Sunteți pe pagina 1din 23

Anul trecut, prin iulie, citeam despre planurile savantilor din lumea

intreaga, legate de un experiment ce cauta sa aduca la lumina modul in


care a luat nastere universul.M-a bantuit o vreme ideea, insa grijile
cotidiene au reusit s-o ascunda prin colturile mintii.
Zilele trecute, dupa ce mass-media a facut cunoscut majoritatii acest
plan, m citit pe net cum toti analfabetii si agramatii isi dau cu parerea
despre acest experiment.
Motiv ce mi-a dat impulsul sa scriu acest articol.

Ce vrea sa dovedeasca experimentul LHC ( Large Hadron


Collider) ?

Poate cea mai mare realizare a oamenilor de stiinta implicati in


proiectul LHC este dovedirea existentei particulei Higgs, asa numita
„particula a lui Dumnezeu”, element ipotetic, imposibil de dovedit
pana in prezent, despre care se crede ca ar inzestra cu masa toate
particulele din Univers, exceptie facand fotonii si neutrinii (a nu se
confunda cu neutronii – particulele din nucleul atomic).
Se stie astazi ca materia, in totalitatea sa, - planete, stele si galaxii – nu
reprezinta decat maxim 4% din intregul Univers. O cantitate de
aproape 26% este reprezentata de materie neagra, in timp ce restul de
70% din Cosmos este format din energie intunecata, asa numita
„energie noire”, cea „vinovata”, printre altele, de continua expansiune
a Universului si de accelerarea galaxiilor in directii opuse uneia fata
de cealalta. Ceea ce nu si-au putut explica oamenii de stiinta este
modul in care acestea s-au format si modul in care ele interactioneaza.
Un mister ce nu poate fi descifrat in teorie si a carui rezolvare poate
veni in urma uriasului experiment LHC.

O alta expectanta a cercetatorilor CERN ( Organizatia Europeana de


Cercetare Nucleara ) este cea legata de dovedirea existentei unor alte
dimensiuni decat cele cunoscute. Daca experimentul care va avea loc
la Geneva va functiona la parametrii astepati, oamenii de stiinta spera
sa confirma teoria superstringurilor, cea care sustine ca quarcurile,
particule subdivizionare atomilor, sunt corzi vibrante infime.

Cum functioneaza LHC?

S-a spus, pe buna dreptate, ca experimentul LHC este cel mai mare
din istoria de pana acum a omenirii. Peste 10.000 de persoane au
lucrat timp de 14 ani pentru a putea pune in functiune uriasul
mecanism, aflat la aproape 100 de metri adancime, si care se intinde
pe nu mai putin de 29 de kilometri. Giganticul accelerator de particule
este format din circa 5000 de magneti superconductori, si va accelera
protoni in ambele sensuri ale tunelului cu o viteza egala cu
99,9999991 din viteza luminii ( 299.792.458 m/s ). Energia dezvoltata
in timpul acestui experiment va fi de 100.000 de ori mai mare decat
cea existenta in centrul Soarelui, motiv pentru care superconductorii
LHC vor fi raciti pana la temperatura de –271,25 C, temperatura
minima admisa de natura. Se incearca, astfel, recrearea conditiilor
existente in microsecunda imediat urmatoare ipoteticului Big Bang, o
situatie de la care oamenii de stiinta asteapta raspunsuri legate de
aparitia a tot ceea ce reprezinta astazi Universul.
Pericolul LHC

In ciuda tuturor dezmintirilor date de cercetatorii implicati in proiectul


LHC, conform carora sansele ca acesta sa produca o catastrofa globala
ar fi de 1 la 50 de milioane, echivalenta cu cea a castigarii unui bilet la
loterie, exista inca multi contestatari ai proiectului.

Una dintre teoriile criticilor prevede aparitia in timpul experimentului


a ipoteticelor particule numite strangeleti, fapt ce ar putea duce la o
conversie nucleara a atomilor, si la transformarea Pamantului intr-un
corp lipsit total de viata. Un alt risc semnalat de cercetatorii
contestatari este cel legat de crearea unor microscopice gauri negre,
gauri negre ce vor traversa planeta dintr-o parte in alta, absorbind
materia din jurul lor, pana in momentul in care vor fi suficient de
puternice pentru a inghiti intregul Pamant.

Desi nu neaga posibilitatea, destul de mare, ca astfel de gauri negre sa


apara in timpul experimentului, oamenii de stiinta de la CERN sustin
ca acestea, datorita marimii lor infime, se vor dezintegra de la sine.
„Natura a generat pe Terra, de-a lungul miliardelor de ani, milioane de
astfel de reactii, iar planeta continua sa existe. Nu trebuie sa ne temem
de aparitia unor noi particule sau a unor forme necunoscute de materie
care sa duca la distrugerea Pamantului. Astfel de teorii tin, mai
degraba, de domeniul SF”, sustine Brian Cox, profesor in cadrul
Universitatii din Manchester si unul dintre oamenii de stiinta implicati
in proiectul LHC.

De ce materia are masa?

Când se face dimineaţa, vă urcaţi pe cântar şi speraţi ca acesta să


indice un număr mai mic decât în ziua precedentă. Speraţi că aţi scăzut
în greutate. Greutatea este dată împreună de cantitatea de masă din
dumneavoastră şi de forţa de atracţie gravitaţională a Pământului.
Dar oare ce dă masă corpului dumneavoastră?
Aceasta este una din întrebările cele mai importante din fizica
contemporană, pentru care se caută răspunsuri cu cea mai mare
ardoare.Multe experimente de la acceleratoare de particule caută să
investigheze mecanismul care dă masă materiei. Atât cercetătorii de la
CERN (Geneva, Elveţia), cât şi cei de la Fermilab (lângă Chicago,
SUA), speră să descopere ceea ce ei denumesc "bozonul Higgs".
Aceştia denumesc "Higgs" particula sau particulele care oferă masă
celorlalte particule.

Ideea aceasta că o particulă dă masă altor particule este un pic contra-


intuitivă ... Nu este masa o caracteristică intrinsecă materiei?Dacă nu
este, atunci cum poate o particulă să ofere masă altor particule doar
plutind pe lângă ele şi apoi ciocnindu-se cu ele?

O analogie foarte cunoscută descrie foarte bine această situaţie.


Imaginaţi-vă că sunteţi la o petrecere de la Hollywood.Mulţimea este
foarte numeroasă, răspândită uniform în cameră, discutând. Însă atunci
când la petrecere soseşte o persoană foarte celebră, oamenii de lângă
uşă se adună în jurul ei. Pe măsură ce ea parcurge încăperea, ea atrage
spre ea persoanele cele mai apropiate. În acelaşi timp, cele lăsate în
urmă se întorc la discuţiile lor. Având mereu persoane în jurul ei, ea
are un impuls, o indicaţie a masei. Acum este mai greu ca persoana să
fie încetinită decât ar fi fost dacă nu ar fi avut mulţimea în jurul ei. Pe
de altă pate, odată ce se opreşte, este mai greu să pus iarăşi în mişcare.

Acest efect de aglomerare poartă numele în ştiinţă de "mecanismul


Higgs" şi a fost postulat în anii 1960 de fizicianul britanic Peter Higgs.
Teoria lui emite ipoteza că în întregul Univers se află un fel de reţea
căreia i se zice "câmpul Higgs". Acest câmp prezintă o asemănare cu
un alt câmp care ne este mai familiar, câmpul electromagnetic, căci şi
acesta influenţează particulele care îl străbat; dar aspecte ale câmpului
Higgs sunt asemănătoare şi unor aspecte din fizica materialelor. Mai
precis, oamenii de ştiinţă ştiu că atunci când un electron străbate o
reţea cristalină de atomi (un solid), atunci masa electronului poate să
crească chiar şi de 40 de ori. Un fenomen similar ar putea fi adevărat
şi pentru câmpul Higgs: o particulă ce se mişcă prin el creează o mică
distorsiune, asemenea mulţimii adunate în jurul persoanei celebre la
petrecerea de mai sus, iar această conferă masă particulei.

Când a apărut modelul bosonului Higgs?

La începutul anilor ’60, fizica particulelor a făcut un progres imens


printr-o aprofundare a cunoştinţelor despre natura Universului,
realizând unificarea teoretică a forţei electromagnetice şi a forţei
slabe. În ciuda faptului că este un model extrem de exact în unele
cazuri, formularea modelului de unificare a întâmpinat la început
serioase probleme experimentale şi matematice. Formularea iniţială
presupunea că toate particulele sunt lipsite de masă, lucru care
generează ulterior alte probleme. Era nevoie de un mijloc nou de a
introduce masa particulelor în model. Prof. Peter W. Higgs a propus în
1966 o soluţie care dezvoltată ulterior, sugerează că în primele
momente ale universului, toate particulele erau lipsite de masă.

De ce este acest model atât de important/interesant?

La scurt timp după naşterea Universului prin Big-Bang, datorită


expansiunii, temepratura a scăzut sub o anumită valoare critică,
moment în care un nou tip de câmp şi-a făcut apariţia în întregul
Univers. Comparaţi acest câmp cu un câmp magnetic din jurul unui
magnet: fiecare punct din spaţiu are o proprietate, o forţă magnetică
măsurabilă şi o direcţie a forţei. Acest câmp care ar fi apărut la câteva
momente după Big-Bang a fost numit câmp Higgs. Unele particule se
cupleză cu câmpul Higgs şi proprietatea pe care o dobândesc este
masa. Particulele nu sunt considerate sfere solide, ci mai degrabă nişte
unde pe suprafaţă unui lac. Deşi undele pe suprafaţa unui lac nu mută
apa dintr-o parte în alta a lacului, ele transportă totuşi destulă
înformaţie: energie, impuls, amplitudine, lungime de undă, etc. Pentru
particule, masa este doar una dintr-un număr mai mare de proprietăţi
care se obţin prin interacţiunea cu omniprezentul câmp Higgs. Unele
particule interacţionează cu acest câmp (format sub o temperatură
critică), altele nu. Faptul că masa este “dată” particulelor printr-un
mecanism extern rezolvă problemele care apar în teoria modelului
discutat anterior. Poate părea ciudat că acest câmp apare brusc sub o
anumită temperatură, însă acest tip de fenomene pot fi întâlnite
frecvent în jurul nostru. De exemplu, un feromagnet încălzit până la o
anumită temperatură mai ridicată decât temperatura Curie specifică, îşi
pierde magnetizarea. Răcindu-l sub această temperatură, feromagnetul
va forma din nou un câmp magnetic cu o anumită orientare. Acest
fenomen se numeşte „rupere spontană de simetrie”. După cum se ştie,
interacţiunea dintre particule este mediată de un anumit tip de
particule. În acelaşi fel, câmpul Higgs are mediatorul său, bosonul
Higgs.

A fost detectat bosonul Higgs?

Ceea ce este fascinant este faptul că teoria descrisă mai sus, împreună
cu explicatia mecanismul Higgs este una de succes. A fost testată în
experimente dintre cele mai variate în ultimii 30 de ani şi descrie
realitatea cu o precizie foarte bună. Cu toate acestea, până în prezent,
nu a fost detectat bosonul Higgs. De aceea, detectarea, şi implicit
confirmarea lui, reprezintă unul din cele mai fierbinţi subiecte ale
fizicii contemporane. Cum am putea explica altfel succesul teoriei
electroslabe?

Ce masă are bosonul Higgs?

Una din probleme este că nu putem estima masa bosonului Higgs.


Asta înseamnă că suntem obligaţi să scanăm întregul segment de mase
în care se speră că se încadrează masa bosonului Higgs. Până în
prezent putem afirma cu certitudine că bosonul Higgs este mai greu
decât 120 de mase protonice. Cu noul accelerator care s-a construit la
CERN (Large Hadron Collider – LHC), ar trebui să fie posibilă
acoperirea întregului spectru de mase necesar. Pe de altă parte, dacă
bosonul Higgs nu va fi găsit, cu siguranţă că la energii atât de înalte
vor fi descoperite fenomene interesante.

Care este mecanismul de atribuire a masei?


Această întrebare este interesantă dintr-un număr mai mare de motive:
în primul rând, există particule cu masa zero. Aşa că vrem să
înţelegem de ce unele particule au masă şi altele nu. Rolul bosonului
Higgs este acela de a atribui masă particulelor elementare. Că anumite
partiule au masă, este un lucru observat experimental. Pentru a încerca
să se înţeleagă acest mecanism, s-a inventat aşa-numitul „mecanism
Higgs”. Acest mecanism intruduce o nouă particulă, bosonul Higgs,
unde cuvântul „boson” indică faptul că spinul intrinsec al particulei
este număr întreg, în cazul de faţă zero, motiv pentru are bosonul
Higgs se mai numeşte şi „scalarul Higgs”. Această particulă
interacţionează cu toate particulele care trebuie să aibe masă.
Interacţia este de aşa natură încât particulele se comportă ca şi cum ar
avea masă. Vă puteţi imagina câmpul Higgs ca o substanţă care
„impregnează” Universul (vom numi acest lucru „câmp”). Când o
particulă se mişcă prin acesct câmp, va interacţiona cu el. Această
interacţiune va cauza o întârziere în mişcarea particulei, ca şi cum s-ar
deplasa printr-un mediu vâscos. Nu este chiar frecare, deoarece prin
frecare se pierde energie, iar în cazul mecanimsului Higgs nu se pierde
energie, dar se introduce o proprietate numită „inerţie” adică rezistenţă
la deplasare. Aşadar, chiar dacă particula nu are iniţial masă, interacţia
cu câmpul Higgs o face să se somporte ca şi cum ar avea (aşa se
explică, de exemplu, şi problema bosonului W al interacţiei slab
descrisă anterior).

Cum va fi detectat bosonul Higgs?

Nu putem determina direct prezenţa câmpului Higgs din moment ce


este distribuit uniform în Univers. Putem postula că acesta există
pentru că particulele au masă. Dar dorim mai mult, dorim o
confirmare directă a faptului că acest câmp există. Dorim să putem
„vedea” şi „atinge” acest câmp. Acest lucru poate fi realizat
concentrând suficientă energie într-un punct din spaţiu, energie care va
perturba câmpul Higgs continuu şi va genera unde (aşa cum o piatră
aruncată într-un lac va creea unde, perturbând forma plată iniţială).
Aceste unde pot fi detectate şi astfel existanţa bosonului Higgs va fi
confirmată. Undele sunt asociate cu particula Higgs şi din moment ce
aceasta va interacţiona şi ea, la rândul ei, cu câmpul Higgs, va primi
masă. Pentru a produce bosoni Higgs, energia care trebuie concentrată
trebuie să fie cel puţin egală cu masa bosonului Higgs. Acest număr
este destul de mare, motiv pentru care nu am văzut până în prezent un
boson Higgs.

Continuând analogia cu lacul, dacă am trăi într-o lume acvatică


infinită, nu am realiza că ne înconjoară un mediu apos. Am putea la fel
de bine să considerăm ca ne aflăm în vid, singura diferenţă fiind că
atunci când încercăm să ne mişcăm vom întâmpina o rezistenţă (pe
care o vom numi inerţie). Dacă vom face o mişcare bruscă, cu o
energie suficient de mare, vom putea genera unde subacvatice care se
vor deplasa şi care vor putea fi detectate de un observator subacvatic,
acesta putând înregistra presiunea exercitată de unde. În cazul
bosonulu Higgs, noi nu vom simţi nici o presiune, dar vom detecta
rezultatul descompunerii bosonului Higgs creat.

Cum se manifestă bosonul Higgs într-o coliziune de particule?

Nu va trăi foarte mult şi se va descompune în fotoni (energie) şi alte


particle care vor avea energia însumată egală cu energia bosonului
Higgs. Se va observa un jet de particule care vor ţâşnesc dintr-un
punct, din locul de unde Higgs se va descompune. Modul de
descompunere va fi specific, el reprezentând o amprentă a particulei,
putând fi astfel recunoscut. Masa bosonului Higgs este de ordinul GeV
(gigaelectronvolţi) iar durata de viaţă de aproximativ 10-22 secunde.

Asadar, modul în care înţelegem Universul este pe care de a se


schimba. În ultimile câteva decenii fizicienii au putut descrie din ce în
ce mai amănunţit particulele fundamentale care alcătuiesc Universul şi
interacţiunile care acţionează asupra acestor particule. Acestă
înţelegere este încapsulată în ceea ce este cunoscut drept Modelul
Standard al fizicii particulelor. Cu toate acestea, fizicienii recunosc că
modul lor de înţelegere este incomplet. Pentru a afla ce este necesar să
fie adăugat sunt necesare date experimentale, iar următorul mare pas
pentru a vedea direct ce se ascunde în spatele Modelului Standard este
Large Hadron Collider (LHC, Marele Accelerator de Hadroni), care si-
a inceput deja activitatea la CERN, laboratorul european de fizica
particulelor, situat la graniţa franco-eleveţiană de lângă Geneva.
Fizicienii sunt încântaţi de LHC.Este cel mai puternic accelerator de
particule din lume, ciocnind protonii unii de alţii la o energie de 14
TeV (tera-electonvolţi) şi dând acces la fenomene fizice ce au loc la
energii de zece ori mai înalte decât cele ce fuseseră deschise explorării
până acum. Fiecare coliziune de protoni, în timp ce aceştia călătoresc
în direcţii opuse în jurul unui inel situat adânc în pământ, cu o
circumferinţă de 27 de kilometri, va dezvălui mai multe informaţii
despre cele mai fundamentale părţi ale Universului.

Fizicienii cred că părţi cruciale care lipsesc din modelul nostru actual
pentru Univers vor fi dezvăluite prin intermediul celor aproximativ un
miliard de coliziuni de protoni pe secundă. De exemplu, procesul care
dă masă particulelor ar trebui să fie lămurit. Acest proces s-ar putea
anunţa prin intermediul producţiei a unuia sau a mai multor tipuri de
aşa-numite «particule Higgs», iar tema principală pentru LHC este
aceea de a le căuta şi de a le studia.

O particulă Higgs trebuie să existe pentru ca Modelul Standard


( acesta descrie trei din cele patru forţe fundamentale prezente în
natură: forţa electromagnetică, forţa nucleară tare şi forţa nucleară
slabă ) să rămână cea mai bună teorie a particulelor pentru gama de
energie pe care LHC o examinează. Fie Higgs-ul va fi descoperit,
ducând la o mai bună înţelegere a Modelului Standard, fie Higgs-ul nu
va apărea în modul în care fizicienii se aşteaptă, iar ceva chiar mai
interesant se va ivi.

O întrezărire a unui Univers mai exotic?

De asemenea, LHC ar trebui să dezvăluie şi fenomene fizice noi


dincolo de Modelului Standard, cum ar fi supersimetria sau
dimensiuni suplimentare ale spaţiului. Supersimetria ar putea furniza o
modalitate de a unifica forţele electomagnetică, slabă şi tare, însă ea
de asemenea prezice o suită de particulele încă neobservate. Cele mai
uşoare din aceste particule supersimetrice ar putea fi o parte principală
a materiei cosmice întunecate despre care ştim că există, însă pe care
nu o putem caracteriza încă.

Dimensiuni suplimentare ale spaţiului ar putea furniza o nouă direcţie


către o teorie fizica dincolo de Modelului Standard. Ele ar fi invizibile
nouă în viaţa de zi cu zi, tot aşa cum o a treia dimensiune nu ar fi
percepută de o furnică care se târăşte pe o coală netedă de hârtie. Însă
dacă dimensiunile suplimentare există, ele ar putea produce efecte
măsurabile la LHC. Acesta ar putea permite LHC-ului să pătrundă în
domeniul gravitaţiei cuantice, contribuind astfel la mult căutata
reconciliere a mecanicii cuantice şi relativităţii generale.

LHC-ul este o maşină a superlativelor. Este cea mai mare instalaţie din
lume ce foloseşte superconductoari. Este mai rece decât spaţiul
cosmic. Conţine un vid « mai perfect » decât oriunde între Pământ şi
Staţia Spaţială Internaţională. Va produce aproape un miliard de
coliziuni proton-proton pe secundă. Toate acestea fac din LHC nu doar
o maşină ce va testa limitele fizicii, dar şi o maşină care foloseşte
limitele tehnologiei.

Doi magneţi într-unul

Găzduit într-un tunel circular, LHC este un adevărat uriaş. Este cel
mai complex instrument ştiinţific construit vreodată. Centrul său este
reprezentat de nişte magneţi superconductori extrem de eficienţi,
bazaţi pe bobine făcute din fire de niobiu şi titan care conduc
electricitatea fără a impune rezistenţă la temperaturi joase. Magneţii
LHC-ului vor funcţiona la o temperatură de aproximativ 1.9 grade
peste 0 absolut (în jur de -271° C), fiind răciţi de heliu superfluid.

Fiecare magnet are o arhitectură doi în unul pentru a ghida ambele


fascicule într-o singură structură. LHC-ului foloseşte 1232 magneţi
bipolari pentru a ghida fasciculul, împreună cu aproximativ 400 de
magneţi cu patru poli pentru a focaliza fasciculele şi alţi câteva mii de
magneţi suplimentari pentru a direcţiona bine orbitele. Cu totul, LHC-
ul foloseşte suficiente filamente superconductoare pentru a se întinde
până la Soare şi înapoi de cinci ori, rămânând suficiente pentru a face
încă şi câteva călătorii pe Lună.

Înalta intensitate a fasciculelor LHC-ului, care dă naştere enormei rate


de coliziune, prezintă propriile sale provocări. De exemplu, la
intensitate maximă fiecare fascicul deţine aproape acceaşi cantitate de
energie ca şi un tren TGV aflat în viteză. Acesta înseamnă de 200 de
ori mai mult decât energia cea mai mare obţinută de un accelerator
precedent.

Culturi diferite, scop comun

LHC este situat la aproximativ 100 metri sub pamânt, nefiind vizibil
de la suprafaţă, cu excepţia clădirilor de deasupra coloanelor care
conduc către inel, unele din ele duc către cavernele experimentale care
conţin detectoarele de particule care vor captura rezultatele
coliziunilor de particule din LHC.

Patru experimente principale - ALICE, ATLAS, CMS, şi LCHb - se


pregătesc la LHC. De asemenea, două experimente mai mici, TOTEM
şi LCHf au fost aprobate şi alte propuneri sunt în discuţie. ATLAS şi
CMS sunt detectoare cu scop general, construite pentru a « vedea »
orice ar putea LHC dezvălui. Fiecare înconjoară un punct în care
protonii se ciocnesc şi măsoară energiile şi traiectoriile particulelor
apărute. Fiecare a fost construit de o colaborare a aproximativ 2000 de
cercetători din toată lumea, un prim exemplu de culturi diferite care
lucreazâ pentru a îndeplini un scop comun. Particulele Higgs şi
supersimetria sunt capul listei de priorităţi pentru a fi descoperite în
aceste detectoare. ALICE şi LHCb sunt experimente mai mici care se
concentrează într-o singură direcţie de cercetare. ALICE va studia
materia aşa cum era ea în primele clipe ale Universului într-o
încercare de a înţelege cum a evoluat în materia pe care noi o
cunoaştem astăzi. LHCb va studia de ce Natura preferă materia mai
mult decât antimateria.
De fiecare dată când protoni se ciocnesc în interiorul unui detector de
particule, sute sau milioane de particule vor apărea. Din moment ce
vor fi aproape un miliard de coliziuni pe secundă, rezultă că se va
produce o cantitate enormă de date experimentale. Sisteme electronice
performante vor selecta coliziunile interesante, respingându-le pe
acelea care sunt neinteresante şi înregistrând datele rămase. Chiar şi în
urma acestei selecţii riguroase, volumul de date care va fi înregistrat
de fiecare experiment va umple în fiecare an o stivă înaltă de 20 km de
CD-ROM-uri.

La graniţa fizicii

Conceput în anii 1980, aprobat în anii 1990 şi planificat să înceapă în


2007 (experimentul LHC trebuia pornit in 26 noiembrie 2007, dupa ce
fusese amanat, in prealabil, de mai multe ori. Acesta a esuat, insa,
datorita unui accident survenit in urma unei defectiuni la unul dintre
magnetii supeconductori. Acesta a explodat in uriasul tunel in care se
afla LHC, fara a produce victime sau pagube insemnate.), LHC-ul este
o învestiţie uriaşă şi un proiect pe termen lung. În prima sa fază de
funcţionare, el va explora o vastă arie nouă din fizică şi va ajuta la
alegerea unei strategii de cercetare pentru viitor. Ce noi experimente
va aduce viitorul ramâne de văzut, însă LHC-ul va rămâne cel puţin un
deceniu experimentul unde se poate studia cel mai bine fizica
particulelor. Mai mult, LHC-ul însuşi ar putea să facă parte din viitorul
peisaj al ştiinţei, căci el poate fi îmbunătăţit pentru a produce mai
multe coliziuni de energie mai înaltă.
Adevarul?

Cei care conduc LHC nu sunt foarte dornici să vorbească despre


lucrurile care ar putea să dea greş, poate şi pentru că publicul are
tendinţa să-şi imagineze că nişte savanţi demenţi ar putea crea din
greşeală o gaură neagră care să înghită Pământul. O temere mai
plauzibilă e aceea că acceleratorul nu va reuşi să găsească lucrurile
despre care fizicienii tot spun că pândesc în substratul realităţii.

Dintr-o maşină atât de mare, trebuie să iasă o ştiinţă pe măsură,


răspunsuri majore, ceva care să dea naştere la titluri pe prima pagină,
nu doar la particule interesante. Dar chiar o întreprindere de această
anvergură nu va da răspunsuri la toate întrebările importante legate de
materie şi energie. Nici vorbă. Asta pentru că un secol de fizică a
particulelor ne-a învăţat un adevăr fundamental: realitatea nu-şi
dezvăluie cu uşurinţă secretele.

Altfel spus, universul nu se lasă citit cu una, cu două. Să ne întoarcem


în timp cu mai bine de o sută de ani, la sfârşitul secolului al XIX-lea,
şi să ne uităm cum arăta fizica: o ştiinţă matură, destul de mulţumită
de sine. Mulţi credeau că n-au mai rămas decât de şlefuit unele
asperităţi din măreţul plan al naturii. Existau o ordine logică a
lucrurilor, un univers ca un ceasornic guvernat de forţe newtoniene, în
care atomii erau fundamentul materiei.

Atomii erau indivizibili prin definiţie - termenul vine de la cuvântul


grecesc însemnând "imposibil de tăiat". Dar apoi, în laboratoare au
început să apară tot felul de lucruri ciudate: raze x, raze gama, un
fenomen misterios numit radioactivitate. Fizicianul J. J. Thomson a
descoperit electronul. Până la urmă, atomii nu erau indivizibili, ci
alcătuiţi din componente. Era într-adevăr vorba, aşa cum credea
Thomson, de o plăcintă în care electronii stau ca nişte stafide? Nu.

În 1911, fizicianul Ernest Rutherford anunţa că atomii constau în


principal din spaţiu gol, iar masa lor se concentrează într-un nucleu
minuscul, în jurul căruia orbitează electroni. Fizica a trecut dintr-o
revoluţie în alta. Teoria relativităţii restrânse a lui Einstein (1905) a dat
naştere teoriei relativităţii generalizate (1915) şi, brusc, chiar şi
concepte atât de solide precum spaţiul absolut şi timpul absolut au fost
aruncate la coş, în favoarea unei texturi aiuritoare spaţiu-timp, în care
nu se poate spune niciodată dacă două evenimente sunt simultane.

Materia face spaţiul să se curbeze; spaţiul determină felul în care se


mişcă materia. Lumina este şi particulă, şi undă. Energia şi masa sunt
interschimbabile. Realitatea este probabilistică, şi nu deterministă:
Einstein nu credea că Dumnezeu joacă zaruri cu universul, dar aceasta
avea să devină dogma ştiinţifică dominantă. La începutul anilor 1930,
Ernest Lawrence inventa primul accelerator circular de particule, sau
"ciclotron".
Îl putea ţine în palmă. Astăzi, guvernul american are un accelerator
ascuns sub câţiva kilometri pătraţi de prerie şi o mică cireadă de
bizoni în complexul Fermilab, la vest de Chicago. Dacă mergi cu
maşina pe autostrada Junipero Serra, în apropiere de Palo Alto,
California, treci chiar peste un accelerator liniar de trei kilometri. LHC
traversează graniţa dintre două ţări.

Mai există şi acum fizicieni care fac ştiinţă pe colţul mesei - încercând
să obţină răspunsuri majore cu mijloace modeste -, dar trebuie ştiut că,
pentru a scoate la iveală dedesubturile realităţii, e nevoie de
echipamente gigantice, de mare putere.

Ştim lucruri pe care Einstein, Rutherford, Max Planck, Niels Bohr,


Werner Heisenberg şi ceilalţi mari fizicieni de acum un secol nici nu şi
le imaginau. Dar suntem încă departe de a avea o teorie finală a
realităţii fizice. Moleculele sunt formate din atomi; atomii sunt formaţi
din particule numite protoni, neutroni şi electroni; protonii şi neutronii
(ei sunt "hadronii" care dau numele acceleratorului LHC) sunt făcuţi
din lucruri ciudate, numite quarcuri şi gluoni, dar deja suntem într-o
zonă ceţoasă.

Sunt quarcurile particule elementare sau sunt formate din ceva şi mai
mic? Despre electroni se crede că sunt elementari, dar nimeni n-ar
băga mâna-n foc. Şi totuşi savanţii care se ocupă cu fizica teoretică
tânjesc după simplitate. Ar vrea un model al realităţii elegant alcătuit.

Modelul standard elaborat în anii 1960 şi '70 este considerat greoi, o


făcătură cu prea multe fire înnodate sau care nu duc nicăieri. Cuprinde
57 de particule elementare, dar lucrurile nu rimează, iar multe dintre
numerele care descriu interacţiunea lor n-au nicio noimă. "Aveam o
teorie care la început era frumoasă şi elegantă - spune Joe Lykken,
teoretician la Fermilab -, şi apoi cineva a dat cu ea de pământ şi a
urâţit-o de tot."

Modelul standard e incapabil să explice câteva enigme persistente


despre univers, care îşi au rădăcinile în lumea minusculă a particulelor
şi forţelor. Un concept cu adevărat extraordinar, reieşit din ultimul
secol de cercetări, este acela că universul pe care îl vedem a fost odată
mai mic decât un atom. De aceea, savanţii preocupaţi de fizica
particulelor vorbesc despre cosmologie, iar cosmologii vorbesc despre
fizica particulelor: existenţa noastră, întregul nostru cosmos s-au
născut din lucruri petrecute la cea mai mică scară imaginabilă.

Teoria Big-Bangului ne spune că, odată, universul cunoscut nouă nu


avea deloc dimensiuni - nu exista sus sau jos, stânga sau dreapta, nu
exista trecerea timpului, iar legile fizicii de atunci ne depăşesc
imaginaţia. Cum se transformă un univers infinit de dens într-unul
foarte mare şi întins? Şi cum se umple cu materie? Teoretic, pe măsură
ce universul începuturilor se extindea, energia ar fi trebuit să se
condenseze în cantităţi egale de materie şi antimaterie, care,
întâlnindu-se, s-ar fi anihilat reciproc, redevenind energie pură.

Pe hârtie, universul ar trebui să fie gol. Dar în realitate este plin de


stele şi planete şi sate franţuzeşti fermecătoare şi aşa mai departe.
Experimentele de la LHC i-ar putea ajuta pe fizicieni să înţeleagă cum
de-am avut norocul ca universul să aibă exact atâta materie în plus,
câtă era necesară.

Mai e şi enigma materiei întunecate. Cercetarea mişcării galaxiilor


îndepărtate arată că acestea sunt supuse unei gravitaţii mai mari decât
ar rezulta din materia lor vizibilă. Trebuie să existe pe undeva o
exotică materie ascunsă. Aşa-numita teorie a supersimetriei ar putea
explica acest lucru: la începutul universului, fiecare particulă
elementară avea un corespondent mult mai masiv.

Se poate ca electronul să fi avut o pereche mai zdravănă, pe care


fizicienii o numesc selectron. Muonul ar fi avut un smuon. Quarcul ar
fi avut un... squarc. Multe dintre aceste perechi supersimetrice ar fi
fost instabile, dar se poate şi ca una dintre ele să fi fost suficient de
stabilă, încât să fi supravieţuit de la începutul timpurilor. Şi s-ar putea
ca aceste particule să gonească prin corpul nostru chiar în acest
moment, fără să interacţioneze cu carnea şi oasele noastre. S-ar putea
ca ele să fie materia întunecată.
Făcând să se ciocnească bucăţi de materie, creând astfel energii şi
temperaturi nemaiîntâlnite de la primele momente ale universului,
LHC ar putea descoperi particule şi forţe care au dat tonul pentru tot
ce a urmat. S-ar putea răspunde la una dintre întrebările fundamentale
ale oricărei fiinţe raţionale din universul nostru: Ce este locul acesta?

Există o anumită piesă a acestui puzzle pe care fizicienii speră s-o


culeagă din resturile coliziunilor de mare energie din LHC. Unii o
numesc particula lui Dumnezeu (bosonul Higgs).

Dar, la fel ca toate particulele supradimensionate, particula Higgs ar fi


instabilă. Nu e genul care rămâne prin preajmă ca să o putem detecta -
într-o fracţiune de fracţiune de fracţiune de secundă se descompune în
alte particule. Ce poate face LHC e să creeze un mănunchi minuscul şi
compact de energie, din care un Higgs ar putea apărea suficient de
intens şi de persistent încât să poată fi recunoscut.

Să construieşti o maşinărie ca LHC pentru a găsi particula Higgs e ca


şi cum te-ai apuca să spui glume pe scenă, în speranţa că, la un
moment dat al carierei, o să-ţi iasă o poantă care nu numai că o să facă
publicul să leşine de râs, ci o să se citească la fel şi de la coadă la cap.

Undele electrice dintr-un aparat, propulsează particulele prin tunelul


circular si peste 1.600 de magneţi, cei mai mulţi lungi cât jumătate
dintr-un teren de baschet şi cântărind peste 30 de tone fiecare, vor
direcţiona fluxurile de particule pentru a se curba prin inel. Mulţimea
de particule deplasându-se aproape cu viteza luminii are o singură
dorinţă: să meargă drept înainte.
De aceea, curba trebuie să fie lină - făcând necesară circumferinţa de
27 de kilometri a inelului. Când particulele intră în coliziune, energia
lor se transformă în masă şi rezultă o pulbere de resturi. Fizicienii nu
pot vedea particula Higgs în acea pulbere, dar două din cele patru
experimente majore pe care le va realiza LHC sunt capabile să
înregistreze rămăşiţele unui Higgs dezintegrat - dovada că un Higgs se
descompune.
Şi se presupune că doar o coliziune foarte rară - una din multe mii de
miliarde - va produce un Higgs. Cele mai multe coliziuni nu vor
produce nimic interesant. Particula - sau mai degrabă rămăşiţele ei -
va apărea în calculatoarele detectorului după analizarea unei cantităţi
uriaşe de date, măsurate în petabyţi - milioane de miliarde de biţi. O
problemă esenţială pentru cei de la CERN este cum să fie siguri că au
găsit un Higgs.

Câte dovezi sunt necesare? Au loc două experimente care încearcă,


ambele, să descopere aceeaşi particulă. Se poate anunţa că unul dintre
experimente a făcut descoperirea chiar dacă celălalt nu a confirmat
încă? Relaţia între experimentele ATLAS şi CMS e ca aceea dintre
Coca-Cola şi Pepsi. Fac acelaşi lucru, dar cu tehnici diferite. Iar
concurenţa între ele e foarte mare.

Când magneţii sunt porniţi - avertizează savantul Richard Jacobsson -,


cineva care mânuieşte un ciocan prin apropiere ar face bine să poarte
cască de protecţie. Când LHC va începe să izbească particulele,
Europa va deveni deodată centrul fizicii particulelor, iar Statele Unite
se vor chinui să găsească o modalitate de a rămâne în cursă. Probabil
că e o îngrijorare minoră, dată fiind importanţa descoperirilor pe care
le-ar putea face LHC, dar oamenii vorbesc despre asta.

De la Proiectul Manhattan încoace, percepţia generală a fost că S.U.A.


domină lumea fizicii. Până acum, frontiera energetică se situa la
Fermilab, gazda Tevatronului. Acel accelerator a găsit o serie de
particule importante, dar s-ar putea să n-aibă destulă forţă ca să prindă
un Higgs. În LHC au intrat şi bani americani. Proiectul va costa
miliarde de dolari: cinci, poate zece - numărul exact scapă estimărilor
(ştiinţa e exactă, dar contabilitatea pare să urmeze Principiul
incertitudinii).
Dar cea mai mare parte a muncii de inginerie e făcută de firme
europene. Jürgen Schukraft, conducătorul experimentului LHC
denumit ALICE (care va recrea condiţii similare celor de după Big-
Bang), a declarat: "Exodul creierelor, îndreptat în trecut dinspre
Europa către Statele Unite, şi-a schimbat clar cursul."
Cinicii ar putea spune că toată tevatura nu are nicio utilitate practică şi
că toţi banii şi energia intelectuală investite în aceste tunuri de
particule ar putea fi folosite în altă parte. Dar civilizaţia în care trăim e
clădită pe fizică. Ştim că forţele din interiorul atomului sunt atât de
puternice, încât, dacă sunt dezlănţuite şi îndreptate împotriva
umanităţii, pot spulbera oraşe întregi într-o clipă.

Cinicii ar putea spune că toată tevatura nu are nicio utilitate practică şi


că toţi banii şi energia intelectuală investite în aceste tunuri de
particule ar putea fi folosite în altă parte. Dar civilizaţia în care trăim e
clădită pe fizică. Ştim că forţele din interiorul atomului sunt atât de
puternice, încât, dacă sunt dezlănţuite şi îndreptate împotriva
umanităţii, pot spulbera oraşe întregi într-o clipă.

Laptopul pe care scriu acum foloseşte microprocesoare care nu ar fi


existat fără descoperirea fizicii cuantice şi a comportamentului
capricios al electronilor. Acest articol o să fie postat pe internet -
inventat, în caz că nu ştiţi, la CERN, de către informaticianul Tim
Berners-Lee. Poate că, în timp ce citiţi, ascultaţi muzică la iPod, care
n-ar exista fără ceva numit "magnetorezistenţă gigantică".

Doi fizicieni au descoperit-o independent la sfârşitul anilor 1980, fără


să se gândească prea mult cum ar putea fi folosită. A devenit esenţială
pentru construirea de mici dispozitive electronice care folosesc hard
diskuri magnetizate. Fizicienii au câştigat Premiul Nobel în 2007, iar
tu te-ai ales cu un sistem audio foarte şmecher, mai mic decât un baton
de ciocolată.

Acum, vieţi întregi de muncă sunt prinse în noua maşinărie, la care


fizicienii visează din anii '80. La CERN, mulţi speră că vor obţine mai
mult decât nişte răspunsuri: ar dori să descopere mistere noi. John
Ellis a mărturisit că nu l-ar deranja prea tare dacă LHC n-ar reuşi să
găsească un Higgs. "Pentru mulţi dintre noi, teoreticienii, un astfel de
eşec ar fi mult mai interesant decât dacă am descoperi încă o particulă
anostă, pe care alţi teoreticieni au prezis-o acum 45 de ani."
Pare sigur că se vor ivi noi enigme. La urma urmei, universul nu pare
făcut ca să ne fie nouă uşor să-l cercetăm. Suntem nişte creaturi
greoaie, făcute din carne şi oase, care nici n-am reuşit încă să
numărăm ca lumea toate speciile de bacterii din corpul nostru.

Bibliografie :
*Articol de pe pagina de popularizare a fizicii particulelor pentru
profesori de liceu de la CERN, tradus de Claudiu Tănăselia.
*Articol scris de Joel Achenbach pentru revista National Geographic.
*www.descopera.ro
*Clubul fizica particulelor
*Wikipedia

Pentru mai multe imagini de la laboratorul CERN dati click :


http://cdsweb.cern.ch/collection/Photos?ln=en