..Stiti, odata am stat de vorba cu o fata tanara - avea un pic peste 20 de ani.

Pentru mine era si foarte

frumoasa. O chema Doina.Mai avusese un frate, mai mic decat ea, care murise la 15 ani. Maladia lui
avea un nume lung si complicat dar era recunoscuta pentru eficacitatea ei intr-un timp scurt - azi baiatul
juca fotbal in curtea scolii, iar peste doua saptamani, colegii cu care se jucase ii purtau pe umeri
cosciugul. Imbracati in uniforma erau. Si foarte tineri. Si pentru a tine cadența si a nu se dezechilibra, se
tineau unii de altii.La scurt timp, de suparare, mama lui si a Doinei s-a imbolnavit. Adica, tot intrebandu-
se de ce i s-a luat baiatul, a facut cancer. Si a murit.L-am cunoscut pe tatal fetei. Lucra ca muncitor intr-o
fabrica. De la moartea fiului si a sotiei lui ramasese cu momente de lungi taceri in care privea asa cum
fac orbii - nici in sus spre cer, nici in jos spre pamant. Ci la jumate, intr-o zare pe care o vedea doar el.
Cand simtea ca i se umplu ochii de lacrimi, baga repede mana in buzunar dupa batistă cu un gest pe care
nu-l constientiza - dadea o singura data, in sus si-n jos, din umeri... Asa cum fac oamenii care nu inteleg.
In pauza de masa, acest om dadea fuga acasa sa-i dea Doinei pastilele. Pentru ca, am uitat sa va spun,
dar si ea se imbolnavise. Atat de grav incat nu se mai putea da jos din pat.De la o vreme, tatal Doinei nu
mai pleacă nicaieri in pauza de masa...Se mai barbiereste o singura data pe saptamana, sambata.Iar
daca-l intrebi ce mai face, dă din umeri o singura data, in sus si-n jos... si-ti raspunde mut, asa cum e si
urletul său de durere. Care izbucneste dintre omoplatii pe care si-i miscă ritmic, cum fac oamenii cand
nu inteleg... Sau ca atunci cand ei plang.

Urletul lui de durere iese din acelasi loc, de unde cresc aripile ingerilor.