In ce masura arhitectura mai poate integra in era barbariei dimensiunea cosmica a simtirii, a gandirii a artei?

de Mihalea Gabriel Ioan, Grupa 51B

Intelegand prin dimensiune cosmica o esenta a lumii, o reprezentare esentializata a universului, ce reprezinta totodata o caracteristica a universului, ce denota profunzimea sa, intelegem implicit ca este vorba despre ordine si armonie. Definind armonia ca un sistem, in care elementele sunt o multitudine de parti intre care se stabilesc anumite relatiirelatii de contrariere, definim armonia ca o consonanta a partilor. Ordinea poate fi definita in acest spirit, ca o ierarhizare dupa anumite criterii, formand o structura mai simpla sau mai complexa. Vorbind despre dimensiunea cosmica, in functie de armonie si ordine definite astfel, putem vorbi despre dimensiunea cosmica la nivelul Universului, ce insusi reprezinta o infinita structura de elemente realizata din principii contrare, ca fiind o esenta a frumosului, a frumusetii. Chiar definitia frumusetii este armonia principiilor contrare. In consecinta dimensiunea cosmica se confunda partial sau in totalitate cu frumosul (armonia si ordinea) prin prezenta simbolului. Introducand in discutie conceptul de frumos, automat apare si termenul de opera, si chiar mai mult opera de arta, ce semnifica o preocupare asupra frumosului, sub orice forma ar fi: muzica, pictura, sculptura, arhitectura. Cu alte cuvinte vorbim despre frumosul artistic, ca o perceptie, ca un act intelectual de perceptie a frumusetii estetica fiind acea disciplina care se ocupa de frumosul operei de arta, de admirare a frumusetii. Artistul este cel care creeaza opera de arta, in perioada romantica artistul devine constient de capacitatile sale creatoare. In Grecia antica, reprezentand matricea culturii occidentale si o sursa infinita de inspiratie, dimensiunea cosmica era prezenta prin intermediul simbolului care la randul lui era introdus prin geometrie, deci prin armonie si ordine. La greci, armonia si ordinea erau realizate prin esentializarea lumii, prin raporturile intre dimensiuni cu ajutorul carora se realizeaza opera de arta (de exemplu Acropola Atenei si in principiu Parthenonul in care armonia numarului ce sta la baza edificiului se releva in perfectiunea nemaiatinsa pana astazi).

Toata discutia despre frumos si despre opera de arta contureaza cultura universala. In tot acest context, ce inseamna era barbariei? Michel Henry in opera sa Barbaria vorbeste despre cultura ca: Orice cultura este o cultura a vietii, in sensul dublu, in care viata o exercita asupra ei insesi si prin care se transforma pe sine in asa fel incat este ea insasi ceea ce transforma si ceea ce este transformat. () Cultura desemneaza autotransformarea vietii().1. Arhitectura, reprezinta reflexiile societatii la un moment dat in timp iar in sensul definirii culturii de catre Michel Henry, arhitectura este subiect si obiect al transformarii sale. Arhitectura este primul plan al definirii unei culturi pentru ca ea oglindeste societatea, in sensul larg al termenului. Trebuie mentionat si faptul ca arhitectura reprezinta arta primara din care toate celelalte arte au luat nastere. Arta traditionala, si implicit arhitectura traditionala era strans legata de opera de arta, ca dovada sta exemplul mai sus mentionat al Parthenonului sau un alt exemplu ramas sub forma unui proiect, insa cu o putere formidabila a simbolului, care insasi constituie o intreaga lucrare de analiza a sa, este: Cenotaful lui Newton, de catre arhitectul Etienne-Louis Boullee. In secolul al 20-lea a avut loc o mutatie esentiala si anume marginalizarea frumosului in arta. Cum a aparut aceasta tendinta de excludere intr-o anumita masura a frumosului in arta? Prin aparitia ready-made-ului, primul fiind cel al lui Marcel Duchamp, Roata de bicicleta in anul 1915, care presupunea un nou tip de arta, o arta a gandirii, o arta ce exprima o idee; in acest caz o idee apartinand tehnicii si tehnologiei (punerea pe un piedestal a uneia dintre cele mai mari si semnificative inventii roata). Incet-incet, arta a devenit o arta a evenimentului, a acelor idei pe care Marcel Duchamp a incercat sa le provoace, o arta ce a ajuns sa interogheze arta arta contemporana. Arta moderna a reprezentat perioada de tranzitie intre arta traditionala si cea contemporana, a tehnicii. Prin analogie, insa pastrand proportiile si criteriile, acelas lucru s-a intamplat si in domeniul arhitecturii. De la arhitectura traditionala ce tinea cont, de acel genius loci si de acel zeitgeist al locului unde arhitectura ca proces se intampla, la arhitectura contemporana ce incearca sa reinterpreteze aspectele locului de eveniment prin schimbare, adaptare si continuitate, arhitectura moderna a incercat sa inoveze, sa aduca in
1

Michel Henry, Barbaria, pagina 12

prim plan o ipostaza de esentializare a formelor, a noii lumi dar si a tehnologiei si a tehnicii de constructie, reprezentand astfel acea tranzitie dintre cele doua mari atitudini si perioade istorice din cultura universala. Stiinta, reprezinta o cunoastere obiectiva a lumii, pe cand lumea ni se arata in instantanee sensibile, simbolice si pline de coduri, ce necesita o decodificare corecta din partea noastra. Am putea spune in acest sens: cultura necesita o abordare subiectiva a creatorului si a utilizatorilor, ea presupune o relatie corecta, deci subiectiva, intre natura creator edificiu utilizator (natura in sensul general al termenului). Viata omului sta sub o amenintare continua. Omul nu este pur i simplu n lume ca ntr-un mediu propice, ca pestele in apa; el este, cum spune Heidegger, aruncat in lume, ntr-o stare de stres continuu. Creatia culturala este raspunsul la aceasta stare. Dat fiind ca omul este, prin fiinta sa, in afara, el este obligat sa-i creeze spatii interioare. Arhitectura este raspunsul omului la starea sa de aruncare. Tot in acest sens, Robert Venturi, un teoretician si arhitect postmodernist, ce a incercat sa dea un raspuns la arhitectura moderna, sa creeze o rezolvare a celor intamplate, in opera sa Complexity and Contradiction in Architecture, afirma ca arhitectura este un adapost decorat cu simboluri, si in consecinta tot ceea ce s-a produs in perioada moderna, a raspuns unui singur criteriu: adapost, si fara a crea simboluri, pentru a stabili acel frumos artistic. Dimensiunea cosmica a actului arhitectural, in aceasta perioada modernista a disparut sau a fost marginalizata, deoarece edificiul architectural a tins catre o simplitate, catre o relevare imediata a continutului catre utilizator, s-a pierdut intr-o oarecare masura acel simbol, acea impunere de efort din partea utilizatorului pentru a intelege opera de arta. Vorbind despre frumosul artistic ca un proces intelectual, ca un efort de intelegere a operei de arta, si in arhitectura putem vorbi de modul de perceptie si de intelegere a volumui, a edificiului arhitectural. De exemplu, putem asocia o casa cu un cub, iar fiecare fata a cubului (deci fatada a casei) este perceputa intr-un mod diferit, de aceea fiecare fata trebuie sa exprime ceva diferit de celelalte fete (contrariere a partilor), insa impreuna sa creeze un ansamblu (sa creeze un intreg), in consecinta sa creeze o armonie. In acest sens, Michel Henry spune: Fiecare perceptie a unei fete a cubului()face trimitere la

perceptiile potentiale ale celorlalte fete inca nepercepute potrivit unui joc de reporturi nedefinite. Asa stau lucrurile pentru orice obiect in general, pentru orice formative transcendenta, care implica de fiecare data o operatie sintetica specifica a subiectivitatii transcedentale fara de care nu ar exista.2. Astfel putem afirma ca fiecare fata se releva intr-un mod subiectiv, asa cum natura ni se arata noua oamenilor in ipostaze subiective, de aici rezulta in cazul operei arhitecturale dimensiunea cosmica o dimensiune spirituala stabilita intre om (constiinta) si natura, univers, cosmos. Lumea in care traim astazi se desfasoara in mare viteza, ne aflam tot timpul in miscare, iar transformarile, ce definesc cultura, se dezvolta si se succed cu o rapiditate fara precedent. Fluxurile de informatii care circula in prezent, nu permit oamenilor acele momente de contemplare, de cunoastere, de decodificare, impreuna cu hiperstatialitatea la care societatea contemporana aspira, fac ca legaturile si coordonatele traditionale sa dispara. Deci, modul de integrare a dimensiunii cosmice in opera de arhitectura, trebuie reinventata, astfel incat modul ideal de viata si de locuire in cetate, la care societatea contemporana aspira sa poata sustine o opera de arta in care frumosul artistic sa fie prezent. Jean Nouvel vorbeste de arhitectura ca fiind un proces, arhitectura in contemporaneitate, nu trebuie sa se dezvaluie dintr-odata, sa-si arate sensurile si sa-si exprime mesajul dintr-un singur gest (asa cum in perioada moderna s-a intamplat); arhitectura trebuie parcursa, citita si decodificata. Arhitectura acum, nu mai are o forma fixa insa ea trebuie sa tina cont de acel genius loci pe care fiecare bucata de pamant il are. Genius loci, spriritul timpului, releva tocmai acea continuitate ce permite arhitecturii sa fie capabile sa exprime acel continut, sa dezvaluie acel simbol, sa creeze acel frumos artistic, acea armonie antica care este prezenta astazi chiar si dupa secole intregi in anumite edificii. In acelas sens, Peter Eisenman, vorbeste despre arhitectura ca fiind o forma libera intr-un cadru fix ceea ce inseamna armonia partilor dintr-o opera de arta plasata intr-un anumit context, intr-o anumita societate, ce pastreaza spiritualitatea locului. Arhitectura intotdeauna va ramane mai mult o arta traditionala, datorita frumusetii de care este indispensabila, insa in era barbariei, in care criza de cultura predomina si
2

Michel Henry, Barbaria, pagina 18

cultura reprezinta o continua transformare si devenire a vietii, arhitectura trebuie sa produca un happening, sa produca un eveniment specific societatii contemporane. Matricea traditionala a spatiului, a arhitecturii, incepand cu edificiul antic (egiptean, grecesc si roman), trecand prin era medievala, in care dominanta spatiului a fost cea de cult, iar ulterior perioada Renasterii (momentul in care ratiunea a trecut in prim plan iluminismul), a fost determinata si s-a bazat pe tectonica operei arhitecturala, pe o inradacinare cu pamantul. Astazi, arhitectura a trecut la un alt nivel, gratie stiintei si dorintei omului de a cunoaste si invata, ce se bazeaza pe modele naturale geomorfe, de exemplu proiectele arhitectei Zaha Hadid sau cele ale biroului UN Studio, in care procesul desfasurat si provocat de arhitectura domina calitatea sa de obiect. Jean Nouvel spune despre arhitectura de astazi, ca in curand va fii nevoie de multe proiecte de reconvertire si mai putin de proiecte de constructii noi, pentru ca toate acele cladiri vechi, care si-au pierdut functiunea initiala, trebuiesc reconvertite, deoarece ele sunt incluse in oras, in cele mai multe cazuri definesc regiuni din oras, si pastrandu-le ele vor face ca orasul sa renasca din propria cenusa, asemenea pasarii Phoenix (in consecinta vor tine cont de continuitate si schimbare doua aspect care fac o legatura intre matricea traditionala a spatiului si cea contemporana). Pentru omul traditional arhitectura reprezenta succesiunea unor spatii vii, caracterizate prin tectonica si substantialitate, ce materializau deopotriva realitati fizice fenomenale, corporale si materiale, ecologice si simbolice. In schimb pentru omul actual, dupa cateva sute de ani de cristalizare a grilei spatiale neutre, infinite si nediferentiate, trecuta prin filtrul abstractiei geometrice si al timpului liniar, ecourile spatialitatii arhaice capata valente poetice. Perceptie omului contemporan nu este numai una vizuale, ci este una tactila, ce implica atat vizualul dar si mirosul si sonorul. Ca raspuns la titlul lucrarii, arhitectura mai poate integra dimensiunea cosmica a simtirii, a gandirii artei in prezent, caracterizat prin disparitia modelului si a regulilor (fara de care in trecut arhitectura nu exista), in masura in care valorificam spatiile trecutului (asa cum Jean Nouvel afirma ca trebuie facut), in sensul de integrare a lor in viata contemporana si crearea noilor opere care au la baza o implicare sau o punere in evidenta a straturilor istorice ce s-au asezat in timp, pentru ca numai astfel vom putea crea legaturi tare intre prezent si originile noastre.

___BIBLIOGRAFIE: 1. Michel, Henry , Barbaria, Editura Insitutului European, Bucuresti, 2008 2. Jean Boudrillard, Jean Nouvel, Obiectele Singulare, Editura Paideia, Bucuresti 2005 3. Vlad Gaivoronschi, Matricile spatiului traditional, Editura Paideia, Bucuresti, 2002 4. Gabriel Liiceanu, Despre limita, Editura Humanitas, Bucuresti, 2009 5. Ciprian Mihali, Altfel de spatii, Editura Paideia, Bucuresti, 2010 6. Robert Venturi, Complexity and Contradiction in Architecture, Editura The Museum of Modern Art, New York, 1966, 1977, 2002