Puiul de căprioară

Cerul scăpa de sub pleoapa sa raze palizi de lumină. Soarele era un jeratic
mocnind de după dealuri. O linişte rece şi întunecată cuprinse codrul cel
adînc şi totul în jur se pregăteau să ţese pînza dulce a somnului… Stejarii
încet îşi culcau crengile obosite la pămînt, doi carpeni îşi împreună
coroanele somnoroase, un păducel tresărea din cînd în cînd ca dintr-un vis
tulburător, iar un fag pletos tot chitea loc să-şi culce braţele rămuroase,
care încet-încet începeau şi ele a depăna vise plăpînzi. Un huhurez stătea
de strajă somnului profund al pădurii. Pitit între ramurile unui stejar bătrîn,
maiestuos, pasărea îşi rotea capul, ciulind urechile la orice zgomot dubios.
Ochii săi pătrunzători erau paznici iscoditori ai fiecărui colţişor tăinuit de
substanţa nopţii. Huhurezul era străjer curajos şi de neîntrecut al nopţii,
care, de se încumeta vreun şoarece neastîmpărat să tulbure somnul şi
tihna codrului, se avînta şi pedepsea crunt obraznicul. Verdictul pus fiind
unul imuabil.
Bufniţa îşi străjuieşte şi ea teritoriul, fiind la fel de ageră şi isteaţă.
Cîntăreţii cerului au adormit de mult. Doar nişte voci stăpînitoare de bas
continuau concertul ceresc. Măcăleandrul îşi pitise ciocul mic în penele
pufoase şi foarte viu colorate, dormind cuminte pe o creangă subţire.
Familia abia întemeiată a unui piţigoi dormea şi ea în cuibul cald şi sigur,
construit cu atîta har şi muncă. Un auşel pitic şi drăgălaş se zgribulea
adesea de frigul nopţii, pitindu-se sub nişte frunze mai mari şi mai
călduroase.
Luna plină, cu ai săi mii de soldaţi luminoşi, bucură codrul cu ale sale
blînde şi feerice raze de lumină, alungînd întunericul în colţuri stingherite,
el găsindu-şi adăpost doar în umbre şi desişuri mici.
Animalele pădurii dormeau adînc în culcuşurile lor calde şi moi.
Doar undeva în inima codrului, pădurea se zvîrcolea neliniştită. Frunzişul
tremura speriat trezind zburătoarele din somn, care nedumerite se iviseră
somnoroase pe vîrfurile crengilor să descurce motivul stării de anxietate a
codrului, pentru ce au trebuit să se scoale la o oră atît de devreme. Nişte
iepuri curioşi îşi ridică urechile, mişcînd vioi din năsuc, pentru a afla ce s-a
întîmplat. Carpenii cu demnitate şi datorie se feresc, lăsînd lumina lunii să
inunde trupul unei căprioare culcate. Cu capul culcat pe iarba verde şi
moale a poieniţei, răsufla des şi greoi. Blana sa era de culoarea unui citrin
portocaliu-brun ca mierea. Petele albicioase de pe spinarea graţioasă
amintea nişte buline rafinate. Luna îi lumina burta mare. Pămîntul se
cutremura odată cu corpul. Ochii săi oglindeau nuanţa oceanului adînc, iar
sclipirile din ei erau luceferi luminoşi. Ridica cîte o dată capul în aşteptarea
înfăptuirii minunii, apoi îl scăpa trist şi neliştit în iarba, ce-i servea drept
căpătîi. Din ochi i se smulse un strop de apă ca un mărgăritar, ce se zdrobi
de firul gingaş de iarbă, iar corpul i se cuprinse de frisoane tot mai

1
puternice, încît respiraţia îi deveni tot mai grea. Văzduhul se umplu de
nelinişte, nerăbdare şi suspans.
Începea a se lumina de ziuă şi luna încet dispărea. Iar codrul încă era
cuprins de vraja somnului.
Deodată, păsările începu să ciripească vioi, iar pădurea parcă evadă un
oftat de înviorare. Văzdul negru al nopţii se dizolva treptat, luminîndu-se
tot mai mult. În acel moment pămîntul se bucură de o nouă viaţă.
Lîngă căprioara culcată, se ivi o fiinţă brun-cafenie ghemuită, care făcea
mişcări sprintene şi pline de viaţă. Tînăra căprioara aduse pe lumea
aceasta un minunat pui, pentru care inima ei prindea puls dublu. Ochii săi
urmăreau odrasla cu o deosebită atenţie, dezlipindu-i neliniştiţi la fiece
mişcare, ce o punea în gardă, urechile fiindu-i mereu de strajă.
Soarele urca pe cer, încălzind pămîntul cu razele sale sprintene. Era un pui
de căprioară atît de plăpînd şi gingaş… Avea urechi micuţe şi cafenii, iar
sprîncenele abia conturate îi predau o expresivitate neobişnuită feţei.
Avea ochii mamei, la fel de pitoreşti şi vii. Botişorul negru, neted îi era
mereu umed şi rece. Se hrănea hapsîn cu laptele matern, lovind-o adesea
cu capul în burtă, dar tînăra mamă suporta orice durere, numai să-şi vadă
pruncul sătul şi plin de viaţă. După ce mîncă pe săturate, iar oasele i se
mai întări niţel, puiul îşi culcă botişorul lîngă burta caldă a mamei în iarbă.
Dar căprioara ,atunci, se ridică în picioare şi privi atent în jur. Se îndepărtă
puţin pentru a căuta iarbă mai proaspătă, ca să-şi potolească foamea,
astfel refăcîndu-şi forţele. Smulgînd un smoc de iarbă dulce, imediat ridică
capul şi privea de e totul în regulă cu puiul său, rugumînd liniştită iarba, şi
aşa la fiecare mişcare ce o făcea. La început, el ţinea capul tot timpul
ridicat, neliniştit să nu-şi piardă mama din ochi, urmărindu-i fiece mişcare
graţioasă, fină şi în acelaşi timp plină de precauţie, dar apoi îşi culcă obosit
capul pe lăbuţele uşor ghemuite lîngă corp şi adormi. Căprioara însă veni
lîngă el şi î-l împinse încetişor cu botişorul să se ridice. Puiul o privi cu ochi
somnoroşi, arătîndu-se nemulţumit că la trezit. Tînăra mamă îl îndemna să
facă primii săi paşi, dar primea un refuz categoric la orice încercare a sa.
Nu mai insistă. Î-l lăsă să stea leneş pe iarba moale. Se îndepărta puţin
mai mult, decît obişnuia, şi mînca cu poftă din iarba gustoasă din pădure.
Vroia să pară nepăsătoare în ochii puiului, dar în acelaşi timp urmărea cu
aceeaşi precauţie fiece mişcare din jur, asigurîndu-se că nu-l paşte nici un
pericol. Iarba înaltă şi deasă îl împiedica pe somnoros să-şi vadă mama,
trezind neliştea şi frica în sufletul său. Ridică capul, rotindu-l disperat, dar
fiinţa protectoare nu i se mai arunca în ochi. Începu să-şi lungească gîtul,
însă nici atunci nu o zări. Îşi ghemui, în aşa caz, picioarele sub dînsul şi,
încet, începu să-şi împingă corpul în sus. Cu străduinţe mari şi din frica de
a nu rămîne singur şi abandonat, se ridică treptat, cu mişcari nesigure,
mai întîi în genunchi. Apoi, cu îndrăzneală şi curaj, desfăcu un picior din
faţă, sprijinind unghia mare şi lucioasă a piciorului pe pămînt, dar cînd vru

2
să desfacă şi cel de al doilea picior din faţă, simţi cum cineva îl împinse
uşor din spate, înlesnindu-i ridicarea. După care, se văzu, în sfîrşit, în
picioare. Căprioara, care îl ajută să se ridice, păşi atent pe lîngă el, privind
cu grijă ca odrasla să nu se accidenteze. Puiul însă de cum o văzu pe
maică-sa, se bucură atît de tare, că uită de echilibru, prăvălindu-se în
iarbă. Căprioara se aruncă repede să vadă dacă n-a păţit nimic grav.
Asigurîndu-se că e totul bine, îl mîngîie grijuliu pe cap. Apoi, se îndepărtă
din nou, aşteptînd ca puiul să înceapă a merge. Cu mişcări neechilibrate,
pline de energie şi voinţă, el făcu cîţivai paşi haotici. Se găsi puternic şi
sigur, înaintînd cu viteză, dar tot atunci i se încîlciseră picioarele şi….
Zdup! în iarbă. Începu să-i placă jocul acesta, ridicîndu-se tot mai voios şi
plin de voinţă. În tot acest răstimp, mama supraveghindu-l cu mare băgare
de seamă. Cu paşi încă neîndemînatici se mişca stăruitor prin poieniţă. I se
părea că toată lumea era a sa. Cînd încercările sale de a izbuti să meargă
deveneau periculoase, îngerul său protector îl ciupea supărat de o ureche,
făcîndu-l să interpreteze lucrurile într-o manieră mai serioasă.
Soarele se afla în zenit. Nourii îşi purtau straiele pufoase ca de zăpadă pe
bolta cerului albastru. Orchestra pădurii făcea ziua şi mai frumoasă. Gîze
mici şi zgomotoase, munceau cu zor şi prin cer şi pe pămînt. Fluturaşi
zglobii şi fermecători , ca nişte copii ce se încîlcesc printre picioarele
măicuţei, zburau veseli printre picioarele puiului de căprioară, care de
acum putea să meargă. Păşea sprinten prin iarba de smarald , aplecîndu-
se şi mirosind parfumul îmbătător al florilor din poiană, săltînd bucuros
prin jurul lor, parcă ar fi vrut să le rupă, dar nu îndrăznea. Gîzele iubeau să
i se aşeze uneori pe vreo ureche, puiul însă flutura indignat din ureche
pentru a le alunga, acestea văzîndu-se obligate să-şi caute alt loc de
popas. Era un pui de căprioară deosebit, unic în ochii tinerei mame.
Picioarele lui îi erau perfect sculptate. Avea un corp tras ca prin inel, iar
blana pufoasă, începea a i se netezi, căpătînd luciul său natural.
Căprioara îşi purta odrasla prin tărîmurile codrului, predîndu-i lecţii
importante despre viaţa în sălbăticie. Chiar dacă trebuia să-l lase să înveţe
singur unele lecţii, nu-şi lua ochii de pe el nici pentru o clipă. Putea chiar
să lase din gură smocul de iarbă, pentru a-i sări în ajutor micuţului.
În una din zile ea hotărî să-şi ducă odrasla în altă poiană, unde iarba grasă
şi frumoasă avea să-i fie numaidecît pe plac puiului. Ajunseră într-o poiană
ca un colţişor de rai: iarbă multă şi proaspătă, flori miriade şi extraordinar
de frumoase , copaci rămuroşi şi falnici, văzduhul dulce şi parfumat, fiind
invadat de fluturi multicolori şi albine harnice, ce zumzăiau voios. Într-un
capăt al poienei date, se afla un rîuleţ îngrijit, ce-şi purta grăbit apele
cristaline şi reci printre pietrele mari şi mici. Animalul îşi îndemnă puiul să
guste din iarba fragedă, care la început o adulmecă mulţumit şi încîntat,
apoi rupse nişte vîrfuri de iarbă şi le mestecă curios. Gustul plăcut al ierbii
îi trezi dorinţa de a se zbengui prin poiana, ce prezenta pentru un el o

3
lume nouă. Şi dornic de a descoperi necunoscutul tărîm, săltă voios prin
iarba plăpîndă, în loc s-o mănînce.
Dar de ar fi ştiut bietele animale că tocmai în acea zi se găsi un om
necruţător să plece la vînătoare… Înarmat cu o armă grea şi de nădejde,
care nici o dată nu l-a dat de sminteală, porni, de cum se iviră zorii, la
vînătoarea de mistreţi. Se făcu amiază, iar el aşa şi nu mai doborî nici
măcar vreun iepure. Totuşi nu se lăsă el deznădăjduit, ci continuă
vînătoarea cu acelaşi spirit şi forţă. După
un traseu atît de lung şi obositor i se făcu foarte sete, iar proviziile de apă i
se sfîrşiră de mult. Spre norocul său, zări în depărtare un rîu. Ajungînd, se
aplecă să-şi potolească setea. Apa era atît de gustoasă şi revigorantă, că
vînătorul se simţi niţel remunerat pentru timpul pierdut în pădure fără să
doboare vreun mistreţ, cum îşi pusese el în plan. Dar tot atunci zări ceva
printr-un tufiş. Feri cu grijă un ram şi tare se mai lumină la faţă, cînd zări
într-o poiană o căprioară zveltă, frumoasă precum o zeiţă, înfruptîndu-se
din iarba gustoasă. Se gîndi omul atunci, schiţind pe faţă un zîmbet
mulţumit: „ Dacă nu mi-a fost dat să vînez mistreţi astăzi, atunci o să mă
bucur de o căprioară tînără…”.
Dar instinctul de animal îi prevestise pericolul ce îi păştea. Îi făcu semn
puiului să vină lîngă ea, dar acesta continuă să se zbenguie în voie prin
poiană. Privea înspăimîntată în toate părţile, dar încă nu pricepu din care
parte se abătea primejdia. Vînătorul piti arma în tufişul verde şi aştepta…şi
aştepta… Căprioara se zbătea
ca încolţită, îngrijindu-se pentru odrasla, ce se bucura de parfumul florilor
şi ierbii. Puiul se îndepărtă atît de tare, că ajunse la cîţivai paşi de tufişul
ameninţător. Se opri, adulmecînd iarba cu nările-i umezi.
Biata mamă nu mai putu suporta, tresărind ca arsă şi scoţînd un strigăt de
spaimă. Puiul o zbughi nedumerit din loc, glontele ratînd ţinta cu doar
cîţivai milimetri. Împuşcătura îngrozi întreaga poiană, păsările zburînd
panicate în cer. Puiul alergă lîngă protectoarea sa, speriat de zgomotul
răsunător. Vînătorul rămase mîniat şi
stupefiat de cum a putut rata ţinta, care era atît de aproape. Dar nu-şi
pierdu voinţa, încărcînd puşca, aşeză degetul pe trăgaci şi cîntări minuţios
ţinta următoare, fiind sigur că de data aceea nu va mai da greş.
Tînăra mamă rămase locului, fiind conştientă că orice mişcare necugetată,
i-ar putea costa viaţa pruncului său. Fiorul morţii îi cutremură întregul trup
şi singurul gînd era cum să-şi salveze odrasla. După clipe de tăcere şi
groază, căprioara săltă fulgerător, împingîndu-şi puiul înspre pădure, ea
apucînd-o înspre tufiş pentru a dezorienta vînătorul, încercînd să abată
primejdia asupra sa. Tot atunci se
auzi o a doua împuşcătură, doar că aceasta fusese mai surdă şi a durat
mai puţin, sfîrşind cu ţipăt înfiorător. Căprioara simţi cum inima îi deveni
rece, pulsul oprindu-i-se în loc precum un ceas defect. Întoarse capul şi

4
zări cum puiul se răsturnă palid la pămînt şi nu se mai mişcă. Cerul se
năruise, soarele strălucind c-o lumină roşie ca sîngele, iar în văzduh plutea
miros pătrunzător de puşcă. Abia atunci, vînătorul se decise să-
şi descopere identitatea, ieşind de după tufiş cu arma în mînă, glorios de
izbînda sa. Recunoscînd arma ce-i răpuse viaţa pruncului, se apropie rapid
de trupul puiului şi se aşeză în faţa lui în poziţie fixă, de apărare. Vînătorul
ţinea arma gata să tragă, dar ajungînd în faţa animalului, ce-l privi
neclintit, se opri. Nu înţelegea ce rost avea ca ea să se sacrifice pentru
ceva deja mort. Ochii, săi tulburi, înecaţi în lacrimi amare, treziră în
sufletul bărbatului regrete amarnice de crima săvîrşită. Oftînd, făcu-i un
gest supărat cu mîna şi plecă. Biata mamă urmări ucigaşul pînă dispăru în
depărtare, apoi se întoarse la puiul său. Îi adulmecă încet blăniţa scăldată
în sînge, apoi î-l împinse încet cu botişorul. Î-l împinse încă odată, dar mai
insistent. Aşteptă ca acesta să răspundă cu vreo mişcare, dar în zadar. Se
apropie de capul lui şi-l ciupi de o ureche. Puiul însă rămînea mut şi
neclintit la stăruinţele mamei. Î-i mişcă ,atunci, niţel capul, dar nici atunci
nu primi vreun semn de viaţă din partea lui. Mîhnită, se aşeză lîngă
odrasla sa, aşteptînd ca puiul să se ridice şi să se zbenguie la fel de vioi
prin poienile înmiresmate cum o făcea mai înainte. Stătu ore în şir lîngă el,
zile, nopţi la rînd. Dar poate mai stă şi acum…