Nisipul antic Capitolul I - Templul Semilunii

,,25 Decembrie 1990, Stau si picotez pe peron asteptand trenul de la ora noua care a avut deja intarziere de o ora. Martin, partenerul meu, se plimba neincetat prin fata mea nelinistit si ingrijorat din cauza intarzierii. Il privesc cum isi mangaie mustata inca tanara de culoarea spicului pe care o pretuieste mai mult decat orice. Are peste un metru optzeci si este musculos in ciuda hainelor elegant croite. Cu parul des si blond, sprancene drepte si luminoase, nasul lung si drept si obrazul neras, arata deopotriva de chipes si de periculos. Ochii sai mici albastri sclipira cu un amuzament cinic. -Ce dragut! spuse spargand linistea uitandu-se pe peron, o sa stam aici pana maine dimineata sau poate pana trenul asta incapatanat se va hotari sa soseasca. Tipic! Ii sta in fire sa turbeze din orice problema, plus ca ma amuza accentual sau frantuzesc atunci cand il foloseste fortat de furie. ...Au mai trecut inca doua ore grele de cand fac umbra peretelui acestuia murdar, iar Martin a adormit cu capul pe umarul meu. Cred ca a obosit in cele din urma sa se plimbe intr-una pe aici si sa tipe la vagoanele care treceau intrucat este innecat intr-un vis adanc din moment ce sforaie mai rau ca un urs in timpul hibernarii. ...Mai sunt exact cinci minute pana cand ceasul va bate miezul noptii iar trenul inca nu a sosit...Ma intreb daca va mai veni si daca nu am venit degeaba. Eram asa de fericit cand domul Parker mi-a spus despre acesta expeditie. Ar fi fost sansa mea sa gasesc si

eu ceva arheologic macar odata. Imi amintesc aceea clipa, clipa in care m-a chemat in biroul sau si mi-a intins fara sa ma priveasca o scrisoare. Imi datuse o sansa sa ma realizez macar acum cand ma apropii de o varsta destul de inaintata. Cine ar fi crezut ca o sa ma impiedic inainte sa pornesc... ...Ceasul a batut jignitor miezul noptii...iar de pe peron se zareste o lumina orbitoare de o culoare inflacarata. In urmatorele minute in fata noastra a oprit un tren care parea mai batran decat toate artefactele din muzeele vizitate. Cand usile ruginite s-au deschis acompaniate de un scartait asurzitor, un omulet bronzat, rotofei si scund, imbracat intr-un costum nisipos, pe care eram sigur ca il mai vazusem inainte insa nu imi aminteam unde,si cu o voce aproape stinsa a spus: -Expresul de miezul noptii, intrati...sau plecati cat mai puteti! Nu stiam ce sa fac, nu aveam mare incredere in necunoscutul misterios insa ceva ma indemna sa il urmez. Poate dorinta nebuna de a merge in expeditia asta cu orice pret. M-am ridicat si l-am trezit pe Martin, care a tresarit confuz insa m-a urmat nestingherit. M-am urcat cu grija in trenul care nu arata deloc ca celelalte intrucat scarile stateau sa cada iar barile erau pe jumatate rupte. Era diferit, parea foarte vechi, poate chiar antic, avea inscriptii ciudate imprimate in perete, pe care nu le puteam intelege chiar daca sunt arheolog de treizeci si sase de ani si se presupunea ca stiu toate astea. Inauntru era saracacios, doar o banca ici colo, si aceea foarte demodata. Incepeam sa cred ca nu trebuia sa ma urc, poate expedtia nu inseamna totul asa ca am decis sa cobor insa cand am vrut sa fac asta, usile s-au inchis iar un sunet asurzitor de trompeta a pus trenul in miscare. Martin a fugit la usi incercand cu disperare sa le deschida insa in zadar. Puteam vedea ca este extrem de ingrijorat insa nu intelegeam de ce, si eu eram dar mie nu imi curgea sudoarea pe frunte din cauza asta. Am simtit cum tot corpul mi se deshidrateaza odata ce trenul a

prins o viteza inumana. Nu mai realizam nimic, gandurile mele parca se amestecau intr-un vartej neinteles si confuz. Dintr-o data, s-a oprit si pentru un timp totul era stins, se auzea doar o melodie lenta si nostalgica car-mi era foarte cunoscuta. Era o melodie de leagan, melodia pe care mama mi-o canta in timp ce incerca sa ma culce cand eram mic. Se auzea peste tot si nu puteam vedea de unde vine dar ma incoltea. Incet, intunericul a disparut insa lumina nu s-a facut, am simtit un gust ciudat in gura iar gandurile au revenit incet, incet. Mi-am ridicat privirea si uitandu-me in jur am zarit nisip, foarte mult nisip...eram in desert? M-am ridicat si mi-am pus ochelarii pentru a ma asigura ca privirea nu ma inseala insa nu era asa, chiar eram in desert iar Martin zacea la cativa metri distanta. Am inceput sa caut prin nisip palaria care imi cazuse si gasind-o am fugit pentru a-l trezi. M-am apropiat de el insa cand sa intind mana sa il trezec ceva mia sarit in ochii. De gatul lui atarna o sfoara care statea intinsa pe nisip aproape de fata lui. De ea era legat ceva, era un fel de busola care stralucea. Am vrut sa o ating insa cand sa ma aplec Martin a deschis ochii si vazand ce vroiam sa fac a strans tare busola in maini si s-a ridicat nervos. -Ce doreai sa faci? m-a intreb cu o voce tremurata. -Sa ma uit putin la busola sau ce este aia, am spus total comod si curios, de ce nu mi-ai spus ca ai asa ceva, pare foarte vechi si interesant. -Nu e nimic important...a spus ascunzand-o in tricou, este doar o bijuterie de familie. Stiam ca nu dorea ca eu sa vad aceea busola, insa nu intelegeam de ce. Martin mereu a fost asa de suspect, nu il intelegeam. Nu vorbea prea des insa cand o facea tot ce spunea avea logica si era intelept. Ma urma oriunde ca si cand m-ar escorta. Am incercat sa il intreb de multe ori de ce se comporta asa insa mereu evita subiectul asa ca am renuntat. -Deci...unde suntem? a intrebat Martin intrerupandu-mi gandurile. -Nu prea stiu, am spus silabisind deoarece imi era putin rusine.

Credeam ca stiu tot Egiptul, il studiez de asa de multi ani si nu stiam unde suntem. Timp de trei zile am cautat cum sa iesim undeva in oras insa nu am reusti decat sa ne pierdem si mai mult. Incepeam sa cred ca nu vom mai iesi de acolo pana cand un gand m-a traznit dandu-mi toate teoriile peste cap. Daca aici este? Locul unde nimeni nu a ajuns...poate e aici, poate de aceea nu l-a gasit nimeni caci nimeni nu a stiut vreodata unde este cu adevarat. Poate ca eu l-am gasit...mormantul. Mormantul faraonului pe care toata lumea il cauta dar nu il gaseste, poate e destinul meu si il voi urma. Partea cu trenul nu am inteles-o dar cumva acel omulet nea ajutat sa ajungem aici. Dar de ce? ma intreb daca domnul Parker are vreo legatura. Si de ce tocmai eu am primit aceasta expeditie? Si cine este omuetul din tren?...Atatea ganduri imi bantuiau mintea si nu reuseam sa gasesc o teorie. Nu stiu ce s-a intamplat acolo, poate nu voi stii niciodata insa nu am timp sa cercetez. Deocamdata ma voi concentra pe obiectiv: Gasirea mormantului faraonului.'' Scriind acestea, batranul arheolog, Arthur Winght, a ascuns jurnalul sub o perna ponosita din corul sau si si-a luat palaria acoperindu-si firele carunte care se imputinau pe zi ce trece, plecand sa cerceteze inca odata orizontul. Acesta, desi era foarte inaintat in varsta, nu a renuntat la visul care-l chinuia inca din tinerete: Sa devina un arheolog recunoscut. Dupa o viata de cercetari a gasit in sfarsit posibilul loc in care s-ar putea afla mormantul faraonului pe care nimeni nu a reusit sa-l gaseasca si pe care se punea mare pret. Insa, din pacate toti l-au luat in ras, si-au batut joc de teoriile lui. Nu au luat in serios atunci cand Arthur a gasit un manuscris vechi in apropierea unui templu ci au spus ca doar a compus-o pentru a culege atentie. Arthur s-a vazut nevoit sa lucreze de unul singur, cercetand harta timp de

atat de multi ani. Pana cand intr-o zi l-a intalnit pe Martin care aproape a intrat cu forta in viata lui. Dand la o parte comportamentul protectiv si ciudat al acestuia, Martin a fost singurul om care l-a crezut si poate singurul sau prieten. Cauta cu privirea sa ascutita arcuita de culoarea verzuie a ochilor locul unde viata sa se putea schimba. Se baza pe manuscrisul vechi gasit intr-un templu antic ingropat in ruinele din apropiere. Credea ca acela era drumul catre mormant. Pe el era desenat exact ceea ce el vedea, o mare nisipoasa fara contur. Multe ganduri ii bantuiau mintea incat nu a realizat ca luna deja rasarise insa se pierduse printre nori. S-a intors spre tabara insa cand a ajuns chipul sau a ramas uimit cand a vazut-o devastata intrucat corturile erau la pamant ca si cand miseleste cineva sau ceva i-au atacat. S-a speriat si mai tare vazand cortul lui Martin sfasiat iar urme de sange isi faceau cale prin nisip. Nu stia daca sa urmeze sangele de frica a ceea ce putea gasi. A inghitit in sec si a urmat vitejeste urmele de sange ajungand pana la urma la un cadavru ars. A intins mana si a apucat cadavrul intorcandu-l cu fata la el. Inima i-a stat in loc cand a zarit fata pe jumate arsa si speriata a lui Martin. -Martin, prietene...spuse Arthur cu jumatate de gura in timp ce se apleca spre el cazand in cele din urma in genunchi langa trupul neinsufletit. ,,Nu-ti face griji, partenere, voi gasi faptasul care a indraznit sa iti i-a

viata in acest hal, spuse Arthur aproape in lacrimi, iti jur, nu voi lasa aceasta crima nepedepsita. Spunand acestea si-a plimbat privirea pana la mana lui si apucand-o in ale lui si-a luat la revedere si desi Martin nu i-a cazut niciodata bine si l-a simtit mereu ca un ghimpe in coasta, o lacrima i-a traversat obrazul pana pe obrazul ars al cadavrului. In timp ce se uita la el amintindu-si prima data cand l-a intalnit, a simtit cum ceva il inghioltea in privire si uitandu-se mai atent a zarit busola aurie si stramba a lui Martin care era insemnata cu sange aratand ceva, parca insasi Martin a lasat-o acolo pentru ca el sa o poate gasi. A luat-o cu grija si s-a uitat atent la ea, era o busola neobisnuita, gradata cu aur si inscriptii, acoperita insa de o dara de sange care strica splendoarea antica. A indraznit si a deschis-o gasind pe ea scris cu litere de aur: ,,Ave, Amon!'' ,,Ma intreb ce este asta, nu seamana cu nimic din ceea ce am vazut pana acum...hmm, ma intreb daca Martin a vrut ca eu sa gasesc asta..'' isi spuse Arthur uitandu-se la trupul neinsufletit dupa care inapoi la busola. Nu intelegea ceea ce partenerul sau vroia sa ii transmita, nu intelegea nici ce s-a intamplat cu el, cum a ajuns in acel hal si cine este vinovatul. A pipait busola pana cand ceva i-a mangaiat palma. ,,Ce este asta?....pare ceva cunoscut, ma intreb daca este...'' Insa gandurile i-au fost intrerupte de un sunet venind de nicaieri, asurzitor si ingrozitor care ii facea capul sa

explodeze. S-a ridicat si s-a uitat imprejur insa nimic, nici ce a mai ramas din tabara nu se zarea, doar nisip purtat de vant. ,,Ma intreb ce se intampla. Asta este prea ciudat. Prima data trenul care a avut intarziere, apoi locul asta uitat de lume, moartea lui Martin, gasirea busolei, si acum asta...ceva sigur nu este in regula. Ma intreb ce ar trebui sa fac intr-o astfel de situatie.'' Isi spuse Arthur in timp ce cerceta cu privirea totul. A bagat busola in buzunar si intorcandu-se spre Martin , a ramas socat sa vada...nimic. Corpul sau disparuse, parca se evaporase. Din acel moment a stiut ca lucrurile chiar nu stau cum ar trebui asa ca a decis sa nu mai continuie acest joc al mortii din care s-ar putea sa iasa si el ranit. Si-a intors privirea si a inceput sa fuga vrand sa plece insa chiar atunci luna a atins centrul cerului iar nisipul a inceput sa se miste sub picioarele lui. S-a oprit si s-a intors ramanand blocat la vederea unei piramide cum isi facea loc prin nisip ridicandu-se din slavele lui. Piramida se ridica mandra si lasa la iveala o semiluna albastruie care domnea in fruntea-i ascutita. Cand piramida s-a ridicat complet si a lasat la iveala o frumusete de artefact arheologic zgomotele s-au oprit iar luna si-a continuat mersul. Arthur statea exact in fata ei uitandu-se uimit, mai bine spus cercetand cu emotie fiecare coltisor al piramidei. A facut un pas in fata indemnat de curiozitate iar piramida a inceput sa tremure. ,,Nu...de data asta nu o sa ma sperii, asta e meseria mea...in sfarsit, poate viata mea se va shimba si nimeni si

nimic nu o sa ma inpiedice si in niciun caz nu o sa ma sperii de niste zgomote si tremuraturi.''Si-a spus acesta in timp ce inainta fara frica spre piramida. A ajuns pana in fata ei si a pus mana pe peretele vechi care pentru el se simtea ca si cand ar atinge cerul. Era prima lui descoperirie, putea in sfarsit iesi si el in evidenta cu ceva mai bun decat cu vinderea unor artefacte false pe piata neagra. A atins incet piramida pipaind cu grija fiecare coltisor simtindu-se parca atras de o forta care venea dinnauntru. A pipait pana cand mana sa a intrat putin in piramida impreuna cu o caramida care s-a deschis ca un buton. Langa el s-a simtit brusc un miros putred si uitandu-se o usa se deschidea cu o liniste totala parca ar fi lasat loc noptii sa doarma. Arthur nu putea fi mai bucuros, acum putea si sa intre nu numai sa admire, insa stia ca trebuie sa aiba grija, daca era un mormant trebuia sa infrunte blesteme si capcane. Si-a bagat capul inauntru stand cu corpul afara pentru a cerceta zona mai intai. Totul era negru, nici pic de lumina, doar densul intuneric. ,,Cat de mult mi-ar folosi acum o torta...insa din pacate nu am de unde lua, tabara nici nu mai cred ca o pot gasi. Nu! nu voi renunta, fie ce-o fi, voi inainte si infrunta orice va urma!'' Isi spuse dupa care a pasit inauntru insa odata ce a pus piciorul pe nisipul umed acesta i l-a inghitit aruncandu-l intr-o groapa intunecata. Imediat dupa ce a cazut in usa s-a zarit silueta omuletului din tren cum flutura prin fumul nepatrunzator. S-a uitat inauntru si intinzand mana, in ea se aprinse o

flacara parca ar fi folosit o bricheta si luminand intrarea a zarit nisipul miscator peste care a sarit fara probleme. -Ce jalnic...spuse acesta uitandu-se la nisip care savurase cu varf si indesat prada. In adancurile nisipului, intr-un loc fara de lumina sau locatie, Arthur zacea fara constiinta asteptand parca ca cineva sa vina sa il salveze caci putere sa se miste nu mai avea. Imediat, insa in fata sa o perdea de lumina a aparut iar din ea chipul sters al unui om batran il privea cu nostalgie. -Ridica-te, trebuie sa te ridici, spuse batranul cu o voce aproape stinsa si lipsita de vlaga, nu te lasa prada varstei si constiintei care doreste sa se odihneasca pentru un timp indelungat. Nu lasa moartea sa vina si sa te ia pe taramul ei, nu o lasa sa iti fure viata, fii puternic si inchide-i portile. Lumea are nevoie de tine, esti un arheolog minunat si desi ei nu te recunosc din cauza faptului ca nu ai avut descoperiri fantastice, ramai un arheolog grozav cu niste calitati de invidiat. Si de asemenea familia ta are nevoie de tine, mai ales noul membru care se va naste foarte curand, mai precis in cateva ore...te rog, lasa-l sa se nasca si incearca sa-ti revi! Arthur deschise incet ochii din cauza zgomotului si uitandu-se nevazand clar a zarit doar o umbra dupa care ii inchise la loc. -Nu...nu o poti face, te rog...poporul il asteapta! spuse batranul dupa care perdeaua se evapora lasand in urma doar un praf negricios.

-Nu, normal ca nu voi muri aici...spuse Arthur silabisind din cauza greutatii cu care abia mai putea vorbi. Si-a ridicat cu greu capul de pe nisipul rece si tinandu-se in maini incerca sa isi stabilizeze pulsul si respiratia asa incat sa isi poata reveni. S-a ridicat in genunchi si tinandu-se de umarul stang care era plin de sange din cauza cazaturii incerca sa isi gaseasca ochelarii. A pipait incet nisipul pana cand i-a gasit zacand intr-o groapa. I-a pus inapoi la ochi si s-a ridicat in picioare tinandu-se inca de umarul care ii provoca dureri cumplite. Desi si-a pus ochelarii locul tot era in bezna si nu putea vedea absolut nimic. ,,Trebuie sa existe o solutie. Ma intreb daca as putea...auuu!! umarul ma omoara, nu cred ca o sa rezist mult timp, ar trebui sa il dezinfectez...desi ma intreb unde m-am ranit. Drumul nu parea sa aiba vreo stanca sau ceva in care m-as fi putut rani.'' isi spuse in timp ce se uita la gaura prin care cazuse care se zarea cat de cat prin intuneric. Insa cand s-a uitat inapoi la rana, aceasta era mult mai mare si mult mai sangerie. Si-a luat mana si a vazut cum incet, incet rana se extindea. ,,Nu...ce e asta?!...Nu cred ca este vorba de vreo stanca...'' isi spuse ingrijorat. -Normal ca nu este vorba de stanca, credeam ca iti vei da seama de rana inainte sa iasa la iveala! se auzi o voce de peste tot iar din intuneric omuletul din tren a iesit cu focul in mana privindu-l pe Arthur. -Cine esti?...si ce vrei sa spui cu asta? a intrebat Arthur dupa care a scos un tipat de durere si a cazut in genunchi.

-Nu-mi vine sa cred ca nu ti-ai dat seama, a spus omuletul in ras, si vrei sa stii cine sunt? dupa care dandu-si jos palaria care ii acoperea jumatate de fata, Arthura ramas socat sa se vada pe el insasi. -Cum...? a spus Arthur cazand in cele din urma prada durerii si s-a intins pe jos suferind. -Sunt tu! spuse omuletul sotpindu-i usor in ureche. Acesta s-a ridicat si uitandu-se la el spuse: -Nu te mai obosi sa intrebi caci nu vei avea timp sa asculti raspunsurile pentru ca in curand acea rana te va devora! Arthur il privea insa ochii i se inchideau de durere si abia mai putea respira. Omuletul s-a ridicat si razand s-a invartit in jurul sau odata uitandu-se parca cu ura dupa care a ridicat piciorul pentru a-l lovi in stomac insa un cutit i-a strapuns genunchiul iar acesta a cazut jos indurerat. -Cine indrazneste sa faca asa ceva?! a tipat omuletul in timp ce incerca sa isi scoata cutitul. -Eu! se auzi o voce destul de familiara pentru Arthur iar din intuneric Martin a aparut abia tarandu-se. Avea corpul ars exact asa cum il gasise Arthur si crezuse ca era mort. Adevarul era ca arata mai mult mort decat viu. -Dar te-am omorat!! a tipat omuletul. -Asta ai crezut dar dupa cum bine vezi sunt aici si nu puteam sa il las pe Arthur singur, plus ca ma invinovatesc ca nu mi-am dat seama mai devreme de ceea ce ai facut cand i-ai atins umarul in tren! spuse Martin apropiindu-se. -Oricum, nu il mai poti salva, virusul deja s-a extins iar moarta lui e sigura! spuse omuletul razand.

-Nu si daca virusul gaseste alta gazda inainte sa ajunga la inima! spuse Martin apropiindu-se din ce in ce mai mult. -Da, normal, spuse omuletul, insa nu cred ca cineva vrea sa isi dea viata pentru batranelul asta! -Ba da, spuse Martin apropiindu-se de Arthur, eu, e misiunea mea, destinul meu si daca e nevoie imi voi da viata numai ca el sa se reintoarca! -Nu esti in stare, spuse omuletul ridicandu-se cu greu, esti un om normal, esti las si fugi de probleme. -Gresesti, spuse Martin aplecandu-se spre Arthur, nu sunt un om oarecare, sunt omul care isi da viata pentru regele sau! -Om prost si fara minte! spuse omuletul tinandu-se bine pe picioare. -Nu te voi lasa sa il distrugi, spuse Martin abia respirand, trebuie sa ma asigur ca nu il vei impiedica! Omuletul s-a enervant si luand cutitul a fugit pentru a-l infige direct in corpul slabit al cadavrului viu. Acesta nu s-a putut feri cum trebuie, umarul sau drept fiind usor taiat de lama ascutita a cutitului trimitandu-l pe omulet cu cutitul direct in perete. In timp ce acesta incerca sa scoata cutitul bine infipt in perete, Martin a reusit sa strecoare o piatra si imediat ce omuletul a inceput sa se apropie spre el cu ganduri rele l-a lovit cu piatra direct in cap provocandu-i o rana grava. Omuletul a lesinat iar Martin s-a apropiat de Arthur si luand din sangele de pe rana care deja ii acaparase toata mana s-a mai uitat odata la el dupa care a inghitit sangele plin de virusi mortali.

-Te rog, ai grija de tine, spuse Martin incepand sa se clatine, nu il lasa pe Ahmed sa iti faca vreun rau si pleaca cat mai repede de aici! Brusc, extinderea ranii s-a oprit iar Martin a cazut la pamant imediat ce sangele i-a ajuns la inima oprind-o. Arthur, imediat ce si-a revenit si si-a zarit partenetul sa dus langa el si inchizandu-i ochii inca deschisi spuse: -Multumesc...nu te voi uita niciodata! Spunand acestea s-a ridicat si s-a dus langa corpul omuletului si l-a lovit asa de tare cu piciorul incat corpul sau a facut trei rostogoliri. -Esti un nenorocit!! a tipat asa de tare incat ecoul s-a auzit in toata camera timp de cateva secunde. ,,Nu-ti face griji Martin, o sa te razbun, acest nenorocit o sa simta durerea pe care te-a facut sa o simti!!'' dupa care a luat cutitul infipt in nisip si l-a ridicat in doua maini gata sa il injunghie direct in inima. Insa ceva l-a oprit, nu putea sa o faca desi isi dorea asta din toata inima. A lasat incet cutitul jos uitandu-se la corpul care respira cu greu. ,,Nici macar un nenorocit nu merita soarta asta si nu vreau sa ma manjesc cu sange necurat...cerul va avea grija sa il pedepseasca.'' isi spuse dupa care a lasat cutitul de unde l-a luat si mai uitandu-se odata la Martin a inchis usor ochii de durerea peisajului macabru dupa care si-a intors privirea gata sa continuie drumul. O facea atat pentru el cat si pentru Martin care dorea la fel de mult ca si el sa descopere mormantul. Arthur a mers ceva timp dupa care s-a oprit gandindu-se

dintr-o data la Martin. Inca nu ii venea sa creada ca el nu mai era, ca i-a salvat viata si el nici macar nu stia de ce a facut asta. Isi amintea dintr-o data cum s-au cunoscut, de faptul ca l-a sustinut intotdeauna chiar si atunci cand gresea. Brusc si-a amintit de busola si a scos-o din buzunar uitandu-se atent la ea, pipaind-o incet. Se intreba de ce totusi acel obiect auriu ii era asa de familiar si simtea o oarecare legatura. Cand si-a ridicat privirea se afla in fata unei usi imense aurie si nisipoasa. Pe ea erau pictate diferiti zei pe care Arthur ii recunostea. -Amon, spuse el mangaind usa incet peste picturile increstate in ea. Se uita si ii recunostea trecandu-le cu mana pe corp pana cand a ajuns la un zeu al carui cap nu se putea distinge. Capul acestuia era acoperit de o gaura mica si ciudata. Arthur nu reusea sa inteleaga, insa a observat ceva si a scos busola in graba. A asezat-o in fata gaurii si se potriveau perfect. La inceput a crezut ca este o concidenta insa cand a pus busola in gaura aceasta a fost total inghitita de usa iar capul zeului a aparut auriu si stralucitor. Arthur s-a uitat atent si l-a zarit pe Amon, tatal tuturor zeilor, cum statea mandru cu capul sau de berbec si sceptrul in mana. -Amon...spuse Anton si imediat ce ii rosti numele usa se deschise urmata de mult praf putregait. Arthur a intrat cu grija in incaperea de dincolo de usa si

a ramas uimit sa vada o camera destul de mare, plina de bogatii. Cufere cu bijuteri, caruri din aur si foarte multe obiecte valoroase. S-a asigurat si nu a vazut nimic care ar putea sa ii faca rau. A intrat si se uita uimit pe peretii care erau pictati. Acestia aratau o scena ciudata, o scena de crima. Pe ei erau infaptuiti multi egipteni care cu sulitele deasupra capului incercau sa atace un baiat care parea foarte tanar si care desi urma sa moara nu parea ca se apara ci primeste crima cu mainile deschise. Arthur se uita atent la scena incercand sa vada dincolo de pictura, sa isi imagineze ce s-a intamplat si deodata s-a simtit atras de perete si de scena aceia groaznica. Deodata era acolo, in fundal si vedea un baiat cam de saptisprezece ani, cu parul negru ca cerneala stand pe o canapea ingusta cu mainile impreunate la gura parca asteptand ceva sau pe cineva. Peste cateva secunde o fata cam de aceasi varsta, cu parul la fel de negru, rebel si cazandu-i melodios pe spate a intrat in camaruta. Avea o expresie speriata de parca s-ar teme de ceva si cand baiatul a vazut-o a sarit de pe canapea si a strans-o puternic in brate. Au stat asa cateva minute timp in care el isi inneca fata in bluza ei nisipoasa iar ea inchidea ochii plini cu lacrimi in piele lui bronzata dupa care privirile lor s-au intalnit. El avea ochii verzi ca smaraldul iar ea ochii negri ca cerneala cu nuante albatrui. El i-a sters lacrimile dupa care saruntand-o pe frunte a mai privit-o odata dupa care ducandu-se inapoi la canapea a lua o carte din captuseala. S-a indreptat spre ea si i-a intins-o spunandui cu o voce asa de calma si lina:

-Ai grija de ea, ti-o inmanez cu toata increderea, si te rog nu mai plange pentru mine caci eu nu te voi uita niciodata si mereu voi fi cu tine si la bine si la rau. Ea a luat cartea si strangand-o puternic la piept s-a uitat la el cu privirea innecata in lacrimi. -N-as putea sa nu plang, a spus uitandu-se direct in ochii lui, tu esti totul pentru mine, si acum nu vei mai fii, ei trebuie sa inteleaga ca nu ai nicio vina! -Draga mea, a spus el atingandu-i afectuos obrazul usor bronzat, toate arata ca eu sunt vinovatul iar faptul ca tu ma crezi imi este de ajuns. Fata insa nega sa creada asa ceva, nu dorea sa il lase sa plece de acolo. Insa, el i-a sarutat usor buzele trandafirii dupa care cu spatele a iesit usor din camaruta privind-o incontinuu. Ramasa singura, fata si-a sters lacrimile asa de repede de parca nici nu le simtitse pe fata la fel cum fara nicio taina si-a sters buzele si uitandu-se la carte o privire meschina ii acapara ochii frumos arcuiti. -Ce prostanac...spuse zambind, adio...maiestate! dupa care a plecat din camaruta. Arthur era uimit, nu stia ce se intampla insa dorea sa vada mai mult, nu intelegea ce se intampla insa sigur fata aceea era personajul negativ. De ce sa-l minta astfel pe baiatul caruia i-a spus si ,,maiestate'' si de ce el nu mai avea sa fie. Apoi, in fata sa a aparut un fel de infundatura, un drum inchis si brusc baiatul a aparut fugind si aprindu-se in fata zidului care ii bloca calea. S-a intors si in fata lui

multi egipteni, unii cu torte, altii cu sulite, gata sa ii ia viata. Toti tipau in cor ,,Omorat-il, criminal nenorocit!'' insa se pare ca pe baiat nu il miscau deloc cuvintele egiptenilor. Uitandu-se la ei cu o privire asa de blanda si iertatoare si-a intins mainile facandu-le drum spre inima si corpul sau si le-a spus: -Faceti ce trebuie sa faceti daca considerati ca este necesar. Egiptenii insa nu au mai stat pe ganduri si l-au atacat din toate partile. Au rupt hainele de pe el si le-au ars dupa care cu sulitele l-au sfasiat iar unul dintre ei, un baiat care nu parea mai mare de optsprezece ani, cu lacrimi in ochi a intins sulita pentru a-l termina lovindu-l direct in inima. Insa, s-a oprit privindu-l si a mimat: -Prietene...nu cred ca pot... -Ba da, poti, spuse baiatul intelegand ceea ce celalalt spuse, doar fa-o, te rog, nu trebuie sa te pui si tu rau cu ei altfel o sa o patesti la fel ca mine si nu as putea sa iau si viata ta cu mine, asa ca fa-o si nu-ti face griji, ne vom revedea... -Dar, suntem ca fratii...mima el din nou. -Stiu, spuse baiatul total resemnat, tocmai de aceea nu trebuie sa te pedepsesc si pe tine, Karem, asa ca fa-o...si fa-o repede inainte sa isi dea seama cineva ca vorbim. Tanarul a dat din cap si inchizand ochii a infipt sulita in inima baiatului care a scuipat de trei ori sange dupa care a murit.

Egiptenii l-au lasat acolo, sa zaca pana a doua zi si daca nu il vor manca cainii aveau de gand sa il arda in fata tuturor. Insa in noapte, din intuneric, tanarul impreuna cu un batran care pentru Arthur parea asa de cunoscut au aparut mergand foarte incet. Apoi, brusc si-a amintit de batranul care i-a aparut in fata cand era sa moara din cauza ranii. Acesta impreuna cu tanarul care inca era in lacrimi s-au apropiat de trupul neinsufletit care zacea pe nisipul rece. -Stapane...spuse batranul indurerat. -Nu-mi vine sa cred, spuse tanarul cazand in genunchi, eu am facut asta Aka, eu!! -Nu te mai framanta Karem, spuse batranul, asa a dorit el, iar tu ai facut bine ca te-ai supus. Dupa care amandoi l-au luat in brate si au disparut in intuneric. Apoi, totul s-a albit iar Arthur s-a trezit inapoi in camera plina de comori privind pictura. -Ce s-a intamplat?...spuse punandu-si mana pe frunte asigurandu-se ca nu are febra. S-a mai uitat odata la pictura si cand a privit mai atent a zarit-o pe fata aceea in care baiatul avea o asa mare incredere. Statea printre egipteni cu cartea in mana zambind meschin. -Ce sunt toate astea?...spuse cu o voce inceata caci nu reusea nicidecum sa inteleaga ceva din tot ce se intampla. Brusc, cand s-a uitat la stanga a zarit pe un pupitru auriu cartea. Era acea carte, cartea pe care fata aceea o tinea in brate in pictura si care se pare ca apartinea de fapt baiatului.

Arthur s-a apropiat de ea si a observat ca era de o culoare rosie aprinsa iar pe ea erau inscriptii tare ciudate. Nu putea sa le inteleaga, pareau antice, insa erau de o frumusete de neatins. Arthur, absorbit de frumusetea cartii a luat-o de acolo uitandu-se cu atat de multa admiratie la ea. Insa, cand a luat-o de acolo tavanul a inceput sa cada iar Arthur a inceput sa fuga. Ajuns afara din camaruta cu comori, totul s-a complicat caci nu-si mai amintea pe unde a venit. Era ca o gaura de vierme, doua tuneluri care poate nu duceau nicaieri dar daca nu alegea ramane si isi gasea sfarsitul acolo. A inchis ochii si a ales la intamplare rugandu-se sa nu greseasca. A ineceput sa alerge spre dreapta si sa nu se opreasca orice s-ar intampla. Trecea prin intuneric pe langa diferiti pereti care pareau sa se stranga cu cat inainta mai mult. Cand in sfarsit parea sa vada o lumina de speranta a calcat stramb si a cazut intr-o groapa atat de adanca incat nu mai reusea sa ajunga jos. In timp ce cadea toata viata i-a trecut prin fata ochilor. Le vedea pe Mary si Angela, fiicele sale cum se jucau in lada veche cu nisip si cum el le veghea de pe banca in curtea lor frumoasa, acompaniati de cantecul vesel al pasarilor, de vantul care abia adia miscand usor frunzele teiului iar soarele zambea si le mangaia fata cu razele sale viu colorate. Apoi, a revazut scena cand Angela, sotia sa a murit in

bratele sale cand a nascut-o pe Angela, fiica sa pe care mereu a urat-o pentru asta. De aceea niciodata nu i-a acordat indeajunsa atentie si a ignorat-o mai mereu desi nu dorea asta. O considera vinovata de moartea sotiei, desi era doar un copil nevinovat. Apoi, a fost inca odata martor la scena cand Angela s-a indragostit de un egiptean iar el nu putea sa accepte asa ceva. El era arheolog, iubea Egiptul si toata istoria lui insa nu dorea nici in ruptul capului ca fiica sa sa fie impreuna cu un egiptean. Intr-o buna zi insa Angela a plecat de acasa impreuna cu el, si l-a lasat singur intrucat Maria deja era casatorita. Se simtea singur si uitat de lume insa chiar atunci a aparut Martin si asa a inceput prietenia lor care s-a terminat in cel mai trist mod posibil. Toate aceste amintiri il cumprinsesera si nu putea sa le uite nici macar pentru o secunda. Brusc, a simtit o piscatura pe umar si deschizand cu greu ochii a zarit un om care ii striga numele si il misca pentru a-l trezi. -Domnule, va simtiti bine? a intrebat strainul. -Da...nu stiu, spuse Arthur revenindu-si, dar unde sunt? -Sunteti in gara, presupun ca vreti sa luati trenul si sa mergeti undeva nu? a spus strainul zambind. -In gara? spuse Arthur confuz, Martin! unde este Martin? -Poftim? spuse strainul, nu erati cu nimeni, imi pare rau dar nu va pot ajuta. Arthur se uita disperat si total paralel cu ce se intampla. -Deci, doriti sa va urcati? intreba strainul. -Nu, spuse Arthur convins sa nu mai faca aceasi greseala desi nu era sigur daca fusese un vis sau nu, ma voi duce

acasa sa ma odihnesc. -Cum doriti! spuse strainul ajutandu-l sa se ridice. Arthur a pornit spre casa mergand cu greu deoarece se simtea slabit. -Domnule, ati uitat asta! tipa strainul dupa care i-a intins lui Arthur cartea pe care acesta o gasise in piramida. Era chiar cartea, era acolo in fata lui, dovada ca nu visase. Acesta a evitat la inceput sa o ia de frica insa a luat-o si multumind a pornit spre casa. Pe drum incerca sa isi puna ordine in ganduri si sa incerce sa inteleaga ce se intamplase. Casa sa era o cabana din lemne nevopsite de mult dar pe care el o iubea si o pretuia enorm. Era formata doar dintr-un dormitor, o bucatarie si o baie micuta. A intrat si s-a descaltat asezandu-se pe o canapea ingusta din dormitor a stat o clipa pentru a se linisti. ,,Trebuie sa incerc sa ma linistesc. Asa, sa vedem...deci, sunt aproape sigur ca de dimineata am plecat impreuna cu Martin in expeditie, si am stat in gara multe ore si apoi a venit trenul ala ciudat. Ne-am trezit in desert, Martin a fost atacat si am descoperit piramida care mi-a adus numai necazuri. Martin a murit inauntru si am gasit car....Asta e! In aceasta carte ciudata trebuie sa se afle toate raspunsurile pe care le caut!'' S-a ridicat si luand cartea s-a asezat la masa din bucatarie si punand-o jos acolo s-a asezat uitandu-se la ea. A incerca sa o deschida ca pe orice alta carte insa nu a reusit, asa ca a incercat alte mijloace care au dat gres.

A continuat asa pana cand seara s-a lasat impreuna cu o racoare care se strecure prin ferestrele larg deschise. Arthur se ridica pentru a le inchide si chiar atunci telefonul a inceput sa sune. S-a apropiat de el si l-a pus la ureche sperand intr-un fel sa fie domnul Parker sau Martin insa a avut o mare surpriza sa auda vocea calda a Angelei. -Tata? a spuse incet de parca ar fi fost in dureri. Arthur nu a spus nimic, doar ii asculta vocea dupa care chiar daca nu recunostea anela de ceva timp. Angela si-a dat seama ca acesta nu avea de gand sa vorbeasca asa ca a continuat: -Tata, te-am sunat sa iti dau o veste care pentru mine inseamna viata...astazi, vocea ei incepea sa se emotioneze, fiul meu a venit pe lume. Da tata, am un copil, ai un nepot si chiar daca nu vorbesti cu mine macar promite-mi ca cu el vei schimba cel putin o vorba...tata? Arthur insa nu spuse nimic, vestea aceasta il surprinsese, era bunic, nu putea sa existe bucurie mai mare pentru sufletul sau insa nu spuse nimic caci inca era suparat pe fiica sa. -Bine, tata...la revedere...spuse Angela cu o voce ragusita lasand clar faptul ca plangea. Arthur inchise telefonul si ramase pentru o clipa in aceasi pozitie gandindu-se la nepotul sau. Se aseza inapoi la masa si isi continua treaba, incerca incontinuu sa deschida cartea, zi si noapte fara sa se opreasca, dorea asa de mult sa o deschida incat a uitat drumul pe care il alesese si ignora orice ii iesea in cale.