Sunteți pe pagina 1din 10

Digestie poate însemna procesul de fagocitoză a celulelor sistemului imun, sau digestia

hranei de către organismele pluricelulare, proces prin care se realizează desfacerea


moleculelor mari de hidrocarbonate (polizaharide), grăsimi (lipide) şi proteine în molecule
mai mici ca mono-, dizaharide, acizi graşi, aminoacizi, di- şi tripeptide, rezultând energie şi pe
de altă parte substanţe necesare sintezei ţesuturilor organismului.
Astfel se poate deosebi :

 o digestie intracelulară în vacuolele digestive din cadrul celulei şi


 digestia extracelulară în afara celulelor pe traiectul digestiv intestinal.

Digestia extracelulara a aparut si s-a perfectionat intr-un „reactor” in care actioneaza


enzimele digestive :tubul digestiv. Enzimele sunt produse de glandele digestive. Unele
glande sunt micoscopice si se afla chiar in
peretele organelor tubului digestiv
(glandele gastrice si intestinale), iar altele
(glandele anexe) sunt mari si sunt plasate
in apropierea tubului digestiv, fiind in
legatura cu acesta printr-un tub excretor.
Enzimele sunt insotite de multe alte
substante: apa, mucus, ioni minerali etc.
Impreuna cu care formeaza sucuri
digestive.

Aparatul digestiv

Aparatul digestiv, la mamifere, este adesea


specializat pe tipul de hrană consumat de
animal (vegetal sau animal) şi procesează
treptat mâncarea în următorii paşi:

În gură, hrana este mestecată de dinţi,


umezită şi amestecată, până când ajunge
destul de omogenă pentru a putea fi
înghiţită şi a ajunge în stomac, după ce
parcurge faringele si esofagul. În stomac, mâncarea este dizolvată până la cele mai simple
substanţe, prin intermediul acidului gastric. Din stomac, mâncarea trece în intestinul subţire,
unde sunt amestecate cu lichidul biliar şi unde sunt extrase substanţele nutritive şi transferate
în sânge. Resturile nedigerate, împreună cu celule moarte şi ajung în intestinul gros, înainte de
a fi eliminate prin anus.

Unele mamifere erbivore, ca iepurele, alimentele trec şi prin cecum, unde vegetalele sunt
digerate de către nişte bacterii, înainte de a ajunge în colon.

1. Cavitatea bucala:

Cavitatea bucală (lat. bucca = obraz), gura, orificiul oral sau orificiul bucal, este
segmentul iniţial, cranial, al tubului digestiv
la mamifere şi om. Fiind o deschidere a corpului
care este delimitată lateral de obraji, superior de
palat, inferior de planşeul bucal.
Comunică cu exteriorul prin orificiul bucal gura şi
cu faringele prin istmul faringian, având rolul de
rezonant sonor pentru vocea produsă de coardele
vocale, în parte rol în respiraţie şi funcţia cea mai
importantă este calea de introducere a hranei, la
păsări fiind reprezentat prin cioc iar la mamifere
prin gură.

Cavitatea bucala este sectorul de receptie a


hranei. Aici se afla organe specializate in
maruntirea si amestecarea hranei: dintii si limba.

Dintii mamiferelor sunt fixati in alveole (spre deosebire de alte vertebrate la care sunt
sudatu cu maxilarul). Aceasta particularitate le da o oarecare mobilitate si ii face mai eficienti.
Ei sunt diferentiati pentru sarcini mecanice:

a. Incisivii taie hrana si funcioneaza de regula prin forfecare; la rozatoare ei sunt


foarte dezvoltati si au crestere continua.

b. Caninii sfasie hrana; la carnivore ei sunt mari si , la inchiderea gurii, trec unul pe
langa altul serving la retinerea prazii,
c. Premolarii si molarii maruntesc hrana in diferite moduri: la rozatoare si ierbivoare
au zimti si functioneaza prin pilire; la carnivore au creste inalte si functioneaza prin forfecare;
la omnivore(porc, om) au relief rotunjit si functioneaza prin strivire.

La mamiferele tinere apar „dintii de lapte” care ulterior sunt inlocuiti, de regula o singura
data, cu cei definitivi. Dintii mai au si rol de aparare.

Boli ale dintilor:

Sunt afectări reversibile sau ireversibile


(cel mai frecvent) ale structurii şi poziţiei
dinţilor. Bolile care afectează structura
dinţilor pot fi ereditare (moştenite genetic de
la părinţi), congenitale sau dobândite.
Structura dintelui poate fi afectată integral
precum în cazul amelodentinogenezei
imperfecte; parţial: amelogeneza imperfectă.
În unele cazuri dintele poate lipsi complet
iar atunci se vorbeşte de anodonţie (dinţii
lipsesc pentru că nu s-au format). Această
situaţie este frecvent întâlnită la anumiţi
dinţi (molarii de minte) datorită procesului de evoluţie ca specie a oamenilor: nu mai avem
nevoie de foarte mulţi dinţi deoarece s-a modificat alimentaţia faţă de acum 10.000 de ani.
Bolile structurale dobândite ale dinţilor au cauză traumatică, ex. fracturile dentare, infecţioasă,
ex. caria dentară. Caria dentară în formă incipientă este o formă de afectare reversibilă a
structurii dinţilor.

Limba are o structura musculoasa complexa, care ii permite miscari variate necare
prinderii hranei (de exemplu, la rumegatoare), masticatiei si deglutitiei (inghitirii). E a
receptioneaza numerosi stimuli mecanici, termici si , mai ales, gustativi.

Maruntire cu ajutorul limbii si dintilor este mai superficiala la carnivore si mai temeinica
la erbivore. Umectarea se realizeaza cu ajorul salivei. Aceasta este secretia celor 6 glande
salivare (parotide, sublinguale si submaxilare) care sunt situate in apropierea cavitatii bucale.

Saliva contine apa, mucus, ionii minerali, o substanta bactericida(lizozim) si o singura


enzima digestiva( amilaza salivala).

Boli ale cavitatii bucale:


• Catarul (inflamaţia mucoasei bucale);

• Candidoza (o micoză);

• Afte (vezicule);

• Stomatite infecţioase (produse de virusuri, bacterii, ciuperci);

• Gingivite;

• Lichen Plan;

• Tumori benigne si maligne.

2. Faringele:

Faringele este un organ musculos căptuşit cu o mucoasă care se continuă în cavitatea


bucală şi nazală. Faringele fiind o încrucişare a căilor digestive prin esofag şi respiratorii
prin laringe.

Faringele este delimitat de cavitatea bucală prin baza limbii, amigdale, arcul palatin
(Arcus palatoglossus), spre cavitatea nazală delimitarea este realizată de coanele nazale.
Ieşirea postero-ventrală din faringe se realizează pe de o parte prin laringe continuat cu trahea,
iar pe de altă parte prin esofag. Faringele este subîmpărţit:

1. în zona nazală sau epifaringe (Pars nasalis pharyngis)


2. zona orală sau mezofaringe (Pars oralis pharyngis)
3. zona laringiană sau hipofaringe (Pars laryngea pharyngis)
4. zona esofagiană (Pars esophagea pharyngis)

Faringele comunică cu cavitatea nazală şi cu urechea medie prin Ostium pharyngeum


tubae auditivae sau trompa lui Eustache. Faringele oral de cel nazal este despărţit prin vălul
palatin (Palatum molle sau Velum palatinum).

Faringele este compus din mai multe straturi, cel superficial fiind o mucoasă care are o
serie de celule specializate ca celule flagelate, limfatice (amigdalele) şi glandulare. Sub statul
mucos se află un strat musculos (Tunica muscularis) alcătuit din muşchi striaţi care se pot
subîmpărţi în (Musculi constrictores pharyngis) şi (Musculus stylopharyngeus caudalis).

3. Esofagul:
Esofagul este o
parte a tractusului
digestiv cu funcţia
de transport a
hranei, Esofagul est
e un tub, ce leagă
faringele de stomac.
Pereţii săi musculari
produc contracţii
ondulatorii, care
ajută la
transportarea hrănii.
Are un diametru
larg, comparativ cu
alte cordate. La
unele specii poate servi drept depozit temporar de hrană. Este acoperit cu un strat epitelial,
care conţine multe glande subepiteliale.

Esofagul la adulţi are lungimea de 35-40 cm, în partea proximală (superioară) esofagul
este amplasat în spatele traheii şi în faţa coloanei vertebrale.
Esofagul pe traiectul său poate fi împărţit pe următoarele segmente:

1. Segmentul cervical (al gâtului) pars cervicalis segmentul dintre faringe şi intrarea
în cutia toracică.
2. Segmentul pectoral, pars thoracica care se întinde până la muşchiul diafragm
3. Segmentul abdominal pars abdominalis între difragmă şi cardia (intrarea în stomac)

Din punct de vedere fiziologic sunt trei porţiuni de gâtuire a esofagului:

1. gâtuirea superioară lângă trahee


2. gâtuirea la încrucişarea cu cârja aortică
3. gâtuirea diafragmatică, Hiatus oesophageus şi Oesophagussphinkter

Etanşeitatea închiderii inferioare a esofagului (ultima porţiune de 2 - 5 cm) este influenţată


de:
1. dacă esofagul pe lungimea sa se află sub tensiune
2. dacă orificiul de deschidere în stomac este torsionat
3. existenţa unei staze venoase în mucoasa esofagiene

Esofagul este constituit din mai multe straturi ca:

1. stratul seros şi un strat de ţesut conjunctiv


2. stratul muscular (lamina muskularis mucosae), (Tela muscularis), (Tela submucosa).
3. stratul mucos (Mucosa) cu (Lamina epithelialis mucosae), (Lamina propria mucosae)

Efectul de înghiţire a bolului alimentar la nivel oral, declanşează printr-un reflex o undă
peristaltică realizată de stratul muscular din esofag care transportă bolul alimentar de la
nivelul faringelui în stomac.

Bolile esofagului: achalasie, refluxus, esofagite (chimice, termice, mecanice, infecţioase


sau tumorale), diverticule, atrezii sau ulcere esofagiene.

4. Stomacul:

Stomacul este organul digestiv la toate animalele pe scara de evoluţie biologică (de
la sepie până la om), fiind
un organ musculos gol la
om cu un singur
compartiment (cu mai
multe compartimente la
rumegătoare şi păsări), în
interior căptuşit cu mucoasa
gastrică.
Hrana care în prealabil este
deja triturată la nivelul gurii
cu ajutorul dinţilor, în
interiorul compartimentului
gastric va fi amestecată cu sucul gastric (compus din acid clorhidric) şi enzime (pepsina) care
descompun moleculele mari mai în special proteinele.
Perstaltismul şi secreţia sucului gastric şi este stimulată, crescând de la 10 ml/oră în stare de
repaus stomacal, până la 1000 ml/oră, aceasta fiind realizată prin excitarea nervilor respectivi
(prin masticaţie, miros, gust).
Pentru a realiza digestia hrana este oprită la nivelul pilorului (orificiul de continuare a
stomacului cu intestinul subţire).

Rolul stomacului:

• Predigestia bolului alimentar, în special al proteinelor, care la om şi unele animale este


continuată la nivel intestinal.
• Prin pH-ul acid al sucului gastric se realizează distrugerea bacteriilor, cu excepţia
unora ca Helicobacter pylori care se dezvoltă în mucoasa gastrică fiind în mod frecvent
răspunzător de ulcerul gastric.
• Stomacul are un rol şi de depozitare a hranei, numai după golirea intestinului va fi
admis a unei noi cantităţi de hrană predigerată.

Anatomia stomacului:

• La o examinare exterioară a stomacului observăm marea şimica curbură a stomacului


(Curvatura major şi Curvatura minor) fiind acoperit de o membrană (Omentum majus und
minus).
• Cardia este intrarea în stomac din esofag (Oesophagus).
• Zona fundică fundus este partea stomacului, situată mai sus de cardie de obicei plină
cu gaze.
• Corpus corpul stomacului este partea cea mai mare a stomacului.
• Corpus se termină cu orificiul piloric Pylorus care face legătura cu o zonă mai
dilatată Antrum pyloricum continuat cu o porţiune îngustată Canalis pyloricus care se termină
cu un sfincter muscular (Musculus sphincter pylori) cu orificiul piloric Ostium pyloricum.
• Vase de sânge ce irigă stomacul Truncus coeliacus
• Ganglioni limfatici: ganglionii limfatici ai stomacului.

5. Intestinul subtire:
Intestinul subţire (numit astfel deoarece diametrul său, de 3 cm, este cu mult mai mic
decât diametrul intestinului gros, de 8 cm) reprezintă segmentul aparatului digestiv, situat
între stomac şi colon (intestin gros). Poate avea o lungime de până la 7—8 m.

Intestinul subţire constă din 3 părţi:

 Duodenul- având măsura de 12 degete reprezintă segmentul iniţial al intestinului


subţire. Acesta leagă stomacul de jejun. Este fixat la peretele posterior al abdomenului prin
intermediul peritoneului. Duodenul este legat cu vezica biliară şi pancreasul.
 Jejunul-este partea centrală a intestinului subţire, fiind situat între duoden şi ileon;
acesta poate avea până la 8 m.
 Ileonul-este ultimul fragment al intestinului subţire;are o lungime de 4 m.

6. Intestinul gros:

Intestinul gros reprezintă partea aparatului digestiv cuprins între intestinul subţire şi anus.
Acesta este unul specific animalelor vertebrate. Este ultima portiune a tractului digestiv
format din cecum, colon şi rectul
care se termină la exterior cu
rectul. La intestinul gros lipsesc
vilozităţile intestinale, fiind
prezente doar la intestinul
subţire.

Rolul acestuia constă în


absorbţia apei din mâncarea
neabsorbită, cea a vitaminelor
create de microflora bacteriană,
precum şi a absorbţia unor
electroliţi înapoi în sânge.
Intestinul gros este compus din cecum, colon şi rect.
Bibliografie: Wikipedia; manual biologie; Atlas scolor: Anatomia omului;

Proiect la biologie

Elevi:
Neacsu Raluca- Maria
David Dana Ionela

Profesor coodonator : Grigore Catalin

Clasa a- X-a F