Sunteți pe pagina 1din 22

Orfeu ^ 1. Ossip Zadkine: Grand Orphe, Marl 1956Orfeu ) este un erou din mitologia greaca, fiul regelui ope.

Dupa Pindar, tata i era zeul Helios-Apollo, creat de ingeniosul Hermes. Cntares desavrsit, etipul artistului. Cuprins [ascunde] 1 Legenda 2 Originile tracice ale mitului 3 Orfismul 4 Cele mai importante surse scrise ale legendei 5 Orfeu n literatura 6 Orfeu n operele filosofice 7 Orfeu n muzica 8 Orfeu n artele plastice 9 Orfeu n cinematografie 10 Note 11 Bibliografie 11.1 Literatura despre Orfeu si Tracia 11.2 Literatura despre orfismul grec 11.3 Literatura despre Orfeu n arte 12 Legaturi externe [modificare] Legenda ^ 2. Despartirea lui Orfeu de Euridice. Desen dupa relieful 1031 din Villa Alban i, copie romana din sec. I e. n. dupa un relief attic consacrat divinitatilor di n 420 . Hr.Fiul regelui trac, originar din regiunea munsilor Rodopi, a fost aseme nea lui Tamiras si Heracles instruit de fratele sau Linos n arta cntului, dobndind n ea o inegalabila maiestrie. Muzica lui fermeca orice fiinsa, chiar si stncile er au clintite din loc de cntul lui. Nu este deci de mirare ca Orfeu a fost de mare ajutor argonausilor, la a caror expedisie a participat, domolind marea furtunoas a datorita puterii de a stapni prin arta lui elementele naturii. Conform istoriog rafului Diodor nu cntul, ci ruga fierbinte a fost cea care-i aduse izbavirea [1]. n versiunile mai vechi, Orfeu este recrutat de argonausi pentru a acoperi ademen irile sirenelor cu propriul sau cnt. Dupa desparsirea de ortacii lui Iason cntares ul s-a ndragostit de nimfa Euridice, dar fericirea sa alaturi de aceasta a fost d e scurta durata. Exista doua versiuni ale morsii nimfei din cauza muscaturii unu i sarpe veninos. Dupa Vergiliu, Euridice era rvnita de Aristaeus, care, urmarindo o data, o facu sa calce n goana ei pe un sarpe. Ovidiu povesteste ca nenorocire a ar fi avut loc pe cnd nimfa culegea flori cu suratele ei, naiadele. Orfeu o plns e ndelung si, nesuportnd pna la urma desparsirea, cobor n infern sa o caute. El reusi , cntnd, sa nmarmureasca ntregul Tartar si sa-l nduplece chiar pe zeul Hades sa-i dea iubita napoi. Consimsamntul de a o nsosi pe Euridice pe calea spre lumea pamntenilo r, alaturi de calauzitorul sufletelor, Hermes, i-a fost dat cu condisia de a nu se uita nicio clipa la ea. Orfeu nu reusi, framntat de temeri cum era, sa respect e aceasta condisie; cnd mai avea doar un pas de facut pentru a iesi la lumina zil ei, el si ntoarse capul si si pierdu astfel iubita pentru a doua oara. n pofida ruga minsilor eroului, care a ramas ndelung timp (la Vergiliu sapte luni, la Ovidiu sa pte zile) n preajma rului Styx, nduiosnd cu lira lui toate animalele salbatice, Hade s nu a mai eliberat-o pe Euridice. Singur si ndurerat pentru tot restul viesii, Orfeu si-a gasit pna la urma pe melea gurile natale sfrsitul, fiind sfsiat n bucasi de menade, preotesele trace ale lui D ionis. Acestea erau mnioase pe el pentru ca nu a participat la cultul lor orgiast ic. Dupa Ovidiu, capul si lira sa au fost aruncate n rul Hebrus si purtate pe mare a Egee pna pe sarmul insulei Lesbos. Acolo, capul fu ct pe ce sa fie nghisit de un dragon, mpietrit pna la urma de catre Apollo. Deoarece capul nu ncetase sa cnte, i s e nalsa acolo un oracol[2]. Insula deveni n acest fel leaganul poeziei lirice. Lir (n limba greaca: ssfess = Orfeus trac Oeagrus si al muzei Calli care i-a daruit lira, instrument personajul a devenit cu timpul arh

a nsa fu ridicata de zeii olimpieni n cer, unde formeaza constelasia cu acelasi nu me[3].

[modificare] Originile tracice ale mituluiIzvoarele legendei afirma n mod repetat originea tracica a lui Orfeu. nsasi arta cntului provenea n accepsia vechilor grec i din Tracia. Arrian pomeneste n istoria dedicata patriei sale, Bithynica din sec olul al II-lea .Hr., o nimfa numita Tracia, cunoscatoare a plantelor tamaduitoare si nascocitoare de melodii. Numele acesteia l poarta sinuturile tracilor, cunosc ute nainte sub denumirea de Prke (fragmentul 13 din Bithynica). Radacina indogerma nica per-/pir/per(k) semnifica stnca , piscul sau "piatra", ceea ce denota cultul tra al unei divinitasi a munsilor, identificata de greci cu frigiana Cybele. Fiul a cesteia s-a numit Prkos sau Peiros si a fost venerat chiar si n epoca Imperiului R oman sub forma de "Heros equitans", a unui razboinic trac calare, reprezentat un eori pe pietrele funerare romane. Toponimul Pirin/Perin al munsilor din sud-vest ul Bulgariei este derivat din numele acestui zeu, care devine sub influensa elen a Sabazios. Acest zeu al luminii zamisleste apoi cu Zeisa Mama pe sacerdotul cul tului sau, identificat cu regele trac Rhesus, cu Orfeu si cu Zamolxis, acesta di n urma fiind numit si Orfeul nordic . [modificare] OrfismulPentru detalii, vezi: Orfism (doctrina de mistere). Mitul este interpretat ca dovada a existensei a unei religii arhaice n Grecia, po ate de origine traca, caracterizata de mistere si de credinsa n nemurirea sufletu lui. K. Meuli (1935) a descoperit n coborrea n Tartarus chiar influensa parasirii t rupului de catre suflet n ritualurile samanice de sorginte scitica. Cercetatorii dateaza raspndirea unei miscari orfice n secolul al V-lea .Hr. Desi Orfeu este vazu t n mitologia elena clasica, datorita originii sale apolinice, n opozisie cu adeps ii lui Dionysos, mitul sau a influensat misterele dionisiace, n care zeul este de zmembrat, pentru a nvia ulterior. Sectansii orfici l-au vazut de fapt pe Orfeu ca preot si inisiator al cultului lui Dionysos Zagreus si nu n postura de cntares. O rfismul a dat nastere multor opere lirice ramase anonime pentru a sugera propria vechime. Lui Herodot i este cunoscuta nsa originea mai noua, presupus pitagoreica si egipteana, a scrierilor orfice[4]. Poetul Onomacrit, care a trait n perioada lui Pisistratus (ca. 607 - 528 .Hr.), este probabil principalul falsificator al t extelor mistice ale sectei, chipurile anterioare operei lui Homer si teogoniei l ui Hesiod, pe care le-a atribuit lui Orfeu si lui Musaios. [modificare] Cele mai importante surse scrise ale legendeiMitul lui Orfeu este t ransmis literar de catre ^ :

Ibykos ntr-un fragment poetic, unde este pomenita participarea eroului la expedis ia argonausilor (secolul al VI-lea .Hr.), transmis n: Priscinian: Grammatici Latin i II, p. 276, ed. Heinrich Kell, sau n fragmentul 306 n PMG[5]. Simonide n fragmentul 62 din operele sale, unde Orfeu se afla probabil pe mare cu argonausii, deoarece cntul sau farmeca si pestii. Fragmentul 567 n PMG[6], ca. 50 0 .Hr. Pindar n cea de-a patra sa Oda pythica , versurile 176-177, unde sussine originea ap olinica a lui Orfeu (462 .Hr.). Eschil ntr-un fragment din piesa de teatru Bassarai ( Vulpile ), care nu s-a pastrat n regime (prima jumatate a secolului al V-lea .Hr.). Aici este descrisa pentru prim a oara uciderea lui Orfeu de catre menade si legatura lui cu orfismul tracic, pr in mensionarea munsilor Pnagaion drept sinut originar al acestuia. Euripide n Alcesta , versurile 357-362, unde sunt pomenite puterea cntului lui Orfeu asupra divinitasilor subpamntene si calitasile profetice ale acestuia (a doua jum atate a secolului al V-lea .Hr.). Orfeu este aici contrastat cu Admetos, care o p ierde pe Alcesta, ceea ce a dus la presupunerea unei versiuni a legendei cu dezn odamnt fericit[7]. Aceasta presupunere ramne nsa nentemeiata, avnd n vedere ca putere lui Orfeu asupra lui Hades este pomenita n toate izvoarele asa-zisei versiuni al ternative n contextul altor narasiuni, sub forma unei sintagme. Euripide lauda pu terea lui Orfeu asupra elementelor din nou n Ifigenia n Aulis [8] si n Bacantele ,[9]. argonaut eroul este pomenit n Hypsipyle [10]. Euripide si/sau epigonii lui sunt dej

a influensasi de rolul pe care-l joaca miticul cntares ca inisiator al orfismului , asa cum reiese si din Rhesus , o piesa atribuita marelui dramaturg, unde Orfeu es te numit mpreuna cu discipolul sau Musaios ca sacerdot. n acest rol si nu n cel de cntares el o poate influensa pe Persefona, mpiedicnd coborrea n infern a sufletului l ui Rhesus[11]. Aristofan se amuza pe seama orfismului n comedia Pasarile (414 .Hr.), parodiind ge neza lumii dintr-un ou cosmic[12]. Platon si manifesta n Banchetul oarecum dispresul pentru Orfeu, care s-a lasat sta pnit de pasiuni[13]. Ca inisiator de mistere, Orfeu este nsa pomenit elogios n dial ogul Protagoras[14], unde puterea discursului filosofic asupra mulsimii este com parata cu persuasiunea muzicii. n Timaios Platon deriva numele lui Orfeu din culo area rphninos , care ar fi fost o combinasie ntre negru, rosu si alb, culorile mister elor orfice[15]. si n alte opere ale sale, Platon caracterizeaza orfismul n mod po zitiv[16]. n Phaidon, Socrate face totusi apologia inisiatorilor de mistere n gene ral, acestia trebuind sa aiba o sinuta morala impecabila[17]. n Timaios, Platon s e orienteaza probabil dupa genealogiile zeilor din Teogonia orfica[18]. Phanocle: Erotes e kaloi (poezii homoerotice), fragmentul 1: Orfeu se ndragosteste d e Calais si urmarile [19]. Acest fragment, datat n secolul al III-lea .Hr., pune baz ele interpretarii de mai trziu a lui Orfeu ca homosexual. Poezia este dedicata iu birii eroului pentru un alt argonaut, Calais, fiul lui Boreas. Femeile trace l uc id n aceasta versiune pe Orfeu deoarece acesta le nstrainase sosii laudnd pederastr ia. Capul i este aruncat n mare si este purtat de valuri pna pe sarmurile insulei L esbos, unde este nmormntat. Tracele au fost pedepsite de barbasii lor prin stigmat izarea cu tatuaje. Dragostea lui Orfeu pentru Calais este probabil o invensie a lui Phanocle, deoarece motivul nu va mai apare n prelucrarile legendei. Apollonios Rhodios n Argonautica [20]. Orfeu este pomenit n aceasta opera din anul 24 0 .Hr. ca primul dintre cei 54 argonausi, fiind luat de Iason n expedisie pentru a acoperi ademenirea sirenelor prin cntul sau. Papirusul Berolinensis 44 din Staatsbibliothek Berlin, secolul al II-lea .Hr.. Or feu este conform acestei scrieri fiul lui Oeagrus si al Calliopei si autorul uno r imnuri de inspirasie apolinica, redactate si mbunatasite apoi de elevul sau Mus aios [21]. Diodorus Siculus n Istorii [22]. Istoricul sicilian l compara pe Orfeu cu Dionis, car e la rndul lui a salvat o fiinsa draga lui (Semele) din infern[23]. Publius Vergilius Maro (Vergiliu) n Georgica [24]. n opera sa scrisa ntre anii 37-39 . r., Vergiliu povesteste episodul morsii Euridicei n cadrul pasajului care trateaz a apicultura, Proteu interpretnd pieirea albinelor lui Aristaeus ca pedeapsa a ze ilor pentru urmarirea nimfei. Dupa interpretarea data motivului din Georgice de catre Marcel Detienne n 1971, moartea Euridicei este cauzata aici de dragostea ex cesiva, simbolizata de un apicultor deoarece luna de miere a cuplului fusese nep ermis de lunga. Vergiliu trateaza si coborrea lui Orfeu n infern, punnd accentul pe lamentasiile cntaresului, grozaviile mparasiei lui Hades si zadarnicia ncercarii d e a o salva pe Euridice. Tonul tragic este preluat de la Orfeu de zeitasile natu rii si de Euridice cea sortita sa ramna vesnic n lumea umbrelor, pentru a ajunge n final iar n cntul eroului, dupa decapitare. Cercetatorii sunt de acord ca narasiun ea, asa cum se prezinta ea aici, pentru prima oara completa, nu este nascocita d e Vergiliu[25]. Publius Ovidius Naso (Ovidiu) n Metamorfoze [26]. Ovidiu l considera pe Apollo tatal eroului si foloseste n mare parte cam aceleasi izvoare precum Vergiliu, dar poves teste legenda n Metamorfozele din 43 .Hr. - 18 d.Hr. mult mai amanunsit. De pilda um bra Euridicei este descrisa schiopatnd, din cauza muscaturii de sarpe. Orfeu este caracterizat de hybris fasa de zeii subpamnteni, cntul sau devine demonic. Ovidiu ia pe deasupra n considerare att izvoarele orfismului ct si elegia lui Phanocle, d eoarece descrie personajul ca dezgustat de femei dupa pierderea Euridicei, plednd pentru amorul socratic. Menadele l urasc asadar pe cntares datorita dispresului l ui pentru ele. Cntul sau le nvinge inisial atacurile, este acoperit de-abia de zgo motele ritualurilor dionisiace, ceea ce duce la sacrificarea eroului n onoarea ze ului Dionis, cu ajutorul uneltelor unor plugari care fugisera, nspaimntasi de salb aticia menadelor. Sfrsitul legendei este nsa la Ovidiu mpaciuitor, pentru ca ntreved e dupa moartea lui Orfeu o reunire a ndragostisilor. De remarcat este faptul ca n

ici la Ovidiu, ca dealtfel n nici unul din izvoarele antice care consin n ntregime legenda, nu este pomenit rolul lui Hermes drept calauzitor n lumea umbrelor, care a fost acceptat de prelucrarile mai trzii ca de la sine nseles. Cea mai veche mar turie a rolului lui Hermes n legenda o constituie copia reliefului attic din seco lul al V-lea .Hr. (fig. 2). Mitograful Conon pretinde la nceputul secolului I d.Hr. ca moartea lui Orfeu nu s -ar fi datorat bacantelor lui Dionis, ci femeilor trace jignite de indiferensa s a pentru ele. Acestea l-au sfsiat furioase si i-au aruncat madularele n mare. Zeii pedepsira atunci Tracia cu o molima de ciuma, a carei raspndire nu a putut fi st avilita dect odata cu recuperarea capului lui Orfeu. Acesta fu gasit cntnd la guril e rului Meles si ncredinsat unui mormnt deasupra caruia se nalsa templul unui cult c are excludea femeile[27]. Pausanias gaseste n Descrierea Eladei cuvinte de lauda pentru Orfeu[28], mai ales n cartea 9, 30,4, unde l caracterizeaza ca inisiatorul unei confraternitasi care excludea femeile, ucis din furia menadelor mbatate de vin. Philostrat descrie n Heroicos si n Vita Apollonii de la cumpana dintre secolele al II lea si al III-lea d.Hr. circumstansele ridicarii unui oracol al lui Orfeu pe ins ula Lesbos, care a fost apoi interzis de nsusi Apollo, devenit invidios pe popula ritatea eroului[29]. Argonautica Orfica din secolul al IV-lea d.Hr. este dedicata n ntregime aventurilor lui Orfeu ca argonaut. Personajul este aici de-a dreptul un taumaturg, care misc a ambarcasiunea Argo doar prin puterea cntului sau, cu ajutorul careia poate stapn i dealtfel att stncile ct si sirenele[30]. Studiul izvoarelor releva cunoasterea lui Orfeu nti n postura de argonaut si cntares , apoi n cea a inisiatorului unui cult [31]. Conform lui Jan Bremmer, chiar si ip ostaza ca homosexual aparsine unei versiuni mai vechi a legendei, care consinea uciderea lui Orfeu, dar nu si episodul cu Euridice[32]. [modificare] Orfeu n literaturaMitul a fost des prelucrat si citat, de pilda de: Quintus Horatius Flaccus (Horasiu): Epistula ad Pisones din Ars poetica, ca. 13 . Hr[33]. Orfeu este apreciat de Horasiu ca mblnzitor al naturii feroce prin arta lu i poetica. n acest fel a fost privit poetul apoi de catre majoritatea autorilor p atristici. Autor anonim: Sir Orfeo. Poem n limba engleza (1300)[34]. Dante Alighieri: Divina Comedie (ca. 1307-1321). Orfeu este pomenit n al IV-lea cn t al Infernului [35]. El se afla mpreuna cu alsi scriitori si filosofi ai Eladei n ce rcul exterior al Infernului, n limb. Angelo Poliziano: Festa di Orfeo (1470), bazata pe versiunea lui Vergiliu, si Fa bula di Orpheo, piesa de teatru scrisa probabil n 1480, publicata n 1494[36]. Text ul acestei piese, care are loc intr-un mediu pastoral, este astazi greu de recon struit. El este transmis n trei versiuni, corupte probabil de textul Orphei Trago edia, strain operei lui Poliziano. Pedro Caldern de la Barca: El divino Orfeo. piesa de teatru (1663). Aceasta alego rie crestina a mitului se bazeaza pe versiunea lui Vergiliu. Aristaeus este pent ru Caldern Satana, care o seduce cu ajutorul sarpelui pe Euridice. Aceasta este n sensul tipologic Eva si n sensul anagogic sufletul crestinului (cf alegoriei n exe geza crestina). Doar Hristos, simbolizat de Orfeu, poate salva apoi sufletul. Johann Wolfgang von Goethe: Urworte. Orphisch. poezie (1817, publicata n 1820) co mpusa din cinci stanse, purtnd conform imnurilor asa-zis orfice (de fapt de prove niensa elenistic-egipteana, pomenite n Saturnalia de Macrobius) titlurile grecesti Daimon, Tyche, Eros si Ananke, carora un Goethe la vrsta senectusii le adauga tit lul Elpis (Speransa). Primele patru stanse au ca teme determinarea destinului um an, hazardul, iubirea si necesitatea[37]. Mihai Eminescu: Memento mori, poezie (1872), strofele 54 si 55[38] n Povestea mag ului calator n stele (poezie postuma) este amintita harfa lui Orfeu[39]. Rainer Maria Rilke: poezia Orfeu. Euridice. Hermes (1904)[40], inspirata de reli eful attic din fig. 2 [1], si ciclul Sonetten an Orpheus (1922)[41]. n poezia din 1904 domina tonul elegiac, prin care este nfasisata o Euridice hieratica, aparsi nnd deja n timpul ascensiunii alaturi de Hermes mparasiei lui Thanatos. Puterea art

ei sau a iubirii se dovedesc a fi iluzorii. Ciclul sonetelor are doar ca tema ge nerica arta poetica, reprezentata de Orfeu. Dino Campana: ciclul Cnturi orfice, creat ntre 1912 si 1913, publicat n 1914. Osip Mandelstam: poezie fara titlu din 1920, inspirata de opera Orfeo ed Euridic e de Gluck. Eul liric se adreseaza aici Euridicei, care traieste n cnturile poesil or ntr-o vesnica primavara , contrastata cu iarna aspra de la Moscova. Jean Cocteau: Orfeu, piesa de teatru (1926). Piesa poarta subtitlul O tragedie : ca profetul unui oracol, Orfeu interpreteaza poetic bataile de copite ale unui cal (Pegas!) sinut ntr-o camarusa ngusta. Auditorii sai, n frunte cu Euridice, sunt in sensibili fasa de aceste semnale. Arta poetica este atacata aici din toate parsi le: Euridice vrea sa-l otraveasca pe Pegas pentru a-l avea pe Orfeu n ntregime, ba canta Aglaonice este concurenta artistului pe tarmul poeziei. Pna la urma Orfeu si pierde att sosia ct si inspirasia poetica. n rolul mesagerului Hermes apare n piesa personajul Heurtebise, care demonstreaza n mod realist poetului ca lumea de apoi nu este accesibila dect ca reprezentare, printr-o oglinda. Cunoscuta condisie pentr u salvarea Euridicei este ncalcata dintr-o greseala, ca n cunoscuta opereta de Off enbach: Orfeu se mpiedica si si zareste astfel sosia. Rivala Aglaonice l discredite aza apoi pe artist n fasa unui juriu si determina sacrificarea acestuia. Capul po etului se rostogoleste pe scena si ajunge pna la urma pe un bust. n aceasta pozisi e este interogat de oficialitasi si l identifica pe Heurtebise cu Jean Cocteau. A semeni creasiei artistice, ajunsa numar de circ, este ridiculizata si moartea, c are este astfel din nou nvinsa, chiar daca prin procedeele iconoclaste tipice art istului modern, care nu mai este subiectul inspirasiei divine, ci doar observato rul analitic al dramelor si al miturilor in statu nascendi[42]. Jean Anouilh: piesa de teatru n patru acte Eurydice (1941, reprezentata n 1942). P iesa, care si propune sa ia n considerare si perspectiva Euridicei, nu s-a bucurat de succes. Nimfa din legenda este aici o actrisa cu ambisii artistice similare s etei de absolut a lui Orfeu, care este un muzician de strada. Aceasta sete l carac terizeaza pe amndoi mai degraba n trairile personale. Tema iubirii este sussinuta de dialoguri psihologizante, abundnd n acelasi timp de conotasii mitologice. ndrago stisii devin victimele unei societasi mercantile si intrigante, reprezentate de parinsii lor si de trupa de teatru careia i aparsine Euridice. Desi Euridice moar e ntr-un accident, adevarata ei nimicire are loc n sufletul lui Orfeu, atunci cnd a cesta afla de fosta ei relasie cu directorul ansamblului. Un Hermes lund chipul l ui Monsieur Henri, un martor pna atunci mut al ntmplarilor, i cere unui Orfeu ndurera t sa-si astepte iubita timp de o noapte la restaurantul garii unde o cunoscuse. Interdicsia clasica de a o zari pe Euridice este ncalcata aici datorita geloziei impulsive a artistului. Rolul principal al femeii este justificat de preocuparea obsesiva cu trecutul acesteia. n ultimele acte dispar aproape n ntregime referinse le la condisia artistica, ele fac loc unei analize a legaturilor dintre Eros si moarte. n final, Orfeu gaseste doar prin sinucidere o modalitate de a fi alaturi de Euridice. Ca si n opereta lui Offenbach sau n piesa de teatru a lui Cocteau, ca litasile artistice ale lui Orfeu sunt aici ignorate, punctual chiar contestate[4 3]. Gottfried Benn: Moartea lui Orfeu, poezie (1946). Ingeborg Bachmann: Dunkles zu sagen. poezie (1952, publicata n 1953). Cntul lui Or feu nu marcheaza la Bachmann o biruinsa, nu denota nici macar nfruntarea temerara , ci invoca el nsusi moartea. Poetul face, precum Orfeu, sa rasune pe coardele vi esii moartea, are lucruri ntunecate de spus . El este cel care intuieste rul ntunecat e care deocamdata (dar pentru ct timps) nu este atinsa fiinsa iubita. Muzica nu m ai este fermecatoare, ci atinge o coarda a tacerii si lasa ntunericul sa se astea rna. ndragostisii descopera astfel ca nu-si aparsin unul celuilalt. n ultima strof a este totusi ntrezarit un licar de lumina, caci speransa se naste, ca n poezia lu i Goethe, odata cu asumarea unei condisii tranzitorii. Tennessee Williams: Orfeu n infern (Orpheus Descending), piesa de teatru (1957). Piesa, reprezentata prima oara de teatrul Martin Beck din New York, este cea dea cincea prelucrare a dramei extrem de controversate Batalia ngerilor (Battle of Angels), din 1940. Motivele crestine ale versiunii inisiale sunt nlocuite aici de motive mitologice, care sunt interpretate din perspectiva psihanalitica. Orfeul modern al lui Williams este Val Xavier, un chitarist care-si cstiga pinea prin cl

uburile de jazz din New Orleans. El coboara din proprie inisiativa n infern, renu nsnd la o existensa nestatornica, de Don Juan, pentru relasia cu o femeie captiva ntr-o casnicie nefericita, Lady Torrance. Setea de purificare, de schimbare radi cala a personajului este simbolizata de o haina din piele de sarpe. n infernul pe care si-l alege, un orasel din delta fluviului Mississippi, Orfeu este privit cu suspiciune datorita atitudinii sale neconformiste. Atunci cnd Lady Torrance se ho taraste n fine sa renunse la dependensa fasa de sosul ei, acesta din urma o mpusca si arunca vina asupra lui Val, care este ucis de locuitorii furiosi ai oraselul ui[44]. . Heiner Mller: Orfeu ntors cu plugul (Orpheus gepflgt), poem n proza (1958, publicat n 1975). Dramaturgul german l caracterizeaza pe cntares drept barbatul care n-a putu t astepta , aceasta descriere denotnd mai degraba insasietatea sexuala, la care fac e aluzie si Virgiliu, dect iubirea n sine. Moartea Euridicei este si cauzata n acea sta interpretare de relasiile sexuale reluate n timpul lauziei, pierderea ei pent ru a doua oara datorndu-se apoi nerabdarii barbatului de a o poseda "nainte sa fi fost noua n carne". Pentru a evita n viitor asemenea inconveniense, Orfeu nascoces te iubirea pentru baiesandri si nu poate fi atins de furia muierilor datorita cntul ui sau. Mller l parafrazeaza pe Ovidiu[45] atunci cnd descrie moartea eroului sub p lugurile scapate de sub mna saranilor, care nu jucasera nici un rol n arta lui. Ab solutizarea iubirii si a nosiunii de l'art pour l'art sunt deci criticate de Mller prin deformari aduse chiar perspectivei mitologice. Iosif Brodski: Orfeu si Artemis, poezie (1964). Ca la Mandelstam, poetul ndura la Brodski vitregiile iernii. Cntaresul mitic a devenit aici "noul Orfeu", care pri veste urmele salbataciunilor n zapada, carora Artemis le-a pierdut urma. Acest Or feu este n serviciul puterii, n funcsia de urmaritor, cenzor si falsificator. Poez ia este scrisa n perioada n care Brodski a fost acuzat de parazitism si a devenit o sinta a calomniilor multor colegi de breasla. Mircea Eliade: n curte la Dionis, nuvela (1977) n care cuplul Adrian si Leana repr ezinta pe Orfeu si Euridice. La Eliade se inverseaza (aparent) rolurile , Leana este cea care, n postura unei cntarese de prin crciumile bucurestene din perioada i nterbelica, farmeca fiarele cu cntul ei. Aceste fiare sunt att oamenii n stare natu si cei n condisia lor culturala desacralizata. Poetul Adrian, care-l ntruchipeaza p e Orfeu, sufera n schimb de amnezie, ca si cum el ar fi baut din rul infernal Leth e. Cntul Leanei este singura cale de salvare, o salvare prin arta poeziei pe cale mistica, asa cum recunoaste Orfeu, n rolul unei instanse reflexive, a apologetul ui si profetului aici. Poeziei i sunt atribuite trasaturi religioase si deci rolul de a reprezenta Spiritul , atitudine nu foarte ndepartata de Herder, dar denotnd si n encrederea n conceptele politice si culturale ale lumii moderne, tipica gndirii lui Spengler sau Nae Ionescu. Inversate sunt ipostazele protagonistilor si n cazul m otivului pierderii, Leana aparnd dupa un tratament psihanalitic ca vaduva , o pierde re reala nefiind nsa specificata n text. Tematizata este deci si neputinsa stiinsei de a cuprinde incomensurabilul[46]. Salman Rushdie: Pamntul de sub talpile ei (1999), romanul dragostei dintre Vina A psara si Ormus Cama, doi membri ai unui grup de muzica rock. Vina se prabuseste si nu poate fi salvata de cntul lui Ormus. Trebuie amintit si spectacolul Orfeu sau Cum sa te dezbraci de pene , regizat la Teatrul Foarte Mic din Bucuresti n 2005 de Nona Ciobanu pe texte de Gellu Naum si muzica de Alexander Balanescu[47 ]. [modificare] Orfeu n operele filosoficePlaton este unul din gnditorii care si expri ma antipatia fasa de Orfeu. Aceasta atitudine trebuie nseleasa din perspectiva po zisiei n general critice a filosofului fasa de tagma artistilor, asa cum reiese e a mai ales din Republica. n cuvntarea lui Phaidros despre Eros n Banchetul Orfeu es te acuzat de moliciune si lasitate pentru ca nu s-a sinucis din iubire. Zeii i-a u harazit deci acestuia o pedeapsa binemeritata printr-o imagine nselatoare a Eur idicei si prin moartea violenta[48]. Doar Boethius l urmeaza pe Platon n verdictul negativ asupra cntaresului, care este pentru teologul roman calauzit doar de pas iuni. Acest verdict este repetat de-abia de unii umanisti, majoritatea parinsilo r bisericii asemuindu-l n schimb pe Orfeu cu Hristos (vezi notele la capitolul de

spre artele plastice). n perioada renasterii Orfeu este redescoperit ca reprezentant al muzicii. Presuir ea artei muzicale ca limbaj inisial al nselepciunii se datoreaza platonicienilor florentini, care nseleg din perspectiva teologiei crestine influensa orfismului a supra lui Platon, dnd pe deasupra filosofiei iubirii din Banchetul o noua interpret are, n care Orfeu este artistul arhetipic[49]. Marsilio Ficino este principalul a pologet al personajului, el marturiseste n dedicasia operei sale din 1469, In Con vivium Platonis sive de Amore, ca a aflat cu ajutorul lui Orfeu de puterea nesar murita a lui Amor asupra lumii ntregi[50]. Ficino i rezerva iubirii ca sublimasie a pasiunilor senzuale un rol central n gnoseologie, ea fiind caracteristica sufle tului nemuritor. Acesta se afla pe o treapta intermediara a fiinsei, ntre trup si divinitate. Ficino s-a identificat chiar cu Orfeu, compunnd dupa propriile spuse imnuri orfice si acompaniindu-se la un instrument asemanator cu lira. Unul din precursorii empirismului, Francis Bacon, presuieste la Orfeu dupa model ul patristic capacitatea de a stapni natura. Trasaturile sacerdotale ale eroului trac se contopesc cu cele ale unui maestru stapn pe arta sa n capitolul Orpheus, or Philosophy din opera sa din 1607, De sapientia veterum. Arta cntului este astfel interpretata ca un act normativ, care este necesar pentru a disciplina conviesui rea n societate si pentru a ordona gndirea. Aceasta interpretare rasionalista se ntl neste att la Giambattista Vico[51] ct si la Leibniz[52]. Analogia dintre filosofie si muzica intensioneaza s-o confirme si Jean-Jacques R ousseau, atunci cnd si aminteste n Confesiunile sale cum ar fi dorit sa-si gaseasca d oar n muzica fericirea, asemeni unui Orfeu modern [53]. Autorul Contractului social co nsidera nsa muzica drept expresia originara a sufletului, legata de afecte si pre liminara logos-ului. Inefabilul si frumusesea artei, percepute numai cu simsamin tele, constituie si pentru Johann Gottfried von Herder o premiza a filosofarii. Filosoful si artistul cu darul poeziei sunt predestinasi, asemeni lui Orfeu, sa conduca nasiunile spre umanitate. Poezia nsasi este la Herder o filosofie a viesii [ 54]. Latura demonica, dionisiaca a personajului l intereseaza pe Georg Friedrich Creuz er, filolog care l-a influensat n mod hotartor pe tnarul Nietzsche. n opera sa Dyoni sus sive Commentationes academicae de verum bacchiarum orphiarumque originibus e t causis din 1802, Orfeu nu este vazut doar ca poetul apolinic, civilizator, ci si ca inisiatorul misterelor dionisiace. Friedrich Nietzsche ia n considerare att aceasta dubla ipostaza ct si aprecierea data muzicii de catre Arthur Schopenhauer ca expresie nemijlocita a voinsei n al sau opus magnum Lumea ca voinsa si reprezent are [55] din 1819) atunci cnd defineste caracterul dionisiac al relasiei dintre muzic a si filosofie. n Nasterea tragediei din spiritul muzicii din 1872 Nietzsche subsum eaza sub numele lui Orfeu curentele idealiste n filosofie, pe care le combate ca a polinice . Socrate si gaseste sfrsitul ca un nou Orfeu datorita forselor dionisiace ca rora li se mpotrivise. Aceste forse au dat nastere n perioada de supremasie a plat onismului la diverse culte secrete, printre altele si orfismului[56]. Ca simulac re ale forsei vitale, acestea au putut fi integrate n idealismul metafizic. Nu Or feu, ci Dionis este de aceea la Nietzsche reprezentantul muzicii. Atitudinea dep reciativa fasa de Orfeu si orfism devine evidenta dupa ruptura cu Wagner, care e ste caracterizat n capitolul 87 ( Despre vanitatea artistului ) din stiinsa vesela (188 2) drept un Orfeu al tuturor mizeriilor secrete (verdictul este repetat n Nietzsche contra Wagner , 1895). Tendinsele ascetice ale orfismului sunt evidensiate deja n c apitolul 5 ( ntrecerea lui Homer ) din Cinci preambuluri pentru cinci carsi nescrise (1 872). [modificare] Orfeu n muzica ^ 3. Orfeu n mijlocul animalelor, mozaic roman din Museo archeologico regionale d i Palermo, fotografie Giovanni Dall'Orto.Personajul a inspirat pe mulsi muzicien i, de exemplu:

Angelo Poliziano a conceput nu numai versuri cu acest subiect, ci si drama muzic ala Favola di Orfeo din 1480, reprezentata n Mantova cu ocazia nunsii lui Frances co Gonzaga cu Isabella d'Este. Drama se orienteaza dupa versiunea data de Vergil iu legendei si se ncheie cu sacrificarea lui Orfeu de catre bacante, datorita fap tului ca devenise pederast[57]. Muzica, compusa probabil de mai mulsi compozitor i mantovani, nu s-a pastrat, dar trebuie mensionata ncercarea ansamblului Huelgas d in 1981 de a o reconstrui cu ajutorul unei compilasii[58]. Jacopo Peri: opera LEuridice dupa favola drammatica n trei acte a lui Ottavio Rinucc ini, reprezentata n 1600 la Florensa, cu ocazia nunsii Mariei de Medici cu Henric al IV-lea al Fransei. Aceasta prima opera din istoria muzicii ale carei note s-a u pastrat a fost reprezentata exclusiv pentru mireasa care-si sarbatorea n Floren sa natala singura nunta, fara mire. Reprezentasia a inclus si pasaje compuse de Giulio Caccini, concurentul lui Peri. n drama lui Rinuccini Orfeu reuseste sa-si salveze sosia. Giulio Caccini: opera LEuridice dupa aceeasi favola drammatica a lui Ottavio Rinucc ini, reprezentata n 1602 la Florensa. Caccini, cntares la curtea Medicilor, concur ase deja cu Peri pentru a fi nsarcinat cu organizarea festivitasilor din 1600, da r nu reusise sa-si impuna atunci si propria compozisie cu tema Euridice . Versiunea reprezentata n 1602 este mai complexa din punct de vedere muzical dect cea a riva lului Peri, care folosise mai multe recitative. Claudio Monteverdi a compus, sub mecenatul principilor de Gonzaga ca si Polizian o, prima opera cu numele L Orfeo, cu un libret n cinci acte de Alessandro Striggio, reprezentata n 1607 n Mantova. Tema rugii lui Orfeu n fasa unui Charon indiferent si cea a salvarii Euridicei i permit compozitorului sa straluceasca cu pasaje muz icale extrem de elaborate, care asimileaza influensa madrigalelor. Ca n madrigale le sale, Monteverdi nu pregeta sa introduca disonanse si modificari bruste de te mpo atunci cnd exprima muzical mari pasiuni. Remarcabil este si spectrul neobisnu it de larg de instrumente care acompaniaza nelinistea si durerea lui Orfeu, care permite dealtfel chiar executarea unei mici uverturi, precum si a pasajelor ins trumentale ntre acte. Monteverdi pune prin aceasta inovasie bazele orchestrasiei operei moderne, ceea ce l determina pe Theodor W. Adorno (1978) sa declare ca toc mai lui Orfeu i se datoreaza arhetipul operei. Opera lui Monteverdi se ncheie cu salvarea cntaresului de catre Apollo, conform unei revizii a libretului de catre Striggio, care n prima versiune l lasase pe erou prada bacantelor. Sfrsitul acesta senin este retractat apoi n numeroasele prelucrari moderne ale operei.[59]. Jean-Philippe Rameau : cantata Orphe (cca. 1721). Georg Philipp Telemann: opera Mirabila statornicie a iubirii sau Orfeu (1726), p relucrata drept Iubirea dornica de razbunare sau Orasia, regina vaduva n Tracia ( 1736). Libretul consine recitative si arii n limbile franceza, italiana si german a, preluate din alte opere. Orasia este o regina traca ndragostita de Orfeu, care se face vinovata de moartea Euridicei. Orfeu ncearca zadarnic sa-si salveze iubi ta din infern si este ucis pna la urma de regina traca. Tragedia Orasiei este aic i subiectul principal, prin sinuciderea acesteia se si ncheie opera. Christoph Willibald Gluck ncearca sa reformeze genul operei eroice cu Orfeo ed Eu ridice, reprezentata pentru prima oara la Viena, n 1762. Altfel dect Monteverdi n o pera sa lirica, Gluck si propune, secundat de libretistul Rainieri de Calzabigi, s a simplifice narasiunea si pasajele de canto pentru a obsine mai multa credibili tate din punct de vedere dramatic. Justificarea ariilor, a pasajelor corale si a dansurilor de cursul acsiunii este subordonata de asemenea acestei intensii. ntr -o prelucrare mai trzie, reprezentata n 1774 la Paris, compozitorul renunsa parsia l la aceste principii prin adaosuri la partiturile de canto. Zbuciumul dramatic nu este nsa aplanat, avnd n vedere faptul ca, si la Paris, opera ncepe cu un strigat sfsietor al lui Orfeu, care tocmai afla de moartea Euridicei. Aceasta va fi n fin al readusa n lumea celor vii de catre Amor. Opera lui Gluck are deci un sfrsit fer icit, morala secolului al XVIII-lea nepermisnd sa ramna virtutea nerecompensata. O pera este reprezentata n prezent de obicei n prelucrarea lui Hector Berlioz din 18 59, cu o orchestrasie adaptata ansamblurilor moderne si cu o partitura de alto a rolului principal[60]. Joseph Haydn: opera L'anima del filosofo ossia Orfeo ed Euridice (1791), concepu ta n cinci acte, dar ramasa fragment si reprezentata pentru prima oara de-abia n 1

951 la Florensa. Cele patru acte care s-au pastrat au o acsiune care, lipsind li bretele, nu mai poate fi reconstruita. Ea se orienteaza n linii mari dupa textul lui Vergiliu, cu adaosul unei introduceri n care Orfeu o salveaza pe Euridice de oamenii salbatici ai padurii si o ia de sosie. n actul patru, bacantele poarta ca pul lui Orfeu spre Insula Bucuriei, dar sunt surprinse pe mare de o furtuna, car e probabil le va nimici[61]. Gioacchino Rossini: cantata Il pianto darmonia per la morte dOrfeo (1808). Franz Schubert: Lied des Orpheus, als er in die Hlle ging, lied pe versurile lui Johann Georg Jacobi (1816). Textul numeste iubirea n general ca motiv al coborrii n infern, nu pe Euridice. Liedul, compus de Schubert la vrsta de 19 ani, este cons iderat ca fiind mai degraba nereusit din punct de vedere muzical. Hector Berlioz: La mort d'Orphe. Monologue et bacchanale pour tnor, choeur de femm es et orchestre, compozisie pentru cor (1827). Franz Liszt: poemul simfonic Orfeu (1854). Inspirat de opera lui Gluck, poemul a f ost creat inisial ca preludiul acesteia[62]. Jacques Offenbach: opera burlesca Orfeu n infern (1858), pe libretul lui Hector C rmieux si Ludovic Halvy[63]. Deja intriga se dovedeste a fi la Offenbach o parodie a mitului, care acuza dubla morala a societasii burgheze: cuplul Orfeu/Euridice este cuprins de lehamite reciproca, dar convensiile sociale stau n calea unui di vors. Euridice ntlneste ca ntr-o nscenare de roman pastoral un ciobanas, de care se lasa foarte benevol sedusa. Acesta este nsa stapnul infernului si o rapeste pe nim fa n lumea subpamnteana. Violonistul Orfeu nu simte dect usurare vazndu-se eliberat de catusele casniciei, dar este obligat de o Opinie Publica personificata sa-si caute sosia. Astfel ajunge Orfeu nti n Olimp, unde domneste aceeasi discordie ca n l umea muritorilor. Jupiter, numit n mod ghidus papa Piter sau Jupin , este obligat de J uno sa i-o ceara lui Pluto pe Euridice napoi. n al doilea act zeii olimpieni vizit eaza de aceea infernul, considernd vizita dealtfel drept o distracsie binevenita. Jupiter o seduce la rndul lui pe Euridice si o ascunde n rndurile bacantelor, care i atrag pe tosi zeii sa se alature cancan-ului lor dezlansuit. Euridice este nsa descoperita si cedata lui Orfeu, care nu arde deloc de nerabdare sa o zareasca. Jupiter este cel care provoaca pna la urma deznodamntul clasic, printr-un fulger c are l sperie pe Orfeu si l obliga, ca n legenda, sa se ntoarca spre Euridice. Destin ul acesteia nu mai intereseaza, ea ramne pur si simplu o bacanta[64]. Richard Wagner: opera bufa Comedie n stil antic. O capitulare (1870), care vrea s a fie un persiflaj la adresa operei lui Offenbach si n acelasi timp al haosului c are domnea dupa parerea compozitorului la Paris nainte de capitularea Fransei n fa sa Germaniei. n viziunea destul de confuza a lui Wagner, Victor Hugo se iveste di n cloaca pariziana si devine martorul unei ceremonii n care alsacienii si lorenii jura cu un fals patetism credinsa Fransei. ntors n infernul de la Paris, poetul a sista la ncercarile gratuite, pline de zarva, ale politicienilor de a ridica (la propriu, cu un balon!) spiritul francez n slavi. Jacques Offenbach apare si cere calmul. n pofida originii germane el este acceptat de tosi ca lider, caci este un individ internasional . Parizienii l urmeaza ca niste sobolani pe acest Orfeu aflat n rolul flautistului vrajitor din Hameln. Finalul consta ntr-o apoteoza a lui Off enbach, n cadrul careia francezii vor sa civilizeze si spiritul ngust al teutonilo r. Opera deborda nu att de idei umoristice ct de antisemitismul compozitorului, de invidia lui pentru succesul enorm al colegului de breasla si de temerile fasa d e o hegemonie culturala a Fransei n Europa[65]. Claude Debussy: opera n cinci acte Orphe roi cu un libret de Victor Segalen, ramas a n stadiul de proiect (cca. 1907). Segalen lucreaza pna n anul 1916 la o prelucrar e a mitului care sa-l caracterizeze pe Orfeu, altfel dect operele precedente, ca tipul artistului nenseles. De aceeasi parere cu Segalen, Debussy intensiona sa co mpuna pentru rolul lui Orfeu doar pasaje de canto. Acesta este caracterizat, con form concepsiei romantice, drept artist traind n turnul lui de fildes, care accep ta la rugaminsile Euridicei sa fie regele tracilor. Nenseles att de supusii sai ct si de Euridice, Orfeu trebuie sa renunse la arta cntului pentru a-si gasi o feric ire banala n casnicie. Sosia i va nselege pna la urma aspirasiile si se va sacrifica pentru arta lui. Orfeu o urmeaza n lumea de apoi, dar se ndoieste ca o va gasi ac olo. Umbra Euridicei se dovedeste ntr-adevar a fi preoteasa menadelor, pe care ar tistul o nvinge cu puterea cntului sau. Rentors n patrie, Orfeu este ucis de menadel

e setoase de razbunare. Ernst Krenek: opera Orpheus und Euridyke (1923), dupa o piesa de teatru conceput a de Oskar Kokoschka n timpul razboiului, ntre 1915 si 1917. Piesa este creata n co ntinuarea unor opere lirice prin care pictorul si poetul Kokoschka si exprimase i ubirea pentru Alma Mahler, n care perechea de ndragostisi renunsa prin unire la in dividualitate (un motiv cultivat dealtfel si de Art Nouveau sau de literatura de Fin de sicle ). Procesul de creasie literara a fost nsosit de numeroase schise ale p ictorului, nfasisnd un Orfeu deznadajduit pe cmpul de lupta sau, alaturi de Euridic e, n postura de victima a furiilor. Dupa premiera dramei din 1917, Kokoschka dedi ca reprezentasiei teatrale un tablou cu Orfeu si Euridice . si muzica lui Krenek, c onceputa inisial ca prelucrare pentru pian a piesei de teatru, se mulsumeste cu un rol oarecum ilustrativ, punnd doar accentul pe natura demoniaca a femeii mai m ult dect piesa. Tnarul compozitor avea pe atunci o relasie cu Anna Mahler, fiica A lmei, si era influensat de misoginismul lui Otto Weininger. n piesa apare pe lnga Orfeu si Euridice perechea Amor si Psyche, un cuplu nefericit care dubleaza pers onajele principale. Acest adaos a fost probabil influensat de teza de doctorat a lui Weininger: Eros und Psyche. Eine biologisch-psychologische Studie . Legatura d intre ndragostisi este pecetluita printr-un inel cu inscripsia Allos Makar , o anagr ama a numelor Oskar si Alma. Acesta este nghisit de sarpele care o musca pe Eurid ice si i sorteste o existensa alaturi de Hades, dupa ce a fost rapita de catre fu rii. Ca la Offenbach, Euridicei i sunt conferite trasaturi ale Persefonei. Aceast a are o relasie cu stapnul Infernului si este njunghiata de Orfeu din cauza aceast a, chiar n timpul salvarii ei. Eroul este condamnat sa subziste n mijlocul unor ru ine, unde si gaseste lira si si ridica glasul pentru a-si exprima ura pentru Eurid ice. Acest cnt atrage mulsimea, care se lasa prada unui extaz bacanal care culmin eaza prin spnzurarea lui Orfeu. n timp ce perechea Amor/Psyche si gaseste fericirea prin vindecarea lui Amor de orbire, Orfeu este sugrumat chiar si n infern de Eur idice. Legatura dintre cei doi se dovedeste a fi ura, nu iubirea. Lira cntaresulu i este n final redata pamntenilor. Carl Orff a prelucrat de mai multe ori (n 1923, 1929 si 1940) opera lui Monteverd i. Darius Milhaud: opera Le malheurs dOrphe (1924). Kurt Weill: cantata Der neue Orpheus (1925) pe textul lui Yvain Goll. Paul Hindemith a prelucrat si el L Orfeo de Monteverdi (1943/1944). Igor Stravinski: baletul Orfeu (1947)[66]. Jean-Louis Martinet: poemul simfonic n doua parsi Orphe (1945, revizuit n 1965). Georges Auric: muzica filmului Orfeu de Jean Cocteau (1950). Bruno Maderna: versiune a lui Orfeo de Monteverdi (1967). Alexandr Zhurbin: Orfeu si Euridice, opera rock (1975) cu un succes enorm n fosta URSS. Luciano Berio: Orpho (1969/1970) si Orpho II (1984), prelucrari ale operei L Orfeo d e Monteverdi, cu multe alte citate si cu un final tragic. Hans Werner Henze: baletul Orpheus pe baza textului lui Edward Bond (1976-1979), reprezentat n 1979 la Stuttgart. Compozisia are si o versiune pentru sala de con cert. La Henze si Bond Orfeu nu se distinge inisial prin calitasi artistice, ci este un om simplu, caruia de-abia Apollo, un potentat n rolul de mecena, i permite , acordndu-i o lira, sa-si dezvaluie aptitudinile muzicale. Dragostea artistului pentru saranca Euridice l deranjeaza pe acest mecena, care doreste sa asculte doa r elogiile adresate lui. n ciuda puterii uriase a lui Apollo, care i are n subordin e pe Persefona si Hades, Orfeu reuseste s-o salveze pe Euridice prin cntul sau, d ar numai pentru scurt timp. Temele muritorilor sunt sussinute liric, de instrume nte cu coarde, pe cnd muzica lui Apollo este interpretata de instrumente metalice , de percusie sau de suflat. Cnd nimfa cade din nou prada lui Hades, Orfeu si pier de minsile si si zdrobeste lira, ceea ce provoaca plecarea aristocraticului Apoll o. Eroul nsa se emancipeaza ca artist de influensa zeului si interpreteaza pe lir a lui sfarmata un cntec nou, care trezeste morsii la viasa si pecetluieste n acest fel chiar sfrsitul infernului. n final, Orfeu danseaza alaturi de Euridice si de a lsi muritori. Muzica oamenilor, devenita pentru un timp arta lui Apollo, revine prin distrugere si haos la originile ei. Sfera mitului l preocupa n continuare pe Henze, care a prezentat n 2004 la Berlin drama muzicala Aristaeus .

Philip Glass: opera Orphe (1993) dupa filmul lui Cocteau din 1949. Dinu Ghezzo (profesor de muzica la NYU, originar din Romnia): In Search of Eurydi ce, improvizasie pentru pian solo, narator si electronic sound (1996). Umbah: Orpheus, piesa Death Metal din albumul Solaris (1997). Japanic: Orpheus Express, piesa rock din albumul Red Book (1999). Above the Garage: Descent of Orpheus, Game-Soundtrack (1999). CreamClub2200: Orpheus, muzica ambient (2000). EtherGun: Engines of Orpheus, muzica trance (2000). Un fragment se poate audia p e D 30 Orpheus digital Manfred Stahnke: Orpheus Kristall (2002), Opera pentru doua medii reprezentata la a 8-a Bienala a Teatrului Muzical de la Mnchen cu un concept interactiv, care a p ermis unor muzicieni aflasi departe de locul reprezentarii sa influenseze cursul narativ si muzical al operei prin secvense transmise prin internet (online). Alexander Balanescu: muzica pentru piesa de teatru Orpheus sau Cum sa te dezbrac i de pene (2005). [modificare] Orfeu n artele plastice 4. Moartea lui Orfeu, stamnos attic cu figuri rosii de Hermonax, ca. 470 .Hr., Mu se du Louvre, G 416. Fotograf: Jastrow (2006)Una din cele mai vechi reprezentari ale lui Orfeu se ntlneste pe o metopa din tezaurul Sikyonienilor din Delfi, unde a cesta se afla n rndul argonausilor, alaturi de un alt cntares (ca. 550 .Hr.). Aceast a reprezentare corespunde versiunii celei mai vechi a legendei, legata de mitul argonausilor. De obicei, Orfeu este nvesmntat n pictura Greciei antice n portul trac , cu cizme, himation cu motive geometrice si tichie frigiana (inisial o caciula din blana de vulpe, mprumutata chiar din portul bacantelor nvesmntate cu piei de an imale). Scenele tipice sunt ulterior cea a cntului si cea a morsii eroului. Moart ea sa violenta este nfasisata de pilda n imaginea din stnga (Fig. 4), dar si pe o a mfora n British Museum , Londra SA 709 sau pe hidria 90156 aflata n Boston Museum of Fine Arts. n pictura greaca, tracele din aceasta scena sunt caracterizate foarte des prin tatuajele de pe brase, care dupa Phanocle sancsioneaza chiar crima lor (vezi capitolul despre Cele mai importante surse scrise ale legendei ). Desparsirea de Euridice este reprezentata n arta n toate secvensele posibile (cu p usin nainte de zarirea Euridicei (a), chiar n momentul ntoarcerii lui Orfeu (b), im ediat dupa aceasta (c), n timp ce ndragostisii si iau ramas bun (d) sau n momentul d esparsirii (e)[67], ceea ce denota interesul deosebit pentru lirismul temei. O f ormulare frumoasa a tipului d se ntlneste ntr-o copie romana a unui relief attic (v ezi ilustrasia capitolului Legenda , fig. 2 [2]). Gestica duioasa a perechii este o pusa acolo ntr-o armonie formala desavrsita fermitasii cu care Hermes si ndeplineste rolul de calauzitor n lumea umbrelor. O categorie aparte o formeaza scenele reprezentate pe vasele gasite n sudul Itali ei, mai ales n Puglia, datnd din secolul al IV-lea .Hr. Acestea nfasiseaza cu predil ecsie coborrea eroului n imperiul lui Hades, alaturi de alte scene plasate n infern , probabil datorita raspndirii imnurilor orfice si a orfismului n regiune[68]. n antichitatea trzie devin mai frecvente scenele n care cntaresul apare n port frigia n (cu pantaloni si tichie), n brase sinnd lira, nconjurat de animalele salbatice si ntuite de vraja melodiilor sale, de exemplu n pictura murala din Casa d'Orfeo, Po mpei. si mozaicurile romane prefera aceasta tema, dupa cum se poate observa n fra gmentele din Rottweil, Germania (online [3] si [4]), din Tarsos (azi Turcia) sau din Palermo (Fig. 3[5]). Postura de stapnitor al naturii este dictata de caracte rul reprezentativ al mozaicurilor din vilele romane[69]. Motivul coborrii n infern este citat n sens moralizator de iconografia crestina, nce pnd cu renasterea devine interesanta tematica iubirii si cea a condisiei artistul ui. 5. Iisus ca Orfeu, pictura murala din catacomba sfintilor Petru si Marcellinusn p ictura catacombelor, Iisus este nfasisat uneori ca Orfeu, cu lira si nconjurat de

animale (Fig. 5). Motivul principal al acestor mprumuturi din pictura murala roma na este sussinerea monoteismului de catre erou, evidenta pentru Clemens Alexandr inul si Eusebiu[70] n atasamentul pentru Apollo si n refuzul venerarii lui Dionyso s, dar sunt invocate n afara de aceasta puterea sa de a domoli natura (dupa tipul Bunului Pastor)[71], precum si cntul ca simbol al mesajului lui Hristos[72]. Cob orrea n infern este vazuta pe deasupra ca analogie a coborrii Mntuitorului n limb. n pofida acestor izvoare patristice, analogia cu Isus ramne n arta crestina sporadi ca. Pusine sunt n epoca romanica si reprezentarile lui Orfeu n ipostaza muzicianul ui sau cea a oratorului elocvent, avnd vioara ca atribut, precum n scena unui capi tel din catedrala din Geneva, sau lira, ca n ilustrasia Armoniei sferelor de pe pri ma pagina a lucrarii istorice Liber pontificalis , Ms. 672 a Bibliotecii Municipale din Reims. n acest manuscris din Reims, Orfeu este vazut ca un barbat naintat n vrs ta, conform rolului sau de precursor al tuturor muzicienilor. Ca instrument al e locinsei lui Orfeu poate figura uneori si flautul, care fermeca natura bucolica din Eclogele" lui Calpurnius .

n reprezentarile gotice se gasesc si interpretari curioase ale mitului, datorate poate tematicii neobisnuite la acea vreme. Jean Milot nsceneaza astfel un fel de Ha ppy End n miniatura unui manuscris din Bruxelles al Epitre d Otha Hector de Christin e Pisan, de la jumatatea sec. al XV-lea[73]. Autoarea condamna de fapt coborrea l ui Orfeu n infern, dar ilustratorul i arata pe Orfeu si Euridice scapnd de gura iad ului, reprezentata drept gura dragonului mpietrit de Apollo n Metamorfoze [74]. Textu l acestui manuscris se bazeaza dealtfel parsial pe opera lui Ovidiu, asemeni mul t mai raspnditelor comentarii moralizatoare ale sec. XIV, care interpreteaza unele din Metamorfoze ntr-un sens tipologic, ca prefigurari n cadrul escatologiei crestine . Acest tip de manuscrise permite reprezentarea miturilor "pagne" ntr-o masura nec unoscuta pna atunci. 6. Drer: Moartea lui Orfeu (1494), Desen 289 x 225 mm, Kunsthalle Hamburgn perioad a umanismului tema devine o data cu primele edisii ilustrate ale Metamorfozelor lu i Ovidiu[75] de sine statatoare, si pierde toate conotasiile impuse de exegeza cr estina. Deja din sec. al XV-lea Orfeu devenise n Italia reprezentantul homosexual itasii, datorita pasajelor din operele lui Ovidiu si Phanocle n care este pomenit a pederastia (vezi sursele scrise ale legendei [6]), dnd nastere unui joc de cuvi nte cu denumirile latine de bulgarus , respectiv bougonia [76] si cea italiana de bugge rone (pederast). Aceasta interpretare coexista cu presuirea acordata orfismului s i lui Orfeu ca artist promovnd autonomia esteticului de catre neoplatonicienii di n anturajul familiei de Medici, care este evidenta mai ales la Marsillio Ficino si la Angelo Poliziano. Andrea Mantegna reprezinta conform acestor concepsii uci derea lui Orfeu pentru prima oara n cadrul unui ciclu de fresce n grisaille dedica t cntaresului din palatul ducal din Mantova (1464-1474), apoi, probabil mai liber , ntr-o compozisie care n-a dainuit dect ntr-o copie a unui gravor italian. Acea al egorie a conflictului dintre sexe si a pierzaniei datorata poftelor carnale i-a servit probabil ca inspirasie lui Albrecht Drer (Fig. 6)[77]. Istoricul artei Aby Warburg a consacrat n studiul sau despre Drer si antichitatea italiana [78] termenul de formula a patosului ( Pathosformel ) pentru pozisia acestui Orfeu, care corespunde pozisiei rezervate n antichitate celor care mor n lupta, ridicndu-se pentru ultima oara ca sa-si nfrunte dusmanii (v. ilustrasie comparativa).

Pictura flamanda prefera n schimb, ncepnd cu sfrsitul sec. al XVI-lea, reprezentaril e n postura cntaresului, de exemplu n mai multele versiuni ale pictorului R. Savery , sau n scena coborrii n infern, asa ca la Jan Bruegel: Orfeu n infern (1594), n Pal o Pitti, Galleria Palatina, Florensa [7]. Peter Paul Rubens descrie scena n infer n ntr-un tablou din 1636, azi n Prado, Madrid, foarte amanunsit, aratndu-i pe lnga O rfeu si Euridice si pe Pluto cu Proserpina. Aceste reprezentari se refera la des crierea dantesca a iadului si se afla n tradisia iconografica a tondo-ului pictat de Luca Signorelli n domul din Orvieto (1503)[79], care nfasiseaza coborrea n infer n si desparsirea de Euridice. Barocul trziu va continua aceasta tradisie, n fond m

edievala, a reprezentarii mitului sub forma unui citat adus n slujba nscenarilor m oralizatoare, asa ca n programul picturilor lui Giovanni Battista Tiepolo din sal onul palatului venesian Sandi (1724/25), care ilustreaza Puterea elocinsei . 7. Nicolas Poussin: Peisaj cu Orfeu si Euridice din 1648, 124 x 200 cm, Muse du L ouvre 8. Frederic Leighton: Orfeu si Euridice, 1864, Leighton House Londrancepnd cu cea de-a doua jumatate a sec. XVI, tema iubirii lui Orfeu pentru Euridice devine pen tru scoala din Fontainebleau galanta, dupa cum se observa la Niccolo dell' Abbat e ( Orfeu si Euridice , 188 x 237 cm, National Gallery, Londra [8]), unde peisajul j oaca deja rolul important pe care l va avea n Fransa secolului XVII, mai ales n viz iunea idealizanta a lui Nicolas Poussin (Fig. 7). 9. Camille Corot: Orfeu o salveaza pe Euridice din infern, 1861, 112,3 x 137,1 c m, Museum of Fine Arts, HoustonJean-Baptiste Camille Corot acorda si el, din voc asie si fiind ancorat stilistic n clasicism, peisajului nebulos din Orfeu o salvea za pe Euridice din infern multa atensie (Fig. 9). Att tema neobisnuita a salvarii prin voinsa artistului ct si gestica simbolica, atmosfera nsasi lasa nca sa se simt a fiorul romanticii. Deja compatriotul sau Pierre Lacour reprezentase n 1802 Pierd erea Euridicei printr-o compozisie dominata de contrastele formale si coloristice puternice tipice romantismului francez. Romantic interpreteaza si Gustave Morea u tema, dar ntr-o versiune simbolica, calma din punct de vedere formal (Fig. 10). Acea Schauer- und Nachtromantik , care era la Lacourt sau Johann Heinrich Fssli con stienta de partea ntunecata a realitasii, supraviesuieste n simbolismul francez to cmai prin Orfeu, arhetipul artistului nefericit si nenseles. 10. Gustave Moreau: Tnara traca purtnd capul lui Orfeu (1866), 154 x 99.5 cm, Musee d'Orsay, ParisCondisia lui Orfeu ca artist ramne un subiect si n arta de Fin de sicl e , neducnd lipsa de formulari patetice. Stranie este interpretarea data de Lord Fr ederic Leighton temei, potrivit careia Orfeu accepta implacabilitatea destinului sau si se desprinde aproape violent din ultima mbrasisare a Euridicei (Fig. 8). Tragedia pierderii Euridicei l preocupa si pe Auguste Rodin. Grupul Orfeu si Eurid ice parasind infernul (versiunea n marmura din 1893 n Metropolitan Museum of Art Ne w York) este inclus ulterior, precum multe alte compozisii ale sculptorului, n Poa rta Infernului . Orfeu este surprins de Rodin n momentul n care regreta ca si-a zari t iubita, acoperindu-si deznadajduit ochii. Dramatismul scenei aminteste de cele doua statui ale clasicistului Antonio Canova, Orfeu (1775-76) si Euridice (1773-75) , care aveau de asemenea ca tema caderea definitiva a nimfei n Tartar (Museo Corr er, Venesia). n ajunul primului razboi mondial, poetul Guillaume Apollinaire ncearca sa lanseze O rfismul ca miscare avangardista n pictura, avndu-l ca protagonist pe Robert Delauna y. Miscarea s-a nseles ca o continuare a cubismului analitic cu accentul pus pe m uzicalitatea si ritmul culorilor, dar a ramas un episod de scurta durata. Cu mijloacele cubismului analitic l interpreteaza Ossip Zadkine pe cntares n 1956, adaugnd torsiunilor cubiste goluri si sfrtecari n corpul plastic, care denota att tr agicul personajului ct si convingerea de a nu-i putea da temei dect o formulare pr ovizorie, proteica (Fig. 1 [9]). n accepsia actului de creasie ca proces reluat m ereu de la zero, spulberndu-si chiar n momentul realizarii roadele, consta compati bilitatea mitului stravechi cu constiinsa artistului modern. [modificare] Orfeu n cinematografieOrfeu (Orphe), Fransa 1949. Regie: Jean Cocteau. Producsie: Emil Darbon. Scenariu: Jean Cocteau.

Distribusie: Jean Marais (Orfeu), Marie Da (Euridice), Mara Casares (prinsesa / mo artea), Franois Prier (Heurtebise), Juliette Grco (Aglaonice), Henri Crmieux (editor ul), Roger Blin (poetul), Edouard Dermithe (Cgeste), Maurice Carnege (un judecato r), Ren Worms (un judecator), Raymond Faure, Pierre Bertin (comisarul), Jacques V arennes (un judecator). Muzica: Georges Auric. Imagine: Nicolas Hayer. Montaj: Jacqueline Sadoul. Durata: 95 min. n versiunea lui Cocteau, Orfeu este un celebru poet parizian care patrunde n lumea de apoi cautnd Moartea, de care este fascinat. Filmul se nselege ca o continuare a Sngelui unui poet din 1931 si abunda de aluzii mitologice, metafore si reflexii ironice cu privire la condisia artistului modern. Ca la Offenbach, Orfeu are cu Euridice o relasie plina de tensiuni. El este ntr-o buna zi martorul unui accident: tnarul poet avangardist Cgeste este calcat de un Rolls Royce. soferul care provocase accidentul, Heurtebise, ia n masina trupul nen suflesit si i cere si lui Orfeu sa urce. Astfel, acesta face cunostinsa unei mist erioase prinsese, care-l conduce ntr-un tarm straniu, descris de Cocteau prin proi ecsia negativa a filmului, cu procedeul folosit si de Friedrich Wilhelm Murnau n Nosferatu (1921). Ajuns la resedinsa labirintica a Prinsesei, eroul descopera cu m aceasta l readuce pe Cgeste la viasa, trecnd cu el printr-o oglinda. Orfeu ncearca zadarnic sa-i urmeze, si pierde cunostinsa si si revine dupa aceea pe o plaja pus tie, lungit si cu capul ntr-o baltoaca, aceasta simboliznd n mod ironic oglinda. Du pa un timp l gaseste pe Heurtebise n Rolls Royce-ul lui si este dus acasa, unde to ata lumea era ngrijorata de lipsa lui. Acolo, el si reia pusin morocanos viasa con jugala alaturi de o Euridice candida si anosta, care este gravida. Madame la Mor t este nsa ndragostita de poet si l ademeneste sa treaca prin oglinda pe tarmul ei, unde se nfiripa ntr-adevar o romansa ntre ei. De aceea, Euridice este pna la urma ra pita si sinuta ostatica de Moartea geloasa. Heurtebise o iubeste nsa pe Euridice si-l calauzeste pe Orfeu n lumea de apoi, caracterizata ca un oras n ruine. Acolo, eroul trebuie sa-si revendice sosia n fasa unui tribunal subpamntean, ai carui ju decatori sunt n mod kafkian nfasisasi ca niste birocrasi cu vederi nguste. Condisia lor absurda pentru eliberarea Euridicei este renunsul lui Orfeu de a o mai priv i vreodata. Ea nu poate fi respectata, asa ca Euridice moare pentru a doua oara. si poetul si gaseste moartea, mpuscat de admiratoarele sale isterice, care sunt n postura de "bacante", dar Prinsesa si Heurtebise se sacrifica n final pentru iubi rea lor. Poetul se ntoarce deci cu Euridice n lumea celor vii, nvingnd moartea[80]. Orfeu negru (Orfeu Negro), Fransa / Italia / Brazilia 1959. Regie: Marcel Camus. Producsie: Sacha Gordine. Scenariu: Jacques Viot si Marcel Camus dupa piesa de teatru Orfeu da Conceicao d e Vinicius de Moraes. Distribusie: Breno Mello (Orfeu), Marpessa Dawn (Euridice), Marcel Camus (Ernest o), Fausto Guerzoni (Fausto), Lourdes de Oliveira (Mira), La Garcia (Serafina), A demar Da Silva (Moartea), Alexandro Constantino (Hermes). Muzica: Luis Bonf, Antonio Carlos Jobim. Imagine: Jean Bourgoin. Montaj: Andre Feix. Durata: 100 min. Premii: Palme dor 1959 n Cannes si premiul Oscar al Academiei Americane de film 19 60 pentru cel mai bun film strain. Mitul este stramutat de catre Marcel Camus n actualitatea locuitorilor de origine africana din favellas, pe fundalul carnavalului din Rio de Janeiro. Actorii sun t n majoritate neprofesionisti. Un simplu conductor de tramvai, cntares amator la chitara, este n rolul unui "Orfe u negru" care se ndragosteste, desi este deja logodit cu focoasa Mira, de Euridic e. Aceasta a fugit de la o plantasie de frica unor asasini platisi. n timpul unei

probe pentru procesiunea de carnaval, Euridicei i sare n fasa un personaj extrem de agil, costumat ca personificarea morsii. Orfeu reuseste de aceasta data sa in tervina, oprindu-l pe mascat sa o urmareasca pe fata. Dupa o noapte petrecuta mpr euna, Orfeu si Euridice se straduiesc zadarnic n timpul primei zile de carnaval s a-si ascunda legatura. Aflnd de iubirea lor, geloasa Mira se napusteste asupra ri valei, gata sa o njunghie, dar este oprita de mascatul care reprezinta "Moartea". Acest anonim o goneste pe Euridice pna la un hangar de tramvaie. ntre timp s-a as ternut ntunericul, asa nct hangarul apare ca un loc sumbru si ciudat, strabatut ca iadul de reflexe rosietice. Decorul si lumina amintesc aici de filmele expresion iste. Orfeu ajunge si el n hangar. Pentru a avea lumina, el pune n funcsiune gener atorul de curent, provocnd astfel moartea iubitei sale, care se agasase de linia suspendata a tramvaiului. "Moartea" l trnteste pe Orfeu la pamnt si fuge. Acesta se regaseste dupa lesinul sau singur n hangar si ncepe disperat sa o caute pe Euridi ce, ntr-o odisee nocturna compusa din patru episoade. Pentru un timp este nsosit n cautarea lui de un baiesas. Orfeu si ncepe cercetarile ntr-un spital, le continua a poi la un oficiu pentru anunsuri de disparisie. ntr-o casa unde se celebreaza un ritual de Macumba, i se pare pe urma chiar ca aude o batrna vorbind cu vocea iubi tei, dar speransele i se spulbera atunci cnd o gaseste pe aceasta la morga. Cu tr upul ei n brase, Orfeu se ntoarce acasa, unde este ucis de furioasa Mira. Niste co pii i gasesc chitara si cnta pna la rasaritul soarelui n secvensa finala a filmului[ 81]. Orfeu n infern (The Fugitive Kind), S.U.A. 1959. Regie: Sidney Lumet. Producsie: Martin Jurow, Richard Shepherd, D. A. Pennebaker. Scenariu: Tennessee Williams si Meade Roberts dupa piesa Orpheus Descending de W illiams. Distribusie: Marlon Brando (Valentine 'Snakeskin' Xavier), Anna Magnani (Lady To rrance), Joanne Woodward (Carol Cutrere), Maureen Stapleton (Vee Talbot), Victor Jory (Jabe M. Torrance). Muzica: Kenyon Hopkins. Imagine: Boris Kaufman. Montaj: Carl Lerner. Durata: 121 min. Relasia dintre un muzician si o femeie casatorita esueaza datorita unei societas i intolerante. Filmul este o transpunere relativ fidela a piesei de teatru a lui Williams[82]. Testamentul lui Orfeu (Le testament d Orphe. Ou ne me demandez pas pourquoi, Fransa 1960. Regie: Jean Cocteau. Producsie: Jean Thuillier. Scenariu: Jean Cocteau. Distribusie: Jean Cocteau (poetul), Mara Casares (prinsesa / moartea), Edouard De rmithe, Franois Prier, Yul Brynner, Pablo Picasso, Jean-Pierre Laud, Nicole Courcel , Claudine Auger, Jean Marais, Charles Aznavour. Muzica: Georges Auric. Imagine: Roland Pontoizeau. Montaj: Jean Cocteau. Durata: 79 min. Filmul este o continuare a lui Orphe prin diverse episoade, independente ntre ele din punct de vedere narativ. Ultima opera cinematografica a lui Cocteau oscileaz a mereu ntre patos si ironie, este plina de citate proprii si si gaseste punctul c ulminant ntr-un proces de judecata care include personajele filmelor sale[83]. The way it is or Eurydice in the avenues, S.U.A. 1984. Regie: Eric Mitchell. Producsie: Daniel Sales. Scenariu: Eric Mitchell. Distribusie: Mark Boone Junior, Steve Buscemi, Kai Eric, Vincent Gallo (Victor),

Boris Major, Jessica Stutchbury. Muzica: Vincent Gallo. Imagine: Bobby Bukowski. Montaj: Bob Gould, Sue Graf. Durata: 80 min. Un ansamblu de teatru din New York tocmai repeta piesa Orfeu a lui Cocteau, cnd u na dintre actrise este ucisa ntr-un parc. Membrii ansamblului sunt banuisi rnd pe rnd de crima, dar acsiunea aceasta, tipica filmului polisist si psihologizant, se rveste doar contrastului cu elementele poetice ale cinematografului european, in troduse prin introspecsia personajelor. Realitatea si ficsiunea se ntrepatrund ai ci, ca laturile unei benzi a lui Mbius[84]. O iubire fara sfrsit (What dreams may come), S.U.A. 1998. Regie: Vincent Ward. Producsie: Stephen Simon, Barnet Bain. Scenariu: Ronald Bass dupa romanul What Dreams may come de Richard Matheson. Distribusie: Robin Williams (Chris Nielsen), Cuba Gooding Jr. (Albert Lewis), An nabella Sciorra (Annie Collins-Nielsen), Max von Sydow (calauza), Jessica Brooks Grant (Marie Nielsen), Josh Paddock (Ian Nielsen), Rosalind Chao (Leona). Muzica: Michael Kamen. Imagine: Eduardo Serra. Montaj: David Brenner, Maysie Hoy. Durata: 106 min. Filmul lui Ward adopta unele motive din viziunea dantesca asupra paradisului si a iadului si desfasoara pe fundalul ei, uneori fascinant din punct de vedere viz ual, melodrama fara profunzime psihologica a salvarii unei femei din iad de catr e sosul ei iubitor. Att jocul cu aluziile mitologice ct si muzica pompoasa intensi oneaza sa sussina pretensiile de capodopera ale filmului, produs la vremea lui f oarte costisitor, cu cele mai noi efecte vizuale.

Personajul principal este un medic pediatru care si pierde ntr-un accident copiii. Iubindu-si mult sosia, cu care se considera nrudit ca suflet geaman, el se dedic a dupa nenorocire numai ei. Atunci cnd si el este ucis ntr-un accident rutier, sos ia lui, pictorisa de profesie, si ia viasa. ntr-o lume de apoi conforma cu interpr etarea triviala a crestinismului, eroul se regaseste ntr-un paradis creat de prop ria lui fantezie, bazat pe tablourile cu culori intense ale sosiei. Aceasta este lasata prada deznadejdii ntr-un iad dantesc, nsa este salvata pna la urma de iubir ea sosului ei. Limitele bunului gust sunt demult depasite atunci cnd, n scena fina la, perechea rencarnata se rentlneste pe pamnt, ca ntr-o ilustrata kitsch n postura a doi copii fermecasi unul de celalalt[85]. [modificare] Note^ Diodor: Istorii 4, 43,1s. ^ Philostrat n Heroicos si Vita Apollonii , Pausanias 9, 30,5. ^ Pentru un rezumat al legendei Mitru 2007, p. 135-144. ^ Herodot: Istorii, Cartea II, par. 81. ^ Poetae Melici Graeci, ed. D. L. Page, Oxford 1962. ^ Ibidem. ^ Teoria este ultima oara prezentata de Klodt 2004, p. 57 ss. ^ Euripide: Ifigenia n Aulis, versurile 1211-1214. ^ Euripide: Bacantele, versurile 560 ss. ^ Euripide: Hypsipyle t 78. ^ Pseudo-Euripide: Rhesus, versurile 943 ss. ^ Aristofan: Pasarile versurile 693-703. ^ Platon: Banchetul, 179d-e. ^ Platon: Protagoras, 316d. ^ Platon: Timaios, 67c si 68c. ^ Ion 533c, 536b, Cratilos 400b-402b, Republica 620a, 621a-b, Menon 81a-c, Phile bos 66c-d. n Ion tonul este nsa ambivalent, deoarece sunt luasi n derdere poesii ca urmasi ai lui Orfeu si Musaios. ^ Platon: Phaidon, 69c.

^ Platon: Timaios, 40e, cf. Frede 2004, p. 240. ^ Edisia Neil Hopkinson: A Hellenistic Anthology, Cambridge 1988, rndurile 834-86 1. ^ Apollonios Rhodios: Argonautica, cntul I, versurile 25-34, si cntul al IV-lea, v ersurile 905 ss. ^ Edisia Diels/Kranz 1950, 1A 15a. ^ Diodorus Siculus: Istorii, I,23, I,96, III,65, IV,25 43,1 si 48,6-7 (secolul I .Hr.). ^ Ibidem IV, 25,4. ^ Vergiliu: Georgica IV, versurile 453-527 (vezi edisia online). ^ Lee 1996. ^ Ovidiu: Metamorfoze cartea a X-a, versurile 1-106 (Orfeu si Euridice) si n cart ea a XI-a, versurile 1-66 (moartea lui Orfeu). Vezi edisia online. ^ Conon: Diegestis 45, text transmis de compilatorul Photios din secolul al IX-l ea, accesibil prin edisia: Malcolm Kenneth Brown: The Narratives of Konon. Text, Translation and Commentary of the Diegestis, Mnchen 2002. ^ Pausanias: Descrierea Eladei, pasajele 2, 30,2; 5, 26,3; 6, 20,18; 9, 30,4-5; 10, 7,2, scrise ntre 143 si 176 d.Hr. ^ Phiostrat: Heroicos 5,3, Vita Apollonii 4,14. ^ Argonautica Orfica, versurile 245-275, 704-797, 941-1015, 1268-1290. ^ Graf 1987, passim - Bremmer 1991, passim. ^ Graf 1987, p. 92. ^ Horasiu): Epistula ad Pisones versurile 391-401. Vezi edisia online. ^ Bliss, A.J. (editor): Sir Orfeo, Oxford 1954. ^ Dante: Divina Comedie, versul 140. Vezi edisia online. ^ Kindlers neues Literaturlexikon, editat de Walter Jens, Mnchen 1988, vol. 13, p . 511 s. ^ Dieter Paul Fuhrmann: Orphische und hermetische Tradition in Goethes Werk Urwo rte. Orphisch n: Zeitschrift der Germanisten Rumniens 1-2 (15-16) Januar-Dezember 1999 (online). ^ Vezi poezia la Wikisource. ^ Vezi poezia la Wikisource ^ Poezie din ciclul Neue Gedichte, aparut in 1907. Vezi Rehm 1950. ^ Ciclu editat n 1923. Pentru literatura suplimentara vezi bibliografia n: Kindler s neues Literaturlexikon, editat de Walter Jens, Mnchen 1988, vol. 14, p. 150. ^ Walter A. Strauss: Jean Cocteau, The Mask Of Orpheus And Narcissus, in Religio logiques 15 (1997) (online) - Harsan 2005, passim. ^ Harsan 2005, passim. ^ Kindlers neues Literaturlexikon, editat de Walter Jens, Mnchen 1988, vol. 17, p . 712 - Harsan 2005, passim. ^ Metamorfozele, cartea a XI-a, versurile 30-43. ^ Simion 1985, p. 179-185 ^ Vezi recenzia n Revista 22 ANUL XIV (792) (10 mai - 16 mai 2005). ^ Platon: Banchetul, 179d-e. ^ Walker 1953, p. 100-120. ^ Suppl.Ficin. I,87 la Kristeller 1937. ^ Scienza Nuova 1725, p. 79. ^ Cf. definisiei din scrisoarea adresata lui Christian Goldbach n 27 aprilie 1712 : Muzica este exercitarea ascunsa a aritmeticii de catre suflet, care nu este con stient ca socoteste . ^ Confesiuni, cartea a V-a. Vezi textul la Wikisursa. ^ Scrisori pentru promovarea umanitasii , 1793-1797, ndeosebi scrisorile 31 si 106 Johann Gottfried von Herder: Werke, ed. Bernhard Suphan, 33 vol., Berlin, 18771913 (reprint Hildesheim 1967), vol. II p. 133, vol. IV, p. 90 ss.; vol. XXII, p . 179 ss. ^ Cartea a 3-a, 52, vol. I. ^ Nasterea tragediei din spiritul muzicii, 19. ^ Pyle 1981 ^ Sony Seon 60095 ^ Das Groe Buch der Musik, ed. de Hanspeter Bennwitz s. a., Freiburg 1962, p. 299 -

A. Csampai, D. Holland 1988 - Das Cambridge Buch der Musik, ed. de Stanley Sadi e si Alison Latham, Frankfurt am Main 1999, p. 167 ss. ^ La Mara (Marie Lipsius): Musikalische Studienkpfe , vol. IV, Classiker Leipzig 1880, p. 211-214 - Reissmann, August: Christoph Willibald von Gluck. Sein Leben und seine Werke, Berlin / Leipzig 1882, p. 105-114, 147-151 - A. Csampai, D. Hol land 1988 - Das Groe Buch der Musik, ed. de Hanspeter Bennwitz s. a., Freiburg 19 62, p. 270 s. - Das Cambridge Buch der Musik, ed. de Stanley Sadie si Alison Lat ham, Frankfurt am Main 1999, p. 253 ss. ^ Pohl, Carl Ferdinand / Botstiber, Hugo: Joseph Haydn 3 vol., Leipzig 1927 (vol . III), p. 340-345. ^ La Mara (Marie Lipsius): Musikalische Studienkpfe , vol. I, Romantiker Leipzig 1883, p. 312, 322, 332. ^ vezi libretul original la Wikisource ^ Siegfried Kracauer: Evoh! si Feerien, n: Jacques Offenbach und das Paris seiner Zeit, prima edisie Amsterdam 1937, noua edisie ngrijita de Ingrid Belke: Siegfrie d Kracauer: Schriften, vol. VIII, Frankfurt a. M. 2005, p. 179-191 si p. 318-320 . Solveig Malatrait: Vom Steine-Erweicher zum Straenmusikanten - Die Hllenfahrt de s Sngers auf der franzsischen Bhne der Moderne, n: Zenck (ngrijitoare de edisie): Der Orpheus-Mythos von der Antike bis zur Gegenwart. Discursurile unei prelegeri in terdisciplinare sinute la Universitatea Hamburg, semestrul de vara 2003, Peter L ang: Frankfurt a. M. 2004 (= Hamburger Jahrbuch fr Musikwissenschaft, Redacsia Ka i Stefan Lothwesen, vol. 21), p. 169-191. ^ Richard Wagner: Eine Kapitulation, n: Gesammelte Schriften, ed. Wolfgang Golthe r, vol. IX, Berlin f. d. (cca. 1914), p. 3-41. ^ Das Cambridge Buch der Musik, ed. de Stanley Sadie si Alison Latham, Frankfurt am Main 1999, p. 505. ^ Clasificare iconografica conform: Udo Reinhardt: Orpheus und Eurydike. - Bilde r zum Text, n: Der altsprachliche Unterricht 3 (1997), pp. 80-96 (p. 84). ^ Margot Schmidt: Bemerkungen zu Orpheus in Unterwelts- und Thrakerdarstellungen , n: Borgeaud 1991, p. 31-50. Despre pictura vaselor pugliene vezi lucrarea de re ferinsa: Arthur Dale Trendall, Alexander Cambitoglou: The red-figured vases of A pulia, Oxford vol. 1 1978 vol. 2 1982 (= Oxford monographs on classical archaeol ogy). ^ Jesnick 1997. ^ Izvoarele patristice care subliniaza monoteismul lui Orfeu sunt: Clem. Alex. P rotr. I 3; Euseb. Praep. evang. XIII 12; Ps.-Just. Cohort ad Graecos XIVs; Chiri l Jer. Contra Iulianum I, 25. ^ Puterea asupra salbataciunilor este o tema n: Euseb. Vita Const. XIV; Grig. Naz . Oration in s. lumina. ^ Augustin: De civ. Dei XVIII 37. ^ Folio 73v al MS 9392 din Bibliothque Royale, Bruxelles. ^ Cartea a XI-a, versurile 57-61. ^ De ex. V. Solis, Frankfurt 1563. ^ Bougonia este n Georgica IV, v. 281-314, descrisa ca geneza albinelor lui Arist aeus din cadavrele de taur. ^ Zu Drers Zeichnung Der Tod des Orpheus und verwandten Darstellungen, n: Jahrbuch d er Hamburger Kunstsammlungen 23 (1978), p. 7-24. ^ Aby Warburg: Drer und die italienische Antike, n: Verhandlungen der 48. Versamml ung deutscher Philologen und Schulmnner in Hamburg, Leipzig 1906, p. 55-60, repro : Aby Warburg: Ausgewhlte Schriften und Wrdigungen, ed. de Dieter Wuttke, Baden-Ba den 1980, p. 125-135 ^ Stanley Meltzoff: Botticelli, Signorelli and Savonarola. Theologia poetica and Painting from Boccaccio to Poliziano, Florensa 1987, p. 282-356. ^ Dieter Krusche: Reclams Filmfhrer, Stuttgart 1993, p. 418 s.- Descriere n IMDb. ^ Lexikon des internationalen Films, ed. de Horst Peter Koll s. a. Frankfurt a. M. 2002, vol. II, p. 2354 - Descriere n IMDb ^ Vezi capitolul "Orfeu n literatura" si descrierea n IMDb ^ Vezi descrierea n IMDb. ^ Vezi descrierea n IMDb. ^ Vezi descrierea n IMDb, o scurta revista a criticilor pe showbizdata si articol

ul Dreams: Heaven Help Us n Washington Post. [modificare] Bibliografie(n ordine cronologica)

[modificare] Literatura despre Orfeu si TraciaAlexandru Mitru: Legendele Olimpul ui, 2 vol., Bucuresti 1972 (72007), vol. 2 Eroii, p. 135-144. Otto Kern (editor): Orphicorum fragmenta, Berlin 1922. 2 Dublin/Zrich 1972. Mircea Eliade: Istoria credinselor si ideilor religioase, vol. 2, Bucuresti 1986 , p. 177 s. Fritz Graf: Orpheus: A Poet among Men, n: Jan Bremmer (ngrijitor de edisie): Inter pretations of Greek Mythology, Londra / Sidney 1987, p. 80-106. Jan Bremmer: Orpheus: From Guru To Gay, n: Philippe Borgeaud (ngrijitor de edisie) : Orphisme et Orphe - en lhonneur de Jean Rudhardt, Geneva 1991 (= Recherches et R encontres. Publications de la Facult des lettres de Genve 3), p. 12-30. Claudia Maurer Zenck (ngrijitoare de edisie): Der Orpheus-Mythos von der Antike b is zur Gegenwart. Discursurile unei prelegeri interdisciplinare sinute la Univer sitatea Hamburg, semestrul de vara 2003, Peter Lang: Frankfurt a. M. 2004 (= Ham burger Jahrbuch fr Musikwissenschaft, Redacsia Kai Stefan Lothwesen, vol. 21). Die Thraker. Das goldene Reich des Orpheus, Ausstellung 23. Juli bis 28. Novembe r 2004, Kunst- und Ausstellungshalle der Bundesrepublik Deutschland. Zabern, Mai nz 2004. ISBN 3-8053-3341-2 [modificare] Literatura despre orfismul grecEduard Meyer: Geschichte des Altertu ms, edisia a 4-a Darmstadt: Wissenschaftliche Buchgesellschaft, 1965 (repro dupa edisia 1884-1902), vol. III, p. 678-706. Jacob Burckhardt: Griechische Kulturgeschichte: Achter Abschnitt. Zur Philosophi e, Wissenschaft und Redekunst. Geschichte des Altertums, n: Gesammelte Werke. Ban d 1-10, Darmstadt: Wissenschaftliche Buchgesellschaft, 1955-1959 (repro dupa edi sia 1898-1902), vol. VII, p. 422. Ernst Maass: Orpheus. Untersuchungen zur griechischen, rmischen, altchristlichen Jenseitsdichtung und Religion. Beck, Mnchen 1895, Scientia-Verl., Aalen 1974 (Rep r.). ISBN 3-511-00992-8 K. Meuli: Scythica (1935), n: Gesammelte Schriften vol II, Basel/Stuttgart 1975, p. 817-879. Karl Kernyi: Die orphische Kosmogonie und der Ursprung der Orphic. in: Eranos 194 9, p. 62s69. Hermann Diels/Walther Kranz (ngrijitori de edisie): Die Fragmente der Vorsokratik er, vol. I, Berlin 61951, 1A 15a. R. Pettazzoni: Les Mystres Grecs et les religions mystre de lantiquit. Recherches rc ntes et problmes nouveaux, n: Cahiers dHistoire Mondiale, II, 2 si 3, Paris 1955, p. 303-312, 661-667, bibliografie cu referinsele esensiale. Mircea Eliade: Nasteri mistice, Humanitas: Bucuresti 1995 (traducere din Naissan ces mystiques, Paris 1959), p. 137-151. ISBN 973-28-0609-5 R. Merkelbach: Die orphischen Papyri von Derveni. Zeitschrift fr Papyrologie und Epigraphik (ZPE). Habelt, Bonn 1.1967. Orfismo in Magna Grecia, Atti del 14. convegno di studi sulla Magna Grecia (Tara nto 6-10 ottobre 1974), Napoli 1975. Agostino Masaracchia (ngrijitor de edisie): Orfeo e lOrfismo, Atti del Seminario N azionale (Roma-Perugia 1985-1991), Roma 1993. Marco Antonio Santamaria Alvarez: Orfeo y el orfismo. Actualizacin bibliogrfica (1 992-2003), aparut periodic n: 'Ilu. Revista de Ciencias de las Religiones. Nr. 0 (1995) - Nr. 8 (2003). Dorothea Frede: Die Orphik - Mysterienreligion oder Philosophies, n: Claudia Maur er Zenck (ngrijitoare de edisie): Der Orpheus-Mythos von der Antike bis zur Gegen wart. Discursurile unei prelegeri interdisciplinare sinute la Universitatea Hamb urg, semestrul de vara 2003, Peter Lang: Frankfurt a. M. 2004 (= Hamburger Jahrb uch fr Musikwissenschaft, Redaktion Kai Stefan Lothwesen, vol. 21), p. 229-245. [modificare] Literatura despre Orfeu n artePaul Oskar Kristeller: Supplementum Fi cinianum, 2 vol., Florensa 1937 (repro 1973). Marsilio Ficino: Thologie Platonicienne de l'immortalit des ames (=Platonica theol ogica de immortalite animorum), text n fr./lat., ed. & trad.: Raymond Marcel, 2 v ol., Paris 1964.

Johann Gottfried von Herder: Werke, ed. Bernhard Suphan, 33 vol., Berlin, 1877-1 913 (reprint Hildesheim 1967), vol. II p. 133, vol. IV, p. 90 ss.; vol. XXII, p. 179 ss. J. Wirl: Orpheus in der englischen Literatur, Wien 1913. L. Marrone: Il mito di Orfeo nella drammatica italiana, Napoli 1919. P. Cabaas: El mito de Orfeo en la literatura espaola, Madrid 1948. W. Rehm: Orpheus. Der Dichter und die Toten. Selbstdeutung und Totenkult bei Nov alis Hlderlin Rilke, Dsseldorf 1950. K. Ziegler: Orpheus in Renaissance und Neuzeit, n: Form und Inhalt, Festschrift O tto Schmitt, Stuttgart 1950, p. 239-256. D.P. Walker: Orpheus the Theologian and the Renaissance Platonists, n Journal of the Warburg and Courtauld Institutes 16 (1953), p. 100-120. J.B. Friedmann: Orpheus in the Middle Ages, Cambridge/Mass. 1956. A. Buck: Der Orpheus-Mythos in der italienischen Renaissance, Krefeld 1961 (= Sc hriften und Vortrge des Petrarca-Instituts Kln 15). E. Kushner: Le mythe d Orphe dans la littrature franaise contemporaine, Quebec 1961. Klaus Heitmann: Typen der Deformierung antiker Mythen im Mittelalter. Am Beispie l der Orpheussage, n: Romanistisches Jahrbuch 14 (1963), p. 45-77. M. Owen Lee: Orpheus and Eurydice. Myth, Legend, Folklore, n C&M26 (1965), p. 402 -412. H.B. Riffaterre: Lorphisme dans la poesie romantique: themes et style surnaturali stes, Paris 1970. Marcel Detienne: Orphe au miel, n: Quaderni Urbinati di Cultura Classica 12 (1971) , p. 7-23. C.M. Kauffmann: Orpheus, the lion and the unicorn, n: Apollo 98 (1973), p. 192-19 6. E. de Lact: Het Orpheus-thema in de Nederlandse letterkunde van deze eeuw n : Her meneus 50 (1978), p. 315-321. Theodor W. Adorno: Brgerliche Oper, n: Gesammelte Schriften, Frankfurt a. M. 1978, vol. 16, p. 24-39, despre Orfeu p. 30. Zu Drers Zeichnung Der Tod des Orpheus und verwandten Darstellungen, n: Jahrbuch der Hamburger Kunstsammlungen 23 (1978), p. 7-24. C.M. Pyle: Il tema di Orfeo, la musica e le favole mitologiche del tardo Quattro cento, n: Ecumenismo della cultura II. Atti del XIII convegno internaz. del Centr o di studi umanistici Montepulciano, Palazzo Tarugi 1970, a cura di G. Tarugi, F lorensa 1981, p. 121-139. John Warden (ngrijitor de edisie): Orpheus. The Metamorphoses of a Myth, TorontoBuffalo-Londra 1982. O. Varga: Quo vadis Musicas Cei trei vienezi si nostalgia lui Orfeu. Tripla mono grafie polemica, Bucuresti 1983. R.M. San Juan: The Legend of Orpheus in Italian Art 1400-1530, (Diss.) Londra 19 83. Ella Schwartz: Aspects of Orpheus in Classical Literature and Mythology, (Diss.) Cambridge/Mass. 1984. Eugen Simion: Poezia ca soteriologie. Orfeu si Euridice n spasiul bucurestean, n: Sfidarea retoricii. Jurnal german, Bucuresti 1985, p. 179-185. A. Csampai, D. Holland (ngrijitori de edisie): Claudio Monteverdi, Orfeo. Christo ph Willibald Gluck, Orpheus und Eurydike. Texte, Materialien, Kommentare, Reinbe ck 1988. C. Segal: Orpheus. The Myth of the Poet, Baltimore/Londra 1989. D. M. Kosinski: Orpheus in Nineteenth-Century Symbolism, Ann Arbor: Londra 1989. A. Beague, J, Boulogne, A. Deremetz, F. Foulze: Les visages dOrphe, Villeneuve dAsc . 1989. M. Speiser: Orpheusdarstellungen im Kontext poetischer Programme, Innsbruck 1992 . Le mythe d'Orphe, edisie ngrijita de John E. Jackson, numar monografic al revistei Versants. Revue suisse des littratures romanes 24 (1993). H. Semmelrath: Der Orpheus-Mythos in der Kunst der italienischen Renaissance Ein e Studie zur Interpretationsgeschichte und zur Ikonologie, (Diss.) Kln 1994.

Catherine Camboulives, Michle Lavalle (ngrijitoare de edisie): Les Mtamorphoses dOrph . catalogul expozisiei Tourcoing - Straburg - Brssel 1994/1995. Tourcoing 1995. IS BN 90-5349-167-8 M. Owen Lee: Virgil as Orpheus. A Study of the Georgics, New York 1996. R. Falconer: Orpheus dis(re)membered: Milton and the myth of the poet-hero, Shef field 1996. E.-M. Knittel: Orpheus im Horizont moderner Dichtungskonzeptionen, Mnster 1996. Ilona Julia Jesnick: The image of Orpheus in Roman mosaic, an exploration of the figure of Orpheus in Graeco-Roman art and culture with special reference to its expression in the medium of mosaic in late antiquity. Bar International series. vol. 671. Diss. 1992. Archaeopress, Londra 1997. ISBN 0-86054-862-7 Orphe et Eurydice: mythes en mutation, edisie ngrijita de Metka Zupancic, numar mo nografic al revistei Religiologiques 15 (1997), online [10] Mythos Orpheus. Texte von Vergil bis Ingeborg Bachmann, edisie ngrijita de W. Sto rch. Leipzig 1997 (Reclam-Bibliothek 1590). Le mythe d Orphe au XIXe et au XXe sicle, prelegeri ale colocviului cu acelasi nume, edisie ngrijita de Pierre Brunel numar monografic al revistei Revue de littrature compare (RLC), Didier: Paris 4 (1999). Pierre Brunel, Daniele Pistone (ngrijitori de edisie): Musiques dOrphe, Paris 1999. Bernadette Bricout (ngrijitoare de edisie): Le regard dOrphe. Les mythes littraires de lOccident, Paris 2001. Blick auf Orpheus. 2500 Jahre europischer Rezeptionsgeschichte eines antiken Myth os. Edisie ngrijita de Christine Mundt-Espn, Francke: Tbingen 2003 (= Mainzer Forsc hungen zu Drama und Theater, vol. 29). ISBN 3-7720-2797-0 Marcel Detienne: The Writing of Orpheus. Greek Myth in Cultural Context. Transla ted by Janet Lloyd. The Johns Hopkins UP, Baltimore 2003. (L criture d'Orphe. Gallim ard, Paris 1989.) ISBN 0-8018-6954-4 Philippe Borgeaud (ngrijitor de edisie): Orphisme et Orphe - en lhonneur de Jean Ru dhardt, Geneva 1991 (= Recherches et Rencontres. Publications de la Facult des le ttres de Genve 3). Maria-Xeni Garezou: capitolul Orpheus n: Lexicon Iconographicum Mythologiae Class icae (LIMC) vol. VII, Zrich / Mnchen 1994, partea 1 p. 81-105, partea 2 p. 57-77. Claudia Klodt: Der Orpheus-Mythos in der Antike, n: Claudia Maurer Zenck (ngrijito are de edisie): Der Orpheus-Mythos von der Antike bis zur Gegenwart. Discursuril e unei prelegeri interdisciplinare sinute la Universitatea Hamburg, semestrul de vara 2003, Peter Lang: Frankfurt a. M. 2004 (= Hamburger Jahrbuch fr Musikwissen schaft, Redaktion Kai Stefan Lothwesen, vol. 21), p. 37-98. ^ Lexikon der Kunst, editat de E. A. Seemann, Leipzig 2004, vol 5 Mosb-Q, p. 316 s . Monica Harsan: Mitul lui Orfeu n dramaturgia contemporana, diss. Chisinau 2005 (h ttp://www.scribd.com/doc/6709102/Monica-Harsan-Thesis versiune online]). [modificare] Legaturi externeWikimedia Commons consine materiale multimedia lega te de Orfeuen Ancient Scroll May Yield Religious Secrets fr Orfeu n arta fr Orfeu si Euridice fr Articol excelent despre mit si recepsia lui, acumulnd multe alte surse din spa siul virtual de Index al recepsiei personajului n operele muzicale de Index curent al operelor muzicale, cinematografice, literare si al studiilor istoriografice cu referiri la Orfeu nl ORPHEUS SITE SCHOLENNETWERK UNIVERSITEIT UTRECHT (index n olandeza al operelor de arta cu subiectul Orfeu, incluznd si creasiile cinematografice) Encyclopaedia Orphica, Work in progress (n srbo-croata) Adus de la http://ro.wikipedia.org/wiki/Orfeu Categorii: Articole de calitate Mitologie greaca Personaje literare Person aje din Divina Comedie Personaje din opere Iconografie Personaje de film Personaje citate n Divina Comedie (Infernul) Unelte personaleCreare cont / Autentificare Spasii de numeArticol Discusie Varia nteVizualizariLectura Modificare Istoric AcsiuniCautare NavigarePagina principa

la Portaluri tematice Cafenea Articol aleatoriu ParticipareSchimbari recente Pro iectul saptamnii Ajutor Portalul comunitasii Donasii Tiparire/exportareCreare car teDescarca PDFVersiune de tiparitTrusa de unelteCe trimite aici Modificari corel ate Trimite fisier Pagini speciale Navigare n istoric Citeaza acest articol n alte limbissss sssssssss sssss Brezhoneg Bosanski Catal Cesky Dansk Deutsch ssssssss English Esperanto Espaol Eesti sssss Suomi Franais Galego sssss Hrvatski Magyar Ba hasa Indonesia Italiano sss sssssss sss Latina Ltzebuergesch Lietuviu Nederlands sNorsk (bokml)s Polski Portugus sssssss Srpskohrvatski / ssssssssssssss Shqip ssss ss / Srpski Svenska Tagalog Trke ssssssssss Tisng Vist ss Ultima modificare efectu ata la 22:15, 2 iunie 2011. Acest text este disponibil sub licensa Creative Commons cu atribuire si distribu ire n condisii identice; pot exista si clauze suplimentare. Vedesi detalii la Ter menii de utilizare. Politica de confidensialitate Despre Wikipedia Termeni