Adrian Paunescu : la rascruce de intrebari de Adina Tofan Rostind numele lui Adrian Paunescu, nu poti ramane neutru, trebuie

sa transezi, sa te pozitionezi. Oximoronica fiinta a scriitorului si a omului iti pun la grea incercare pana si propria cautare de coerenta intelectuala, etica, emotionala. Citesc ce scriu unii si altii despre Adrian Paunescu si imi regasesc framantarile. Cristian Tudor Popescu urmeaza neconditionat poetul si respinge cu aceeasi forta politicianul Paunescu. Vladimir Tismaneanu, cautand o eticheta comuna omului, scriitorului, politicianului Adrian Paunescu, esuaeaza lamentabil, spun eu, intr-un limbaj de lemn pseudooccidental si in stereotipuri greu de sustinut la o analiza obiectiva. Agentiile de presa straine il prezinta mai intotdeauna pe Adrian Paunescu prin prisma trecutului comunist si al catorva incidente din anii 1990. Cand presa straina incearca totusi sa iasa din argumentarea stereotipa, contradictiile ies din nou la suprafata: Adrian Paunescu poet venerat in ciuda laudelor aduse dictatorului (Adrian Paunescu, revered poet despite praising dictator http://www.boston.com) . Sa intelegem din titlul acesta ca romanii inca sustin comunismul in forma lui cea mai detestabila, aceea a cultului personalitatii ? Ori poate ca romanii iubesc atat de mult poezia incat sunt gata sa treaca cu vederea mici accidente ale istoriei? L-am intalnit pe Adrian Paunescu in anii 1980. Eram o adolescenta in plin proces de afirmare a personalitatii. Imi amintesc ca-n timpul acela imi pusesem la punct pana si diriginta care incercase sa ma convinga de faptul ca sunt o eleva egala cu toti ceilalti: Sunt o eleva, tovarasa diriginta, i-am spus. Dar eu sunt eu si atat, nici egala, nici superioara, nici inferioara celorlalti. Cenaclul Flacara era in turneu in regiune. Initial, trebuia sa vina si in orasul meu. In ultima clipa insa Paunescu a decis sa anuleze concertul. Atunci am intitiat o campanie de strangere de semnaturi de la elevii de liceu din tot orasul. Cu cateva mii de semnaturi in mana, am mers la primar sa-i comunic vointa noastra. Desi foarte sceptic in privinta ideii, primarul a acceptat in cele din urma. Cu aceleasi semnaturi in brate, am mers apoi in localitatea cea mai apropiata unde cenaclul avea concert. Nu aveam bilete, dar am insistat pe langa toti pazniciide la intrare, ca pana la urma am ajuns la Paunescu. I-am dat sutele de foi cu semnaturi si i-am spus ca vrem sa vina si in orasul nostru. Vom vedea, a fost primul raspuns. Am reformulat invitatia si i-am spus ca nu plec pana nu am un raspuns clar din partea lui. In cele din urma am obtinut ce voiam si inca ceva in plus: mi-a spus data cand va fi in orasul nostru si a acceptat sa intru la spectacol fara bilet, impreuna cu cele trei persoane care ma insoteau. Si-a tinut promisiunea si a venit. Spectacolul de pe stadionul orasului a fost o bucurie pentru multi, nu numai copii si adolescenti, ci si parinti si chiar bunici. Am indraznit sa merg mai departe si sa-l invit in clasa mea. Organizasem totul impreuna cu diriginta si colegii mei fara insa sa stim daca Paunescu va accepta sau nu sa vina la noi. A venit, iar in plus a oferit si un concert de pranz in curtea liceului unde, printre altii, au cantat Stefan Hrusca, Vasile Seicaru, Valeriu Penisoara, Stefan Dragomir.... Eram singura eleva in grupul care trebuia sa-l conduca pe Adrian Paunescu prin liceu, pana la sala de clasa. Imi amintesc ca tremuram de emotie, dar eram hotarata sa merg pana la capat. Ca sa ajungem in clasa cu pricina, trebuia sa trecem prin mai multe spatii inguste, unde nu era

loc decat pentru o persoana. Impreuna cu Paunescu, ajungem la prima usa. Grupul era format din vreo sase persoane, profesori, directorii scolii etc. La prima usa, panica totala. Toti ii ofera prioritate invitatului. Adrian Paunescu insa se opreste si se intoarce catre mine. Eu intorc capul in spatele meu si vad ca nu e nimeni. Il privesc din nou intrebatoare si atunci vad mana intinsa cu care imi facea semn sa trec eu prima. In clipa aceea mi-am dat seama ca nu eram doar o simpla eleva, ci ca eram si singura femeie din grup. Ritualul s-a repetat la fiecare usa pana am ajuns in clasa. Nu m-am indragostit de Paunescu pentru acest gest, cum multi ar putea s-o creada. S-a produs altceva, mult mai profund pentru definirea mea ca om, ca femeie. De-atunci nu am mai acceptat niciodata ca un barbat, indiferent de grad ori de functie sa ignore minimele reguli ale unui comportament civilizat. Adult devenind, nu l-am insotit pe Paunescu in toate. M-am revoltat impotriva lui dupa 1989. M-am rebelit si impotriva propriilor parinti in acele vremuri. Eram pe baricade diferite. Dar nu pot insa sa nu recunosc faptul ca m-am sprijinit pe ceea ce poetul si omul Paunescu mi-au oferit pentru a-mi descoperi propriul drum catre libertate. Si sunt multumita de ceea ce am devenit.