Fructele ajung la
maturitate în iulie-august.
Afinul roşu (Vaccinium vitis-idaea L.). Este o specie diploidă (2n =24),
răspândită în Siberia, Japonia şi Europa, pe terenuri bogate în humus, acide şi
nisipoase, până la altitudinea de 3 000 m.
Afinul vânăt (Vaccinium uliginosum L.). Este o specie diploidă, dar prezintă
şi forme tetraploide (2n = 48). Talia plantei variază între 20 şi 70 cm, cu tulpini ce
trăiesc până la 50 de ani.
Afinul american pitic (Vaccinium lamarki Camp.). Este o specie tetraploidă
(2n=48), originară din nord-estul Statelor Unite şi Canada. Plantele au înălţimea
de 15—45 cm. Fructele, de 5—7 mm, sunt colorate în albastru-străveziu, au
conţinut ridicat de zahăr şi maturare timpurie.
Afinul gigant (Vaccinium corimbosum L.). Este o specie tetraploidă (2n =
48), răspândită în nord-estul Statelor Unite şi în sud-estul Canadei. Preferă locurile
umede şi are rezistenţă bună la ger. Plantele au înălţimea între 1 şi 4,5 m, cu mai
multe tulpini în tufă şi formează tufişuri izolate. Fructele sunt mari, sferice şi se
maturează eşalonat, de la sfrnşitul lunii iunie până la jumătatea lui iulie.
Cerinţe faţă de factorii ecologici. Temperatura. Afinul dă rezultate bune în
zone cu temperaturi moderate. În cursul iernii rezistă până la —20°C. Cercetările
făcute în S.U.A. au evidenţiat că gerurile de —25°C, —27°C, survenite în lunile
ianuarie şi februarie, au distrus până la 80% din mugurii florali. Temperaturile din
perioada de vegetaţie care depăşesc 32°—39°C au repercusiuni negative asupra
producţiei. Îngheţurile târzii de primăvară şi cele timpurii de toamnă sunt mult mai
păgubitoare decât temperaturile extreme.
Apa. Afinul se comportă bine în zonele cu precipitaţii medii, anuale între 800
—1 000 mm. Soiurile provenite din speciile Vaccinium lamarkii şi Vaccinium
angustifolium sunt mai rezistente la secetă. Producţii mari, în general, se obţin
dacă precipitaţiile sunt uniform repartizate pe parcursul perioadei de vegetaţie sau
dacă se poate iriga cultura.
Seceta prelungită are efecte negative asupra creşterii şi fructificării, iar excesul
de umiditate favorizează căderea frunzelor, degradarea sistemului radicular şi, în
final, uscarea plantelor.
Lumina. Afinul suportă semiumbra, dar fructifică abundent în locuri bine
luminate pe versanţi cu expoziţie sudică.
Afinul este sensibil la vânt, iar în condiţii de curenţi puternici este obligatorie
instalarea perdelelor de protecţie.
Solul. Cultura afinului reuşeşte pe soluri acide, suficient de profunde, bine
structurate, cu un conţinut ridicat de humus, cu pH-ul cuprins între 4,2 şi 4,8, cu
drenaj bun, întrucât excesul de umiditate duce la asifixierea rădăcinilor. Pentru
corectarea pH-ului — între 4 şi 5 — se foloseşte turbă acidă, sulfat de amoniu,
mulci din frunze de stejar sau de conifere. În cazul în care pH-ul este mai mic de
patru, reacţia solului se corectează cu amendamente calcaroase.
Caracteristici morfologice şi de producţie. Afinul cultivat creşte sub formă
de arbuşti cu înălţimea de 30—300 cm şi prezintă numeroase tulpini crescute din
zona coletului, care sunt aproximativ egale ca grosime, fructifică din anul al doilea
de la plantare, iar din anul al cincilea producţiile sunt economice. Înfloritul se
desfăşoară în luna mai şi durează 20—30 de zile. Majoritatea soiurilor sunt
autofertile, dar în urma autopolenizării se obţin fructe mici, cu maturare tardivă,
iar producţia diminuează. De aceea, se recomandă plantarea a 2—3 soiuri, pe
aceeaşi parcelă. Cele mai mari producţii s-au obţinut când 80% din flori au fost
fecundate cu polen de la alte soiuri.
După recoltarea fructelor, până la venirea primelor geruri de toamnă este
necesară o perioadă de circa 40—50 de zile pentru maturarea lemnului şi
diferenţierea mugurilor de rod. Pragul biologic este considerat de peste 5°C.
Pentru perioada de vegetaţie — de la umflarea mugurilor de rod la căderea
frunzelor — sunt necesare, în medie, 211—217 zile şi 2 696 — 2 737°C iar de la
înfloritul maxim la începutul coacerii fructelor sunt necesare 61—72 zile şi 948,1
—1179,1°C (Gh. Bădes e u , E v e l i n a Rudi). Pentru a asigura o bună diferenţiere
a mugurilor de rod, la afin, sunt necesare circa 800 ore de frig cu temperatură sub
4°C.
Principalele soiuri recomandate pentru producţie sunt menţionate în tabelul
32.1.

PARTICULARITĂŢI TEHNOLOGICE

Specificul producerii materialului săditor. Afinul poate fi înmulţit prin:


seminţe; butăşire; marcotaj; drajoni; despărţirea tufei şi altoire.
Înmulţirea prin seminţe. Se practică cu prioritate în lucrările de ameliorare.
Afinul fiind plantă heterozigotă, descendenţii obţinuţi pe cale seminală sunt
neuniformi şi calitatea comercială a fructelor este scăzută.
Înmulţirea prin butaşi. Este principala cale de obţinere a materialului săditor
pentru plantaţiile industriale. Pentru producerea materialului săditor se pot utiliza
butaşi lignificaţi şi semilignificaţi.
Î n m u l ţ i r e a a f i n u l u i p r i n b u t a ş i l e m n n i f i c a ţ i . Aceştia sunt
obţinuţi din tulpini anuale cu grosimea de 6—8 mm şi lungimea de 30—70 cm, cu
lemnul copt. Se recomandă recoltarea tulpinilor anuale toamna, după căderea
frunzelor, iar în cursul iernii sau primăvara înainte de plantare se vor confecţiona
butaşii. Tulpinile se stratifică la 1—5°C şi umiditate de 80—85%. Primăvara se
scot tulpinile, de la locul de stratificare şi se confecţionează butaşi cu lungimea de
10—12 cm, care au circa 3—5 muguri. Perioada optimă pentru confecţionarea
butaşilor este martie-aprilie (când butaşii pot fi recoltaţi şi direct de pe plante),
după care sunt fasonaţi şi plantaţi în substratul de înrădăcinare. Se vor îndepărta
mugurii floriferi, deoarece prezenţa lor împiedică înrădăcinarea. După
confecţionare butaşii se dezinfectează, pentru a preveni atacul unor boli
(putrezirea la locul de secţionarea butaşului).
Înrădăcinarea butaşilor are loc la 22°—24°C în răsadniţe, folosind un amestec
de turbă şi nisip (l/l). Pe substrat butaşii se plantează la distanţa de 2,5 cm, în
poziţie înclinată, şi se acoperă 2/3 din lungimea lor. Procesul de înrădăcinare se
declanşează în luna iunie, iar butaşii se menţin în răsadniţă până în primăvara
anului următor, când se transplantează în pepinieră, unde se plantează la 45/15—
25 cm, şi unde rămân până toamna sau chiar anul următor. Şi mai bune rezultate se
obţin prin folosirea platformelor de înrădăcinare amplasate în sere. Pe platformă
substratul de înrădăcinare are grosimea de 15 cm şi temperatura de 21—25°C, iar
substratul poate fi din turbă sau amestec, cu nisip în proporţie de la 3/1 până la
1/1. Primăvara, în martie-aprilie, se plantează butaşul pe platformă la distanţa de 5
—10 cm între rânduri şi 3—5 cm pe rând.
Pe parcursul lunilor aprilie-mai, la baza butaşilor, se formează un calus, iar din
muguri cresc lăstari de câţva centimetri, cu puţine frunze ; din luna iunie se
formează rădăcini, care la sfârşitul lunii iulie sunt bine înrădăcinaţi şi se pot face
fertilizări suplimentare la intervalul de 10 zile până la jumătatea lunii august şi mai
târziu, pentru a asigura o bună maturare a lemnului. Plantele înrădăcinate pot fi
transplantate toamna în răsadniţe reci şi se protejează împotriva îngheţului. Se
recomandă ca peste iarnă plantele înrădăcinate să fie păstrate în seră la 15—20°C
şi primăvara să se transplanteze în câmpul de forţare, unde rămân unul sau doi ani.
Î n m u l ţ i r e a a f i n u l u i p r i n b u t a ş i v e r z i . Prin aceasta se realizează un
randament superior cu 30—40% faţă de butaşii lignificaţi. Se obţin rezultate bune
şi fără substanţe stimulatoare de creştere, lucrarea putând fi executată pe o
perioadă lungă, de 45 zile (de la, oprirea din creştere a lăstarilor din primul val
până la sfârşitul primei decade a lunii august), utilizând solarii şi sere dotate cu
instalaţii de ceaţă artificială. Butaşii se recoltează din lăstari anticipaţi, care trebuie
să aibă lungimea de circa 15 cm, frunzele terminale dezvoltate, iar baza lăstarilor
semilemnificată. Fasonarea butaşilor se face la 10 cm, îndepărtând de la bază 2—3
frunze ; la partea terminală se lasă 2 frunze, cărora li se reduce limbul la 1/2. În
substrat butaşii se introduc 5—6 cm.
Principalele lucrări de întreţinere a butaşilor sunt : menţinerea umidităţii prin
ceaţă artificială sau udări dese ; umbrirea butaşilor pentru a-i feri de arşiţă ;
asigurarea unei bune aerisiri pentru a evita putrezirea butaşilor ; o aeraţie excesivă
poate provoca uscarea ; butaşii atacaţi de Botrytis şi cei putreziţi se îndepărtează ;
periodic se fac fertilizări suplimentare şi tratamente fitosanitare ; după
înrădăcinare, plantele trec în faza de călire.
F o r t i f i c a r e a b u t a ş i l o r î n r ă d ă c i n a ţ i . Butaşii se plantează în câmp în
luna aprilie, la 40—50/20—30 cm; pe parcursul vegetaţiei se fac fertilizări
suplimentare. Durata „fortificării” este de 2 ani la butaşii lignificaţi şi de 3 ani la
butaşii verzi.
Înmulţirea prin marcotaj, despărţirea tufei sau altoire se practică pe scară
redusă.
Specificul înfiinţării plantaţiilor. Plantaţiile de afin se înfiinţează pe terenuri
acide, cu pH-ul între 4—5; dacă pH-ul este mai mic, se folosesc amendamente
(carbonat de magneziu sau carbonat de calciu), iar dacă aciditatea este peste 5, se
corectează cu sulfat de amoniu. În vederea înfiinţării plantaţiei de afin terenul se
fertilizează cu 40— 50 t/ha îngrăşăminte organice şi chimice (azotat de amoniu
200 kg/ha ; superfosfat 300 kg/ha şi sare potasică 200 kg/ha), după care se
desfundă solul la 50 cm.
Materialul săditor obţinut în şcoala de formare trebuie să fie bine înrădăcinat,
cu balot de pământ pe rădăcini şi să aibă înălţimea de 30— 45 cm.
Distanţa de plantare între rânduri este de 3—4 m, iar între plante, pe rând, 1—
2 m. Dacă se renunţă la mecanizare, distanţa se micşorează la 2,5—2,0/1,0—1,25
m. Distanţa se stabileşte în funcţie de vigoarea soiului, astfel : a) la soiurile
viguroase, suprafaţa optimă pentru o plantă este de 4—6 m2 ; b) la soiurile de
vigoare redusă, 1,5—2 m2.
Pentru a realiza fructe de calitate superioară, se recomandă cultivarea a 2—3
soiuri pe parcelă. Plantarea poate fi făcută toamna, în lunile octombrie -
noiembrie, în zonele cu ierni blânde sau primăvara, imediat ce se poate intra pe
teren. La înfiinţarea culturii se fasonează partea aeriană, iar plantarea se face mai
adânc cu 10 cm decât în pepinieră. Dacă este necesar, după plantare se face şi o
udare sau se mulceşte imediat solul pe rândul de plante. Pentru sporirea fertilităţii
solului, mulcirea poate fi făcută cu compost.
Specificul îngrijirii plantaţiilor. Afinul în plantaţiile comerciale se
conduce sub formă de tufă aplatisată, cu 15—20 de tulpini de diferite vârste (1
—5 ani). În primii 3 ani de la plantare se fac tăieri puţine. La soiurile cu tufa
lavă se taie tulpinile înclinate şi cele apropiate de sol, iar la cele cu tufa
compactă se îndepărtează tulpinile bătrâne, cele de vigoare redusă, cele care se
îndesesc — din mijlocul tufei ; se păstrează cele viguroase, bine plasate şi
ramificate. Pe ramurile viguroase se găsesc mai mulţi muguri floriferi, în
comparaţie cu cele slabe. Pentru a obţine fructe de calitate superioară, se reduce
numărul de muguri floriferi la 3—5 pe fiecare ramură.
Tăierile. După 5 ani de la plantare tufa este formată din 15—20 tulpini de
diferite vârste, dar producţia cea mai mare şi de calitate superioară se formează
pe tulpinile de 2—5 ani. Fructele cresc pe lemn de 1 an şi sunt mai mari pe
tulpinile viguroase. Majoritatea soiurilor de afin manifestă tendinţa de a
fructifica abundent. Dacă nu se face rărirea tufei şi scurtarea ramurilor anuale,
fructele rănâm mici. După anul 5 de la plantare tăierile constau din :
îndepărtarea tulpinilor mai batrâne de 5 ani şi a celor de vigoare slabă. La
soiurile cu port erect se îndepărtează tulpinile din centrul tufei, iar la cele cu
port răsfirat se înlătură cele ce atârnă sau sunt înclinate.
După scopul urmărit, tăierile pot fi : a) severe, care constau în înlăturarea
tulpinilor bătrâne şi scurtarea tulpinilor tinere, care au ca efect, reducerea
recoltei, fructe mai mari dar mai puţine şi grăbirea maturării fructelor ; b)
moderate, care asigură o fructificare abundentă : fructe multe dar mai mici, cu
maturare mai tardivă, dar cu producţie mare la hectar.
Lucrările solului. Sistemul cel mai mult practicat este ogorul lucrat. Solul
se mobilizează prin arătură la adâncimea de maximum 12—15 cm, iar în cursul
perioadei de vegetaţie, prin lucrări de întreţinere la 5—6 cm, pentru a nu
deranja sistemul radicular. În vederea distrugerii buruienilor, pe lângă lucrările
de discuire, cultivare se pot utiliza erbicide ca : ,,Topic”, „Ge”-200, „Goal”,
„Simazin” etc., care se aplică preemergent.
Fertilizarea se face anual cu îngrăşăminte chimice pe bază de azot, fosfor
şi potasiu, în proporţie de 1/2/1, aplicând 500—600 kg/ha, la care se adaugă 15
—20 t/ha îngrăşăminte organice bine fermentate sau compost. Dacă mulcirea pe
rând se face cu compost, se poate reduce cantitate de îngrăşăminte chimice cu
20—30%.
Mulcirea solului. Pe rândul de plante, pentru mulcire, sunt necesare 4—5 t
de : rumeguş de conifere ; litieră de conifere sau de stejar ; turbă acidă ; frunze
sau paie tocate, aplicate într-un strat de 10—15 cm.
Irigarea. În zone cu precipitaţii mai reduse, afinul răspunde favorabil la
irigare în perioada de creştere a lăstarilor şi a fructelor ; la 3— 5 săptămâni
înainte de recoltarea fructelor şi după, în perioada de diferenţiere a mugurilor de
rod.
Combaterea bolilor şi dăunătorilor. Toate organele afinului, sunt sen-
sibile la atacul ciupercilor, bacteriilor, virusurilor şi al insectelor dăunătoare.
Tratamentele se fac cu insecto-fungicidele utilizate la toate speciile de arbuşti
fructiferi.
Recoltarea fructelor. Are loc la 60—90 de zile de la înflorire, când au
ajuns la maturitate 80% din fructe. Lucrarea se eşalonează pe parcursul a 3—7
săptămâni şi se face în 3—7 reprize, la intervale de 5—7 zile. Productivitatea
zilnică a unui culegător este de 30—40 kg/zi şi poate fi mărită prin utilizarea
unui „pieptene”. Fructele de la începutul şi sfârşitul sezonului sunt mai mici.
Producţia medie la hectar variază între 3—6 t/ha. Recoltarea fructelor pentru
consum în stare proaspătă se face în recipiente cu capacitatea de 0,5 kg, sau în
lădiţe de 5—6 kg, în funcţie de destinaţie. Recoltatul poate fi făcut şi mecanizat
cu ajutorul vibratoarelor sau a combinelor speciale pentru recoltat arbuşti.
Afinele suportă greu transportul şi manipularea. Se recomandă ca : recoltarea,
sortarea, ambalarea să se facă fără pauze între ele, după care urmează prerăcirea
la 5—8°C, în spaţii frigorifice.

CULTURA CĂTINEI ALBE

Hippophaё rhamnaides L. Fam.


Eleagnaceae

IMPORTANŢĂ, ORIGINE, ARIE DE RĂSPÂNDIRE

Cătina albă (Hippophaё rhamnoides L. fam. Eleagnaceae), din flora


spontană, a stârnit recent un interes deosebit, datorită multiplelor sale însuşiri :
agricole, alimentare, terapeutice, decorative etc. Necesitatea valorificării
superioare în pomicultură a acestui arbust din flora spontană a fost semnalată încă
din 1955 (I. Miliţ i u ) . În prezent, cercetările s-au intensificat sub raport
farmaceutic (Em. G r i g o r e s c u ) , biochimic (I, Brad), silvicultural (At.
H a r a l a m b , S . C o r l ă ţ e a n u , E. B e l d e a n u , N . B o g d a n , E . U n t a r u ,
C. Traci).
Subspecia carpatica, existentă numai în România (E. Ţ o p a, 1960), este
răspândită mult în zona subcarpatică a Moldovei şi Munteniei, de-a lungul albiei
râurilor, cât şi pe terenurile degradate pe care le-a ameliorat (zona înaltă a
judeţului Vrancea) şi până în Delta Dunării, unde a fost adusă de păsări
(seminţele) şi de silvicultori. Cătina românească este foarte căutată la export,
întrucât fixează metalele rare şi este „indicatoare” de petrol.
Cătina albă a fost introdusă pentru prima dată în cultura pomicolă de către
Institutul Agronomic din Iaşi şi, în prezent, se cultivă în câteva unităţi agricole din
jud. Iaşi (Dolheşti, Bârnova) (V. C i r e a ş ă ) . Datorită capacităţii extraordinare de
drajonare, consolidează terenurile cele mai degradate. Fiind o specie
bioenergetică valoroasă, biofertilizează solul cu azot natural (300 kg/ha) format în
nodozităţile rădăcinilor în urma activităţii simbiotice a ciupercii Actinomyces
eleagni (N. B ă l a n , 1957, 1987). În medicina populară fructele („boabe de leac”)
se folosesc în ameliorarea bolilor : nervoase, digestive, dermatologice (arsuri),
urinare, hepatice etc. În prezent, în Germania şi C.S.I. uleiul de cătină se foloseşte
contra leziunilor provocate de iradiere, în bolile ginecologice, zona zoster,
eczeme, hipertensiune, stres intelectual, anemie, cataractă ( T a r k o v , 1987).
Fiind bioprotectoare contra iradiaţiilor, se plantează în jurul uzinelor atomice, ca
cea de la Cernavodă (Elena K i s , 1987). S-au obţinut primii aditivi furajeri
româneşti (I. O p r i ş - V ă c a r u , 1985, G. N e a m ţ u 1986). Folosită în apicultură,
măreşte rezistenţa la iernat a albinelor. Preparatul „Polivitarom” este un produs
industrial obţinut la Institutul Agronomic din Cluj-Napoca (R. M o r a r u , 1988).
Compoziţia fructelor din biotipurile selecţionate („seria Adamachi”- Iaşi)
este bogată. Ele conţin, între altele : zahăr total (8%), acizi organici (1,40—
4,25%), caratenoizi (219—314%), substanţe grase (9,1—15,5%) ; uleiul de cătină
este extrem de căutat, întrucât contribuie la regenerarea ţesuturilor nervoase,
datorită serotoninei pe care o conţine. Folosind reţeta, prof. dr. doc. E m .
G r i g o r e s c u ( I . M . F . Iaşi), firma „Weleda” (Elveţia) a creat preparatul
farmaceutic „Hippophan” (tonic pentru sistemul nervos). Uleiul se obţine extrem
de uşor (chiar în gospodăria personală), prin presarea fructelor (seminţele sunt
mai bogate). Fructele sunt adevărate polivitamine naturale, întrucât conţin
majoritatea vitaminelor, dar mai ales pe cele bioantioxidante (A, C, E), care
protejează organismul uman contra agresiunii diferitelor boli, între care a
cancerului (Puhals k a i a , 1957; 1983). Cătina este bioprotectoare contra
benzopirenului (substanţă extrem de toxică) prezent în fumul de ţigară.
Conţinutul în vitamina A se află la nivelul morcovului (8—9 mg%), cel a
vitaminei C depăşeşte de 2 ori pe cel al coacăzului negru şi de 10 ori pe cel din
fructele citricelor (lămâi, portocale). Astfel, fructele de cătină de culoare galbenă
conţin 405—860 mg%, iar cele portocalii 452—932 mg%. Conţinutul în vitamina
E (140—200 mg%) este de 4 0 ori mai mare decât al tuturor speciilor pomicole
(această vitamină frânează procesul de îmbătrânire al organismului). În spitale a
intrat în uz un spray Contra arsurilor, perle digestive, un colir pentru ochi şi
„Vitacătin” pentru stări depresive.
Produsele de industrializare ale fructelor singure, sau în amestec cu cireşe, şi
miere de albine sunt foarte apreciate, datorită valorii nutritive (suc, sirop, nectar,
gem, jeleu etc.). Pe bază de cătină s-au obţinut băuturile slab alcoolice : „Fruvin”
şi ,,Vinişor"” (Bucium Iaşi, I.V.V. Constanţa).
În perdelele de protecţie cătina se plantează spre partea însorită. Datorită
contrastului cromatic dintre argintul frunzelor şi portocaliul fructelor, cătina
prezintă efecte decorative în aranjamentele florale ( E l e n a C i r e a ş ă , 1987).
Gardurile vii de cătină albă au înlocuit gardurile de sârmă din unele unităţi
agricole, aducând economii de investiţii.
Ca amelioratoare a solului, rezultate bune a dat cătina albă în fixarea
taluzurilor artificiale, în fertilizarea haldelor miniere şi a terenurilor decopertate
(E. U n t a r u, 1988), în consolidarea terenurilor foarte erodate, alunecătoare şi
fixarea ravenelor adânci (C. T e a c i , 1988). Tufişurile (,,cătinişuri”) oferă
adăpost animalelor de vânat (iepuri, fazani). Arbustul reuşeşte în grădinile
familiale.

PARTICULARITĂŢI BIOLOGICE

Caracteristici agrobiologice. Cătina albă este un arbust unisexuatdioic, cu


24 cromozomi (2 n= 24) înalt de 2—3 m (în condiţii favorabile poate ajunge până
la 7—8 m). Tulpina este ghimpată. Ramurile principale în primii ani, cresc
monopodial, iar mai târziu i-au aspect simpodial (Z u c r i k, 1988). Frunzele sunt
lungi, îngust-lanceolate şi argintii pe faţa inferioară. Atât frunzele, cât şi lăstarii
tineri, înainte de lemnificarea ţepilor, se pot folosi în furajarea animalelor. În
frunze se găsesc cantităţi mari de vitamina C (peste 350 mg%), din care cauză se
pot folosi, ca şi fructele, în prepararea ceaiurilor (ca stimulent cerebral). Înfloreşte
foarte de timpuriu (martie), constituind o sursă meliferă. Fructele sunt bace false,
mici (0,26—0,50 g), ovoide până la globuloase, galbene-portocalii (foarte
frumoase), care îmbracă ramurile ca un manşon. Pulpa este galben-portocalie,
foarte suculentă care „lasă pete” de ulei. Mirosul fructelor este plăcut, amintind
de aroma de ananas. Fructele se consumă în stare prelucrată (când sunt zdrobite şi
amestecate cu miere constituie un aliment valoros şi medicament eficace pentru
oamenii de toate vârstele). Seminţele sunt mici (ocupă 16% din pulpă), tari, brune
şi îşi menţin capacitatea de germinaţie timp de 2 ani, iar repausul seminal are loc
în fructe, încât poate încolţi imediat după extragere (V. P. P e t r o v a , 1987).
Cătina intră pe rod la vârsta de 3 ani ; la 7 ani se obţine o producţie de 10 t/ha,
iar în deplină rodire (15—20 ani) poate ajunge până la 28 t/ha (I. K a l i n i n a ,
1988). Maturarea fructelor începe în luna august. Plantele bărbăteşti sunt mai
viguroase şi trăiesc mai mult (30 ani) decât cele femeieşti (15—20 ani). În flora
spontană, în masiv, plantele se autoregenerează permanent, datorită capacităţii
mari de drajonare (Gh. D r o b o t ă , M a r i e-A nn D r o b o t ă , 1985).
Cerinţe ecologice. Cătina albă posedă o mare plasticitate ecologică, găsindu-
se din munţii Vrancei până în nisipurile din Delta Dunării şi pe litoral. Rezistă la
geruri care nu se întâlnesc în ţara noastră (—50°C) şi la arşiţele cele mai mari.
Fiind o specie heliofilă, preferă locurile bine însorite (unde fructele acumulează
maximum de vitamine), nesuportând umbrirea (se „degarniseşte”). Se adaptează
la cele mai mari secete, precum şi la excesul temporar de apă. Reuşeşte pe cele
mai diferite forme de relief, fiind indiferentă faţă de natura solului : nisipoase,
prundişuri, argiloase, sărăturoase, gipsoase, acolo unde nu reuşeşte nici o specie
pomicolă. În numai 7—8 ani, datorită fixării azotului organic şi a litierii groase,
formează un strat fertil de materie organică de până la 1 cm grosime, ceea ce nu
reuşeşte nici o plantă silvică (I. M e r l e s c u , V . C i r e a ş ă , 1984; I. N.
K e l e v e r d a , 1978).

PARTICULARITĂŢI TEHNOLOGICE

În ţara noastră există o mare variabilitate de biotipuri de la munte şi până la


litoral.
Biotipuri selecţionate la I.C.P.P. Piteşti: Şerpeni II (selecţie clonală dintr-o
populaţie autohtonă din localitatea Şerpeni jud. Bacău, efectuată d e M . B o t e z ,
1977, omologat în 1984). Fructele sunt foarte mari (0,50 g), ovale, cu
dimensiunile: h = 13,l mm şi Ø = 8 , 3 mm, portocalii-deschis ; Delta 1
(provenienţa de la Sfântu Gheorghe) cu fructe mari (0,48 g), are spini mai puţin
rigizi ; Delta 3, lipsit de ţepi ; Mărăcineni 1 are fructe de mărime mijlocie (0,31
g). Datorită taliei mici, se poate, planta la distanţa de 3x1,5 m.
Biotipuri selecţionate la institutul Agronomic Iaşi (cu contribuţia studenţilor
horticultori-promoţiile 1975—1988) : Aclamachi 7 — Iaşi. Are fructe foarte mari
(0,51 g) ovale cu h= 15,3 mm şi Ø =8,7 mm, galbene-portocalii ; Adamachi 8 —
Iaşi, cu fructele de mărime mijlocie (0,31 g), portocalii cu reflexe roşiatice. Tufa,
de vigoare redusă, fără ţepi.
Particularităţi de cultură. Ca material săditor, se folosesc drajoni şi butaşi
înrădăcinaţi şi fortificaţi în pepinieră timp de 2—3 ani, când se poate determina
sexul. Pentru înmulţirea prin seminţe (primăvara), acestea trebuie înmuiate în apă
timp de 48 ore, după care se dezinfectează 10 minute într-o soluţie de
permanganat de potasiu (1%), pentru a preveni atacul ciupercii Pithium de
baryanum.
Plantarea puieţilor se face primăvara foarte devreme, pe terenul pregătit din
toamnă. În scopul unei recoltări mecanizate a fructelor, se recomandă ca
,,geometria vegetativă” a plantaţiei să fie 4 × 2 m . Raportul dintre sexe trebuie
să fie de 5—7 plante femele la 1—2 plante mascule.
În plantaţiile tinere intervalele dintre rânduri se cultivă cu legume prăşitoare,
bostănoase etc. În plantaţiile roditoare, pe terenuri în pantă trebuie să se facă
înţelenirea intervalelor dintre rânduri, exceptând o fâşie lată de 0,75—1 m de
fiecare parte a rândului, care se menţine ca ogor lucrat. O dată la 3 ani se
recomandă 150—200 g/m2 superfosfat şi 50 g/m2 sare potasică.
Cătina albă se poate conduce ca tufă sau în gard fructifer semiaplatizat, liber.
În primii ani se face scurtarea ramurilor, în scopul semiaplatizării tufelor. La
tufele intrate pe rod se efectuează tăieri mai severe pe lemn de 3 ani, concomitent
cu suprimarea ramurilor rupte şi uscate. Este rezistentă la atacul bolilor şi
insectelor.
Recoltarea fructelor se face manual cu ajutorul unor piepteni, furculiţe de
metal, foarfece etc. Un muncitor recoltează 15—16 kg direct de pe tufă şi 20—22
kg de pe ramuri detaşate. Eficienţa economică a cătinei albe, chiar în condiţiile
folosirii unor dispozitive simple de recoltare asigură un beneficiu mai ridicat la
hectar decât celelalte specii de arbuşti fructiferi (aduce valută forte, fiind foarte
solicitată la export).