Sunteți pe pagina 1din 4

LEVA EMILIA Grădiniţa Micul Prinţ, Cluj-Napoca

BASMUL BAGHETA MAGICĂ ÎN MODELAREA PERSONALITĂŢII COPILULUI

În opinia lui Erich Fromm, cea mai imperioasă trebuinţă a omului este aceea de a-şi depăşi izolarea, închisoarea singurătăţii sale. Pentru aceasta el trebuie să spună acel ceva care îl apasă, cuiva care îl ascultă atent şi ia în considerare ceea ce i se spune. Zi de zi, grăbiţi, stresaţi, preocupaţi de treburi, atunci când vorbim celor din jur, ne dăm seama adesea că din păcate ei doar ne aud cu raţiunea, dar nu ascultă cu inima ceea ce le spunem. Nu trebuie să ne grăbim când vrem ca cineva să recepţioneze clar, dar în felul său particular, ceea ce-i spunem. Majoritatea părinţilor care au copii cu probleme, sunt capabili să găsească singuri rezolvarea dificultăţilor lor. Totuşi, au din când în când nevoie şi ei de cineva care să-i asculte (nu doar să-i audă), de cineva care să-i înţeleagă, chiar în timp ce ei înşişi se află în procesul interior de căutare şi elaborare a soluţiei. Să începem cu o exemplificare din două basme:

Soldăţelul zăcea aruncat la gunoi, trist şi speriat. Simţea că ceva în interiorul lui fusese montat greşit, dar nu ştia ce putea să facă, pentru că nu era foarte sigur ce anume era greşit. In noaptea aceea, cum stătea aşa bietul soldăţel în întuneric, i s-a arătat deodată ceva luminos. Pe măsură ce arătarea se apropia, se dovedea a fi o zână minunată şi plină de strălucire. Când s-a apropiat destul de mult, zâna s-a prezentat, zicând: “Eu sunt zâna visurilor distruse”. “Visuri distruse? Ce înseamnă asta?” a întrebat încetişor soldăţelul de jucărie. “Nimeni nu mă poate repara pentru că nici chiar eu nu ştiu ce mi s-a stricat.” “Păi nici nu este nevoie să ştii tu asta”, i-a răspuns cu drăgălăşenie zâna cea strălucitoare. Apoi l-a ridicat uşurel pe soldăţel şi a zburat cu el la meşterul de jucării. Zâna l-a rugat pe meşter să repare părţile stricate ale soldăţelului şi să-l facă să se mişte aşa cum era de aşteptat de la oricare altă jucărie. Meşterul a fost foarte fericit să repare la loc pe soldăţel… (fragment din povestea “Soldăţelul de jucărie”, 1). Metafora “zânei visurilor distruse” este suportul sensului de eşec repetat, a cărui cauză nu o cunoaştem, dar care poate fi remediat printr-o atitudine pozitivă. …Fetiţa nu mai putea de ruşine. Viaţa i se părea un chin. De necaz, tot gândindu-se la ce i se întâmplă, obosită şi ruşinată, fetiţa s-a oprit pe marginea drumului să se odihnească. Cum plângea aşa încetişor, nici n-a observat că s-a apropiat de ea o bătrânică cu ochi buni şi înţelepţi, care s-a oprit şi a privit-o. Văzând cât de supărată era fetiţa, a întrebat-o:

“Pentru ce eşti supărată?” “Pentru că nu înţeleg ce se întâmplă cu legumele pe care le îngrijesc şi le duc la piaţă să le vând. Deşi muncesc aşa de mult cu ele, deşi le împachetez pe fiecare în lădiţe, nd ajung la piaţă am foarte mari emoţii. Deschid lădiţele şi nu găsesc în ele decât frunze veştede, cotoare putrede, din care nu mai pot să vând absolute nimic. Nu mai ştiu ce să mă fac…” “O, doar asta te necăjeşte?” a întrebat-o bătrânica. Apoi, plină de bunăvoinţă a adăugat:

“Tu nu ai auzit încă de gândacii invizibili?” “Nu, nu am auzit despre ei şi nu i-am văzut niciodată”, a răspuns fetiţa radicând ochii.

“Păi, nici nu aveai cum să-i vezi pentru că sunt invizibili. Ei apar atunci când ai emoţii şi îţi distrug munca pe loc.” “Dar cum aş putea să mă apăr de ei?”, a întrebat-o fetiţa. Batrânica a privit-o pe fetiţă în ochi şi a adăugat:

“Am să-ţi dau o cheiţă fermecată. De câte ori te vei strădui şi vei munci pentru ca legumele şi zarzavaturile tale să iasă frumoase ca să le poţi vinde, după ce le-ai împachetat, încuie capacul fiecărei lădiţe cu această cheiţă. Când vei ajunge la piaţă nu vei mai avea emoţii, pentru că verdeţurile pe care le-ai cultivat nu vor mai fi atacate de gândacii invizibili”. Zicând acestea, bătranica i-a întins fetiţei o cheie mică, deosebită de toate cheile pe care fetiţa le văzuse vreodată… (fragment din povestea “Gandacii invizibili”, 1). Cheiţa fermecată este metafora capacităţii de a te încrede în străduinţa proprie şi de a-ţi controla pe această bază emoţiile. Din fragmentele citate înţelegem că basmul terapeutic se deosebeşte principial de o povestire cu morală directă, cu învăţăminte din care în mod raţional ar trebui să deducem clar cum ni se recomandă să adaptăm cognitiv-comportamental strategia corectă de urmat într-o situaţie concretă de viaţă. Basmul terapeutic este mai aproape de autosugestie. Se poate folosi indiferent de vârstă, cu acelaşi avantaj: mesajul este deductibil, ascultătorul fiind cel care îl selecţionează şi îl absoarbe. Basmul sugerează mesajul, nu îl impune. Basmul terapeutic iluminează. Se adresează intuiţiei şi fanteziei, nu raţiunii şi nici logicii. La fel ca mitul, parabola sau fabula, introducând iraţionalul, basmul terapeutic lărgeşte spaţiul interior al ascultătorului. Comparativ cu realitatea, acesta reprezintă o lecţie de viaţă, o lecţie al cărei spaţiu evoluează oarecum între real şi fantastic. Vechiul tipar al conflictului insurmontabil în planul realităţii, cu care subiectul era familiarizat, este desfiinţat. Prin intermediul mesajului terapeutic, amărăciunea este uşor îndulcită afectiv: “Totuşi, mai este o speranţă”, decărcându-se astfel tensiunea conflictului. Mesajul basmului nu este impus printr-o concluzie morală finală, ca la fabule, ci propus. Ajunge dacă este indentificat de ascultător în mod implicit şi rămâne ancorat în conştiinţa lui, poate undeva la limită cu subconştientul. Pentru că nu este legat direct de experienţa vieţii reale, mesajul terapeutic este preluat la fel ca mesajul unui vis. Spune ceva care seamănă pe undeva cu ceea ce trăieşte sau simte ascultătorul. Un alt aspect deosebit al basmului terapeutic este acela că el adduce soluţii cu totul neaşteptate, cu efect emoţional pozitiv; contrazice logica şi obişnuinţa. Basmul trebuie privit ca un instrument de comunicare, pentru că el creează ascultătorului o bază de identificare, protejandu-l (fără să-l atace, fără să-l judece pe plan axiologic); îl învaţă să se autoînţeleagă, să se aprecieze pozitiv, să-şi descopere propria putere interioară de a se “autovindeca”. Funcţia de model a basmului terapeutic relevă existenţa soluţiilor posibile. Ele nu sunt precizate rigid, ci sunt cu totul neobişnuite şi lasă loc opţiunilor pentru a stimula căi active de învăţare a modelelor proprii. Aplicarea soluţiilor fantastice este un model experimental cu totul inedit pentru ascultător. Basmul cu mesaj terapeutic vizează subconştientul pentru a facilita modificarea comportamentului subiectului. Colecţia de basme trebuie utilizată eficient în sens terapeutic: în doză adecvată cazului sau momentului, sincer (cu iubire faţă de cel pe care dorim să-l ajutăm) şi, bineînţeles, fără concluzii explicite moralizatoare sau pilduitoare. Cuvântul are putere magică, el poate vindeca atunci când este spus unde, cum şi de cine trebuie.

Atunci când dorim să le folosim, basmele trebuie alese cu multă grijă. Abia după ce ne-am familiarizat cu întreaga colecţie, suntem în măsură să alegem poveştile care se potrivesc cel mai bine cazului. Dacă ne pripim, alegerea neadecvată îl va determina pe copil să asculte fără interes, să ignore relaţia cu povestitorul sau să se plictisească. Demersul terapeutic este astfel definitiv compromis. Dimpotrivă, când alegerea a fost reuşită, pacientul doreşte curând să asculte basmul din nou, ori afirmă spontan că i-a plăcut. În asemenea situaţie anxietatea scade, iar copilul va cere să asculte basmul din nou.

Un alt avantaj al alegerii corecte este că adultul care ascultă sau citeşte el însuşi basmul, beneficiază la rândul său. Si el simte uneori nevoia de a-şi fortifica eul. Contextul neobişnuit, neaşteptat, mesajul deghizat, fantastic în care situaţii fără ieşire primesc cele mai surprinzătoare rezolvări, diminuează şi la adult disfuncţiile emoţionale

şi ameliorează capacitatea de a-şi înţelege copilul cu mai multă flexibilitate.

După selecţionarea setului de basme pe care le consideră adecvate, a doua piatră de încercare pentru utilizator este adaptarea anumitor elemente flexibile la cazul concret. Cunoaşterea amănunţită a datelor anamnestice permite modificarea detaliilor în aşa fel încât personajele basmului să aibă însuşiri căt mai apropiate de cele cunoscute de copil. Astfel, personajul principal trebuie să aibă acelaşi sex cu ascultătorul, să existe acelaşi anturaj familial, cu aceleaşi păreri, înfăţişări şi stil de a vorbi. Aproape fiecare caz necesită anumite transformări. De asemenea, este important să introducem basmele într-o manieră cât mai lejeră şi directă: “Vreau să-ţi spun o poveste despre… (un iepuraş/ o prinţesă/ un băiat etc.). Mă interesează dacă îţi va plăcea.” Sau: “Stiu că îţi plac poveştile frumoase. Am

-ţi spun câteva. Tu să mă ajuţi să o alegem pe cea mai frumoasă.”

Dacă suntem familiarizaţi cu toată colecţia de basme şi cu anamneza, vom reuşi

să prezentăm basmele în cea mai potrivită formulă de introducere. Basmele trebuie povestite într-o manieră naturală, cu vocea degajată, susţinută şi

nuanţată emoţional. Nu se recomandă ca lista de basme să fie prea lungă pentru a nu banaliza efortul

de ascultare şi a nu obosi. Copilul trebuie să rămână cu senzaţia că ar mai putea asculta măcar încă o poveste. La orice întrebare pe care o pune ascultătorul, răspunsul va fi ceva de genul: “Tu ce crezi?” Deoarece mesajul trebuie să alunece în zona subconştientului, nu vom căuta

să verificăm dacă pacientul l-a înţeles sau nu şi nu vom forţa această explorare, această

descoperire. Cel mai important lucru este că ascultătorul are capacitatea internă de a se expune acestui mesaj, de a-l înţelege în ritmul său propriu şi, în acelaşi timp, este incapabil să reziste influenţei pe care mesajul o are asupra lui. Copilul poate fi încurajat să inventeze el însuşi un basm. Intre felul de a gândi al adultului şi cel al copilului este o diferenţă importantă, cu consecinţe emoţionale: în timp ce copilul crede foarte uşor că totul este posibil, adultul este convins că totul este imposibil, cu câteva mici excepţii. Se ştie că basmul este o istorisire, o naraţiune în care fiinţe sau obiecte înzestrate cu forţe supranaturale, simbolizând binele şi răul, luptă pentru sau împotriva fericirii unor personaje. Spre deosebire de basmul obişnuit, cel cu mesaj terapeutic este un basm special conceput ca să conţină o idee mascată, exprimată indirect şi menită să sugereze

o schimbare de atitudine sau de comportament. Această idee este prezentată într-un

context neobişnuit, neaşteptat, care îl ia prin surprindere pe copil, furându-l din realitate în lumea basmului, în care absolut totul este cu putinţă cu ajutorul fanteziei. Copilul alunecă destul de uşor în această direcţie care coincide cu opinia lui despre lume, mai

ales dacă se creează o ambianţă mai deosebită, liniştită şi se alege un moment potrivit pentru povestirea basmului. Eficienţa acestei forme de terapie, atât de apropiată de relaţia tradiţională de intimitate dintre părinte şi copil, depinde mult de iscusinţa celui ce istoriseşte, adică de modul cum intuieşte tipul mesajului vindecător de care are nevoie copilul, capacitatea de a alege momentul potrivit, intonaţia naturală, caldă, nuanţată emoţional. Pentru ca basmul terapeutic să aibă efectul scontat asupra copilului, trebuie să ţinem cont de anumite cerinţe, precum:

- Nu comentăm în nici un fel mesajul basmului în faţa copilului; el îl va descoperi singur.

- Nu punem întrebări despre felul în care a fost înţeles basmul. Nu silim copilul să-i „stoarcă” sensul, cerându-i să repovestească sau să tragă concluzia moralizatoare, învăţătura care se desprinde. Basmul cu mesaj terapeutic nu este o lecţie de învăţat prin constrângere! Vom da timp de gândire şi de „aşezare” a sensului vindecător care este mai aproape de vis şi de subconştient decât de raţionalitate. El poate „pluti” un timp în mintea copilului, fără să capete de la început rădăcini. Ritmul de înrădăcinare al mesajului variază de la copil la copil, în funcţie de complexul emoţional implicat. Să nu uităm că pentru copil introspecţia nu este un exerciţiu curent.

- Nu-l comparăm pe copil cu eroul din basm, în mod direct, însă vom face în aşa fel încât datele lor să coincidă. Cu cât copilul este mai mic, cu atât această coincidenţă are o influenţă mai mare.

- Este indicat să nu lungim lista basmelor pe care le-am selecţionat din colecţie pentru o singură prezentare. În schimb, le vom relua de cât mai multe ori pentru a le creşte eficienţa şi pentru a nu-l nemulţumi pe copil. Nerespectarea acestor cerinţe poate conduce la ignorarea basmelor de către copii sau, dimpotrivă, poate avea efecte contrare, devenind astfel periculoase. Pornind de la un caz real sau fantastic, basmul terapeutic îşi îndeplineşte menirea de mediator al durerii şi suferinţei, aducând mult mai aproape pe cel aflat într- un impas, de lumea în care legile care guvernează pot declanşa apariţia unor resurse vitale de a învinge frica, teama, neliniştea, neputinţa, nesiguranţa şi de a descoperi speranţa şi şansa, conjugând verbele „a vrea”, „a putea” şi „a dori” la timpul prezent. În acel moment, basmul terapeutic îşi dovedeşte utilitatea, făcând prin puterea cuvântului ca lumea pentru cel în suferinţă „să se mişte altfel”, să fie percepută prin prisma noilor conotaţii cognitive ale elementelor de identitate personală, dând unicitate clipei trăite.

BIBLIOGRAFIE:

1. Filipoi, S. (1998). Basme terapeutice pentru copii şi părinţi;

2. Mitrofan Iolanda (2003). Cursa cu obstacole a dezvoltării umane, Ed. Polirom;

3. Paşca, D. M. (2004). Povestea terapeutică, Editura Ardealul;

4. Toma, M.; Ţugulan L. Literatura pentru copii, Ed. Didactică şi Pedagogică.