Istoria a-critica a literaturii romane ALEX GOLDIS Oricat de asteptata, putini puteau anticipa succesul aproape neverosimil cu care

a fost intampinata Istoria critica a lui Manolescu la lansarea din noiembrie de la Gaudeamus. 3000 de volume rase in mai putin de 5 zile, cautatul de pile la editura pentru a face rost de un exemplar, vandutul pe sub masa, toate, au activat un imaginar care contrazice flagrant statutul culturii si al cartii intr-o economie de piata serioasa, cum tinde sa devina a noastra. Marii canonizatori Cauzele acestui succes neasteptat deriva din imensul prestigiu al autorului. Caci cartea nu reprezinta doar un canon literar, de care ar fi interesati direct criticii si scriitorii ingrijorati de posteritatea lor, ci, in primul rand, un canon didactic. Cu toata reforma invatamantului de dupa Revolutie, postmodernizat ad hoc (moda manualelor si a textelor alternative), aproape nimic nu s-a schimbat in canonul didactic al literaturii romane. Scriitorii introdusi in programe dupa Marin Preda sau Nichita Stanescu autori canonici inca de la inceputul anilor 70 sunt inca priviti cu mefienta. Pe de o parte, e de vina traditionalismul intrinsec si oarecum firesc al invatamantului secundar bulversat de haoticele revizuiri postrevolutionare, pe de alta parte, vina e a promotiei de critici imediat urmatoare saizecistilor. Dedicati trup si suflet generatiei din care fac parte, specializati in actualitatea literara si in lobby-ul generationist, criticii optzecisti n-au mai avut credibilitatea saizecistilor, aproape fara exceptie cronicari dublati de istorici literari. Nefirescul e, totusi, cel al saizecistilor care, afirmati dupa o perioada de sever dogmatism, trebuiau sa lupte permanent pe doua fronturi literare: acela al actualitatii, pentru a impune tineri valorosi, si acela al istoriei, pentru a reface o traditie literara trunchiata. Sensul criticii lor era mai degraba recuperativ decat fracturist. De aceea, modelul insusi de consacrare a debutantilor e diferit de la o generatie la alta: daca criticii saizecisti insistau asupra reinnodarii literaturii tinerilor cu un filon traditional, pentru optzecisti, ruptura era criteriul principal in valorizare. La saizecisti, consacrarea se facea in dublu sens: cei noi erau legitimati de cei vechi doar in masura in care acestia din urma recapatau drept de intrare in circuit prin alinierea la un prezent literar acceptat de oficialitati. E normal, asadar, ca manualele sa preia cu usurinta niste scriitori care, din cauza ciudateniei situatiei, au aparut traditionali inca din primele carti (de aici si schizoidia dintre acceptarea lui Nichita Stanescu in programe si imposibilitatea de a-l traduce pana azi la nivel scolar). Efectul e pervers si paradoxal: Radu G. Teposu, Ion Bogdan Lefter sau Mircea Cartarescu, cei care au luptat pentru canonizarea generatiei lor, n-au reusit s-o impuna pana la capat, in timp ce Manolescu sau Simion, critici cu largi deschideri nu doar catre saizecisti, ci catre toate sectoarele literaturii romane, au ramas marii canonizatori. Traditia pe care au activat-o in momentul in care au vorbit despre debutanti a contat mai mult decat criteriul originalitatii, pus in joc de criticii mai tineri. Traditionalismul criticii postbelice

De altfel, chiar efervescenta criticii romanesti din anii 60 a stat sub semnul unui traditionalism de substanta. Cei mai influenti critici ai generatiei, de la Manolescu si Simion, pana la Valeriu Cristea sau Gheorghe Grigurcu, au refuzat constant importul de teorii si sisteme la moda in Occident. Noua Critica franceza, cu toate deschiderile ei spre structuralism sau marxism, oferea un model de progresism stiintific care, desi cu totul altceva decat realismul socialist de la noi, putea fi usor instrumentat politic. Din aceasta cauza, structuralismul lui Sorin Alexandrescu, Virgil Nemoianu sau Toma Pavel, istoria ideilor a lui Adrian Marino sau studiile umaniste ale lui Nicolae Balota (nu mai vorbesc de sociologia lui Paul Cornea sau Zigu Ornea) sunt respinse din start, in numele unei critici estetice si a primatului judecatii de valoare. Orice metoda care depasea intuitia sau subiectivitatea criticului era banuita, in acest dogmatism rebours, de ideologizare sau de cantonare in sistem. Innoirea criticii romanesti Manolescu & co. au castigat infruntarea pentru ca aveau dreptate in context ia, asadar, forma unui nou maiorescianism ca disociere a valorilor estetice si a unui nou sainte-beuve-ism ca epicureism al gustului. La jumatatea deceniului al saptelea, cand toate valorile istoriei literare romanesti erau compromise de mostenirea culturala leninista, noutatea demersului critic nu consta in aplicarea unor metode cat mai actuale (baza polemicii dintre Picard si Barthes in Franta), ci in restabilirea cursului normal al istoriei literare. Rezultatul se vede cu ochiul liber: daca in Franta cel mai mare critic din a doua jumatate a secolului este un teoretician ingenios ca Roland Barthes, la noi, titlul de glorie ii revine cronicarului literar cel mai important. Desi respingea in maniera tinereasca studiul monografic sau istoric in favoarea lecturilor infidele, plasandu-se deschis in tabara lui Barthes, privit azi, Manolescu, impreuna cu multi din generatia lui, e mai degraba un picardian, un critic si un istoric de tip traditional care, fara mina stiintifica a francezului, dar avand totusi constiinta moderna a relativitatii, crede in obiectivitatea valorii estetice. Sesizand, intr-una din Teme, diferenta dintre critica literara traditionala, care se practica in presa noastra, si aceea care se practica in publicatiile franceze, precum si de ce la noi, cronicarul si-a pastrat pana azi statutul de dispecer al valorilor, Manolescu incearca sa-si explice fenomenul prin doua cauze: Una ar fi faptul ca cei mai multi din marii nostri critici au fost cronicari literari si au creat speciei un fel de aura mitica, inca nerisipita. Alta ar fi ca modul oarecum concentrat in care s-a realizat evolutia literaturii noastre, sarind unele etape, n-a permis fixarea, de fiecare data, in constiintele literare, a noilor forme, care au surprins adesea pe cititor prin succedarea lor rapida si l-au derutat. A doua cauza atinge voalat ceea ce publicistul din anii 80 nu putea sa rosteasca cu voce tare: intr-un mediu puternic ideologizat, misiunea importanta a criticului nu era de a inova domeniul disciplinei, ci aceea, traditionala, ca la inceputurile culturii, de a pazi specificul literarului si de a decanta valoric operele. De aici nu rezulta ca noile metode au trecut complet pe langa urechile criticii romanesti (aerul epocii e imbibat de noutatile criticii franceze), nici ca cei mai importanti cronicari postbelici sunt niste personaje inguste si rudimentare (multi sunt capete teoretice), ci ca la noi, canonul critic de sub comunism are o conformatie speciala: empirismul si libertatea asociativa, precum si critica de gust au trecut drept novatoare, in vreme ce sistemul, eruditia sau specializarea au fost asimilate traditionalismului si dogmatismului adica exact pe dos decat in Occident.

Lucrul e de inteles intr-un context bruiat. Daca n-au adus metode critice revolutionare care sa le creeze un destin european pe piata ideilor literare, criticii postbelici au construit un canon la fel de valabil cu oricare altul dintr-o literatura occidentala, scrisa in regim de libertate. Din ce le-au oferit scriitorii in timpul unui regim de cenzura, au exploatat la maxim. Daca n-au reusit sa fie noi in domeniul criticii propriu-zise, ei au reusit, in schimb, tinand de cateva principii tari, sa innoiasca o literatura, sesizandu-i cu indreptatire directiile. De aici, imensul prestigiu public, pastrat pana azi, de neegalat de alta generatie critica intr-un viitor apropiat. Portretul criticului la tinerete Prin naturaletea discursului s-a remarcat, inca de la primele incercari din anii 60, critica lui Nicolae Manolescu. Chiar fata de colegii de generatie care-i impartaseau reactia la dogmele marxiste, Matei Calinescu sau Eugen Simion, Manolescu manifesta o tinerete si un nonconformism in ton cu aplombul juvenil al debutantilor Nichita Stanescu sau Ana Blandiana calitati ce tradau numaidecat intentia de a lua o intreaga literatura pe cont propriu. Nu in mesajele textelor sale, de bun-simt in mare parte, ci in tonalitatea lor ireverentioasa si imprudenta intr-un moment in care reverenta si prudenta faceau legea in viata literara romaneasca, consta rapiditatea cu care s-a impus drept cel mai avizat critic al generatiei. E, in fond, primul care ridiculizeaza limbajul realist-socialist, activ inca la inceputul anilor 60, atragand atentia asupra stilului in critica. E initiatorul dezbaterii din 1965-66 despre importanta unei metode critice, desi trece in tabara potrivnica teoreticienilor dupa 70 (Astazi lucrurile s-au schimbat in asa masura incat, uneori, regret ca n-a triumfat bunul simt, ci vanitatea), postuland reintoarcerea la Sainte-Beuve. Cel care a dat, apoi, in primul deceniu de dupa destalinizare, cea mai discutata sintagma critica (lecturi infidele), dar si cel dintai care i-a tratat ireverentios pe criticii interbelici. Textul despre Vianu, in care vorbeste despre tristetea eruditiei, precum si cel despre Perpessicius, i-au atras antipatiile vechii garde. Nu in ultimul rand, cronicarul inegalat, proaspat si receptiv, imprevizibil si personal, completeaza portretul tanarului Manolescu, privit ca autoritate si citat in studii critice inca de la finele anilor 60. De aici incolo, prestigiul criticului creste exponential, Manolescu devine principala instanta la care se raporteaza scriitorul roman timp de trei decenii, personalitate care poate sa faca si sa desfaca destine literare. Nu-i de mirare, asadar, ca Istoria critica a literaturii romane a fost mai asteptata chiar decat cea a lui Calinescu, daca ne gandim ca istoricul interbelic nu se bucura nici pe departe de reputatia manolesciana in momentul publicarii impresionantului tom. Pentru a putea furniza vizibil adica vizual o alternativa reala la canonul calinescian, Manolescu pune pe masa un op la fel de voluminos si de monumental ca cel al maestrului. Din pacate, din punct de vedere al conditiunii materiale, cartea nu e la fel de rezistenta ca cea a criticului interbelic. Paralela 45 da dovada de neprofesionalism atat prin editare (textul e doldora de greseli), cat si prin legare, caci volumul nu rezista la o lectura, cat de

pasnica, de la un capat la celalalt. Prin volatilitatea foilor si prin mobilitatea cotorului, cartea tradeaza involuntar intentiile autorului de a propune un canon fix si solid. Anxietatea influentei Ca intentie, cartea nu iese din conceptia traditionala, imbratisata de criticii saizecisti, a istoriei literare ca istorie de valori estetice. E bizar cat de calinescian a ramas Manolescu din primele momente ale carierei, cand era acuzat de rauvoitori ca isi insuseste ideile maestrului, pana in plina maturitate. Calinescianismul lui Manolescu i-ar prilejui lui Harold Bloom un excelent studiu de anxietate a influentei, caci daca n-a scris niciodata o carte despre Calinescu, e, imi pare tot mai clar, pentru ca Manolescu isi rezerva placerea suprema de a scrie, intr-un fel, cartea lui Calinescu. Contextele sunt diferite, scenariul se repeta. Caci adversarilor calinescieni, eruditii dogmatici, li s-au adaugat, de-a lungul timpului, cativa oponenti noi. Intr-o postfata nu intamplator bloomiana (Nostalgia esteticului), Manolescu enumera trei cauze care au dus la golul istoric dintre intreprinderea lui si cea calinesciana: greutatea de a articula faptele de istorie a literaturii in istoria sociala si politica in contextul totalitarismului, la care se adauga marea trecere printre intelectualii romani a structuralismului francez, cu anistorismul sau si, in fine, dupa 1990, americanizarea discursului cultural, fondat pe fragmentarism si pe lipsa de simt istoric. In realitate, nu structuralismul e de vina pentru lipsa istoriilor literare in timpul comunismului, ci imposibilitatea de a descrie o devenire istorica sau politica netributara ideologiei de stat. Desi ingenioasa, a doua cauza manolesciana e inghitita total de prima. Noutatea de conceptie a volumului, sintagma de istorie critica, formulata inca din 1990 de la prima editie si completata la a II-a nu poate fi imputata lui Lovinescu sau Calinescu, autori care, dincolo de faptul ca n-aveau constiinta, pe care a castigat-o doar specialistul din a doua parte a secolului prin Gadamer si Jauss, ca orice judecata de gust e mediata cultural, nici n-aveau baza de a discuta critic autorii prinsi in Istoriile lor. Nu e clar la ce traditie romaneasca ar fi putut apela cei doi cand pot fi numarati pe degete criticii de meserie cu buna expertiza asupra operelor literare. Abia efervescenta din anii 60, cand limbajul criticii s-a diversificat si cand comentariul a dobandit si la noi un statut oarecum autonom, istoria receptarii a devenit, intr-adevar, un domeniu interesant si concludent. Nu exagerarea originalitatii conceptului deranjeaza insa in Istoria critica, ci aplicarea lui in mod inconsecvent. Incepand cu capitolul Contemporanii (1948-2000), mai degraba decat sa scrie o istorie la doua maini, Manolescu refuza orice mana de ajutor de la ceilalti critici.

O istorie exclusivista si purificata

In ce priveste canonul critic propriu-zis, ma tem ca in tratarea materiei de pana in deceniul al V-lea al secolului XX, orice viitor istoric literar, de vor mai fi altii dupa Manolescu, va fi obligat sa mimeze cat mai convingator bucuria de a fi descoperit, pe cont propriu, ordinea si valorile impuse deja de Calinescu. Si totusi, as spune ca Nicolae Manolescu gaseste cel putin un truc eficient de a trece peste umbra magistrului. In primul rand, Istoria critica e mai purista si mai exclusivista decat cea calinesciana. Proba poate fi facuta statistic: Manolescu retine din ultimii 50 de ani la fel de multi autori ca G. Calinescu din ultimii 20 ai istoriei lui. Faptul e explicabil nu prin deficienta de valorizare a criticului interbelic, care ar fi pariat pe niste perdanti, ci prin diferentele de miza si de distanta culturala: in incercarea de a demonstra prin Istoria literaturii romane de la origini pana in prezent ca avem o literatura valabila intra nu doar factorul calitativ, ci si cel cantitativ. Manolescu, in schimb, nu mai face opera de intemeiere a unei literaturi nationale. Polemica lui e legata mai degraba de posibilitatea unui canon intr-un secol care respinge cu obstinatie ierarhizarile si traditiile umaniste. Apoi, daca pentru criticul interbelic canonul mai avea oarecum un aspect enciclopedist-sumativ, dupa Harold Bloom (autorul Istoriei critice marturiseste ca si-a modificat principiile dupa lectura fostului deconstructivist american) devine foarte clar ca ordinea canonica tine mai mult de eliminare decat de insumare: canonul se confunda cu mecanismul crud al memoriei. Astfel incat opul lui Manolescu nu e deloc o istorie stufoasa, nici tipologic, nici ca numar de autori. Criticul nu se fereste sa taie in carne vie, operele valabile ale clasicilor sunt uneori injumatatite. Dintre cei carora nu li se mai consacra portrete, cele mai importante epurari sunt Alexandru Vlahuta, Andrei Muresanu sau Cezar Bolliac pentru secolul XIX. Daca pentru secolul XX de pana in anii 40 te mai poti impaca cu despartirea de nume precum Demostene Botez, I. Al. Bratescu-Voinesti, Otilia Cazimir sau Emil Garleanu, mai putin explicabile sunt absentele unor scriitori valabili ca Panait Istrati ori Pavel Dan, precum si eliminarea in bloc a partii teoretizante a criticii. Manolescu nu-i retine pe Mihail Dragomirescu sau D. Caracostea, importanti nu numai in epoca, ci relevanti pentru istoria ideilor noastre literare, dupa cum nu-l mentioneaza nici pe D. Popovici, istoric respectabil privilegiind, in schimb, cronicari precum Ilarie Chendi sau Ion Chinezu. Poate ar fi meritat retinut si Nichifor Crainic, chiar si numai pentru ca a reprezentat un permanent punct de delimitare a marilor nostri critici interbelici. Un minus important, mai ales pentru o istorie care se vrea critica, e ignorarea totala a campului in care se misca operele valabile estetic: Manolescu nu acorda atentie gruparilor si curentelor decat tangential, in portretele scriitorilor, astfel incat sensul ideologic al evolutiei istorice e greu de intrevazut, altfel decat printr-o evolutie a formelor. La capitolul revalorizari, Manolescu repara, de fapt, lucruri deja reparate in receptarea postbelica, introducand la capitolul Mari scriitori nume precum Mateiu Caragiale, Max Blecher sau Anton Holban, minimalizand, in schimb, altele precum Gib. I. Mihaescu sau Ionel Teodoreanu. Urmuz, Tzara, Vinea sau Voronca nu trec, nici la Manolescu, pragul Marilor scriitori si, cu toate ca figureaza sub capitolul Avangardisti, criticul le descopera numai trasaturi temperamentale clasice. Urmuz ramane un autor amuzant de parodii absurde, lui Vinea poemul in spirit avangardist nu-i iese decat foarte rar de sub condei, iar Voronca e, in mod esential, un sentimental si un descriptiv. In schimb,

Manolescu absolva Poemul invectiva al lui Geo Bogza de etichetarea calinesciana sfidari juvenile. Daca revalorizarea istoriei de pana la Calinescu rezerva doar surprize de nuanta, in schimb, ea e o capodopera de inteligenta si de subtilitate critica. Fara a egala frumusetea epica sau risipa de sugestii din pagina calinesciana, Istoria critica a literaturii romane impresioneaza prin contrastul dintre prospetimea aproape ingenua a interpretarilor si stilistica retro. Manolescu are in volum, mai mult decat in cronici, fraza grea si sententioasa a istoricului literar de moda veche. Intrarea in pielea lui Calinescu echivaleaza cu imitarea unei retorici apasat-judecatoresti, mergand, uneori, pana la formule. Toate ticurile de limbaj si ritualurile cu aer definitiv din Istoria literaturii de la origini pana in prezent sunt prezente aici. Constient ca autoritatea o face in mare masura expresia, Manolescu zice in adevar in loc de intr-adevar, cutare opera sau personaj se tine minte, transcrie morbideta, acurateta in capitolele despre simbolisti etc. Istoria literaturii ca istorie a formelor Cu privire la reinterpretarile propriu-zise, pana la contemporani, aproape totul e citabil din Istoria critica. De la cei mai vechi autori pana la interbelici, Manolescu reface permanent in fundal o istorie a formelor. Desi ii respinge hotarat pe formalisti, istoricul urmareste metamorfozele literaturii vechi (cu moartea unor specii si aparitia altora), precum si conventiile de expresie ale romanticilor. Subtilitatea e ca noile metode nu sunt aplicate barbar, intru modernizarea fortata a scriitorilor nostri vechi, ci tocmai in vederea unei fixari in context: Ca sa fi scris memorialistica, ii era necesara lui Costin intuitia unui procedeu literar care n-avea niciun precedent in proza noastra si care era destul de putin frecvent la istoricii latini sau polonezi cunoscuti lui. Autorul letopisetului se misca intr-o traditie pur istoriografica. Daca G. Calinescu ii reactualiza pe scriitorii de pana in secolul XIX oarecum intuitiv, prin compararea cu autori contemporani, Manolescu reface mai clar sensul istoric al modernizarii, folosindu-se de o mai acuta constiinta a conventiilor literare, care criticului roman interbelic ii era inca inaccesibila. E capabil, astfel, sa repuna in drepturi aportul lui Maiorescu sau a lui Macedonski la schimbarea canonului poetic romanesc, sau sa reflecteze, de pilda, asupra sensului modern al gandirii lui Duiliu Zamfirescu, intaiul nostru teoretician in roman. Daca istoria lui Calinescu era mai bogata in intuitii si in detalii pitoresti, cea manolesciana e mai importanta prin constiinta istorica a formelor. Ce-i drept, meritul nu e neaparat al lui Manolescu personal, caci timpul scurs intre cele doua opuri a dat un mare numar de comentatori excelenti care, chiar daca n-au fost istorici integrali ai literaturii romane, si-au impartit perfect atributiile pentru a corecta tabloul calinescian. La o simpla privire din avion, expertizele lui Paul Cornea, Eugen Simion, Mircea Anghelescu, Mihai Zamfir, Ioana Em. Petrescu, Adrian Marino asupra secolului XIX, a lui Ov. S. Crohmalniceanu, Ion Pop, Marin Mincu, Al. Protopopescu sau a lui Nicolae Manolescu insusi asupra interbelicului, contribuie la consacrarea unui canon aproape de neclintit al literaturii noastre de pana la realismul socialist. Semn ca diviziunea muncii a functionat perfect in critica postbelica si daca n-am avut o istorie literara, cum acuza Manolescu azi, am avut, in schimb, multe istorii partiale de prima mana, care au construit o ierarhie valabila. Eroarea e de a

considera ca daca nu s-a scris o istorie integrala ar lipsi comentatorilor interbelici simtul si perspectiva istorica. Cu toate acestea, merita atentie reparatiile de imagine a criticilor de pana la Calinescu, cu care autorul Istoriei din 1941 a fost mai intotdeauna nedrept. Intr-un capitol exceptional despre Maiorescu, e compromisa pentru totdeauna imaginea unui comentator eminamente cultural, neatent la text (cu observatia capitala ca Niciun contemporan al sau nu avea notiunea de close reading. Critica textului e mai degraba una latenta pana la Primul Razboi), dar si prejudecata antioccidentalista a criticului formelor fara fond. De fapt, dovedeste Manolescu cu textul in fata, pozitia maioresciana nu e incompatibila cu sincronismul lui Lovinescu. Lui Gherea, acuzat de candoare semidocta, Manolescu ii dedica un capitol slab si nedrept, probabil din aversiunea fata de reinterpretarile vulgarizatoare la care a fost supus criticul in anii 50. In schimb, atat Lovinescu, despre care retinem ca abia cu el poate fi citita critica noastra ca literatura, cat si marii foiletonisti interbelici cu exceptia lui Perpessicius, poate, taxat pentru sfiala in valorizari -, sunt tratati cu consideratie. Cronicarul operelor clasice Cele mai consistente sunt, insa, capitolele despre Marii scriitorii, atat din secolul XX (Mihail Sadoveanu, Liviu Rebreanu, Hortensia Papadat-Bengescu, Tudor Arghezi, George Bacovia, Mateiu I. Caragiale, Ion Pillat, Camil Petrescu, Lucian Blaga, Ion Barbu, George Calinescu, Anton Holban), cat si din secolul XIX (Mihai Eminescu, Ion Creanga, I.L. Caragiale, Ioan Slavici). Nuantarile in valorizare sunt putine, dar discutabile. Daca putem fi de acord ca Arghezi e poetul secolului sau, Sadoveanu nu poate fi proclamat cel mai mare prozator pentru simplul fapt ca, in ciuda talentului imens, ramane un autor inegal, fara constiinta artistica lucida. Mult discutata revalorizare a lui Camil Petrescu niciunul din romanele lui n-ar fi capodopere e expeditiva si neconvingatoare. Cu privire la Anton Holban e, iarasi, de discutat daca autorul nu-l propulseaza printre cei mari mai degraba pentru modernitatea poeticii romanului, centrul ionicului manolescian, decat pentru valoarea prozei in sine. In toate articolele despre marii scriitori, Manolescu alcatuieste un simptomatic rechizitoriu criticii postbelice, care pacatuieste prin analize hipersofisticate in dauna judecatilor clare si simple analize care ar aseza un strat gros de interpretari asupra clasicilor nostri, facandu-i de nerecunoscut. De la Eminescu si Slavici pana la Blaga sau Ion Barbu, toti sunt, oarecum, mistificati de elucubratiile criticilor. Au dreptate, aproape intotdeauna, foiletonistii interbelici, mai apropiati de intuitia prima a textelor, sau Calinescu insusi, cu care Manolescu face dese tte--tte-uri peste capetele criticii postbelice. De aici, doua contradictii: 1. Desi declara in postfata ca exegeza postbelica i se pare capitolul cel mai rezistent din literatura sub comunism, in analizele practice pe clasici, ii respinge aproape in bloc contributiile. 2. Desi se vrea o istorie critica a literaturii romane, demersul lui Manolescu incearca, in subtext, sa elimine orice aport critic, visand la intalnirea pura si nemediata cu opera. Teoretizarea unei istorii critice

ascunde de fapt orgoliul unei istorii naive si originale, scrisa cu totul pe cont propriu. Nu o istorie critica, ci una a-critica, a intemeietorilor, e visul manolescian. Principiul e formulat clar in capitolul despre Ion Barbu: Niciun poet roman, nici chiar Eminescu, n-a avut parte de atat de multe exegeze savante si de atat de putine analize critice propriu-zise ca Ion Barbu. () Suntem obligati acum sa-l recitim cu un ochi proaspat si fara prejudecati. Eminescu ar fi victima unei exegeze pe cat de erudite, pe atat de lipsite de spirit critic din care valabili mai raman doar Maiorescu, Calinescu si Negoitescu. La fel patesc Creanga, a carui exegeza e anulata dintr-un condei (Studiile consacrate lui Creanga dupa Al Doilea Razboi, numeroase, n-au schimbat numaidecat paradigma critica.), Caragiale, Slavici, Bacovia (Astazi, cand cultul poetului pare definitiv stabilit, se petrece intr-un fel contrariul a ce se petrecea in interbelic: pana si defectele poeziei devin calitati) etc. Mare critic e Manolescu in capitolele in care reuseste, intr-adevar, sa inlature steoretipii si sa propuna o imagine pe cat de noua, pe atat de clasica a autorilor respectivi. Respingand orice mistificare interpretativa sau sofisticarie erudita, autorul Istoriei critice ramane acelasi fermecator om al simplitatii si al directetii, priceput in a ajunge pe scurtatura la inima operei. Dau aproape aleator cateva exemple: are dreptate, cu siguranta, sa redescopere pe Creanga cel profund in Amintiri sau in Povestea lui Stan Patitul decat in stufosul Harap-Alb, provocator de delir hermeneutic, pe Caragiale din Momente si schite contra aceluia din nuvelele naturaliste (doar Hanul lui Manjoala i se pare o capodopera), pe Bacovia din Plumb ca mare poet simbolist in defavoarea minorului tranzitiv supralicitat de criticii optzecisti. Barbu nu e, nici el, abstract-ermeticul pe care il cunoastem, ci un pictural si un confesiv manierist: Ca nota generala, in eroticele directe, dar si aiurea, exista un element biografic originar infasurat in imagini si metafore care-l fac de nerecunoscut. Nu insist, demonstratia pe ermeticele din Joc secund convinge. Admirabila in Istorie nu e atat reconstituirea receptarii critice, cat tocmai curajul de a face din critica tabula rasa. Excelent cronicar al operelor noastre clasice, Manolescu le comenteaza, adeseori, cu mina ingenua a primului cititor. Ceea ce nu inseamna ca prospetimea cronicarului stanjeneste vreo clipa autoritatea si viziunea istoricului literar. In maniera calinesciana, Manolescu priveste literatura romana ca pe un intreg. Stie, adica, sa surprinda de sus, cu aerul ca spune banalitati, relevanta generala a fiecarui autor in parte. Savuroase sunt topurile, statisticile sau competitiile la care nu te-ai fi gandit niciodata si pe care memoria obeza de istoric literar pare sa le activeze spontan: Brat molatec ca gandirea unui imparat poet e cea mai uimitoare metafora din toata lirica noastra de pana la moderni, la Pillat identifica cea mai neta perspectiva retro din intreaga noastra poezie interbelica, Holban era cel mai literat din tanara generatie. Chiar si aspectele negative sunt, in felul lor, iesite din comun: Dintre romancierii nostri, Ionel Teodoreanu este cel mai ilustru fabricator de fraze cosmetice. La capitolul prioritati, Manolescu e, pe cat de inventiv, pe atat de exact: Minulescu este primul nostru scriitor care nu dispretuieste fatis succesul de public, Flori de mucigai ar fi cea dintai carte de poezie din istoria genului care nu e o simpla culegere, Camil Petrescu, cel dintai la noi care a simtit nevoia sa coboare, in romanele sale, viata de pe scena in strada, iar Patul lui Procust, intaiul roman romanesc care contine o poetica explicita. Cateodata, astfel de observatii iau forma unor sclipitoare paradoxuri:

Indeobste bestelitul pentru ispite moralizatoare Slavici este singurul scriitor roman care considera capitalismul in latura pozitiva; Lovinescu este o natura clasica in modernismul lui bine temperat, tot asa cum Ibraileanu este, in conservatorismul sau structural, un fin degustator de literatura moderna. ; Daca pana la Primul Razboi, noi am avut nuvelisti si povestitori care au scris accidental romane, in interbelic avem romancieri care scriu accidental proza scurta. etc. O mica antologie s-ar putea realiza din asemenea trufandale critice, care dau savoarea oricarei istorii literare. O originalitate caznita Din pacate, insa, nu toate nuantarile din Istorie sunt justificate. De multe ori, din nevoia de originalitate si, poate, din constiinta ca intr-un fel usile canonului bine stabilit de Calinescu si corectat de postbelici trebuie fortate nitel, Manolescu rateaza atat analiza, cat si valorizarea. Simptomatic e capitolul despre Mihai Eminescu in care inlocuieste Luceafarul (aproape comic expediat in trei randuri din cauza rimei) si Oda in metru antic (decretat si el sumar drept prea abstract) cu banala Mai am un singur dor (o capodopera) sau cu ocazionala glumita eminesciana Antropomorfism. In timp ce pe Eminescu il postmodernizeaza, Caragiale e reclasicizat. Ca reactie la exegeza din ultimele decenii care-l vedea pe Caragiale prin filtrul absurdului de limbaj, criticul cade usor in capcana propriei originalitati. Altfel nu pot sa-mi explic cateva afirmatii enorme, care se potrivesc ca nuca-n perete cu spiritul caragialian. In piesa O scrisoare pierduta, Sinceritatea si adancimea trairii sunt incontestabile., una din replicile inflacarate ale Zoei (Aide, Fanica, lupta, zdrobeste-ma, tu care ziceai ca ma iubesti!) e citita in registru grav: In fond, nimic rizibil, comic in aceasta declaratie hotarata si patetica. Caragiale cunoaste perfect psihologia personajelor sale. Si nu recurge, de dragul efectelor, la nicio simplitate impotriva firii lor. Simplitatea superioara din alte capitole manolesciene devine aici simplism si originalitate caznita. Desi le reproseaza postbelicilor, furati de mirajul metodelor noi, complicarea inutila si actualizarea fortata, Manolescu o practica, el insusi, atunci cand impulsul diferentierii cu orice pret ii da ghes: Tiganiada e interpretata postmodern ca o comedie a literaturitatii, o jucareaua literara, iar poemele lui Cosbuc ar avea, de pilda, efecte brechtiene. Singur printre postbelici In fond, redactarea capitolelor la varste diferite creeaza probleme de criterii. Istoria critica a lui Manolescu contine, pe langa calupul unitar de pana la romantism, un mozaic de cronici cuprinse in parte si in antologia de la Aula, apoi eseuri preluate din Arca lui Noe (Rascoala lui Rebreanu, netratata acolo, ramane o capodopera expediata aici intr-o singura fraza) sau din Teme, si, in sfarsit, cateva articole rescrise recent. E clar ca din cauza decalajului de viziune, unii autori sunt modernizati ostentativ, in vreme ce altii sunt trecuti prin filtrul tolerantei postmoderne desi nu e clar deloc cum se impaca aceasta din urma cu drasticul canon estetic formulat in postfata. Nu inseamna postularea pluralismului postmodern in receptarea operelor clasice, ea insasi, o actualizare fortata? Daca Istoria critica pare, intr-adevar, scrisa la doua maini, nu e vorba atat de colaborarea

interpretului actual cu o intreaga receptare critica, cat mai degraba de doua maini manolesciene care, departe de a se completa reciproc, nu vor sa stie una de cealalta. Cele mai mari probleme nu sunt legate insa de reinterpretarea clasicilor (cu putine derapaje, totusi), ci de tratarea fenomenului contemporan. Daca in organizarea materiei de pana la anii 40 tovarasia calinesciana se dovedea salvatoare, cand ramane singur in fata istoriei literaturii, Manolescu e parasit atat de criterii, cat si de aplombul critic din care sa reiasa o ierarhie exacta. Faptul ca cel mai important cronicar roman din toate timpurile si-a pierdut in ultimele doua decenii interesul pentru literatura e vizibil peste tot in tratarea fenomenului contemporan: portretele critice sunt, in numar covarsitor, cronici ramase neschimbate din anii 60-80 (in special cele dedicate criticilor si poetilor, cu putine exceptii: Nichita Stanescu sau M. Ivanescu, redescoperit prin lecturile optzecite), reasezonate de cate o judecata de valoare in coada de peste, fara originalitate sau capacitate de iradiere. Dimov ar fi unul dintre cei mai interesanti poeti contemporani, Ileana Malancioiu o poeta inconfundabila, Serban Foarta unicul mare manierist din literatura romana, un poet extraordinar si inventiv, Nicolae Prelipceanu tot un poet valoros si original. In schimb, Brumaru e poet minor, desi nu se stie de ce, poate pentru miniaturalul tematic (?!). Calin Vlasie e un poet de statura lui Ion Muresan, in timp ce Alexandru Musina e tratat, ca George Bacovia, pe patru pagini. In afara de Mircea Cartarescu, declarat judicios cel mai important scriitor postbelic (ce-i drept, la pachet cu proza), si de Nichita Stanescu, considerat cel mai original poet, celelalte etichetari nu sugereaza nici directii, nici ierarhii. Abdicarea istoricului literar in favoarea cronicarului face ca poezia postbelica sa apara ca un fenomen sters si lipsit de relief. Poza apodictica a unui Manolescu ce taie si spanzura mascheaza, acum, o mare nesiguranta in valorizare. Un canon necreditabil Pe masura ce avansam spre perioada actuala, Istoria critica a lui Manolescu e tot mai descarnata, capatand aspectul unei galerii de portrete carpite, pe ici pe colo, cu cate un pasaj vag sintetic. Daca la saizecisti se mai discuta intr-o pagina doua separat poezia, proza si critica, optzecismul beneficiaza de un singur pasaj pentru toate cele trei categorii. Argumentul ca sintezele ar fi premature nu poate fi invocat, de vreme ce autorul trateaza rar autori care au debutat dupa 90, la capitolul Optzecisti intarziati. In ce-i priveste pe douamisti, Manolescu n-a trecut de lectura Ioanei Baetica ceea ce nu-l face, insa, sa se abtina de la pareri pline de riduri cu privire la sexualitatea desantata a generatiei. Autori care n-au nimic de a face cu sumbrul tablou generationist schitat de Manolescu Bogdan Popescu, Filip Florian, Sorin Stoica, Dan Coman, Claudiu Komartin sau Stefan Manasia sunt nume cu totul straine criticului. Un eseist actual, Sorin Adam Matei, e citat cu dezinvoltura in capitolul despre HR Patapievici ca Sorin Horia Matei. Lipsa perspectivei istorice si a viziunii unitare asupra literaturii postbelice face ca setul de valori impuse de Manolescu sa devina necreditabil. E greu de stabilit daca nenumaratele omisiuni de autori si de opere importante vin din devalorizarea intentionata o optiune normala intr-o istorie subiectiva, pe care am putea-o respecta si supune discutiei sau pur

si simplu din neglijenta. Cele mai importante sunt absentele criticilor postbelici, rau citati, cum am vazut, si in capitolele despre literatura de secol XIX-XX. Oricat de subiectiva, o istorie a criticii din ultimele decenii nu se poate face fara Adrian Marino. Chiar de-ar fi sa acceptam pentru o clipa ca volumele lui nu sunt decat compilatii aride (desi Mircea Martin demonstreaza undeva ca Marino e un patetic al ideilor), mai raman totusi, calinescienele volume despre Macedonski, care arata un critic viu si personal. Lipsesc si alti critici de prima mana precum Mircea Iorgulescu, Ioana Em. Petrescu, Liviu Petrescu, Marin Mincu, Ovidiu Cotrus, Al. Protopopescu sau Marian Popa. In fond, Istoria lui Manolescu respecta fidel canonul traditionalist si impresionist fixat la jumatatea anilor 60, cu prioritatea impresionistilor si a cronicarilor asupra innoitorilor de metode si de limbaje critice. Cornel Regman caruia i se trec totusi cu vederea destule pozitii dogmatice nu numai din anii 50, ci si din 60-70, cand a intampinat cu neincredere ideologizata toate generatiile tinere de scriitori nu poate fi un critic mai important decat Ioana Em. Petrescu decat daca favorizam net foiletonismul in dauna studiilor critice. Dintre cei prezenti, multi sunt tratati nedrept si superficial. Expediind Introducerea in teoria lecturii sau Interpretare si rationalitate in trei fraze, Manolescu reface rechizitoriul la adresa lui Paul Cornea cu privire la episodul reabilitarii maioresciene si acuza Originile romantismului romanesc de sociologism vulgarizator pe singura consideratie ca autorul ezita sa numeasca pasoptismul romantism, curent vazut prost in epoca. Dar n-avea oare dreptate istoricul sa citeasca, inainte de Biedermeier-ul lui Nemoianu, in pasoptismul nostru, prin excelenta impur, un amestec indistinct de romantism si de clasicism? In schimb, Zigu Ornea, unul dintre cei mai importanti falsificatori ai junimismului in anii 60, e vazut drept un om de stiinta invatat si serios. Prost sunt tratati apoi Ion Pop, anulat intr-o fraza in calitate de critic si de conducator de scoala, Nicolae Balota, valorizat doar pentru Caietul albastru, Eugen Simion (Intoarcerea autorului sau Fictiunea jurnalului intim nu exista), Gheorghe Craciun (excelentul Aisberg al poeziei moderne nu e citat, ci subinteles probabil in sintagma trei carti de teorie literara, informate si temeinice, de aspect didactic) sau Valeriu Cristea, despre care Manolescu scrie pasaje demne de o istorie colerica a literaturii romane: Nimeni n-a avut nimic cu Valeriu Cristea dupa 1989. S-a marginalizat singur din incapatanare si mitomanie. N-a ascultat niciodata si cealalta parte. Socotea valabil numai ce era in mintea lui. Tratat fara aprehensiune si fara bibliografie completa (Conceptul modern de poezie lipseste), lui Matei Calinescu i se imputa ca nu foloseste exemple romanesti in cartile publicate in America. Printre toate aceste inechitati si neglijente, capitolele bine scrise despre Eugen Negrici, Mircea Zaciu, Mircea Martin sau Mihai Zamfir palesc si par intamplatoare. Tratata exlusiv pe autori, niciun sens al framantarilor si al dilemelor criticii postbelice nu razbate la suprafata istoriei manolesciene. Erori si contradictii Segmentul cel mai grav afectat de totalitarism ar fi cel al prozei, rescris aproape in intregime. Daca realistii Marin Preda, Augustin Buzura sau Bujor Nedelcovivi sunt diminuati ca importanta (multe din scrierile lor au valoare contextuala), nici alternativa estetista a targovistenilor nu-i provoaca lui Manolescu mai mult entuziasm. Cu toate ca rezultatul e un tablou gri, el ar putea trece drept o judecata de valoare exacta si corecta,

daca criticul nu s-ar impiedica in evaluarea unui sistem atat de complex precum literatura sub comunism careia nu-i stabileste mecanismele de functionare. Inconstanta nu e atat in aprecierile ideologice, desi criticul e mai ingaduitor cu Ivasiuc decat cu Preda, de pilda, cat in calificativele estetice: daca romanele lui Marin Preda i se par nereusite azi din cauza aluziilor politice prea transparente, Biserica neagra a lui Baconsky ar fi semiratata tocmai in absenta acestora: Biserica neagra sufera din pricina grosimii stratului de tencuiala asternut pe zidaria interioara a utopiei politice. Manolescu nu se poate hotari nici cu privire la sensul contestar al acestor romane: daca in capitolul despre Marin Preda sustine ca prozatorul ar legitima tematica realist-socialista prin pasajul despre obsedantul deceniu din Imposibila intoarcere, nesufland o vorba despre tragediile petrecute in deceniul cu pricina, cand e sa raspunda acuzelor Monicai Lovinescu legate de lipsa disidentei romanesti, Manolescu isi rasuceste cu 180 de grade opinia, invocand drept argument aceeasi carte: Imposibila intoarcere a aparut odata cu Tezele din iulie: nu e necesara cine stie ce perspicacitate ca sa-ti dai seama ca Marin Preda i se opunea de la titlu lui Nicolae Ceausescu prin cartea sa si ca in disputa se afla chiar obligatia literaturii adevarate de a nu se preda ideologiei comuniste. In cazul lui Marin Preda, ideologicul intuneca judecata estetica manolesciana: desi mai putin transparent politic, Breban nu-l poate inlocui pe autorul Morometilor in fruntea canonului postbelic. Nici cu privire la dezbaterile critice ale optzecistilor criticul nu e prea hotarat, desi e cert ca le refuza schimbarea canonului. De altfel, capitolele Mari scriitori si Batalie canonica lipsesc de la interbelici incoace. Reprosul ca M. Calinescu n-a valorificat in Five Faces of Modernity pozitiile teoretice foarte interesante ale optzecistilor nostri e anulat de alt Manolescu, din posfata, care crede ca in problema canonului propriu-zis, optzecistii citisera probabil cartile lui Lyotard si Kuhn, dar nu si pe a lui Harold Bloom. O buna bucata de vreme discutiile despre postmodernism din Romania au alcatuit un talmesbalmes de idei nu foarte stiintific si in orice caz confuz. Ce-i drept, daca dezbaterile optzeciste n-au apelat la Harold Bloom in problema canonului nu e pentru ca protagonistii ar fi fost inculti, ci doar pentru ca n-aveau aptitudini paranormale, de vreme ce americanul isi lansa prima editie abia in 1994 In vreme ce proza saizecista mai rezista totusi, cu rezerve, putine sunt numele retinute de Manolescu cu privire la cea optzecista. Lipsesc Alexandru Vlad, Ioan Lacusta, Daniel Vighi, Gheorghe Iova, iar cei prezenti sunt tratati cu scepticism: Agopian e un minor, Nedelciu si Craciun, prea tehnicisti. As fi fost gata sa-l felicit pe critic pentru selectia drastica a prozei optzeciste, care mi se pare si mie azi invechita, daca as fi fost convins ca aceasta selectie reprezinta, intr-adevar, o forma de valorizare si nu un simptom al superficialitatii. Ca peste tot in istoria postbelica a lui Manolescu, tablourile optzecistilor sunt cronici puse cap la cap, fara adaugiri substantiale, si in care lipsa unei referinte ar putea insemna atat ca ea nu exista valoric, cat si ca ea lipseste din bibliografia autorului. Erorile factuale sunt frecvente si stanjenitoare in capitolele despre literatura contemporana: cele doua volume ale lui Paul Georgescu, Incercari critice (1957) si Pareri literare (1964) fuzioneaza intrunul fictiv, Incercari literare; manifestul istoriei lui Negoitescu ar fi aparut in Tribuna si nu in Familia; Intoarcerea in Bucurestiul interbelic a Ioanei Parvulescu ar fi scrisa dupa aceeasi reteta cu In intimitatea secolului XIX, aparuta totusi abia cu doi ani mai tarziu, astfel incat cartea din 2003 n-ar mai avea, totusi prospetimea celei dinainte,

adica a volumului din 2005 Semn ca apodictic e criticul in valorizari chiar si cand realitatea documentelor ii fuge de sub picioare. Frumoasa si instructiva in multe parti, Istoria critica a literaturii romane rateaza, prin neglijenta si prin permanenta schimbare de optica si de mize, tocmai perioada pe care Nicolae Manolescu a consacrat-o, de-a lungul a trei decenii, in calitate de cronicar literar. Absenta perspectivei istorice, dar si a criteriilor clare de evaluare, face ca metamorfoza pe care o asteptam cu totii sa nu se produca: Manolescu ramane doar cronicarul numarul unu al literaturii postbelice, nu si istoricul ei literar gata s-o consacre definitiv.