Sunteți pe pagina 1din 190

Capitolul I

STATISTICA - INSTRUMENT DE CUNOAŞTERE ŞI CONDUCERE ÎN ECONOMIE

1.1. MOMENTE PRINCIPALE DIN EVOLUŢIA STATISTICII

Ca domeniu de activitate statistica a apărut din nevoia socială reală de a cunoaşte în expresie numerică diferite fenomene şi procese ale activităţii umane. Începuturile activităţii statistice se identifică în cele mai vechi forme de organizare ale societăţii. În evoluţia sa, statistica s-a îmbogăţit continuu odată cu progresul ştiinţific şi tehnic general, cu realizările celorlalte ştiinţe, transformându-se din ce în ce mai mult într-o disciplină de graniţă. Ca domeniu de activitate, ca metodă sau ca ştiinţă statistica a ajuns la stadiul actual de dezvoltare, parcurgând diverse etape. Prima etapă coincide cu apariţia primelor forme de evidenţă. La primele formaţiuni statale se consemnează forme incipiente de evidenţă a terenurilor, a numărului şi mişcării naturale a populaţiei, a averilor etc., precum şi la oraşele sumeriene, în China, în Egipt, în Grecia. În Imperiul roman se efectuau înregistrări periodice (census) ale populaţiei, se întocmeau registre fiscale, vamale, cadastrale etc. O altă etapă în evoluţia statisticii o reprezintă delimitarea evidenţei statistice de evidenţa contabilă. Evidenţele statistice, chiar dacă se rezumau la simple consemnări de fapte, ofereau datele necesare pentru informarea organismelor statului, referitoare la aspectele fiscale, militare şi administrative. Faza descriptivă apare odată cu dezvoltarea rapidă a vechilor activităţi, cu apariţia altora, cu extinderea relaţiilor comerciale şi culturale şi corespunde trecerii de la "simple consemnări de fapte", la analiza comparativă a datelor, la "descrierea faptelor" în interacţiune. Curentul "descrierea statului" (sec. XII-XVIII) a atins apogeul când în Germania s-a format o adevărată şcoală. Reprezentanţii de seamă ai acestei şcoli, Herman Conrig, Martin Smeitzel, Gotffried Achewald etc., au introdus pentru prima dată denumirea de statistică ("status - situaţia sau starea socială"), au dezvoltat atât mijloacele de investigare a fenomenelor sociale şi economice,

Capitolul I

7

cât şi mijloacele de informare a organismelor statale punând accentul pe determinările numerice. Faza aritmeticii politice aparţine perioadei când în Anglia apare o statistică deosebită, cunoscută sub numele de "aritmetică politică". Aceasta se ocupa cu analiza, prin procedee matematice de prelucrare a datelor culese, cu desprinderea regularităţilor şi chiar cu formularea previziunilor. Astfel, John Graunt pune în evidenţă legităţi ale populaţiei şi fenomenelor demografice; Wiliam Petty (părintele economiei politice moderne) a utilizat metode cantitative de studiere a fenomenelor economice şi sociale; Edmund Halley s-a preocupat de estimarea numărului populaţiei, a elaborat prima tabelă de mortalitate şi a introdus conceptul de durată probabilă de viaţă. Faza probabilistică apare în disputa dintre curentul descriptiv şi cel al aritmeticii politice şi în care a triumfat ultimul. Odată cu dezvoltarea opticii numerice, denumirea de aritmetică politică se substituie cu denumirea de statistică şi capătă o nouă dimensiune prin introducerea calculelor probabiliste. În acest context menţionăm formularea legii numerelor mari, desprinderea altor regularităţi şi legităţi statistice. Dintre reprezentanţii de seamă ai acestei faze amintim: J. Bernoulli, P. S. Laplace, K.F. Gauss, S.D. Poisson, A. Quetelet, A. Ciuprov, D.P. Joravski etc. Faza statisticii moderne apare către sfârşitul secolului trecut. Un rol deosebit în această etapă l-a avut înfiinţarea oficiilor naţionale şi internaţionale de statistică, organizarea congreselor internaţionale de statistică, apariţia primelor reviste de specialitate, introducerea statisticii în învăţământul universitar şi secundar. În această etapă F. Galton, K. Pearson, M.G. Kendall, F.Y. Edgeworth, A.L. Bowley, G.U. Yule, C.E. Spearmen, R.A. Fisher etc., au fundamentat teoria şi practica corelaţiei statistice, a analizei factoriale, a experimentelor statistice. S-au abordat în mod deosebit problemele de repartiţie, specificaţie şi estimaţie. În evoluţia sa istorică, statistica a avut diferite accepţiuni - unele califică statistica drept ştiinţă, iar altele o admit numai ca metodă. Realizările obţinute în etapele (fazele) anterioare conduc la accepţiunea de astăzi potrivit căreia statistica este o disciplină ştiinţifică care are însuşirea de a fi în acelaşi timp ştiinţă şi metodă utilizată în multe ştiinţe. În prezenta lucrare accentul cade pe conceperea sistemică a activităţii statistice, pe utilizarea statisticii pentru cunoaştere şi conducere. Optica informaţională a gândirii statisticii are la bază teoria entropiei lui Shannon, teoria energiei informaţionale a lui Onicescu, teoria corelaţiei informaţionale etc. Optica informaţională oferă caracterul de sistem al cercetării statistice. Viziunea sistemică a cercetării statistice este astăzi, mai mult ca oricând, solicitată de complexitatea extrem de mare a manifestării

8

Statistică generală

fenomenelor economice şi sociale. Această complexitate în rezumat este rezultatul acţiunii directe şi/sau indirecte a unei diversităţi de factori de influenţă, de natură obiectivă şi/sau subiectivă, care imprimă o variabilitate (în timp, spaţiu şi din punct de vedere organizatorică etc.) ce trebuie explicată. Sensul relaţiilor de cauzalitate este reversibil, contradictoriu şi provoacă „reacţii în lanţ”. Prin urmare, viziunea sistemică a cercetării fenomenelor economice şi sociale necesită interdisciplinaritate în cadrul căreia analiza de natură statistică ocupă (după cum se observă şi în figura 1.1) un loc central.

Date statistice, informaţii calitative şi cantitative Teorii şi principii teoretice Metode şi tehnici statistice
Date statistice, informaţii
calitative şi cantitative
Teorii şi principii
teoretice
Metode şi tehnici
statistice
Date primare Algoritmi şi proceduri transformate (rafinate) Cunoştinţe ştiinţifice şi modele teoretice de
Date primare
Algoritmi şi proceduri
transformate (rafinate)
Cunoştinţe ştiinţifice şi
modele teoretice
de prelucrare
Activitatea statistică
(prelucrare, estimare, testare, interpretare)
Concluzii,
principii, legităţi
Tipologii, structuri
şi modele analitice
Estimaţii şi
Predicţii şi
informaţii derivate
rezultate simulate

Figura 1.1 Locul statisticii în abordarea interdisciplinară a fenomenelor complexe

Statistica privită ca sistem ilustrează în cel mai pregnant mod caracterul trivalent al cunoaşterii ştiinţifice, în sensul că ea integrează deopotrivă:

o componentă factuală, prin care obiectul investigaţiei este delimitat ca fiind un domeniu concret al realităţii;

o componentă conceptuală, definită prin grefarea sa pe construcţia ştiinţei factuale căreia îi deserveşte ca instrument (de exemplu, statistica economică avansează ipoteze şi modelează dependenţele stochastice dintre fenomenele şi procesele economice, în concordanţă cu paradigmele teoretice ale domeniului; statistica socială operează cu sistemul de noţiuni şi concepte specifice sociologiei etc.)

Capitolul I

9

o componentă logico-formală, datorată instrumentalizării şi a utilizării tehnicilor statisticii descriptive, statisticii inferenţiale etc. pentru verificarea ipotezelor formulate în termenii teoriei ce i-a servit drept componentă conceptuală. Astăzi avem de-a face cu statistica privită ca resursă, cu statistica ştiinţelor şi a domeniilor de activitate, în sensul că a devenit omniprezentă în fiecare fază a vieţii noastre. Fie că ne place sau nu, fie că suntem sau nu suntem conştienţi de aceasta, avem de-a face cu date statistice, cu nevoia de cunoaştere cantitativă ori de câte ori rezultatele unui experiment variază într-un mod neprevăzut sau într-o manieră „întâmplătoare”. Previziunea lui O. Wald „într-o zi statistica pentru om va deveni la fel de necesară ca şi scrisul şi cititul pentru om” a devenit realitate.

1.2. SEMNIFICAŢII ALE TERMENULUI DE STATISTICĂ

În procesul evoluţiei sale statistica a avut mai multe semnificaţii. Sensurile principale în care se întâlneşte în prezent termenul de statistică sunt următoarele: activitate practică - mulţimea de date statistice obţinute fie din activitatea practică curentă, fie din publicaţiile organismelor naţionale şi internaţionale de statistică; metodologia statistică - ansamblul metodelor şi procedeelor de culegere , prelucrare şi analiză a datelor culese; metodă statistică (modul de cercetare a fenomenelor de masă, pe baza exprimărilor cantitative, cu ajutorul unui sistem specific de reguli, principii de cunoaştere şi transformare a realităţii obiective); disciplină ştiinţifică şi de învăţământ. Indiferent ce semnificaţie se dă termenului de statistică, obiectul de studiu al acesteia îl reprezintă fenomenele de masă. Fenomenele de masă, spre deosebire de cele din natură, sunt fenomene complexe, atipice, rezultate din acţiunea combinată şi reperată a unui număr mare de factori de influenţă. Definindu-se ca ştiinţa fenomenelor de masă, statistica privilegiază raţionamente de tip inductiv. Ea utilizează detaliul individual doar p0entru a propune caracterizări de ansamblu. O plastică prezentare a acestui tip de demers a efectuat-o B. N. Gupta în An Introduction to Modern Statistics, Brokland Private Ltd., Calcutta, 1962, p. 10 „Metodele statistice sunt inductive prin natura lor, deoarece generalizările rezultă din observaţii individuale. În plus, generalizările deduse dintr-o investigaţie statistică sunt adevărate doar în medie. Ele pun în evidenţă numai comportamentul tipic al tuturor obiectelor luate în studiu, dar nu descriu comportamentul elementelor luate separat, deoarece există o stabilitate mai mare în în colectivitate decât în individ”. Fenomenele de masă, prin definiţie, se caracterizează prin mai multe elemente specifice. Astfel:

10

Statistică generală

- pentru ca, din punct de vedere statistic, esenţa lor să fie pusă în

evidenţă este nevoie de un număr mare de cazuri individuale. De exemplu, pentru formarea preţului unei mărfi este necesar un număr mare de producători şi consumatori; - fenomenele de masă prin definiţie - se caracterizează prin variabilitate. Variabilitatea este un concept cheie în statistică. Indivizii în aparenţă asemănători prezintă, de fapt, numeroase trăsături distinctive. Astfel de diferenţe, mai mult sau mai puţin semnificative, pot fi înregistrate prin observaţii sau măsurători. Această particularitate se observă din faptul că fenomenele de masă sunt rezultate ale acţiunii unui număr mare de factori

de influenţă cu esenţialitate şi natură diferită, asociaţi cu sensuri, direcţii şi intensităţi multiple. Acţiunile unor factori de influenţă se pot compensa reciproc deoarece ei se manifestă în sensuri diferite;

- fenomenele de masă sunt fenomene deterministe, de tip stohastic, produse în condiţii de incertitudine;

- forma individuală de manifestare a fenomenelor de masă este diferită. Legitatea de manifestare a acestor fenomene nu poate fi cunoscută şi verificată în fiecare caz în parte ci numai la nivelul întregului ansamblu de cazuri individuale. Conform lui W. E. Deming, propriu statisticiieste faptul că deşi acceptă variabilitatea ca pe un dat natural, nu încetează nici o clipă să studieze sistemul de cauze (legile de probabilitate) care o generează, în scopul de a institui asupra lor un control cât mai strict. „În viaţa reală nu există constantă veşnică. Rezultate produse de un sistem constant de cauze variază şi, de fapt, ele pot varia între limite largi sau înguste. Ele variază, dar pun în evidenţă o caracteristică importantă numită stabilitate. De ce aplicăm termenii de constanţă şi stabilitate unui sistem de cauze ce generează rezultate care variază? Deoarece o aceeaşi proporţie a acestor rezultate ce variază continuă să cadă între două limite bine stabilite, oră de oră, zi de zi, atâta timp cât sistemul constant de cauze continuă s opereze. Deci, se comportă ca un sistem controlat de cauze, iar rezultatele lui pun în evidenţă stabilitatea, se spune că acest proces este într-o stare de control statistic”.

- conceptul de fenomen de masă presupune luarea în considerare a

raportului dintre necesitate şi întâmplare, dintre legea statistică (stohastică) şi legea dinamică, dintre modelul stohastic şi modelul determinist. Legea statistică nu poate fi cunoscută decât dacă se ia în studiu un număr mare de cazuri individuale care sunt legate între ele datorită acţiunii diferite a aceloraşi factori de influenţă. Legile statistice, spre deosebire de cele dinamice, se manifestă sub formă de tendinţă şi sunt valabile pentru un ansamblu de unităţi individuale. În esenţă, rolul statisticii este de a determina, pe baza datelor empirice, informaţii cât mai precise asupra legii statistice de repartiţie a

Capitolul I

11

formelor individuale ale fenomenelor de masă care ne interesează. Este evident că starea de control statistic definită de Deming nu se atinge, de regulă, ca efect al unei evoluţii naturale (de la sine), ci este rezultatul unui program decizionalo pus în aplicare după o metodologie statistică. Legităţile statistice, tendinţele obiective de dezvoltare a fenomenelor de masă necesită depistarea tuturor cazurilor individuale, abstractizarea succesivă şi eliminarea a tot ce este neesenţial şi întâmplător în producerea fenomenelor. Aceasta înseamnă că statistica studiază fenomenele de masă din punct de vedere cantitativ şi le interpretează ca fenomene probabile. Ele au un grad mare de variaţie de la

o unitate la alta chiar dacă aparţin aceleiaşi esenţe. Prin urmare, în

cercetarea statistică este necesar să se ţină seama în mod obiectiv de principiile teoriei probabilităţilor, de cerinţele legii numerelor mari (formulată de J. Bernoulli în 1713). Această lege a statisticii arată că într-un număr suficient de mare de cazuri individuale influenţele factorilor se pot

compensa în aşa fel încât să ajungă la o anumită valoare tipică pentru întreg ansamblul. O altă particularitate a obiectului de studiu al statisticii este aceea că aceasta studiază fenomenele de masă din punct de vedere cantitativ

în condiţii specifice de timp, spaţiu şi organizare.

Prin abordarea statistică a fenomenelor de masă se realizează trecerea de la datele individuale numeroase, amorfe, la un sistem de indicatori specifici unui ansamblu. Prin urmare, obiectul statisticii îl reprezintă studiul cantitativ al fenomenelor de masă în scopul cunoaşterii legităţilor lor de manifestare la nivelul întregului ansamblu. Pentru atingerea acestui obiectiv statistica apelează atât la metodele generale de abordare, cât şi la numeroase metode specifice, pe care ea însăşi le-a elaborat. Obiectul activităţii de cercetare statistică presupune acţiuni de proiectare şi organizare, de culegere, prelucrare, analiză şi interpretare

a datelor statistice. În urma acestor operaţii se obţin informaţiile necesare cunoaşterii fenomenelor şi proceselor economice şi sociale ce se manifestă în diferite forme de organizare a economiei. Activitatea statistică este structurată nu numai în funcţie de etapele demersului statistic, ci şi în funcţie de diviziunea socială a muncii, de dezvoltarea sistemului informatic, de alte criterii. Din această cauză statistica se întâlneşte ca disciplină ştiinţifică şi ca domeniu de activitate: statistica teoretică, statistica matematică, statistici de ramură (industrie, comerţ, agricultură, transporturi etc.), statistica economiei naţionale, statistica financiară şi actuarială, statistica muncii etc. În funcţie de obiectivul urmărit, gradul de generalitate al concluziilor şi de mijloacele utilizate, cercetarea statistică presupune două faze: o fază

12

Statistică generală

descriptivă (exploratorie) şi o fază inferenţială (decizională), ambele faze având scop subordonat cunoaşterii. Scopul principal şi specific statisticii descriptive este acela de a sintetiza şi structura într-o manieră cât mai directă şi mai intuitivă, datele de observaţie şi informaţia conţinută în acestea. În acest sens utilizează, de regulă, tabele, grafice, indicatori numerici etc. Atunci când observarea s-a făcut prin cercetare selectivă (eşantionare) statisticii descriptive îi revine rolul de a pune în evidenţă proprietăţile eşantionului şi, pe această bază, de a sugera diverse ipoteze cu privire la o posibilă extindere a concluziilor la nivelul întregii populaţii. Statistica descriptivă nu-şi asumă, însă, şi rolul de a verifica „valoarea de adevăr” a acestei ipoteze. Un asemenea studiu reclamă explicit apelul la modelele probabilistice şi, în consecinţă, face obiectul fazei inferenţiale a cercetării statistice. Dacă statistica descriptivă, din punctul de vedere menţionat anterior, mai este denumită de unii autori „statistica fără modele aleatoare”, statisticii inferenţiale îi revine rolul de a extinde rezultatele obţinute pe baza datelor din eşantion la nivelul populaţiei generale şi de a confirma sau invalida ipotezele emise a priori sau formulate după faza exploratorie. Metodologia statisticii inferenţiale se bazează pe teoria probabilităţilor şi prezintă caracteristici specifice cum ar fi: caracterul aleator al eşantionării; generalizarea concluziilor de la eşantion la populaţia statistică totală prin marje specifice de incertitudine; recunoaşterea explicită a nesiguranţei predicţiilor, deoarece incertitudinea implicată este măsurată în mod obiectiv şi este supusă unui control statistic în limite cât mai strânse cu putinţă. Considerentele privitoare la raportul statistică descriptivă – statistică inferenţială prezentat anterior, sunt reflectate în disciplinele Statistică I şi Statistică II şi sunt evidenţiate şi în figura 1.2.

Capitolul I

13

STATISTICA DESCRIPTIVĂ

Observarea statistică

STATISTICA DESCRIPTIV Ă Observarea statistic ă Sistematizarea ş i prelucrarea datelor primare Prezentarea rezultatelor

Sistematizarea şi prelucrarea datelor primare

ă Sistematizarea ş i prelucrarea datelor primare Prezentarea rezultatelor prelucrării primare Tabele
Prezentarea rezultatelor prelucrării primare Tabele Diagrame Grafice Indicatori
Prezentarea rezultatelor prelucrării primare
Tabele
Diagrame
Grafice
Indicatori
prelucrării primare Tabele Diagrame Grafice Indicatori Interpretare DA NU Datele rezultă dintr-o cercetare

Interpretare

primare Tabele Diagrame Grafice Indicatori Interpretare DA NU Datele rezultă dintr-o cercetare selectivă?
DA NU Datele rezultă dintr-o cercetare selectivă?
DA
NU
Datele rezultă
dintr-o cercetare
selectivă?

Predicţii

Este necesară generalizarea rezultatelor printr-un raţionament inductiv

generalizarea rezultatelor printr-un ra ţ ionament inductiv Se utilizeaz ă metodele STATISTICII INFEREN Ţ IALE

Se utilizează metodele STATISTICII INFERENŢIALE

Rezultatele se aplică direct populaţiei statistice

Rezultatele se aplic ă direct popula ţ iei statistice Concluzii asupra popula ţ iei statistice Verific

Concluzii asupra populaţiei statistice

ţ iei statistice Concluzii asupra popula ţ iei statistice Verific ă ri de ipoteze Figura 1.2

Verificări de ipoteze

Figura 1.2 Raportul descriptiv-inferenţial în cercetarea statistică

1.3. NOŢIUNI FUNDAMENTALE ALE STATISTICII

În studiul cantitativ al fenomenelor de masă, statistica foloseşte un număr mare de noţiuni şi concepte. Dintre acestea unele au caracter general şi formează vocabularul de bază al statisticii, altele au caracter specific. Colectivitatea statistică (sau populaţia statistică) este o noţiune fundamentală a statisticii şi reprezintă principala formă sub care se delimitează şi se definesc fenomenele de masă din economie şi societate. Colectivitatea statistică este întâlnită şi sub denumirea de populaţie statistică sau pur şi simplu populaţie. Ea desemnează totalitatea elementelor de aceeaşi natură care sunt supuse studiului statistic. Aceasta înseamnă că o

14

Statistică generală

mulţime de elemente formează o colectivitate statistică numai dacă au aceeaşi natură, sunt asemănătoare sau sunt omogene din punctul de vedere al anumitor criterii. Colectivitatea statistică se prezintă într-o varietate de forme. Din acest motiv, una din problemele esenţiale ale unei cercetări statistice o reprezintă delimitarea colectivităţii statistice în timp şi spaţiu, din punctul de vedere al conţinutului şi al formei de organizare. În funcţie de natura unităţilor, colectivităţile statistice sunt alcătuite dintr-un ansamblu de persoane (populaţia României la recensământul din 7 martie 2000), obiecte (parcul de maşini din unităţile de turism din România la o anumită dată), evenimente (căsătoriile în cursul unei perioade; intrările în contul unei societăţi comerciale într-un trimestru etc.), agenţi economici (unităţi economice de turism dintr-un an din România), idei sau opinii (opiniile consumatorilor despre calitatea unor tipuri de mobilă, maşini de uz casnic etc.). Aceste exemple pun în evidenţă faptul că în statistică colectivităţile statistice pot fi privite static (când exprimă o stare) şi dinamic (când exprimă un proces sau o devenire). Unităţile colectivităţii statistice sunt purtătoare de informaţii sau sunt subiectele logice ale informaţiei statistice deoarece asupra lor se efectuează nemijlocit observarea. Unităţile colectivităţii statistice există la un moment dat. Unităţile colectivităţilor dinamice desemnează evenimente, procese sau fluxuri şi se produc în decursul timpului, se referă la perioada sau intervalul de timp în care se produc evenimente statistice. Unităţile statistice sunt simple şi complexe. Unităţile simple reprezintă elementele constitutive specifice naturii fenomenelor (de exemplu, persoana fizică, angajatul, produsul etc.) şi care formează aceeaşi colectivitate. Unităţile complexe sunt formate din mai multe unităţi simple, organizate în funcţie de criterii social-economice (de exemplu, familie, gospodărie, echipa de lucru, grupe de studenţi, unitatea economică etc.). Caracteristica statistică desemnează însuşirea, proprietatea, trăsătura comună unităţilor unei colectivităţi statistice, reţinută în programul statistic pentru a fi înregistrată şi care capătă accepţiuni sau valori diferite de la o unitate la alta sau de la un grup de unităţi la altul. Exemple de caracteristici statistice pot fi: vârsta, greutatea, sexul, culoarea ochilor, statutul matrimonial, naţionalitatea, ocupaţia, cifra de afaceri, nivelul extrasului de cont etc. Valorile înregistrate de aceeaşi caracteristică la unităţile colectivităţii statistice se numesc variante. Caracteristicile statistice se mai numesc variabile statistice deoarece au proprietatea de a-şi modifica valoarea în timp şi spaţiu de la o

Capitolul I

15

unitate la alta. Nivelul de dezvoltare (varianta) este valoarea observată a unei variabile la o unitate (element) statistică. Pentru cazul general luăm în considerare o populaţie statistică P sau eşantion după cum cercetarea este totală sau selectivă. Unităţile populaţiei statistice P sunt descrise printr-un număr de „k” ( k 1 ) variabile statistice. Fiecare din aceste variabile este definită prin:

o mulţime de valori individuale (variante) sau un spaţiu al observaţiilor (M);

structura algebrică specifică (SA) existentă pe spaţiul menţionat;

o aplicaţie „u” a lui P pe M.

Deci, pentru fiecare variabilă j ( j = 1, k ) avem

unde

k

, u

, ilustrată

avea

este

. Aceasta înseamnă că fiecărei

u

j

: P M

j

variabile

1

× M

.

2

×

cu

(u

înzestrată cu structurile

unităţi α ∈ P i se asociază (u (α), u (α),

structura

1

, u

2

,

SA j .

Pentru

× M

2

×

toate

M

cele

k

,

,SA

„k”

vom

× M

k

,

u

k

) : P M

1

×

M

SA ,SA

1

1

2

,

2

k

(α)) ∈ Ω

Variabilele statistice se clasifică după diferite criterii şi în mod deosebit după natura spaţiului observaţiilor. Aceasta este determinată de numărul unităţilor (cardinalul lui P), structura algebrică a spaţiului observaţiilor – pe baza acestora selectându-se şi scala de măsurare a variabilelor. Relevante sunt următoarele criterii de clasificare:

1. După modul de exprimare există:

o

variabile calitative. Acestea sunt exprimate prin cuvinte care desemnează apartenenţa la o categorie sau o modalitate dintr-o mulţime finită de observaţii a unităţilor populaţiei statistice

o

variabile cantitative care sunt exprimate numeric

2. După cardinalul mulţimii observaţiilor există:

o

Variabile alternative (binare). În cazul acestora, spaţiul lor de observaţii este compus din două valori numerice (de exemplu {0, 1}) sau două modalităţi (de exemplu {masculin, feminin} sau {urban, rural} etc.)

o

Variabile cu un număr finit de valori numerice. În această clasă se încadrează toate variabilele calitative, pentru care spaţiul observaţiilor (mulţimea valorilor individuale) format dintr-un număr finit de modalităţi, precum şi variabilele cantitative discrete pentru care mulţimea valorilor individuale (spaţiul observaţiilor) este echivalentă cu mulţimea numerelor naturale (card M card N).

16

Statistică generală

o Variabile cantitative continue. În cazul acestora mulţimea specifică a valorilor individuale este un interval de numere reale. Dacă valorile variabilelor discrete sunt mărimi „exacte” (de multe ori ele contorizează elementele care aparţin unei grupe sau clase de echivalenţă) nu acelaşi lucru se poate spun despre valorile variabilelor continue, datorită impreciziei instrumentelor de măsurare şi a factorilor care influenţează procesul măsurării. Din această cauză, „greutatea exactă”, „înălţimea exactă” etc. Nu mai sunt decât noţiuni abstracte, concretizabile numai sub forma unor aproximaţii din ce în ce mai bune. Este posibil ca din diverse motive practice să nu fie necesară o precizie foarte mare şi atunci se apelează la „discretizare”, adică la aproximarea valorilor reale cu valori dintr-o mulţime discretă. Această discretizare nu trebuie realizată oricum (la întâmplare) ci în funcţie de natura originală a mulţimii valorilor individuale. Acurateţea observaţiilor statistice depinde în mod decisiv de procesul de măsurare. Acesta nu poate fi, însă, aplicat în mod uniform tuturor variabilelor statistice. Gradele diferite de măsurabilitate sunt determinate de exprimarea cantitativă şi calitativă a variabilelor, de structura algebrică cu care este înzestrată mulţimea valorilor individuale (spaţiul observaţiilor M) şi care induc tipul scalei de măsurare. 3. După structura algebrică (SA) cu care este înzestrată mulţimea valorilor individuale şi după tipul scalei de măsurare există:

o Variabilele calitative nominale se caracterizează prin faptul că mulţimea specifică a valorilor individuale (M) nu este înzestrată cu structură algebrică şi se măsoară pe o scală nominală. Exemple de astfel de variabile pot fi: categoria socio- profesională, starea civilă, tipologia şcolilor profesionale, ramura de activitate etc. Din analiza acestor exemple se observă următoarele:

Mulţimea de modalităţi M este finită, singurul criteriu distinctiv al acestora fiind denumirea (cuvântul sau cuvintele prin care acestea se exprimă); Mulţimea M nu posedă nici o structură, exceptând relaţia de identitate (=) – nonidentitate ( ) care asigură diferenţierea unităţilor. Nici în cazul în care se recurge la codificarea modalităţilor (prin atribuirea de coduri numerice) nu este posibil să fie indusă o structură.

Capitolul I

17

Deci, singura operaţie obiectivă permisă de scala nominală este structurarea (divizarea) populaţiei statistice (eşantionului) în clase. În general, numărul claselor este identic cu numărul de modalităţi distincte. Nu este exclusă însă agregarea/dezagregarea claselor formate iniţial în clase mai mari sau în subclase, mai mult sau mai puţin compacte. o Variabilele calitative ordinale au mulţimea finită a valorilor individuale (M) exprimate prin modalităţi (sau coduri numerice asociate) înzestrată cu o structură de ordine totală ( ) şi se măsoară pe scala ordinală. Existenţa acestei structuri defineşte în M o ierarhie care, deseori, sugerează informaţii raţionale pentru luarea unor decizii. În mulţimea valorilor individuale (M) specifică acestei clase de variabile, dându-se o relaţie binară B, aceasta poate avea următoarele proprietăţi 1 :

reflexivă, dacă pentru orice a M există aBa (a este în relaţia B cu el însuşi); ireflexivă, dacă a M ⇒ −aBa ;

şi

tranzitivă, dacă

a

1

, a

2

, a

3

M

,

cu

a Ba

1

2

a

2

Ba

3

a

simetrică,

1

Ba

3

;

dacă

a Ba

1

2

a

asimetrică,

2

Ba

1

;

dacă

a Ba

1 2

⇒ −a

2

Ba

1

;

antisimetrică, dacă

a

completă,

a

2

Ba

1

1

= a

2

;

dacă

a

2

Ba

1

.

a

a

1

a

1

a

1

, a

2

, a

2

1

, a

2

, a

2

M

,

M

M

,

,

cu

atunci

atunci

a Ba

1

2

şi

M a Ba

1

2

sau

Pe baza proprietăţilor menţionate pe mulţimea M se pot defini următoarele relaţii:

o relaţie de preordine totală, dacă este reflexivă, tranzitivă şi completă; o relaţie de ordine totală, dacă este reflexivă, antisimetrică, tranzitivă şi completă; o relaţie de echivalenţă, numită şi relaţie de indiferenţă (notată cu „~”) dacă este reflexivă, simetrică şi tranzitivă;

1 Georgescu, V; Radu, C: Statistică, Editura Reprograf, Craiova, 1999, p. 14-20.

18

Statistică generală

o

o

o relaţie de preferinţă strictă (notată cu „ f ”), dacă este ireflexivă, asimetrică şi tranzitivă; o structură de preordine completă dacă există relaţia de echivalenţă şi relaţia de preferinţă strictă (~, f ). Structura de preordine completă corespunde noţiunii de clasament cu clase de ehivalenţă.

Variabilele cantitative ordinale se caracterizează prin faptul că au o mulţime continuă de valori individuale înzestrată cu o structură de ordine şi se măsoară pe scala de interval. Pe scala de interval are sens definirea distanţei dintre valorile (numeric exprimate) ale unei variabile. Punctul zero al acestei scale şi unitatea de măsură se pot alege în mod arbitrar. Datorită caracterului relativ al localizării originii pe această scală, nu are sens suma a două valori precum şi raportul acestora. În schimb au sens, diferenţa dintre două valori şi suma sau raportul diferenţelor. Pentru înţelegerea utilizării acestui tip de scală sunt clasice următoarele exemple:

Măsurarea timpului calendaristic. Punctul zero (de origine) al scalei este ales convenţional pentru a desemna de către unele popoare începutul erei creştine (nu toate popoarele au adoptat aceeaşi convenţie). Temperatura se măsoară fie pe scala Celsius, fie pe scala Fahrenheit. Pe acestea, punctul zero şi unitatea de măsură sunt alese în mod arbitrar. Astfel, 0 0 pe Celsius nu înseamnă lipsa temperaturii, ci este un punct critic care desemnează schimbarea stării de agregare a apei. Aceeaşi semnificaţie o regăsim pe Fahrenheit la 32 0 F. Printr-o transformare simplă se poate realiza conversia valorilor de pe cele două scale:

. De exemplu, 50 0 C = 122 0 F şi

100 0 C = 212 0 F, dar aceasta nu înseamnă dublarea temperaturii deoarece 100 0 C/50 0 C 212 0 F/122 0 F.

Variabile cantitative măsurabile cardinal. Mulţimea valorilor numerice a acestor variabile este înzestrată cu o structură de corp ordonat ( ,+,× ), iar scala de măsurare corespunzătoare este scala de raport. Spre deosebire de scala de interval, scala

5T

F

160

T

C

=

9

Capitolul I

19

de raport se caracterizează prin faptul că numai unitatea de măsură se poate alege arbitrar, punctul zero (de origine) este dat în mod natural, specifică absenţa fenomenului studiat. Două valori măsurate pe această scală, indiferent de unitatea de măsură folosită, se află în acelaşi raport. Deci, prin trecerea de la o unitate de măsură la alta raportul dintre cele două valori nu se schimbă. Scala de raport permite cel mai înalt grad de măsurabilitate, deoarece valorilor precizate pe această scală li se pot aplica toate operaţiile aritmetice permise de structura de corp ordonat. Pe această scală au sens pe lângă relaţia de ordine şi operaţia de diferenţă (preluate de scalele anterioare) şi suma şi raportul a două valori ale variabilei. Prin urmare, scalele de măsurare prezentate oferă accesul la un conţinut informaţional care creşte de la scala nominală la cea de raport, treptele superioare integrând şi informaţia disponibilă în treptele inferioare.

Cardinalul lui M Structura (SA) a lui M
Cardinalul lui M
Structura
(SA) a lui M
 

Mulţime de

 

Mulţime finită

de valori

valori discrete

sau continue

Fără structură

       

identitate (=)

Scala nominală

Nominală

nonidentitate ()

Cu

structură

de

     

ordine

Scala ordinală

Scala de interval

Ordinală

Cu structură de corp ordonat ( ,+,× )

   

Măsurabilă

Scala de raport

cardinal

 

Calitativă

Cantitativă

Variabila

4. După conţinutul variabilelor, acestea pot fi de timp, de spaţiu şi atributive.

o

Variabilele de timp se caracterizează prin faptul că sunt exprimate prin funcţii de timp (u:T M), adică valorile lor individuale aparţin unor momente de timp sau intervale de timp.

o

Variabilele de spaţiu (teritoriale) sunt definite ca funcţii de spaţiu (u:S M), în sensul că fiecare valoare individuală

20

Statistică generală

aparţine unei unităţi teritoriale care aparţine unui anumit nomenclator.

o Variabilele atributive sunt definite printr-o funcţie (u:P M) asociată fiecărei unităţi din populaţia statistică (eşantionul) investigat(ă). Valorile individuale ale acestor variabile (calitative sau cantitative) şi care formează spaţiul observaţiilor M se exprimă printr-un atribut (numeric sau nenumeric) asociat unităţilor observate. O sinteză a tipurilor de variabile studiate într-o populaţie statistică (eşantion), potrivit scopului cercetării, se prezintă în figura 1.3:

Capitolul I

21

Variabile statistice Empirice Teoretice
Variabile statistice
Empirice
Teoretice
După modul de obţinere într-un demers statistic Variabile primare Variabile derivate După conţinutul lor
După modul de obţinere într-un demers statistic
Variabile primare
Variabile derivate
După conţinutul lor
Variabile de timp
Variabile de spaţiu
După modul de exprimare

Variabile atributive

de spaţiu După modul de exprimare Variabile atributive Variabile nenumerice (calitative) Variabile numerice
Variabile nenumerice (calitative) Variabile numerice (cantitative) Variabile alternative După natura variaţiei
Variabile nenumerice
(calitative)
Variabile numerice
(cantitative)
Variabile alternative
După natura variaţiei
Variabile
Variabile cu
discrete

variaţie continuă

Variabile Variabile cu discrete varia ţ ie continu ă Figura 1.3 Tipuri de variabile statistice Caracteristicile

Figura 1.3 Tipuri de variabile statistice

Caracteristicile (variabilele) statistice pot fi clasificate în funcţie de diferite criterii. Astfel, deosebim caracteristici de timp (acelea care desemnează apartenenţa la un moment sau interval de timp), caracteristici de spaţiu (exprimă teritoriul căreia îi aparţine) şi caracteristici atributive. Caracteristicile atributive pot fi numerice (cantitative) şi nenumerice (calitative) - figura 1.3.

22

Statistică generală

O caracteristică ale cărei modalităţi de manifestare sunt consemnate

pentru fiecare unitate, nenumeric, prin "cuvinte" este o caracteristică (variabilă) nenumerică sau calitativă. Sub această formă se exprimă, într-o colectivitate a

angajaţilor: meseria, forma de calificare, sexul, liceul absolvit etc. Caracteristica măsurabilă se numeşte caracteristică (variabilă) numerică. În acest caz fiecărei unităţi îi corespunde un număr care exprimă măsura (valoarea) caracteristicii urmărite. În astfel de situaţii, observaţiile efectuate asupra unităţilor unei colectivităţi sunt exprimate prin numere. Acestea pot fi ordonate şi ierarhizate (proprietăţi ordinale), asupra lor se pot efectua operaţii de prelucrare (proprietăţi cardinale). Exemple de astfel de caracteristici: vechimea în muncă, în ani; productivitatea muncii, în unităţi valorice, naturale sau natural - convenţionale; salariul, în lei, numărul de turişti, în persoane etc.

În funcţie de variaţia manifestată de caracteristici acestea pot fi cu

variaţie continuă sau cu variaţie discretă (discontinuă). Variabila discretă ia numai valori întregi (numărul persoanelor dintr-o familie, numărul de piese rebut dintr-un lot; stocul de mărfuri dintr-un depozit la o anumită dată;

numărul de turişti la o staţiune de turism montan etc.). Caracteristica (variabila) continuă poate lua orice valoare într-un interval finit sau infinit.

O clasă distinctă de variabile întâlnită în cercetările statistice, şi mai

ales în fundamentarea metodologiilor, în teoria probabilităţilor, este aceea a variabilelor aleatoare. Prin utilizarea conceptului de variabilă aleatoare, evenimentele pot fi descrise cu ajutorul unor valori numerice reale care, în general, sunt rezultatul unei măsurări.

În general, prin variabilă aleatoare se înţelege o funcţie reală de

evenimente elementare, care, în raport cu rezultatul unui experiment, poate lua o valoare dintr-o mulţime bine definită de valori reale. Această valoare

nu poate fi cunoscută înaintea experimentului din cauza factorilor întâmplători care influenţează experimentul 2 .

Exemple:

-

La aruncarea unui zar (experiment) nu se poate cunoaşte dinainte ce număr va apare deoarece rezultatul acestui experiment depinde de multţi factori întâmplători. Numărul care apare la aruncarea zarului este o variabilă aleatoare, mulţimea valorilor ei posibile fiind 1, 2, 3, 4, 5 şi 6.

-

Cifra de afaceri pe o persoană angajată este, de asemenea, o variabilă aleatoare. Într-adevăr, ea variază de la o societate

2 Mihoc, Gh., Urseanu, V., Sondaje şi estimaţii statistice – teorie şi aplicaţii, Editura Tehnică, Bucureşti, 1977, p. 15-16.

Capitolul I

23

comercială la alta sub influenţa unor factori sistematici, dar şi întâmplători, a căror acţiune nu poate fi integral evaluată (progresul tehnic, înzestrarea tehnică, segmentarea pieţelor, managementul, calificarea personalului angajat, rentabilitatea etc.). despre această variabilă aleatoare se poate spune doar că este posibil să ia una din valorile cuprinse într-un interval (a, b). Exemplele de mai sus sugerează reprezentarea unei variabile aleatoare sub următoarea formă generală:

unde:

x i ;

X

  x

p

1

1

x

p

2

2

P (i

i

1, n)

= =

P

i

[0,1], cu

x

p

n

n

P(X

=

i

P

i

=

;

x )

i

1 ;

- probabilitatea ca variabila X să ia valoarea

P i = 1 – este probabilitatea evenimentului sigur; P i = 0 – este probabilitatea evenimentului imposibil. Aceasta înseamnă că variabila aleatoare este complet determinată atunci când se cunoaşte legea sa de probabilitate (distribuţia teoretică asociată) – de cele mai multe ori, în practică, o astfel de lege nu este cunoscută, iar informaţia disponibilă se bazează exclusiv pe o cercetare de tip selectiv. Pentru o variabilă aleatoare, spaţiul observaţiilor posibile şi legile de probabilitate asociate definesc un model statistic teoretic. Atunci când legile de probabilitate (distribuţiile teoretice) sau distribuţiile empirice (reale) se definesc în raport cu un vector de parametri, modelul se numeşte parametric. În general, un parametru este o valoare reprezentativă (tipică) obţinută printr-o anumită operaţie de calcul aplicată valorilor individuale (M – pe spaţiul observaţiilor) specifice unei repartiţii statistice. Parametrul statistic se mai numeşte şi valoarea tipică a repartiţiei. Exemple de parametri statistici (valori tipice) sunt: mediile, dispersiile etc. În funcţie de conţinutul lor, parametrii statistici sunt parametri de nivel (media, mediana, modul etc.), parametri de variaţie (dispersia, abaterea medie pătratică, coeficientul de variaţie etc.); parametri de asimetrie şi boltire (coeficienţii lui Pearson şi ai lui Fischer etc.). În analiza statistică au caracter de parametri şi alte valori sintetice: indicii de concentrare; coeficienţii de corelaţie etc. Se obişnueşte, de asemenea, (în special în literatura anglo-saxonă) ca noţiunea de parametru să fie folosită pentru a indica o valoare reprezentativă teoretică. Astfel, media de sondaj este un estimator al mediei colectivităţii statistice, care reprezintă un parametru.

24

Statistică generală

Un alt concept al vocabularului de bază al statisticii este conceptul de date. Spre deosebire de numerele abstracte cu care operează matematica datele statistice sunt mărimi concrete obţinute din experimente, observaţii, numărare, măsurare sau din calcule. În modul general, prin date statistice se înţelege o caracterizare numerică, cantitativă, obţinută de statistică despre unităţile colectivităţii analizate. Potrivit definiţiei, datele statistice cuprind următoarele elemente: noţiunea - care precizează fenomenul sau procesul la care se referă; identificarea (de timp, de spaţiu, organizatorică etc.) şi valoarea numerică. Datele statistice pot fi absolute sau relative, primare sau derivate. Indiferent de forma în care se obţin datele statistice sunt purtătoarele unor informaţii. Informaţia statistică reprezintă conţinutul specific (semnificaţia), mesajul, datelor. Pentru înţelegerea legităţilor de manifestare ale fenomenelor şi proceselor informaţia statistică (datele fiind principalele forme de prezentare a informaţiilor) trebuie structurată în funcţie de conţinutul şi organizarea lor. Datele statistice cu ajutorul cărora se cercetează un fenomen sau proces economic sau social sub raportul structurii, interdependenţelor, al modificării lor în timp sau în spaţiu se numesc indicatori statistici. Indicatorii statistici sunt expresiile numerice ale categoriilor riguros definite de ştiinţele economice teoretice sau aplicative. Conceptul de indicatori statistic este strâns legat de conceptul de model statistic (empiric). Modelul statistic exprimă sub forma unei construcţii logice sau matematice (funcţie, ecuaţie sau sitem de ecuaţii şi (sau) inecuaţii etc.) trăsăturile, momentele, corelaţiile esenţiale din manifestările reale ale fenomenelor şi proceselor.

1.4. CULEGEREA DATELOR STATISTICE (OBSERVAREA STATISTICĂ)

Pentru satisfacerea nevoii de informaţii este necesar să se organizeze cercetări (investigaţii) statistice. Prin cercetare statistică, în funcţie de scopul urmărit, se culeg date care apoi se prelucrează în mod corespunzător, pentru ca în final să se obţină, într-o formă statistică, informaţiile necesare desfăşurării procesului de conducere. În faţa complexităţii fenomenelor şi proceselor economice, actul conducerii nu realizează obiectivele fixate fără un sistem informaţional statistic. Sistemul informaţional statistic (SIS) ca subsistem al sistemului informaţional economico-social sub aspect funcţional conţine mulţimea operaţiilor de culegere, filtrare, prelucrare şi stocare a informaţiilor statistice. Cercetarea statistică, parte a SIS presupune parcurgerea unor etape aflate în succesiune logică.

Capitolul I

25

1.4.1. Metode de culegere a datelor statistice

În practică culegerea datelor se realizează prin:

Observări totale (exhaustive), de exemplu rapoartele statistice şi recensămintele. Acestea presupun înregistrarea caracteristicilor cuprinse în programul de cercetare la toate unităţile (fără excepţie) colectivităţii statistice.

Observări parţiale. Acestea presupun înregistrarea după criterii bine stabilite a unui număr mai redus de unităţi din colectivitatea generală.

Observări curente. Acestea constau în înregistrarea sistematică, permanentă, pe măsură ce se produc caracteristicile fenomenelor analizate la nivelul unităţilor colectivităţii (de exemplu înregistrarea evenimentelor demografice: natalitate, mortalitate etc.).

Observări periodice. În acest caz, înregistrarea datelor asupra unităţilor se efectuează la intervale de timp bine stabilite.

Observări directe. Acest tip de observare se realizează prin înregistrarea nemijlocită a datelor către operator (cercetător) la unităţile colectivităţii.

Observări indirecte. Astfel de observări se întâlnesc atunci când înregistrarea datelor se realizează pe baza unor surse care au consemnat anterior fenomenul studiat (de exemplu, înregistrarea pe bază de documente). Principalele metode de culegere a datelor sunt:

Recensământul. Aceasta este cea mai veche metodă de observare statistică. Prin recensământ (al populaţiei, animalelor, mijloacelor fixe, pomilor fructieri etc.) se culeg datele de la toate unităţile colectivităţii. Organizarea recensământului presupune rezolvarea unor probleme (delicate prin complexitatea lor) cum sunt: scopul observării; scopul culegerii datelor; timpul la care se referă datele; sfera de cuprindere; elaborarea de definiţii, clasificări şi nomenclatoare etc. Date fiind cheltuielile mari de materiale şi de timp pe care le implică organizare lor, recensămintele au un caracter periodic (de exemplu din 10 în 10 ani în cazul populaţiei, anual în cazul populaţiei şcolare etc.).

Rapoarte statistice. Acestea sunt observări totale, permanente prin intermediul lor se culeg datele statistice referitoare la diferitele fenomene şi procese economice din domeniile de activitate ale agenţilor economici. Din această cauză se vorbeşte de un nomenclator al rapoartelor statistice pe care trebuie să le completeze fiecare agent economic. Există rapoarte statistice referitoare la capitalul fix, forţa de muncă, timpul de lucru, rezultatele activităţilor, materiilor prime şi materialele etc.

26

Statistică generală

Sondaje statistice. În cazul în care observările statistice nu pot fi

organizate (din diferite motive) atunci se apelează la observări parţiale de tipul sondajelor statistice3.

Ancheta statistică. este o formă de observare care spre deosebire de sondaje nu presupune reprezentativitatea eşantionului. Aceasta se realizează pe baza chestionarului completat direct sau prin poştă, de exemplu la târguri, expoziţii etc.).

Observarea părţii principale (masivul principal sau panelul). Este o metodă operativă, parţială, de culegere a datelor numai de la cele mai semnificative (masivul principal) unităţi ale colectivităţii4.

Monografia. Această este o metodă de observare aprofundată a fenomenelor şi progreselor ce au loc în activitatea unui agent economic sau grup de agenţi economici5. În ultima perioadă există tendinţa de utilizare pe o scară destul de mare a observărilor parţiale. Această înclinaţiei este legată de nevoia rapidă de cunoaştere (de culegere a datelor), de posibilităţile largi de aplicare (cu costuri dintre cele mai reduse) etc.

1.4.2. Programul de organizare a unei observări statistice

Prin definiţie observarea statistică presupune soluţionarea unor probleme metodologice şi organizatorice laborioase, participarea unui număr mare de persoane (de multe ori acestea nu sunt de specialitate) etc. Prin programul de observare trebuie să se precizeze câteva elemente ca de exemplu:

Scopul observării. Acestea pot să coincidă sau să nu coincidă cu scopul cercetării statistice. El trebuie să fie bine precizat deoarece în funcţie de el (de înţelegerea lui) depinde delimitarea obiectului observării, erorile de observare etc. Colectivitatea statistică supusă observării (obiectul observării). Obiectul observării reprezintă mulţimea unităţilor la care vor fi înregistrate caracteristicile precizate conform scopului fix.

3 Utilitatea datelor obţinute prin sondajele statistice este condiţionat de gradul de reprezentativitate al eşantioanelor extrase, de măsura în care trăsăturile esenţiale ale structurii colectivităţii generale se regăsesc în structura eşantioanelor extrase (vezi capitolul "Sondajul statistic şi utilizarea lui în economie”).

4 Prin această metodă nu se culeg datele de la unităţile cu importanţă redusă (nereprezentative).

5 Monografia efectuată asupra unei colectivităţi sau a unei unităţi de înregistrare presupune nu numai culegerea datelor ci şi interpretarea acestora.

Capitolul I

27

Unităţile de observare (înregistrare). acestea sunt elementele colectivităţii statistice investigate. Ele se culeg şi se definesc în funcţie de scopul cercetării deoarece pot fi unităţi simple sau unităţi complexe. Precizarea caracteristicilor statistice despre care se culeg datele de la unităţile colectivităţii. Caracteristicile sunt înregistrate sub formă de răspunsuri la întrebările fixate în chestionar într-o anumită ordine logică. Timpul observării este un element care vizează două probleme