Moartea lui Gelu

G. Cosbuc

George Cosbuc se inscrie in randul scriitorilor post romantici, prin imbinarea in operele sale, a elementelor romantice cu trasaturi semanatoriste. Opera sa este una de referinta pentru a arata felul in care clasicismul si romantismul au ramas o influenta de baza in scrierile de mai tarziu. Scrierile literare ale lui Cosbuc se dedica unei impresionante monografii ale satului romanesc. Cosbuc urmareste sa evoce cat mai mult din povestile poporului , sa ilustreze viata taranului roman, sa il elogieze in fiecare balada, sa reinvie sentimentul de revolta, sa readuca la viata momente din istorie, sa emotioneze prin sentimentul tragic al razboiului, sa cante natura si sa slaveasca eroii neamului romanesc. Balade precum: Decebal catre popor, Pasa Hassan, Trei, Doamne, si toti trei etc. reprezinta o evocare a trecutului si a evenimentelor din istoria neamului romanesc. Moartea lui Gelu este o balada istorica culta, in care se reliefeaza o viziune asupra mortii ce inalta valorile vietii, ce inobileaza lupta cu atributul de vitejie si ce ii da personajului pozitia de erou al neamului. Dupa batalie, eroul ranit cade de pe calul ce l-a purtat in lupta, la marginea unei ape, unde isi spune tainic durerea si dorinta. Timpul pare oprit in loc, natura pare statica, martora la drama ce se desfasoara. Campia tacuta accentueaza sentimentul dramei pe care autorul vrea sa il evoce in prima parte. Istovit , Gelu, din rana si-ar smulge satgeata/ Si n-are putere. Scriitorul prezinta cadrul - natura intr-un mod unic, folosind elemente romantice care nu fac altceva decat sa amplifice importanta momentului. Eroul care pierdut-a si oaste si tara este prezentat intr-un cadru ce ii da trasaturi hiperbolice, conditia sa suferinda este accentuata prin prezenta noptii in vazduhuri si a zbaterei apei ce cu valul/ atinge cu aripa-i malul. In apropierea mortii, disperarea ascunsa a eroului ia conotatia unei virtuti. Gelu aseamana calul cu un sfatuitor, cu un paznic de seama a firavului sau trup. Lupta cu durerea din urma este cea mai crancena in singuratatea noptii. Ranele-mi sapa mormantul reprezinta impacarea eroului cu gandul mortii. Adresarea catre murg, este metaforica si specifica baladei. Din monologul eroului se desprinde si replica ce vine din partea calului formand un fals dialog ce expune gandurile si trairile singuratice ale stapanului : Ma chemi prin nechezuri pagane / Si parca zici: Vino, stapane! Vezi, picura ranele tale / Si neguri se nalta din vale, /E noapte, si ziua de mine/ Ne-ajunge pe cale!. Eroul isi marturiste dorinta de ingropaciune, adresata murgului, care parca intelege si participa la actiunea propusa de stapan: De-acum tu....cat va cuprinde/ Mantaua, deasupra-mi ontinde/ Si-apoi cu picioarele-mi sapa / Mormantul pe margini de apa,/ Si-n urma cu dintii ma prinde/ Si-arunca-ma-n groapa. Strofa urmatoare acestei scene reprezinta o invocare a naturii sa fie martora la ritualul inmormantarii eroului. Jeleasca-ma apele Cernii! este ruga cea din urma a celui care s-a jertfit pe campul de lupta, si care acum isi spune testamentul rupt din suferinta si tragedie. Iar vesnicul apelor sopot/ Sa-mi para ca-n ceasul vecernii, / O ruga de clopot. Scriitorul face din natura un cadru traditional de bocet, ce se spunea in vechime la ritualul de inmormantare. Eroul si infatiseaza natura ca una hiperbolica ce traieste si moare odata cu el.

Vitejia, atributul cel mai de seama pentru un om care se jertfeste pentru neamul si tara sa, este prezentata ca fiind suprema. Balada ca si specific isi propune sa accentueze aceste valori morale, de credinta, adevar, frumos, putere etc. In balada Moartea lui Gelu vitejia, curajul, jertfa pentru tara si neam este o extrema a firii omenesti prezentata aici ca una ce caracterizeaza conditia de roman, este o cantec de lauda pentru istorie. Cosbuc arata in aceasta balada prin mijloacele sale stilistice acest sentiment de vitejie ca unul suprem: Si, poate, sosi-va o vreme/ Cand muntii vor fierbe, vor geme/ Cu hohote mamele-n praguri,/ Vor trece barbatii-n siraguri/ Cand bucium suna-va sa cheme/ Pe tineri sub steaguri./ Iar tu, de-i trai, fratioare,/ Sa-mi vezi luptatorii-n picioare, Atunci cand sosit va fi ceasul,/ Abate-ti pe-aice tu pasul:/ Necheaza-mi, si atunci eu din groapa/ Cunoaste-ti-voi glasul!. Aceasta situatie are conotatii profunde, sapate adanc in constiinta eroului, ideea vesniciei si a invierii se stabilesc ca fiind scopuri ale mortii eroice. Ca-s vii, cand e vorba de tara,/ Si mortii-n morminte! este o exprimare hiperbolica ce evidentiaza lait-motivul acestei balade, acela al eroismului si al vitejiei. Calul, personajul secundar in balada, este un martor tacut, un paznic credincios, ce isi aseaza capul la pieptul stapanului si astfel vegheaza. Toata actiunea baladei se invarte in jurul eroului si a luptei sale pentru care mai presus de orice este onoarea, izbanda, si moartea eroica. Tragedia, celui care piere, se stinge este resimtita de natura intrega. Totul este parca mai negru, mai tacut si mai patrazunzator, realizand o cutremuratoare scena in care aluneca rece / O bolnava luna. Moartea lui Gelu implica de altfel si o prezentare filosofica ascunsa printre randuri a atitudinii romanesti in fata vietii si a mortii.