P. 1
NPL

NPL

|Views: 145|Likes:
Published by gabrielamarinescu

More info:

Published by: gabrielamarinescu on Jun 22, 2011
Copyright:Attribution Non-commercial

Availability:

Read on Scribd mobile: iPhone, iPad and Android.
download as PDF, TXT or read online from Scribd
See more
See less

05/22/2013

pdf

text

original

PROGRAMAREA NEURO-LINGVISTICA Richard Bandler, fondatorul NPL, considera NPL-ul ca o atitudine de deschidere.

NPL-ul este o metodologie care lasa in urma un sir de tehnici si are ca scop modelarea excelentei umane. Este un instrument consacrat si acceptat care promoveaza dezvoltarea personala la un nivel foarte performant. Eficacitatea rezulta din faptul ca teoria care sta la baza acestui sistem e dincolo de specializari, utilizand concepte si tehnici care nu necesita teoretizari suplimentare. John Grinder (lingvist), Richard Bandler (matematician, expert IT), Kurt Levi si Horst Kohler au studiat oameni de mare succes in domeniul comunicarii: M. Eriksson (hipnoterapeut), Satir Virginia (psihoterapeut de familie), Fritz Perls (psihoterapeut), Gregory Bateson (antropolog) si, ca urmare a studiilor efectuate, au definit NPL-ul. NPL-ul este definit ca studiul excelentei si a modalitatilor prin care ea poate fi reprodusa. O analiza a temenilor “programare neuro-lingvistica” releva urmatoarele: • “programare”= si viata cotidiana se foloseste de strategii si modele pentru a realiza o anumita sarcina de unde rezulta ca programele dezaptative pot fi schimbate (din structuri energofage pot deveni energogene); • “neuro”= importanta transei cu diferite grade de profunzime care urmaresc accesarea si amplificarea structurilor creative (resursele interne existente) pentru a realiza excelenta personala; • “lingvistica”= limbajul nostru e gendirea si viata noastra. Dezvoltarea abilitatilor de comunicare e o activitate formativa. Simtim, facem ceea ce gandim si gandim ceea ce vrem sa realizam, respectiv comunicarea optimizata garanteaza (experimental, practic) performantele in relatiile interpersonale si intareste increderea in fortele proprii. Toate aceste premise cuprinse in prescurtarea NPL se bazeaza pe 5 directii traditionale din epoci diferite dar care sunt complementare si formeaza un sistem performant prin supozitia si tehnologia modelarii: 1. cibernetica mintii – formulata de Bateson care defineste si subliniaza nivelele logice ale invatarii si defineste teoria campului unificat de unde apare si posibilitatea de imbunatatire in practica a modelarii; 2. din domeniul logicii matematice ne referim la gramatica transformationala a lui Naum Chomscki; 3. praxiologia lui Galanter si Pribram; 4. teoria lui William James care a subliniat reciprocitatea cognitiv emotionala (am emotii findca am tahicardie) – prin reciprocitate pot modifica starea energetica a organismului; 5. functionarea structurala independenta dar complementara a subsistemelor psihosomatice constiente si inconstiente (Perks, Eriksson, Satir). NPL-ul se bazeaza pe triada constientizare, control senzorial si responsabilitate. Senzorialul genereaza constiinta iar obiectivul activitatilor motrice este de a realiza constienta si constiinta. Directiile (principiile) NPL cu importanta in problematica psihomotricitatii sunt: 1. fiecare persoana isi dezvolta un model complex despre lume (are propria sa realitate) in care domina senzorialul (ex. Gustativ in cazul gurmanzilor); 2. fiecare om dispune de suficiente resurse. Daca le foloseste sau nu corect depinde de modelul lui de realitate; 3. resursele necesare optimizarii iti stau la dispozitie fie prin autoanaliza fie prin cautare si transfer din exterior (resursele depind de motivatie); 4. orice relationare inseamna comunicare; comunicarea este perpetua (inclusiv mesajele non-verbale); 5. suntem expresia propriilor noastre experiente si astfel suntem responsabili pentru ceea ce se intampla cu propria noastra persoana; 6. evaluarea unei situatii duce la consecintele actionale aferente; 7. nu exista decat invatare indiferent daca este un esec sau succes (se acumuleaza o experienta); 8. orice comportament, actiune are la baza o intentie sau o dorinta pozitiva (are un scop adaptativ). Fiecare persoana incearca si reuseste sa faca cea mai buna alegere din cele pe care le are la dispozitie; 9. daca exista un precedent, se poate (daca altcineva poate atunci pot si eu)!

1. Psihomotricitatea – precizări conceptuale Fiinţa umană poate fi definită prin corporalitate, mentalitate şi spiritualitate. Acestea se formează în ontogeneză, printr-un extrem de complex şi rafinat proces de dezvoltare – structurare - organizare. Expresie a adaptării organismului la mediu, activităţile psihică şi motrică nu pot fi separate una de cealaltă decât operându-se o delimitare strict teoretică, fără o corespondenţă cu realitatea obiectivă În sfera psihomotricităţii, M. Epuran include: - schema corporală; - coordonarea dinamică (a întregului corp şi a segmentelor sale); - lateralitatea; - coordonarea statică (echilibrarea); - coordonarea perceptivmotrică (percepţia spaţiului, ritmului şi mişcărilor proprii); - rapiditatea mişcărilor; - ideomotricitatea - ca sinteză dinamică a schemei corporale şi a coordonărilor perceptiv-motrice cu sarcina motrică (M. Epuran 1976). Autorii disting între funcţia psihomotrică, ale cărei principale componente sunt: schema corporală, lateralitatea, inteligenţa motrică şi capacitatea psihomotrică, (având în componenţă elemente stabile aptitudini psihomotrice, la care se adaugă elementele de stare). Dezv in ontogeneza: Psihomotricitatea explică,importanţa motricităţii în dezvoltarea somatică şi psihică. Manifestarea psihică cat si cea motrică reprezintă elemente fundamentale ale adaptării sistemului. ambele, rudimentare la naştere, evoluează în timpul copilăriei şi se dezvoltă la început în directă şi strânsă legătură, apoi parcurgând integrări din ce în ce mai ierarhizate şi diferenţiate în sectoare perfecţionate. Sinergia psihomotrică începe să se realizeze de la naştere sub influenţa factorilor educativi. În etapele timpurii ale ontogenezei, factorii hotărâtori ai dezvoltării psihomotrice sunt - alături de maturizarea sinergică - raportul mamă-copil şi factorii socio-culturali. Conform lui J. Bruner (1943), comportamentul motor se dezvoltă progresiv, procesual, determinând dezvoltarea psihică, în general, prin integrări succesive şi progresive sub impulsul nevoii organizării răspunsurilor motrice implicate în adaptarea la mediu. “Învăţarea motrică apare, conform teoriei lui Bruner, ca o înlănţuire de subrutine modulare ce pot interveni în comportamente diferite. Eficacitatea mişcării creşte prin învăţare, anumite subrutine putând fi înlocuite cu altele. Pe măsură ce învăţarea solicită şi ajută, subrutinele formate intră în componenţa unor structuri mai complexe” Diferitele achiziţii, abilităţi, interacţionează unele cu altele, pot să se întărească reciproc sau, pentru scurte perioade de timp, să se concureze. Milani (1964) denumeşte această caracteristică a dezvoltării psihomotrice “competiţia pattern-urilor”. El afirmă că “procesul dinamic al structurării motorii în stadiile timpurii ale dezvoltării infantile, pare să fie în mod esenţial, o întrepătrudere a unor pattern-uri variate, care apar şi dispar. În momentul în care un pattern motor satisface nevoile adaptative ale copilului, acesta este, pentru o perioadă de timp, exersat cu o mare perseverenţă, ducând chiar la tulburarea vechilor achiziţii, datorită încercării copilului de a face ceva mai dificil, mai atractiv şi mai eficient. Fiecare achiziţie nou însuşită pregăteşte copilul pentru achiziţia următoare. Odată ce noul pattern s-a stabilizat sunt reluate şi vechile achiziţii, la un nivel superior de integrare, intrând în componenţa noului comportament. LATERALITATEA : Conform lui H. Pieron (1968), lateralitatea este predominarea uneia sau alteia din cele două dispozitive simetrice: a unei mâini, a unui ochi, care determină dreptacii sau stângacii manuali sau oculari  R. Lafon (1963), consideră lateralitatea ca fiind inegalitatea funcţională a părţii (jumătăţii) drepte sau stângi a corpului.  U. Şchiopu, (1997) defineşte lateralitatea ca fiind predominanţa funcţională a unei părţi a corpului asupra alteia, mai ales a mâinii, rezultând din utilizarea preferenţială a acesteia.  Aşa cum, de regulă, domină mâna dreaptă, tot aşa, subliniază B. Ananiev domină, sub anumite raporturi, unul din ochi, una dintre urechi, fenomenul fiind necesar în ordinea coordonării intrafuncţionale şi implicând predominarea unor mecanisme din emisfera cerebrală corespunzătoare.  Conform lui Francine Lauzon, citată de V. Horghidan (2000): - lateralitatea este cunoaşterea interiorizată a celor două părţi ale corpului, capacitatea de a identifica partea stângă de partea dreaptă; - iar lateralizarea este procesul prin care dominanţa funcţională emisferică se traduce în prevalenţa motrică. Dominarea laterală trebuie însă privită ca o prevalenţă funcţională relativă, deoarece nu se poate vorbi nici de dreptaci, nici de stângaci sută la sută, aceasta trebuind considerată ca o problemă de intensitate, care variază în funcţie de o cauzalitate multiplă. A. Factorilor de natură biologică Cei mai mulţi autori consideră lateralizarea ca fiind legată de

funcţia dominantă a unei emisfere cerebrale (asimetria funcţională a creierului) ce determină inegalitatea funcţională a jumătăţilor stânga sau dreapta a corpului, celelalte elemente nuanţând doar fenomenul. Deşi, conform unor cercetări recente, specialiştii tind tot mai mult că considere localizarea strictă a unei funcţii mentale în limitele unei structuri biologice ca fiind sortită eşecului Justine Sergent, (1996) consideră că se poate evidenţia, totuşi, o oarecare coerenţă la nivelul repartiţiei competenţelor ce caracterizează fiecare emisferă (rezultat al unui extrem de complex proces evolutiv, nuanţat şi de factori de natură socială). Deşi cercetările din domeniul neuropsihologiei clinice şi neurologiei comportamentului au evidenţiat specializarea emisferică şi lateralizarea funcţiilor, între cele două emisfere există mai multe asemănări decât deosebiri. În realizarea oricărei funcţii, creşterea activităţii corticale a celor două emisfere este semnificativ mai mare decât diferenţa dintre nivelurile de activitate a fiecărei emisfere în parte (J. Sargent, 1996). Autorul consideră că, din punct de vedere exclusiv clinic asimetria funcţională a creierului se exprimă cel mai evident în distincţia verbal – non-verbal, în general, de funcţiile verbale (atât în ceea ce priveşte emisiune, cât şi înţelegerea) fiind responsabilă emisfera stângă, iar de funcţiile referitoare la sfera vizualospaţială şi de orientare în spaţiu, fiind responsabilă emisfera dreaptă. Cu toate acestea, datorită implicării deosebite limbajului în întrega dezvoltare psihică, este posibil să nu existe funcţii exclusiv non-verbale. După unii autori (Justine Sergent, Claude Paquette, 1996), capacităţile operaţionale ale emisferelor cerebrale depind de: mecanismele implicate în realizarea unei funcţii date şi nu de tipul de informaţie care trebuie tratată. De aceea natura intrinsec analitică a limabjului este cea care determină reprezentarea limbajului în emisfera stângă, fără ca, prin aceasta să fie împiedicată contribuţia la această funcţie a emisferei drepte. Aceasta are o modalitate globală de procesare a informaţiei: de exemplu, dacă emisfera dreaptă îşi construieşte o privire de ansamblu asupra unei feţe, emisfera stângă tratează fiecare din trăsăturile faciale în mod independent. Contribuţia fiecărei emisfere la o funcţie poate varia în funcţie de anumiţi factori: - natura sarcinii care trebuie îndeplinită; - circumstanţe; - strategiile rezolutive adoptate. Există mai multe modalităţi prin care cele 2 emisfere pot să contribuie în mod inegal la comportament, iar această diversitate de asimetrie funcţională (pusă în evidenţă de observaţiile efectuate în legătură cu deficitele ce apar ca urmare a unor leziuni unilaterale) împiedică să se identifice natura exactă. 3.3. Prevalenţa manuală şi lateralizarea unor funcţii psihice ; Prevalenţa manuală este probabil, semnul cel mai evident al unei asimetrii funcţionale şi majoritatea fiinţelor umane; indiferent de cultură şi rasă, acestea folosesc de preferinţă mâna dreaptă atunci când efectuează activităţi unimanuale şi sunt mai îndemânatice cu dreapta decât cu stânga. Faptul că aproximativ 90 % dintre oameni sunt mai îndemânatici cu dreapta decât cu stânga, iar specializarea emisferei stângi pentru funcţiile verbale se observă tot într-o proporţie de 90%, sugerează o relaţie între aceste fenomene, dar cercetări recente arată că asocierea între prevalenţa manuală şi lateralizarea limbajului este departe de a fi perfectă În ceea ce priveşte relaţia între planurile cognitiv şi afectiv, studii efectuate de Claude Paquette (1996) asupra asimetriei funcţionale a creierului conduc la concluzia că funcţiile afective sunt mai puţin lateralizate decât cele cognitive. Studiile realizate de M. Bryden (1982) şi M. Corbalis (1983), evidenţiază o serie de factori ce contribuie la dobândirea stângăciei manuale, cum ar fi: factori genetici, un gradient de maturare, anoxia neonatală, influenţa educativă a părinţilor. O serie de cercetări (Claude Paquette- 1996, M. Diamond- 1984, D. Lewis, 1989) atrag atenţia asupra posibilităţii ca specializarea emisferică şi lateralizarea – ca efect al acestui fenomen- să fie determinată şi de factori de natură hormonală, deoarece este mai puţin pronunţată la femei decât la bărbaţi; reprezentanţii sexului masculin la diferite specii de animale sunt mai puternic lateralizaţi. B. Factori de natură socio-culturală: religia, morala, cultura (acţionând la nivel individual prin mecanisme multiple, precum imitaţia, limbajul etc; scrisul, de exemplu, constituie factorul socio-cultural cel mai important); V. Horghidan (2000) consideră că lateralizarea şi lateralitatea sunt influenţate, în ontogeneză de următorii factori:  activităţile motorii ale subiectului;  presiunile – cerinţele mediului;  unele elemente care favorizează subiecţii dreptaci ; convenienţele sociale, modele care sunt preluate de copil prin imitaţie. 3.4. Tipuri de lateralitate : Lateralitatea se clasifică, conform lui C. Păunescu, după natura sa (lateralitate normală şi lateralitate patologică), după gradul de intensitate (lateralitate puternică , lateralitate slab conturată, ambidextrie), după gradul de omogenitate (omogenă, neomogenă şi contrariată), după gradul de participare a membrelor superioare şi inferioare: bilaterală, omolaterală, încrucişată şi multilaterală. În funcţie de nivelul la care se exprimă prevalenţa funcţională, lateralitatea este manuală, podală, vizuală,

auditivă. Evaluarea lor conduce la obţinerea unei formule ce caracterizează fiecare individ: D– d – M – s – S. Un subiect este:  dreptaci categoric (respectiv stângaci categoric) - atunci când utilizeazează mâna, piciorul sau ochiul dreapt (respectiv stâng), pe baza unei prevalenţe funcţionale cerebrale stângi (respectiv drepte);  dreptaci mixt (respectiv stângaci mixt) – dacă realizează unele acţiuni cu o parte a corpului şi alte acţiuni cu segmentul situat de cealaltă parte a corpului;  ambidextru – când foloseşte cu aceeaşi abilitate ambele segmente simetrice 3.5. Unele repere privind dezvoltarea lateralităţii în ontogeneză -- În ceea ce priveşte lateralizarea (procesul prin care dominanţa funcţională emisferică se traduce în prevalenţa motrică), în primul an de viaţă aceasta este oscilantă; iniţial domină câteva forme primare de ambidextrie; conform V. Horghidan (2000), s-a constatat activismul accentuat al braţului drept. După 1 an, începe să se manifeste, la majoritatea copiilor asimetria de dreapta, care se accentuează odată cu înaintarea în vârstă. În literatura de specialitate este pusă în evidenţă o diminuare a prevalenţei funcţionale stângi la preşcolarul mare comparativ cu antepreşcolar. - În ceea ce priveşte lateralitatea (cunoaşterea interiorizată a celor două părţi ale corpului), la 5 ani copilul diferenţiază stânga de dreapta, la propriul corp şi în spaţiu. - Procesul lateralizării (ce se încheie în jurul vârstei de 6 ani), se dezvoltă în strânsă interdependenţă cu evoluţia schemei corporale şi evoluţia congnitivă (în special dezvoltarea percepţiei spaţio-temporale) şi are o importanţă deosebită în evoluţia psihică a copilului. Acesta este pus în faţa unei dihotomii fundamentale: stânga – dreapta, (alături de sus - jos, înapoi - înainte, feminin - masculin, trecut – viitor). Acestea reflectă aspectele cele mai contradictorii ale fiinţei umane - consideră Annick de Souzenellle (1999) şi, odată descoperite, constituie repere fundamentale ale organizării psihice. Lateralitatea bine afirmată contribuie la formarea schemei corporale. Coloana vertebrală capătă, o nouă dimensiune: aceea de unificare a contrariilor. 4. SCHEMA CORPORALĂ 4.1. Conceptul de schemă corporală Pentru desemnarea conceptului de schemă corporală (termen ce reflectă o realitate deosebit de complexă), în literatura de specialitate s-au folosit o serie de termeni sinonimi, cum ar fi: imaginea corpului, reprezentarea corpului propriu, schemă posturală (Head), imaginea de sine însuşi (Lhermitte) etc, şi au fost emise o serie de definiţii:  A. Porot, (1960), citat de V. Horghidan (2000) consideră schema corporală ca fiind imaginea pe care o are fiecare despre corpul său, imagine totală sau parţială, percepută în stare statică sau dinamică sau în raporturile părţilor corpului între ele şi, mai ales, în raporturile acestuia cu spaţiul şi mediul înconjurător;  Schilder, (citat de V. Horghidan, 2000) defineşte schema corporală ca fiind o sinteză psihică între conştiinţa corporalităţii şi experienţa subiectivă a corpului.  U. Şchiopu, (1997) o consideră reprezentarea pe care o are fiecare individ asupra propriului său corp şi care serveşte ca reper spaţial în mişcările cele mai simple şi în imaginea de sine. Este un model permanent, vizual, postural, spaţial, infraconştient ce constituie şi un punct de reper în spaţiu;  Conform lui H. Wallon (1975), constituie un element de bază în formarea personalităţii copilului. Schema corporală în concepţia acestui autor este reprezentarea mai mult sau mai puţin globală, mai mult sau mai puţin ştiinţifică şi diferenţiată pe care copilul o are despre propriul său corp. Autorul subliniază faptul că schema corporală nu este nici entitate biologică nici dat, ci se construieşte în ontogeneză, în raporturile dintre individ şi mediu.  V. Horghidan (1980) defineşte schema corporală ca fiind imaginea structurii tridimensionale a corpului, a structurii sale compusă din diverse elemente, a raportului specific dintre părţile constitutive ale corpului, părţi care dobândesc semnificaţie numai în raport cu ansamblul, este reflectarea posturilor şi a atitudinilor, a stării statice şi a celei dinamice, este, în acelaşi timp, imaginea structurii şi a disponibilităţilor corpului. Schema corporală este reprezentarea pe care fiecare o are despre corpul său, prin care se diferenţiază de alţii păstrând sentimentul permanent de a fi el însuşi. Schema corporala reprezintă una dintre structurile psihice fundamentale, atât pentru constituirea modelului intern al realităţii externe, cât şi pentru constituirea modelului propriului Eu. Astfel, pentru mulţi autori, Eul se diferenţiază şi îşi dezvoltă mecanisme integratoare articulate prin expunerea lui la acţiuni externe. Elaborarea Eului fizic reprezintă baza constituirii Eului psihic. Schema corporală reprezintă, de-a lungul întregii vieţi, principalul punct de reper în cunoaşterea mediului, ca şi în organizarea răspunsurilor motrice, principalul “punct de sprijin” ce face posibilă elaborarea diferitelor sisteme de referinţă şi cunoaşterea realităţii conform acestora. De aceea, perturbările în evoluţia schemei corporale reflectă tulburarea comunicării cu mediul extern şi cu sine, manifestându-se la trei nivele: motric, cognitiv şi al relaţiilor sociale.

4.2. Factori determinativi în formarea schemei corporale Procesul complex de elaborare a schemei corporale are la bază sinteza reflectărilor segmentelor propriului corp, în stare statică sau dinamică) şi se realizează progresiv în timp, prin mecanisme senzoriale multiple, pe baza asocierii repetate a informaţiilor primite prin senzaţii exteroceptive şi proprioceptive (procesare complexă a informaţiilor tactile, vizuale, auditive, labirintive, kinestezice etc) şi a experienţei fiecărui individ. C. Arseni, Dănăilă, M. Golu, consideră că esenţial pentru constituirea schemei corporale (ce duce la manifestărea conştiinţei de sine în organizarea şi reglarea comportamentului) este faptul că, reprezentarea pe scoarţa cerebrală a fiecărui segment al corpului, sub aspectul sensibilităţii kinestezice se face proporţional nu cu mărimea reală, ci cu valoarea funcţională. Autorii citaţi consideră că, din punct de vedere funcţional, reprezentarea segmentară succesivă poate fi evidenţiată şi prin faptul că, deşi contururile imaginilor sensibilităţii cutanato-tactile şi cea a aparatului muşchilor scheletici, sunt trasate prin lărgirea internă a organizării structurale a creierului încă de la naştere, conţinutul lor informaţional şi operaţionalizarea (instrumentalizarea) psihocomportamentală se realizează în ontogeneză în mod treptat, pe măsura formării complexelor kinestezicotactile în raport cu obiectele externe. Integrarea maturizării sinergice şi a experienţei cognitiv-senzoriale privind caracteristicile eu-lui fizic formează structuri din ce în ce mai complexe, de ordin cognitiv-conativ, schema corporală devenind una din coordonatele fundamentale de definiţie ale fiinţei umane. J. Le Boulch consideră că schema corporală se formează prin percepţia şi controlul corpului propriu (interiorizarea senzaţiilor despre anumite părţi ale corpului şi despre corp în ansamblul său), echilibrul postural, lateralitatea bine afirmată, independenţa diferitelor segmente în raport cu trunchiul şi a unora faţă de celelalte şi stăpânirea impulsurilor şi inhibiţiilor asociate în cele precedente şi stăpânirea respiraţiei. Ajuriaguerra (1974) subliniază: Schema corporală, referinţa la el însuşi, nu este un dat, ci o practică care evoluează cu explorarea şi imitaţia. (...) înainte de a cunoaşte noţiunile dreapta-stânga, înainte-înapoi, subiectul manipulează aceste direcţii şi se joacă în configuraţii. 4.3. Corporalitate şi acţiune în formarea identităţii Comunicarea cu mediul şi cu sine, eficienţa acţiunilor reflectată în eficienţa adaptării au drept condiţie fundamentală constituirea unui model informaţional veridic despre propriul corp ceea ce se transpune în stăpânirea corpului propriu, controlul conştient voluntar, fina discriminare şi utilizarea selectivă a fiecărui segment al lui. Orientarea în coordonatele spaţiale ale propriei realităţi fizice (corporale) reprezintă un indicator al dezvoltării psihice generale a copilului şi al normalităţii conştiinţei de sine, a sistemului personalităţii. Schema corporală se realizează în ontogeneză, ca rezultat al unui proces îndelungat şi stadial de prelucrare şi integrare a informaţiei. P. Vayer (citat de V. Horghidan, 2000), diferenţiază 3 etape importante în evoluţia schemei corporale: - 0 – 2 ani – trecerea de la activitatea reflexă la primele coordonări globale (mersul); - 2 –5 ani – creşterea capacităţii de autocontrol asupra prorpiului corp, în întregime; - după 5 ani – trecerea de la stadiul sintetic-global la cel al diferenţierii şi analizei. F. Lauzon (1999), citat de V. Horghidan (2000) consideră 3 stadii în evoluţia schemei corporale: - 0-3 ani – stadiul corpului trăit; - 3-7 ani - stadiul corpului perceput; - 7-12 ani - stadiul corpului reprezentat. Annick de Souzenelle (1999) consideră copilăria ca fiind etapa “a avea”, când subiectul dobândeşte cunoaşterea spaţio-temporală a mediului, îşi dezvoltă intelectul, care îi prelungeşte simţurile; vârsta adultă este etapa “a fi”, prin trezirea conştiinţei. Principalii factori de care depinde evoluţia schemei corporale sunt maturizarea, experienţa trăită de copil şi influenţele educative ale mediului. În primul an de viaţă copilul dedică foarte mult timp descoperirii propriului corp. Încă din primele luni de viaţă, el începe să ia cunoştinţă de propriul corp pornind de la diversele acţiuni de stimulare realizate de părinţi (care îl ţin în braţe, îl îmbăiază, îl mângâie sau îi fac masaj etc) - acţiuni care, pentru copil au o rezonanţă afectivă pozitivă - şi până la experienţa durerii fizice (căzături, dureri de burtă, apariţia dinţilor etc). În concepţia lui J. Piaget (1973), nou-născutul raportează totul la corpul său, ca şi cum ar fi centrul lumii, dar un centru care se ignoră, astfel încât subiectul acţiunii nici măcar nu conştientizează sursa acţiunilor sale. Acestea sunt lipsite de inteţionalitate şi sunt centrate pe corpul propriu (centrare care nu este nici voită nici conştientă), în timp ce energia psihică este fixată spre exterior. La 6 luni copilul manifestă interes pentru propria imagine în oglindă (stadiul oglinzii- J. Lacan). Părinţii au o influenţă deosebită în evoluţia copilului şi doar prin faptul că au o prezenţă fizică. Înainte de apariţia permanenţei obiectului, există un sistem de reguli de relaţionare a obiectelor, în care “corpul celorlalţi” există într-o manieră dinamică. De-a lungul procesului extrem de complex, început din această

perioadă, de prelucrare a imaginii corpului altei persoane (prima fiind mama), copilul ajunge a-şi cunoaşte propriul corp şi a-l diferenţia de celelalte obiecte din mediu. În timpul contactului fizic cu alte persoane, el începe să cunoască, pe lângă elementele de schemă corporală şi stările emotive care acompaniză mişcarea diferitelor persoane. La 15 luni (la sfârşitul perioadei prelingvistice) indică elemente ale schemei faciale, puţin mai târziu le va denumi, împreună cu alte elemente ale schemei corporale; Odată cu începutul funcţiunii semiotice şi inteligenţei reprezentative (18-24 de luni) se produce descentarea acţiunilor în raport cu corpul propriu, considerarea acestuia ca pe un obiect printre celelalte, într-un spaţiu care le cuprinde pe toate. Imaginea corpului începe să se formeze în mintea copilului, care devine din ce în ce mai conştient de posibilităţile, dar mai ales de limitele sale. El începe să se cunoască pe sine ca sursă sau chiar ca stăpân pe mişcările propriului corp. În această etapă şi de-a lungul întregului proces de formare a schemei corporale, copilul începe să-şi dezvolte şi capacitatea de a înţelege raporturile în care se află diferitele obiecte din mediu şi raportul în care se află propriul corp cu acestea: distinge ceea ce este realmente posibil să facă, de ceea ce este sortit eşecului . Dezvoltarea percepţiei spaţiului, timpului şi mişcării (despre care am discutat anterior) sunt profund implicate în acest proces. Mulţi copii în această etapă a dezvoltării manifestă un curaj deosebit, dar acest curaj este determinat de faptul că ei nu au capacitatea de a evalua în mod corect caracteristicile spaţiale ale mediului, viteza cu care se mişcă diferitele obiecte faţă de propriul corp şi viteza cu care se mişcă ei, disponibilităţile propriului corp. El trebuie să dobândească posibilitatea de a confrunta propriile acţiuni cu efectele pe care acestea le au asupra diferitelor obiecte din mediu. După o etapă în care se află într-o puternică legătură cu mama, interesul se concentrează asupra propriului corp (caracter narcisist). În acelaşi timp copilul realizează că persoana sa este distinctă de modelele părinţilor. Atenţia pe care copiii o acordă animalelor este trezită şi de descoperirea diferenţelor dintre propriul corp, corpul adulţilor şi al altor forme de existenţă. Spre 5 ani diferenţiază partea dreaptă de partea stângă la propriul corp şi în spaţiu şi la 8 ani poate să transpună şi asupra altora; în perioada 5 la 11-12 ani se trece de la stadiul global-sincretic la cel de diferenţiere şi analiză. La 11-12 ani copilul cunoaşte şi individualizează în întregime schema corporală. Dezvoltarea schemei corporale, ca şi a întregului sistem psihomotor beneficiază în cazul practicării sistematice, de către copil, a diferitelor ramuri de sport. Forţa modelatoare, formativă a mişcării se bazează pe o serie de caracteristici ale acesteia (de ordin spaţial, structural, temporal), toate acestea contribuind la consituirea “eului corporal”, la cunoaşterea mai bună a disponibilităţilor propriului corp şi la acţiuni motrice mai eficiente. 5. IDEOMOTRICITATEA 5.1. Conceptul de ideomotricitate Originar, prin conceptul de ideomotricitate se înţelegea dirijarea motricităţii prin idei (P. Popescu-Neveanu, 1978), subliniindu-se, astfel forţa motrice a ideilor . Ulterior s-au putut realiza ideograme –rezultate ale înregistrării idemotricităţii cu ajutorul ideografului. M. Epuran în lucrarea “63 termes de psychologie du sport” defineşte ideomotricitatea ca fiind “reprezentarea mentală prealabilă actului sau acţiunii motrice propuse”. V. Horghidan (2001) consideră că ideomotricitatea exprimă importanţa pe care o au reprezentările ideomotorii în realizarea şi conducerea mişcării şi, în acelaşi timp la rolul avut de motricitate în formarea imaginilor mintale. “Componentă importantă a psihomotricităţii, idemotricitatea este mecanismul intim al legării reprezentării cu mişcarea. Ea exprimă rolul reprezentării mişcării în realizarea actului motric şi, în aceelaşi timp, rolul mişcării în generarea imaginilor. Ideomotricitatea asigură trecerea de la imaginea percepută a modelului mişcării, la transpunerea în reprezentarea mişcării proprii şi la elaborarea programului de acţiune” . Reprezentările ideomotorii sunt acele reprezentări rezultate din şi prin experienţa mişcării propriului corp şi a segmentelor sale, pentru care există experienţă motrică anterioară. Elementul central al construirii ideomotricităţii îl constituie reprezen-tările ideomotorii. Acestea constituie “elemente de planificare şi reglare a conduitei. Integrate în diferite tipuri de activităţi (de joc, de învăţare, de rezolvare de probleme, de muncă, de creaţie), ele ajută la finalizarea performantă a acestora” Ca elemente incluse în programul mental al mişcării, rerpezentările ideomotorii participă la execuţia corectă a acesteia şi sunt profund implicate în învăţarea motrică dar, în acelaşi timp ajută la formarea la autocunoaştere, alături de alte elemente precum schema corporală. Conştiinţa de sine începe să se formeze odată cu apariţia primelor reprezentări ideomotorii. Încrederea în forţele proprii (privind realizarea unei anumite mişcări), care presupunea anticiparea rezultatului mişcării şi autoaprecierea posibilităţilor de execuţie, implică

reprezentările ideomotorii. Cercetările experimentale au pus în evidenţă faptul că sunt însoţite involuntar şi spontan de microacte, numite acte ideomotorii. De aceea, ele au funcţie de antrenare a mişcărilor. Reprezentarea mintală a exerciţiului însoţită de limbajul intern, contribuie la o execuţie mai bună, mai precisă şi mai corectă (A.T. Puni). O reprezentare cât mai clară şi mai bogată a mişcării care trebuie executată reduce efortul susţinere şi concentrare. 6. INTELIGENŢA MOTRICĂ 6.1. Conceptul de inteligenţă motrică Termenul de inteligenţă motrică, desemnează un aspect mai puţin cercetat al funcţiei psihomotrice.  H. Wallon numeşte inteligenţă practică acel tip de inteligenţă precategorială, primară, situaţională, ce acţionează automat la nivelul senzorio-motor;  P. Parlebas introduce termenul de inteligenţă motrică, pe care o consideră ca rezultând din intricarea structurilor motrice cu cele cognive (logico-semantice). El demonstrează că proprietăţile Gupului lui Piaget nu sunt funcţionale în planul motricităţii: reversibilitatea, identitatea, aditivitatea nu caracterizează motricitatea. Conduitele motrice sunt temporale, unice (irepetabile), ireversibile iar un act este mai mult decât suma elementelor sale fiind un tot original. Aceste proprietăţi nu pot fi aplicate motricităţii brute, dar la nivelul reprezentărilor, schemelor se poate pune în evidenţă un izomorfism între aceste caracteristici şi planul psihomotor. De aceea pentru a se pune în evidenţă inteligenţa motrică trebuie să se favorizeze evoluţia dinspre planul senzoriomotor spre planul reflectării. P. Parlebas, pornind de la teoria lui Piaget asupra dezvoltării cognitive în ontogeneză apreciază că, deşi Piaget reconsideră rolul educaţiei psihomotrice în dezvoltarea copilului şi subliniază unitatea fundamentală a motricităţii şi inteligenţei sub aspectul său operativ, paradoxal, el totuşi negliijează motricitatea ca atare. În concepţia lui Piaget, consideră autorul citat, actul motric este important mai ales sub aspectul genezei operaţiilor intelectuale şi structurării gradate progesive a inteligenţei. “Dacă motricitatea a jucat un rol important, acest lucru este în măsura în care el a devenit inutil. Ascensiunii gândirii îi corespunde o cădere a motricităţii ca în fig de mai jos. (…) Acest lucru ar fi precum scările de acces atât de preţioase pentru a pătrunde în avion dar care sunt îndepărtate în momentul desprinderii de sol şi al zborului”. Astfel, dacă J. Piaget consideră că motricitatea poate fi proiectată în planul reprezentărilor abstracte, P. Parlebas consideră că şi gândirea operatorie poate fi proiectată la nivel psihomotor impunând noţiunea de inteligenţă motrică. Astfel, dacă J. Piaget consideră că motricitatea poate fi proiectată în lpanul reprezentărilor abstracte, P. Parlebas consideră că şi gândirea operatorie poate fi proiectată la nivelul psihomotor, impunând noţiunea de “inteligenţă motrică”. În lucrarea  63 termes de psychologie du sport sub redacţia M. Epuran (1972) inteligenţa motrică este definită ca fiind “capacitatea mentală a subiectului de a soluţiona teoretic şi practic, într-o manieră perfect adecvată problemele acţiunilor motrice în situaţii noi sau diferite. Inteligenţa motrică reprezintă o sinteză cognitiv-motrică, cu caracter intuitiv sau operativ care utilizează cunoştinţe, reprezentări, obişnuinţe, reorganizate după necesităţile situaţiilor”. Inteligenţa motrică presupune, în general: “capacitatea de a înţelege, capacitatea de a discerne, capacitatea de a integra, capacitatea de a găsi exact şi corect mişcările cele mai adecvate situaţiilor practice (se manifestă în diferite forme şi la diferite nivele), viteza de învăţare motrică, exactitatea coordonărilor spaţiotemporale, capacitatea de combinare a mişcărilor, capacitatea de coordonare şi anticipare” 7. COORDONAREA PSIHOMOTRICĂ7.1. Coordonarea psihomotrică – precizări conceptuale Coordonarea reprezintă esenţa manifestărilor psihomotice; ea presupune integrarea informaţiilor senzoriale exteroceptive şi interoceptive cu funcţiile motrice, astfel încât se realizează armonizarea spaţiotemporală şi energetică a mişcărilor pe criterii acţionale. A. Gagea (2002), consideră coordonarea “o caracteristică spaţio-temporală a mişcării, datorată proporţiilor variate (în mod controlat) ale componentelor energiei. Prin variaţia controlată (voit sau automat) a vitezei momentale şi a forţei într-un timp bine determinat, reglate neuro-muscular, cu aportul informaţiilor senzoriale, mişcarea obiectului deplasat primeşte o anumită traiectorie şi o anumită variaţie în timp” , ceea ce presupune existenţa scopului utilizării energiei mecanice. Coordonarea vizează reactivitatea sinergică a muşchilor şi corpului în ansamblu, astfel încât funcţionalitatea componentelor senzorio-motorii se exprimă în eficienţa şi economia actelor motrice. Aceasta depinde de calitatea receptării, prelucrării, stocării şi reactualizării informaţiilor, de calitatea transmiterii neuronale şi a mecanismelor de control şi de ajustare-optimizare (feed-back şi feed-before).  Coordonarea psihomotrică este definită, în lucrarea  63 termes de psychologie du sport sub redacţia M. Epuran, 1972, ca fiind un aspect al aptitudinilor psihomotrice în care se fac remarcate relaţiile armonice

între funcţiile senzoriale exteroceptive şi interoceptive şi funcţiile motrice, având drept rezultat acordarea spaţio-temporală şi energetică a mişcării.  Platonov consideră coordonarea ca fiind aptitudinea de a efectua rapid şi economicos acţiunile motrice complicate şi neaşteptate.  Weineck defineşte coodonarea, ca fiind o cooperare între sistemul nervos central şi muşchii scheletici în timpul derulării unei mişcări. În prezent, o serie de autori (Schnabel, Meinel, Hirtz, Weineck, D.D. Blume, R. Manno etc), au impus temenul de capacităţi coordinative în legătură cu diferitele aspecte ale coordonării implicate în planul psihomotor, pe care le tratează în raport cu capacităţile condiţionale (calităţi ale motricităţii care au la bază eficienţa metabolismului energetic). Hirtz (1981), consideră capacităţile coordinative ca fiind determinate de procesele de conducere motrică şi de reglare gestuală, ele dând subiectului stăpânire de sine, siguranţă şi posibilitatea economisirii efortului, a acţiunilor motrice, în situaţii previzibile (stereotipe) şi imprevizibile (de adaptare), precum şi posibilitatea de învăţare, relativ rapidă a gesturilor motrice. 7.2. Aspecte ale evoluţiei capacităţii coordinative în ontogeneză şi organizarea răspunsurilor motrice Evoluţia coodonării psihomotrice este condiţionată, ca şi în cazul psi-homotricităţii, de integrarea interacţiunii educaţiei şi maturizării sinergice. Nivelul coordonării poate fi evidenţiat prin nivelul organizării răspunsurilor motrice. Conform V. Horghidan (2000), organizarea răspunsurilor motrice este rezultantă a vectorilor : creştere, maturizare, învăţare şi se exprimă: “cantitativ - în achiziţionarea şi creşterea numerică a conduitelor motrice şi calitativ - în diversificarea, dezvoltarea complexităţii, a posibilităţilor de combinare şi utilizare intenţionată şi adaptativă a structurilor formate” Copilul încă din primele zile de viaţă este capabil să emită răspunsuri motrice reflexe, pe baza cărora realizează o minimă adaptare la mediu dar, care constituie şi premise ale procesului complex al integrării conduitei motorii. . Conduita motrică eficientă, se caracterizată prin organizare internă (care presupune organizarea ierarhică a integronilor – conform M. Reuchlin, 1988) şi finalitate (se supune scopului activităţii pe care o desfăşoară subiectul) - şi presupune o coordonare extrem de precisă şi de complexă a unui număr foarte mare de contracţii musculare diferite, precum şi integrarea informaţiilor senzoriale. Astfel, conduitele mai simple, prin integrare, generează conduite mai complexe. Organizarea răspunsurilor motrice şi relaţia acestui proces cu dezvoltarea perceptivă, pun în evidenţă importanţa şi generalitatea funcţiilor integratoare, aşa cum am subliniat anterior şi când am discutat despre sinergia psihomotrică. De asemenea, în cazul organizării răspunsurilor motrice la nivelul fiinţei umane, elementele pot să nu mai fie conduite direct observabile, “devenind conduite virtuale, potenţiale, legate una de alta printr-o reţea ipotetică, aleasă în aşa fel încât să facă funcţionarea integronului compatibilă su faptele observate (…) De exemplu, un sistem integrat de conduite reale – coordonarea unor obiecte – poate avea ca produs structura operatorie a serierii, care este o conduită virtuală” Finalitatea integrării conduitelor este adaptarea la mediul natural şi social, cu o eficienţă cât mai ridicată. Aceasta înseamnă cost redus (consum de energie psihică şi nervoasă, cheltuieli de timp sau materiale) şi efect maxim. Astfel, deprinderile motrice (acte motrice învăţate) ce se caracterizează, în concepţia lui M. Epuran (1976), prin “indici superiori de execuţie: coordonare, viteză, precizie, uşurinţă, plasticitate, automatizare”, sunt o condiţie a eficienţei în planul activităţii corporale. Ele asigură maximum de reuşită cu un cost minim, necesitând controlul episodic sau superficial al conştiinţei (P. Popescu-Neveanu, 1978). Redundanţa este o caracteristică a organizării şi integrării conduitei motrice, exersarea fiind o condiţie a perfecţionării gestului motric

You're Reading a Free Preview

Download
scribd
/*********** DO NOT ALTER ANYTHING BELOW THIS LINE ! ************/ var s_code=s.t();if(s_code)document.write(s_code)//-->