Sunteți pe pagina 1din 9

VII.

Validitatea testelor psihologice

DEFINIŢIA VALIDITĂŢII

În legătură cu validitatea unui test, se pun două probleme:


1) Care este caracteristica măsurată de test ?
2) Prin testul respectiv chiar măsurăm ceea ce ne-am propus ?
Când se construieşte un test, trăsătura (însuşirea) psihică luată în consideraţie pentru a fi
măsurată trebuie, în prealabil, să fie definită pentru a putea fi operaţionalizată în indicatori
măsurabili / înregistrabili în mod obiectiv (de exemplu, itemi). Definiţia iniţială a validităţii unui
test arată că aceasta se referă la ceea ce se consideră că măsoară efectiv testul.
Este greu de garantat însă că produsul final (ceea ce rezultă din operaţionalizarea definiţiei
caracteristicii de măsurat – de exemplu, itemii) se referă într-adevăr numai la fenomenul respectiv
(trăsătura, însuşirea), nu şi la altceva. Validitatea testului psihologic este un concept mai puţin bine
definit decât fidelitatea. Definiţia clasică (validitatea = calitatea testului psihologic de a măsura în
realitate şi cu precizie ceea ce şi-a propus să măsoare) este prea restrictivă. Există situaţii când nu
avem decât o vagă idee despre ceea ce măsoară în realitate un test, dar totuşi îl utilizăm de exemplu,
în practica selecţiei, pur şi simplu pentru că s-a demonstrat existenţa unei legături constante
(corelaţie pozitivă) între scorurile la test şi criteriul reuşitei profesionale într-un anumit domeniu. În
acest caz, se poate susţine că sunt respectate exigenţele definiţiei validităţii, şi anume: testul
măsoară – indirect – reuşita profesională într-un anumit domeniu. Însă, ştim oare exact cărei
caracteristici psihice se adresează testul ?
Extinzând definiţia clasică a validităţii unui test, putem spune că aceasta se referă la
pertinenţa testului, la măsura în care testul este adecvat scopului pe care şi-l propune
psihologul care, de cele mai ulte ori, vizează prezicerea unui anumit tip de comportament sau
performanţă. Aşadar, validitatea terbuie definită în termeni de valoare funcţională a testului. Un test
este pe deplin valid atunci când scorurile obţinute de un subiect permit o concluzie nemijlocită şi
fără echivoc în legătură cu gradul de reliefare a caracteristicii psihice a subiectului care este
cercetată. Validitatea unui test permite psihologului să-şi justifice (fundamenteze) afirmaţiile pe care
le face pornind de la scorurile testului. În ultimă instanţă, validitatea va determina alegerea unui

29
anumit test pentru măsurarea unei anumite caracteristici. În 1985, Standard for Educational and
Psychological Testing publicată de American Psychological Association (APA) şi American
Educational Research Association (AERA) arată că validitatea unui test este un concept care nu se
referă la testul în sine, ci la inferenţele care pot fi făcute plecând de la rezultatele acestuia.
Observaţia poate fi legată de definiţia testului în termeni de eşantion de comportamente pe baza
cărora se pot prognoza alte comportamente.
Pentru stabilirea caracterului adecvat al unui test (unii autori vorbesc de pertinenţa
testului), psihologul trebuie să studieze atât datele teoretice referitoare la validitatea lui, cât şi
rezultatele practic obţinute prin utilizarea acestuia – aspect care îi va reliefa măsura în care testul
permite atingerea unui scop sau, altfel spus, utilitatea lui. Psihologul va putea astfel stabili:
1) care sunt caracteristicile psihice (de exemplu, aptitudinile, trăsăturile de personalitate,
comportamentele etc.) care pot fi evaluate utilizând testul respectiv;
2) cât de bine (precis) sunt măsurate aceste cracteristici.
Validarea unui test este procesul prin care se determină gradul de validitate (adecvare)
a interpretării propuse de test (Standard for Educational and Psychological Testing, 1985). Cu
alte cuvinte, este vorba de un ansamblu de proceduri calitative şi cantitative care au drept finalitate
asigurarea validităţii testului. Validarea unui test este întotdeauna legată de o situaţie particulară sau
de un anume scop în care utilizăm testul. De pildă, dacă dorim să utilizăm chestionarul de
personalitate EPI pentru testarea extra - introversiunii şi a nevrotismului la o anumită categorie
profesională, validarea sa trebuie făcută pe un eşantion de subiecţi extras din populaţia
corespunzătoare acelei categorii profesionale pentru care trebuie să existe şi un etalon, neputând să
ne bazăm pe coeficienţii de validitate obţinuţi din datele rezultate de la alte populaţii. Coeficienţii
de validitate a unui test vor avea valori diferite pentru populaţii diferite. În nici un caz validitatea
unui test nu poate fi garantată pentru întreg ansamblul de situaţii în care poate fi folost testul
respectiv.
Preocupările sistematice privind validitatea testului psihologic au apărut la începutul
secolului al XX - lea când psihologul englez Ch. Spearman a creat o procedură bazată pe corelaţia
statistică şi destinată controlului validităţii. În anii 60 – 70, a fost fundamentată teoria clasică a
testului, elaborându-se printre altele noţiunea de eroare standard a măsurării (ESM) – esenţială în
aprecierea specificului şi exigenţelor legate de măsurarea caracteristicilor psihice.

30
TIPURI DE VALIDITATE

Validitatea unui test trebuie stabilită în funcţie de mai multe criterii, în funcţie de care se va
preciza şi domeniul în care poate fi utilizat testul. Ca atare, există tot atâtea tipuri de validitate câte
exigenţe trebuie să îndeplinească testul. Rezultatele unui test pot constitui un factor determinant în
luarea unor decizii diagnostice în diverse situaţii: diagnosticul nivelului de cunoştinţe sau a
nivelului de dezvoltare a unor competenţe în vederea formării într-un anumit domeniu sau a
consilierii, orientarea şcolară şi profesională, selecţia şi formarea profesională, alocarea şi/sau
realocare posturilor într-o organizaţie, promovarea pe linie profesională etc.
Există cel puţin patru utilizări ale termenului de validitate, respectiv patru modalităţi de
evaluare a validităţii. După unii autori, ordinea prezentării lor este determinată de posibilităţile de
cuantificare şi de importanţă. Astfel avem: 1) validitatea aparentă (de aspect); 2) validitatea de
conţinut; 3) validitatea de construcţie sau de construct (validitatea teoretică sau ipotetico-deductivă);
şi 4)validitatea de criteriu (empirică).

1) Validitatea aparentă (de aspect)

Validitatea aparentă reflectă măsura în care subiecţii testaţi consideră că probele la care
sunt supuşi sunt pertinente, sunt adecvate situaţiei reale. De exemplu, un electrician va aprecia mai
mult un test de precizie a mişcărilor decât un test de reprezentare spaţială. Tot aşa, adulţii candidaţi
la un post de management pot aprecia itemii unui test de inteligenţă generală (de pildă raţionament)
ca fiind sarcini de tip şcolăresc.
Deşi din punct de vedere strict psihometric, importanţa validităţii aparente este limitată
(aprecierile subiecţilor testaţi trebuie corelate cu alte măsuri ale validităţii), pentru evaluator
validitatea aparentă poate avea un interes practic, ajutând la stabilirea unei relaţii de încredere,
acceptare şi colaborare a subiectului cu evaluatorul. Validitatea aparentă a unui test va genera o
atitudine pozitivă a subiectului faţă de sarcina – test. Este necesar ca stimulii să fie acceptaţi de
subiect şi să fie adecvaţi vârstei / ocupaţiei / nivelului de înţelegere a acestuia.
Deşi în practică, o validitate aparentă ridicată a unui test nu este în mod necesar într-un
raport cu ceea ce măsoară testul şi nu indică cum pot fi utilizate rezultatele la test, poate avea efecte
indirecte: a) acceptarea testului poate creşte fidelitatea scorurilor care se obţin cu acesta; b) în acelaşi
timp, ea poate accentua diferenţele între subiecţi (de exemplu, unii subiecţi pot fi mai familiarizaţi cu
situaţia de testare decât alţii sau testul poate să nu acopere diferenţele interindividuale dintre subiecţi
31
în ceea ce priveşte experienţele pe care le-au trăit). De pildă, printre testele de eficienţă care măsoară
diferite aptitudini intelectuale/practice, se cunosc testele situaţionale – probe de performanţă care
eşantionează comportamente semnificative ce au legătură cu munca pe care o poate desfăşura o
persoană într-un anumit post. Ele măsoară aptitudinile şi deprinderile esenţiale care asigură
performanţa într-o anumită muncă. Este vorba despre acele deprinderi practice care nu pot fi
operaţionalizate sau sunt mai greu operaţionalizabile prin teste de aptitudini cognitive. În general,
astfel de teste sunt costisitoare în timp şi bani, dar pot fi utilizate cu succes în selecţia, de pildă, a
managerilor. Testele situaţionale îl plasează pe subiect în condiţii asemănătoare celor în care ar lucra
dacă ar fi acceptat la selecţie şi determină cât de adecvate sunt răspunsurile acestora. Scopul acestora
fiind deghizat, subiectul nu îşi poate da seama care aspecte ale performanţei sale sunt vizate. Dar,
pentru astfel de teste, problema validităţii aparente – acceptabilitatea conţinutului sarcinilor pentru
subiect – devine esenţială. Astfel, sarcinile de rezolvat trebuie să aibă un grad de dificultate
acceptabil pentru subiect şi, în acelaşi timp, corespunzător nivelului care se cere pentru postul pe
care acesta candidează. O sarcină care depăşeşte cu mult resursele pe care subiectul le poate aloca
pentru rezolvarea sa nu ne va comunica nimic din aspectele cantitative şi calitative legate de criteriul
vizat prin test, deci nu va avea validitate de aspect.

2) Validitatea de conţinut

Există o asemănare aparentă între validitatea de conţinut şi validitatea aparentă. Ambele


se referă la măsura în care conţinutul sarcinilor incluse într-un test ,,se apropie” sau acoperă (de)
ansamblul sarcinilor reale prin care poate fi operaţionalizată caracteristica psihică măsurată. Cu alte
cuvinte, conţinutul testului trebuie să fie adecvat celui al caracteristicii / comportamentului urmărite
de un test. Din acest punct de vedere, am văzut că A. Anastasi (1976) defineşte testul psihologic ca
o măsură obiectivă şi standardizată a unui eşantion reprezentativ de comportament. Autoarea
precizează că itemii unui test nu trebuie neapărat să se asemene strict comportamentului vizat de test,
ci este necesară şi suficientă doar o relaţie (corespondenţă) dovedită experimental între cele două
aspecte. Diferenţa între cele două aspecte ale validităţii rezidă în faptul că validitatea aparentă se
referă la acceptabilitatea sarcinilor testului pentru subiect, în timp ce validitatea de conţinut vizează
estimarea (evaluarea) făcută de profesionişti (experţi în domeniu testelor psihologice sau în
domeniul profesional din care testul eşantionează aptitudini/deprinderi/comportamente) privind
pertinenţa conţinutului testului. Din acest punct de vedere, se pun două probleme importante:

32
1) Cât de reprezentativ este eşantionul de itemi (sarcini) sau conţinutul testului pentru
conţinutul real al caracteristicii psihologice măsurate sau comportamentului vizat ?
2) Sarcinile (itemii) testului acoperă toate aspectele importante ale domeniului vizat prin test ? Sau,
cu alte cuvinte, eşantionul de sarcini propus de test este suficient de variat pentru a acoperi toate aspectele
esenţiale legate de caracteristica psihică / comportamentul presupuse a fi măsurate ? De exemplu, este posibil
ca un test docimologic de cunoştinţe în istorie să fie foarte omogen (aşa, acoperindu-se unul din aspectele
fidelităţii unui test), deoarece conţine un mare număr de întrebări asemănătoare, dar nu şi suficient de valid
sub raportul conţinutului – deoarece întrebările pot să nu acopere integral domeniul cunoştinţelor de istorie pe
care elevul de pe o anumită treaptă şcolară ar trebui să le aibă la un anumit nivel.
3) Cât de relevant este conţinutul fiecărei sarcini pentru un aspect sau altul al caracteristicii psihice /
comportamentului vizate prin test ?
Anumite metode şi proceduri vor permite aflarea răspunsurilor la aceste întrebări. De pildă, pentru
evaluarea pertinenţei / relevanţei sarcinilor (itemilor) testului în raport cu universul real de sarcini prin care
pot fi operaţionalizate o caracteristică psihică sau un comportament, pot fi consultaţi specialişti în domeniul la
care se referă testul şi se poate apela la procedurile legate de analiza de itemi binecunoscute de
psihometricieni. Dar, aşa cum precizează şi A. Anastasi (1976), validitatea de conţinut a unui test nu depinde
de relevanţa aparentă a itemilor acestuia (care poate fi evaluată în mod subiectiv de specialişti), cât de
relevanţa răspunsurilor pe care le pot da subiecţii la itemii testului. Aprecierile specialiştilor privind
validitatea de conţinut a testului trebuie mai degrabă considerate ca o etapă necesară dar nu şi suficientă în
procesul de elaborare a testului. Trebuie precizat că unii autori – înscriindu-se în aripa dură a psihometriei –
consideră evaluările realizate de experţi cu privire la pertinenţa sarcinilor unui test doar ca nişte simple opinii
(uneori, încurajatoare) cu privire la validitatea de conţinut a testului care nu pot fi luate drept probe în
procesul de validare a testului.

3) Validitatea de construcţie (teoretică / de construct / ipotetico-deductivă)

Validarea la acest nivel oferă cadrul teoretic pentru fundamentarea analizei semnificaţiei
psihologice a rezultatelor unui test. Validitatea de construcţie indică la ce concepte sau ipoteze
trebuie să se recurgă pentru interpretarea rezultatelor unui subiect la un test (Standards for
Educational and Psychological Tests, 1985). Numeroase teste sunt construite pentru a măsura
trăsături ipotetice, adică a căror prezenţă este presupusă la subiect (trăsături latente) (de exemplu,
inteligenţa nu există sub o formă fizică sau tangibilă, la fel ca şi extraversiunea sau aptitudinea
spaţială). Acest lucru poate fi corelat cu faptul că, în psihologie, măsurarea faptelor, fenomenelor,
proceselor, caracteristicilor psihice are, în majoritatea cazurilor, un caracter indirect. De aceea, se

33
preferă termenul de construct atunci când se vorbeşte despre trăsăturile sau procesele psihice vizate
în cadrul măsurării – constructele, prin definiţie, reprezintă mijloace pentru înţelegerea şi/sau
explicarea diferenţelor interindividuale în ceea ce priveşte anumite comportamente sau performanţe
în spatele cărora se ascunde o caracteristică sau un complex de caracteristici care, prin ele însele, nu
pot fi direct observabile. După Standards for Educational and Psychological Tests (1985),
constructele sunt noţiuni teoretice derivate din cercetare şi care au fost construite pentru a facilita
explicarea unor pattern-uri de comportament observabile. Psihometricienii englezi utilizează
termenul de construct pentru a desemna modelizarea unui concept – în acest sens, putem spune că
testele nu măsoară, de pildă, inteligenţa, anxietatea sau introversiunea ci ceea ce cred autorii lor că
sunt inteligenţa, anxietatea sau introversiunea. Sunt însă şi teste care se referă la domenii explicite ce
pot fi direct operaţionalizate prin indicatori de performanţă: de exemplu, testele de cunoştinţe
(docimologice) sau testele situaţionale despre care am discutat deja.
Validitatea de construcţie se apropie cel mai mult de definiţia conceptului de validitate în
general (un test măsoară realmente trăsătura/comportamentul pe care se presupune că o măsoară). În
practică, examenul validităţii de construcţie a unui test se face gradat, printr-o serie de acumulări de
date din variate surse. Este vorba despre luarea în considerare a tuturor rezultatelor experimentale
referitoare la contextul teoretic căruia îi aparţine conceptul preupus a fi măsurat de test.
Demersul de cercetare a validităţii de construcţie a unui test comportă două dimensiuni
(proceduri): una logică (validarea deductivă) şi alta empirică (validarea inductivă) indisociabile şi
este un proces continuu, neputându-se considera terminat niciodată.
În cadrul validării deductive, se porneşte de la teoria / modelul teoretic subiacente
conceptului presupus a fi măsurat de test, pe baza cărora se determină conţinutul itemilor (sarcinilor)
testului şi se generează ipoteze privind variabilele psihologice cu care testul ar trebui sau nu să
coreleze. De exemplu, când vrem să construim un test de inteligenţă verbală, trebuie să ne asigurăm
că sarcinile testului se referă numai la inteligenţa verbală nu şi alte caracteristici – de pildă, fluenţa
verbală sau discriminarea simbolurilor verbale. Totuşi, aici se impune precizarea că nici un test nu
este ,,pur” din punct de vedere psihologic (aşa cum observa şi J. L. Cronbach)– adică nici o
trăsătură psihică nu poate fi izolată în totalitate şi măsurată separat – aceasta deoarece dezvoltarea
psihică a omului are un caracter unitar, sistemic, între diferitele procese, funcţii, aptitudini sau
trăsături de personalitate existând relaţii de interdependenţă evidenţiate prin corelaţii statistice mai
ridicate sau mai slabe. De aceea, procedurile analizei factoriale sunt utile pentru izolarea
trăsăturii/trăsăturilor care sunt presupuse a sta la baza construirii unui test.

34
În demersul validării inductive, se porneşte de la scorurile furnizate de un test şi se
încearcă identificarea (determinarea prin inferenţe succesive) trăsăturii care este presupusă a sta la
baza testului. La baza inferenţelor amintite stă determinarea relaţiei scorurilor la test cu scorurile la
teste care măsoară alte variabile – desigur apropiate în ceea ce priveşte semnificaţia şi conţinutul de
variabila presupusă a fi măsurată prin testul a cărei validare se caută. De pildă, dacă am testat
subiecţii cu un chestionar presupus a măsura variabila extraversiune, putem corela scorurile acestora
cu scorurile obţinute la un chestionar deja construit şi recunoscut ca fiind valid (ca măsurând
variabila extraversiune). Acest procedeu, se numeşte verificarea validităţii convergente (i se mai
spune şi validitate concurentă). El presupune corelarea rezultatelor obţinute prin studierea aceleiaşi
trăsături cu două metode (teste) distincte, dintre care una are o validitate deja recunoscută. Valorile
corelaţiilor obţinute ar trebui să fie pozitive şi semnificativ ridicate (apropiate de + 1.00). Totuşi,
calculul corelaţiilor pentru a dovedi validitatea convergentă a unui test este necesar dar nu şi
suficient pentru a dovedi că testul măsoară ceea ce se doreşte. Aceasta deoarece, eticehetele atribuite
testelor (de pildă, test de stabilitate emoţională sau test de extraversiune) denumesc trăsăturile pe
care testul ar trebui să le măsoare nu despre care ştim deja că sunt măsurate de test. De pildă,
corelaţia ridicată între scorurile la un test de nevrotism pe care dorim să-l validăm şi cel la un test de
nevrotism deja validat poate fi cauzată de existenţa, în conţinutul celor două teste, a unor itemi
asemănători şi nu de reprezentativitatea itemilor testului pe care tocmai l-am construit pentru
constructul pe care acesta intenţionează să-l măsoare. De aceea, datele trebuie completate cu cele
provenite din efectuarea unei analize factoriale asupra itemilor din cele două teste pe care le corelăm
(ca şi cum am considera itemii teste în sine).
În acelaşi timp, trebuie să ne asigurăm că rezultatele la testul pe care dorim să-l validăm (de
pildă, testul de extraversiune) nu corelează semnificativ cu rezultatele la un test deja validat care
măsoară o altră trăsătură diferită de cea care stă la baza construcţiei testului nostru. Luând exemplul
dat mai înainte, corelaţia scorurilor testului pe care dorim să-l validăm cu scorurile la chestionarul de
extraversiune a cărui validitate a fost deja studiată trebuie să aibă o valoare semnificativ mai ridicată
decât corelaţia scorurilor la testul pe care dorim să-l validăm şi, de exemplu, scorurile la un test de
sociabilitate deja validat (sociabilitatea poate constitui doar un aspect, o faţetă a trăsăturii
extraversiune !). Este vorba, în acest caz, de verificarea validităţii divergente. Acest tip de
validitate mai este cunoscut sub denumirea de validitate discriminantă. Studierea validităţii
discriminante a unui test permite să se demonstreze că scorurile la test depind (variază în funcţie) de
nivelul de prezenţa latentă a trăsăturii presupuse a fi măsurată de test şi nu de metoda de măsurare

35
utilizată (testul pe care dorim să-l validăm sau alte teste care măsoară aceeaşi trăsătură şi a căror
validitate a fost deja studiată).
Să mai luăm două exemple. Dacă scorurile la un test de inteligenţă practică corelează
semnificativ pozitiv cu scorurile la un test de inteligenţă verbală deja recunoscut, putem spune că
primul test nu are validitate discriminantă, deci nu măsoară numai inteligenţa verbală (în teoria
analizei factoriale, se spune că testul este saturat atât în factorul inteligenţă practică cât şi în factorul
inteligenţă verbală). În acest caz, valoarea corelaţiei între scoruri trebuie să fie apropiată de 0.00
(corelaţie nulă). Dar, sunt şi cazuri în care trăsăturile psihice au fost operaţionalizate prin indicatori
distribuiţi pe un continuum bipolar (de exemplu, introversiune-extraversiune, stabilitate emoţională –
instabilitate emoţională, conservatorism – deschidere către schimbare etc.). Dacă am dispune, să
zicem, de teste separate operaţionalizând cei doi poli ai unei trăsături, atunci corelaţiile între
scorurile la acestea trebuie să aibă valori semnificativ negative, adică apropiate de valoarea (-1)
(corelaţii inverse). Un individ nu are cum să fie în acelaşi timp şi stabil şi instabil emoţional, ci
scorul mare, să zicem, la testul de stabilitate emoţională tinde să se asocieze cu scorul mic la testul
de instabilitate emoţională.

4) Validitatea de criteriu (empirică). Coeficientul de validitate

În cazul acestei etape a procesului de validare, preocuparea principală nu mai este de a şti
care trăsătură subiacentă (ipotetică, presupusă în stare latentă) este măsurată de test, ci dacă scorurile
la testul în cauză po prezice un anumit comportament (un aspect specific al acestuia) sau o anumită
performanţă a subiectului (de exemplu, reuşita la un stagiu d formare sau la un examen, numărul de
sedinţe de psihoterapie necesare în urma stabilirii gravităţii simptomelor unei tulburări, performanţa
cantitativă şi calitativă într-o sarcină specifică de muncă etc.). Variabilele care trebuie prezise pe
baza scorurilor la un test sau la mai multe teste sunt denumite prin termenul general criterii.
Criteriile – care pot avea diferite grade de complexitate – trebuie definite cât mai clar (de pildă, ce
indicatori cantitativi/calitativi trebuie să luăm în considerare pentru a evalua reuşita într-un post de
muncă sau care sunt faţetele unui comportament aşteptat). De aceea, se vorbeşte despre
imposibilitatea identificării unor criterii cât mai apropiate de viaţa reală a subiectului
(subiectivitatea criteriilor care pot fi adesea ipotetice, reflectând sistemul constructelor sau
subiectivitatea judecăţilor evaluatorului). Una din strategiile de verificare a validităţii de criteriu
constă în corelarea scorurilor la testul de validat cu notele (aprecierile cantitative) referitoare la

36
reuşita într-un anumit domeniu profesional sau la comportamentul urmărit (notele la criteriul de
performanţă sau la criteriul comportamental). Corelaţia obţinută poartă numele de coeficient de
validitate. Notele la criteriu pot fi colectate paralel cu notele la test (predictor) – caz în cale se mai
vorbeşte de strategie de validare concurentă sau după un anumit interval de timp – caz în care
avem de-a face cu o strategie bazată pe validarea predictivă. Problema asigurării obiectivităţii
criteriilor alese pentru validare este esenţială pentru asigurarea validităţii de criteriu a unui test.
Strâns legat de validitatea de criteriu, se vorbeşte de aşa-numita validitate sintetică. Este
de fapt un concept mai vechi (prima dată a fost utilizat în 1920), dar care a atras din nou atenţia. De
pildă, poate fi vorba despre deducerea validităţii unui instrument de evaluare referitor la mai multe
aspecte ale unei activităţi profesionale sau ale unui comportament pornind de la o analiză logică a
activităţii respective sau a comportamentului respectiv. În felul acesta, se poate specifica o baterie de
teste pertinentă şi adaptată – desigur, trebuie să dispunem şi de informaţii referitoare la validitatea
fiecărui test în parte care pot fi legate de descrierea fiecărei componente a activităţii presupusă a fi
evaluată prin bateria de teste sau a comportamentului complex. S-a demonstrat că un test este un bun
predictor al reuşitei în activitaţi similare. Cu cât activităţile sunt mai apropiate , cu atât
generalizarea validităţii unui test este mai justificabilă. Aici putem face o analogie cu validitatea de
construct: astfel, cu cât vom acumula mai multe informaţii asupra validităţii predictive a unui test, cu
atât vom avea mai multe argumente cu privire la generalizarea validităţii acestuia.

37