"Iona", subintitulata de Marin Sorescu (1936-1996) "tragedie in patru tablouri", a fost publicata in 1968 in revista "Luceafarul" si face parte,

alaturi de "Paracliserul" si "Matca", dintr-o trilogie dramatica, intitulata sugestiv "Setea muntelui de sare". Titlul trilogiei este o metafora care sugereaza ideea ca setea de adevar, de cunoastere si de comunicare este calea de care omul are nevoie pentru a iesi din absurdul vietii, din automatismul istovitor al existentei, iar cele trei drame care o compun sunt meditatii-parabole, realizate prin ironie artistica. ona este personajul principal si eponim (care da numele operei - n.n.) al dramei (omonime), pentru conturarea caruia Marin Sorescu foloseste tehnica moderna a monologului dialogat sau solilocviului (monolog rostit in prezenta sau absenta altui personaj, de care se face abstractie - n.n.). Iona se dedubleaza pe tot parcursul piesei, dialogand cu sine insusi pentru a pune in valoare numeroase idei privind existenta si destinul uman, prin exprimarea propriilor reflectii, opinii sau conceptii. insusi dramaturgul precizeaza, in deschiderea piesei, aceasta modalitate artistica, mentionand: "Ca orice om foarte singur, Iona vorbeste tare cu sine insusi, isi pune intrebari si raspunde, se comporta ca si cand in scena ar fi doua personaje. Se dedubleaza si se strange, dupa cerintele vietii sale interioare si trebuintele scenice." Formula literara a solilocviului impletita cu influenta biblica in conturarea personajului si cu tematica filozofica, atribuie dramei calitatea de text aflat la granita, inscris in neomodernismul literar. Tabloul I il plaseaza pe Iona "in gura pestelui", stand total nepasator cu spatele la acesta si cu fata la imensa intindere de apa, marea, care sugereaza libertate, aspiratie, iluzie sau chiar o posibila deschidere spre un orizont nelimitat. Iona este un pescar ghinionist, care, desi isi doreste sa prinda pestele cel mare, prinde numai "fate". Pentru a nu se demoraliza din cauza neputintei impuse prin destin, atunci cand vede "ca e lata rau", isi ia cu el un acvariu ca sa pescuiasca pestii care "au mai fost prinsi o data". Din pricina neputintei, Iona se simte un ratat, un damnat. Finalul tabloului il prezinta pe lona inghitit de un peste urias, cu care incearca sa se lupte, strigand dupa ajutor: "Eh, de-ar fi macar ecoul!", sugerand pornirea person a jului intr-o aventura a cunoasterii, intr-o calatorie initiatica de regasire a sinelui. Tabloul II il gaseste in "interiorul Pestelui I", in intuneric, ca semnificatie a neputintei de comunicare, ceea ce il determina pe Iona sa constate ca "incepe sa fie tarziu in mine. Uite, s-a facut intuneric in maiia dreapta si-n salcamul din fata casei". Iona vorbeste mult, logosul fiind expresia supravietuirii, "si-am lasat vorba in amintirea mea" ca "universul intreg sa fie dat lumii de pomana". Monologul dialogat continua cu puternice accente filozofice, exprimand cele mai variate idei existentiale care pun stapanire pe gandurile eroului -"de ce trebuie sa se culce toti oamenii la sfarsitul vietii"- ori cugetari cu nuanta sententioasa "de ce oamenii isi pierd timpul cu lucruri ce nu le folosesc dupa moarte?".

Iona doreste sa se simta liber, "fac ce vreau, vorbesc. Sa vedem daca pot sa si tac. Sa-mi tin gura. Nu mi-e frica". In finalul tabloului, Iona devine visator si se simte ispitit sa construiasca "o banca de lemn in mijlocul marii", pe care sa se odihneasca "pescarusii mai lasi" si vantul. "Constructia grandioasa", singurul lucru bun pe care l-ar fi facut in viata lui, ar fi "aceasta banca de lemn" avand "de jur imprejur marea", comparabila cu "un lacas de stat cu capul in maini in mijlocul sufletului". In tabloul III, Iona se afla in "interiorul Pestelui II", care inghitise, la randul sau, Pestele I si in care exista o "mica moara de vant", care poate sa se invarteasca sau nu, simbol al zadarniciei, al donquijotismului. Ideile asupra carora mediteaza iona in acest tablou se refera la viata, la conditia omului in lume, la ciclicitatea existentiala a vietii cu moartea: "daca intr-adevar sunt mort si-acum se pune problema sa vin iar pe lume?". Oamenii sunt coplesiti de problemele vietii si-si uita "fratii", pierd din vedere faptul ca sunt semeni si sunt supusi aceleiasi conditii de muritori, "neglijezi azi, neglijezi maine, ajungi sa nu-ti mai vezi fratele", pierzand astfel din vedere sentimente profunde, relatiile firesti cu cei apropiati etc. Apar doi figuranti care "nu scot niciun cuvant", Pescarul I si Pescarul II, fiecare cu cate o barna in spate, pe care o cara fara oprire, surzi si muti (mitul Sisif), simbolizand oamenii ce-si duc povara data de destin, dar care nici nu se framanta pentru gasirea de motivatii, fund coplesiti de rutina. Dornic de comunicare, Iona vorbeste cu ei, vrand sa le inteleaga aceasta conditie umila asumata ca o obligatie, "ati facut vreo intelegere cat trebuie sa ramaneti mancati?". Viata aici, inauntru, in spatiul restrictiv, impus, este plina de "umezeala", nu este una sanatoasa spiritual, benefica si atunci se intreaba Iona de ce trebuie sa duca oamenii un astfel de trai, "de ce-i mai mananca (chitul), daca n-are conditii?". Iona devine increzator, "o scot eu la cap intr-un fel si cu asta, nicio grija", apoi scapa cutitul si se inchipuie o mare si puternica unghie, "ca de la piciorul lui Dumnezeu", cu care incepe sa spintece burtile pestilor, despartind "interiorul pestelui doi de interiorul pestelui trei", cu intentia de a iesi la lumina. Iona ramane singur cu propria constiinta, gandind ("stateam ganduri intregi") Si actionand solitar in lumea inconjuratoare. Apar in acest tablou motive noi, cu o simbolistica bogata: gemenii, prezenta ochilor care privesc si cu care dialogheaza interiorizat. Iona adreseaza o scrisoare mamei sale, pentru ca "in viata lumii" exista "o clipa cand toti oamenii se gandesc la mama lor. Chiar si mortii. Filca la mama, mama la mama, bunica la mama... pana se ajunge la o singura mama, una imensa...". Desi i "s-a intamplat o mare nenorocire", Iona iubeste viata cu jovialitate si tristete, ideea repetabilitatii existentiale a omului fiind sugerata prin rugamintea adresata mamei: "Tu nu te speria numai din atata si naste-ma mereu", deoarece "ne scapa mereu ceva in viata", totdeauna esentialul. Replicile se succed cu vioiciune si amaraciune in acelasi timp, cu tonuri grave sau ironice. Astfel, primind multe scrisori, Iona remarca

faptul ca "scriu nenorocitii, scriu", cu speranta desarta a naufragiatului, care nadajduieste a fi salvat de cineva: "Cat e pamantul de mare, sa treaca scrisoarea din mana in mana, toti or sa-ti dea dreptate, dar sa intre in mare dupa tine - niciunul". Finalul tabloului ilustreaza o infinitate de ochi care-l privesc, simbolizand nenascutii pe care chitul si-i asumase si care-1 inspaimanta pe Iona: "Cei nenascuti, pe care-i purtain pantece [...] si acum cresc de spaima. [...] Vin spre mine cu gurile ...scoase din teaca. Ma mananca!". Tabloul IV il prezinta pe Iona in gura "ultimului peste spintecat", vazandu-se la inceput numai "barba lui lunga si ascutita [...] care falfaie afara". Eroul respira acum alt aer, "aer de-al nostru - dens", nu mai vede marea, ci nisipul ca pe "nasturii valurilor", dar nu este fericit, pentru ca "fericirea nu vine niciodata atunci cand trebuie". Singur in pustietatea imensa, dar dornic de comunicare si de a se face auzit, Iona isi striga semenii: "Hei, oameni buni!". Apar cei doi pescari care au in spinare barnele si Iona se intreaba de ce intalneste mereu "aceeasi oameni", sugerand limita omenirii captive in lumea ingustata "pana intr-atata?". Orizontul lui Iona se reduce la o burta de peste, dupa care se zareste "alt orizont", care este "o burta de peste urias", apoi "un sir nesfarsit de burti. Ca niste geamuri puse unul langa altul", ilustrand similitudinea perpectivelor limitate ale oamenilor presati de imprejurarile vietii. Meditand asupra relatiei dintre om si divinitate, Iona nu are nicio speranta de inaltare spiritual a", desi "noi, oamenii, numai atata vrem: un exemplu de inviere", dupa care fiecare se va duce acasa ca "sa murim bine, omeneste", insa "invierea se amana". Drama umana este aceea a vietii apasatoare, sufocante, restrictive, din care nimeni nu poate evada in libertatea intelectuala si etica: "Problema e daca mai reusesti sa iesi din ceva, o data ce te-ai nascut. Doamne, cati pesti unul intr-altul!". Toti oamenii sunt supusi aceluiasi destin de muritori neputinciosi, toate "lucrurile sunt pesti. Traim si noi cum putem inauntru". In naivitatea lui, Iona voise sa-si depaseasca umila conditie, aspirase spre o existenta superioara, desi ar fi trebuit sa se opreasca la un moment dat "ca toata lumea", iar nu sa "tot mergi inainte, sa te ratacesti inainte". Iona incearca sa-si prezica "trecutul", amintirile sunt departe, incetoesate sugerand parintii, casa copilarii, scoala, povestile si incearca sa-si identifice propria viata, pe care o vede "frumoasa si minunata si nenorocita si caraghioasa, formata de ani, pe care -am trait-o eu?". Dupa aceasta rememorare a reperelor universului copilariei, Iona isi aminteste si numele -"Eu sunt Iona"simbolizand momentul de iluminare spiritual implinita ca o consecinta a caiatoriei initiatice. Ca urmare, constata ca viata de pana acum a gresit drumul, "totul e invers", dar nu renunta, "plec din nou". Solutia de iesire pe care o gaseste Iona este aceea a spintecarii propriei burti cu un gest rutinat, dupa ce taiase un sir nesfarsit de burti ale pestilor care se inghitisera unii pe altii si care ar semnifica evadare din propria carcera, eliberarea din propriul destin, din propria captivitate. Drama se termina cu o replica ce sugereaza increderea pe care i-o da regasirea sinelui, pentru ca "e greu sa fii singur", simbolizand un nou inceput: "Razbim noi cumva la lumina". Acest ultim gest al lui Iona, de a-si spinteca

propria burta, poate fi un gest reflex sau o sinucidere, o parasire voita a lumii inconjuratoare si o retragere in sine insusi, aceasta fiind unica salvare pe care o gaseste. Iona, pescar pasionat, simbolizeaza pe omul ce aspira spre libertate, speranta si iluzie, idealuri sugerate de marea care-l fascineaza. El incearca sa-si controleze destinul, sa-l refaca. Fiindca nu-si poate implini idealul (prinderea unui peste mare), el este inghitit de un chit, intrand astfel intr-un spajiu inchis la infinit, acesta fiind si unica ratiune de a lupta pentru supravietuire intr-o existenta in care pestele eel mare il inghite pe cel mic. Lumea este simbolizata de acest univers piscicol, in care pestii se inghit unii pe altii, Iona insusi fiind un abdomen de peste. Incercand sa se elibereze, el spinteca peretii pantecelor mistuitori ai sirului nesfarsit de pesti, intr-o succesiune concentrica, sugerand ca eliberarea dintr-un cere al existentei este posibila numai prin mchiderea in altul, iesirea din limitele vechi inseamna intrarea in limite noi ("toate lucrurile sunt pesti"). Metafora pestelui este viziunea centrala a piesei: in pantecele chitului, Iona se descopera pe sine, ca ins captiv si ratacit intr-un labirint in care omul este vanat si vanator, condamnat la eterna conditie de prizonier (al vietii, al societatii, al familiei, al propriului caracter, a propriei mentalitati etc.). Iona este constrans la un exil fortat in spatiul singuratatii absolute si cauta mereu comunicarea cu ceilalti, fiind preocupat de solidaritatea umana, de regasirea sinelui in setea sa pentru libertatea de exprimare si de actiune. Imbatranit, in sensul intelpciunii, Iona iese la lumina dupa ce spinteca ultimul peste, pe o plaja pustie, dar orizontul care i se arata il inspaimanta, pentru ca si acesta este alcatuit dintr-un alt sir nesfarsit de burti de peste, desi crezuse ca e liber. Intelege ca vinovat este "drumul, el a gresit-o" si gandeste o cale inversa pentru a "iesi la lumina". Isi striga numele si, in loc de a mai taia burti de peste, in speranta unei libertati iluzorii, isi spinteca propriul abdomen, cu sentimentul de a fi gasit, nu in afara, ci in sine, solutia vietuirii si deplina libertate: "Razbim noi cumva la lumina". Gestul sinuciderii si simbolul luminii din final sunt o incercare de impacare intre omul singur si omenirea intreaga, o salvare prin cunoasterea de sine, ca forta purificatoare a spiritului, ca o primenire sufleteasca.
Drama Iona de Marin Sorescu este o parabola care ascunde idei profunde, interogatii metafizice si simboluri. Apartenenta ei la teatrul de idei ar putea fi motivata prin: 1. 2. 3. Este inspirata dintr-un mit (mitul biblic al omului inghitit de peste); Spatiul celei mai mari parti a actiunii este unul inchis, apasator, amenintator: in burta pestelui (antrenata in vesnica mistuire), Iona este omul prizonier al primejdiilor si al fatalitatii. Eroul reprezinta, prin urmare, un simbol: el ii simbolizeaza pe toti oamenii aflati in puterea destinului. De aici se naste sentimentul de singuratate, de instrainare existentiala, nevoia de a vorbi cu dublul sau, dorinta de a vedea pe cineva trecand pe drum. Iona strabate un traseu initiatic arhetipal, comun: drumul de la viata la moarte; aflat intr-o situatielimita atunci cand este inghitit de primul peste, va ajunge, in final, prizonier fara iesire.

4.

Eugen Lovinescu
(1881-1943) Eugen Lovinescu (31 octombrie 1881- 16 iulie 1943), istoric i critic literar, estetician i prozator, a fost iniiatorul modernismului, curent literar ce s-a manifestat n jurul gruprii culturale de Ia "Sburtorul", format din revista i cenaclul literar cu acelai nume. Revista "Sburtorul" a aprut la Bucureti ntre 1919-1922 i 1926-1927, iar cenaclul literar, iniiat n 1919, a avut o activitate permanent i o organizare riguroas, continund s funcioneze nc patru ani dup moartea lui Lovinescu. Criticul a debutat cu o atitudine antismntorist i antisimbolist, iar ca adept fidel al spiritului maiorescian susinea dreptul tuturor claselor sociale de a fi reflectate n literatur, avnd n vedere mai ales reprezentarea burgheziei aflate n plin progres i afirmare cultural. Primele lucrri doctrinare pstreaz rigorile criticii maioresciene, dominate de scepticism -"Pai pe nisip" (1906) i "Critice" (1910)-, dar principalele opere de critic ale lui Eugen Lovinescu sunt "Istoria civilizaiei romne moderne" n trei volume - 19241925 i "Istoria literaturii romne contemporane", n cinci volume - 1926-1929. Un loc aparte l ocup monografiile de scriitori - "Grigore Alexandrescu. Viaa i opera lui" (1910), "Costache Negruzzi. Viaa i opera lui"(1913), precum i studiul "Titu Maiorescu" n dou volume (1940). Ca i George Clinescu, criticul a abordat i stilul beletristic, scriind "Nuvele" (1907) i romane: "Mite", "Bluca" (1935), "Diana" (1936), "Mili" (1937). Polemica lui Eugen Lovinescu, purtat cu smntoritii i poporanitii, s-a axat pe faptul c acetia susineau realizarea, n continuare, a creaiilor literare cu tem rural, care s reflecte simpatia exagerat pentru rani, n timp ce criticul pleda pentru modernizarea literaturii romne prin crearea prozei obiective i a prozei de analiz psihologic, precum i conturarea personajului intelectual, mult mai interesant prin "speculaiile intelectuale i sentimentale, jocurile complexe de sentimente". Apariia romanului "Ion" de Liviu Rebreanu a nsemnat o adevrat izbnd pentru literatura romn, Eugen Lovinescu fiind de-a dreptul entuziasmat, ntruct aceast proz obiectiv, chiar dac avea tem rural i personajele erau rani, a constituit primul roman modern nscriindu-se n direciile de sincronizare a literaturii romne cu cea european. In "Istoria literaturii romne moderne", Eugen Lovinescu acord un capitol ntreg prozatorului Liviu Rebreanu, considerat creatorul romanului romnesc modern n literatura romn datorit apariiei primului roman Obiectiv ("Ion") i a primului roman de analiz psihologic ("Pdurea spnzurailor"). Sub titlul "Creaia obiectiv: 1.Rebreanu: Ion", Lovinescu face o analiz critic primei opere obiective din literatura romn, ncepnd cu afirmaia c apariia romanului "Ion" "rezolv o problem i curm o controvers". Se stinge astfel polemica literar purtat cu smntoritii, problema care se rezolv fiind obiectivarea prozei literar romneti. Criticul consider c romanul "Ion" este realizat dup "formula marilor construcii epice", organizat n jurul "unei figuri centrale, al unui erou frust i voluntar, al lui Ion" i ilustreaz "viaa social a Ardealului" stratificat, de la "vagabond" pn la administraia ungar i alegerile de deputai. Lovinescu compar personajul lui Rebreanu cu ranii lui Balzac i Zola, spunnd despre Ion c este "expresia instinctului de stpnire a pmntului, n slujba cruia pune o inteligen ascuit, o cazuistic strns, o viclenie procedural i, cu deosebire, o voin imens". Comparaia critic se ndreapt n

continuare ctre Moliere, criticul romn gsind o asemnare ntre cei doi scriitori n ceea .ce privete dominarea personajelor de o singur mare pasiune: "n sufletul lui Ion exist o lupt ntre glasul pmntului i glasul iubirii, dar foreje sunt inegale i nu domin dect succesiv." O comparaie critic surprinztoare este ntre eroul lui Stendhal, Julien Sorel, i Ion, n ceea ce privete procedeul folosit pentru atingerea scopului: amndoi se slujesc de femeie "ca de o treapt necesar", ea fiind numai "un obiect de schimb n vederea stpnirii bunurilor pmnteti". Lovinescu analizeaz atent i minuios personajul principal, considernd c are un suflet "simplu, frust i masiv", c iubete pmntul "cu ferocitate", ajungnd la elogiul c Ion este "poate mai mare ca natura". Eugen Lovinescu apreciaz n mod deosebit formula ciclic a romanului, stilul anticalofil -"fr strlucire artistic"- i prezentarea evenimentelor, faptelor, construcia personajelor "dup legile obiectivittii". Celelalte personaje ale romanului beneficiaz de o analiz precis, succint i pertinent din partea lui Lovinescu, prin observaia critic a intelectualitii, a ranilor, precum i prin prezentarea lumii "de studeni naionaliti, de avocai, notari, inspectori colari evreo-maghiari, oameni n exemplare felurite ce se desprind n indiferena obiectiv a scriitorului..."(s.n.). nvtorul Herdelea este "suflet bun dar slab", "se zbate n attea nevoi", nct devine "oportunist din srcie"; Titu este "poetul pierde-var, sentimental i entuziast"; preotul Belciug este aprig, pendulnd ntre "iubirea de biseric i de neam", dar are i "attea sentimente rele" i "attea pasiuni lumeti"; teologul Pintea este pitoresc "n prozaica lui onestitate"; jovialul avocat Groforu este "om de inim", dei palavragiu; Vasile Baciu este aprig, iar fiica lui este doar "biata Ana". n concluzie, Eugen Lovinescu susine monumentalitatea romanului "Ion", accentueaz meritele literare ale lui Rebreanu care a adunat n aceast oper "materialuri pentru piramide faraonice" i evideniaz din nou importana acestei creaii, considernd-o "o dat n istoria literaturii contemporane i ca prima mare creaie obiectiv". Adept loial al criticii lui Titu Maiorescu, Eugen Lovinescu a fost o personalitate de nalt inut intelectual i umanist, spirit progresist ce a exercitat o influen remarcabil asupra emanciprii i dezvoltrii literaturii romne.

Act venetian de Camil Petrescu -eseu structuratDrama, specie dramatica tipica pentru perioada moderna, isi contureaza individualitatea intr-un proces indelungat, de renuntare treptata la sistemul normativ provenit din antichitate care prescria regulile creatiei teatrale. Atat drama, cat si comedia sunt specii ale genului dramatic, dar se deosebesc prin mai multe aspecte. Comedia e menita sa-i inveseleasca pe cititori sau pe spectatori, pe cand drama expune momente de maxima intensitate din viata personajelor. Spre deosebire de drama, in derularea careia un moment decisiv il constituie Renastarea engleza, in special opera lui William

Shakespeare, comedia a aparut inca din antichitate si a fost analizata in opozitie cu tragedia. Experienta traita de catre Camil Petrescu in primul razboi mondial il constituie momentul aparitiei primelor variante ale dramelor Jocul ielelor si Act venetian. In poezie, in drama, in roman, in eseuri, d. Camil Petrescu a pus aceeasi febrila pasiune de a smulge din sufletul sau o lume noua, lumea sa. (Liviu Rbreanu, Patul lui Procust, in Romania literara, 1983) Piesa Act venetian a fost publicata, in prima varianta (cea intr-un act) in 1929, in volumul Teatru.Mioara.Act venetian, in Caietele Cetatii literare, iar in varianta definitiva (ca piesa in trei acte), in Teatru, vol.II, aparut la Editura Fundatiilor in 1946. Actiunea se petrece in Venetia in secolul al XVIII-lea, intr-o vreme in care cetatea, odinioara mare putere maritima, se afla in decadere. Pietro Gralla, fost corsar, ajuns comandant al flotei venetiene prin fapte de vitejie si iscusinta militara, trebuie sa organizeze o lupta navala. In incordarea dinaintea bataliei, Gralla o are alaturi pe Alta, sotia sa, fosta actrita. Pietro are o intrevedere cu Cellino, tanar nobil venetian inzorzonat cu maniere de curte, numit, datorita originii sale, capitan al unei nave de razboi. Gralla e dezgustat de frivolitatea si lasitatea tanarului. In vreme ce Gralla urma sa plece pe mare, Alta il cheama pe Cellino intr-un turn de la marginea orasului. Din dialogul celor doi reiese ca Cellino o sedusese pe Alta si o parasise fara sa se mai intereseze de ea. Alta il sechestreaza in incapere si ii azvarle pumnalul pe fereastra. Vorbindu-i apoi despre suferintele si umilintele prin care trecuse dupa ce fusese parasita, Alta devine pasionala, marturisindu-i ca, totusi, nu a incetat sa-l iubeasca. Se aude sosind gondola lui Grala ce fusese destituit din functia de comandant, in urma protestelor lui violente privind proasta administrare a flotei. Alta il scoate pe Cellino pe fereastra, in afara zidului. Lovit de esecul incercat in cariera lui militara, Gralla cauta refugiu in iubire, dar isi da seama ca sotia sa ii ascunde ceva. Alta tagaduieste. Pentru un timp, Alta reuseste sa-l abata pe Pietro de la banuielile lui, vorbindu-i de iubire. Gralla e ranit grav de catre Alta cu un pumnal. Apoi, ea il ingrijeste cu devotament, dar nici o apropiere intre cei doi nu mai pare a fi cu putinta. Gralla se inchide complet in sine. O ancheta a inchizitiei asupra ranirii lui Gralla il pune pe acesta in situatia de a-si ruga sotia sa-si tainuiasca incercarea de amor. Drept urmare, cei doi soti reincep sa vorbeasca unul cu celalalt. Gralla isi marturiseste framantarile. Apare Cellino, complet preschimbat: demn, curajos, avandu-l pe Pietro drept pilda si rugandu-l pe acesta sa-l accepte ca invatacel. Rolurile sunt insa de data aceasta inversate. Dar mai intai te rog eu sa fii maestrul meu si sa-mi dezvalui cum se cunosc femeileii cere Gralla lui Cellino. Alta, de fata, e nevoita sa suporte dispretul amandurora. Gralla pleaca, lasand in urma Venetia si parasind-o pe Alta, in speranta ca, undeva departe, se va putea regasi pe sine insusi.

Drama Act venetian de Camil Petrescu aduce in scena secvente distantate in timp si spatiu de momentul si locul desfasurarii actiunii principale (Pietro Gralla isi aminteste de cuceririle lui din tinerete cand era un pirat iscusit, Alta isi aduce aminte de dragostea dintre ea si Cellino si de amagirile provocate de acesta, Nicola isi aminteste de tragica poveste dintre el si sotia sa). Actiunea propriu-zisa a dramei Act venetian este destul de simpla. Accentul nu cade pe faptele exterioare, ci pe universul launtric al protagonistilor, pe motivatiile, credintele, reactiile si justificarile personajelor. Camil Petrescu reuseste insa, tocmai prin concentrarea subiectului, sa creeze pe parcursul piesei o tensiune dramatica puternica, stari conflictuale deosebit de intense. In Act venetian avem de-a face cu personaje dinamice, care sufera transformari sufletesti profunde pe parcursul piesei. Declansarea acestor metamorfoze launtrice extrem de abrupte reprezinta principalul focar de interes al dramei. In caracterizarea personajelor lui Camil Petrescu s-au folosit adesea o serie de clisee precum omul absolutului- Pietro Gralla sau eternul feminin- Alta. Pietro Gralla este numit omul absolutului deoarece este puternic, autoritar si doreste ca totul sa se afle sub controlul lui, desi acest lucru se dovedeste ca nu este posibil. Om priceput, viteaz, curajos, el ajunge comandant al flotei venetiene si primeste importanta si dificila misiune de a organiza o lupta navala, de unde rezulta respectul si increderea enorma ce i se acordau. Dorind ca totul sa iasa perfect, vrea sa fie inconjurat de oameni cu caracter, puternici, ce nu se tem de lupte; tocmai de aceea e dezgustat de lasitatea si frivolitatea tanarului Cellino. Lovit de esecul incercat in cariera lui militara, Pietro cauta refugiu in iubire, dezvaluind astfel, pe langa severitatea si omul inflexibil, forma sub care era cunoscut in timpul razboaielor, o latura sensibila, ce era punctul lui slab. Dovada a faptului ca nu poate stapani tot, cat timp el este plecat, Alta, sotia sa, il inseala cu Cellino, patandu-i astfel onoarea si reputatia sa de om respectat de toata lumea. El stie cel mai bine cum s-o umileasca pe sotia lui, privind-o cu un zambet plin de dispret. Observam ca dragostea, in cazul eroului nostru a fost un factor ce l-a transformat intr-o persoana aproape ucisa de o femeie. In final, Pietro Gralla da dovada ca stie si sa piarda, sa se resemneze in fata soartei si nu se jeneaza sa ceara sfaturi unuia mai tanar decat el, rugandu-l pe Cellino sa-i fie profesor in ceea ce priveste cunoasterea femeilor: mai intai te rog sa fii maestrul meu si sa-mi dezvalui cum se cunosc femeile. Pietro Gralla este un om cu un caracter complex, un adevarat exemplu de vitejie, curaj si bun comportament pentru urmasii sai. Alta, simbol al feminitatii, fosta actrita de mare succes, este sotia comandantului flotei venetiene, Pietro Gralla. Pe cand sotul ei este plecat, ea se reintalneste cu mare ei dragoste din tinerete, cu un tanar pe nume Cellino, care o parasise fara sa se mai intereseze de ea. Fiind o mare diplomata si avand o mare putere de convingere, ea reuseste sa-l abata de la subiect pe sotul sau, care banuia ceva in legatura cu aventura ei.

Intr-un moment de slabiciune a sotului, ea il injunghie, dar apoi isi asuma responsabilitatea si ramane sa-l ingrijeasca, indurand cu seninatate si resemnare umilintele sotului si ale amantului. In final, Alta isi recunoaste faptele, dar regreta ca nu a stiut sa aleaga si vrea sa I se recunoasca meritele. In cele din urma ea se dovedeste superioara barbatilor, facandu-I sa se simta niste lasi pentru ca nu au curajul sa loveasca o femeie. Tanar nobil venetian, inzorzonat cu maniere de curte, Cellino este numit datorita originii sale capitan al unei nave de razboi, insa da dovada de lasitate, frivolitate, ceea cel enerveaza pe Gralla. Fiind sechestrat de Alta, el afla ca, desi i-a provocat multe suferinte acesteia, ea inca il mai iubeste. Auzind pasii lui Pietro Gralla, Cellino da din nou dovada de lasitate si iese pe fereastra, in afara zidului, de unde priveste discutia dintre cei doi soti. Dupa un timp, Cellino apare complet preschimbat, demn, curajos, avandu-l drept pilda pe Gralla si nesfiindu-se sa ii ceara sfatul. Din postura de invatacel se transforma in maestru pentru Pietro Gralla, care vrea sa cunoasca mai bine femeile. In final, Cellino renunta la Alta si se imprieteneste cu Gralla. Structura fundamentala a spectacolului dramatic este dialogica, bazata pe schimbul de replici, in teatru monologul avand un caracter de exceptie. Monologul poate fi adresat unui destinatar din afara scenei. In Renastere apareau frecvent adresari catre spectatori in deschiderea sau in inchiderea piesei, sub forma de prolog sau epilog. Prin extensie se considera monolog si o replica prelungita in care unul dintre personaje monopolizeaza pentru moment discursul. In drama Act venetian Pietro Gralla tine un monolog la inceputul scenei 3, actul II, care intensifica tensiunea dramatica. Camil Petrescu a fost nu numai un dramaturg, ci si om de teatru, interesat de tehnicile regizorale si actoricesti, de folosirea diverselor limbaje scenice in arta spectacolului. Limbajele scenice sunt modalitatile de expresie folosite in arta spectacolului.