Sunteți pe pagina 1din 11

Aparut in 1929, dupa un proces de creatie care a durat aproximativ nouasprezece ani, " de Mateiu Caragiale este o opera

polivalenta si singulara, in care epicul se dizolva in descrierea poetica si pitoreasca" (C. Trandafir). j2n5413ji74brp Structura: Actiunea incepe prin evocarea unei seri de toamna tarzie (anotimp crepuscular1), cand Povestitorul, trezit de postas din somnul lui greu, isi aminteste ca fusese invitat la masa de catre proaspatul sau prieten, Pantazi. Locul intalnirii este un birt din strada Covaci (situata in centrul vechi aL, Capitalei); interiorul acestui local este descris atat in incipitul cat si in finalul romanului, fapt care ii confera lucrarii caracter simetric. In ambele cazuri, sugestia de tristete si moarte care se infiltreaza in acest decor simbolic, potenteaza atmosfera crepusculara a romanului. Astfel, in deschiderea actiunii, pe o vreme de lacrimi", cina pe care o iau Povestitorul si ceilalti trei crai" pare a fi un ospat de inmormantare", iar orchestra intoneaza un vals domol, voluptos si trist, aproape funebru"; aflata parca sub imperiul unei vraji, intreaga sala amutise". In final, in acelasi birt, Povestitorul si Pantazi asculta acelasi vals domol", voluptos si trist", in timp ce intreaga sala amutise" ca si cand ar fi intrat in moarte. De simetrie tine si intalnirea cu batrana nebuna, Pena Corcodusa - atat de bine integrata spatiului evocator de la vechea Curte domneasca: la inceput, Batrana si vestejita, cu capul dezbrobodit si numai zdrente toata", femeia pare a fi o faptura a iadului"; in final, aceeasi Pena Corcodusa, moarta si intinsa pe o rogojina, releva, prin antiteza. un chip blajin" in ai carui ochi ramasi deschisi se citea o duiosie extatica". Romanul este alcatuit din patru capitole: 1. intampinarea crailor" 2. Cele trei hagialacuri" 3. Spovedanii" 4. Asfintitul crailor" In primul capitol, Povestitorul (invitat la cina de catre Pantazi) ajunge, cu o mica intarziere, la birtul din strada Covaci. Acolo, ii gaseste la masa si pe ceilalti doi colegi" de petreceri nocturne - Pasadia Magureanu si Gore Pirgu, oameni in compania carora batea, de o luna, carciumile Bucurestiului. Dupa terminarea cinei, cei patru ies in strada, unde asista la un spectacol" neobisnuit: o batrana beata si putin nebuna adunase in jurul ei o multime de curiosi care se amuzau. Impresionat, Pantazi isi aminteste ca, in urma cu treizeci de ani, aceasta femeie (Pena Corcodusa) trezise iubirea patimasa a unui frumos tanar rus (Serghie), nepotul imparatului, aflat in trecere, cu oastea, prin Bucuresti; putin dupa aceea, cand Serghie murise, Pena isi pierduse mintile. Acum, vazandu-i pe cei patru prieteni, batrana ii numeste crai2 de Curtea-Veche", calificativ care explica, alaturi de legenda istorica, titlul romanului. Pena completeaza lista celor cinci personaje ale caror nume incep cu litera P" (alaturi de: Pasadia, Pantazi, Pirgu si Povestitorul), ca intr-o stea cu cinci colturi, cu semnificatii ezoterice. III.2. in capitolul al doilea, Povestitorul prezinta, asa cum arata si titlul, cele

trei hagialacuri3, adica, acele calatorii" pe care le face in lumi inchipuite, de vis. - primul hagialac este spatial, geografic si consta in minunatele imagini ale unor tinuturi exotice pe care Pantazi le evoca in fata Povestitorului, ca si cand le-ar fi vazut in nesfarsitele lui calatorii pe mare; - al doilea hagialac este temporal, istoric si consta in reinvierea lumii splendide a trecutului, lume pe care un cerceta tor de valoarea lui Pasadia o cunoaste atat de bine. Ambele calatorii" sunt iluzii, modalitati de abstragere din prezent; - unii comentatori sustin ca al treilea hagialac ar fi prezentul real, iadul in care Pirgu ii conduce pe cei trei prieteni. Sensul termenului hagialac" avand insa conotatii sacre, ar fi, poate, mai potrivit sa-i dam dreptate lui N. Manolescu, criticul literar care considera ca al treilea hagialac este calatoria in arta. Imaginea care sintetizeaza acest sens este visul Povestitorului: cei trei prieteni, in armura de cavaleri-calugari, se topesc in purpura asfintitului, despartiti de Pirgu (care topaie inaintea lor, in costum de mascarici). Rascumparati prin arta, cei trei Crai se indreapta spre moarte, dupa ce slujesc ultima vecernie (vecernia de apoi"): Si plecam tustrei pe un pod aruncat *spre soare-apune, peste bolti din ce in ce mai uriase in gol (...). Si ne topeam in purpura asfintitului". Capitolul al III-Iea (intitulat Spovedanii") constituie o intoarcere la acea seara de toamna tarzie, cand prietenii fusesera la birtul din strada Covaci. Dupa intalnirea cu Pena Corcodusa, Pantazi il invita pe Povestitor acasa la el, pe strada Modei. Aici ii povesteste copilaria si tineretea sa, evocare plina de parfumul unei epoci apuse, integrata in atmosfera crepusculara a romanului. Urmas al unor corabieri greci si talhari de apa, Pantazi crescuse in Bucuresti, fiind singurul copil al unei familii din inalta societate. Din acel veac al XlX-lea al copilariei sale, Pantazi reinvie figura strabunicii Smaranda, legata de stralucirea unor vremuri trecute: Protipendada a trei sferturi de veac o cunoscuse in flinta, vazuse de mai multe ori pe Napoleon I, care odata-i vorbise, fusese cu tatal ei la Viena in vremea Congresului, dantase cu imparatul Alexandru si cu Metternich, primise in Italia omagiile lui Chateaubriand si ale lui Byron ". In 1877, cand izbucnise razboiul ruso-romano-turc, Pantazi se inrolase, fiind marcat dureros de moartea lui Serghie, nepotul imparatului. Dupa revenirea in Bucuresti, pierzandu-si parintii la scurta vreme unul dupa altul, Pantazi se indragosteste de o anume Wanda (care ii iesea mereu in cale). Aceasta fata 1-a impresionat cu povestea traiului ei nefericit (langa un tata polonez, betiv) si i-a spus ca familia voia s-o vanda. De teama sa n-o piarda, Pantazi se logodise cu ea, dar, prevenit de o cunostinta, descoperise ca Wanda il insela cu un zugrav. Deceptionat, isi cheltuise averea in petreceri, dar norocul il salvase tocmai cand voia sa se omoare: mostenise intreaga avere a unui unchi fabulos de bogat. Capitolul ultim - Asfintitul crailor" constituie o coborare" in lumea reala, concretizata in vizitele pe care cei trei prieteni, condusi de Pirgu, le fac in casa adevaratilor Arnoteni". in aceasta familie de origine nobila, dar dedata viciului, Pantazi o cunoaste pe mezina Ilinca, fiinta pura si delicata, care ii amintea, prin infatisare, de Wanda.

Nunta preconizata nu are loc insa, intrucat, cu putin timp inainte, viitoarea mireasa moare de scarlatina. Nu dupa multa vreme, moare si Pasadia, in final, Povestitorul fiind cel ca(re-l conduce, pana la granita, pe Pantazi (plecat pentru totdeauna spre alte zari, poate spre infinitele mari la care visase). Personajele: EaDiazi este un om misterios (caruia nu-i stim nici macar numele adevarat), de origine greceasca (indepartata) si care mostenise, de la strabunii corabieri, nostalgia marii. Melancolic, visator, pasionat de frumos, cult, iubind luxul si florile, Pantazi reprezinta un alter ego al Povestitorului. Easjdk (care se tragea, se pare, dintr-un italian banuit de crima), are o fire patimasa, intortocheata, tenebroasa, care cu toata stapanirea se trada adesea in scaparari de cinism". Povestitorul il caracterizeaza ca pe un luceafar", fapt care ne duce cu gandul la mitul luciferic. Pasadia are o dubla personalitate: ziua este un harnic cercetator al istoriei, noaptea colinda, in tovarasia lui Pirgu, localurile Bucurestiului. Pirgu este un parvenit, samsar, pezevenghi si potangiu" (N. Manolescu), prezent in cele mai deocheate locuri, capabil sa se bucure pana si de moartea propriului tata. Dupa razboi, Pirgu ajunge prefect, deputat, senator, ministru plenipotentiar", implinindu-si destinul de arivist. Povestitorul este un novice, dar odata introdus in lumea crailor", face o ucenicie utila, care se va incheia in momentul plecarii lui Pantazi. Dupa unele opinii, Pantazi si Pasadia sunt proiectii ideale ale Povestitorului. Stilul matein oscileaza intre registrul inalt, hagiografic, de esenta poetica" (O. Cotrus) si registrul bufon, trivial, argotic" (idem), fapt care atesta un maniheism4 al limbajului. Prin Craii de Curtea-Veche", autorul se defineste ca un scriitor estet. Craii de Curtea-Veche Titlul romanului "Craii de Curtea-Veche" provine dintr-o anecdota publicata de I. L. Caragiale in revista "Vatra", dupa cum precizeaza George Calinescu in "Istoria literaturii romane de la origini pana in prezent": "O ceata de mahalagii in frunte cu grecul Melanos s-a rasculat, sub mazilirea lui Gr. Ghica, si a inceput a jefui orasul. Melanos, cu cuca de domn in cap si cu haine voievodale furate, trecea prin oras cu craii lui, beat mort, calare pe magar. Vechii crai erau deci un fel de boemi dezmatati, bucuresteni, carora le corespunde, la alta epoca, eroii cartii." Roman gotic, "Craii de Curtea-Veche" zugraveste nobilimea crepusculara, dupa cum se exprima Serban Cioculescu, o lume decadenta, a orgiilor si a personajelor dantesti, iesite parca din tablourile lui Hieronymus Bosch. Toate metaforele acestei lumi se construiesc sub semnul decadentei totale, al lipsei de spatializare a sentimentelor, orizontul intelectual al personajelor limitandu-se la dimensiunile lumii cu mistere a Bucurestilor, incepand sa fie ilustrata tematic pe la mijlocul secolului al XlX-lea de Pantazi Ghica sau G. A. Baronzi. Constructia romanului tine mai mult de arhitectura unei nuvele extinse, cu detalii baroce semnificative, conturand o lume crepusculara. Epicul propriu-zis nu exista, fiind inlocuit de detaliile descriptive sau de contemplare a unei lumi in deriva; astfel, in capitolul "intampinarea crailor", scriitorul-narator participa la fanteziile celor trei personaje,

Pantazi, Pirgu si Pasadia, cand ii intalneste la birtul din Covaci, in "Cele trei hagialacuri" se arata modul in care personajul-narator intalneste pe cei trei "crai", in "Spovedanii" se investigheaza in continuare lumea birturilor bucurestene, iar in "Asfintitul crailor", ultima parte, a patra, a romanului, sunt prezentate ispravile eroilor in casa Amotenilor, care duc la declinul acestui trio insolit. Cele trei personaje apartin boemei desantate a Bucurestilor, cu obiceiuri preluate de la fanariotii greci. Pasadia si Pantazi, coborati dintr-o nobilime locala, sunt paradoxali prin comportamentul lor, pentru ca viciile extreme sunt combinate cu rafinamentul unei lumi "intoarse pe dos". Pirgu, spre deosebire de ceilalti doi, este de extractie mai joasa, o lichea declarata, cu puterea deosebita de a cunoaste aceste medii corupte si de a se folosi de influenta acumulata ocult. El este obsedat de dragostea fara retineri, de cantecele fara perdea, de tot ceea ce tine de sfera grotescului, a trivialului si a caracterului josnic al fiintei umane. Nu e de mirare ca in acest mediu corupt, al mahalalelor intunecoase, cu mistere gotice, destinul personajelor este fulgerator, ele .disparand la fel de repede cum au aparut. Taverna si mahalaua devin doua din motivele literare ale romanului, "adevaratii Arnoteni " fiind locuri de comemorare a unor adevarate orgii, punct de plecare pentru aventuri demne de romanele rocambolesti. Mateiu Caragiale creeaza un intreg univers inchis, de unde nu exista scapare: la fel ca la poarta Infernului lui Dante, cel ce intra nu mai iese. Atmosfera este de altfel cea de mai tarziu din "Princepele" lui Eugen Barbu, infatisand mahalalele Bucurestilor: acolo cei trei crai, care nu au alura celor patru cavaleri ai Apocalipsei, decazuti pe ultima treapta a umanitatii, isi petrec timpul in orgii desfranate. Pasadia, Pantazi si Pirgu au structuri sufletesti diferite: primii doi sunt aristocratici, iar ultimul un bucurestean fara relevanta, un total necunoscut, din lumea mahalalelor in care se simte foarte bine. Cei trei sunt tovarasi de viata usoara, de speta cea mai joasa, angajati in petreceri desucheate, in "crailacuri", in care povestile amoroase provoaca adversitati si conflicte violente, specifice mediului de mahala. Mitologia spatiului este degradata, universul marginal fiind populat cu o serie de caractere "comunitare", confundabile in trasaturile lor esentiale, parca venind dintr-un arbore comun al decadentei, diferit doar prin ocupatii sau provenienta imaginara. Pasadia are o infatisare tipic decadenta: "Ce frumos cap avea totusi! intr-insul atipea ceva nelinistitor, atata patima infranata, atata trufie apriga si haina invrajbire se destainuiau in trasaturile fetei sale vestede...". Pantazi este grec de origine; se trage din talhari de apa, dintr-o dinastie intemeiata de Zuani cel Rosu, provenind la randu-i din barbari nomazi emigrati din Mediterana. El este un adept al calatoriei si se autonumeste cetatean al universului. Pirgu este tot ce poate fi mai corupt in mediile de prin mahalale, fiind expert in inselatorii de tot felul, reminiscenta a decadentei de tip fanariot, exprimata prin termeni specifici: samsarlacuri, giumbuslucuri si pezevenglacuri. Visul lui Gore Pirgu este sa-si duca prietenii la "adevaratii Arnoteni", in casa de pe strada Mihai-Voda, topos al decadentei, in casa lui Maiorica, descendentul decazut al Amotenilor de altadata. Acesta patroneaza desfraul sexual al propriei sotii, Elvira, si al celor doua fiice ale sale, Mina si Tita, "armasaroaicele" familiei. Aici, in acest mediu infect, Pantazi descopera o insula a puritatii, pe fiica cea mica a lui Maiorica, Ilinca, crescuta la o matusa din Piatra-Neamt, cu alese calitati fizice si morale. De ea se indragosteste si Pasadia, pentru Ilinca cei doi batandu-se violent; casatoria ei cu Pantazi nu se implineste insa, pentru ca fata moare cu putine zile inainte de nunta. Sfarsitul romanului, cum era de asteptat, consta in disparitia

protagonistilor, intr-un fel sau altul: Pasadia moare lovit de dambla in bratele Raselichii Nahmansohn, Pantazi pleaca intr-o lunga calatorie, numai Grigore Pirgu ajunge bogat, "de mai mult de zece ori milionar". Decaderea acestor falsi crai arata inutilitatea unei vieti petrecute in desfrau si degradarea inerenta unui astfel de orizont existential. Prima parte, "intampinarea crailor", nareaza avatarurile fiecarui personaj; stilul este direct, la persoana intai, marturisind, din partea personajului-narator, substitut al autorului, o pierdere a notiunii timpului: "Noaptea ma apuca in asternut. Pierdusem rabojul timpului. As fi dormit inainte, dus, fara zgomotoasa sosire a unei scrisori pentru care trebuia neaparat sa iscalesc de primire." Starea de delasare, specifica persoanelor lipsite de forta vitala, il cuprinde si pe confesor, el simtindu-se "in stare de piftie". De fapt, degringolada destinului personajului este totala, fiind ca o luntre batuta de valuri mari. Grotescul se traduce prin replicile stranii ale personajelor: "cu valsul asta tin sa te duc la lacasul cel din urma, cat mai curand; cred ca n-ai sa ma faci sa astept prea mult aceasta sarbatoare a tineretelor mele. Ce frumos are sa fie, ce frumos! Si eu beat, cu nenea Pantazi, voi stoarce intristatei adunari lacrimi fierbinti, luandu-mi, in cuvinte, ramas bun de la in veci neuitatul meu prieten." Temporalitatea se asterne greu asupra acestor personaje decrepite, dupa cum spune, in dialogul de mai sus, Pirgu. Pasadia este "un luceafar", "cu una din alcatuirile cele mai desavarsite ce poate avea creierul omenesc." Este un personaj cu o figura plina de maretie, frumoasa, dar cu un destin nemilos: provenind "din oameni de vaza, fusese oropsit de la nastere, crescut pe maini straine." Pasadia locuieste la cativa pasi de podul Mogosoaiei, intr-o locuinta bogata, inchisa pentru majoritatea vizitatorilor. Retorica desavarsita a personajului, bazata pe o cultura profunda, este sugerata prin epitete evocatoare, "miezoasa", "cuprinzatoare", "fara labartari, razne si prisosuri". Pasadia Magureanu este un ins hieratic, cu un farmec aparte, de Orient obosit si totodata fastuos, in timp ce "Gore Pirgu era o lichea fara seaman si fara pereche." Pirgu are "o dezmatare tiganeasca" in comportament, dedicandu-se cu mare placere amorului de mahala. Acest mediu ascunde si legende ale unei maretii trecute, ale Penei Corcodusa, acum "batrana si vestejita, cu capul dezbrobodit si numai zdrente toata, cu un picior descult", surprinsa intr-o secventa in lupta cu trei vardisti, gata sa-i biruie pe toti. Personajul este urmarit de o poveste nefericita, de pe vremea trecerii trupelor rusesti prin tara, in 1877, cand cucoanele nu aveau ochi decat pentru ofiterii din aceasta armata. Cel mai frumos era Leuchtenberg-Beauhamais, cu care infiripa o mare iubire, sfarsita tragic, prin moartea barbatului in razboiul din Balcani. Trupul avea sa fie plans cu disperare de aceasta femeie faimoasa, a carei atractie o constituiau ochii verzi, "genati si sprancenati". Partea a doua, "Cele trei hagialacuri", prezinta modul in care personajul narator i-a cunoscut pe ceilalti trei. Pasadia aduce in prim-plan imaginea unui om extrem de trist, care nici nu pare a fi roman, pentru ca vorbeste prea frumos despre, legendele sacre de altadata, despre "seara izgonirii Agarei", sclava egipteanca a patriarhului biblic Avram, despre ideea de frumos, intre aceste evocari, marea este de o frumusete deosebita, "lucie ca o balta, oglindind, la adapostul toartelor coastei, pirozeaua tariei si margaritarul norilor, florile ca o pajiste sau scanteind ca o misuna de licurici...", fiind vazuta ca o "matca" a vietii, departe de aceste tulburari extreme ale fiintei omenesti. Cei trei, Pantazi, Pasadia si naratorul, sunt "trei odrasle de dinasti cu nume slavite, tustrei cavaleri-calugari din tagma Sfantului Ioan de la Ierusalim, zisi de Malta, purtand cu fala

pe piept crucea de smalt alb si incununatul trofeu spanzurate de panglica de canavat negru." in aceasta companie, Gore Pirgu face figura aparte, este ciudat, se duce, neasteptat, la intruniri cu femei imbracate in costum national romanesc, dar care nici una nu vorbeste limba romana. El cunoaste insa cel mai bine lumea de "mardeiasi, de codosi si de smecheri, de teleleici, de tarfe si de tate, a naravurilor si a felului lor de a vorbi, fara multa bataie de cap." in aceasta lume tenebroasa se afla "jivinele strejinopti ale orasului." Dimineata, dupa un chiolhan tinut in astfel de pustietati ale orasului, unde doar pegra se aventureaza, se isca vreo o bataie, pe care Pantazi si Pasadia o resimteau destul de vag, ca o aparitie bine asteptata a zgomotului. Pirgu putea fi la o mosire de "polita cu maimuta, sau se incurca la dardar cu Mehtupciu". El devine "intruchiparea vie a insusi sufletului spurcat si scarnav al Bucurestilor." in limbajul lui Mateiu Caragiale neologismul: "fad", "imund", "periplu", "culpabil", este folosit alaturi de imbinari stilistice deosebite: Pasadia foloseste cuvantul "spija" in loc de "bronz", "sangeap" pentru blana de jder pe care se grefeaza blazonul nobiliar. Efecte stilistice se obtin si din folosirea unor expresii ca "ostroavele Antile", "clestare de Boemia", "nastrape de Delft" ("cani, vase de ceramica"), sau a cuvintelor "schiros", de prin 1910, in loc de "cancer", "stepena" in loc de "grad". Inteligenta lui Pasadia este sclipitoare, ca a unei plante otravitoare, "omagul", denumita "omeag" in partile rasaritene ale tarii. Formele regionale si arhaice sunt predilecte la Mateiu Caragiale, "estimp" pentru "in acest timp" sau "simtimant" pentru "sentiment", si l-au indreptatit pe George Calinescu sa il clasifice in randul "hermeticilor". Sfarsitul romanului nu este decat urmarea logica a dezmatului fara limite; doua dintre personajele ce alcatuiesc "patrulaterul" crailor dispar: Pasadia moare, Pantazi pleaca in strainatate, in timp ce Pirgu ramane sa celebreze in continuare acelasi fel de viata, intr-o lume care se scufunda incetul cu incetul. Obsesia pentru intunecat, pentru obscur, aduce aminte de Villiers de l Isle Adam si de Barbey d Aurevilly, de romanele de mistere ale lui Eugene Sue, "Paiata", spre exemplu, ilustrand viata dubla a personajelor, in locuri ale perditiei sau pe culoarele "inaltei societati". Asemanarea cu scriitorii mentionati nu este intamplatoare. Barbey D Aurevilly este atras, la fel ca Mateiu Caragiale, de idealurile aristocratiei vechi, de Fronda, mai putin de personaje corupte, precum bancherul Lafitte. Villiers de l Isle Adam este un nobil autentic de la sfarsitul celui de-al doilea imperiu si inceputul celei de-a treia republici. Mateiu Caragiale, preocupat de heraldistica si de titlurile nobiliare, isi aroga drepturi ale descendentei din nobili stravechi din acelasi spirit de fronda, de cautare a noului in trecut. Opera sa este una factica, de o artificialitate evidenta, pentru ca scriitorul investeste un mare efort de imaginatie in a recrea imaginea unei lumi subterane, invaluita, in multe aspecte ale ei, "sub pecetea tainei". Titlul romanului "Craii de Curtea-Veche" provine dintr-o anecdota publicata de I. L. Caragiale in revista "Vatra", dupa cum precizeaza George Calinescu in "Istoria literaturii romane de la origini pana in prezent": "O ceata de mahalagii in frunte cu grecul Melanos s-a rasculat, sub mazilirea lui Gr. Ghica, si a inceput a jefui orasul. Melanos, cu cuca de domn in cap si cu haine voievodale furate, trecea prin oras cu craii lui, beat mort, calare pe magar. Vechii crai erau deci un fel de boemi dezmatati, bucuresteni, carora le corespunde, la alta epoca, eroii cartii." Roman gotic, "Craii de Curtea-Veche" zugraveste nobilimea crepusculara, dupa cum se exprima Serban Cioculescu, o lume decadenta, a orgiilor si a personajelor dantesti, iesite parca din tablourile lui Hieronymus Bosch.

Mateiu Caragiale creeaza un intreg univers inchis, de unde nu exista scapare: la fel ca la poarta Infernului lui Dante, cel ce intra nu mai iese. Atmosfera este de altfel cea de mai tarziu din "Princepele" lui Eugen Barbu, infatisand mahalalele Bucurestilor: acolo cei trei crai, care nu au alura celor patru cavaleri ai Apocalipsei, decazuti pe ultima treapta a umanitatii, isi petrec timpul in orgii desfranate. Pasadia, Pantazi si Pirgu au structuri sufletesti diferite: primii doi sunt aristocratici, iar ultimul un bucurestean fara relevanta, un total necunoscut, din lumea mahalalelor in care se simte foarte bine. Cei trei sunt tovarasi de viata usoara, de speta cea mai joasa, angajati in petreceri desucheate, in "crailacuri", in care povestile amoroase provoaca adversitati si conflicte violente, specifice mediului de mahala. Mitologia spatiului este degradata, universul marginal fiind populat cu o serie de caractere "comunitare", confundabile in trasaturile lor esentiale, parca venind dintr-un arbore comun al decadentei, diferit doar prin ocupatii sau provenienta imaginara. Pasadia are o infatisare tipic decadenta: "Ce frumos cap avea totusi! intr-insul atipea ceva nelinistitor, atata patima infranata, atata trufie apriga si haina invrajbire se destainuiau in trasaturile fetei sale vestede...". Pantazi este grec de origine; se trage din talhari de apa, dintr-o dinastie intemeiata de Zuani cel Rosu, provenind la randu-i din barbari nomazi emigrati din Mediterana. El este un adept al calatoriei si se autonumeste cetatean al universului. Pirgu este tot ce poate fi mai corupt in mediile de prin mahalale, fiind expert in inselatorii de tot felul, reminiscenta a decadentei de tip fanariot, exprimata prin termeni specifici: samsarlacuri, giumbuslucuri si pezevenglacuri. Visul lui Gore Pirgu este sa-si duca prietenii la "adevaratii Arnoteni", in casa de pe strada Mihai-Voda, topos al decadentei, in casa lui Maiorica, descendentul decazut al Amotenilor de altadata. Acesta patroneaza desfraul sexual al propriei sotii, Elvira, si al celor doua fiice ale sale, Mina si Tita, "armasaroaicele" familiei. Aici, in acest mediu infect, Pantazi descopera o insula a puritatii, pe fiica cea mica a lui Maiorica, Ilinca, crescuta la o matusa din Piatra-Neamt, cu alese calitati fizice si morale. De ea se indragosteste si Pasadia, pentru Ilinca cei doi batandu-se violent; casatoria ei cu Pantazi nu se implineste insa, pentru ca fata moare cu putine zile inainte de nunta. Sfarsitul romanului, cum era de asteptat, consta in disparitia protagonistilor, intr-un fel sau altul: Pasadia moare lovit de dambla in bratele Raselichii Nahmansohn, Pantazi pleaca intr-o lunga calatorie, numai Grigore Pirgu ajunge bogat, "de mai mult de zece ori milionar". Decaderea acestor falsi crai arata inutilitatea unei vieti petrecute in desfrau si degradarea inerenta unui astfel de orizont existential. Prima parte, "intampinarea crailor", nareaza avatarurile fiecarui personaj; stilul este direct, la persoana intai, marturisind, din partea personajului-narator, substitut al autorului, o pierdere a notiunii timpului: "Noaptea ma apuca in asternut. Pierdusem rabojul timpului. As fi dormit inainte, dus, fara zgomotoasa sosire a unei scrisori pentru care trebuia neaparat sa iscalesc de primire." Starea de delasare, specifica persoanelor lipsite de forta vitala, il cuprinde si pe confesor, el simtindu-se "in stare de piftie". De fapt, degringolada destinului personajului este totala, fiind ca o luntre batuta de valuri

mari. Grotescul se traduce prin replicile stranii ale personajelor: "cu valsul asta tin sa te duc la lacasul cel din urma, cat mai curand; cred ca n-ai sa ma faci sa astept prea mult aceasta sarbatoare a tineretelor mele. Ce frumos are sa fie, ce frumos! Si eu beat, cu nenea Pantazi, voi stoarce intristatei adunari lacrimi fierbinti, luandu-mi, in cuvinte, ramas bun de la in veci neuitatul meu prieten." Temporalitatea se asterne greu asupra acestor personaje decrepite, dupa cum spune, in dialogul de mai sus, Pirgu. Pasadia este "un luceafar", "cu una din alcatuirile cele mai desavarsite ce poate avea creierul omenesc." Este un personaj cu o figura plina de maretie, frumoasa, dar cu un destin nemilos: provenind "din oameni de vaza, fusese oropsit de la nastere, crescut pe maini straine." Pasadia locuieste la cativa pasi de podul Mogosoaiei, intr-o locuinta bogata, inchisa pentru majoritatea vizitatorilor. Retorica desavarsita a personajului, bazata pe o cultura profunda, este sugerata prin epitete evocatoare, "miezoasa", "cuprinzatoare", "fara labartari, razne si prisosuri". Pasadia Magureanu este un ins hieratic, cu un farmec aparte, de Orient obosit si totodata fastuos, in timp ce "Gore Pirgu era o lichea fara seaman si fara pereche." Pirgu are "o dezmatare tiganeasca" in comportament, dedicandu-se cu mare placere amorului de mahala. Acest mediu ascunde si legende ale unei maretii trecute, ale Penei Corcodusa, acum "batrana si vestejita, cu capul dezbrobodit si numai zdrente toata, cu un picior descult", surprinsa intr-o secventa in lupta cu trei vardisti, gata sa-i biruie pe toti. Personajul este urmarit de o poveste nefericita, de pe vremea trecerii trupelor rusesti prin tara, in 1877, cand cucoanele nu aveau ochi decat pentru ofiterii din aceasta armata. Cel mai frumos era Leuchtenberg-Beauhamais, cu care infiripa o mare iubire, sfarsita tragic, prin moartea barbatului in razboiul din Balcani. Trupul avea sa fie plans cu disperare de aceasta femeie faimoasa, a carei atractie o constituiau ochii verzi, "genati si sprancenati". Partea a doua, "Cele trei hagialacuri", prezinta modul in care personajul narator i-a cunoscut pe ceilalti trei. Pasadia aduce in prim-plan imaginea unui om extrem de trist, care nici nu pare a fi roman, pentru ca vorbeste prea frumos despre, legendele sacre de altadata, despre "seara izgonirii Agarei", sclava egipteanca a patriarhului biblic Avram, despre ideea de frumos, intre aceste evocari, marea este de o frumusete deosebita, "lucie ca o balta, oglindind, la adapostul toartelor coastei, pirozeaua tariei si margaritarul norilor, florile ca o pajiste sau scanteind ca o misuna de licurici...", fiind vazuta ca o "matca" a vietii, departe de aceste tulburari extreme ale fiintei omenesti.

PANTAZI
Craii de Curtea-Veche de Mateiu Caragiale Incadrat in randul scriitorilor fantazisti de catre Tudor Vianu (ca si Nicolae Davidescu, Adrian Maniu, Ion Vinea, Ion Minulescu), Mateiu Caragiale ofera prin scrierea Craii de Curtea- Veche masura talentului si a originalitatii sale. Aparuta in anul 1929, intr-o forma foarte restransa si individualizata,

demonstreaza ca scriitorul prefera crearea de atmosfera si de caractere si nu actiunea. Tributara folclorului balcanic, descins din anton Pann, ... 29 August 2006

(GORE, GORICA) PIRGU


Craii de Curtea-Veche de Mateiu Caragiale Este personajul care-l insoteste pe Pasadia si despre care scriitorul noteaza inca din primele pagini: Ramanand de tanar singur in bucuresti, de capul meu, ma ferisem sa intru-n card cu oricine, asa ca din restransul cerc al cunostintelor mele, alese toate pe spranceana, Gorica Pirgu n-ar fi facut niciodata parte daca n-ar fi fost tovarasul nedespartit al lui Pasadia, de care aveam o evlavie nemarginita. Caracterizat ca fiind o lichea fara seaman ... 29 August 2006

PASADIA - MAGUREANU
Craii de Curtea-Veche de Mateiu Caragiale Daca pentru Pantazi scriitorul-narator are slabiciune pentru Pasadia are evlavie, adica respect, si motiveaza aceasta evlavie: Pasadia era un luceafar. Un joc al intamplarii il inzestrase cu una din alcatuirile cele mai desavarsite ce poate avea creierul omenesc. Am cunoscut de aproape o buna parte din aceia ce sunt socotiti ca faime ale tarii; la foarte putini insa dintr-insii am vazut laolalta si asa minunat cumpanite atatea inalte insusiri ca la a... Referat "Craii de Curtea-Veche" de Mateiu Ion Caragiale Romanul "Craii de Curtea-Veche, face parte din volumul Perpessicius" 12 prozatori interbelici". Desigur, "Craii de Curtea-Veche" pot fi socotiti si ca expresia unei realitati sociale. Treimea aceasta de eroi, peripateticieni ai boemei, crai, cheflii, cartofori si mai presus de toate poeti ai viciului, cu genealogii care de care mai alambicate, pot fi priviti ca descendenta pervertita, cu toate ca rafinata, a unui trecut pravalit n propria-i cenusa. O cenusa din care n-o mai nvia niciodata pasarea Phoenix. "Noi suntem decadenta de la sfrsitul imperiului", ar fi un prea frumos epigraf pentru istoria acestei treimi de Crai de la portile Orientului, cum numeste n dese rnduri si cu vadita intentie d-l Mateiu Caragiale aceste meleaguri ale istoriei noastre. Desigur, "Craii de Curtea-Veche" sunt si aceasta. Si Pasadia si Pantazi, care-i aminteste scriitorului de Aubrey de Vere, si scriitorul nsusi, care vede n Pantazi un alt el-nsusi, n ctesitrei vorbesc glasurile trecutului, de mirajul caruia sunt asa de hipnotizati, ca desi oameni ai zilei de azi, cu ntmplarile si scaderile ei, tot n trecut si n evocarea lui si afla cu totii consolarea. In ctesitrei s-a lasat o tristete, o sila de viata, o melancolie care-i apropie si-i nfrateste. Pasadia e omul care s-a straduit o viata ntreaga sa sparga zidurile indiferentei si, tocmai cnd a izbutit , a renuntat la laurii victoriei, s-a retras ntr-o izolare mndra, cheltuindu-si viata si bogatia ntre desfrul cu constienta dozat si ntre pasiunea carturareasca a documentelor si scrisului. Pantazi e omul calatoriilor, despre care stie sa povesteasca asa de fermecator, ore ntregi, al calatoriilor si al petrecerilor, ca si Pasadia, iar povestitorul, d-l Mateiu Ion Caragiale, vraciul abil al acestor ntmplari miraculos evocate, este mai cu seama gemenul fiecaruia dintre acesti doi eroi, confident si rapsod, ca sa nu spunem ca treimea aceasta nu este, mai la urma urmei, dect reeditarea unitara a aceluiasi suflet al scriitorului, dornic de legenda si de mister.

"Craii de Curtea-Veche reediteaza", cu fiecare din eroii acestei treimi de epicurei ntelepti, imaginea acestui dandy baudelaireian, pentru care suprema lege e frumosul si suprema victorie sta n biruinta josniciilor, n care se tavalesc, dar care nu-i maculeaza, pentru ca toate sunt motive de ntelegere si de purificare. E o nobleta a viciului n romanul acesta al d-lui Mateiu Caragiale, si despre fiecare din cei trei Crai s-ar putea spune cuvintele cu care scriitorul caracterizeaza pe Pasadia: ".. .degradarea nu-i nfierase o singura clipa, caci daca seara patriciul cobora n Saburra, el nu-si schimba portul, nici nu-si lepada nsemnele, ramnnd tot asa de maret n vitiu ca si n virtute". Bucurestii, cu moravurile lui de noapte, evolueaza ca niste balete zodiacale n nsotirea de coarde nabusite si n murmurul de evocare, n aspirarea de trecut si poezie a celor trei Crai de la Curtea-Veche. De aici, din fuziunea aceasta, a doua planuri, din calatoria aceasta dubla, una n visul somptuos al istoriei si amintirii, alta n subpamnturile Bucurestilor de petrecere, se alege acea apa de poezie, ntinsa pe sub toata povestea, ca oriunde ai sapa si ai cobora ciutura, dai de apa nvioratoare, ca o alta apa vie a basmului. Am spus: calatorie dubla. Scriitorul spune: calatorie ntreita, n capitolul "celor trei hagealcuri", dar, privind mai de aproape, este, de fapt, vorba de o calatorie dubla, de o viata pe doua planuri, asa cum le-am schitat mai sus. Intr-adevr: cele trei hagialcuri sunt cele trei incursiuni, una a lui Pantazi, n paradisurile calatoriilor lui, a doua a lui Pasadia, n palatele somptuoase ale trecutului, si mai cu seama "n acela, scump noua si nostalgic ntre toate care fu ai optsprezecelea" (veac, n.n.), hagialcuri tarmuri si timpuri, deopotriva ndreptate pe drumurile aducerii-aminte, ale vietii n vis, altfel dect cea de a treia calatorie "n viata care se vietuieste, nu n aceea care se viseaza" si prin dedalul careia vor merge nsotiti de inimitabilul bufonn Pirgu, admirabila creatie, de contrast si de-sine-statatoare, din romanul d-lui Mateiu Ion Caragiale. Cum suntem nsa n acest capitol al evocarilor, nu strica sa staruim putin la aceasta latura a scrisului lui Mateiu Ion Caragiae, la struna, asa-zicnd, descriptiva. Scrisul ntreg din "Craii de Curtea-Veche" e un scris de ritmuri cumpanite, de patimasa selectie de raritati lexicale, dintr-un argot plastic si de cruditati pitoresti, un stil discursiv de cronica si de memorii, pregatit n laboratoarele memorialistilor cu Saint-Simon n frunte. Un scris care, pornind de la prospetimea de expresie a cronicarilor nostri, din trecut prin Dinicu Golescu, si Ion Ghica, a ras n treacat oglinzile de apa-tare ale scrisului lui Odobescu. Un stil arhaizant si argotizant, cum nu se poate mai adecvat unei materii oarecum prafuite, oarecum de penumbre aromate, oarecum defuncte. Insa nicaieri mai mult ca n acest capitol al "celor trei hagialcuri" struna aceasta descriptiva si evocatoare nu vibreaza mai profund si mai a vraja. (...) Si hagialcul de-al treilea ncepea, prin locuri de petrecere, cu femei ciudate, cu vinaturi rare, dar mai ales cu vesnica tnguire a lui Gore Pirgu, care tinea mortis sa-si duca tovarasii la "adevaratii Arnoteni". Si Gore Pirgu avea dreptate. "Adevaratii Arnoteni" vizuina de vicii, regizata de familia maiorului Arnoteanu, cu nevasta-sa si cele doua fete, care de care mai deviata si mai excentrica ofera lui Mateiu Caragiale materia unor pagini de poezie a decrepitudinii de o rara acuitate. Si-apoi, |"adevaratii Arnoteni" sunt galeria de sfrsit a ntregii feerii a Crailor de Curtea-Veche, de vreme ce cu sosirea celei

de-a treia Arnotence, Ilinca, pentru care Pantazi nutreste o dragoste nfocata si intentioneaza s-o ia de sotie, se produce si ruptura dintre Pantazi si Pasadia, iar cu moartea napraznica a Ilincei, romanul celor trei prieteni declina, amurgeste, nnopteaza. Si Mateiu Ion Caragiale intona n cinstea acestei morti o slujba de o rara poezie. E visul profetic ai amurgului Crailor de Curtea-Veche, precedati de topaiala inestetica a lui Gore Pirgu: "... Si plecam, tustrei pe un pod aruncat spre Soare-Apune, peste bolti din ce n ce mai uriase n gol. naintea noastra, n port baltat de mascarici, scalambaindu-se si schimonosindu-se, topaia de-a-ndaratelea, fluturnd o naframa neagra, Pirgu. Si ne topeam n purpura asfintitului..." Admirabil final, care ne-ar impune totusi, sa staruim mai ndelung asupra, acestei creatiuni de rara savoare a lui Gore Pirgu, bufonul si vulgar si pitoresc, si n prezentarea caruia Mateiu Caragiale cheltuieste cea mai pretioasa din verva portretismului sau. Pentru ca daca Gore Pirgu poate fi socotit ca un element de contrast, de vulgaritate n marginea visului si poeziei n care traieste si apune treimea Crailor de Curtea-Veche nu e mai putin adevarat ca acest Gore Pirgu, imaginat de Mateiu Ion Caragiale, are o realitate de sine si un farmec autonom. Ca Gore Pirgu, bufonul vulgar si de pe pamntul acesta al tuturor compromisurilor, ajunge (n epilogul sumar al romanului), ministru si om cu situatie, n ascensiunile spontanee de dupa razboi, nu este dect prea firesc. Si ntru aceasta marele artist care este Mateiu Ion Caragiale a subliniat cu justeta: Gore Pirgu, ministru, n vreme ce Pasadia se sfrsea, Pantazi se exila de buna voie, si povestitorul l nsotea, cu moartea n suflet, pna la granita, cu o absenta vecina cu visarea si cu o melancolie de pe urma careia avea sa rasara aceasta minunata evocare a amicitiilor pline de taina si de poezie care este romanul "Craii de Curtea-Veche". Este in Proust, in capitolul privitor la moartea Albertinei, o obsrvatie de mare adevar psihologic. Imaginile ce pastram despre semeni sunt alcatuite dintr-o serie de clisee partiale si moartea nu le eclipseaza pe toate deodata. Memoria fragmentata perpetueaza si multiplica moartea cu fiecare din aduceri aminte. Multiplica si sporeste durerea, ca si capacitatea de emotionare si de poezie. E insusi resortul si explicatia mirajelor din "Craii de Curtea-Veche.