Sunteți pe pagina 1din 46

Democratia Atenei ___________________________________

Cuvantul democratie are o vechime de aproximativ 2005 de ani, provenind din limba greaca in care "demos" inseamna popor (oameni de rand, liberi, barbati, cetateni ai cetatii), iar "kratos" (putere). Prin democratie se intelege puterea poporului, conducerea poporului, de catre popor. Democratia a aparut in Atena in secolul al VI-lea I.Hr ca urmare a reformelor lui Solon urmate de cele al lui Clistene (508 I.Hr) si a culminat sub conducerea lui Pericle (461-430 I.Hr) "epoca de aur" a democratiei ateniene. Democratia antica din Atena era o democratie directa, deoarece toti cetatenii cetatii (polisului), numai barbatii luau parte in mod nemijlocit la adoptarea deciziilor de interes public. Cetatea era condusa de un Sfat (Boule) alcatuit din 500 de membri desemnati prin tragere la sorti pe o perioada de un an si pentru maximum doua mandate (trebuia sa fie cetatean atenian, peste 30 de ani). Adunarea poporului alcatuita din toti barbatii cetateni (cu exceptia sclavilor, strainilor, femeilor ). Adunarea putea decide prin majoritatea simpla asupra oricarei probleme de interes public. Judecatile se tineau in fata unei jurii de 501 membri care luau hotarari prin vot majoritar. Democratia directa a functionat aproximativ 200 de ani. Ea a fost posibila deoarece in Atena dupa lege numarul cetatenilor era mic (mama, tata atenian-pana la Pericle ) dar fata de celelate cetati ale Elladei era un regim politic foarte avansat pentru acele vremuri, asa cum afirma Pericle " Nu trebuie sa ne rusinam fata de alte state . . . , pentru ca la noi conducerea statului nu se reazama pe cei putini, ci pe cei multi. " "Mare era neincrederea ~democratiei~ fata de toti cei carora le delega o particica de putere. Numarul magistratilor grupati in colegii, era o prima precautie. Acestia nu intrau in functie decat dupa ce treceau printr-o cercetare munitioasa care privea atat moralitatea cat si competenta lor. Fiecare magistrat depunea juramant si putea fi oricand destituit printr-un vot al adunarii". Robert Flaciere, "Grecia in epoca lui Pericle" Dupa decaderea Atenei regimul politic democratic si notiunea de democratie a disparut. Un caracter relativ de democratie s-a perpetuat in perioada republicii romane (509 I.Hr - 31 I.Hr) inceputul Principatului lui Octavianus, cand se folosea termenul de cetatean roman (nascut la Roma). In perioada Evului Mediu nu putem vorbi de regim politic democratic, nici de termenul de "cetatean" in afara de orasele italiene, flamande si cele din Liga Hanseatica. Termenul de "cetatean" -"citizen" (locuitor al cetatii) revine in Europa la sfarsitul secolului al XVIII-lea odata cu Revolutia franceza din 1789, odata cu adoptarea Declaratiei Drepturilor Omului si Cetateanului la 26 august 1789. Democratia antica a fost o democratie directa, insa pe masura ce comunitatile sau dezvoltat din punct de vedere demografic, conducerea acestora de catre toti cetatenii nu a mai fost practic posibila. In epoca moderna, locul democratiilor directe a fost prelut de democratia reprezentativa dar s-a preluat si s-a inradacinat ideea separarii puterilor precum in Atena antica (legislative, executive, judecatoreasca) element de baza al democratiei. Primele state democratice moderne au fost Marea Britanie si S.U.A. Dupa parerea mea nu exista legatura directa intre forma de guvernare si regimul politic, deoarece intr-un stat monarhic se poate instaura un regim politic democratic, dupa cum intr-o republica se poate instaura un regim politic nedemocratic, cu toate ca Alexis de Tocqueville in lucrarea sa "Despre democratie in America " (1835-1840), sustine

ca democratia presupune in mod obligatoriu ca forma de stat republica. In Marea Britanie primul pas spre democratie a fost facut in 1689 "Bill of Rights"(Declaratia Drepturilor) prin care se separa puterea executiva, regele Wilhelm III Orania si puterea legislativa Parlamentul, iar in S.U.A Constitutia din 1787, pe care o consider prima constitutie moderna (care dadea drept de vot tuturor barbatilor indiferent de avere). Secolul al XIX-lea aduce o rabufnire a ideilor democratice in timpul miscarilor revolutionare din 1848-1849 (incercari de instaurare a unor regimuri democratice in Paris, Viena, Ungaria, Tara Romaneasca) reprimate insa de regimuri totalitare. Dupa Primul razboi mondial (1918) in Europa in majoritatea tarilor se vor instaura regimuri politice democratice (Cele 14 puncte ale lui Wudrow Wilson), dar sub presiunea fortelor de extrema stanga sau dreapta (bolsevism, fascism, nazism), ele vor fi eliminate, fiind inlocuite cu regimuri totalitare de diferite nuante.

REPUBLICA ROMANA Institutiile Romane ________________________________


Prima i cea mai important instituie a Republicii Romane era Senatul Roman. n Senat existau dou partide neoficiale: optimates i populares. Senatul a avut o importan major, iar prestigiul su s-a format prin prisma participrii instituionale a patricienilor bogai, aparinndaristocraiei, i a plebeilor. Romanii respectau dou principii pentru oficialii lor: anualitatea sau durata de un an a mandatelor, i colegialitatea sau deinerea aceleiai funcii simultan de ctre cel puin dou persoane. Statutul suprem de consul, de exemplu, era ntotdeauna deinut de dou persoane n acelai timp, fiecare dintre ele exercitnd o putere mutual de veto asupra oricror aciuni ale celuilalt consul. Dac de exemplu ntreaga Armat Romanieea pe cmpul de lupt, era ntotdeauna sub comanda celor doi consuli, care alternau zilele de comand. Majoritatea celorlalte funcii erau deinute de mai mult de dou persoane; n Republica trzie existau 8 pretori n fiecare an i 20 chestori. Dictatorii erau o excepie a anualitii i colegialitii, iar cenzorii doar a anualitii. n vremuri de urgen militar era ales un singur dictator pentru un termen de 6 luni, pentru a deine singur comanda asupra statului roman. n mod regulat, ns nu anual, erau alei doi cenzori: la fiecare cinci ani, pentru un mandat de 18 luni. Coloana vertebral a puterii militare romane era format de ctre legiunile romane. Roma i folosea legiunile pentru a-i extinde graniele dincolo de malurile Tibrului, ajungnd pn la dominarea majoritii spaiului european i mediteranean. De fiecare dat cnd Roma cucerea noi teritorii, zona era mprit ntr-una sau mai multe provincii, fiecare aflat sub comanda unui guvernator ales de ctre Senat.

Expansiunea Republicana. _________________________________


Aproape acum 3000 de ani, oierii si-au construit case pe dealurile de langa Tibru. Aceste asezari au crescut treptat si astfel au ajuns sa formeze orasul Roma. Istoria politica a Romei este marcata de trei perioade. In prima perioada 753-509 ien orasul s-a dezvoltat de la un sat la o cetate condusa de regi. Apoi romanii au trecut de la regi la Republica Romana in a doua perioada 509-27 ien. Urmand caderii republicii, Roma cade sub dominatia imparatilor si infloreste pentru alte cinci secole intre 27ien476en. Roma timpurie era un oras mic dar a mostenit traditia expansiunii de la etrusci. Dorinta de expansiune era incurajata de o populatie in crestere si de nevoia de pamant pentru plebei. Roma a putut sa se extinda pentru ca era mai stabila politic decat inamicii sai. Romanii au adoptat o politica militara agresiva, desi nu erau suficient de puternici pentru a deveni stapanii peninsulei. Au luptat aproape un secol doar pentru a-si asigura siguranta fata de etruscii, gali si popoarele celtice. In timpul secolului urmator romanii s-au concentrat asupra avantajoasei pozitii geografice in centrul peninsulei in masura in care etruscii din nord si grecii din sud se luptau intre ei. Romanii si-au facut armata mai flexibila adoptand sulitasi, folosind cavaleria si organizandu-si infanteria in grupuri mici care erau superioare in lupta pe munte. Aceste noi metode militare au permis Romei sa cucereasca tot nordul Italiei inclusiv Latium in 335i.e.n. Imediat in sudul Romei era Liga Latina compusa din 30 de orase care imparteau limba si festivalele religioase. In timpul secolelor IV-V i.e.n. Roma a dominat treptat aceste orase si astfel dizolva liga si au facut supusi atit pe Latini cit si pe Etrusci. In acelasi timp, Roma s-a extins si mai spre sud si si-a anexat si bogatele terenuri agricole din Campania, o regiune de la marginea Marii Tireniene in 295i.e.n. Expansiunea a facut ca Roma sa intre in conflict cu popoarele din centrul Italiei, Samnitii, care atacau frecvent orasele din Campania. Locuitirii Campaniei au format o liga cu centrul in Capua care a cerut Romei sa-i apere impotriva Samnitilor.

Romanii au luptat in trei campanii impotriva Samnitiilor intre 343 si 290 i.e.n. In ciuda unor pierderi serioase Roma in cele din urma a triumfat. Indata ce romanii si-au asigurat dominatia asupra Etruscilor din nordul Italiei si a Samnitiilor din centrul Italiei ai inceput sa atace orasele grecesti care controlau inca sudul peninsulei. Aceste orase au cautat ajutor impotriva romanilor la regele Pyrrhus din Epirus. Acesta invadeaza Italia , dar in ciuda primelor victorii importiva armatelor romane a fost invins romanii preluind Tarentul in 271i.e.n Din anul 266 i.e.n. Roma controla Italia in intregime. Dupa cucerirea Italiei ,Roma a intrat in conflict cu cel mai periculos inamic pe car l-a intalnit pana acum, Cartagina . Cartagina era o colonie Feniciana cu centrul in orasul cu acelasi nume din nordul Africii intemeiata in jurul anului 800 i.e.n.. Armata cartaginezilor era compusa din mercenari si condusa de generali alesi pe cale ereditara. Cartaginezii erau numiti de romani: puni.

Impotriva Cartaginei s-au purtat trei razboaie.

PRIMUL RAZBOI PUNIC(264-241 I.E.N.)

Razboiul dintre Roma si Cartagina a inceput in orasul sicilian Messina. Mercenarii care controlau acest oras au cerut Cartaginei sa le acorde ajutor militar impotriva regelui Hiero II, dar apoi au apelat la Roma pentru ajutor impotriva cartaginezilor. Cartagina era mai bogata ca Roma. In acelasi timp avea ce mai mare flota di Mediterana, in timp ce romanii nu mai luptasera pe apa inainte. Roma si-a construit o flota, dar generalii neavand experienta au decis sa organizeze bataliile pe mare ca cele de pe uscat. Romanii au folosit carlige pentru a prinde vasele inamice in timp ce soldatii infanteriei treceau in vasul inamic pentru o batalie corp la corp. Aceasta tehnica desi stangace dar practica a permis Romanilor sa invinga flota Cartaginezilor. In 242 un comandant curajos a atacat flota Cartaginei pe timp de furtuna reusind sa iasa invingator, scufundand 50 de vase Punice si capturand alte 70. Dupa aceasta infrangere Cartagina a fost nevoita sa plateasca o suma imensa de aproape 3.200 de talantiechivalentul cu plata pe un an a 200.000 de soldati romani. Astfel Roma a devenit cea mai mare putere din vestul Mediteranei.

AL II-LEA RAZBOI PUNIC (218-201 I.E.N.)

Cartagina, un oras cu mai putin de 500000 de locuitori facea eforturi mari sa plateasca enorma suma datorata Romei dupa primul Razboi Punic. Conducatorii l-au trimis pe generalul, Hamilcar Barca, in Spania unde a incercat sa intemeieze colonii pentru a plati reparatiile de razboi. A cucerit cu succes o mare parte din Spania si a dezvoltat o regiune miniera. In 221 i.e.n. fiul lui Hamilcar, Hanibal, devine comandantul fortelor Cartagineze in Spania si in urmatorii 20 de ani acest tanar general devine cel mai de succes comandant care i-a infruntat pe romani in batalie. Cand Roma si-a facut o alianta cu orasul spaniol Saguntum, Hanibal a privit aceasta actiune ca o interferenta in afacerile cartagineze si a asediat orasul. In 218 i.e.n. Roma declara razboi Cartaginei pentru a doua oara. Romanii se asteptau sa lupte in Spania, dar Hanibal i-a surprins si a invadat Italia inainte. In unul din cele mai mari marsuri ale istoriei militare, si-a adus armata incluzand elefantii de razboi africani prin sudul Frantei si Alpii din nordul Italiei toate in mai putin de cinci luni. Desi si-a pierdut o treime din armata in timpul trecerii muntilor, galii din nordul Italiei s-au alaturat lui dandu-i 50.000 de oameni inarmati in primavara lui 217 i.e.n Acest numar tot era foarte mic in comparatie cu armata romana de jumatate de milion de soldati pe care Roma putea sa-i recruteze din Italia, dar cu resursele si cu geniul lui Hanibal armata cartagineza a stat in Italia aproape 15 ani. Dupa ce Hanibal a spulberat armata romana in batalia de la lacul Trasimeno din 217 i.e.n. Adunarea romana a cerut o actiune imediata si o solutie rapida. Consulii erau autorizati sa atace , dar Hanibal a fost cu un pas inainte si astfel cavaleria sa a invins legiunile romane in dezastrul de la Cannae in 216 i.e.n. Potrivit istoricului grec Polybius, Roma a pierdut aproape 70.000 de cetateni si trupe aliate si alte 10.000 capturate in timp ce mai putin de 6.000 de cartaginezi au cazut. A fost cea mai mare infrangere suferita de trupele romane. Teribilele pierderi de la Cannae au provocat panica la Roma, dar batalia s-a dovedit a fi un punct de rascruce in efortul militar roman.

Nobilii au contribuit la razboi voluntar permitand sclavilor sa serveasca drept vaslasi pentru flota romana. In final Adunarea a permis Senatului care era mai precaut sa conduca cursul razboiului. Intre 214 si 210 i.e.n. Roma redobandeste marile orase din sudul Italiei (Capua si Tarentul) si Sicilia. Roma a inceput ofensiva in Spania in 209 i.e.n., cand trupele conduse de Publius Cornelius Scipio au intrerupt liniile de aprovizionare ale cartaginezilor. In anul urmator Scipio l-a invins pe fratele lui Hanibal, Hasdrubal, si romanii i-au alungat pe cartaginezi in Spania pentru totdeauna. Armata cartagineza din Italia condusa de Hanibal avea si ea probleme din cauza refuzului Cartaginei de a trimite trupe si arme suplimentare. In 207 i.e.n. Hasdrubal a trecut Pirineii din Spania pentru a-l ajuta, dar a fost ucis de romani in batalia de la raul Metaurus din nordul Italiei. Trupele romane au invadat apoi Africa si Hanibal a fost chemat din Italia pentru a apara teritoriul cartaginez. In 202 i.e.n. in batalia de la Zama, Scipio l-a invins pe Hanibal si astfel a primit numele de Africanul-cuceritorul Africii. Roma a cerut Cartaginei sa plateasca o suma enorma care avea sa fie platita in 50 de ani totodata fortand-o sa cedeze posesiunule din afara Africii si sa pastreze doar zece corabii.

AL III-LEA RAZBOI PUNIC (149-146 I.E.N.)

Cartagina accepta cu umilinta cererile, dar senatorul roman Marcus Cato era obsedad de teama fata de Cartagina incat fiecare discurs era terminat cu:Si Cartagina trebuie distrusa. Roma a cautat o ofensa minora pentru a incepe un nou razboi impatriva Cartaginei. Dupa o perioada grea de asediu de trei ani orasul a cazut in fata armatei romane comandata de Scipio Aemilianus, nepotul victoriosului de la Zama, Cartagina devenind provincia Africa.

INVAZIA GRECIEI SI A MEDITERANEI ESTICE

In timpul urmatorilor 50 de ani dupa infrangerea lui Hanibal din al doilea Razboi Punic, amestecul Romei in Mediterana de est creste substantial. In deceniul urmand anului 220 i.e.n. ,Roma a stabilit un protectorat dealungul coastei Illyriei. Aceasta actiune supara pe regele Philip al V-lea de Macedonia, care detinea puterea in Grecia.

In al doilea razboi Punic acesta incheiase un tratat cu Hanibal dar nu l-a ajutat prea mult. Dupa infrangerea lui Hanibal la Zama, inamicii lui Philip cer Romei sa elibereze orasele grecesti de sub dominatie Macedoniana. Romanii au invadat Grecia in 197 i.e.n. cand legiunile lor au iesit victorioase la Cynoscephalae in regiunea Thessaliei. Cu doi ani mai tarziu generalul roman Titus Quinctius Flamininus garanteaza libertate tuturor oraselor grecesti si le-a trecut sub proyectie Romana. Ajutorul acordat oraselor grecesti duce Roma in conflict cu cel mai puternic rege al regiunii, Antiochus al III-lea, al carui imperiu se intindea din Asia Mica delungul Mesopotamiei si al Iranului pana in India. Antiochus a ales sa invadeze Grecia si duce Roma intr-un razboi care s-a terminat cu infrangerea sa in 189 i.e.n. Romanii l-au fortat sa plateasca cea mai mare suma inregistrata in lumea antica 15.000 de talanti. Antiochus de asemenea trebuia sa renunte la o mare parte din corabiile si din elefantii sai de razboi si sa-si retraga trupele din Asia Mica in capitala sa Antioch din Syria.

Cand generalul roman Lucius Aemilius Pallus a infrant Macedonia si aliatii sai greci la Pydinia in 168 i.e.n. a luat 1000 de nobili greci ca ostateci si a inrobit peste 150.000 de barbati, femei si copii din nordul Greciei. Nu se mai putea vorbi de lupta romanilor pentru libertatea grecilor. Grecii si macedonenii au incercat sa se revolte impotriva Romei dar dupa o batalie grea au fost invinsi. In 146 i.e.n. armatele romane au atacat orasul antic Corint, au luat comorile si au inrobit locuitorii. Intr-un singur an Roma distrusese si Cartagina si Corintul. Celelalte orase stiau la ce sa se astepte din partea romanilor, la robie si la distrugere. Victoria Romei asupra Cartaginei a adus Sicilia in 241, Sardinia in 237, Spania in 201 si nordul Africii in 146 i.e.n. sub controlul acesteia. Ca rezultat al razboaielor din estul Mediteranei Roma a luat controlul Greciei in 146, Macedoniei in 146 si vestul Asiei Mici in 129 i.e.n.. Romanii priveau Marea Mediterana ca mare nostrum (marea noastra) de cand controlau aproape tot perimetrul acesteia.

Triumviratele ROMANE ____________________________________________________

De dou ori n perioada pre-Principatelor, n era Republicii Romane, puterea politic a trecut de la magistrai i senat, la trei oameni care au constituit un guvern de tranzitie , cunoscut si ca triumvirat, care avea sa se dizolve n urma unui rzboi civil. Primul Triumvirat a fost o alianta politica informala ntre doi mari rivali, generalii Julius Caesar i Pompei cel Mare reprezentand viziunea populara si a Partidului Senatului, cu omul de afaceri foarte influent Marcus Licinius Crassus. Aceasta intelegere a cazut dupa moartea lui Crassus, cand cei doi generali au pornit un rzboi civil, n timpul caruia Pompei a fost omort, iar Caesar s-a autoproclamat singur conducator i dictator Al doilea Triumvirat a fost o guvernare formala ntre Octavian si Marc Antoniu, rivali pentru preluarea puterii, i un al treilea, Marcus Aemilius Lepidus. Acesta a fost nlaturat n scurt timp, Marc Antoniu a fost eliminat n timpul unui razboi civil, Octavian ramnand singurul conductor. n diverse municipalitai i de asemenea n perioada Principatelor, conducerea magistraturilor era asigurat de un colegiu de 3 persoane, denumii triumviri.

Primul Triumvirat
Primul Triumvirat este un termen folosit de unii istorici pentru a se referi la o alian neoficial roman ntre Gaius Julius Caesar, Marcus Licinius Crassus, i Gnaeus Pompeius Magnus. Dei este mai cunoscut ca cel de-al doilea Triumvirat, aceast alian nu a avut nici un statut oficial - puterea ei in statul Roman a avut legatur cu influena pe care o aveau cei trei. Aceast aliant a fost inut secret o anumit perioad ca parte din mainaiunea politic a insi triumvirilor. A fost format n anul 63 .H. si sa ncheiat in anul 53 .H. odat cu moartea lui Crassus. Crassus i Pompey au fost colegi (s-au urt din totdeauna) n consulat, de la nceputul anului 70 iCh, cnd s-au ocupat de restaurarea complet a insituiei tribunului poporului (dictatorul Lucius Cornelius Sulla, lsase instituia fr aproape toate puterile sale, cu excepia ius auxiliandi, dreptul de a salva un plebeu din minile unui magistrat patrician). Totui din acea perioad cei doi i-au artat antipatiile din ce n ce mai des, fiecare creznd despre celelat c s-au dat la o parte din calea unui altuia pentru a i spori reputaia n faa colegiului. Caesar a contribuit la mpcarea dintre cei doi dar numai pentru a reui s fie ales consul n anul 59 iCh; el i Crassus erau foarte buni prieteni, dar a reuit s ntareasc relatia cu Pompei dndu-i-o n cstorie pe fata sa Julia. Aliana a combinat popularitatea legal a lui Caesar cu bunstarea si influena lui Crassus n rndurile Ordinului Ecvestru plutocratic dar i cu bunstarea i reputaia lui Pompei.

Triumviratul a fost inut secret pn n momentul n care Caesar a fost mpiedicat s depun o lege agrar prin care se propunea colonizarea cetenilor romani i acordarea acestora a unor terenuri. El a prezentat aceast lege n faa Consiuliului Poporului, fiind flancat pe ambele pri de Crassus si Pompei, dezvluind astfel aliana. Legea agrar a fost aprobat iar Triumviri l-au desemnat mai apoi pe demagogul Publius Clodius Pulcher ca tribun al poporului. Triuviratul a continuat s fac aranjamente n interes propriu. Cezar a fost fost premiat pentru afacerile bune pe care le-a fcut. Tot el a trecut de la tilul de tribun, la cel de proconsul al provinciiilor Galia Cisalpina si Transalpina si Illirium, deinnd comanda asupra 4 legiuni, pe o perioada de 5 ani; Noul socru al lui Cezar a fost numit proconsul in 58 i.en iar Pompei si Crassus au impartit un al doilea consulat in 55 i.en. Cei doi i-au prelunigit lui Cezar cu nc 5 ani titlul de proconsolul i i+au oferit titlul de guvernatori ai provinciilor Hispania si Siria. Aliana le-a permis celor 3 s domine n totalitate politica roman, dar nu avea s in pentru totdeauna datorit ambiiilor, ego-ului i invidiei dintre cei trei. Cezar i Crassus se nelegeau bine, ns Pompei nu l agrea pe Crassus , iar invidia pentru Cezar cretea din ce n ce mai mult, mai ales dupa victoria acestuia in Galia cnd a anexat practic Frana zilelor noastre la Impriul Roman. Moartea Juliei in timpul naterii i a lui Crassus in timpul unei btlii a pus capt alianei celor trei. Pompei a ramas la Roma i a condus Hispania prin intermediul locotenenilor. Tot el s+a cstorit cu fiica lui Quintus Caecilius Metellus Pius Cornelianus Scipio Nasica, un conservator dintr-o arip a senatului opus lui Cezar. Pompei a fost ales consul in 52 i.en si a parcticipat la planurile care au dus la trecerea lui Cezar in Rubicon, 49 ien, ce a dus la nceperea rzbiului civil. Pompei a fost omort in lupt in Egipt iar Cezar a ramas singur conducator al Imperiului Roman.

Nero Claudius Caesar Augustus Germanicus _____________________________________________________ Nascut 15 decembrie 37 decedat 9 iunie 68) a fost al cincilea mprat roman al dinastiei iulio-claudiene. Se presupune c a dat foc Romei. Era bnuit c ar fi ucigaul mamei sale (aceasta complotnd mpotriva lui). Nero face parte din acei mprai care au fost foarte aspru judecai n literatura antic. Doar n Grecia au existat voci preocupate de o imagine diferit; astfel, pentru Pausanias, Nero era un exemplu pentru justeea afirmaiei lui Platon, conform creia marea nedreptate "nu pornete de la oameni obinuii, ci dintr-un suflet nobil corupt printr-o educaie greit".
[modificare]Biografie

Nero a fost fiul lui Cn. Domitius Athenobarbus i al Agrippinei Minor. Mama sa a devenit cea de-a patra soie a mpratului Claudiu care, n anul50, l-a adoptat pe Nero, deschizndu-i drumul spre tron. A fost proclamat mprat la 13 octombrie 54, cnd avea 17 ani i de un an era cstorit cu Octavia, fiica fostului mprat. Cnd Nero se logodise cu Octavia i fusese adoptat de Claudius, era un biat de statur aproape mijlocie, corpul plin de pete i respingtor, prul blond, faa mai degrab frumoas dect plcut, ochii albatrii i miopi, gtul gros, pntecul proeminent, picioarele foarte subiri, n sfrit o sntate excelent (Suetonius, Nero, 51). Manifesta o deosebit pasiune pentru arte, picta, desena, modela statuete de argil, ncepuse s scrie versuri i s cnte din harp. Dorea s citeasc cri de filozofie i de literatur, s aib prieteni, s fie sincer i s fug de vicii. Dar mama sa se opunea categoric artelor i preocuprilor spirituale ale copilului. Dorea s fac din el un aristocrat de via veche roman, nchis, sobru i ipocrit. Agrippine admitea ca fiul su s fie iniiat n filozofia lui Seneca numai n ceea ce privete simplitatea, caliti specifice civismului roman de odinioar. Dei i iubea mama, copilul a intuit din timp c el avea o natur deosebit de a ei. Agrippina remarc Tacitus (Anale, XII, 64)

putea da domnia fiului su, dar nu putea rbda s domneasc el, era aspr i amenintoare din fire. Puterea i fusese transmis lui Nero de un grup restrns de persoane, n centrul cruia sttea nsi mama sa, ns cum el nu prea era n stare s i-o exercite din pricina tinereii i a intereselor sale, Agrippinei mpreun cu Burrus i Seneca le-a fost mai nti uor s structureze politica roman. Lui Seneca i-a revenit sarcina redactrii alocuiunilor tnrului principes, formulnd astfel principiile unei noi politici. Faada strlucitoare acoperea ns o realitate mai puin grozav i care prezenta deja trsturi problematice din mai multe puncte de vedere. Se pare c Nero s-a interesat prea puin de problemele politice, fiind preocupat mai cu seam de a dobndi prestigiu naintea senatului i a poporului prin acte de o generozitate demonstrativ. Stilul su de via se aseamn n multe privine cu cel al tinerilor din familiile nobiliare bogate: el asista adesea la cursele de care, ntreprindea cu un anturaj de prieteni raiduri nocturne pe strzile Romei, prilejuri cu care se ajungea la abuzuri violente, i ntreinea o legtur amoroas cu liberta Acte, legtur cu Agrippina. Relaiile dintre mama i fiu s-au nrutit i mai mult atunci cnd Nero a nceput o legtur amoroas cu Poppaea Sabinia, soia senatorului Marcus Salvius Othon i nepoata consularului Gaius Poppaeus Sabinus. Aceast femeie avea o contiin de sine mai puternic dect liberta Acte i i-a cerut lui Nero s divoreze de Octavia i s se cstoreasc cu ea; ntruct o nelegere ntre Agrippina i Poppaea Sabina nu prea posibil, Nero a decis s comit matricid. Dup ce un atentat n largul mrii a euat, Agrippina a fost omort cu sabia n vila ei din Golful Neapole de ctre soldai ai flotei staionate la Misemum. n momentul n care se afla fa n fa cu ucigaii trimii de fiul ei ea le-a spus Lovii aici, i i-a artat pntecul din care Nero se nscuse. Acesta, cnd i-au adus corpul gol al mamei sale moarte, n-a spus dect att : Ia uite, nu mi-am dat niciodat seama ca am avut o mama aa de frumoas. i poate c singurul lucru pe care l-a regretat a fost c n-a avut-o atunci cnd ea i s-a oferit. C i n cazul lui Caligula, nu putem presupune altceva dect nebunia, pentru a explica asemenea reacii. Probabil c n sngele Claudiilor zcea o boala sufleteasc ereditar .

Pentru Nero, atunci n vrst de 21 de ani, matricidul a nsemnat o cotitur n via; ncepnd cu aceast crim, el nu s-a mai dat n lturi de la omoruri, procese politice i execuii atunci cnd era vorba de conflicte intrafamiliale sau politice. Dar i Nero a trebuit s in cont de atmosfera de la Roma: abia n anul 62 a avut loc divorul de Octavia, care se bucura de un mare prestigiu n rndurile populaiei; cnd, n urma divorului, au izbucnit tulburri la Roma, Octavia a fost acuzat de adulter, exilat i omort peste puine zile pe insula Pandateria. Dou evenimente din anii 64 i 65 au artat limpede c principatul lui Nero ntmpin o ripost crescnd din partea populaiei i ndeosebi din partea senatorilor, devenind astfel un balast pentru Imperium Romanum: incendiul de la Roma i descoperirea conjuraiei lui Piso. Incendii catastrofale avuseser loc nu rareori n Roma antic, dar nici unul din cele din trecut nu a avut repercusiuni mai mari asupra politicii. Se spune c, cu cteva luni nainte, Nero tot bombnea c oraul fusese ru construit i c ar trebui refcut n ntregime dup un plan urbanistic mai bine gndit. S fi provocat Nero incendiul Romei? Poate c nu. n momentul acela el se afla la Anzio i a alergat repede la Roma, unde a fcut dovada unei energii de nebnuit n aciunile ntreprinse pentru stvilirea dezastrului. Dar faptul c, imediat dup aceea, glasuri din popor l acuzau, arat c, chiar dac n-a fcut-o, lumea l socotea n stare s o fac. Lucru destul de curios, el nu a reacionat de data aceasta la asemenea acuzaii, nu i-a persecutat nici mcar pe autorii fluturailor i ai pamfletelor care l artau cu degetul n faa furiei poporului. ns, ca un adevrat ef de regim totalitar, s-a gndit c, avnd n vedere dezastrul, mai nainte de a drege totul, trebuia procedat la gsirea unui vinovat. i aa s-a ntmplat, spune Tacit, c s-a oprit asupra unei secte religioase, aprut de ctva timp la Roma, i care i luase numele dup acela al unui oarecare Hristos, un evreu condamnat la moarte de Pontius Pilat n Palestina, pe vremea lui Tiberiu. Nero altceva nu mai tia despre aceti oameni atunci cnd a pus s fie arestai toi ci i-au czut n mn i, dup un proces sumar, i-a trimis n camera de tortur. Unii din ei au fost aruncai la fiare, alii rstignii, iar alii uni cu rin i transformai n tore vii. Acum, mpratul putea, n

sfrit, s construiasc o capital aa cum i plcea. i, la aceast treab care l-a absorbit complet, chiar s-a priceput. Dar, n timp ce Roma se nla mai frumoas dect cea distrus, murea Poppea, n urma unui avort. Gurile rele opteau c vinovat era brbatul, care i trsese un picior n pntece pe cnd se certau. S-ar putea. Oricum ns, pentru el a fost o lovitur grea, deoarece, o data cu femeia iubit, i pierdea i motenitorul mult ateptat. Rtcind ndurerat pe strzi, a ntlnit ntr-o zi un tinerel, Sporus, care semna ciudat de mult la fa cu fosta sotie moarta. L-a dus cu el la palat, a pus s-l castreze i l-a luat de nevast. Romanii comentau: Ah, dac i tat-su ar fi fcut la fel! n timp ce supraveghea lucrrile pentru nlarea marelui palat, spionii lui au descoperit un complot care urmrea s-l instaleze mprat pe Calpurnius Piso. Au avut loc obinuitele arestri, obinuitele torturi, obinuitele mrturisiri. La una dintre acestea au fost pronunate i nite nume de intelectuali, printre care Seneca i poetul Lucan. Motivele conspiratorilor au fost formulate pregnant de pretorul Subrius Fulvius; ntrebat fiind de Nero, de ce i-a nclcat jurmntul de stindard, acesta i-a rspuns: Te uram. Nici un alt soldat nu i-a fost mai credincios atta vreme ct meritai s fii iubit. De urt am nceput s te ursc dup ce ai devenit ucigaul mamei tale i al soiei tale, te-ai apucat s conduci care de lupt, s te produci ca actor i s dai foc oraului. Pentru a-i asigura loialitatea soldailor, Nero a ordonat plata a 2000 de sesterti pe cap de pretor; pentru a justifica tratamentul nemilos aplicat conjurailor, mrturisirile acestora au fost publicate sub forma unei cri. n planul politicii externe, Imperium Romanum a obinut n timpul lui Nero cteva succese notabile, explicabile prin faptul c senatorii capabili au deinut nsemnate funcii de comand. Astfel prin intermediul lui Gnaeus Domitius Corbulo a reuit dup campanii ndelungate s obin, n urma unor tratative abile, recunoaterea supremaiei romane n Armenia. De asemenea n 61 a izbucnit o rscoal n Bretannia, i mai trziu, mai precis n 66, o alta n Caesareea, ambele fiind reprimate. Cruzimile, veleitile de artist, stoarcerile de bani i totalul dezinteres al lui Nero pentru treburile publice, au produs mari dereglri n maina

administraiei tradiionale a imperiului, lsate acum pe seama unor intrigani i jecmnitori ai banului public. Starea financiar era falimentar n urma risipei neroniene, din cauza construciilor extravagante i a drniciei fr sens. Tezaurul statului se golise; jefuirea templelor i a altor instituii publice nu mai ddeau suficiente venituri. Se confiscau acum pe scar larg marile proprieti private. Un exemplu gritor n acest sens sunt cei ase latifundiari din Africa care au fost executai de ctre Nero spre a le rpi imensele domenii agricole. Haosul i dezordinea trecur din Roma n provincii, unde n locul conspiraiilor sau produs pronunciamentele militare. Puterea lui Nero se considera temeinic doar n Roma. Acolo poporul era ndopat cu pine i spectacole, iar fidelitatea pretorienilor era cumprat cu donaii n bani. Opoziia aristocratic, din snul creia se organizau comploturile, nu mai prezenta pericol. Dar provinciile sufereau acum foarte mult din pricina eforturilor financiare impuse de risipitorul Nero. Asasinarea lui Corbulo i nstrinase o parte din armat. A urmat o serie de lupte. Noile defeciuni l treziser cam trziu pe Nero. Se ntoarse degrab la Roma, i i relu programul obinuit de spectacole i banchete, tiindu-se protejat de garda pretorian comandat de ctre Tigellinus. n cele din urm, Nero ndrepta o armat mpotriva lui Galba (un btrn de 73 de ani, dar cunoscut ca destoinic militar, care avea de partea lui aproape ntregul Occident), comandat de Rubrius Gallus, dar aceasta trecu de partea adversarului. Aflnd tradarea, Nero i rupse hainele i se lovi cu pumnii n cap strignd: De ce nu sunt mort! Iat-m prbuit n neagr mizerie, deoarece am pierdut un imperiu i nc triesc! Deodat Nero observ c se fcuse gol n jurul lui. Intraser n pmnt toi bunii si prieteni; pn i Tigellinus strluci prin absen. Capitala czuse prad unor zvonuri alarmante, n legtur cu unele nebunii neroniene n proiect, ca o nou incendiere a oraului, eliberarea din menajerii a unor fiare ca s sfie populaia s.a . n seara de 8 iunie i se adusese la cin mesaje despre proclamarea ca mprat a lui Galba. Rsturn masa cu o lovitur de picior i alerg spre o cutiu de aur n care-i pstra otrava, dar i aceasta fusese furat din palat. Alerga furios afar cu intenia de a cuta o corabie care s-l duc n Egipt i de acolo

s treac n Partia. Totul era ns zadarnic: se culc, ascuns n grdina palatului, pn ce fu trezit de zgomotul unor trsnete. La lumina fulgerelor, zri cum Tigellinus i retrgea garda de la palat. Voi s-i curme zilele, dar nici unul dintre sclavi nu voi s-si nfig cuitul n gtul taurin al tiranului, ceea ce l fcu s strige cu disperare: Am ajuns s nu mai am nici prieteni i nici dumani! Un ofier din Garda, cruia i-a cerut s-l nsoeasc n fuga sa, i-a rspuns cu un vers din Virgiliu: E oare att de greu s mori? Da, pentru el era foarte greu. i-a fcut rost de puin otrav, dar n-a avut curajul s-o ia; s-a gndit s se arunce n Tibru, dar n-a avut tria. Sa ascuns n vila unui prieten pe Calea Salaria, la zece kilometri de ora. Acolo a aflat c l-au condamnat la moarte dup obiceiul din btrni, adic prin biciuire. ngrozit, a pus mna pe un pumnal, ca s i-l nfig n piept. Dar, mai nainte de asta, i-a ncercat vrful i i-a dat seama c doare. Cnd a auzit rsunnd afar zgomot de copite, s-a decis s-i taie beregata. Dar mna i-a tremurat, i l-a ajutat secretarul, Epafroditus, s-i nimereasc artera carotid. Ah, ce artist dispare cu mine! a murmurat el horcind. Ostaii lui Galba i-au respectat cadavrul, care a fost nmormntat modest de ctre btrna lui doic i de prima sa iubit, Acte. Destul de ciudat, mormntul lui a rmas mult vreme acoperit cu flori, mereu proaspete; i numeroi oameni continuau s cread la Roma c nu e mort i c se va napoia. Acestea sunt n general, idei care ncolesc ntr-un pmnt udat cu regrete i sperane. S fi fost Nero, la urma urmelor, mai bun dect ni-l descrie istoria? Posibil, pentru ca nu exista date concrete pentru a dovedi faptul ca ar fi fost un tiran.

Constantin Cel mare

Gaius Flavius Valerius Aurelius Constantinus (n. 27 februarie 272 d. 22 mai 337), cunoscut sub numele Constantin I sau Constantin cel Mare, a fost mprat Roman ntre 306 i 337. Nscut la Naissus, n provincia roman Moesia Superior (astzi, oraul Ni din Serbia), ca fiu al generalului Constantinus Chlorus (viitor mprat Constaniu I) i al Helenei. n 271-272, sub mpratulAurelian, a fost membru al protectores (militari superiori n slujba mpratului) n estul Imperiului Roman, iar ulterior a ajuns tribun. n 284-285 a fost praeses (guvernator de provincie subordonat unuiconsularis) al Dalmaiei. A fost prefectul pretorian al mpratului Maximian n 288-293. La 1 martie 293, a fost promovat la rangul de caesar. n 305, dup abdicarea lui Diocleian i Maximian, se altur tatlui su, n Apus. La moartea lui Constaniu I, la Eburacum (astzi, York), nBritannia (25 iulie 306), este proclamat mprat de ctre armat. n aceste mprejurri, Galerius, personalitatea dominant a celei de-a doua tetrarhii, l proclam pe Flavius Severus augustus al Occidentului i l accept pe Constantin, caesar. Pentru moment, Constantin a acceptat, dar pacea i a treia tetrarhie nu aveau s dureze prea mult. La Roma, pe 28 octombrie 306, Maxentius, fiul lui Maximian, a fost proclamat mprat, iar Maximian care se retrsese, se ntoarce pentru a pretinde puterea. n condiiile destrmrii tetrarhiei, la conferina de la Carnuntum (11 noiembrie 308), Constantin este recunoscut oficial caesar n Apus, iar Maxentius este declarat uzurpator. n nelegere cu Licinius, noul augustus al Occidentului, Constantin ocup Spania (310), apoi ptrunde cu armata n Italia, nfrnge forele lui Maxentius la Turin, Verona i n btlia decisiv de la Podul Milvius de lng Roma, n care Maxentius i gsete moartea (312). Astfel, toate provinciile occidentale ale imperiului sunt reunite sub autoritatea sa.

n septembrie 307, la Trier, Constantin s-a cstorit cu fiica lui Maximian, Fausta, renunnd la iubita sa Minervina, care i druise primul lui fiu, Crispus. Cu Fausta, Constantin a avut 5 copii:Constantin, Constaniu, Constant, Constantina i Helena. Reedina lui Constantin era oraul Trier, aa cum fusese i pentru tatl su, Constaniu i, naintea acestuia, pentru mpratul Maximian. Aici, la Trier, Constantin a adus-o i pe mama sa, Helena. La sfritul anului 311 sau nceputul lui 312, sora sa vitreg, Constania se cstorete cu Licinius. Pe 8 noiembrie 324, Constantin i-a numit fiul Constaniu n functia de caesar i se pare c n aceeai zi a oferit rangul de augusta soiei sale Fausta i mamei sale, Helena. n anul 326, Constantin a ordonat execuia fiului su mai mare, Crispus, care a fost acuzat (pe nedrept) de adulter cu Fausta[2]. Ordinul a fost ndeplinit la Pietas Iulia, n Istria. n acelai an, dndu-i seama de greala fcut, la scurt timp dup moartea lui Crispus, Constantin a omort-o i pe soia sa, Fausta, dup o csnicie de 19 ani. Att Crispus ct i Fausta au primit damnatio memoriae, adic numele lor au fost terse din inscripiile i nscrisurile publice. [modificare]Ultimii

ani ai lui Constantin

Constantin i Elena n arta cretin romneasc

ntre 325 i 337, Constantin a continuat s sprijine Biserica i s foloseasc resursele statului pentru construirea de biserici. Micul regat Iberia (astziGeorgia) din Caucaz a adoptat cretinismul n timpul domniei lui Constantin. n Armenia, regele Tiridate III a fost convertit la cretinism, iar regatul su a devenit oficial cretin la nceputul secolului al IV-lea. La scurt timp dup Patele din 337 (3 aprilie), Constantin a nceput s se simt ru; a dorit s fie botezat de ctre episcopul Eusebiu de Cezareea iar dup botez a purtat numai veminte albe precum ale unui neofit cretin n locul vemintelor imperiale.

n ziua de Rusalii, 22 mai, n anul 337, Constantin a murit la Nicomedia (azi Izmit, Turcia). Trupul su a fost dus cu escort la Constantinopol i expus pe un catafalc de onoare n Palatul imperial. Abia pe 9 septembrie 337, Constantin II, Constaniu II i Constant i-au luat titlul de augustus, mprind imperiul.

Justinian Construirea Sfintei Sofia Sfnta Sofia a fost catedrala Patriarhiei de Constantinopol, apoi moschee, astzi muzeu n Istanbul, Turcia.

Prima biseric (basilica) de pe acest loc a fost construit de Constantin cel Mare, n 325 dar a ars ntr-un incendiu n anul 404. Reconstruit deTheodosiu al II-lea n 415, biserica a fost din nou ars, n timpul Rscoalei Nika din 532. Cldirea i-a primit forma final n 537 sub mpratulIustinian I. Era foarte important pentru Ortodoxismul timpuriu i pentru Imperiul Bizantin, fiind primul exemplu de arhitectur bizantin. Interiorul su decorat cu mozaice, coloanele de marmur i acoperiul sunt de o mare importan artistic. Templul nsui era att de bine decorat artistic nct se crede c Iustinian ar fi zis (Solomon, te-am depit!). Sfnta Sofia este de fapt o basilic cu cupol; planul bazei fiind tot cel basilical. Pe dinafar are aspectul unui dreptunghi (aproape patrat de 77 x 71,70m). n fa are un atrium, un exonartex i un nartex de mici proporii fa de restul cldirii. Interiorul e mprit ntr-o nav central, mai mare, i alte dou laterale mai mici, peste care se ridic galeriile n dou etaje. Atenia e atras de marea cupol central de deasupra navei centrale, ncadrat de dou semi cupole, i ase cupole mai mici. Cupola central e o adevrat minune arhitectonic, att prin mrimea ei (diametrul de 31 m), ct i nlimea la care e ridicat (54m), datorit creia pare suspendat n vzduh, luminat de cele 40 ferestre de la baza ei. Catedrala era o construcie remarcabil, domul este unul dintre cele mai mari, cu doar civa centimetri mai mic dect domul Pantheonului. Se spune c slujbele inute n Sfnta Sofia erau att de grandioase nct participarea la una din aceste slujbe a determinat delegaia cneazuluiVladimir I s opteze pentru cretinarea ruilor de ctre Patriarhia de Constantinopol.

Ultima ceremonie cretin a fost inut la data de 29 august 1453. n prezent oficialiti ale Patriarhiei Ecumenice i ale Sfntului Scaun ntreprind demersuri pentru restituirea Sfintei Sofia ctre Biserica Ortodox. Sultanul Mahomed, cuceritorul Constantinopolului a dat ordin ca Sfnta Sofia s fie transformat n moschee. Legenda spune c pe unul din pereii albi s-a pstrat amprenta palmei pline de snge a sultanului. Este locaul cel mai grandios i venerabli al cretinismului ortodox i al cretinismului n general. Edificiul a fost deschizror de drumuri n arhitectura i ornamentaia crrin arhaic, iar prin dimensiunile i decoraia de excepie au avut menirea s transmit timpului su i posteritii puterea Imperiului Roman de Rsrit i a mpratului su prea credincios. Biseria a devenit un prim simbol al mreiei cretinismului n acea parte de lume unde el s-a nscut un tezaur nepreuit pentru strlucitorul Constantinopol.

Cucerirea Impreriului Bizantin


Cucerirea Constantinopolului de catre turci. Crestinii sub dominatia turceasca.

Cucerirea Constantinopolului de catre turci la 29 mai 1453 constituie unul dintre evenimentele importante ale istoriei universale, iar consecintele ei se resimt pana astazi. Declinul Imperiului Bizantin a inceput din secolul al XII-lea, cand cavalerii occidentali ai cruciadei a IV-a (1202-1204), manevrati de Venetia, pentru interesele ei comericiale in Orient, au atacat Constantinopolul la 13 aprilie 1204. Mostenirea Bizantului au ravnit-o pe rand bulgarii, sarbii, latinii, dar mai ales turcii din Asia Mica. Popoarele balcanice, greci, bulgari, sarbi, albanezi, ravasite de nationalism si lipsite de unitate in fata pericolului comun, au cazut rand pe rand sub dominatia turcilor. Serbia a fost cucerita definitiv in 1459, Bulgaria in 1396, Grecia in 1459-1460, Bosnia in 1463, iar Egiptul in 1517. Intregul Orient ortodox, cu exceptia Rusiei, se afla sub jugul islamic, care s-a mentinut timp de patru veacuri. Aceasta perioada a marcat profund mentalitatea Bisericii Ortodoxe.

Incercand sa definim natura jugului turcesc, trebuie mai intai sa amintim ca nu poate fi vorba la inceput de o persecutare generalizata a crestinilor. Atunci cand Mohamed al II-lea a intrat in Constantinopol, dupa trei zile de asediu, el a instaurat ceea ce s-a numit la acea vreme "legea si ordinea". Sultanul Mahomed al II-lea nu era un barbar: el fusese deja la Constantinopol, cunoastea limba greaca, iar in initiativa de a cuceri Bizantul el era stimulat si de dragostea sincera pe care o nutrea fata de creatiile grecesti. Unii istorici au remarcat chiar faptul ca in suita sa "erau unii crestini care se bucurau de favorurile sale si care-i serveau ca secretari". Mahomed se gandea sa-si consolideze Imperiul si cu ajutorul culturii grecesti. In plus, Coranul chiar daca-i pomeneste pe crestini ca fiind necredinciosi, recunoaste in persoana lui Iisus un Profet, caruia ii datorau respect. De aceea, dupa cucerirea Constantinopolului una dintre primele initiative ale turcilor, a fost invitatia adresata grecilor de a-si aleage un patriarh (alegerea l-a vizat pe Ghenadie Scolarul, unul dintre participantii la Conciliul de la Ferrara-Florenta). Toti crestinii erau obligati sa plateasca anual haraciul, aceasta fiind practic singura lor obligatie fata de cuceritori. In schimb, patriarhul se bucura de libertate deplina in administrarea Bisericii si nimeni nu avea dreptul sa se amestece in hotararile sale. Persoanele din anturajul patriarhului, episcopi sau preoti, erau persoane declarate inviolabile; clerul era scutit de impozite. Chiar daca jumatate din bisericile din Constantinopol au fost transformate in moschei, Poarta nu se amesteca in problemele interne ale Bisericii. Libertatea de a tine sarbatorile si de a respecta cultul public erau recunoscute; casatoriile, inmormantarile si alte slujbe puteau avea loc fara nici o restrictie. Celebrarea Pastilor era autorizata in toate orasele si satele. Intr-un cuvant, Biserica avea permisiunea de a ramane Biserica, iar crestinii isi puteau pastra religia.

Nu trebuie uitat insa un alt aspect fundamental si anume acela privind statutul crestinilor in Imperiul turc: spre deosebire de arabi, pentru turci, care nu erau fanatici in materie de religie, crestinismul era credinta nationala a grecilor, asa cum cea mahomedana era cea a turcilor. Ca si in iudaism, de-o maniera generala putem spune ca islamul nu facea distinctie intre societatea seculara si cea religioasa. Institutiile civile si politice ale societatii musulmane, justitia, legile erau determinate de islam, nefiind aplicabile celor care nu erau musulmani. Patriarhul devine acum Milet Pasa sau etnarh, adicaseful natiunii, iar ierarhia bisericeasca a fost insarcinata cu administrarea civila a populatiei crestine. Ea judeca pe crestini conform legilor grecesti, tribunalele sale erau recunoscute de Poarta, iar sentintele trebuiau executate de autoritatile turcesti. Crestinii puteau avea de asemenea propriile lor scoli si propria programa de invatamant. In mod teoretic, Biserica devenea un fel de Stat in Stat.

In mod formal, putem considera pozitia Bisericii in Imperiul turc ca fiind solida, numai ca nu putem lua in consideratie numai acest aspect. In realitate, situatia Bisericii era adesea dramatica, fiind greu de descris toate suferintele, umilintele sau adevaratele persecutii indurate. Sultanul turc era izvorul tuturor drepturilor, favorurilor sau defavorurilor si nu dadea nimanui socoteala pentru actiunile sale. In filozofia religioasa a islamului, crestinii erau considerati rayah, adica un popor cucerit, necredinciosi; ei nu aveau nici drepturi reale, nici cetatenie. Chiar si Mahomed al II-lea, un om cu un nivel politic si cultural ridicat, savarseste unele abuzuri, exemplul cel mai cunoscut fiind atunci cand confisca patriarhului Ghenadie biserica celor 12 Apostoli, pe care cu putin timp mai inainte tot el i-o acordase468. Imperiul otoman va intra in scurt timp intr-o perioada de declin politic si arbitrariu, cinismul si coruptia devenind regula. Drepturile patriarhului au fost reduse in mod progresiv; nu-i mai ramanea decat tristul "privilegiu" de a fi responsabil al crestinilor. In sec. al XVIII-lea, 48 de patriarhi sau succedat intr-un interval de 73 de ani. Unii dintre acestia au fost depusi din scaun dupa care au fost reasezati, ajungandu-se chiar la reinstalarea unora de 5 ori; multi au suferit moarte martirica. La randul lor bisericile erau pangarite, iar Sfintele Daruri profanate. In secolul al XIX-lea, Turcia, era in plina descompunere, numai ca era in continuare sustinuta de natiunile europene, care vedeau in ea o contragreutate in fata Rusiei. Chiar daca la un moment dat asistam la o serie de reforme prin care sultanii, incercand sa europenizeze Turcia, ameliorau intr-un fel situatia crestinilor, acestia din urma au avut de infruntat noi persecutii. La randul lor, grecii din Turcia si din Constantinopol au platit insurectia greaca din 1821 prin masacre cutremuratoare.

Anul 1821 este marcat si de martiriul patriarului Grigorie al V-lea, omorat chiar in ziua de Pasti a anului 1821. A doua jumatate a sec. al XIX-lea a fost marcata de nenumarate revolte ale crestinilor si de represiunea sangeroasa a turcilor. A fost o perioada de lupta deschisasi de masacre.

Anul 1861 a reprezentat mai multe revolte in Bosnia, Hertegovina, Serbia, Tara Romaneasca, Moldova si Bulgaria; in 1866 asistam la o rebeliune in Creta, iar in 1875 la noi revolte in Bosnia si Hertegovina. Perioada stapanirii turcesti a fost marcata in istoria Ortodoxiei si de o dezvoltare fara precedent a nationalismului religios. Cauzele pot fi cautate chiar la Bizant, acolo unde ideea unui "Stat sfant" avea valoare absoluta. Numai ca acest principiu se nascuse si se dezvoltase mai intai sub semnul universalismului roman. Imperiul multinational era conceput ca o depasire a frontierelor nationale; era considerat drept "oikumene", "universul locuit", unit printr-o singura lege, autoritate, o cultura unica, prin credinta in aceleasi valori. Oricare barbar care ar fi acceptat cetatenia romana si impartasea aceleasi valori culturale ale elenismului, inceta de a mai fi un barbar si devenea membru deplin al acestui univers, membru al aceleiasi societati. Aceasta viziune si acest spirit universalist al Romei a permis intalnirea si alianta cu crestinismul, universal prin esenta. Daca Biserica accepta alianta cu Imperiul si se plasa sub protectia lui, il si sfintea prin binecuvantarea ei, Imperiul avand astfel si constiinta universalitatii misiunii sale.

Prima bresa produsa in acest universalism a fost divizarea Imperiului, care a avut ca principala consecinta pierderea componentei occidentale. Chiar daca autoritatea Imperiului era nominal recunoscuta de barbarii stabiliti in Occident, conflictul cu "Vestul" s-a acutizat in timpul cruciadelor. Patriotismul bizantin, care se alimentase pana atunci din visul unui Imperiu universal, sa transformat in mod progresiv in nationalism; sentimentul pozitiv a devenit o pasiune negativa, o respingere a tot ceea ce este strain si atasament maladiv fata de ceea ce este al "sau". De aceea, in timp ce Bizantul se opunea, in virtutea "universalismului" sau, oricarei tendinte de separare a Imperiului in mai multe State si autocefalii independente, in realitate el supunea pe slavi unei elenizari fortate: numirea de episcopi greci, reticenta fata de orice particularism local, indeosebi lingvistic. Aceasta atitudine a dus inevitabil la o divizare a lumii ortodoxe evidentiata in momentul cuceririi Constantinopolului de catre turci. Paradoxal insa, jugul turcesc tindea mai degraba catre o restaurare a "universalismului crestin" de la Bizant. Fara sa faca vreo diferenta intre religie si apartenenta etnica, turcii ii considerau pe crestini ca un popor condus de patriarhul de la Constantinopol, in calitate de etnarh. Astfel, in aceasta perioada, puterea imperiala ajunge sa treaca intr-un fel in mainile patriarhului. Bisericasi Imperiu vor desemna de acum aceeasi entitate: poporul grec, purtator al valorilor elenistice. Patriarhul este "asezat pe tron ...i iar episcopii se inclina in fata lui ca unui Imparat si Patriarh". Patriarhul Noii Rome aflat in captivitate era privat de libertate, dar nu si de autoritate.

Expansiunea teritoriala Era de propire a Imperiului Otoman poate fi mprit n dou perioade caracteristice. Prima dintre ele era una de creteri teritoriale i cuceriri constante, de la cucerirea Constantinopolelui din 1453 pn la moartea lui Soliman Magnificul din 1566. Aceasta a fost o perioad de realizri nemaipomenite pentru Imperiul Otoman. Dup cucerirea capitalei Imperiului Bizantin, otomanii au pus capt puterii Serbiei prin btlia de la Kosovopolie, victorie care a deschis poarta expansiunii ctre inima Europei. Sultanul Selim I(15121520) a extins frontierele estice ale imperiului dup ce a nvins Persia Safavid n Btlia de la Chaldiran i a pus bazele unei flote a Mrii Roii. Succesorul lui,Suleiman Magnificul, (Soliman I) avea s duc puterea i ntinderea imperiului i mai departe. Dup ce a cucerit Belgradul, Suleiman a dat o lovitur mortal Ungariei n btlia de la Mohcs (1526). Suleiman a continuat atacul asupra Austriei, dar n btlia de la Viena a fost nevoit s se recunoasc nvins. La scurt vreme, Transilvania, Valahia iMoldova au trebuit s se recunoasc principate tributare ale Imperiului Otoman, dar nefiind incluse n acesta. n est, Suleiman Magnificul a cucerit Bagdadul n 1535 din minile perilor, asigurnd controlul deplin al turcilor Orientul Mijlociu. Otomanii au atins "Vrsta lor de Aur" n timpul domniei Suleiman Magnificul. ncetarea cuceririlor n Europa au marcat sfritul celor 230 de ani de cretere. Asediul Vienei nu a fost parte a extinderii otomane n Germania. Turcii au reacionat la intervenia Habsburgilor austrieci nUngaria. Aciunea aceasta a ndeprtat pe unii dintre aliaii otomani, iar pe alii i-a ntors mpotriva turcilor. Papa a abandonat interesele lui seculare pentru a agita spiritele pentru o nou cruciadmpotriva otomanilor. n deceniile care au urmat, Imperiul Otoman nu a fost numai o for de ocupaie, ci a i devenit un instrument n politica european. Btlia de la Viena a adus o perioad lung de stagnare i a fost un punct de cotitur n lupta de 300 de ani a regatelor din Europa Central mpotriva otomanilor. Mai nainte de asediul Vienei, nu era subiect al obiceiurilor diplomatice normale, nici nu a recunoscut dreptul la existen al statelor cretine, care erau considerai inamici tolerai. Dup eecul din faa Vienei a nceput un proces de medievalizare a statului otoman, iar regulile islamice care guvernaser viaa imperiului au nceput s fie nlocuite de contracte financiare i civile n toate domeniile, (n relaiile externe, recrutrile pentru armat, organizarea administrativ, etc).

Organizarea interna Dei statul otoman a fost reorganizat de mai multe ori, mai multe structuri au rmas neschimbate de-a lungul timpului. n fruntea statului se afla Sultanul, monarh absolut, singurul n drept s conduc Imperiul. Deciziile erau luate ntotdeauna de un cosiliu de dregtori adunai n Divan, doar Sultanul avnd dreptul s le pun n practic. n primele faze de dezvoltare a statului otoman, n acest consiliu consultativ erau alei btrnii tribului. Cu timpul au fost numii profesioniti din domeniu militar, politic sau ai elitelor locale, aa cum erau nalii clerici. Ei purtau numele de viziri. Aceast structur a fost modificat mai trziu pentru al include pe Marele Vizir, cruia i erau delegate unele dintre responsabilitile sultanului. Sublima Poart era curtea imperial n aer liber a sultanului, numit aa dup poarta care ddea ctre sediul Marelui Vizir, locul n care Sultanul primea scrisorile de acreditare ale ambasadorilor strini. Cu timpul, Marele Vizir a nceput s fie la fel de puternic ca Sultanul, dac nu chiar mai puternic uneori dect acesta. Din 1908, statul a devenit monarhie constituional fr puteri executive, cu un parlament format din membrii alei ai provinciilor.

Cauzele Cruciadelor si principalele Cruciade

Cruciadele pot fi definite ca expeditii militare ale feudalilor apuseni cu scopul de a cuceri si coloniza regiuni din Orientul Apropiat, indeosebi Palestina cu Ierusalimul. Ele au aparut intr-o societate aflata in plina expansiune politica si militara si sunt o intregire a procesului de colonizare petrecut in Europa, la ele participand toate clasele si paturile sociale. Aspectul religios consta in faptul ca aceste expeditii au fost insotite, la inceput, de o ideologie crestina. Proclamate ca razboaie sfinte, ele au fost organizate in numele eliberarii asa numitelor locuri sfinte (Ierusalimul), de sub dominatia musulmana. Caracterul religios al cruciadelor explica de ce conducerea lor a revenit papalitatii al carei rol, pe plan international, se afirma in secolul al XI-lea. Orientul Apropiat (Bizantul, Siria, Palestina, Egiptul), fiind mai dezvoltat din punct de vedere economic si cultural decat Occidentul, exercita, la sfarsitul secolului al XI-lea, o puternica atractie asupra claselor sociale din apusul Europei, care la acea data trecea printr-o perioada de criza ca urmare a incheierii procesului de aservire a taranimii, a cresterii puterii principilor, a instituirii ordinului cavaleresc, a sporului demografic, precum si a unor factori naturali: inundatii, seceta, foamete, molime etc. Anarhia politica aducea prejudicii atat economiei domaniale, pe cale de a se dezvolta, cat si celei orasenesti. Canalizarea spiritului razboinic al cavalerilor in afara Europei, aparea tuturor o solutie fericita. La ideea de cruciada au aderat repede si orasenii, care intrezareau posibilitatea unor noi piete de desfacere si aprovizionare. Participarea masiva a taranimii la cruciade se explica, pe de o parte, prin pauperizarea ei, pe de alta parte, prin spiritul de colectivitate li solidaritate foarte puternic in evul mediu, fapt dovedit cu prisosinta in timpul cruciadelor copiilor. Principii s-au alaturat si ei cruciadelor deoarece nu puteau ramane in afara unei lupte care le-ar fi adus noi stapaniri, prestigiu si glorie, dar, de la inceput, intre idealul nobiliar si cel popular a existat o prapastie. Posibilitatea unor actiuni militare in rasarit si a unor deplasari da mase a fost creata de insasi situatia politica din Orientul Apropiat. In a doua jumatate a secolului al XI-lea, turcii selgiucizi, dupa ce au cucerit Bagdadul (1055), au inaintat in Asia Mica, in Siria si Palestina, pe atunci stapanite de Califul din Egipt, iar in anul 1070 a fost cucerit Ierusalimul. Formarea emiratului de Damasc si a celor trei sultanate, Capadocia, Rum si Smirna reprezentau o mare primejdie pentru Bizant, intr-un moment in care cumanii, pecenegii, maghiarii si normanzii atacau imperiul. In aceasta situatie imparatii bizantini au fost nevoiti, in mai multe randuri, sa ceara ajutor militar in Occident. Asa s-a nascut initiativa papalitatii de a organiza expeditii in

urma carora scaunul apostolic si-ar fi marit sfera de influenta, mai intai prin inlaturarea schismei, din anul 1054, dintre bisericile catolica si ortodoxa, apoi, prin raspandirea catolicismului in noi regiuni. In conciliile de la Piacenza si Clermont (10959, apelul de cruciada a fost lansat de catre papa Urban al II-lea. Cruciada I (1096-1099) Prima cruciada s-a desfasurat in doua etape: expeditia saracimii, condusa de Petre Pustnicul si Walter cel Sarac, si expeditia cavalerilor grupati in patru corpuri principale de oaste, conduse de Geoffroi de Bouillon, ales mai tarziu comandant suprem al armatei; Huges de France, fratele regelui Filip I si Robert Courte Heuse, fiul lui Wilhelm Cuceritorul; Robert de Flandra; Boemund de Tarent si Tancred de Sicilia. Masele popolare au ajuns la Constantinopol, trecand prin Germania, Boemia si Ungaria. Imparatul Alexie Comnenul, pentru a evita tulburarile in oras, i-a transportat pe cruciati pe coasta Asiei Mici, unde au fost masacrati de trupele selgiucide sau facuti prizonieri si dusi in robie. Cruciada cavalerilor s-a deschis cu masacrarea evreilor din orasele de pe Rin, Kln si Mainz, anuntand prin aceasta caracterul sangeros si de jaf ce aveau sa-l imbrace expeditiile. In anul 1097 cavalerii au ajuns la Constantinopol, unde au incheiat o intelegere cu Alexie Comnenul, prin care se angajau sa recunoasca suzeranitatea imparatului in teritoriile cucerite de la turci. Cu mare greutate, cruciatii au respins armata selgiucida si au cucerit Niceea si Dorileea (mai-iulie 1097). Antiohia a rezistat sapte luni, dar in cele din urma a fost si ea ocupata (1098). Cruciatii au trebuit sa lupte cu musulmanii inca un an pentru a-si croi drum spre Ierusalim. Abia in anul 1099 orasul a cazut in mainile lor. In urma cuceririlor facute, s-au creat mai multe formatiuni politice, conform sistemului politicovasalic din Occident: regatul Ierusalimului, principatul Antiohiei, comitatele de Tripoli, Edessa, Jaffa, Ascalon, marchizatul de Tyr, senioriile Ramlah, Kerak, Sidon, Beirut. Organizarea lor este cunoscuta din Asezamintele Ierusalimului, o culegere de norme juridice privind obligatiile si drepturile clasei feudale, care reprezinta expresia clasica a ordinii feudale. Pentru mentinerea ordinii in randul populatiei cucerite si pentru inlaturarea rascoalelor s-au infiintat ordine militaro-calugaresti: Ordinul Ioanitilor si Templierilor, organizat la inceputul secolului al XII-lea de calugarii francezi si Ordinul german al teutonilor, spre sfarsitul aceluiasi veac. Cruciadele a II-a (1147-1148) si a III-a (1190-1192) Turcii nu au renuntat la teritoriile pierdute. Capeteniile selgiucide, pe moment, au pus capat rivalitatilor dintre ele si unindu-se au inceput contraofensiva, ajutate fiind de nemultumirile din randul populatiei supuse, care se rascoala in mai multe randuri. Cele doua razboaie purtate, in anii 1144-1146, intre cruciati si selgiucizi au sfarsit cu recucerirea Edessei de catre musulmani. Aceasta a fost cauza organizarii celei de a doua cruciade (1147-1148) de catre papa Eugen al III-lea. O armata franceza, condusa de regele Ludovic al VII-lea si o oaste germana, in frunte cu imparatul Conrad al III-lea, mergand pe urmele primilor

cruciati, in vara anului 1148, au ajuns la Constantinopol, de unde, pe vase bizantine, puse la dispozitie de imparatul Manuel Comnenul, au trecut in Asia Mica. Aici cele doua ostiri au fost risipite de turci, iar Ludovic si Conrad, cu resturi din armata, si-au sfarsit expeditia ca simpli pelerini. In tot acest timp turcii continuau ofensiva. Sultanul Egiptului, Saladin, un militar si om politic capabil. a unit lumea musulmana sub conducerea sa si si-a indreptat atacul impotriva Ierusalimului. In lupta de la Hittin (1187), in apropiere de lacul Tiberiada, sultanul a infrant pe regele Ierusalimului, Guy de Lusignan si a pus stapanire pe oras. Papa Clement al III-lea a lansat un nou apel de cruciada, la care au raspuns regii Angliei si Frantei - Richard Inima de Leu si Filip al II-lea August - si imparatul Germaniei, Frederic I Barbarossa. In vara anului 1190 o armata uriasa, bine echipata, era gata de razboi. Filip al II-lea s-a imbarcat cu oastea sa la Genova, iar Richard I, la Marsilia, in timp ce Frederic I lua drumul pe uscat. Primii doi suverani, abia plecati, au debarcat in Sicilia, unde au facut un popas lung, de un an, fapt ce i-a permis imparatului german sa ajunga primul in Asia Mica, unde a reusit sa-l invinga pe sultanul de Iconium. Victoria, insa,nu a putut fi fructificata, deoarece Barbarosa a murit inecat pe cand incerca sa traverseze, calare, raul Cydnus. Ramasi fara conducator, cea mai mare parte din cruciati s-au imprastiat, numai un numar mic, sub comanda ducelui Austriei, Leopold al V-lea, si-au continuat drumul, iar in anul 1191 cele trei armate se intalneau in preajma Ierusalimului, dupa ce in drumul sau Richard cucerise insula Cicpru si o cedase lui Guy de Lusignan. Singura actiune comuna a armatelor cruciade a fost participarea la asediul Acrei, inceput in anul 1189, interventia lor determinand, in mare masura, capitularea orasului (13 iulie 1191). Dupa acest succes au inceput neintelegerile din tabara cruciatilor, ele obligand pe cei trei conducatori sa abandoneze expeditia. Cruciada a IV-a (1202-1204) Cruciada a IV-a este legata de numele puternicului pontif Inocentiu al III-lea si de politica sa de a-si impune suprematia asupra intregii lumi crestine, occidentale si orientale. In anul 1190 papa a inceput predicarea cruciadei, dar armata se aduna greu. La inceputul secolului al XIII-lea cruciadele isi pierdusera baza populara, intre cruciada populara si cea aristocratica distanta se adancise, paturile sarace nu mai aveau incredere in actiunile nobililor, de aceea, despre cruciada a IV-a a insemnat o abatere fatisa de la scopul de cruciada. Mai intai, pentru ca expeditia a fost planuita impotriva Egiptului, centrul unitatii musulmane, si nu ca o actiune de cucerire directa a Ierusalimului. In al doilea rand, expeditia a inceput prin asediul cetatii Zara (noiembrie 1202), situata pe coasta Dalmatiei si stapanita de regele Ungariei, rege catolic aflat sub protectia scaunului apostolic. Cucerirea Zarei fusese ceruta cruciatilor de catre dogele Venetiei, Henric Dandolo, in schimbul transportarii trupelor pana la Alexandria. In al treilea rand, in urma unei abateri de la planul initial al cruciadei, cavalerii s-

au indreptat spre Bizant unde lupta pentru tron favoriza o interventie. Si de data aceasta cruciatii erau indemnati de dogele Venetiei, care dorea sa-si sporeasca privilegiile comerciale in Imperiul de Rasarit. In luna mai a anului 1203, cruciatii, imbarcati pe vase venetiene, au sosit la Constantinopol, au cucerit orasul si au reinscaunat pe Isac al II-lea Anghelos, caruia apoi i-au pretins despagubiri banesti pentru ajutorul dat. Cum bazileul nu a putut achita suma ceruta, in anul 1204 cruciatii au dat din nou asalt capitalei, au cucerit-o si au luat-o in stapanire. Consecinta cruciadei a IV-a a fost desfiintarea Imperiului bizantin si impartirea lui in mai multe state: Imperiul Latin de Rasarit, imparat fiind ales Balduin de Flandra, Niceea, Epirul si Trapezuntul. Venetia, dat fiind contributia pe care o adusese in aceasta expeditie, primea privilegii comerciale si stapaniri teritoriale intinse. Imperiul bizantin a fost restaurat in anul 1261, dar el nu si-a mai gasit vitalitatea din trecut. Cruciada a IV-a, prin efectele ei, a contribuit la esecul final al cruciadelor. Celelalte cruciade Intre anii 1217 si 1270 au fost inca patru cruciade: Cruciada a V-a (1217-1221), cruciada a VI-a (1228-1229), cruciada a VII-a (1248-1250) si a VIII-a (1270), dar nici una din ele nu a avut vreun folos cruciatilor. Ideea care persista era atacarea Egiptului, a carui cucerire ar fi deschis cruciatilor drumul spre Ierusalim. Dar inaintarea pe Valea Nilului era practic imposibila, asa cum a dovedit-o campania lui Jeaune de Brienne, in anul 1221, si a lui Ludovic al IX-lea cel Sfant, din 1248. Cu aceasta ultima incercare asa-numitele cruciade clasice luau sfarsit. Rand pe rand statele din Orient au fost recucerite de musulmani. In 1268 a fost recucerita Antiohia, in anul 1289 Tripoli, iar in anul 1291, Acra, ultimul centru de rezistenta al cruciatilor. Doar regatul Ciprului a ramas in mana latinilor mai multa vreme, el fiind cucerit de turcii otomani abia in 1571. Urmarile cruciadelor Cruciadele au avut consecinte negative si pozitive, cele negative decurgand din distrugerile de bunuri si masacrele ce aveau loc in timpul razboaielor, din exploatarea populatiei supuse, cele pozitive constand in contactul dintre doua civilizatii, care s-au influentat reciproc. Statele crestine formate, desi au avut un caracter efemer, au contribuit ca timp de doua sute de ani, zeci de mii de cruciati sa se deplaseze in Orientul Apropiat si, o data cu ei, au patruns si moravurile apusene, pe care clasa dominanta din Orient le-a adoptat. La randul lor, feudalii apuseni au imprumutat forme ale rafinamentului si luxului oriental, pe care le-au adus apoi in Europa.

Cruciadele au contribuit la dezvoltarea legaturilor dintre Orient si Occident. Relatiile comerciale ale europei apusene cu orientul s-au accentuat, fapt de care au profitat orasele, mai ales cele din Italia si sudul Frantei. In veacul al XIII-lea, Venetia si Genova faceau comert cu Orientul prin porturile Siriei si Egiptului. Ele aduceau marfuri din Orientul musulman, din China, insulele Sonde, din India. Venetia si Genova au infiintat factorii comerciale la Caffa si la Tana, de unde faceau negot cu Rusia si Polonia, astfel ca in perioada amintita se poate vorbi de o suprematie maritima si comerciala a celor doua orase in intreg bazinul Mediteranei. Prin mijlocirea oraselor s-au raspandit unele procedee orientale in domeniul industriei textile si al prelucrarii metalelor. In Europa s-au introdus unele culturi noi ca: orezul, pepenele, caisul, lamaiul. Din punct de vedere politic, cruciadele au inlesnit, in Europa apuseana, procesul de centralizare si de afirmare a regalitatii, ca urmare a slabirii unei parti a nobilimii si a stirbirii adusa autoritatii papale. Pentru taranime expeditiile in Orient au insemnat o sporire a obligatiilor, pentru a acoperi cheltuielile ce le faceau nobilii. Dar, in acelasi timp, ele au stimulat procesul de eliberare a taranilor din serbie, eliberarea prin rascumparare fiind si ea o sursa de venit. Aceeasi nevoie de bani a facut ca nobilii sa cedeze presiunii oraselor de a-si rascumpara libertatea. Cultura a fost si ea influentata de cruciade. Din a doua jumatate a secolului al XII-lea, se pun bazele oreintalisticii. Cunoasterea Orientului a dat gandirii filosofice, incepand cu Raymond Lulle si Thomas dAquino un nou impuls si o noua orientare. Cruciadele au dus la imbogatirea literaturii europene cu noi teme si la dezvoltarea ei in limba materna. Arhitectura din secolele XIII-XIV, mai ales in Italia, se resimte de influentele orientale, tot asa cum in Siria si Palestina stilul renan si romanic din norul Frantei au lasat vestigii (castelele Beaufort, Kerak, Ibelin, manastirea de langa Bethleem).

Centralizare Statala

Cucerirea normand a Angliei a nceput n 1066 prin invazia regatului Angliei de ctre Vilhelm Cuceritorul (Duce de Normandia) i victoria acestuia n Btlia de la Hastings, care au avut ca urmare luarea n stpnire a Angliei de ctre Normanzi. Cucerirea normand a fost un punct de cotitur n istoria Angliei din mai multe motive. Aceast eveniment a dus la conectarea i mai strns a Angliei cu Europa continental, prin apariia unei aristocraii normande, ducnd astfel la scderea influenei scandinave. De asemenea, a dus la creearea uneia dintre cele mai puternice monarhii din Europa i la mpmntenirea unui sistem de guvernmnt sofisticat. Cucerirea a schimbat limba i cultura englez i a creat premisele unui conflict cu Frana care va continua, cu intermitene, pn n secolul al XX-lea. Va marca identitatea naional englez drept ultima cucerire strin reuit a Angliei.

Henric al 2

Henric al II-lea Plantagenetul descindea dintr-o puternic i cumplit familie. S-a nscut la 5 martie 1133 la Le Mans, fiu al mprtesei Matilda i al celui de-al doilea so al su, Geoffrey de Anjou. Prin mama sa, era strnepotul lui William Cuceritorul. Henric avea un caracter aspru, o "for vulcanic", o cultur uimitoare i maniere seductoare. Adolescent zdravn, cu gtul de taur, cu prul rou tuns scurt, plcuse grozav de mult reginei Franei, Eleonora de Aquitainia, cnd venise s presteze omagiul slabului Ludovic al VII-lea pentru provinciile Maine i Anjou. Eleonora obinu divorul i, dup dou luni, lu de brbat, la 27 de ani, pe biatul acesta de 19 ani, cruia i aducea ca zestre imensul ducat de Aquitainia, adic Limousin, Gasconia, Perigordul, cu drepturi de suzeranitate peste Auvergne i comitatul de Toulouse. Henric, care avea de la mama sa, Matilda, ducatul de Normandia i de la tatl su, Mainei Anjou, devenise mult mai puternic n Frana dect nsui regele Franei. Din 35 de ani de domnie, el nu va petrece dect 13 n partea de nord a Canalului Mnecii. ntre 1158 i 1163 nu va prsi Frana deloc. [modificare]Domnia A devenit rege al Angliei dup o perioad de lupte pentru tron (1135-1154), n timpul creia autoritatea central a slbit; a pus capt acestei situaii i a acionat pentru ntrirea puterii monarhice. Pe lng faptul c era rege al Angliei, stpnea i provinciile Anjou, Maine, Touraine, Aquitania i Poitou, astfel c autoritatea sa se ntindea i asupra a mai mult de jumtate din teritoriul de atunci al regatului Franei. Domnia lui Henric al II-lea este una dintre cele mai nsemnate din istoria Angliei. El a nfptuit dou reforme de o deosebit importan, cea militar i cea juridic, prin care puterea central s-a ntrit. [modificare]Reforme Prima reform menionat a constat n faptul c slujba militar datorat regelui, n principiu de toi oamenii liberi, dar n special de vasalii si, putea fi nlocuit printr-o rscumprare bneasc, "banii de scut". Cu sumele obinute astfel, regele putea s recruteze ostai mercenari, care urmau s se afle permanent la dispoziia sa. Reforma judiciar a extins competena justiiei regale asupra cele senioriale. Astfel, oricare om liber putea s cear, n schimbul unei taxe, ca procesul su s fie judecat de un tribunal regal. Reforma judiciar nfptuit pe timpul domniei sale a constat i n definitivarea uniformizrii legislaiei i a procedurii juridice n ntreaga Anglie, lucru realizat prin elaborarea "dreptului comun" (Common Law). [modificare]Relaia

cu Biserica

Reforma judiciar a dus i la reducerea puterii ecleziastice i papale n favoarea celei regale. Statutele de la Clarendon, document elaborat n anul 1164, demonstreaz dorina lui Henric de a supune Biserica i clerul justiiei regale. Clerul nu mai avea voie s apeleze la instana juridic de la Roma. Regele a ajuns, n felul acesta, la un conflict deosebit de puternic cu Biserica englez, care era condus de arhiepiscopul de Canteburry, Thomas Becket. Acesta din urm a fost asasinat n anul 1170. n cele din urm, regele a fost nevoit s cedeze n faa Papalitii. n anul 1172, el a anulat Statutele de la Clarendon i s-a mpcat cu Biserica.

RICHARD INIMA DE LEU Richard I (n. 8 septembrie 1157, d. 6 aprilie 1199), a fost rege al Angliei n perioada 1189-1199. Era cunoscut i sub numele de Richard Inim-de-Leudatorit reputaiei sale de mare lider militar.

Familie
Richard a fost fratele mai mic al lui William, Contele de Poitiers, Henric cel Tnr i al Matildei a Angliei. Fiind cel de-al treilea fiu al regelui Henric al II-lea i al Eleonorei de Aquitania nu era de ateptat c se va urca pe tron. Era, de asemenea, fratele mai mare al lui Geoffrey al II-lea, Duce de Brittany, Leonora a Angliei, Ioan Plantagenet i Ioan, Conte de Mortain, care i-a succedat ca rege. Richard era fratele vitreg al Mariei de Champagne i al lui Alix a Franei. Adesea era descris ca fiind preferatul mamei sale, Eleanor de Aquitaine. [modificare]Primii

ani

Dei nscut la Palatul Beaumont, Oxford, Anglia, la fel ca i ceilali Plantagenei, Richard a fost n esen francez. Cnd prinii lui s-au desprit, el a rmas cu mama sa n Frana. A motenit ducatul Aquitaine n 1168 i comitatul Poitiers n 1172. n 1170, fratele su mai mare Henric a fost ncoronat rege al Angliei ca Henric al III-lea n timpul vieii tatlui su. Istoricii l-au numit Henric cel Tnr ca s nu fie confundat cu Henric al III-lea al Angliei, care a fost nepotul su. Ca i fraii si, Richard a contestat frecvent autoritatea tatlui su. n primvara anului 1174, la vrsta de 16 ani, Richard s-a alturat frailor si Henric i Geoffrey, ntr-o revolt mpotriva tatlui lor, ncercnd s-l detroneze. Henric a trecut n Normandia i a invadat Poitou i Aquitaine, domeniile mamei lui Richard, pe care a luat-o prizonier.[2] Richard s-a concentrat asupra rezolvrii problemelor legate de revoltele nobililor din Aquitaine, n special pe teritoriul Gascogne. Domnia sa din ce n ce mai crud a condus la o mare revolt n 1179. Spernd s-l detroneze pe Richard, rebelii au solicitat ajutor de la Henric i Geoffrey. Punctul de cotitur a venit n primvara anului 1179 la Valea Charente. Cetatea Taillebourg era bine aprat i condiderat impenetrabil. Castelul era nconjurat de o falez pe trei laturi i de un ora pe cea de-a patra latur. Locuitorilor cetii le era att de fric de Richard nct au renunat la sigurana castelului i l-au atacat pe Richard. n dou zile, Richard a reuit s cucereasc castelul i a ctigat o reputaie de comandant militar. Irascibil, schimbator i generos, Richard i caut modelele n vechea cavalerie. Richard a fost viteazul cavaler care lipsea cretintii devenite cinic i calculat. Cu el, cruciada i-a redobndit strlucirea, n lipsa unei victorii durabile.

El a devenit un exemplu pentru toi fiind primul care a devenit cruciat dup anunarea cuceririi Ierusalimului de ctre Saladin. Richard nu se simte deloc englez. El este, nainte de toate, un cavaler normand care tie s mnuiasc lancea pe cmpul de lupt. n realitate, el nu a petrecut n Anglia dect cteva luni, spre sfritul domniei sale. Pentru moment, datoria l cheam spre ara Sfnt. El l convinge pe prietenul i rivalul su Filip al II-lea, rege al Franei, s porneasc n cruciad. mpratul Germaniei, Frederic Barbarossa, nu poate s fac altceva mai bun dect s devin, la rndul lui, cruciat. ncoronat rege la treizeci de ani, Richard conduce, n mod firesc, cea de-a treia cruciad: Filip Augustus nu are dect douzeci i trei de ani, iar Frederic Barbarossa s-a necat n mod stupid ntr-un ru din Turcia. Richard ahtiat dup maini de rzboi i expert n atacuri asupra locurilor ntrite, cucerete ntr-o sptmn Saint-Jean-d'Acre, pe cnd Filip al II-lea btuse pasul pe loc timp de ase luni. Conducerea cruciadei i revine n ntregime atunci cnd regele Frantei, dezamgit c nu dobndise nici un laur din aceast aventur cavalereasc, se retrage i se ntoarce n ara sa, pretextnd c ar fi fost bolnav. Richard a recucerit coasta Palestinei, dar nu i Ierusalimul. Saladin, generos, acord liber circulaie pelerinilor n Oraul Sfnt. Suprat c nu s-a putut acoperi de glorie n Palestina, la fel ca Richard,Filip al II-lea l ajut pe Ioan fr de ar s-i ia coroana lui Richard, luat prizonier n Germania pe cnd se ntorcea din ara Sfnt. Contra unei rscumprri adunate n urma presiunii exercitate de popor, n fruntea cruia s-a aflat Robin Hood (zis i "Robin al Codrilor"), Richard i reia tronul i l atac imediat pe regele Franei. Dup ce a construit la frontiera de sud a Normandiei celebrul Chteau-Gaillard, moare ntr-un asediu mpotriva unuia dintre vasalii si trdtori, contele de Limoges.

IOAN FARA DE TARA


Rege al Angliei din 1199, iar din 1189 regent, pe durata absentei fratelui sau Richard Inima de Leu, in timpul celei dea treia cruciade. Pana in anul 1205 a pierdut Normandia si aproape toate celelalte teritorii engleze din Franta lui Filip al II-lea. Politica sa represiva si taxele excesive l-au facut sa intre in conflict cu baronii sai. In 1215 a fost silit sa semneze Magna Charta. Repudierea ulterioara a acestui act a dus la primul razboi al baronilor (12151217), in timpul caruia regele Ioan a murit. I-a urmat la tron fiul sau, Henric al III-lea.

Filip al 4-lea cel frumos


A fost fiul regelui francez Filip al III-lea cel Curajos (1270-1285) si al Isabelei de Aragon. A ocupat tronul Frantei intre 1285 si 1314. Domnia sa a fost una dintre cele mai importante, el contribuind decisiv la intarirea procesului de centralizare a statului francez. F. a marit domeniul regal prin alipirea comitatului Champagne, in anul 1284. Actiunile de ocupare a Flandrei au fost dificile, deoarece s-au realizat in conditiile framantarilor sociale din orasele flamande. F. ii sprijinea pe patricieni, ceea ce a determinat nemultumirea breslelor, aliate cu contele Flandrei. Orasele flamande, care pana atunci se bucurasera de o larga autonomie municipala, nu erau multumite de sprijinul dat de francezi regimurilor patriciene. In mai 1302, orasul Brugge a declansat rascoala, apoi si alte orase flamande s-au ridicat la lupta impotriva francezilor. F. a trimis o armata, care a fost zdrobita la Courtrai, in iulie 1302, de militiile oraselor flamande. Sfatuit de legistii sai, precum Pierre Flote, Enguerrand de Marigny si Guillaume de Nogaret, a declansat violentul conflict cu Papalitatea, nedorind sa fie subordonat acesteia. Filip al IV-lea cel Frumos a restrans privilegiile fiscale si judiciare ale Bisericii, la care papa Bonifaciu al VIII-lea (1294-1303) a ripostat prin emiterea mai multor bule, precum Unam sanctam, din anul 1302, in care afirma suprematia papala asupra suzeranilor laici. F., luand legatura si cu dusmanii italieni ai papei, printre care se aflau si membrii familiei Colonna, a trimis forte militare in peninsula. Mica armata franco-italiana a patruns pe teritoriul statului papal si l-a arestat pe Bonifaciu al VIII-lea (atentatul de la Anagni). Dupa moartea lui Bonifaciu al VIII-lea, a reusit sa impuna alegerea ca papa a episcopului de Bordeaux, sub numele de Clement al V-lea. Fiind protejat de monarhul francez, el a mutat resedinta pontificala la Avignon, unde papalitatea a ramas dependenta de regii Frantei intre anii 1309 si 1378. In felul acesta, F. a obtinut o importanta victorie asupra Papalitatii. Razboiul cu Flandra, intretinerea armatei si a aparatului birocratic al statului lau determinat sa caute noi surse banesti. In afara de cele obtinute de pe domeniul regal, au fost adaugate venituri suplimentare, pe care regele a cautat sa le transforme din subsidii ocazionale in impozite permanente. In conditiile dificultatilor financiare pe care le intampina, si-a indreptat atentia asupra bogatului Ordin al cavalerilor templieri. Sperand sa-si insuseasca intinsele lor proprietati si uriasele bogatii detinute de acest ordin, in anul 1307 regele i-a arestat pe toti templierii din Franta, iar in anul 1309 le-a intentat un proces in care i-a acuzat de erezie. Unii dintre templieri au fost condamnati la arderea pe rug. Papa Clement al V-lea a desfiintat Ordinul cavalerilor templieri (1312). Averile acestora au intrat in posesia suveranului francez, datoriile regelui Frantei fata de templieri au fost anulate, iar tot numerarul banesc al ordinului a fost confiscat. Problemele carora F. a fost nevoit sa le faca fata, precum razboiul cu Flandra, procesul templierilor, reformele fiscale si conflictul cu Papalitatea, l-au determinat sa-i convoace de mai multe ori pe reprezentantii starilor sociale privilegiate ale tarii (clerul, nobilimea si orasenimea) in anii 1302, 1303, 1308 si 1314. Deoarece le-a convocat mai des si le-a dat o forma organizata, chiar daca nu el a fost cel care a folosit primul acest procedeu, F. a fost cel care, de fapt, a transformat Starile Generale intr-o institutie a Frantei medievale.

Filip al 2 augustus

A fost rege al Frantei intre anii 1180 si 1223. Din anul urcarii pe tron si pana in 1199, August a luptat impotriva armatelor regilor Angliei, Henric al II-lea Plantagenet si Richard Inima de Leu, dorind inlaturarea stapanirii acestora asupra posesiunilor lor din Franta. Desi intre el si Richard Inima de Leu exista o puternica rivalitate, cei doi au participat impreuna la cruciada a III-a (1189-1192). Lupta pentru inlaturarea stapanirii straine din Franta a continuat si a fost incununata de succes, el obtinand victorii importante impotriva lui Ioan fara de tara (1199- 1216) in urma luptelor dintre anii 1202 si 1204; regele englez a fost deposedat de ducatele Normandiei si Bretaniei si de comitatele de Anjou, Maine, Touraine si Poitou. Domeniul regal al lui F. s-a impatrit, iar victoria francezilor asupra armatelor anglo-aquitane, la La Roche-aux-Moines, si a celor flamande si germane, la Bouvines, in anul 1214, a dus la consolidarea stapanirii asupra teritoriilor redobandite de la englezi. Domnia lui F. a reprezentat si o etapa de dezvoltare a comertului si a asezarilor urbane. A ordonat si construirea unui nou zid de aparare in jurul Parisului, unde a fost instalata capitala Frantei. Regele a adoptat si alte masuri importante pe plan administrativ, juridic si militar, astfel ca perioada domniei sale a reprezentat o etapa deosebit de importanta in procesul de unificare si de centralizare a statului francez. Relatiile cu Papa de la Roma au fost bune. La cererea papei Inocentiu al III-lea, regele Frantei a organizat cruciada impotriva albigensilor, acordand conducerea acesteia lui Simon de Montfort (victorios la Muret in anul 1213). La moartea lui F. statul francez era mult mai puternic decat fusese in urma cu 43 de ani, cand incepuse domnia acestui glorios rege.

Henric al 4 denavara Regele Henric s-a nscut n cetatea Pau, n sud-vestul munilor Pirinei, n vecintatea regiunii Bearn, al doilea fiu al lui Antoine de Bourbon, duce de Vendome, de religie catolic, i al reginei de Navara Ioana de Albret, de religie protestant, care era nepoata preferat a fostului rege francez Francisc I al Franei. n timpul bunicii sale, Margareta, i a mamei sale, Regatul Navarei era centru de organizare i de ntlnire a protestanilor, care, n Paris, erau ameninai cu nchisoarea i arderea pe rug. Henric a fost botezat n religia catolic, fiind educat de ctre bunicul i mtua sa,(protestani) care i-au dat o educaie simpl. n vrst de patru ani, a fost prezent la cstoria "delfinului" Franei, Francisc al II-lea cu Maria Stuart, regina Scoiei (24 aprilie 1558); aici o ntlnete pe verioara lui, Margareta de Valois, care, mai trziu, i va deveni soie. Dup un accident ntr-un turnir de cavalerie, moare, la (10 iulie 1559), regele Franei, Henric al II-lea . Urmaul su la tron, Francisc al II-lea, moare i el, la 5 decembrie 1560, dup o domnie scurt, iar tronul Franei este ocupat de Carol al IX-lea, care domnete sub regena mamei lui, Caterina de Medici. Cu toate c este botezat catolic, Henric, viitorul rege, primete o educaie protestant. Ambii unchi ai lui Henric, Francisc i Carol de Guise, caut s limiteze influena politic a Caterinei de Medici, care l reine pe Henric la curtea regal. Frustrai de pierderea influenei politice, cei doi unchi "de Guise" organizeaz, la 1 aprilie, un mcel la Vasy, n urma cruia izbucnete "primul rzboi hughenot". Antoine de Bourbon, tatl lui Henric, moare n lupt la asediul cetii Rouen, de partea taberei catolice. Mama lui Henric, Ioana, i readuce fiul la Navara, unde este educat n spiritul protestant, mpotriva voinei Caterinei de Medici. La sfritul "primului rzboi hughenot" (1563), Henric se afl din nou la curtea regal, unde astrologul Nostradamus (1567) prezice viitorul, i pe Henric de Navara ca rege al Franei. Ca general al trupelor din Navara, Henric ia parte la luptele mpotriva nobililor basci.

Spania Reconquista Reconquista (n romn: Recucerirea) a fost procesul prin care regatele cretine din nordul Hispaniei (Spania i Portugalia de astzi) au recucerit peninsula Iberic de la musulmani i mauri. Recucerirea a durat timp de aproape 800 de ani. Cucerirea Hispaniei de ctre Umayyazi de la vizigoi a avut loc la nceputul secolului al VIII-lea i se consider de obicei c Reconquista a nceput aproape imediat, n 722, odat cu btlia de la Covadonga, i s-a ncheiat n 1492, princucerirea Granadei. n 1236 ultima fortrea musulman din Granada a fost cucerit de Ferdinand al III-lea de Castilia, dup care Granada a devenit stat vasal al regatului cretin pentru urmtorii 250 de ani. La 2 ianuarie 1492, ultimul conductor musulman din regiune, Abu 'abd Allah Muhammad XII (sau Boabdil din Granada), s-a predat lui Ferdinand al II-lea de Aragon i reginei Isabela a Castiliei ("Regii Catolici"). Prin aceasta s-a ajuns la crearea statului Romano-Catolic unit care a cuprins aproape tot teritoriul Spaniei de astzi. Regatul Navarei a rmas separat pn n 1512. Reconquista Portugaliei a culminat n 1249 cu eliberarea regiunii Algarve de ctre regele Afonso al III-lea al Portugaliei.

Mircea Cel batran Secolul al XV-lea a adus importante modificri n statutul politic i juridic al rilor Romne n relaiile internaionale. Intrarea rilor Romne n sfera de interes i influen a Imperiului Otoman a nsemnat antrenarea spaiului romnesc ntr-o disput politic i militar ntre marile puteri din regiune: Regatul Ungariei,Regatul Poloniei i Imperiul Otoman. Dac primele decenii ale existenei statale a romnilor s-au desfurat sub semnul disputelor dintre Ungaria, Polonia iHoarda de Aur, stabilirea hotarelor imperiului semilunei pe Dunre a adus un actor nou i foarte puternic pe scena politic i militar a sud-estului Europei. Primele contacte militare dintre romni i turci s-au consumat n timpul lui Vladislav Vlaicu, probabil n 1369, cnd steaguri romneti au luptat mpreun cu cele maghgiare mpotriva turcilor aliai cu bulgarii n sudul Dunrii. Posibil ca s fi urmat o perioad de negocieri i chiar de aliane antimaghiare, pentru c n 1374 domnul romn era acuzat de un grup de boieri trdtori c ar fi ncheiat o nelegere cu turcii mpotriva Ungariei. Deci primele contacte romno-turce au fost n principal de ordin militar, de intensitate redus, n condiiile n care ntre ara Romneasc i Poart erau statele bulgreti, cu rol de statetampon. Intensitatea raporturilor dintre turci i romni a crescut sensibil n timpul domniei lui Mircea cel Btrn, n condiiile n care domnul romn s-a confruntat nc de la nceputul domniei cu presiunea politic a regelui Ungariei, Sigismund de Luxemburg. Pentru a contracara preteniile de suzeranitate ale regelui maghiar, motenite de la predecesorii si, Mircea a continuat politica de independen promovat de naintaii si i a ncheiat un tratat de alian defensiv cu regelePoloniei n 1389. n condiiile n care regele Poloniei, Vladislav Jagello i regele Ungariei, Sigismund de Luxemburg, ridicau reciproc pretenii asupra coroanei celuilalt, ca motenitori ai regelui Ludovic cel Mare, ntre cele dou state era o situie conflictual, care s-a perpetuat pentru cteva decenii. Tratatul dintre regele polon i domnitorul romn era ncheiat de pe poziii egale, ca ntre doi suverani. Principala prevedere consta n sprijin reciproc obligatoriu mpotriva dumanului comun regele Ungariei i sprijinul mpotriva altor inamici ai uneia dintre pri era lsat la latitudinea celuilalt. Mircea s-a ntlnit cu otomanii n obiectivele sale de a-i extinde autoritatea ntre Dunre i Marea Neagr. Pe de alt parte, aezarea turcilor la Dunre a deschis drumul expediiilor de jaf ale achingiilor turci, care ncep deja n 1390. Presiunea otoman l-a determinat pe arul bulgar de la Trnovo s se supun regelui maghiar, fr s poat schimba ns cursul istoriei. A dat ns un exemplu care va fi urmat n curnd de Mircea cel Btrn. n toamna anului 1394Baiazid I a invadat ara Romneasc. Btlia decisiv s-a dat la Rovine i s-a soldat cu succesul militar al lui Mircea cel Btrn. n ciuda acestei victorii, Mircea a fost alungat de pe tron de ctre Vlad, numit de istorici Vlad Uzurpatorul. Este primul caz n care

domnul rii este schimbat datorit interveniei turcilor, un precedent care va deveni un obicei permanent n deceniile urmtoare. Mircea a fost nevoit s i schimbe radical opiunile politice i n primvara anului 1395, n martie, a depus omagiul fa de regele Ungariei, Sigismund de Luxemburg. Omagiul a fost dublat de un tratat defensiv mpotriva turcilor. Sigismund de Luxemburg tocmai fusese nfrnt n iarn n Moldova, unde ncercase s l supun pe tefan I al Moldovei. n ciuda acestui eec, regele maghiar a construit o startegie antiotoman, n condiiile n care se pregtea o mare cruciad. Iniial a trimis un corp expediionar pentru a-l renscuna pe Mircea, dar din cauza subestimrii adversarului, campania s-a soldat cu un eec. n iulie-august 1395 regele a venit personal n ara Romneasc n fruntea unei oti maghiare i l-a repus pe tron pe Mircea. Peste cteva luni Vlad a fost renscunat de ctre turci. Vlad a refuzat propunerile suzerano-vasalice ale lui Sigismund, care era dispus s l sacrifice pe Mircea, i a depus omagiul prin delegai fa de regele Poloniei. Actul ncheiat ntre Vald i regele polon difer fundamental de cel ncheiat cu civa ani n urm de Mircea cu acelai rege. Dac n 1389 Mircea i Vladislav Jagello erau doi parteneri egali, Vlad era vasal al regelui polon. Trebuie s remarcm c Vlad s-a nchinat lui Valdislav ca potenial rege al Ungariei, n contextul n care regele polon revendica pentru el i soia sa, fiica lui Ludovic, tronul Ungariei, dup ce soia lui Sigismund, maria, cealalat fiic a lui Ludovic, a murit. Vlad i-a recunoscut pe Valdislav i Hedviga drept regi ai Ungariei, motenitori legali ai coroanei lui Ludovic n Ungaria.

Btlia de la Nicopole, locul unde Baiazid l-a zdrobit peSigismund de Luxemburg.

Prima mare btlie ntre forele cretine i otomani, care deschide seria cruciadelor trzii antiotomane, a fost cruciada de la Nicopole din 25 septembrie 1396. Eecul cretinilor a ntrit poziia lui Vlad n ara Romneasc. Mircea nu a putut s asigure ntoarcerea regelui Sigismund de Luxemburg prin ara

Romneasc. Din cauza nesiguranei drumului, regele s-a ntors n Ungaria pe un drum ocolit, cu corabia pe Dunre, apoi pe mare pn la Constantinopol, a ocolit peninsula Balcanic i dup cteva luni a ajuns pe coasta mrii Adriatice. Pe parcurs, pe Dunre, l-a trimis acas pe voievodul Transilvaniei cu un grup de nobili, din regiunea Brilei ctre Braov, deci pe un drum mai scurt i folosit de negustorii braoveni. Este evident c poziia lui Mircea a fost nefavorabil n aceast perioad i probabil c a stat n posesiunile ardelene, fie nFgra, fie n cetatea Bologa de lng Cluj. Dup ntoarcerea n Transilvania, voievodul tibor a mobilizat o nou oaste cu care a intrat n ara Romneasc n iarna 1396-1397, l-a capturat pe Vlad Uzurpatorul i l-a nscunat pe Mircea cel Btrn. Este evident c n acest context politic i militar Mircea cel Btrn a acceptat suzeranitatea regelui maghiar. De altfel, dup insuccesul de laNicopole regele Sigismund de Luxemburg i-a schimbat radical viziunea supra relaiilor cu otomanii. Pe plan intern a luat msuri de organizare a armatei, cu ocazia dietei de la Timioara. Pe plan extern a constrtuit un sistem de state tampon ntre Regatul Ungariei i Imperiul Otoman, format din ara Romneasc, Serbia i Bosnia. n noua politic defensiv a regelui maghiar cele dou state aveau rolul de a stopa sau cel puin de a ncetini atacul turcilor asupra Ungariei, pentru a permite mobilizarea oastei maghiare. Acest sistem defensiv bazat pe state tampon a stat la baza raporturilor dintre Ungaria i Poart n ntreg secolul al XV-lea. Fidelitatea rincipilor din statele tampon era garantat, teoretic cel puin, de depunerea omagiului fa de rege, care i asuma rolul de protector i care le oferea feude importante n teritoriul Ungariei. Aa cum domnii romni fideli regelui stpneau ara Fgraului i ara Amlaului, iar mai apoi i alte regiuni, despoii srbi aveau feude importante n diverse pri ale Ungariei. Aceste posesiuni erau stpnite pro honore, adic temporar i condiionat de credina fa de rege.

Sigismund de Luxemburg

Regele Sigismund de Luxemburg s-a implicat n probelemele politice europene i dup 1400 s-a abtut de la scopul cruciadei antiotomane. Interesul pentru alte coroane, ca cele ale Boemiei, ale Imperiului Romano-German, sau pentru problemele Bisericii i lupta conrtra ereziilor, au captat atenia regelui maghiar i doar momentele de criz n relaiile cu turcii l-au readus pe rege la grania sudic a regatului. n 1401-1403 regele s-a confruntat cu o grav criz intern, datorit rebeliunii unei partide nobiliare care ia contestat autoritatea. n aceste condiii, ale rebeliunii nobiliare din Ungaria i a scderii autoritii regeluiSigismund de Luxemburg, Mircea cel Btrn a ncehiat n secret un nou tratat defensiv cu regele polon mpotriva regelui maghiar n 1403. Duplicitatea diplomatic a lui Mircea a fost posibil n condiiile n care pericolul otoman a fost ndepprtat pentru moment prin capturarea lui Baiazid laAnkara n 1402 de trupele mongole ale lui Timur Lenk. Deceniul urmtor a nsemnat epoca de glorie a lui Mircea i afirmarea lui pe plan internaional, deoarece s-a implicat n luptele pretendenilor pentru tronul otoman. Mircea i-a extins autoritatea asupra Dobrogei (se pare c a avut chiar ajutorul trupelor maghiare trimise de regele Sigismund). Dei n 1406 Mircea a confirmat omagiul cu ocazia ntlnirii cu regele maghiar la Tismana, curnd Mircea a declinat aceast

relaie de vasalitate, ncurajat desigur de evoluiile internaionale favorabile. nrutirea relaiilor dintre regele maghiar i domnul romn este dovedit de faptul c dup 1407 banatul de Severin era dat spre administrare unui demnitar maghiar, deci a fost luat de la Mircea. Voievodul romn l-a sprijinit la tronul otoman pe Musa Celebi. n timpul n care trupe romneti erau n sudul Dunrii pentru a-l ajuta pe acesta s ocupe tronul, Mircea s-a confruntat cu presiunea militar i politic a lui Sigismund. n aceste condiii a ncheiat n 1410 un nou tratat cu regele Poloniei. Acordul era formulat mpotriva inamicului comun, regele maghiar, i marcheaz independena aboslut a lui Mircea cel Btrn n anii respectivi. ncheierea pcii i a unui tratat la Lublin n 1412 ntre regela maghiar i cel polon a marcat sfritul epocii de independen a lui Mircea, care a fost trdat de aliatul polon. Acordul maghiaro-polon prevedea, printre altele, delimitarea sferelor de influen. ara Romneasc a rmas n sfera de influen a lui Sigismund. Recunoaterea suzeranitii de ctre Mircea este dovedit de primirea cetii Bran la scurt timp dup nelegerile polono-maghiare i de confirmarea privilegiilor comerciale ale braovenilor. n cazul Moldovei, acordul dintre cei doi regi a fost mult mai drastic. Practic s-a instaurat un condominium asupra Moldovei. Domnul Moldovei era obligat s articipe la campaniile antiotomane, iar n caz de refuz ara urma s fie mprit n dou ntre Ungaria i Polonia. Relaiile lui Mircea cu Sigismund au evoluat n funcie de pericolul otoman. Dac n anii 1415-1416, n paralel cu desfurarea unor tratative de armistiiu cu noul sultan,Mehmed I, regele i domnul romn au sprijinit un contracandidat, pe Mustafa. Trupe romno-maghiare au ncercat s l impun ca sultan. Eecul acestei noi tentative de a-i impune pe tronul otoman propriul favorit l-a costa pe Mircea un atac al sultanului Mehmed I n primvara anului 1417, cnd trupele turceti au reocupat Dobrogea i au intrat n ara Romneasc. Potrivit cronicilor turceti, n urma acestei intervenii Mircea a fost nevoit s accepte plata unui tribut anual i a promis s i trimit fiul ca ostatic la Poart i s l sprijine pe sultan n campaniile militare. La scurt timp o oaste din Transilvania a ncercat s l readuc pe domnul romn n sfera de influen a regelui maghiar. Moartea domnitorului n ianuarie 1418 a lsat ara sub presiunea celor dou puteri cu pretenii suzerane Regatul Ungariei i Imperiul Otoman.