Tradiție canonică și duhovnicie

Suport de curs Master

Mântuitorul a întemeiat Biserica, manifestare a Împărăției lui Dumnezeu încă din

lumea aceasta, și a instituit-o prezentând ca fundament al acestui așezământ (Mt 16, 13-20),
reguli de bună-rânduială (Mt 18, 15-20) pentru, părtășia celor sfinte și propovăduire. (Mt 18,
18-20).
Constituirea Tradiției canonice

La începuturile vieții creștine, nu era nevoie de prescripții cu caracter expres normativ

altele decât cele primite de la Hristos ca împlinire a legii, deoarece prezența lui Hristos era încă
proaspătă în mintea și sufletul celor care au întemeiat primele comunități. Deja la acea vreme
putem vorbi de o conștiință a legăturii dintre credință și viață, comuniunea cu Hristos
manifestată în această lume fiind de fapt o întrupare a credinţei. Toate lucrările creştinului,
toate atitudinile ecleziale sunt fundamentate pe dreapta înţelegere şi trăire a adevărurilor
dumnezeieşti din tezaurul Ortodoxiei. Întâlnirea dintre conştiinţa doctrinară şi aspectele
concrete ale vieţii manifestă legătura dintre Ortodoxie şi ortopraxie1, structurând astfel
conştiinţa canonică, garantul echilibrului dintre dreapta credinţă şi dreapta trăire.
Observând calea urmată de Biserică de la asumarea perceptelor biblice la formularea
unor norme canonice, ne dăm seama că a existat o trezvie duhovnicească, prin care grija pentru
o trăire în conformitate cu învățătura de credință a condus la sintetizarea experienței bisericești
în norme cu rol de dreptar, numite canoane.
Biserica este constituită din toți cei care sunt chemați de Hristos și răspund la această
chemare. (Deut 4.9-14; Fapte 2.38,39; Evr 12.22-29) și Iisus Hristos îi reunește pe ai Săi la
nivel local (Rom 16.5; 1 Cor 16.19; 2 Cor 12.13) și regional (Fapte 8.1; 11.22-26; 13.1; Gal
1.13) conducând Biserica prin episcopi și propovăduitori (Fapte 14.23; 20.17-31; Ef 4.11-15; 1
Tim 3.1-7; Tit 1.5). Cei responsabili uniți în același gând și țel au autoritatea de a se pronunța
în numele Bisericii Fapte 15; 16.4; Mat18.15-17.
Biserica este organizată în formă văzută, pentru a da mărturie lumii despre prezența
Împărăției Cerurilor și în lumea aceasta (1 Cor 1.2; 1 Tes 1.1; 2 Tes 1.1; Apoc 1.4,11.) și în
această organizare instituțională toți credincioșii sunt mădulare vii, împreună-responsabili
(Rom 12.4-8). Fiecare dintre credincioși este piatră vie în casa duhovnicească, iar viața
credincioșilor trebuie să fie așezată după rânduiala lui Dumnezeu (1 Petru 4, 8-11).
1
Ortopraxie provine din ὀρθός ortos (« drept ») și πρᾶξις, praxis (« acțiune »), atitudine dreaptă.
 În Prima epistolă către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel se arată necesitatea ca «
totul să se facă cu demnitate și rânduială ».
Sfânta Scriptură îl mărturisește pe Iisus Hristos ca fiind Capul Bisericii (Efes 1.18-23;
5.23; Col 1.15-18), și se definește drept izvor de rânduială statornică pentru viața Bisericii (2
Tim 3.16; 2 Petru 1.20,21).
În primul secol după Hristos, pilda Apostolilor a fost vie și comunitățile țineau predania
lor fără a simți nevoia de a institui norme distincte de viață creștină. Pe măsură ce mărturia
apostolilor nu a mai aparținut prezentului ci a început să fie o tradiție transmisă, s-a simțit
nevoia fixării în scris a acestei învățături. Astfel prin anii 100-120, este scrisă de un necunoscut
lucrarea Didahia celor 12 Apostoli, considerată ca fiind cea mai veche sursă de informații
disciplinare. Această lucrare este numită și Tratat de viață creștină, în ea fiind prezentate
reperele pentru o viață în Hristos, bazată pe poruncile apostolice. Didahia abordează probleme
liturgice legate de Botez, post și rugăciune, Euharistie, și aspecte de ordin disciplinar. Capitolul
15 vorbește explicit despre hirotonirea episcopilor, calitățile acestora și misiunea care le stă
înainte.
În același context general, la începutul secolului al III-lea a apărut și Tradiția
Apostolică a lui Hipolit, al Romei, considerată a fi un tratat liturgico-canonic. Această lucrarea
este foarte importantă datorită referirilor pe care le face la atitudinile practice față de viața
creștină și față de instituțiile care se înfiripau în Biserică.
Tot din primele secole avem și Constituțiile apostolice, lucrare datată în jurul anului
380, în care apar canoanele apostolice.

Colecţia de canoane a Bisericii Ortodoxe

Dintre toate izvoarele Dreptului bisericesc, Colecţia de canoane a Bisericii Ortodoxe

este cel mai important izvor, cuprinzând un număr de 770 de canoane numite și Sfinte
canoane deoarece, au fost asumate de Biserică drept manifestare a ortodoxiei și ortopraxiei.
Din colecția de canoane a Bisericii Ortodoxe fac parte Canoanele Apostolice, Canoanele
Sinoadelor Ecumenice, Canoanele Sinoadelor locale și Canoanele Sfinților Părinți, toate fiind
expresia experienţei ecleziale receptată de Biserică în cadru sinodal.
Biserica nu a elaborat canoane pentru a da societăţii o legislaţie completă, menită să dea
răspunsuri exhaustive nevoilor ce pot să apară în Biserică. Canoanele au apărut pe măsură ce
Biserica s-a confruntat cu anumite situaţii care puneau probleme și care necesitau o încadrare
din punct de vedere al ortodoxiei și al ortopraxiei.
 Canoanele rezultate în urma procesului de receptare sinodală a experiențelor bisericești
considerate în conformitate cu conștiința canonică, au fost așezate cu timpul într-o colecție de
canoane numită Colecția de canoane a Bisericii Ortodoxe .
Pe lângă Sfintele canoane, există alte elemente normative stabilite prin obiceiul
canonic exprimând modalități canonice de rezolvare a unor situații ce se repetă în viața
bisericii. Obiceiul asumat de Biserică drept obicei canonic are valoare canonică deoarece
consensul unanim, cel ce dă caracterul de sinod ecumenic unui sinod general, este cel care
validează canonicitatea unui obicei. Astfel nu este întâmplător că foarte multe aspecte esențiale
din viața bisericii sunt rezolvate pe cale de obicei și că Biserica nu a considerat necesar să
elaboreze un canon pentru situațiile deja rezolvate tacit pe cale de obicei2.
Din Sfintele canoane, obiceiul canonic și modalitățile prin care Biserica a înțeles să-și
rânduiască activitatea, în fiecare Biserică locală sunt sintetizate norme bisericești, care răspund
nevoilor concrete din viața Bisericii. Acestea constituie legislația Bisericii locale.
Putem spune că Tradiția canonică a Bisericii este astfel constituită în principal din
Sfinte Canoane, obiceiul canonic asumat consensual, și normele bisericilor locale, comentarii
ale canoniștilor și alte acte ale autorității canonice.

2
Canonul 39 Trulan și 7 VII ec.
 Autoritatea canoanelor şi problematica interpretării lor

Autoritatea Sfintelor canoane decurge din autoritatea Revelaţiei şi a Sinoadelor

ecumenice ca şi garant al formulării autentice a adevărului revelat. Canoanele Bisericii sunt o
manifestare istorică în Sfântul Duh a revelaţiei în Hristos, având întotdeauna o raportare directă
sau indirectă la adevărul revelat. În acelaşi timp canoanele nu sunt doar o sursă autentică a
adevărului revelat ci sunt şi o cale prin care acest mesaj pătrunde în viaţa credincioşilor şi a
comunităţilor, în sânul Bisericii.3
Având în vedere că Biserica nu a elaborat canoanele ca texte juridice, ci ele sunt o
întrupare a conştiinţei doctrinare, este necesar ca fiecare canon să fie interpretat în contextul
deplinătăţii lucrării sacramentale şi pastoral-misionare a Bisericii. Fiecare canon trebuie să fie
înţeles în strânsă legătură cu revelaţia în Hristos şi cu esenţa Tainei Bisericii. Modul în care
Biserica înțelege și trăiește experiența eclezială cuprinsă de Sfintele canoane, ilustrează
prezența conștiinței canonice în comunitatea celor care constituie Trupul tainic al lui Hristos.
Contextul istoric şi pastoral îngemănat cu experienţa pastorală acumulată, face ca în
momente istorice diferite, Biserica să identifice soluţii canonice diferite, care fiind în planuri
istorice diferite, pot să pară chiar contradictorii, fără a se contrazice în esenţa lor.
Pentru a înţelege mai bine acest lucru, putem ilustra distingând în canon un conţinut
fundamental legat de conştiinţa canonică şi o soluţie normativă dată într-un context istoric. La
un conţinut fundamental neschimbător, pot fi găsite soluţii pastorale diferite, care nu aduc
atingere conţinutului doctrinar ci îl întrupează, ţinând cont de contextul istoric şi de experienţa
pastorală acumulată.
Așa cum am văzut în capitolul precedent, conștiința canonică a Bisericii a provocat la
atitudini asumate de întreaga Biserică drept conforme cu doctrina și cu exigențele vieții de zi cu
zi. Canoanele formulate de Biserică și asumate prin consens unanim se constituie într-un
patrimoniu inestimabil de modele de viață, de soluții canonice identificate de Biserică și
prezentate ca fiind normative.
Pentru o întrupare a conștiinței canonice în viața de zi cu zi a Bisericii, este nevoie ca
Sfintele canoane să fie înțelese în deplina lor valoare și astfel ele să ofere o perspectivă
canonică asupra modului în care biserica are capacitatea de a rezolva, în deplină ortodoxie și
ortopraxie, problemele cu care se confruntă.
Interpretarea canoanelor

3
Profesorul Vlassios Phidas face o analiză mai detaliată a acestei problematici în lucrarea Drept canonic, o
perspectivă ortodoxă, Editura Trinitas, Iaşi, 2008, p.39-41.
 Pentru o corectă interpretare a canoanelor, trebuie să avem o conştiinţă canonică
autentică, consecinţă a înţelegerii doctrinei şi a raportului acesteia cu viaţa de zi cu zi. În acelaşi
timp, în cadrul procesului de interpretare a canoanelor, este necesar să distingem învelişul
istoric, esenţa doctrinară şi dimensiunea normativă, pastoral-misionară. Odată făcută această
distincţie, cele trei nivele ne vor da posibilitatea să distingem esenţa conştiinţei canonice
determinantă pentru elaborarea canonului respectiv şi apoi vom putea transpune această
manifestare a conștiinței canonice la circumstanţele din timpul nostru.
În cadrul procesului de interpretare a canoanelor suntem sprijiniţi și de
diversitatea de exprimare canonică regăsită în colecţia de canoane, și în Tradiția canonică,
pentru probleme similare. Atunci când există mai multe formulări canonice legate de acelaşi
subiect, este necesar să identificăm nivelele istorice şi pastoral-misionare distincte pentru a
putea distinge esenţa conştiinţei canonice care stă la baza canonului respectiv.

Problema canoanelor așazis contradictorii

Atunci când se subliniază aspectele contradictorii din cadrul canoanelor, se manifestă o

insuficientă distingere a nivelului istoric şi al celui pastoral-misionar. Diferitele formulări
aparent contradictorii sunt de fapt întrupări ale conştiinţei doctrinare în planuri istorice şi
pastoral-misionare distincte, dar echilibrate de aceeași conştiinţă canonică.
Printr-o interpretare corectă a canoanelor, suntem capabili să găsim modalitatea în care
Biserica s-a raportat într-un moment dat la o problemă concretă și suntem capabili să
identificăm criteriile de canonicitate care au fost folosite atunci și care pot fi folosite și în
prezent.
În același timp trebuie să înțelegem că nu putem spune desemna drept canonic doar ceea
ce este prevăzut de Sfintele canoane şi că este necanonic ceea ce nu este prevăzut de Sfintele
canoane. Biserica nu și-a propus să rezolve prin canoane tot ceea ce ar putea apare ca problemă
de viață Bisericească. Sfintele canoane nu acoperă toate aspectele vieții bisericești, prin ele se
poate observa doar în parte modul în care Biserica a răspuns provocărilor vremii, dar ele oferă
șansa de a identifica manifestări ale conștiinței canonice, care pot fi regăsite și în alte elemente
de viață bisericească: obiceiul bisericesc, tradiția liturgică și imnografică, experiențele
bisericilor locale, și așa mai departe.
Având în vedere că nu există criterii absolute de evaluare a conştiinţei canonice, pentru
a înțelege manifestarea conștiinței canonice în viața Bisericii, trebuie să ne raportăm la întreaga
tradiție canonică, care „exprimă nu doar o dezvoltare independentă sau orizontală a unui
pozitivism juridic în viaţa istorică a Bisericii, ci autenticitatea verticală a raportului său istoric
cu adevărul trăit şi deţinut de Biserică în Sfântul Duh”4.
Tradiția canonică include astfel colecția de canoane, dar o depășește prin acoperirea
tuturor aspectelor vieții bisericești de către acte validate în timp ca fiind conforme conștiinței
canonice a Bisericii. Acest lucru este confirmat de canonul 39 Trulan, care întărește valoarea
obiceiului de drept, subliniind că ceea ce Bisericile locale au socotit ca fiind vrednic de cinstire,
să fie aplicat în continuare.
Tradiția canonică este și expresie a dinamismului lucrării mântuitoare, manifestat în
cursul vremii dincolo de textele reținute de colecția de canoane. Pe măsură ce evoluează
condițiile concrete în care Biserica își desfășoară lucrarea, Tradiția canonică a Bisericii ne pune
la dispoziție noi mijloace canonice autentice, corespunzătoare nevoilor comunităților și
credincioșilor și de aceea, experiențele de viață bisericească asumate prin consensul unanim al
Bisericii ca fiind canonice, își au un loc de frunte în tezaurul canonic al Bisericii.
Nu este întâmplător faptul că foarte multe aspecte ale vieții Bisericii nu sunt
reglementate prin canoane, ci ele și-au găsit în timp o rezolvare conformă cu conștiința
canonică a Bisericii, fiind validate ca soluționări sau practici canonice. Din acest motiv Biserica
nu a considerat potrivit să intervină în cazul unor aspecte rezolvate deja corespunzător, dar în
același timp, atunci când au fost întrunite condițiile pentru o exprimare sinodală în domeniul
canonic, nu a ezitat să o facă.

Creativitatea canonică în Biserică

Sinodul ecumenic, ca și cadru de manifestare a comuniunii Bisericii - una sfântă

sobornicească și apostolică - este cel care are prerogativa receptării diferitelor experiențe
ecleziale și de a le proclama ca orientative, deci, ca și canoane. Problema apare însă din faptul
că nici un Sinod nu se poate revendica el însuși drept Sinod ecumenic. Există posibilitatea
organizării unor Sinoade generale care au vocația de a deveni Sinoade ecumenice, dar
consensul unanim al Bisericii, receptat și validat în timp, va face ca un sinod general să fie
considerat Sinod ecumenic. Din acest motiv nu putem vorbi despre creativitate canonică doar în
cazul sinoadelor ecumenice. Creativitatea canonică a Bisericii decurge din conștiința prezenței
lui Hristos în Biserică până la sfârșitul veacurilor și este un atribut al manifestării ecleziale
sinodale , dar ea nu se exprimă numai prin noi canoane. Istoria ne arată că Biserica nu a ezitat
să se înzestreze cu noi norme canonice de câte ori a fost nevoie, uneori subliniind diferențe de
4
Ibidem, p. 40.
ordin pastoral față de exprimări canonice anterioare, alteori identificând noi soluții conforme cu
conștiința canonică.
Creativitatea canonică se manifestă și prin crearea de norme bisericești care sunt
sintetizări ale tradiției canonice utile Bisericii locale într-un cadru de timp și spațiu determinat.

Normele bisericești

Pe lângă obicei canonic și canon, Bisericile locale au rezolvat și rezolvă problemele cu

care se confruntă, prin norme pe care le elaborează și le înzestrează cu autoritate fundamentată
pe autonomia Bisericii locale. Aceste norme, își trag esența lor canonică din întreaga Tradiție
canonică a Bisericii și pot fi numite norme bisericești.
Normele bisericești sunt cele care întrupează la nivel local elementele puse la dispoziție
de canoane și de Tradiția canonică. Astfel fiecare Biserică autocefală are capacitatea canonică
de a identifica în cadrul Tradiției canonice aspectele pe care le consideră normative și să se
înzestreze cu norme bisericești conforme cu nevoile și aspirațiile sale. În acest fel putem
identifica drept norme bisericești, ceea ce Biserica locală reține din Tradiția canonică drept
normativ, într-un context și într-un timp determinat. Carta canonică a Bisericii autonome sau
autocefale, Statutele de organizare și funcționare ale Bisericilor autonome sau autocefale,
corpusul de hotărâri ale autorității bisericești, pot pe drept cuvânt să primească denumirea de
norme bisericești, deoarece, fiind investite cu autoritate de Biserica locală, ele sunt texte
normative obligatorii în aria de jurisdicție respectivă.
Normele bisericești sunt supuse criteriilor de interpretare și de aplicare specifice
normelor canonice, ele fiind condiționate în aplicarea lor de raportarea efectivă și
necondiționată la întreaga Tradiție canonică a Bisericii, dar în același timp, fiind expresia
voinței autorității bisericești, ele au și caracterul de lege bisericească. Din acest motiv, putem
vorbi despre criterii de interpretare și de aplicare a normelor bisericești sau a legislației
bisericești, similare celor care guvernează interpretarea și aplicarea normelor juridice în
societate.
O normă bisericească este canonică dacă nu contravine conștiinței canonice a Bisericii
sau elementelor Tradiției canonice corespunzătoare. În situații cu totul excepționale, unele
norme bisericești pot să aplice iconomia și să dea dovadă de o aplicare îngăduitoare a Tradiției
canonice. Este deosebit de important ca această derogare să își păstreze efectiv caracterul
excepțional, deoarece există pericolul ca atunci când o normă bisericească ce aplică iconomia
ajunge să devină o normă statornică, ea poate deforma mentalitatea și ajunge să producă o
alterare a conștiinței canonice.
Având în vedere specificul fiecărei categorii din cadrul normelor canonice, putem să
facem o ierarhizare a lor utilă în cadrul procesului de întrupare a normei canonice în viața
Bisericii.
Canonul și elementele Tradiției canonice sunt depozitare a manifestărilor concrete a
conștiinței canonice. Din acest motiv, atunci când vorbim despre aplicarea unui canon, nu
putem înțelege prin aceasta altceva decât aplicarea elementului de conștiință canonică
exprimată prin Elaborarea unei norme bisericești. Norma bisericească este ea însăși un act de
aplicare a canonului în viața bisericii. Din acest motiv în viața bisericească primează
implementarea normelor bisericești ca elemente aplicabile în litera și spiritul lor la viața
bisericească.
Pentru a exemplifica în concret această afirmație, putem observa cum se rezolvă o
problemă comunitară specifică: Dacă o persoană cu responsabilitate bisericească este învinuit
de o atitudine nepotrivită, învinuirea se face pe baza conștiinței canonice izvorâtă din
cunoașterea canoanelor și a elementelor Tradiției canonice, dar pentru rezolvarea cazului
concret se va face apel la normele bisericești - elementele de legislație bisericească - valabile în
comunitatea eclezială respectivă: articolele din Statut, articolele din Regulamentele bisericești,
deciziile organismelor bisericești, etc.
Așa după cum am putut observa, Conștiința canonică a Bisericii se manifestă în viața de
zi cu zi prin elementele Tradiției canonice, canonul și obiceiul canonic, și se exprimă în
actualitate prin norme bisericești. Astfel, putem distinge un patrimoniu canonic, cristalizat în
principii canonice, care stau la baza structurării vieții bisericești personale și comunitare și
norme bisericești elaborate de autoritatea bisericească.

Dimensiunea canonică a chemării şi slujirii preoţeşti

Lucrarea sacramentală a Bisericii este în strânsă legătură cu preoția, prelungire în

istorie a lucrării preoțești a Mântuitorului Hristos.
 În Biserică s-a simţit nevoia ca aspectele cele mai importante ale lucrării
sacramentale care înnoiesc firea omenească prin părtăşia Împărăţiei Cerurilor încă din această
viaţă, să fie puse în evidenţă, dar nu au fost distinse de la început Sfintele Taine în număr de
şapte. Distincţia şi expunerea sistematică a celor şapte Taine, a fost făcută în Occident, Petrus
Lombardus fiind printre primii care au vorbit despre cele şapte Sfinte Taine, în anii 1154-
11585. Această abordare a Sfintelor Taine a intrat în tradiţia ortodoxă abia în secolul al XIII-
lea, împăratul Mihail al VIII-lea Paleologul fiind cel care a impus clerului oriental concepţia
sistematică şi unitară despre Taine.
Chiar dacă numărarea şi explicarea raţională a ceea ce e dumnezeiesc nu
caracterizează mentalitatea ortodoxă, din raţiuni de studiu sistematic, a fost adoptată metoda
occidentală pentru a prezenta modul în care Biserica distinge nivelele lucrării sacramentale.
Astfel, Botezul şi celelalte acte de reînnoire a prezenţei Împărăţiei Cerurilor în mădularele
Trupului Tainic al lui Hristos sunt numite Sfinte Taine, iar celelalte lucrări sacramentale sunt
numite ierurgii. Această abordare nu ar trebui să ne îndepărteze de concepţia ortodoxă
conform căreia în Biserică toate sunt Sfinte Taine, de la lucrul cel mai mărunt, până la cel mai
mare, pentru că totul este cufundat în negrăita sfinţenie a Dumnezeu-Omului. 6

Vorbind despre lucrarea sacramentală a Bisericii, Părintele Stăniloae subliniază

faptul că din Hristos, prin gesturi şi materie, se extinde asupra tuturor oamenilor, prin fiecare
Taină, puterea lui Dumnezeu, Sfintele Taine fiind o împărtăşire a Harului dumnezeiesc prin
Biserică.
Prin Taina Botezului, fiecare devine membru al Bisericii, printr-o primă unire a lui
cu Hristos, iar prin celelalte Taine se accentuează şi mai mult sau se restabileşte unirea
membrilor Bisericii cu Hristos, Capul ei, întărindu-se astfel unitatea eclezială7.
Prin Sfintele Taine, împărtăşindu-se Harul mântuitor, săvârşitorul nevăzut al Tainelor
este însuși Hristos care atinge, în mod văzut şi perceptibil firea omenească, prin cei aleşi de
El. Același teolog spune că “întrucât Trupul lui Hristos a devenit - prin înălţare - pnevmatizat
şi invizibil, rămânând totuşi un trup închegat, atingerea trupului nostru de către Trupul Lui nu
mai este vizibilă. Hristos se foloseşte, pentru a ne atinge în mod vizibil, de materia cu care stă
în legătură trupul nostru. Hristos ne sfinţeşte, folosindu-Se de materia care are un rol aparte în
viaţa omului: pâinea, apa, vinul, untdelemnul8.
5
Vezi pentru mai multe detalii E. Dhanis, Quelques anciennes formules septénaires des sacrements , Revue
d’histoire ecclésiastique, nr 26, 1930, p. 574-608.
6
Justin Popovici, Biserica Ortodoxă şi ecumenismul, Mănăstirea Petru Vodă, 2002, p. 49.
7
Pr. Prof. Dr. D. Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 3, EIBMBOR, 1978, p.11.
8
Ibid., p.12
 Pentru săvârșirea lucrării sacramentale, Hristos foloseşte modul cel mai eficient, cel
de la persoană la persoană, iar persoana aleasă, prin hirotonie, este părtaşă slujirii preoţeşti a
lui Hristos9. Astfel, trebuie să înţelegem că slujirea preotului şi a episcopului este în fapt
slujirea Bisericii şi se realizează cu autoritatea lui Hristos lucrător în ea. Alegând o persoană
şi trimiţând-o cu împuternicirea de la Sine prin Biserică, pentru săvârșirea Tainelor, Hristos
îşi împărtăşeşte lucrarea şi cunoaşterea Sa, Cuvântul Său fiind păstrat în mod neschimbat în
întreaga Biserică, drept mijloc de unitate10.
Având în vedere faptul că preoţia lucrătoare în Biserică este manifestarea văzută a
lucrării preoțești a Mântuitorului Hristos, şi că întreaga lucrare sacramentală este legată de
slujirea preoțească, socotim de cuviinţă să abordăm în cele ce urmează dimensiunea canonică
a chemării şi slujirii preoțești.
Prin Taina Hirotoniei, Hristos îşi leagă lucrarea de slujirea unei persoane alese şi
investite cu misiune. El se şi identifică pe Sine cu acei aleşi pentru slujire, spunând:”Cel care
vă ascultă pe voi, pe Mine Mă ascultă; şi cel ce vă nesocoteşte, pe Mine mă nesocoteşte...”
(Luca 10:16) ”şi, iată, Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului” (Matei 28:20).
Astfel putem spune că prin hirotonire, persoana umană a celui ce va săvârși lucrarea
sacramentală, este asumată ca mijloc de împărtăşire perceptibilă a Harului. Părintele Stăniloae
arată că de preoţie atârnă Biserica şi mântuirea în Hristos, deoarece prin cei ce au fost chemaţi
la preoţie sunt primite de credincioşi Tainele Împărăţiei. Prin Hirotonie, Hristos poate fi trăit
prin cei trimişi la slujire şi astfel Taina Bisericii este făcută perceptibilă întregii firi
omeneşti11.
Trupul omenesc e important nu numai când se primesc Tainele prin el, ci şi când se
săvârşesc, întrucât e lucrător prin el Duhul din Trupul Tainic al lui Hristos. Sfinţirea sau
hirotonirea acestor oameni e tocmai actul prin care Hristos, sub o formă văzută, îi alege şi îi
investeşte pe aceştia ca organe prin care, atunci când ei vor săvârși actele sacramentale, El
însuşi le va săvârşi nevăzut; iar când vor învăţa şi păstori în numele Lui, El însuşi va învăţa şi
va păstori prin ei. Învăţătura şi slujirea pe care o comunică şi o împlinesc preoţii, nu este a
lor, este învăţătura şi slujirea Bisericii. Din acest motiv, preotul nu are motive să se
mândrească, deoarece el nu dă de la el decât slujirea12.
Astfel, putem înțelege faptul că prin Hirotonie, preotul primeşte Harul care îl face
iconom al Tainelor lui Dumnezeu.

9
Ibidem, p.18
10
Ibidem, p. 20
11
Ibidem, p. 97
12
Pr. Prof. Dr. D. Stăniloae, op.cit., p.10.
 Hristos exercită lucrarea Sa în fiecare comunitate printr-o unitate a slujirii şi a
responsabilității. Preoţia Sa exercitându-se prin persoane alese şi investite cu slujire şi
misiune bisericească, se manifestă în unitatea reprezentată de cel ce este icoana prezenţei lui
Hristos în comunitate şi care poartă comunitatea locală în întreaga Biserică: episcopul.
Fiecare episcop este capul unei Biserici locale, “capul plinătăţii lui Hristos” 13. Hristos
îl investeşte pe episcop cu harisma şi cu răspunderea săvârșirii slujirilor Bisericii,
înţelegându-se prin aceasta întreaga slujire preoţească, dar în acelaşi timp el este şi cel care
alege, sfinţeşte şi investeşte prin Hirotonie, pentru ca toţi preoţii să-şi aibă preoţia prin acesta
şi să stea sub ascultarea lui14. În acelaşi timp, şi episcopul trebuie să se lepede de sine, să-L
lase pe Hristos să fie lucrător prin el15 în lucrarea unitară a Bisericii.
Unitatea Bisericii prin şi în episcop este un aspect subliniat de foarte timpuriu de
ecleziologia ortodoxă. Sf. Ciprian al Cartaginei spunea: “ Episcopus in Ecclesia et Ecclesia in
16
Episcopo” , Paladie arăta că “Fără episcop nu poate exista Biserica”17, iar Sf. Ignatie al
Antiohiei afirma că “unde se arată episcopul, acolo să fie mulţimea, precum unde este Iisus
Hristos, acolo este şi Biserica deplină”18. Sintetizând această concepţie despre episcopat,
Sfântul Ioan Gură de Aur arăta că ”Fără episcop nu e îngăduit nici a boteza, nici a săvârși
Euharistia..., nimeni să nu facă ceva din cele ce aparţin Bisericii, fără episcop; aceea să se
socotească Euharistie adevărată (sigură), care este săvârșită de episcop sau de cel pe care el îl
trimite”. “Episcopul e chipul Tatălui”, chip văzut în locul lui Hristos, ca învăţător, preot şi
păstor19.
Creştinul este mădular al Bisericii lui Hristos şi episcopul este cel care are autoritatea
de a recunoaşte şi de a întări această calitate, în cadrul Bisericii locale – eparhia - şi această
calitate este recunoscută în întreaga Biserică. Doar în funcţie de modul în care persoana este
primită în comuniunea Bisericii locale, ea poate fi primită la Sfânta Împărtăşanie într-o altă
Biserică locală. Canonul 12 apostolic precizează că acel laic sau cleric care este oprit de la
Împărtăşanie în eparhia sa, să nu fie primit în altă eparhie, iar canonul 13 apostolic cere ca, în
cazul în care un credincios oprit de la Împărtăşanie ar ascunde acest lucru şi s-ar împărtăşi, să
i se prelungească oprirea de la împărtăşire.

13
Sf. Grigorie de Nazianz, Cuv.2, 99, P.G., 35, col. 501 . apud Pr. Prof. Dr. D. Stăniloae, op. cit., p.100.
14
Vezi canoanele 39 ap.; 8, IV; 31, 102, VI; 14, VII; 9 Antiohia.
15
Sfântul Ignatie Teoforul, Ep. c. Efes.3, 12.
16
Sfântul Ciprian, Ep. 66,8.
17
Paladie, Despre viaţa şi petrecerea Sfântului Ioan Gură de Aur, P.G., 47, 35.
18
Vezi Ignatie al Antiohiei, Către Smirneni 7,1.
19
Sfântul Ioan Gură de Aur, Omiliile. 2, 4, la 2 Tim., P.G. 62, 612. apud Pr. Prof. Dr. D. Stăniloae, op. cit.,
p.100.
 Fiecare mădular al Bisericii se află în purtarea de grijă a episcopului, dar în acelaşi
timp fiecare episcop se află în rugăciunea Bisericii şi el nu este episcop decât în comuniune cu
poporul care i-a fost încredinţat. O comunitate nu are caracter eclezial fără episcop, dar nici
episcopul nu are plenitudinea slujirii sale decât în comuniune cu poporul şi cu ceilalţi
episcopi, în cadrul sinodalităţii. În Sinod episcopul nu se află în nume propriu, ci poartă cu el
întreaga comunitate ce îi este încredinţată. Din acest motiv, în Sinod se manifestă nu doar
comuniunea episcopilor, ci şi comuniunea Bisericilor păstorite de aceştia.
Comuniunea cu episcopul şi prin el cu Biserica în ecumenicitatea ei, face din
lucrarea preotului sau a credinciosului o lucrare a Bisericii, acest aspect fiind marcat - în
cadrul liturgic - prin pomenirea episcopului locului la ectenii.
Rezumând aprecierile Părinţilor pomeniţi anterior despre episcop, Dositei al
Ierusalimului zice: “Demnitatea episcopului este aşa de necesară în Biserică, încât fără ea nu
poate fi şi nu se poate numi nici Biserică, nici creştin. Căci cel învrednicit să fie episcop, ca
urmaş apostolic ..., este icoana vie a lui Dumnezeu pe pământ... El este aşa de necesar în
Biserică, pe cât e de necesară răsuflarea în om şi soarele în această lume sensibilă.” 20. “El este
izvorul Tainelor dumnezeieşti şi al darurilor prin Duhul Sfânt; el singur sfinţeşte Mirul, şi
hirotoniile tuturor treptelor sunt ale lui. El leagă şi dezleagă în ultimă şi supremă instanţă..., el
învaţă în primul rând Sfânta Evanghelie şi apără credinţa cea dreaptă”21.
Această înţelegere a slujirii episcopale nu-l scoate pe episcop din categoria
slujitorului. Puterea ce se exercită prin el nu este a lui, ci a lui Hristos. El trebuie să fie
copleşit mai mult decât orice om de faptul că, fiind prin sine om pieritor ca oricare altul sau
poate mai slab ca mulţi alţii, prin el se săvârșește cea mai deplină lucrare mântuitoare a lui
Hristos22. Slujirea episcopului este deplinătatea slujirii şi de aceea el trebuie să fie dăruit
deplin acesteia. Dacă episcopul nu slujește din tot sufletul şi în deplină dăruire Bisericii, nu
numai că nu îşi îndeplineşte misiunea, dar o şi împiedică23.
Episcopul trebuie să fie copleşit de răspunderea pentru Biserică şi să înţeleagă că
împlinirea acestei răspunderi depinde de modul în care este capabil să-şi înfrâneze mândria de
a socoti că Biserica depinde de el ca om. Episcopii sunt ținuți în duhul coresponsabilității
smerite şi prin faptul că slujirea lor nu este deplină altfel decât în cadrul coresponsabilității
sinodale.

20
Dositei al Ierusalimului, Mărturisiri, 10, apud Pr. Prof. Dr. D. Stăniloae, op. cit., p. 100.
21
Ibid.
22
Pr. Prof. Dr. D. Stăniloae, op. cit., p.101.
23
Ibidem , p. 102.
 Hirotonia şi hirotesia sunt actele ecleziale prin care persoanele sunt alese şi investite
cu autoritatea Bisericii. Din acest motiv, este foarte important să înţelegem modul în care cele
două noţiuni s-au dezvoltat în Biserică.

1) Hirotonia şi hirotesia

Termenii hirotonie şi hirotesie sunt folosiţi pentru desemnarea actului alegerii şi

investirii în slujirea preoţească şi în slujirile legate de preoţie. Până în secolul al VII-lea, cei
doi termeni erau folosiţi fără o distincţie foarte clară. Astfel, se vorbeşte despre hirotonie în
cazul tuturor treptelor clerului (can. 10 Antiohia), chiar şi în cazul diaconiţelor. Termenul de
hirotesie era folosit şi el pentru toate treptele clerului (can. 10, 13, 17 Antiohia). În canonul 8
al Sinodului ecumenic de la Niceea şi în canonul 6 de la Calcedon, termenii apar ca evident
echivalenţi24, iar canonul 15 al aceluiaşi sinod de la Calcedon foloseşte ambii termeni
(hirotonie – hirotesie) în ceea ce le priveşte pe diaconiţe. Aceeaşi echivalenţă este regăsită şi
în legislația imperială bizantină unde, spre exemplu, diaconiţele sunt prezentate ca făcând
parte din clerul hirotonit.
Începând cu secolul al VIII-lea, cei doi termeni sunt diferenţiaţi. După Zonaras şi
Balsamon (sec XII), în ciuda câtorva ezitări, hirotonia va desemna investirea sacramentală a
clerului superior, pe când hirotesia se va referi la clerul inferior.25
Ulterior, în sec. al XV-lea, Simeon al Tesalonicului va introduce şi un criteriu
liturgic de distingere a celor doi termeni, hirotonia fiind prezentată ca săvârşită în altar, iar
hirotesia în afara lui. În orice caz, distincţia - care ia naştere târziu, în sec. al VIII-lea- este
întâlnită numai în textele canonice, spre deosebire de practica liturgică, în care echivalenţa
termenilor este păstrată până târziu.26
Săvârşitorul Tainei Hirotoniei pentru preoţi şi diaconi este episcopul eparhiei sau
delegatul lui – un alt episcop - aşa cum arată canonul 2 apostolic, iar hirotonia întru episcop
este săvârşită de trei sau cel puţin doi episcopi, reprezentând episcopatul Bisericii autocefale
respective (1, ap.; 6, I; 13, 49 Cartagina). Nu poate săvârşi această Sfântă Taină decât
episcopul valid hirotonit (18 Sardica) investit cu autoritate bisericească (35 ap.; 16, I; 2, II; 8,
III; 13,22 Antiohia; 3 Sardica), mărturisitor al adevăratei credinţe (68 ap). Hirotonia trebuie să
fie primită în libertate şi deplină responsabilitate (10 Vasile cel Mare), de către persoane care

24
Vogel Cyrille, Chirotonie et Chirotésie, Importance et relativité du geste de l’imposition des mains dans la
collation des ordres, Irénikon, 1972, p. 63.
25
Ibidem, p. 64.
26
Ibidem, p. 65.
dovedesc statornicie în viaţa creștină autentică (80 ap.; 2, I.; 9, I; 33, VI; 12 Laodiceea, 18
Carta.; 89 Vasile cel Mare; 4 Chiril Alex.) şi ea nu se repetă ( 68 ap.; 48 Cartag.).
Hirotonia nu poate fi primită decât pentru misiunea Bisericii, şi de aceea dobândirea
ei prin simonie, sau alt mod fraudulos, este aspru condamnată ( 29 ap.; 2, IV; 22, VI; 19, VII;
90 Vasile cel Mare; Encilclica lui Ghenadie al Constantinopolului; Scrisoarea lui Tarasie al
Constantinopolului).
Nu pot fi hirotoniţi decât credincioşii ortodocşi de sex bărbătesc, care sunt pregătiţi
pentru această slujire şi acceptă liber să-şi împlinească îndatoririle ce ţin de treapta ierarhică
în care sunt aşezaţi. În acest scop, Biserica a cerut ca ei să fie întregi la minte şi la trup, să
aibă o pregătire teologică temeinică şi un nume necompromis (can. 78 ap. ).
Membrii clerului nu pot fi decât bărbaţi, pentru că sunt chemați să fie icoana
prezenţei şi lucrării lui Hristos, unicul săvârşitor nevăzut al Tainei, iar Hristos a fost bărbat.
Părintele Stăniloae arăta că prin aceasta nu se nesocoteşte locul femeii în viaţa Bisericii.
Harisma femeii este cea a maternității, care influenţează direct slujirea celor chemaţi la
preoţie. Mamele şi soţiile clericilor îi susţin şi îi întăresc pe clerici prin înţelepciunea lor şi cu
tăria lor de credinţă. Astfel, se poate spune că în preoţia bărbatului e implicat un suport
feminin. În acest sens a fost interpretată imaginea descoperită în catacomba Sfântului Calist,
în care un bărbat, episcopul, întinde mâna asupra pâinii euharistice, dar în urma lui stă o
orantă, o femeie în rugăciune. Părintele Stăniloae arată că bărbatul se împlineşte şi prin
echilibrul adus de femeie27: prin asumarea vieţii de familie omul se împlineşte, aşa cum a fost
rânduit de Dumnezeu încă de la zidirea omului şi de aceea Biserica îi cheamă la hirotonie şi
pe bărbaţii căsătoriţi.
Hirotonia nu este validă doar pentru că au fost respectate condiţiile formale.
Nesocotirea exigenţelor morale şi doctrinare fac să nu fie luată în considerare hirotonia
respectivă (9, 10 I; 6 IV), subliniindu-se astfel că prin hirotonire nu se transferă un har
indelebil (de neşters), ci harul slujirii Bisericii. Canonul 6 Calcedon arată că o hirotonie,
pentru a fi validă, trebuie să fie săvârșită din mandatul episcopului locului şi cel hirotonit să
aibă o viaţă ireproşabilă şi să fie statornic în dreapta credinţă. Cei hirotoniţi cu respectarea
prescripţiilor liturgice şi formale, dar fără respectarea exigenţelor morale sau doctrinale, nu
erau consideraţi ca având o hirotonie validă.
În Occident, începând cu sec. al XII-lea, hirotonia era afectată de o înţelegere
piramidal-ierarhică, separată de slujirea comunitară. Preotul putea fi hirotonit şi fără parohie,

27
Pr. Prof. Dr. D. Stăniloae, op. cit., p. 94.
şi chiar o hirotonire care nu respecta criteriile morale sau doctrinale, dacă formal era corect
săvârșită, era considerată validă.
Putem să ne întrebăm daca slujirea sacramentală a unui preot nevrednic poate să fie
socotită lucrătoare. Slujirea unui preot care nu este oprit de episcopul său de la săvârșirea
celor sfinte este lucrătoare, indiferent de vrednicia acestuia, dar nu pentru că, hirotonit fiind,
rămâne necondiţionat în har, ci pentru că el săvârșește lucrarea Bisericii şi lucrarea lui Hristos
în Biserică nu poate fi limitată de slăbiciunile omeneşti. În acelaşi timp, faptul că episcopul
menţine în slujire un preot nevrednic, compromite mărturia Bisericii şi episcopul va da
socoteală în faţa Sinodului şi în faţa lui Dumnezeu pentru neglijenţa sa în exercitarea slujirii
la care a fost chemat.28

28
Pentru mai multe lămuriri ale acestor aspecte, vezi P.S. Photios, Arhim. Philarète, Noul Catehism Catolic
împotriva credinţei Sfinţilor Părinţi, un răspuns ortodox, traducere în lb. română de Marilena Rusu, Ed. Deisis,
Sibiu, 1994, p. 69.
 Taina Pocăinţei şi slujirea duhovnicului

Una dintre cele mai importante lucrări sacramentale ale preotului este împlinită în
cadrul Tainei Pocăinţei. Prin această taină Hristos a lăsat Bisericii un mijloc de înnoire a
legăturii rupte de păcat. Sfântul Ioan Scărarul spune că “pocăinţa înseamnă împrospătarea
Botezului. Pocăinţa este învoiala cu Dumnezeu pentru o nouă viaţă. Pocăinţa este
cumpărătoare a smereniei... Pocăinţa este fiica nădejdii şi tăgăduirea deznădejdii”29.
Pocăinţa a mai fost numită şi naştere din nou, înnoire a legăturii harului, revenire în
fire (metanoia). Această ultimă denumire corespunde cu sensul profund al Tainei. Metanoia
înseamnă de fapt revenirea la firea cea dintâi, dincolo de consecinţele manifestării raţiunii
umane dezlipite de Dumnezeu, care l-a dus pe om la pervertirea firii. Firea cea dintâi a
omului, manifestată înainte de cădere era o fire ce avea în ea sâmburele desăvârşirii,
manifestarea chipului lui Dumnezeu care îl orientează pe om spre asemănarea cu Ziditorul.
Cuvântul pocăinţă provine din grecescul metanoia, compus din prefixul meta şi
rădăcina noeo. Prefixul “meta” înseamnă “cu” sau “alături de” sau de asemenea “după”.
Rădăcina “noeo” este forma verbala a lui “nous”, substantiv ce desemnează mintea. În limba
greacă acest termen a ajuns să desemneze schimbarea minţii, revenirea dintr-o stare de
pervertire a minţii. Termenul îşi găseşte exprimare biblică în cadrul pildei “Fiului Risipitor”,
unde, fiul îşi revine în fire şi revenirea lui în fire este întâmpinată de dragostea Tatălui care se
bucură de întoarcerea celui pierdut şi de reaşezarea lui în deplina comuniune familială.
Taina Pocăinţei exprimă acest dublu sens. Părerea de rău şi abandonarea atitudinii
păcătoase, întâlneşte iubirea lui Dumnezeu şi reintegrarea deplină în Trupul lui Hristos.
Primul sens ţine de atitudinea personală liberă, în timp ce în al doilea sens, iubirea lui
Dumnezeu se manifestă comunitar şi cel ce îşi revine în fire, este reaşezat ca mădular al
Trupului lui Hristos.
Primirea celui ce se pocăieşte este un act de bucurie eclezială, săvârşit prin
persoanele alese dintre creştini şi investite de Biserică prin hirotonire cu harul şi darul de a fi
iconomi ai Tainelor lui Dumnezeu.
Deşi capacitatea harică de a lega şi a dezlega este dăruită prin hirotonie şi preotului,
având în vedere că aceste acte sunt acte săvârşite în numele întregii Biserici, episcopul fiind
cel care manifestă comuniunea şi coresponsabilitatea bisericii locale cu întreagă Biserica cea
29
Sfântu Ioan Scărarul, Scara, Cuvântul 5 despre pocăinţă.
una, sfântă, sobornicească şi apostolească, Taina Pocăinţei săvârşeşte întotdeauna din
încredinţarea episcopului.

Canonul 43 Cartagina (419) arată că “Celor ce se pocăiesc să li se hotărască timpul de

penitenţă cu judecata episcopilor, după deosebirea păcatelor; iar prezbiterul să nu dea
dezlegare celui ce se pocăiește fără ştirea episcopului, decât numai în lipsa epis copului, din
nevoie constrângătoare”.
Pornind de la această înţelegere eclezială a Tainei Pocăinţei, slujirea de duhovnic, i se
încredinţează preotului prin actul distinct al hirotesiei, în cadrul căreia cel chemat la slujirea
duhovniciei este prezentat poporului ca fiind găsit vrednic de această lucrare.
Investirea printr-un act distinct este necesară deoarece atunci când preotul leagă şi
dezleagă, o face în numele întregii Biserici, şi Biserica prin episcop trebuie să se încredinţeze
că cel ce exercită autoritatea bisericească are discernământul pastoral necesar pentru o astfel
de slujire.
Ne-am putea întreba de ce această precauţie este luată numai pentru Taina Pocăinţei?
Oare celelalte Taine nu sunt şi ele mijloace de manifestare a Bisericii şi nu necesită
discernământ duhovnicesc?
Întreagă lucrarea pastorală se exercită cu discernământ duhovnicesc, şi discernământul
candidatului la preoţie trebuie să fie confirmat înainte de hirotonire. În urma hirotoniei, actele
sacramentale pot fi săvârşite de către preot doar după investirea acestuia cu autoritatea
bisericească prin instalarea în oficiul bisericesc, deoarece actele sacramentale sunt acte în care
se manifestă katholicitatea şi unitatea Bisericii. Deşi preotul hirotonit are capacitatea de a
săvârşi cele sfinte din momentul hirotoniei, el nu poate să îşi exercite responsabilitatea
pastorală decât după ce a fost aşezat de episcop direct sau prin delegatul său în oficiul pastoral
pentru care a fost hirotonit. Instalarea în oficiul bisericesc respectiv este cea care dă mandatul
de exercitare a autorităţii bisericeşti.
Biserica şi-a luat precauţii maxime pentru săvârşirea Tainei Pocăinţei, duhovnicia
fiind socotită ca o lucrare ce necesită un tact pastoral care se dobândeşte prin asumarea şi
conlucrarea de către preot cu harul primit în Taina Hirotoniei. Sfântul Chiril al Ierusalimului
subliniază importanţa conlucrării cu harul spunând că după cum condeiul sau săgeata au
nevoie de cineva care să lucreze cu ele, tot aşa şi harul are nevoie de persoana ce îşi asumă
credinţa, pentru a fi deplin lucrător.30 Odată hirotonit, preotul trebuie să dovedească
determinarea sa de a fi împreună-lucrător cu harul primit, pentru ca lucrarea sa să fie lucrarea
30
Vezi Sf Chiril al Ierusalimului, Cateheze PI, Traducere de D Fecioru, Editura Institutului Biblic şi de Misiune
al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1943, p. 60.
Bisericii întregi şi prin atitudinea sa personală să reuşească să transmită echilibrul lucrări
dumnezeieşti.
Biserica a avut şi are o înţelegere globală a impactului factorului uman personal
asupra lucrării preoţiei şi nu a considerat niciodată că preotul odată hirotonit devine un supra-
om, lipsit de neputinţe şi autosuficient. Chiar prin ritualul hirotoniei este subliniată sprijinirea
preotului nou hirotonit pentru lucrarea ce-i stă înainte. Atunci când candidatul la preoţie este
însoţit la altar pentru hirotonire de doi preoţi, aceştia sunt desemnaţi de fapt sprijinitori ai lui
în lucrarea pastorala.
Putem afirma că hirotesirea întru duhovnic nu adaugă nimic la starea harică a preotului
hirotonit ci confirmă maturitatea spirituală necesară lucrării de părinte duhovnicesc şi îl
investeşte pe acesta cu autoritate eclezială. Astfel un preot hirotonit, dar nehirotesit întru
duhovnic nu poate săvârşi Taina Pocăinţei decât pentru situaţii de urgenţă, aşa cum arată
canonul 43 Cartagina (419) citat mai sus.
Insistăm asupra faptului că lucrarea unui preot este asumată de întreaga Biserică
tocmai pentru că Hristos este lucrător prin toţi preoţii pe care Biserica îi are ca iconomi ai
slujirii sale.

Poziţia unui credincios în Biserica cea una, sfântă, sobornicească şi apostolească este
determinată de starea lui în comunitatea euharistică locală din care face parte, stare în care
este aşezat de preotul duhovnic. Un credincios oprit de la Sfânta Împărtăşanie într-o
comunitate euharistică nu poate fi primit la împărtăşanie în altă comunitate. Această oprire
fiind făcută în numele Bisericii, doar episcopul din a cărui încredinţare slujeşte preotul care a
oprit de la împărtăşanie poate să cerceteze cazul respectiv şi să pronunţe în numele Bisericii
dezlegarea dacă legarea a fost săvârşită fie abuziv, fie fără luarea în considerare a situaţiei
pastorale excepţionale care necesita o abordare prin iconomia Bisericii.
În acelaşi registru, un preot oprit de la împărtăşanie sau de la slujire de un episcop nu
poate fi primit de un alt episcop. Conştiinţa canonică a Bisericii a fost exprimată deosebit de
clar în acest sens şi s-a rânduit la Sinodul I ecumenic să se întrunească regulat episcopii şi să
cerceteze modul în care a fost exercitată autoritatea Bisericii, pentru ca nu cumva slăbiciunile
omeneşti să ducă la abuzuri care ar prejudicia conştiinţa manifestării lui Hristos în Biserică
prin preoţia sacramentală pentru care este deplin responsabil episcopul. Canonul 5 de la
Sinodul I ecumenic spune: "În privinţa celor ce au fost excomunicaţi (afurisiţi) de către
episcopii din fiecare eparhie (mitropolie) fie dintre cei din cler, fie dintre cei din starea laică,
să se ţină rânduiala cea după canonul care hotărăşte că cei scoşi de către unii să nu se
primească de către alţii. Să se cerceteze însă ca nu cumva aceştia să fi ajuns excomunicaţi
din împuţinarea sufletului sau din vrajbă sau din vreo altă scădere de acest fel a episcopului.
Deci pentru ca lucrul acesta să fie cercetat după cuviinţă, s-a socotit că este bine să aibă loc
sinoade în fiecare an, de două ori pe an, în fiecare eparhie (mitropolie), pentru ca obştea
tuturor episcopilor eparhiei (mitropoliei) adunaţi la un loc să cerceteze întrebările cele de
acest fel”.
Aceeaşi responsabilitate se manifestă şi în sens invers, preotul neputând primi sau
reprimi pe cineva oprit în comuniunea Bisericii, fără încuviinţarea episcopului aşa cum arată
canonul 6 Cartagina (419):„nu este îngăduit prezbiterului să împace pe cineva la liturghia
publică”.

Crucea şi Bucuria slujirii de duhovnic

Slujirea de duhovnic, aşa cum am spus este o slujire a firii omeneşti pusă la îndemâna
lui Dumnezeu pentru ca în lume să se continue lucrarea Lui, până la sfârşitul veacurilor.
Preotul nu face lucrarea sa ci îi duce pe credincioşi spre lucrarea lui Dumnezeu şi îi ajută să o
asume. El este chemat să-şi ia crucea şi să-i urmeze lui Hristos, să-şi dăruiască propria viaţă
pentru a călăuzi turma cea duhovnicească în calitate de păstor, la hrana desăvârşită a lucrării
lui Dumnezeu. Această misiune poate fi împlinită cu succes doar dacă păstorul o îndeplineşte
din toată inima, conştient de măreţia misiunii dar şi de bogăţia dragostei lui Dumnezeu
revărsată prin el în lume. Acolo unde Dumnezeu îşi revarsă dragostea, este împlinire şi
bucurie duhovnicească. Preotul este şi el subiect al acestei împărtăşiri a darurilor Împărăţiei şi
el trebuie să-şi găsească împlinirea şi bucuria duhovnicească în viaţa personală şi în lucrarea
pe care o săvârşeşte.
Dăruirea proprie a preotului nu este una care să nesocotească împlinirile propriei vieţi.
Hristos nu are nevoie de slujitori trişti, încovoiaţi de neîmpliniri personale sau familiale şi de
complexitatea slujirii preoţeşti. El are nevoie de preoţi împliniţi în viaţa creştină, care trăiesc
bucuria vieţii în Hristos în starea în care au fost chemaţi: în familie sau în celibat. Dacă este
căsătorit, să fie fericit în familia sa şi împreună cu ea să slujească preoţiei. Dacă a ales calea
celibatului, să fie împlinit în dăruirea totală slujirii Bisericii şi să asume hirotonia ca o
încununare cu Biserica întreagă.
Nici una dintre cele două stări nu este mai înaltă. Ele sunt complementare şi corespund
complexităţii, responsabilităţilor şi slujirilor din Biserică dând astfel posibilitatea şi celor
căsătoriţi şi celor ce au ales celibatul, să îl slujească pe Dumnezeu din toată inima, fără ca
slujirea preoţească să îi constrângă la o alegere cu inima frântă. Şi din acest motiv, chemarea
la preoţie şi la duhovnicie ar trebui să aibă loc după ce starea aleasă este consolidată şi
dovedită ca fiind temeinică. În nici un caz un creştin care a studiat teologia nu trebuie să se
căsătorească sau să se decidă pentru celibat pentru a putea fi hirotonit, ci poate fi chemat la
preoţie pentru că şi-a aşezat viaţa – în căsătorie sau celibat - şi roadele statorniciei încep să
apară.
Pe lângă dobândirea împlinirii în starea în care urmează să primească preoţia, este
nevoie de o consolidare a formării duhovniceşti într-un cadru de mărturie duhovnicească.
Formarea ca duhovnic vine din rugăciune şi din înţelegerea experienţelor duhovniceşti şi cel
ce are gândul să-şi dăruiască viaţa acestei slujiri trebuie să fie preocupat de înţelegerea
duhovniciei ca realitate de viaţă. Înţelegerea modului în care îşi împlinesc misiunea
duhovnicii experimentaţi nu are menirea de a oferi soluţii gata pregătite, ci să ne facă să
înţelegem modul în care Dumnezeu a lucrat prin duhovnici şi modul în care aceşti duhovnici
au ştiut să se încredinţeze lucrării lui Dumnezeu.
Uneori firea omenească poate fi copleşită de marea responsabilitate a duhovniciei şi
preotul poate ajunge chiar la descurajare. Conştiinţa că nu face propria lucrare ci lucrarea lui
Dumnezeu îl va întări. Dumnezeu care la chemat la misiunea de duhovnic, nu face lucrurile
pe jumătate şi cel ce l-a chemat îi va da şi mijloacele duhovniceşti de care are nevoie în
exercitarea misiunii sale, cu condiţia ca el să fie rugător şi căutător al înţelegerii celor
duhovniceşti.
Pentru a face lucrătoare în el mijloacele dumnezeieşti, este foarte important ca
duhovnicul să se dezbrace de orgoliu şi de mândria unor calităţi dobândite prin efort propriu
şi să înţeleagă că toate cele dobândite sunt daruri încredinţate pentru a fi lucrătoare în cei ce
vin spre el.
Duhovnicul trebuie să se deschidă pentru ca Dumnezeu să poată fi lucrător prin el şi
trebuie să fie atent ca nu cumva, dornic de a împlini propria voinţă să ajungă să împiedice
lucrarea lui Dumnezeu.
Nu numai descurajarea este un obstacol în slujirea duhovnicului, ci şi prea multa
încredere, care se poate transforma în nălucă slujitoare a unor pseudocertitudini. Uneori
împlinirile duhovniceşti atrag după ele o mulţumire de sine care poate duce la acceptarea
gândului că meritul personal este vrednic de preţuire şi astfel să caute o iubire din partea
oamenilor, ruptă de iubirea lui Dumnezeu. Sfântul Grigorie Dialogul arată că este foarte
dăunător ca duhovnicul, prin faptele bune pe care le face să ajungă să fie iubit mai mult decât
Dumnezeu31.
Adesea credincioşii se ataşează atât de mult de un preot râvnitor încât se poate vorbi
de o dependenţă nesănătoasă din punct de vedere duhovnicesc, ce poate duce la infantilizarea
credinciosului - refuzând orice iniţiativă fără binecuvântarea preotului - şi cel puţin la fel de
grav, o supra-apreciere de sine a duhovnicului care ajunge să creadă că el este cel care îi
mântuieşte pe credincioşi prin înţelepciunea pastoraţiei lui.
Discernământul pastoral este cel care îl face pe preot să simtă situaţiile sensibile şi să
evite excesele, acesta fiind consecinţa asumării personale şi comunitare a conştiinţei canonice
a Bisericii.

Având în vedere complexitatea slujirii de duhovnic, preotul trebuie să se pregătească

în mod temeinic pentru împlinirea acestei misiuni.
.
Pregătirea preotului pentru săvârşirea Tainei Pocăinţei

Taina Pocăinţei este o lucrare de restaurare a omului, o revenire în firea cea dintâi. În
toată această lucrare preotul este persoana aleasă de Dumnezeu pentru a dărui omului sprijin
pentru revenirea în fire. Atunci când preotul are conştiinţa că prin el se împlineşte lucrarea lui
Dumnezeu, el trebuie să fie preocupat ca propria lui persoană să fie primitoare a lucrării lui
Dumnezeu.
Aşa cum spune Sfântul Ioan Damaschinul, duhovnicul este povăţuitor, doctor şi
mijlocitor.
Povăţuirea duhovnicească

În ziua de azi omul este din ce în ce mai însingurat. Societatea în care trăim cultivă
egoismul şi individualismul şi în acest context există din ce în ce mai puţină încredere în
semen. Preotul este persoana spre care credinciosul trebuie să se îndrepte cu încredere şi cu
îndrăzneală. În acelaşi timp preotul trebuie să îi primească pe cei ce se îndreaptă spre el, cu
disponibilitate, smerenie, răbdare, blândeţe şi discreţie.

Disponibilitatea duhovnicului

31
Sfântul Grigorie cel Mare(Dialogul), cartea regulei pastorale, Traducere de Pr Prof. Onor. Dr. Alexandru
Moisiu, Sibiu, 1987, p. 74.
 Disponibilitatea preotului se manifestă în primul rând prin capacitatea sa de a fi
sprijin, pentru ca Dumnezeu să acorde prin el ajutor celui ce caută îndreptarea. Este foarte
important ca disponibilitatea sa să nu fie manipulată de diavol pentru a zădărnici lucrarea
duhovnicească.
Duhovnicul trebuie să găsească echilibrul între îngrijirea pentru propria viaţă
duhovnicească, viaţa de familie şi viaţa duhovnicească a păstoriţilor. El a acceptat chemarea
la slujire într-o stare asumată înainte de hirotonire. A ales familia sau celibatul înainte de a
primi preoţia, şi de aceea lucrarea sa pastorală este condiţionată de starea aleasă.
Măsura disponibilităţii duhovnicului ce a ales calea celibatului este dată de ascultarea
faţă de episcop, la care se adaugă în cazul preotului căsătorit ascultarea faţă de pacea şi
echilibrul din propria familie. Dacă duhovnicul îşi neglijează familia pe motivul nevoii de a fi
disponibil pentru credincioşi, lucrarea lui ajunge să fie zădărnicită prin neliniştea
duhovnicească ce vine din neliniştea familială. Dacă un preot pierde echilibrul vieţii
familiale, şi slujirea sa preoţească va intra în dezechilibru.
Buna chivernisire a propriei familii este semnul unei slujiri sănătoase.
Pentru ca preotul să fie disponibil în lucrarea Domnului cu credincioşii, trebuie ca el
însuşi să fie împlinit. Pe măsură ce se aşează echilibrul duhovnicesc în familia preotului
disponibilitatea acestuia pentru credincioşi creşte şi lucrarea lui este mai eficientă, deoarece în
lucrarea lui pastorală pacea familiei sale va da multe răspunsuri neputinţelor cu care se
întâlnesc fii săi duhovniceşti.
Pentru a ajunge la un echilibru între viaţa de familie şi viaţa pastorală, este foarte
important ca preotul şi preoteasa să aibă acelaşi duhovnic şi împreună cu el să găsească
echilibrul care face eficientă şi mărturisitoare viaţa sa de familie.
Este minunat atunci când duhovnicul preotului şi al preotesei este chiar episcopul dar
din păcate nu toţi preoţii au această şansă.

Smerenia duhovnicului

Duhovnicia este o armă redutabilă împotriva celui potrivnic dar în viclenia lui,
diavolul doreşte ca această armă să fie întoarsă împotriva celui ce o mânuieşte. Astfel
ispititorul încearcă să strecoare în sufletul duhovnicului gând de mândrie, de prea mare
încredere în propriile puteri, de autoritate omenească asupra fiului duhovnicesc.
 Aceste ispite pot fi învinse prin conştiinţa că lucrarea duhovnicului este în primul
rând o lucrare a Domnului care foloseşte firea omenească pentru a da omului ce se căieşte o
cale izvorâtă din experienţă şi lucrare omenească, o cale ce prin mărturie şi experienţă se
vădeşte a fi cu putinţă de urmat.
Părintele Dumitru Stăniloae subliniază că preotul trebuie să înţeleagă legătura dintre
lucrarea Sa şi lucrarea lui Dumnezeu. Lucrarea duhovnicului trebuie să fie suport văzut pentru
lucrarea lui Dumnezeu şi astfel slujirea duhovnicului deschide calea lucrării harului.
Uneori preotul este ispitit să dea sfaturi multe, să decidă căi de urmat şi să ceară o
ascultare radicală fiului duhovnicesc.
Duhovnicul este sfătuitor, dar sfatul dat de duhovnic trebuie să vină din rugăciune. Un
sfat duhovnicesc rupt de smerenie si rugăciune poate fi foarte uşor manipulat de diavol. Astfel
preotul trebuie să fie rugător către Dumnezeu pe toată durata spovedaniei. Ascultând
cuvintele fiului duhovnicesc, să le pună în rugăciunea sa lăuntrică şi să intervină atunci când
simte că răspunsurile şi sfaturile sale vin din pacea duhovnicească.
În acelaşi timp preotul trebuie să aibă înţelepciunea de a nu strivi prin sfaturile şi
poruncile sale, libertatea fiului duhovnicesc. Prin smerenie rugătoare, preotul poate să
înţeleagă că un sfat va fi roditor doar dacă este asumat de fiul duhovnicesc în deplină
libertate.

Discreţia duhovnicului

Duhovnicul ajunge prin spovedanie la o stare de intimitate duhovnicească cu

credinciosul. Credinciosul este îndemnat de rugăciunile de pregătire a spovedaniei spre o
deschidere totală, dar fiecare în parte are un mod personal de raportare la această deschidere.
Prin rugăciune şi exemplu de smerenie, preotul îl ajută pe credincios să ajungă la o
detaşare de grija cea lumească şi la destăinuire. Este foarte important însă ca atitudinea
duhovnicului să fie respectuoasă faţă de limitele pe care le simte în fiul duhovnicesc.
Nerespectarea şi neînţelegerea acestor limite poate atrage după sine o împietrire
duhovnicească şi chiar dacă cel în cauză răspunde întrebărilor ce merg prea departe, răspunsul
poate fi mecanic şi lipsit de starea de căinţă.
Pe de altă parte, există persoane care simt nevoia unei destăinuiri detaliate, aproape
obsesive. Intrarea în detaliile păcatului poate fi uneori dăunătoare, ea putând ascunde patimi
adânc înrădăcinate în subconştient, care se hrănesc din aducerea aminte. Duhovnicul trebuie
să aibă înţelepciunea de a sprijini înfrânarea imaginaţiei, dar fără a stăvili dorinţa de eliberare
de patimă prin destăinuire.
Din ce în ce mai des credincioşii folosesc pentru spovedanie aşanumitele chestionare
sau îndreptare pentru spovedanie. Este aceasta o metodă ce se cuvine a fi încurajată?
Răspunsul nu poate fi tranşant. O lectură a unui chestionar de spovedanie poate fi
folositoare, deoarece există multe lucruri pe care omul nu le conştientizează ca fiind păcate. În
acelaşi timp există în aceste chestionare şi multe formulări tulburătoare.
Dumnezeu în dragostea lui pentru om, poate să trimită fiecărei persoane un gând de
mustrare de conştiinţă atunci când săvârşeşte păcate. În acelaşi timp, neglijarea mustrărilor de
conştiinţă poate duce la o împietrire duhovnicească. În această situaţie, persoana în cauză are
nevoie de sprijin duhovnicesc pentru a identifica rădăcina păcatului şi a o smulge.
Rugăciunea este cea care încălzeşte cele dintru adânc ale sufletului şi prin această
încălzire, lucrurile nepotrivite legate de suflet ajung să se dezlipească şi să iasă în evidenţă. În
acel moment, omul credincios poate să le pună în spovedanie şi să le îndepărteze într-un mod
eficient.

Măiestria duhovnicului

Duhovnicul trebuie să aibă capacitatea de a sesiza blocajele şi crispările lăuntrice, şi de

a-l însoţi în rugăciune pe cel dornic de pocăinţă. Împreună-rugăciunea va face loc Domnului
în sufletul celui ce se pocăieşte şi va sensibiliza pe duhovnic pentru a da cuvânt folositor.

Capacitatea duhovnicului de a sprijini pocăinţa şi de a susţine îndreptarea, este numită

şi măiestrie duhovnicească. Maestrul este cel care ştie să folosească într-un mod desăvârşit
mijloacele pe care le deţine, pentru a ajunge la rezultatul aşteptat. Sfintele Canoane şi în
special Canoanele Sfinţilor părinţi ilustrează natura acestei măiestrii duhovniceşti şi pun în
evidenţă legătura dintre răbdare, rugăciune, căinţă, şi timp de pocăinţă.

Lucrarea duhovnicească săvârșită de preot este o manifestare responsabilă a autorității

bisericești. Autoritatea lucrării duhovnicești este legată de modul în care este înțeles și trăit în
Biserică raportul dintre autoritate, putere și responsabilitate.
 Autoritate, putere și responsabilitate în viața bisericească

În Evanghelii apare destul de clar că Hristos îi cheamă pe oameni la o viață structurată

pe principii ce nu corespund mentalității acelei vremi. El îi pregătește pe ucenici ca păstori
pentru un popor ce are nevoie să se hrănească din hrana trăirii în Dumnezeu și de aceea așează
în rândul discipolilor principii care fac să perpetueze autoritatea Sa până la sfârșitul
veacurilor. În aceste structuri de manifestare a propriei sale autorități este subliniată prezența
Lui « Cel ce vă ascultă pe voi pe Mine Mă ascultă, şi cel ce se leapădă de voi se leapădă de
Mine; iar cine se leapădă de Mine se leapădă de Cel ce M-a trimis pe Mine. » (Lc 10, 16.) «
Adevărat grăiesc vouă: Oricâte veţi lega pe pământ, vor fi legate şi în cer, şi oricâte veţi
dezlega pe pământ, vor fi dezlegate şi în cer. » (Mt 18, 18) In Hristos se întâlnește puterea cu
autoritatea: « Datu-Mi-s-a toată puterea, în cer şi pe pământ» (Mt 28, 18-19) și autoritatea lui
Hristos este transmisă Bisericii întregi care îl are drept cap pe Hristos. Această autoritate dă
posibilitatea folosirii mijloacelor deținute de Biserică pentru împlinirea misiunii sale.

Autoritatea face din manifestarea puterii o acțiune mântuitoare. Dumnezeu,

Autoritatea supremă, a încredințat Fiului toată puterea de a împlini tot ce poate și trebuie să
fie împlinit, și în virtutea acestei legături între putere și autoritate, Fiul dă la rândulu-I
capacitatea de a lega sau dezlega și astfel omul, chemat de Hristos la slujire devine și el
chivernisitor al puterii de Sus. În cadrul acestei împuterniciri, ”toate să se facă în cuviință și
după rânduială” (1 Cor 14, 40) și în ascultare (2 Co 10, 5-6).

Biserica, prelungire în creație a lucrării Fiului lui Dumnezeu întrupat, este cârmuită de
cei ce au primit puterea de la Fiul lui Dumnezeu, dar această putere este corect asumată atâta
vreme cât este jertfelnică, smerită, slujitoare (Mt 20, 25-28), însuflețită de iubire (Ef 4, 15-
16). Tocmai aceste atribute ale puterii în Hristos diferențiază puterea bisericească de puterea
seculară. Biserica a dobândit mijloacele de lucrare prin jertfa lui Hristos ( Fp 20, 28) și
același Hristos în Duhul Sfânt îi alege pe cei responsabili pentru a împlini lucrare Sa până la
sfârșitul veacurilor.

Așadar, în Biserică, toată autoritatea vine de la Hristos prin cei trimiși de el (1 Cor
4,17), dar cei trimiși nu pot transforma slujirea în Hristos într-o slujire subordonată propriilor
ambiții, pentru că Hristos este cel ce se manifestă prin slujitorii ei, dar este în același timp și
judecătorul lor (1 Cor 4, 4)32. În limba greacă, cuvântul judecată este exprimat prin crysis, de
la care cuvânt am primit în limba română cuvântul criză. În ziua de azi se vorbește din ce în
ce mai mult de criza de autoritate, criza valorilor, criza morală. Toate aceste crize sunt
judecăți ale lui Dumnezeu, deoarece adesea omul a folosit puterea fără să se țină cont în
numele cui se folosește și prin abuz s-a discreditat, acoperindu-se de o pseudoautoritate.

Din aceste motive, acolo unde vorbim despre autoritate și putere, trebuie să vorbim și
de responsabilitate. Responsabilitatea constă tocmai în a veghea ca puterea să nu fie ruptă de
autoritatea care îi este izvor și judecată. În virtutea responsabilității bisericești trebuie să nu se
piardă din vedere că nici o slujire nu se exercită în numele propriu al slujitorului, ci în
numele celui ce este cap al Bisericii, Hristos. Cel ce împlinește misiunea Bisericii nu are nici
un motiv să cadă în mândrie, deoarece el nu pune de la el nimic altceva decât disponibilitatea
și slujirea.33

Cuvintele “Datu-Mi-s-a toată puterea în cer şi pe pământ. Drept aceea mergând,

învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh,
învăţându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă, şi iată Eu cu voi sunt în toate
zilele până la sfârşitul veacului. Amin.” (Matei 28, 18-20) sunt cheia de înțelegere a
raportului dintre autoritate, putere și responsabilitate în Biserică.
Cuvintele drept aceea, arată că nici măcar Hristos nu își exercită puterea într-un mod
care ar separa-o de voia lui Dumnezeu. Dumnezeu este autoritatea care dă sens întregii puteri.
Astfel, cei ce aderă la nașterea din apă și din duh, trebuie să primească învățătura lăsată de
Hristos, și să fie susținuți în întruparea acestei învățături prin actele sacramentale, care îl
susțin pe om în toate etapele vieții. Botezul este Sfânta Luminare, iar toate celelalte Sfinte
Taine sunt într-un fel sau altul înnoiri ale luminării pentru etapele și slujirile vieții. Partea a
doua a citatului are nuanțe extrem de importante : ”învăţându-le să păzească toate câte v-am
poruncit vouă”, şi ”Eu cu voi sunt” în toate zilele până la sfârşitul veacului.
Hristos a dat porunci apostolilor. Ei sunt legați prin porunci, dar în același timp sunt
ținuți de aceste cuvinte să îi învețe pe discipoli să păzească poruncile. Această nuanță este
foarte importantă și pentru a înțelege raportarea slujitorilor față de responsabilitate
bisericească la modul în care discipolii aderă la împlinirea poruncilor.

32
I Cor. 4, 4 ” Căci nu mă ştiu vinovat cu nimic, dar nu întru aceasta m-am îndreptat. Cel care mă judecă pe mine
este Domnul.”
33
Pr. Prof. Dr. D. Stăniloae, op.cit., p.10.
 În același citat identificăm trei categorii de slujiri încredințate de Hristos ucenicilor:
Slujirea învățătorească, slujirea sacramentală și slujirea de veghere la împlinirea celor
poruncite de Hristos, numită și slujire cârmuitoare.
Toate aceste slujiri sunt încadrate în Biserică de grija de a fi exercitate în numele și cu
autoritatea bisericii. De aceea Biserica a structurat slujirile în oficii bisericești, care
evidențiază mandatul concret și conținutul acestui mandat, pentru lucrarea misiunii Bisericii.
 Selecție de canoane

CANONUL 52 apostolic (PRIMIREA ÎN BISERICA A CELOR CE SE POCĂIESC)

Dacă vreun episcop sau prezbiter nu primeşte pe cel ce se întoarce de la păcat, ci îl

îndepărtează (îl respinge), să se caterisească, pentru că mâhneşte pe Hristos, cel ce a zis:
„Bucurie se face în cer pentru un păcătos care se pocăieşte" (Luca 15, 7).

CANONUL 28 Nichifor Mărturisitorul (PĂCATELE NU SE DESCOPERĂ. SECRETUL

SPOVEDANIEI)
Duhovnicul, care primeşte mărturisirea celor ce mărturisesc păcate ascunse, trebuie să-i
oprească pe aceştia de la împărtăşire; dar să nu-i oprească de a intra în biserică, nici să nu
dea în vileag cele ce le ştie despre ei, ci să-i sfătuiască cu blândeţe ca să stăruiască ei întru
pocăinţă şi rugăciune, şi să li se administreze epitimiile ce li se cuvin, potrivit dispoziţiei
sufleteşti a fiecăruia.

(132 Cartag.; 34 Vasile cel Mare)

CANONUL 132 Cartagina (DUHOVNICUL NU POATE FI MARTOR. SINGURĂ

MĂRTURIA DUHOVNICEASCĂ NU ARE CREZARE)

Aşijderea s-a hotărât ca, dacă un episcop ar zice cândva că cineva lui singur i-a mărturisit
vinovăţia sa şi acela tăgăduieşte, să nu socotească episcopul că va fi târât în ocara sa, fiindcă
lui singur nu i se dă crezământ, chiar daca zice că din imboldul conştiinţei sale nu poate să fie în
comuniune cu cel ce tăgăduieşte fapta sa.

(75 ap.; 131 Cartag.)

CANONUL 34 Vasile cel Mare (POCĂINŢA PUBLICĂ ŞI POCĂINŢA ÎN TAINĂ)

Pe femeile care au comis adulter şi din evlavie au mărturisit, sau vădite fiind în oarecare chip,
părinţii noştri au oprit de a le da la iveală în public, ca nu cumva vădindu-se, să le oferim cauză
spre moarte; dar au poruncit ca ele să stea fără de împărtăşire până se va împlini timpul
pocăinţei.
 (48 ap.; 87, 93, 98 Trul.; 20 Ancira; 102 Cartag.; 21, 31, 35, 36, 46, 48, 58, 77, 80 Vasile
cel Mare)

CANONUL 74 Vasile cel Mare (PUTEREA DUHOVNICULUI. DUHOVNICUL POATE

MICŞORA TIMPUL DE POCĂINŢĂ)

Dacă oricare dintre cei ce au fost în păcatele menţionate mai înainte se va face sârguitor,
mărturisindu-se, în acest caz dacă acela căruia prin iubirea de oameni a lui Dumnezeu i s-a
încredinţat puterea de a lega şi a dezlega, văzând covârşirea mărturisirii celui ce a păcătuit, s-ar
face mai blând întru a micşora timpul epitimiilor, nu este vrednic de osândire; fiindcă
examinarea Scripturilor ne face cunoscut că cei ce cu mai mare durere se mărturisesc degrabă
ajung iubirea de oameni a lui Dumnezeu.

(12 sin. 1 ec.; 16 sin. IV ec.; 102 Trul.; 5 Ancira)

CANONUL 84 Vasile cel Mare (MĂIESTRIA DUHOVNICULUI)

Toate acestea însă Ie scriem ca să se cerce rodurile pocăinţei; căci negreşit nu după timpul de
penitenţă le judecăm pe unele ca acestea, ci ţinem seama de felul pocăinţei. Iar dacă cu greu se vor
despărţi de năravurile lor şi vor voi să slujească mai mult plăcerilor trupului decât Domnului, şi
nu vor primi viaţa cea după Evanghelie, cu aceştia nu avem nici o cauză comună. Căci noi în
privinţa poporului nesupus şi împotrivă grăitor ne-am învăţat a auzi că: „Mântuind, mântuieşte-ţi
sufletul" (Fac. 19, 17).

(12 sin. I ec.; 102 Trul; 2, 3, 74, 85 Vasile cel Mare; 4, 5 Grig. Nyssa)

Canonul 5 Grig de Nyssa:

Iar dacă cineva, neîmplinind timpul de penitenţă hotărât de Canoane, ar ieşi din viaţă,
blândeţea Părinţilor porunceşte ca împărtăşit cu cele sfinte, iar nu lipsit de merinde să se
trimită la acea mai de pe urmă şi îndepărtată călătorie; iar dacă împărtăşindu-se de cele sfinte
iarăşi s-ar întoarce în viaţă, să rămână timpul de pocăinţă cel hotărât, fiind întru acea treaptă în
care era înainte de împărtăşirea cea dată lui de nevoie.

(65 ap.; 91 Trul.; 21, 22, 23 Ancira; 8, 11, 56, 57 Vasile cel Mare)
 CANONUL 43 Cartagina (POCĂINŢA. (DEZLEGAREA CELOR CE SE POCĂIESC))

Celor ce se pocăiesc să li se hotărască timpul de penitenţă cu judecata episcopilor, după

deosebirea păcatelor; iar prezbiterul să nu dea dezlegare celui ce se pocăiește fără ştirea
episcopului, decât numai în lipsa episcopului, din nevoie constrângătoare; dar dacă vreodată
delictul celui ce se pocăiește este public şi divulgat, zguduind Biserica întreagă, apoi asupra
aceluia înaintea tindei să se pună mâna.

(52 ap.; 11, 13 sin. I ec.; 102 Trul; 6, 22 Ancira; 2 Neocez.; 6, 7 Cartag.; 73 Vasile cel
Mare; 2, 5 Grig. Nyssa)