Curs Economie mondială,

prof.dr. Ana Bal

Curs 1
Sistemul economiei mondiale

1
Istoria devenirii economiei mondiale

 Sec. al XV-lea- al XVII-lea: apar germenii pieţei mondiale

 Trecerea de la economia de subzistenţă la economia de schimb;
 Crearea unor formaţiuni statale;
 Marile descoperiri geografice şi apariţia imperiilor coloniale.
• Sec. al XVIII-lea – al XX-lea: consolidarea pieţei mondiale
 Revoluţiile industriale
 Constituirea statelor moderne
 Crearea si expansiunea STN
• După 1945: extinderea pieţei mondiale şi creşterea gradului de
integrare a economiei mondiale
(destrămarea imperiilor coloniale, crearea ONU, expansiunea STN şi a
comerţului internaţional, progresul tehnic).

2
Procesele integratoare la nivel mondial

 Procesele integratoare:
 Internaţionalizarea schimburilor şi a activităţilor economice
interne;
 Transnaţionalizarea fluxurilor şi a activităţilor economice;
 Globalizarea economică:
 Extinderea liberalizării circulaţiei internaţionale a factorilor de producţie
(reducerea sau eliminarea controalelor naţionale);
 Integrarea pieţelor internaţionale (de mărfuri şi funcţionale) şi a
regiunilor;
 Crearea sistemului integrat de producţie internaţională (STN).

3
 Economia mondială = sistem
 L.von Bertalanffy: definiţia filosofică a sistemului:
“ un ansamblu de elemente interdependente, legate între ele prin
astfel de relaţii încât, dacă una dintre ele se modifică şi
celelalte se vor modifica astfel încât întregul ansamblu se
modifică în final”.
 Economia mondială: ansamblu integrat constituit din agenţii
economici cu activitate internaţională şi din interdependenţele
create între aceştia pe seama unor relaţii sau mecanisme
economice şi/ sau politice.
 F. Braudel vorbeşte despre o “economie-lume”, I.
Wallerstein despre “sistemul mondial”, iar M. Beaud
despre “sistemul mondial ierarhizat”.

4
Factorii sistemici

 Integrarea sistemică este influenţată de factori

diverşi:
a.economici:
 Uniformizarea sau armonizarea regulilor de derulare a schimburilor
economice sau a afacerilor economice internaţionale şi a
instrumentelor de politică economică;
 Creşterea gradului de mobilitate internaţională a factorilor de
producţie (bunuri, servicii, capitaluri).
b. tehnologiile de tip reţea: de transport, de telecomunicaţii, informatice.
c. Instituţionali (crearea organizaţiilor internaţionale).

5
Componentele sistemului
I. Agenţii economici principali:
 Economiile naţionale
 Societăţile transnaţionale
 Organizaţiile economice internaţionale
Alţi agenţi economici cu activitate internaţională: firme, persoane
fizice, instituţii financiare, instituţii sociale, ONG.
II. Relaţii de interdependenţă dintre agenţii
economici

6
Economiile naţionale
 Definiţie (S. Dumitrescu, 2002): „ o entitate rezultată din dezvoltarea
schimbului reciproc de activităţi economice între membrii unei
comunităţi umane, pe ansamblul teritoriului unui stat naţional”.
 Caracteristicile definitorii:
 existenţa unei pieţe interne unificate, ceea ce presupune practicarea,
pentru acelaşi produs, cu caracteristici tehnico-economice similare, a
unor preţuri unice (în fapt, apropiate);
 utilizarea unei monede naţionale unice ca principal mijloc de calcul,
schimb, plată şi rezervă pentru agenţii economici;
 practicarea unor reglementări economice uniforme pe teritoriul său;
 practicarea anumitor obstacole (controale) naţionale în relaţiile
economice cu alte economii (pentru fluxurile de mărfuri, servicii,
capitaluri) şi inexistenţa acestora în interiorul ţării.

7
Societăţile (corporaţiile) transnaţionale (STN,
CTN)
 Definiţie: un ansamblu constituit dintr-o firmă
“ mamă” şi un număr de filiale activând în diferite ţări ale
lumii.
 Exemple: Toyota, Exxon, Nestle, Samsung, Siemens,
Microsoft.

8
Organizaţiile economice internaţionale (OEI)

 Organizaţiile internaţionale: interguvernamentale şi

ONG.
Definiţia org.internaţ. interguvernamentale:
“ o asociere de state constituită printr-un tratat, având
un act constitutiv, organe comune şi personalitate
juridică distinctă de cea a statelor membre care o
compun”, dar care, de regulă, exprimă voinţa statelor
membre.
Exemple: FMI, OMC, UE, ASEAN, OCDE.

9
Relaţii de interdependenţă (I)

II. Între actorii economici coexistă tipuri diferite

de interdependenţe.
 Clasificări ale interdependenţelor (criterii):
a. elementele definitorii:
 mecanismul economic (pieţe internaţionale concurenţiale,
cooperare)
 relaţii de putere (dominaţie, coordonare)
 domenii de activitate: comerţul internaţional, sistemul monetar-
financiar internaţional.

10
Relaţii de interdependenţă (II)

b. Modul de instituţionalizare:
 Relaţii formalizate (acorduri internaţionale interguvernamentale
şi interinstituţionale bi, pluri şi multilaterale; contracte
internaţionale)
 Relaţii informale (relaţii interpersonale, fluxurile ilegale -trafic de
droguri sau arme -, economia subterană, gri).
c. Intensitatea lor (funcţie de regimul politic, apartenenţa la OEI,
gradul de deschidere economică)
 Interdependenţe tari (dependenţa de importul de resurse,
combustibili);
 Interdependenţe slabe.

11
Structuri de interdependenţă globale

 Diviziunea mondială(internaţională) a muncii: totalitatea

specializărilor internaţionale ale agenţilor economici (economii
naţionale şi firme) şi a relaţiilor generate de acestea.
Specializările internaţionale ale ţărilor şi firmelor:
 Intersectoriale (agricultură-industrie)
 Intrasectorial (autoturisme - aparatură electronică)
 Intraramura (autoturisme – autoturisme).
• Ordinea economică mondială:
 Regimurile internaţionale (reguli tehnice, norme şi instituţii de
supraveghere)
 Raporturile de putere (hegemonia/leadership-SUA, marile puteri- G7,
puterile regionale-G20).

12
Specializarea internaţională (I)

 Scopul: adaptarea potenţialului economic propriu la cerinţele

pieţei mondiale, în vederea participării avantajoase la comerţul
internaţional cu bunuri şi servicii.

 Factorii determinanţi:
 Înzestrarea cu factori de producţie naturali sau creaţi;
 Mecanisme instituţionale interne sau politici economice;
 Raporturile de putere.

13
Specializarea internaţională (II)

 De ce se specializează ţările într-un anumit sector sau o

anumită producţie ?
 Teoriile explicative principale:
 Avantajul absolut (A. Smith)
 Avantajul comparativ (D. Ricardo)
 Modelul HOS
 Avantajul competitiv (M: Porter).

14
Avantajul absolut (A. Smith)
 “Avuţia naţiunilor. Cercetare asupra naturii şi cauzelor ei”
(1776):
 Schimbul de mărfuri pe piaţa internaţională este determinat de
valoarea mărfii, evaluată prin munca încorporată în ea.
 Schimbul de mărfuri are un caracter echivalent (valori egale) şi
este reciproc avantajos.
 Este in interes naţional ca ţara să se specializeze în baza
avantajului absolut, adică în fabricarea produsului pe care-l
realizează cu costuri de producţie mai mici comparativ cu
ţara parteneră.

15
Avantajul comparativ (D. Ricardo)I

 “Despre principiile economiei politice şi impunerii” (1817),

cap.VII: “Despre comerţul exterior”.
 Teoria costurilor comparative şi a avantajelor relative
 Valoarea (costul) mărfurilor este dată de cantitatea de muncă
încorporată în ea.
 Costul comparativ reprezintă costul (valoarea) unui produs (x),
exprimat indirect prin cantitatea din celalalt produs (y) care se
poate fabrica prin utilizarea cantităţii de muncă utilizată la
fabricarea produsului x.

16
Avantajul comparativ (D. Ricardo)II

 Avantajul relativ sau comparativ reprezintă capacitatea de a

produce o marfă cu un cost comparativ mai mic, faţă de altă
marfă din aceeaşi ţară, chiar dacă costul absolut este mai mare
decât în alte ţări (inferioritatea mai mică reprezintă totuşi un
avantaj relativ).
 Este reciproc avantajos ca ţările să se specializeze pe acest
criteriu, în condiţii de liber-schimb. Beneficiile rezultate:
 Utilizarea optimă a factorilor de producţie pe plan mondial (eficienţă)
 Creşterea producţiei şi a bunăstării mondiale.

17
Avantajul comparativ (D. Ricardo)III

 Valoarea de schimb poate face ca schimbul dintre ţări să nu fie

în mod egal avantajos.
 Beneficiile rezultate din liber-schimb şi specializare nu se împart
în mod egal între parteneri.

 M. Manoilescu: principiul avantajelor relative nu are valabilitate

absolută; el se confirmă atunci când avantajul relativ reflectă
productivitatea muncii mai mare dintr-o ramură, comparativ cu
media naţională.
(Forţele naţionale productive şi comerţul exterior, 1936)

18
Modelul HOS (Hecksher- Ohlin – Samuelson)

 Specializarea internaţională să se facă pe baza avantajului

relativ, definit ca producţia realizată pe seama unei combinaţii
de factori de producţie în care predomină factorul cel mai
abundent din ţara respectivă.
 Preţurile internaţionale se formează în funcţie de utilitatea şi
raritatea produselor respective.
 În timp, schimburile comerciale internaţionale conduc la
egalizarea preţurilor factorilor de producţie şi a veniturilor
posesorilor de factori (paradoxul lui Samuelson).

19
Avantajul competitiv (M. Porter)

 The competitive advantages of nations, 1990.

 Teoria propune un sistem de 4 categorii de factori determinanţi,
consideraţi interactivi şi interdependenţi.
 Rombul lui Porter (influenţat şi de hazard şi de stat):
 Dotarea cu factori de producţie
 Caracteristicile cererii interne
 Industriile din amonte şi din aval
 Strategia, structura şi concurenţa dintre firme.

20
Structuri de interdependenţă
 Guvernanţă globală sau ordine economică mondială?
Termeni diferiţi, generaţi de realităţi diferite:
 Trecerea de la o economie internaţională la o economie în curs de
globalizare
 Apariţia de autorităţi sau centre de putere multiple, publice şi private

Şcolile teoretice folosesc şi ele termeni diferiţi:

a) Cele ortodoxe (neorealiste, neomarxiste):OEM, regimurile
internaţionale, raporturile de putere, stabilitatea hegemonică, G7, G20.
b) Cele neoliberale şi heterodoxe: guvernanţă globală (reţea de instituţii
internaţionale şi actori nonstatali, difuziunea puterii, zone
nereglementate).

21
Ordinea economică mondială

Definiţia ordinii economice mondiale: “asigurarea condiţiilor de

compatibilitate a voinţelor, intereselor şi a comportamentelor
potenţial contrare (uneori chiar antagonice) ale diferiţilor agenţi
economici, condiţii care fac posibilă existenţa unei comunităţi
economice mondiale”. (G. Kebabdjian, 1994).
Sau, OEM este proprietatea structurală a sistemului economiei
mondiale dată de anumite structuri:
 Regimurile internaţionale (reguli tehnice, norme şi instituţii de
supraveghere)
 Raporturile de putere (hegemonia/leadership - SUA, marile puteri- G7,
puterile regionale- G20).

22
Caracteristici actuale ale sistemului economiei mondiale

 Sistem multipolar: nu mai este strict ierarhizat (polii de creştere

tind să devină şi mari puteri – G 20).
 Raportul dintre multilateralism şi regionalism tinde să se încline
în favoarea regionalismului .
 Echilibrele mondiale date de raportul pieţe-state (după ce
primele au tins să domine în ultimii 20 de ani, criza a arătat că
statele rămân principalele creatoare de OEM).
 Raportul creştere-dezvoltare rămâne tensionat.
 Creşterea veniturilor s-a generalizat, cu unele excepţii.
 Inegalităţile de dezvoltare s-au adâncit din perspectivă absolută.

23
Bibliografie de bază

 A. Bal (coord.), Economie mondială, ASE, 2006, cap.2, pag.29-

41.
 G. Kebabdjian, L’economie mondiale, du Seuil, 1994.
 M. Beaud, Istoria capitalismului, Ed.Cartier, 2001.
 S. Strange, Retragerea statului, Ed. TREI, 2002.
 N. Sută, S. Sută-Sălăjan, Comerţ internaţional şi politici
comerciale contemporane,Ed.Economică, 2002.
 M. Porter, Les avantages concurrentiels des nations, Dunod,
1993.

24