Cultul crestin al Capadociei secolului IV - intre improvizatie si text scris: o chestionare a scrierilor Sfantului Vasile cel Mare

Lect. Dr. Ciprian Streza Capadocia a fost o provincie care a fascinat dintotdeauna. Relieful si climatul ei auster, vastele ei lanturi muntoase solitare i-au creat o reputatie deosebita. Inca din antichitate ea a fost regiunea asociata unei populatii retrase intr-o pozitie defensiva lasand loc popoarelor nomade sa traverseze vaile ei impresionante. Acesti factori geografici si climatici si-au lasat amprenta in toate aspectele vietii sociale inclusiv in aparitia crestinismului si mai apoi in dezvoltarea vietii religioase. Regiune istorica de mare importanta, Capadocia este pentru prima data mentionata in literatura crestina in prima epistola a Sfantului Apostol Petru (1, 1) unde aceasta regiune este amintita alaturi de Pont si Bitinia. Cum au aparut atat de devreme comunitati crestine in acest tinut este putin cunoscut, insa se poate presupune ca influenta Antiohiei a fost definitorie. Sfantul Grigorie Taumaturgul (213-270) este considerat a fi cel care a evanghelizat Capadocia si in mod special Pontul. De personalitatea acestuia se leaga si familia Sfantului Vasile cel Mare, caci Macrina, bunica lui dupa tata, a fost ucenica a Sfantului Grigorie Taumaturgul. Sfantul Vasile cel Mare este cel care si-a lasat in mod decisiv amprenta in toate aspectele vietii religioase, sociale si politice ale Capadociei secolului IV. El s-a nascut din parinti crestini in Cezareea Capadociei, in anul 329 sau 330. Tatal sau, retor de seama si avocat in Neocezareea, a fost primul dascal al tanarului Vasile introducandu-l in lumea stiintelor vremii si dandu-i primele notiunile de cultura generala [ ]. Situatia materiala a familiei i-a permis mai apoi, dupa frecventarea scolii din Cezareea, unde l-a cunoscut si pe Sfantul Grigorie de Nazianz, sa isi continue studiile in marile centre culturale ale vremii de atunci, mai intai la Constantinopol (348-349), unde l-a audiat pe renumitul retor Libanius, iar mai apoi la Atena, unde alaturi de bunul sau prieten Grigorie au frecventat cursurile retorilor Proheresius si Himerius. Parasind Atena, pe care a numit-o fericire goala [ ] si dupa o scurta perioada in care a predat retorica in Cezareea (355 -356) tanarul Vasile a fost botezat de episcopul Dianius, a devenit mai apoi citet (anagnost) iar din 359/360 a implinit functia de diacon. Dorinta sa de aprofundare si experiere in adancime a tainelor crestinismului, au dus la retragerea sa in Pont, pe malul raului Iris, la Anesi, dupa modelul mamei sale Emilia si a surorii sale Macrina, nu inainte de a intreprinde o vizita la cele mai importante centre monahale ale vremii din Siria, Mesopotamia, Palestina si Egipt, pe urmele mentorului sau spiritual Eustatiu de Sevastia. Din anul 358 i se va alatura Sfantului Vasile si prietenul sau, Sfantul Grigorie de Nazianz, iar impreuna vor alcatui o antologie din scrierile lui Origen numita Filocalia. Dar viata noua ascetica inceputa nu l-au facut pe marele parinte capadocian sa piarda din vedere nevoile concrete ale Bisericii epocii sale. Astfel, ca simplu monah ia parte in anul 360 la dezbaterile teologice ale sinodului din Constantinopol, unde se dezice de pozitia homoiousiana adoptata de episcopul sau Dianius. Urmasul acestuia, Eusebiu, il va si hirotoni pe Sfantul Vasile ca preot in 364, insa nu dupa mult timp din cauza unor neintelegeri cu episcopul sau, proaspatul admis in clerul bisericesc se va retrage din nou la Anesi in Pont. Atunci cand imparatul arian Valens si-a anuntat vizita in Cezareea, cu asentimenul lui Eusebie, Sfantul Grigorie de Nazianz l-a chemat din Pont pe cultul si bunul teolog Vasile in sprijinul Bisericii. Intors in Cezareea, Sfantul Vasile s-a ocupat de preintampinarea pericolului ereziei ariene prin organizarea unei vaste activitati pastorale, prin predicile sale, prin grija pentru saraci si prin organizarea cultului Bisericii. Totodata, a participat la lucrarile sinodului de Lampsakus (364) si de la Tyana (366) menite sa intareasca si sa precizeze marturisirea de credinta niceana, si se opune cu succes tentativei din 365 a imparatului Valens de a impune orasului Cezareea formula de credinta homeeana. Dupa moartea lui Eusebie in 370, cu toata opozitia arienilor, ortodocsii au reusit sa aleaga pe Sfantul Vasile ca episcop in scaunul vacant. In noua sa pozitie, marele parinte capadocian a inceput reorganizare eparhiei sale vizitand pe unii, altora trimitandu-le soli, indemnand, mustrand, rugand, amenintand, ocarand, luptandu-se pentru popoare, orase sau chiar persoane izolate, gasind toata calea spre mantuire, tamaduind pretutindeni, era un nou Veseleil, arhitect al cortului marturiei, intrebuintand tot felul de materiale si mestesugiri pentru atingerea scopului si aranjand totul pentru maretia si armonia unei unice frumuseti. Grija pentru saraci, ajutorarea celor din nevoi, usurarea suferintelor celor bolnavi si imbunatatirea vietii celor saraci si a celor necajiti a fost grija permanenta a Sfantului Vasile cel Mare: ca tanar monah, de mai multe ori a impartit averea sa saracilor, ca preot a dat hrana celor flamanzi in timpul cumplitei foamete din 368, iar ca episcop si-a largit activitatile sale de binefacere, creand in apropierea orasului Cezareea un mare complex filantropic ce cuprindea: biserica, spitale, leprozerii, azile pentru batrani, case pentru straini. Asezamantul acesta a fost numit de catre popor Vasiliada, dupa numele intemeietorului lui. Slabit si istovit de boala de care suferea inca din tinerete si de asceza pe care si-o impunea trupului sau, Sfantul Vasile s-a stins din viata la 1 ianuarie 379. El a lasat in urma sa o vasta opera cuprinzand peste 160 de lucrari autentice, alte 15 clasificate ca Dubia si alte 60 ca Spuria. Ca si ceilalti doi parinti capadocieni, Sfantul Grigorie de Nazianz si Sfantul Grigorie de Nyssa, ca si Sfantul Ioan Gura de Aur, Sfantul Vasile cel Mare a fost o personalitate formativa si datatoare de ton in viata si teologia Bisericii Rasaritului. Din totalitatea operelor sale ce au fi grupate in diferite categorii: scrieri dogmatice, scrieri ascetice, omilii, epistole, reiese cu evidenta interesul mare pe care l-a acordat vietii liturgice in edificarea vietii spirituale in eparhia sa: Regulile sale ascetice contin o serie de indicatii privitoare la rugaciunea cotidiana a monahilor, epistolele sale vorbesc despre existenta si practica rugaciunii cultice dar si de administrarea Sfintelor Taine in comunitatile crestine ale Capadociei secolului IV, iar o anafora

euharistica de o frumusete inegalabila poarta numele sau. Operele Sfantului Vasile cel Mare ofera suficiente informatii din care se pot desprinde principalele caracteristici ale cultului crestin din Capadocia secolului IV. Dificultatea de a defini cu exactitate in ce consta paternitatea vasiliana a anaforalei ce poarta numele marelui parinte capadocian este data de fluiditatea si oralitatea ce a caracterizat cultul crestin al primelor secole, astfel incat de la moartea Sfantul Vasile (379) pana la prima marturie scrisa a acestui text euhologic ce apare abia in secolul VIII in codicele Barberini, perioada ce s-a scurs a fost in mod cert una de evolutie a cultului, si este astfel aproape imposibil ca acest rastimp sa nu isi fi lasat amprenta asupra formularului euhologic atribuit Sfantul Vasile cel Mare. Este ceea ce remarca Th. Belpaire in 1931 in pertinenta recenzie facuta lucrarii lui Hieronymus Engberding, Das eucharistische Hochgebet der Basileiosliturgie, Textgeschichtliche Untersuchungen und kritischce Ausgabe: Asemanarile intre doua formulare liturgice nu provin intotdeauna din dependenta de un original comun, ci ele pot fi cauzate de fortele proprii ale dezvoltarii liturgice.iar aceasta amplificare a textului anaforic s-a produs inainte de secolul IX, deci anterioara celui mai vechi manuscris (studiat de Engberding), intr-o epoca in care se prea poate ca Liturghiile sa fi fost retinute pe de rost Daca se tine seama de faptul ca mai mult de cinci secole separa moartea Sfantul Vasile de la data primului manuscris cunoscutesti tentat sa adopti vis-a-vis de problema pusa de Engberding: amplificare sau scurtare a materialului pre-existent atitudinea de non liquet [chestiunea nu este clara] Primul lucru insa care trebuie chestionat este cel al posibilitatii improvizarii si modificarii de catre un episcop unui text euharistic la sfarsitul secolului IV. Sfantul Vasile cel Mare nu da in intreaga sa opera nici o trimitere la textul anaforalei a vremii respective, dar diferitele referinte cu caracter liturgic care apar in lucrarile sale marturisesc despre o oarecare fluiditatea si oralitatea cultului crestin a acelei perioade: 1. La inceputul tratatului sau Despre Sfantul Duh scris in jurul anului 373, Sfantul Vasile indica motivul care l a determinat sa redacteze aceasta lucrare: Nu de mult, pe cand ma rugam cu poporul si aduceam lauda lui Dumnezeu Tatal in doua feluri, si anume odata cu Fiul impreuna cu Sfantul Duh, iar alta data prin Fiul in Duhul Sfant, ne-au acuzat unii dintre cei de fata ca am fi folosit cuvinte straine si contradictorii. Dupa cum se poate observa, Sfantul Vasile este acuzat aici de inovatii cultice cu implicatii dogmatice. Folosirea alternativa a celor doua doxologii de catre episcopul locului denota o anumita fluiditate si oralitate existenta in cult, fapt care face ca si acuzatia sa fie adusa pe motiv de inovatii teologice, iar nu pe motiv de inovatii liturgice. Sfantul Vasile a folosit alternativ aceste doua doxologii cu un scop vadit apologetic si didactic, putand face acest lucru deoarece oralitatea formularelor euhologice la sfarsitul secolului IV permiteau improvizatia. In alt pasaj din tratatul Despre Sfantul Duh autorul subliniaza faptul ca inovatia de care este acuzat este de fapt insusirea si folosirea unei vechi expresii prezenta din vechime in cultul Bisericii iar accentul pus pe importanta traditiei orale in transmiterea si pastrarea formularelor euhologice indica cadrele generale in care improvizatia putea sa aiba loc: Impotriva afirmatiei ca doxologia este fara marturii si nescrisa, aceasta o spunem: daca nimic nescris nu este acceptat, atunci sa nu fie primita nici aceasta [doxologie]: daca insa majoritatea Tainelor pe cale nescrisa s-au incetatenit la noi, atunci alaturi de celelalte multe vom accepta si pe aceasta. Cred ca este apostolic, ca cineva sa staruie in traditiile nescrise. ...Daca insa trebuie sa vorbesc despre mine insumi, eu pastrez aceasta expresie ca pe o mostenire parinteasca, caci am primit-o de la un barbat care a petrecut mult timp in slujba lui Dumnezeu. Cautand eu insumi [sa aflu] daca unul dintre barbatii fericiti de demult au folosit acesti termeni controversati de acum, am gasit multi, pe care vechimea lor ii face vrednici de crezare 2. Pasajul clasic din tratatul Despre Sfantul Duh in care autorul chestioneaza posibilitatea fundamentarii practicilor liturgice pe traditia nescrisa a Bisericii si a improvizarii in cult este cel din capitolul 27, 66: Cuvintele epiclezei [rostite] la sfintirea painii [Sfintei] Euharistii si a potirului binecuvantarii, cine dintre sfinti ne-a lasat-o in scris? Caci noi nu ne multumim doar cu acelea pe care Apostolul sau Evanghelia le aminteste, ci rostim si inainte si dupa si alte cuvinte, pe care le-am primit din traditia nescrisa, ca avand mare putere [insemnatate] la [savarsirea] Tainei. Este evidenta distinctia pe care Sfantul Vasile o face in acest capitol 27 intre invataturile pe care Biserica le-a mostenit pe cale scrisa si intre cele pe care le-a primit prin Traditie de la Sfintii Apostoli, intre marturisirea oficiala si publica a adevarului de credinta crestin si intre invatatura tainica nescrisa, experienta de veacuri a Bisericii, pastrata in tacere, sesizata si traita in de catre crestini cultul divin. este traditia liturgica ecclesiala cu invataturile de credinta tainice ce le cuprinde, transmisa de la Apostoli prin Tainele Bisericii [ ] iar formularea ca si marturisire de credinta incearca sa defineasca si sa precizeze invatatura Bisericii pe intelesul tuturor. Se pare astfel, ca majoritatea formularelor euhologice erau nescrise, iar savarsitorul Sfintelor Taine improviza intr-un cadru dat, folosindu-se de tainicul traditiei apostolice [ pentru a exprima in maniera personala in textul ] anaforalei ceea ce din totdeauna Biserica a experiat.

3. In alt pasaj din tratatul sau despre Sfantul Duh, marele parinte capadocian pare sa cunoasca un formular liturgic deja fixat in scris din secolul III si pus sub autoritatea Sfantului Grigorie Taumaturgul ( 270): .la ceea ce el [Sfantul Grigorie Taumaturgul] a lasat Bisericii nu s-a mai adaugat nici un act [liturgic] nici un cuvant, nici vreun oarecare rit tainic. Multe din cele ce se savarsesc de catre ei par sa fie incomplete [neterminate] din cauza vechimii compunerii lor; caci nu au permis cei care au condus ca urmasi [ai lui Grigorie] Bisericile ca lucruri care dupa el au aparut sa fie preluate spre adaugire. Daca Sfantul Vasile se refera aici la un formular euhologic deja fixat in scris ar putea fi pus sub semnul intrebarii, datorita accentului mare il pune in intreaga sa opera asupra caracterului oral al transmiterii si pastrarii textelor liturgice. Astfel, aici ar putea fi vorba aici de o fixare in Traditie impusa de personalitatea Sfantului Grigorie Taumaturgul, care a facut ca inovatii liturgice cu implicatii dogmatice sa nu fie acceptate, insa faptul ca incepand din prima jumatate a secolul III pot fi intalnite formulare liturgice fixate deja in scris, cum este Traditia Apostolica a lui Ipolit, in care se precizeaza in mod clar faptul ca episcopul nu era obligat sa urmeze formularul euhologic scris existent la acea vreme, ci putea sa improvizeze, ramanand in cadrele invataturii ortodoxe, pledeaza pentru posibilitatea existentei concomitente in epoca Sfantul Vasile atat a unor formulare liturgice fixe, model dupa care se ghida episcopul in savarsirea Liturghiei, cat si a unei libertati de improvizare in actul de celebrare a Sfintei Euharistii, libertate care, odata cu trecerea timpului, va fi treptat redusa pana in secolul VI, cand mai toate anaforalele ajung sa fie asternute in scris. Astfel, Novella 137 a lui Iustinian din anul 565 prevede pentru candidatii la rangul de episcop obligativitatea de a memora si a reda textul anaforalei in prezenta ierarhilor care urmeaza sa savarseasca hirotonia.

Pe baza acestor informatii pe care le ofera scrierile Sfantul Vasile cel Mare referitor la caracteristicile rugaciunii euharistice din a doua jumatate a secolului IV, precum si pe baza analizei contextului general cultic al acestei perioade a evolutiei anaforalei euharistice a fost chestionata problema paternitatii vasiliene a anaforalei ce poarta numele sfantului. A compus Sfantul Vasile o anafora noua, sau a prelucrat un text preexistent? Raspunsul dat de cercetarea liturgica este ca in acest cadru de oralitate si fluiditate a cultului, rolul acestui sfant parinte a fost unul literar, de perfectionare a unui text ce era atunci in uz in Cezareea Capadociei, pe baza Traditiei nescrise, tainice, binecunoscute si familiare acestuia. Este astfel evident faptul ca un episcop al secolului IV in actul de redactare sau prelucrarea a unui text euhologic trebuia sa tina cont de o serie de norme, de un cadru definit, cel al Traditiei nescrise, in care rugaciunea euharistica trebuia sa ramana, mentionand creatia, iconomia mantuirii, cuvintele de instituire si o doxologie finala, avand astfel destul de putina libertate de a improviza. Rolul lui se reducea la a insera pasaje scurte intr-o schema bine definita, cu scopul de a preciza si a defini mai bine continutul teologic al textului euhologic.