P. 1
samanta adevarului-decembrie2010

samanta adevarului-decembrie2010

|Views: 514|Likes:
Published by erizea

More info:

Published by: erizea on Jul 09, 2011
Copyright:Attribution Non-commercial

Availability:

Read on Scribd mobile: iPhone, iPad and Android.
download as PDF, TXT or read online from Scribd
See more
See less

01/11/2013

pdf

text

original

Sections

ADEVĂRULUI

Revistă creştină · Decembrie 2010 · Gratis

În acest

număr

Dragostea, o funie împletită în trei Uimitorul păr uman Podoabele de mare preţ Nu dintr-o maimuţă! Firimituri pe faţa mea

Sămânţa adevărului
Publicată lunar de:
Christian Aid Ministries O. P. 1 - Gh. P. 1, C. P. 1 Suceava 720300 România

Cuprins
Dragostea, o funie împletită în trei Crăciunul-închinare lui Hristos sau idolatrie? Lecţii biblice Uimitorul păr uman Aduceţi copilaşii la Domnul Isus Părinţi responsabili Podoabele de mare preţ

Rubrica editorului

3 5 6 11 13 15 17 19 20 21

samantaadevarului@icamro.org

Rubrica ‘nvqyqtorului

Comitetul executiv:
David Troyer Paul Weaver Roman B. Mullet James R. Mullet David King

Rubrica părinţilor

Comitetul de îndrumare:
Ernest Hochstetler James Mullet Johnny Miller Jonas Miller Perry Troyer Alvin Mast

Istoria cauciucului Noi suntem doar ispravnici Eliberaţi de toate spurcăciunile voastre, de toţi idolii voştri

Rubrica istorică

Editor

De ce sarea topeşte gheaţa? La început Dumnezeu a creat... mangustele “O să merg cu tine!” Nu dintr-o maimuţă! Oamenii umili ai lui Dumnezeu Este nevoie de supunere

Rubrica practică

22 24 25 26 28 29

Rubrica tineretului

Editor adjunct
James K. Nolt
Gicu Cotleţ Kristi Yoder Coordonator traduceri Valentin Hrihorciuc
Foto copertă: Johnny Miller
© 2010 de Christian Aid Ministries. Nici un text din această publicaţie nu poate fi folosit fără aprobarea scrisă. Toate drepturile rezervate.

Grafica

Firimituri pe faţa mea Cel mai drăguţ săculeţ cu creioane

Rubrica pentru copii

30 32

În căutarea unui cămin - Partea a IX-a Pagină publicitară - cărţi cu conţinut creştin În noaptea-aceea

Rubrica ,,O carte în serial”

34 42 43 44

O poezie pentru azi

Comori zilnice pentru rugăciune

2

Sămânţa adevărului • Decembrie 2010

,,Puneţi-vă dar în inimă şi în suflet aceste cuvinte pe care vi le spun. Să le legaţi ca un semn de aducere aminte pe mâinile voastre, şi să fie ca nişte fruntarii între ochii voştri.” Deut. 11:18

EDItoRULUI
Dragostea, o funie împletită în trei
—James K. Nolt Isus, ştiu, mă iubeşte, Biblia-mi spune mie; Cei micuţi Îi aparţin, Copilaşii la El vin. Da, mă iubeşte, El mă iubeşte, Mă iubeşte da, Biblia-mi spune aşa. Isus pe copii iubeşte, Pe toţi cei mici din lume, Roşii, galbeni, negri, albi, Sunt la fel în ochii Lui, El iubeşte toţi copiii de pe glob. Unul dintre primele adevăruri spirituale pe care le-am învăţat este „Isus, ştiu, mă iubeşte.” Printre primele cântece pe care le-am învăţat sunt cele despre dragostea lui Isus şi dragostea lui Dumnezeu. Şi unul din primele versete din Biblie pe care le-am învăţat este Ioan 3:16. „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică.” De asemenea, simpla afirmaţie „Dumnezeu este dragoste” (1 Ioan 4:8) a fost imprimată pentru totdeauna în mintea mea din copilărie. Dragostea lui Dumnezeu faţă de om este un adevăr atât de fundamental, încât şi copiii îl înţeleg şi totuşi este atât de profund, încât nici teologii nu-l pot explica pe deplin. O mare parte din lume „sărbătoreşte” din nou Crăciunul cu o diversitate de obiceiuri, unele fiind creştine la origine, iar altele păgâne. Creştinul caută să sărbătorească Crăciunul în moduri care Îl onorează cu adevărat pe Isus Hristos. Este un lucru bun să petreci timp împreună cu familia, să te bucuri de mâncarea delicioasă şi să creezi amintiri plăcute. Şi desigur, ne aducem aminte de detaliile naşterii lui Hristos (îngerul Gabriel, Zaharia, Elisaveta, Ioan Botezătorul, Maria, Iosif, Pruncul, păstorii, corul îngeresc, magii), iar multe din ele sunt imagini frumoase cu excepţia gelosului, înşelătorului şi crudului Irod. Naşterea lui Isus Hristos mai implică şi detalii interesante legate de anumite locuri şi obiecte: Iudeea, Ierusalim, han, iesle, stea, şi darurile de aur, smirnă şi tămâie. Toate aceste elemente se combină pentru a crea o povestire de care nu ne plictisim niciodată. Totuşi, cel mai important aspect al Crăciunului este dragostea – dragostea lui Dumnezeu pentru omenire. „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu.” Putem face ca acest verset să fie mai personal: Fiindcă atât de mult m-a iubit Dumnezeu, că mi-a dat pe singurul Lui Fiu,

Rubrica

“Astăzi în cetatea lui David, vi s-a născut un Mântuitor, care este Hristos, Domnul.” (Luca 2:11). 3

pentru ca eu să nu pier, ci să am viaţa veşnică. „Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu pentru darul Lui nespus de mare!” (2 Corinteni 9:15). De multe ori se pune întrebarea: „Cine a făcut-o primul?” Fie că este vorba de copii sau adulţi, întrebarea se referă de obicei la o faptă rea sau nedreaptă. Cineva a făcut ceva rău, victima îi întoarce răul şi astfel începe o ceartă. Aceasta este natura şi istoricul fiinţelor omeneşti. Dar când întreb „Cine a făcut-o primul?” despre dragoste, răspunsul este „Dumnezeu.” „Dragostea lui Dumnezeu faţă de noi s-a arătat prin faptul că Dumnezeu a trimis în lume pe singurul Său Fiu, ca noi să trăim prin El. Şi dragostea stă nu în faptul că noi am iubit pe Dumnezeu, ci în faptul că El ne-a iubit pe noi, şi a trimis pe Fiul Său ca jertfă de ispăşire pentru păcatele noastre.” (1 Ioan 4:9-10) Dumnezeu ne-a iubit mai întâi şi L-a trimis pe Fiul Său: a) „ca jertfa de ispăşire pentru păcatele noastre” şi b) „ca noi să trăim prin El” atât pe pământ, cât şi sus, în cer pentru o veşnicie! Ce binecuvântare pentru creştin – toate deoarece Dumnezeu ne-a iubit! Dumnezeu ne-a dăruit un „fir” minunat în „funia” dragostei. Cel de-al doilea „fir” este un efect logic al primului. „Noi Îl iubim, pentru că El ne-a iubit întâi.” (1 Ioan 4:19) Ca să-L iubim pe Dumnezeu cum se cuvine, ar trebui să încetăm rebeliunea noastră împotriva Lui şi să-L acceptăm pe Fiul Său ca Mântuitor şi Domn. „Şi noi am văzut şi mărturisim că Tatăl a trimis pe Fiul ca să fie Mântuitorul lumii. Cine va mărturisi că Isus este Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu rămâne în el, şi el în Dumnezeu. Şi noi am cunoscut şi am crezut dragostea pe care o are Dumnezeu faţă de noi. Dumnezeu este dragoste; şi cine rămâne în dragoste, rămâne în Dumnezeu, şi Dumnezeu rămâne în el.” (1 Ioan 4:14-16) A-L iubi pe Dumnezeu înseamnă mult mai mult decât ceremonii religioase; înseamnă o relaţie vie de dragoste şi ascultare de Dumnezeu şi de Fiul Său Isus Hristos. „Cine are poruncile

Mele şi le păzeşte, acela Mă iubeşte; şi cine Mă iubeşte, va fi iubit de Tatăl Meu. Eu îl voi iubi, şi Mă voi arăta lui.” (Ioan 14:21) Cel de-al treilea „fir” este atitudinea noastră şi datoria faţă de oameni. „Preaiubiţilor, dacă astfel ne-a iubit Dumnezeu pe noi, trebuie să ne iubim şi noi unii pe alţii.” (1 Ioan 4:11) Aceasta este de asemenea, o concluzie logică a primului „fir”. Este uşor de spus că Îl iubim pe Dumnezeu şi pe aproapele nostru, dar cât de des eşuăm în a-i iubi pe cei mai apropiaţi vecini ai noştri, pe cei din familiile noastre? Cum ţi-ai arătat astăzi dragostea faţă de Dumnezeu, familie şi vecini? „Dragostea nu face rău aproapelui” (Romani 13.10a) „Prin aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii pentru alţii.” (Ioan 13:35) Dacă nu iubim, dovedim că nu-L cunoaştem pe Dumnezeu. „Preaiubiţilor, să ne iubim unii pe alţii; căci dragostea este de la Dumnezeu. Şi oricine iubeşte, este născut din Dumnezeu, şi cunoaşte pe Dumnezeu. Cine nu iubeşte, n-a cunoscut pe Dumnezeu; pentru că Dumnezeu este dragoste.” (1 Ioan 4:7-8) Mai sunt şi alte aspecte importante ale vieţii creştine, dar dragostea noastră faţă de Dumnezeu şi aproapele nostru sunt de o importanţă supremă, sunt cele mai importante porunci ale lui Dumnezeu. (Vezi Matei 22:37-40.) „Dar mai presus de toate acestea, îmbrăcaţi-vă cu dragostea, care este legătura desăvârşirii.” (Coloseni 3:14) „Funia împletită în trei nu se rupe uşor.” (Eclesiastul 4.12b) În dragostea Sa, Dumnezeu ne-a dăruit primul „fir”. Le vom împleti noi pe celelalte două cu dragostea noastră sinceră? În familia noastră, satul, biserica, ţara sau lumea noastră? Cu ocazia acestui Crăciun, chiar în această zi şi la anul următor? „Copilaşilor, să nu iubim cu vorba, nici cu limba, ci cu fapta şi cu adevărul.” (1 Ioan 3:18) Fie ca sărbătoarea noastră de Crăciun să fie o sărbătoare a dragostei, o funie împletită în trei.

4

Sămânţa adevărului • Decembrie 2010

,,Dreptarul învăţăturilor sănătoase, pe care le-ai auzit de la mine, ţine-l cu credinţa şi dragostea care este în Hristos Isus.” 2 Tim. 1:13

Rubrica ÎnVĂţĂtoRULUI

Crăciunul—închinare lui Hristos sau idolatrie?
—D.R.H. Ne apropiem din nou de sfârşitul anului, când cei mai mulţi oameni se gândesc la sărbătorile de sezon. Crăciunul, în special, este tratat cu multă atenţie. Multe şi variate sunt obiceiurile asociate acestei sărbători, de la cele religioase, cum ar fi slujbele în biserică, la cele comerciale şi chiar idolatre, precum petrecerile fără frâu, diferitele festivităţi şi născocirile despre Moş Crăciun. Marile lanţuri de magazine se pregătesc din timp pentru sezonul cumpărăturilor, iar bisericile alcătuiesc programe pompoase. Într-adevăr, această sărbătoare a început ca un amestec de „creştinism” şi păgânism, când Papa Liberius a ales ziua de 25 decembrie pentru „mesa lui Hristos”, odată cu sărbătoarea idolatră a romanilor în cinstea zeului soare. De atunci au fost adăugate multe obiceiuri păgâne, după „încreştinarea” altor popoare, precum practica oferirii de daruri la festivalurile închinării la soare, „bradul sacru” al păgânilor din nordul Europei şi o versiune a legendei scandinave potrivit căreia zeiţa Hertha s-ar fi arătat în focul sobei, aducând astfel noroc în casa respectivă. Alte obiceiuri şi superstiţii abundă în felul în care această sărbătoare este celebrată în diferite ţări, „Copilul Sfânt din Betleem” fiind „amestecat” printre elfi, zâne, amulete norocoase, ghicitoare, dansuri, băuturi alcoolice şi petreceri zgomotoase. „Spiritul Crăciunului” – bunăvoinţa şi generozitatea despre care se spune că ar trebui să domine în astfel de momente sunt prea de multe ori „înecate” în aceste practici şi obiceiuri păcătoase. Deşi ne-am obişnuit cu ele, ireverenţa şi idolatria făţişă, care însoţesc aceste sărbători, sunt de-a dreptul şocante. Auzim melodiile unor imnuri sacre precum „Îngerii în ceruri cântă” şi „O noapte preasfinţită” la un loc cu „Moş Crăciun cu plete dalbe” şi „O, brad frumos”. Vedem scena ieslei cu întruchipări ale îngerilor în imediata vecinătate a bradului decorat şi a Moşului cu sania lui trasă de reni. Părinţii spun povestea pruncului Isus laolaltă cu minciuna despre Moş Crăciun. Petrecerile şi latura comercială a sezonului calcă în picioare spiritul simplităţii Evangheliei şi a purtării crucii pe care Isus le-a adus prin venirea Sa. Unii încearcă să îndrepte din nou atenţia spre Isus. Ei sărbătoresc, dar nu uită să sublinieze că „Isus este motivul sărbătorii noastre”. Faptul acesta poate fi un pas înainte, dar spiritul comercial şi obiceiurile păgâne amestecate cu comemorarea naşterii lui

“Astăzi în cetatea lui David, vi s-a născut un Mântuitor, care este Hristos, Domnul.” (Luca 2:11). 5

Hristos încă persistă. Decoraţiunile, crenguţele de brad, plantele speciale, glumele, darurile şi mâncărurile festive devin de multe ori parte a sărbătorii într-o oarecare măsură. Având în vedere faptul că Biblia nu ne oferă nici o învăţătură, teoretică sau practică, cum că naşterea lui Hristos ar trebui sărbătorită, n-am putea spune oare că respectăm mai îndeaproape Evanghelia dacă evităm în întregime comemorarea acestui eveniment? În loc să ne concentrăm emoţional asupra lui Isus ca un prunc într-o iesle, mai bine să încercăm să ni-L amintim pe „Hristos cel răstignit”. Precum

Biserica Primară, şi noi trebuie să mărturisim moartea şi învierea Lui, scopul real al venirii Sale pe pământ, panul de răscumpărare şi viaţa spirituală precum şi biruinţa asupra păcatului. Cu siguranţă, momentul naşterii lui Isus este important. Istoria venirii Sale pe pământ are valoarea ei, constituind un adevăr fundamental al Evangheliei. Dar a transforma relatarea biblică într-o petrecere, într-un spirit comercial şi într-o idolatrie înseamnă efectiv o urâciune înaintea lui Dumnezeu.
Tradus şi folosit cu permisiune.
Din The Timely Truth, dec. 2006

Lecţii biblice
Intro ducere

—David L. Burkholder

Toate aceste lecţii au în centrul lor personaje biblice. Studiul personajelor biblice ne menţine interesul deoarece adesea vedem câte ceva din noi înşine în personalitatea şi în atitudinile lor. Ţineţi minte că acestea au fost oameni reali, care au trăit într-un timp şi un context anume. În fiecare caz, trebuie să studiem contextul în care ei au trăit şi au lucrat. Aceasta va îmbogăţi înţelegerea condiţiilor particulare în care au trăit şi au slujit. Pe măsură ce studiezi aceste lecţii, fie ca acest lucru să te facă să înţelegi într-un mod diferit viaţa sfinţilor din trecut, şi fie ca viaţa lor să fie o chemare la slujirea plină de credincioşie a aceluiaşi Dumnezeu pe care noi îl slujim în generaţia noastră.

1. Maria Îl laudă pe Dumnezeu
Luca 1:46-55 Împlinirea timpului hotărât de Dumnezeu a avut loc. A venit timpul ca Fiul Său să fie trimis pe pământ, ca Mesia cel mult aşteptat. Oamenii lui Dumnezeu trăiseră aproape 400 de ani în aşteptare, anticipând, dar neştiind când Dumnezeu îşi va aduce la îndeplinire promisiunea dată prin prorocii din vechime. Dumnezeu, în înţelepciunea Sa, a amânat împlinirea promisiunii Sale, până la împlinirea vremurilor. Dumnezeu a făcut un plan în care o fecioară urma să fie aleasă să slujească. Acum era momentul potrivit.

Maria a fost vasul ales de Dumnezeu pentru a-L naşte pe Mântuitor. Era tânără, probabil spre sfârşitul adolescenţei, dar Dumnezeu a văzut în ea calităţi care o calificau să devină născătoarea Fiului lui Dumnezeu. Aceasta însemna o slujbă de mare responsabilitate şi Dumnezeu avea mari aşteptări de la cea care urma să devină mama Mântuitorului. Maria a îndeplinit aceste cerinţe. Ea nu a fost doar o mamă bună pentru Isus, ci a devenit şi un urmaş loial al Lui, până la sfârşit. Probabil vei dori să citeşti tot capitolul întâi din Luca pentru a înţelege contextul lecţiei. Anunţul, căutarea, confirmarea şi supunerea în faţa voii lui Dumnezeu – toate se întâmplaseră deja. Contextul imediat din textul de astăzi este

6

Sămânţa adevărului • Decembrie 2010

casa Elisavetei, verişoara Mariei, care trăia şi ea o minune a lui Dumnezeu şi urma să dea naştere unui înaintaş al Pruncului Mariei. Ca răspuns la binecuvântarea şi confirmarea poziţiei privilegiate a Elisavetei, Maria izbucneşte într-o cântare de laudă la adresa lui Dumnezeu. Dumnezeu a înălţat-o, iar acum ea Îl măreşte pe Dumnezeu, lăudându-L, bucurându-se de mântuirea Sa, binecuvântându-L pentru bunătatea arătată faţă de ea. Ea admite condiţia ei umilă, dar în acelaşi timp recunoaşte că prin chemarea lui Dumnezeu va fi înălţată şi binecuvântată de generaţiile care vor urma. Dumnezeul sfânt şi atotputernic a făcut lucruri mari pentru ea. Pe drept Îl laudă pentru aceasta. Nu numai că Dumnezeu a făcut lucruri mari în viaţa ei, dar El este plin de milă cu toţi cei care I se închină. El îşi arată puterea celor care se tem de El. Dumnezeu coboară pe cei mândri şi ridică pe cei smeriţi. Maria, în cântarea ei, se referă şi la ea când vorbeşte despre înălţarea celor smeriţi. Dumnezeu se îngrijeşte de cei în nevoie, dar pe cel îngâmfat nu îl ajută. El îi sprijină pe cei care recunosc că au nevoie de ajutor. Maria aminteşte de sprijinul pe care Dumnezeu L-a acordat poporului Său, Israel. Domnul şi-a arătat mila faţă de ei în multe momente de-a lungul istoriei, fiind credincios hotărârii Lui de a-i considera poporul ales. A făcut promisiuni lui Avraam, părintele poporului şi sămânţei lui în veci. Promisiunile lui Dumnezeu se împlineau, iar Maria a recunoscut fără îndoială că urma să aibă un rol foarte important în aducerea la îndeplinire a promisiunii despre trimiterea unui Mântuitor. Câteva lucruri importante se remarcă în cântarea de laudă al Mariei. Ea Îl laudă pe Dumnezeu pentru îndurarea Lui faţă de ea, personal. Dar ea îşi extinde lauda şi în numele tuturor acelora faţă de care Dumnezeu şi-a arătat şi îşi va arăta îndurarea. Totuşi, Ea Îl laudă cel mai mult pe Dumnezeu pentru că îşi împlineşte acum o promisiune mai veche de a da poporului Său un Mântuitor. Şi ea este, deopotrivă, smerită şi plină de bucurie că a

fost aleasă să aibă un rol vital în împlinirea acestei promisiuni. Idei pentru meditaţie şi dezbatere: • Un studiu al profeţiilor din Vechiul Testament privind venirea lui Mesia va furniza un context folositor pentru aceste lecţii. • Studiază obiceiurile de căsătorie ale evreilor pentru a înţelege dilema Mariei şi a lui Iosif privind naşterea unui copil cât timp nu erau căsătoriţi. • Descrie calităţile care definesc viaţa Mariei. • Fii sigur că înţelegi importanţa naşterii din fecioară ca o doctrină majoră a credinţei creştine. • Este dedicarea şi supunerea întâlnită în viaţa Mariei evidentă în viaţa ta? Acesta este drumul pentru a fi folosit în planul lui Dumnezeu şi singura cale spre adevărata fericire şi satisfacţie.

2. Elisaveta Îl confirmă pe Mesia
Luca 1:39-45 Această lecţie prezintă fapte care s-au desfăşurat înaintea evenimentelor din ultima lecţie şi se concentrează asupra reacţiei Elisavetei la vizita făcută de Maria. Elisaveta şi Zaharia au avut un rol important în planul lui Dumnezeu de a-L trimite pe Mesia pe pământ. Pruncul lor, care s-a născut în mod miraculos, urma să fie înaintaşul şi cel care va propovădui venirea lui Isus, Mesia. După ce îngerul Gavril (versetele 26-38) a anunţat-o pe Maria, ea a făcut probabil o călătorie de 113 kilometri „spre munţi, într-o cetate a lui Iuda”, posibil spre muntele Hebron. Acolo a împărtăşit minunata veste cu verişoara sa mai mare, Elisaveta. Erau două femei, alese de Dumnezeu prin intervenţii miraculoase pentru două slujbe speciale, care împărtăşeau cu o bucurie deosebită binecuvântările lui Dumnezeu în vieţile lor. Era o întâlnire emoţionantă, înţelegând rolul pe care ele îl aveau în planul lui Dumnezeu şi impactul evenimentelor asupra generaţiilor viitoare. Imediat ce Maria a îmbrăţişat-o pe Elisaveta, în ea s-a produs o reacţie fizică şi spirituală. Pruncul i-a săltat în pântece de bucurie, aceasta fiind o

“Astăzi în cetatea lui David, vi s-a născut un Mântuitor, care este Hristos, Domnul.” (Luca 2:11). 7

mărturie pentru Mesia chiar înainte de naşterea Sa (versetul 44), iar apoi a fost umplută cu Duhul Sfânt (versetul 41, vezi de asemenea Luca 1:15). Aceasta a fost o întâlnire binecuvântată pentru ambele femei şi amândouă şi-au exprimat emoţia prin puterea Duhului Sfânt. Elisaveta a binecuvântat-o pe Maria, confirmând astfel rolul ei special, în planul lui Dumnezeu, de a fi mama Mântuitorului (vezi de asemenea versetul 48). Umplerea sa cu Duhul Sfânt i-a acordat o revelaţie divină privind natura pruncului Mariei. El nu era nimeni altcineva decât Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul omenirii, Mântuitorul personal al Elisavetei (versetul 43). Aceasta nu a fost o întâlnire socială, ocazională, a două femei. Mai degrabă a fost un eveniment orchestrat de Dumnezeu, cu intenţia de a le ajuta pe amândouă să înţeleagă planul Lui. De asemenea, această întâlnire i-a oferit în special Mariei, care era o mamă necăsătorită, stabilitate emoţională şi susţinere în vederea consecinţelor sociale ale naşterii. Elisaveta a binecuvântat-o şi ea pe Maria pentru că şi-a exprimat credinţa acceptând hotărârea lui Dumnezeu – aceea de a deveni mama Răscumpărătorului şi, astfel, canalul binecuvântării divine peste omenire. Elisaveta, prin descoperirea Duhului Sfânt, a confirmat mesajul lui Dumnezeu primit mai înainte de Maria prin înger. Chiar dacă a fost asigurată şi a acceptat chemarea şi lucrarea lui Dumnezeu în viaţa ei, binecuvântarea profetică a Elisavetei a fost, fără îndoială, o sursă de încredere profundă şi confirmare pentru Maria. În acest pasaj vedem două femei credincioase şi cu o viaţă simplă, acceptând planul lui Dumnezeu, acceptându-şi fiecare rolul, bucurându-se că Dumnezeu le-a ales şi încurajându-se una pe cealaltă în slujirea pe care o avea fiecare. Ele au fost femei ale credinţei şi ale unei dedicări sincere. Prin felul în care s-au pus la dispoziţia lui Dumnezeu, au servit drept modele pentru femei şi bărbaţi din orice generaţie. În versetul 56 observăm că „Maria a rămas

împreună cu Elisaveta cam trei luni”, apoi s-a întors acasă chiar înainte de naşterea lui Ioan. Puteţi să vă imaginaţi ce au vorbit aceste femei timp de aproape trei luni? A fost cu siguranţă un timp de zidire spirituală şi creştere pentru ele, în timp ce au înţeles din ce în ce mai mult lucrarea lui Dumnezeu în şi prin vieţile lor. Slavă Domnului pentru aceste femei credincioase şi dedicate! Idei pentru meditaţie şi dezbatere: • Meditează la felul de oameni pe care Dumnezeu i-a folosit pentru a-Şi îndeplini planul. Ce trăsături deosebite observi la ei? • În fiecare din primele trei lecţii, îngerii au un rol important. Care este lucrarea îngerilor? Lucrează pentru a sprijini pe credincioşi astăzi? În ce fel? • Dumnezeu a ales-o pe Maria. Elisaveta a binecuvântat-o pe Maria. Care ar trebui să fie atitudinea noastră faţă de rolul Mariei şi faţă de ea? • Este aproape de neconceput că Dumnezeu foloseşte oameni ca Maria şi Elisaveta, sau ca noi, pentru a-şi îndeplini planul. Examinează-ţi viaţa. Este credinţa şi dedicarea ta în aşa fel încât eşti disponibil şi de folos lui Dumnezeu? • Examinează valoarea şi binecuvântarea prietenilor creştini, a mentorilor şi a celor ce încurajează.

3. Păstorii Îl slăvesc pe Dumnezeu
Luca 2:8-20 Vom studia evenimentele bine cunoscute care au avut loc în apropierea naşterii lui Hristos. Totuşi, să nu lăsăm ca familiaritatea relatării să ne distragă de la minunăţia şi impactul evenimentului. Din nou este vorba de oameni umili şi simpli, de data aceasta păstori. Pentru a face relatarea mai proaspătă, imaginaţi-vă că sunteţi cu ei, acolo în câmp, în acea noapte, mergeţi cu ei să vedeţi Pruncul în iesle, împărtăşiţi cu ei bucuria şi impactul naşterii sale, şi îi însoţiţi în timp ce ei vestesc naşterea Domnului unei lumi pierdute. Primele şapte versete ale capitolului ne furnizează un context necesar înţelegerii textului de astăzi.

8

Sămânţa adevărului • Decembrie 2010

Din nou, Îl vedem pe Dumnezeu folosind oameni umili şi cu o credinţă sinceră în planul Său măreţ. Au existat motive pentru aceasta după cum observăm din evenimentele următoare atât în contextul imediat, cât şi în viaţa de mai târziu a lui Hristos. Nu toţi au fost încântaţi, ca păstorii, de naşterea Împăratului iudeilor (vezi Matei 2:1-15). Întotdeauna El a fost privit din diferite puncte de vedere – unii L-au primit cu bucurie, unii L-au respins şi au căutat să-L omoare. Aceşti păstori neînsemnaţi, dispreţuiţi de societatea înaltă, erau oameni ai credinţei. Ei au anticipat venirea lui Mesia. Fără îndoială că în orele lor de singurătate din timpul păstoritului vorbeau şi speculau despre venirea Sa. Acum s-a arătat un semn din cer care le-a vorbit de naşterea lui Hristos. Ca şi în cealaltă arătare a îngerului, primele sale cuvinte adresate păstorilor au fost: „Nu vă temeţi!” Este uşor de imaginat frica ce i-a cuprins pe aceşti bărbaţi în timp ce s-a ivit lumina divină, iar un înger s-a arătat şi le-a vorbit. Cuvintele ce au urmat, rostite de înger, erau cuvinte de încurajare spirituală – şi anume că astăzi s-a născut Mântuitorul pe care Îl vor găsi în cetatea lui David. Această veste bună era pentru toţi oamenii, iar păstorii s-au grăbit să vestească altora despre aceasta (v. 17). Urmând instrucţiunile date de înger, păstorii au pornit la drum să-L găsească pe acest copilaş de origine divină care s-a coborât pe pământ. L-au găsit exact cum a spus îngerul, într-o iesle cu mama sa şi tatăl care îl priveau. Cu siguranţă, această vizită a păstorilor, inspirată de sus, a adus mângâiere şi confirmare care au fost bine venite atât pentru Maria, cât şi pentru Iosif. Cu siguranţă că ei au ştiut cine este copilul, dar confirmarea adusă de nişte oameni străini ca urmare a înştiinţării divine a fost fără îndoială binefăcătoare şi în acelaşi timp un mijloc de întărire a credinţei lor. Aceşti păstori au fost aşa de bucuroşi datorită a ceea ce au auzit şi au văzut, că a fost imposibil să tacă. N-a trecut mult şi întregul orăşel află

de naşterea lui Isus, Mesia, darul lui Dumnezeu dat omenirii. Anunţul păstorilor a fost primit cu uimire şi poate cu scepticism de cei care i-au auzit. Dar aceasta nu i-a descurajat. Aceştia s-au întors la munca lor de păstorire plini de bucurie, lăudându-L pe Dumnezeu pentru lucrurile pe care le-au auzit şi văzut. Maria a ţinut toate aceste lucruri în inima ei. Trecuse prin multe şi totul a fost copleşitor. Avea nevoie de timp să se gândească la ce trăise şi auzise. Şi astfel, pe măsură ce înţelegem cele scrise şi evenimentele în legătură cu naşterea Mântuitorului, devine copleşitor şi pentru noi. Pe măsură ce medităm şi reflectăm mai mult, haideţi să-L lăudăm şi să-I mulţumim lui Dumnezeu pentru darul Său minunat în persoana Mântuitorului. Idei pentru meditaţie şi dezbatere: • De ce a fost Fiul lui Dumnezeu trimis să se nască într-un loc aşa de sărăcăcios şi umil? Reflectează şi discută implicaţiile vieţuirii Lui umile. • Ce ne învaţă lecţia despre păstori? (Există numeroase aspecte.) • Cu câtă nerăbdare aşteptăm a doua venire a lui Hristos şi cum ne va găsi când se va întâmpla: surprinşi sau înspăimântaţi? Amintiţi-vă de mesajul îngerilor. • Reacţia păstorilor la auzirea bunei veşti a naşterii a fost să o facă cunoscută la cât mai mulţi. Urmăm şi noi exemplul lor? Cât de eficienţi suntem în răspândirea veştii bune a Evangheliei? • Cu siguranţă că Maria a avut multe de discutat de-a lungul vieţii sale cu fiul ei, Isus. Gândiţi-vă la experienţele cunoscute şi necunoscute care au făcut-o pe Maria să reflecteze la Fiul ei şi la misiunea Lui pe pământ. Dumnezeu cu certitudine a luat o decizie înţeleaptă alegând-o pe Maria.

4. Ioan Botezătorul proclamă mesajul lui Dumnezeu
Luca 3:7-18 Am amintit de Ioan Botezătorul, în ultima

“Astăzi în cetatea lui David, vi s-a născut un Mântuitor, care este Hristos, Domnul.” (Luca 2:11). 9

lecţie, când el a săltat de bucurie în pântecele mamei sale atunci când aceasta a fost salutată de Maria. Apoi, 30 de ani mai târziu, îl vedem intrând în lucrare ca mesager al lui Mesia. Ioan a fost un om simplu (Matei 3:4) şi a trăit o viaţă izolată (Luca 1:80), până s-a împlinit ce i-a fost scris (Luca 1:76-80). Ioan a fost, de asemenea, un om umil, cedând orice pretenţie de înălţare Celui ce avea să vină după el, ca mesager direct al lui Dumnezeu Însuşi (Ioan 1:15-28). Slujba lui Ioan a fost de a pregăti calea pentru lucrarea Domnului Isus, să pregătească inimile predicând pocăinţa astfel încât aceştia să fie gata să primească mesajul mântuirii predicat de Isus (Luca 1:17). Predica lui Ioan a fost în spiritul şi puterea lui Ilie. Mulţimile au mers în pustie să-l asculte pe acest proroc nerafinat – prima voce profetică după 400 de ani. Şi mulţi au răspuns chemării sale la pocăinţă şi botez ca semn vizibil al unei vieţi schimbate. Mesajul lui Ioan nu a fost unul plăcut. Era o chemare la schimbarea radicală a vieţii şi atitudinii atât faţă de Dumnezeu, cât şi faţă de semeni, după cum se aminteşte în textul nostru de astăzi. Ioan spunea lucrurilor pe nume. El i-a mustrat aspru pe cei care nu au venit cu o motivaţie sinceră şi care depindeau de spiţa de neam pentru o favoare în faţa lui Dumnezeu. El a mers exact la centrul problemei, securea judecăţii a fost înfiptă să taie vieţile neroditoare şi să le arunce în focul gheenei. Mesajul său a fost convingător şi acuzator. Oamenii au strigat: „Ce să facem?” Iar el avea un răspuns pentru tot felul de oameni care căutau adevărul. Cei care aveau din belşug trebuiau să împartă cu cei în nevoie. Vameşii nu trebuiau să ia mai mult decât ce se cerea. Soldaţii nu trebuiau să abuzeze de puterea lor şi să fie mulţumiţi cu salariile lor. Versetul 18 sugerează că mesajul lui conţinea multe alte îndemnuri. Ideea esenţială era că direcţia vieţii cuiva trebuia să fie schimbată de la egoism spre întrajutorare şi generozitate. Implica o reorganizare completă a vieţii şi a atitudinilor. Puterea propovăduirii lui Ioan i-a pus pe

oameni pe gânduri. Era acesta Hristosul, Cel aşteptat? Ioan a răspuns imediat: „Nu sunt Hristos! Eu sunt glasul Celui ce strigă în pustie. Datoria mea este să pregătesc calea pentru Cel care vine. Eu botez cu apă; El botează cu Duh Sfânt şi cu foc”. Acel botez simboliza viaţa purificată, transformarea oamenilor din interior în afară. Ioan şi-a înţeles rolul şi că el era doar un slujitor. El s-a făcut mic în ochii mulţimilor şi L-a înălţat pe Hristos spunând: „El trebuie să crească, iar eu să mă micşorez.” Însă prin umilinţa sa, El a avut un rol deosebit pregătind oamenii pentru Mesia şi mesajul Său. Observă cum Isus l-a lăudat pe Ioan în Matei 11:7-15 pentru rolul său şi dedicarea în slujba sa. Ioan a rămas credincios chemării sale şi a muncit cu sârguinţă pentru a o îndeplini. Nu putem niciodată să ne ridicăm la nivelul lucrării sale, dar putem învăţa ceva din viaţa sa şi anume să înflăcărăm dedicarea şi slujirea noastră faţă de Dumnezeu. Idei pentru meditaţie şi dezbatere: • Citeşte relatările paralele ale lucrării lui Ioan Botezătorul. Vezi, de asemenea, evaluarea pe care i-a făcut-o Domnul Isus în Matei 11:7-15. • Ce l-a făcut pe Ioan aşa de renumit? Gândeştete la acesta cu atenţie; au fost mulţi factori implicaţi. • Predica Ioan o religie a faptelor? Care este rolul faptelor în contextul pocăinţei? • A influenţat stilul de viaţă al lui Ioan felul în care a fost înţeles mesajul său? Se întâmplă la fel şi în cazul nostru? Discutaţi! • Există multe lecţii pe care putem să le învăţăm din viaţa lui Ioan Botezătorul: umilinţa, îndrăzneala, simplitatea, credincioşia, neprihănirea sa. Gândeşte-te la acestea pe parcurs şi apoi aplică-le în viaţa ta!
Din Sword and Trumpet, dec. 2008 Tradus şi folosit cu permisiune.

10

Sămânţa adevărului • Decembrie 2010

Uimitorul păr uman
—David Menton, Ph.D. În trupurile noastre Dumnezeu nu a făcut nimic foarte simplu. Părul uman este atât de complex, încât omul nu va înţelege niciodată pe deplin cum funcţionează, cu atât mai puţin să-i explice originea prin procese evolutive întâmplătoare. Părul este menţionat de peste 100 de ori în Biblie, adesea în contexte în care se vorbeşte despre dragostea şi purtarea de grijă a lui Dumnezeu faţă de poporul său. De exemplu, când Dumnezeu i-a izbăvit pe Şadrac, Meşac şi Abed-Nego din cuptorul de foc, „perii capului lor nu se pârliseră”. (Daniel 3:27) În Luca 21:18, Isus i-a avertizat pe ucenicii Lui cu privire la persecuţia de care vor avea parte, dar le-a spus să nu se teamă pentru că „nici un păr din cap nu se va pierde”. În altă împrejurare, Isus a afirmat că „până şi perii din cap, toţi vă sunt număraţi”. (Matei 10:30) Cât de personal şi intim ne cunoaşte şi ne iubeşte Mântuitorul nostru! câte avem pe cap – numai că nu le putem vedea. Firele de păr lungi şi pigmentate (de pe scalp sau din barbă) sunt numite fire de păr terminale. Alte tipuri de păr, de exemplu genele, se formează de-a lungul vieţii. Primii foliculi încep să se formeze din a treia lună intrauterină. Foliculii produc părul numit lanugo. Aceste fire lungi şi mătăsoase cad, de obicei, în timpul vieţii de făt, cu câteva săptămâni înainte de naşterea copilului, şi sunt înlocuite cu fire velus care se dezvoltă din aceiaşi foliculi. Iată de ce un copil născut prematur poate să aibă surprinzător de mult păr pe cap: e vorba de părul lanugo, care nu a apucat să cadă.

Niciodată nu poţi pierde un folicul de păr
În chip uimitor, ne naştem cu toţi foliculii pe care-i vom avea vreodată, iar aceşti foliculi continuă să producă fire de păr de-a lungul întregii vieţi. De ce totuşi unii dintre noi ajung să chelească? Începând de la vârsta pubertăţii, unii foliculi care produceau fire de păr terminale încep să le înlocuiască cu fire de păr velus, aproape invizibile. Deci, nu ne pierdem părul odată cu înaintarea în vârstă, ci firele de păr devin pur şi simplu mai mici.

Multe fire de păr
Capul omenesc are aproximativ 100.000 de fire de păr, deşi numărul lor variază de la persoană la persoană. Aparent, fire de păr există doar pe cap şi în alte câteva locuri de pe corp, dar, de fapt, ele sunt distribuite uniform pe toată suprafaţa pielii (cu excepţia palmelor şi tălpilor, care sunt total lipsite de păr). Pe întreaga suprafaţă a corpului uman există aproximativ cinci milioane de fire de păr, dar multe dintre ele sunt greu de văzut cu ochiul liber.

De ce animalele nu au nevoie de un frizer?
În timp ce mulţi dintre noi mergem periodic la frizer, majoritatea mamiferelor ajung să aibă o ţinută excelentă fără un frizer prin preajmă. Motivul e că părul lor creşte într-o manieră ciclică. O perioadă relativ lungă de creştere (care variază în funcţie de tipul şi locul în care se vor dezvolta firele de păr) este urmată de o scurtă perioadă de

Tipuri de păr
În timp ce unele părţi ale corpului nostru par să fie lipsite de păr (de exemplu, fruntea şi nasul), de fapt pe ele există nişte peri minusculi numiţi velus. Pe nas şi frunte avem atâtea fire de păr pe centimetru pătrat

“Astăzi în cetatea lui David, vi s-a născut un Mântuitor, care este Hristos, Domnul.” (Luca 2:11). 11

stagnare, după care părul este eliberat din foliculi şi începe un nou ciclu de creştere care duce la apariţia unor noi fire de păr. Prin urmare, lungimea ciclului de creştere determină lungimea firelor de păr. Dacă părul ar creşte şi ar creşte fără să fie eliberat din folicul, ar fi dezastruos pentru animale să trăiască fără să meargă la frizer. Puteţi să vă imaginaţi, de pildă, o veveriţă strecurându-se printre ramuri şi tragând după ea zeci de centimetri de blană? Dumnezeu se gândeşte la toate! Părul creşte cam aproape 0,3 mm pe zi. Într-un an, scalpul şi barba noastră pot să producă aproape 13 cm de fir de păr. Comparativ, cele mai lungi fire de păr de pe braţul nostru au un ciclu de creştere de mai puţin de două luni. Ciclul de creştere al părului de pe scalp şi din barbă variază de la individ la individ, dar poate să dureze ani de zile. Se pare că recordul îl deţine un bărbat vietnamez cu un păr ce măsoară peste 6 m lungime. Potrivit unei relatări BBC, din iunie 2004, acest om nu-şi tăiase părul de peste 30 de ani. Rămânem uimiţi în faţa măiestriei Creatorului care a realizat un asemenea design complex, chiar şi pentru firele de păr de pe corpul nostru. Suntem mângâiaţi de cuvintele Protectorului nostru care ne-a numărat toate firele de pe cap şi care nu va permite niciunuia să cadă dacă nu e voia Lui. Şi, nu în ultimul rând, suntem veşnic recunoscători pentru măreţul har al lui Hristos care a lăsat ca propriul Lui păr să-i fie smuls de pe obraz, îndurând chinul, tortura şi moartea pentru păcatele noastre. „Mi-am dat spatele înaintea celor ce Mă loveau, şi obrajii înaintea celor ce-Mi smulgeau barba; nu Mi-am ascuns faţa de ocări şi de scuipări.” (Isaia 50:6) Cuticula Toate firele de păr sunt acoperite de un strat

de celule moarte (numite cuticule) care ajută firele de păr să nu se înnoade (imaginaţi-vă ce încâlceală ar fi dacă părul nostru ar fi alcătuit din fire de nailon). Sub microscop, cuticula apare ca nişte solzi suprapuşi, asemănători ţiglelor de pe acoperiş. Perucile făcute din păr natural trebuie să aibă toate firele de păr aşezate în aceeaşi direcţie, ca să poată fi pieptănate şi să stea cum trebuie. Forma cuticulei mai are un beneficiu adiţional – poate funcţia ei cea mai importantă – închide firul de păr în foliculul lui.

Incredibila „zăvorâre” a părului
Firul de păr trebuie să fie închis în interiorul foliculului pentru a preveni ruperea lui cu uşurinţă. Fără acest „zăvor” pentru păr, pierderea părului ar fi inevitabilă. Foliculul este „dispus” împreună cu o cuticulă ale cărei celule suprapozabile vin în direcţia opusă cuticulei de pe firul de păr. Această închidere perfectă a celor două cuticule face imposibilă smulgerea unui fir de păr fără a rupe şi o mare parte a cuticulei împreună cu ea. Dar nu vă îngrijoraţi! Acest fapt atrage reconstruirea imediată a foliculului deteriorat şi un nou ciclu de creştere a părului. Se ridică întrebarea: dacă firul de păr este „zăvorât” într-un singur loc, cum mai poate să alunece pe măsură ce creşte? Uimitor, zeci de mii de „butoni”, numiţi desmozomi, aliniază foliculii de păr. Aceşi butoni se deschid şi se închid cu foarte mare precizie, permiţând părului să alunece şi să crească în mod controlat. Înainte ca părul să iasă din piele, sistemul de închidere este hrănit cu enzime speciale.
Din Answers, iulie-sept 2007 Answers in Genesis www.answersingenesis.org Tradus şi folosit cu permisiune.

12

Sămânţa adevărului • Decembrie 2010

,,V-am scris, părinţilor, fiindcă aţi cunoscut pe Cel ce este de la început. V-am scris, tinerilor, fiindcă sunteţi tari, şi Cuvântul lui Dumnezeu rămâne în voi, şi aţi biruit pe cel rău.” 1 Ioan 2:14

PĂRInţILoR
Domnul Isus
Isus a fost încântat când părinţii şi-au adus copilaşii la El ca să-i binecuvânteze. El şi-a pus mâinile peste ei, s-a rugat pentru ei şi i-a binecuvântat. Vezi Matei 19:13-15; Marcu 10:13-16; şi Luca 18:15-17. Ucenicii aveau însă un punct de vedere total diferit. Ei le-au interzis părinţilor să-i aducă pe copii. De ce au procedat astfel? Poate că atât ei, cât şi Isus erau preocupaţi de ceea ce ucenicii considerau o lucrare mai importantă. Oare nu au văzut ei importanţa învăţării şi influenţării copilaşilor chiar din primii lor ani? Poate că ei nu au înţeles că, în mare măsură, copiii sunt influenţaţi de mediu. Probabil că sunt şi alte motive pentru care s-au comportat aşa. Oricare ar fi fost motivele ucenicilor, Isus i-a certat şi le-a spus: „Lăsaţi copilaşii să vină la Mine, şi nu-i opriţi.” (Marcu 10:14b) Din cuvintele lui Isus, înţelegem că El vedea copiii ca fiind preţioşi şi importanţi. Ei erau parte a Împărăţiei pe care El o construia. Copilaşii au nevoie de binecuvântarea lui

Rubrica

Aduceţi copilaşii la

—Paul M. Landis

Dumnezeu în viaţa lor. Trebuie să-i aducem la Isus ca să fie binecuvântaţi. Ei se nasc cu o natură păcătoasă. Imediat după naştere, această natură păcătoasă, firea, începe să se manifeste împotriva autorităţii. Avem nevoie de înţelepciunea şi binecuvântarea lui Dumnezeu în îndeplinirea responsabilităţii de a supune această natură răzvrătită. Trebuie să ne învăţăm copiii să aleagă binele şi să fugă de rău. Trebuie să-i educăm. Prin folosirea nuielei (pedeapsa corporală), noi îi ajutăm să scape de dorinţele rele şi voinţa răzvrătită a firii pământeşti. „Nuiaua şi certarea dau înţelepciunea, dar copilul lăsat de capul lui face ruşine mamei sale.” (Proverbele 29:15) Pe măsură ce cresc, copiii înţeleg, datorită educaţiei şi învăţăturii părinteşti, manifestările firii în propria lor persoană şi consecinţele ascultării de ea. Când Dumnezeu îi cheamă, ei ajung să priceapă că dezbrăcarea de firea pământească este posibilă prin Isus Hristos şi că această putere ne ajută să ne supunem Lui de bunăvoie.

“Astăzi în cetatea lui David, vi s-a născut un Mântuitor, care este Hristos, Domnul.” (Luca 2:11). 13

Pentru a reuşi acest lucru, trebuie deseori să îngenunchem cu copiii noştri la tronul harului, căutând binecuvântarea lui Dumnezeu pentru ei. Altarul zilnic al familiei este o astfel de oportunitate. În perioade dificile din viaţa fiecărui copil, îi aducem din nou la tron şi îngenunchem împreună, cerând ca mâna lui Isus să-i atingă şi să-i binecuvânteze. Astfel, ei vor învăţa să vină cu nevoile lor la Isus când vor fi mari şi să fie responsabili înaintea Domnului. Ei vor descoperi căldura, mângâierea şi puterea venită din prezenţa Lui. Luca 18:15 spune că: „Iau adus şi nişte copilaşi, ca să Se atingă de ei.” Această idee este foarte importantă. Noi trebuie să-i dedicăm pe cei mici lui Isus, chiar înainte ca ei să se nască, rugându-ne pentru binecuvântarea lor fizică, spirituală, socială şi emoţională. Şi, ce mare avantaj are un copil ai cărui părinţi sunt evlavioşi şi se roagă chiar înainte de existenţa lui! În 1 Corinteni 7, citim că copiii sunt sfinţiţi prin părinţii lor credincioşi. Să ne manifestăm, deci, toată influenţa sfântă pe care Dumnezeu ne-a dat-o asupra copiilor noştri. Isus „i-a luat în braţe, şi i-a binecuvântat, punându-Şi mâinile peste ei.” (Marcu 10:16) Punerea mâinilor este o parte importantă

a slujirii creştine în biserică. Noi practicăm punerea mâinilor în diferite situaţii: la botez, la ungerea cu undelemn pentru vindecarea trupului, la căsătorie şi la ordinări. Uneori, folosim punerea mâinilor atunci când copiii sunt bolnavi – în rugăciunea pentru vindecarea lor. În fiecare dintre aceste situaţii, binecuvântarea lui Dumnezeu vine în viaţa persoanei într-un mod special. Dacă noi ne manifestăm credinţa în ascultare, putem primi, prin credinţă, b i n e c u vâ n t ă r i l e promise. A s t ă z i , Domnul Isus doreşte să ne aducem copiii la El, chiar şi bebeluşii, p e n t r u ca El să-i binecuvânteze. Aşa cum femeia sirofeniciană a venit la Isus să ceară binecuvântare pentru fiica ei, noi venim la Isus să-I cerem binecuvântarea copiilor noştri. Atunci când se pare că El ezită să răspundă nevoii sale, femeia îi spune: „Da, Doamne”, a zis ea „dar şi căţeii mănâncă fărâmiturile care cad de la masa stăpânilor lor.” (Matei 15:27) Prin aceste cuvinte, ea şi-a exprimat cu smerenie credinţa şi dependenţa de El. Prin răspunsul Său, Isus i-a vindecat fiica şi s-a minunat de credinţa ei. Nu va binecuvânta El şi pe micuţii noştri dacă îi aducem înaintea Lui, în rugăciune, îngenunchind împreună cu ei în faţa tronului

14

Sămânţa adevărului • Decembrie 2010

măreţ? Cum putem îndrăzni să ne închinăm cu familia noastră, când copiii sunt absenţi? Cum ne permitem să-i lăsăm să doarmă în biserică, când ei ar trebui să-l asculte pe predicator, chiar dacă nu înţeleg tot ce spune? Sau cum să nu-i învăţăm să aştepte şi să dorească binecuvântarea prezenţei lui Dumnezeu manifestată în părtăşia sfinţilor? Cât de frumos este atunci când, de la amvonul bisericii, liderii văd copii interesaţi şi nerăbdători să audă ceva din mesajul lor,

fiind conştienţi de prezenţa lui Dumnezeu. O, părinţi, fie ca noi să nu ezităm să ne aducem copiii în prezenţa Domnului în închinarea familială zilnică şi în cea a bisericii săptămână de săptămână, tot timpul cât viaţa lor este în grija noastră. Copiii sunt o moştenire preţioasă.
Din Light of Life, Vol. 28 Nr. 1 Rod and Staff Publishers, Inc. Tradus şi folosit cu permisiune.

Pă r i n ţ i r e s p o n s a b i l i
—Glenn R. Martin Implică acest titlu faptul că există şi părinţi care nu sunt responsabili? Nu. Toţi părinţii sunt responsabili dar nu toţi acţionează în mod responsabil. E important ca părinţii să aibă o perspectivă corectă asupra datoriei ce le revine. Cu binecuvântarea lui Dumnezeu, părinţii aduc pe lume copii. Desigur, bebeluşii sunt neajutoraţi; părinţii trebuie să-i hrănească, să-i îmbrace şi să-i protejeze, altfel, micuţii vor muri. Majoritatea părinţilor îşi îndeplinesc această parte a responsabilităţilor. Copiii însă au nu doar nevoi fizice. Cel mai adesea, eşuăm să împlinim tocmai nevoile morale şi spirituale ale pruncilor noştri. Copiii mici sunt atât de drăgălaşi şi de scumpi. Cât de încântaţi sunt părinţii când micuţul lor le zâmbeşte pentru prima dată! Dar nu va dura mult şi el va încerca să-şi impună voinţa şi personalitatea. Părinţii trebuie să înţeleagă că acest lucru îl va distruge. Copiii au calităţi admirabile, pe care Isus Însuşi le-a folosit drept lecţii oferite nouă, adulţilor. Dar aceste caracteristici le putem vedea numai atunci când natura păcătoasă, rea este supusă. Părinţii trebuie să accepte că Dumnezeu le-a încredinţat responsabilitatea educării micuţului. Pentru a o îndeplini, noi, părinţii, avem nevoie de o viaţă spirituală sănătoasă. Avem nevoie de înţelepciune, călăuzire şi încurajare pentru a persevera. Ajutorul nostru vine dintr-o strânsă relaţie cu Dumnezeu şi din mesajele pe care Duhul Sfânt ni le transmite prin Cuvânt şi prin Biserică. Uneori, cei care au o spiritualitate falsă, sunt severi cu copiii. Dar lucrul cel mai important în activitatea noastră de educare este să-i învăţăm pe copii frica de Domnul. Aceasta nu poate fi realizată de nişte părinţi neevlavioşi, fireşti. În curând, copiii unor asemenea părinţi vor vedea ipocrizie, vor respinge învăţătura şi vor face exact ceea ce le va plăcea – urmând exemplul părinţilor lor. Învăţătura va fi eficientă numai atunci când copiii vor vedea frica de Domnul în părinţii lor, precum şi roadele unei trăiri creştine autentice. Părinţii responsabili lucrează împreună şi colaborează cu Dumnezeu. Psalmul 127:1 spune: „Dacă nu zideşte Domnul o casă, degeaba lucrează cei ce o zidesc.” Psalmul 127 se referă şi la binecuvântarea pe care

“Astăzi în cetatea lui David, vi s-a născut un Mântuitor, care este Hristos, Domnul.” (Luca 2:11). 15

o reprezintă copiii pentru părinţi. A lucra împreună cu Dumnezeu înseamnă că soţul şi soţia îşi îndeplinesc fiecare sarcinile în locul în care i-a aşezat Dumnezeu. Din ce în ce mai des, în societatea noastră, bărbaţii şi femeile încearcă să-şi schimbe rolurile. Nu e de mirare că foarte mulţi copii nu primesc educaţia de care au nevoie. Biblia spune că mamele trebuie să-şi vadă de treburile casei, iar taţii trebuie să-şi crească copiii în mustrarea şi învăţătura Domnului. Lucrul acesta va funcţiona întotdeauna. Iar părinţii responsabili îl vor crede şi îl vor practica. Cunoscându-şi fiecare locul lui, părinţii trebuie să lucreze împreună şi să se susţină reciproc. Armonia în familie este obligatorie. Copiii au nevoie de siguranţa pe care o aduce buna înţelegere. Numai atunci pot accepta şi profita de disciplina pe care o primesc. Lipsa de unitate îi va face pe copii să se îndrepte şi să asculte de părintele de care îi place cel mai mult. La sfârşit, copilul va merge pe propriul lui drum, fără să îi pese de sfatul vreunuia. Cu înţelepciune, părinţii responsabili nu vor permite dezvoltarea unei asemenea situaţii. Părinţii trebuie să discute diferenţele de opinie între patru ochi şi să ajungă la o înţelegere pe care amândoi să o respecte. Apoi trebuie să se prezinte în faţa copiilor cu un punct de vedere unic. Părinţii responsabili înţeleg că sunt obligaţi să suprevegheze comportamentul şi stilul de viaţă al copiilor lor. Lucrul acesta începe foarte timpuriu. O mamă înţeleaptă poate să discearnă între plânsul unui copil care are o nevoie reală şi cel al unui copil care vrea să i se facă mofturile. Mama trebuie să-şi constrângă cu blândeţe copilul până când acesta renunţă la voinţa lui puternică. Părinţii care câştigă aceste bătălii timpurii vor fi scutiţi mai târziu de foarte mult stres şi regrete. Copiii noştri pot fi educaţi în spiritul bunelor maniere. Nu-i putem lăsa să crească pur şi simplu. Biblia ne spune să-i creştem. (vezi Efeseni

6:4) Nişte părinţi responsabili vor face tot ceea ce e necesar ca să-şi vadă copiii pe calea cea bună. Lucrul acesta se impune deoarece copiii nu ştiu ce e bine pentru ei. Părinţii sunt responsabili pentru comportamentul copiilor lor. În timpul primilor şase ani de viaţă, părinţii sunt practic singura influenţă. Şi, cât timp copilul locuieşte în casa părintească, părinţii rămân influenţa majoră. Ştim că, până la urmă, copiii vor începe să ia decizii pe cont propriu. Dar, dacă în copilărie nu pot fi controlaţi şi educaţi, purtarea lor rea reflectă de fapt caracterul iresponsabil al părinţilor. Unii părinţi îi învinuiesc pe profesorii de la şcoală sau pe pastori pentru problemele lor. Părinţii responsabili îşi asumă datoria ce le revine şi sunt mulţumitori pentru ajutorul celorlalte autorităţi din viaţa copiilor lor. O altă problemă importantă în creşterea copiilor este felul în care îi îmbrăcăm. Hainele copiilor lipsite de modestie în ceea ce priveşte culorile şi designul pun în evidenţă lipsa de evlavie a părinţilor. Dacă o mamă îşi îmbracă fetiţa cu haine lipsite de modestie, după moda lumii, să nu fie surprinsă că mai târziu, în perioada adolescenţei, fata va refuza să poarte îmbrăcăminte modestă şi decentă, îmbrăcăminte care va fi atât de necesară pentru ea. De ce să cultivăm în copiii noştri ceva la care vrem să renunţe într-o zi când îşi vor spune legămintele de botez? Când îi îmbrăcăm pe copii potrivit cu dorinţele firii noastre pământeşti, îngreunăm procesul prin care ei devin creştini. Tunsoarea şi freza copiiilor noştri poate fi, de asemenea, un lucru relevant. Părinţii responsabili se vor gândi la efectul acestor tendinţe şi îşi vor ţine copiii departe de ele. Rămâne constatarea tristă că, atunci când părinţii eşuează, copiii nevinovaţi suferă. Putem fi nişte părinţi responsabili?
Din Light of Life, vol. 26, nr. 3 Rod and Staff Publishers, Inc. Tradus şi folosit cu permisiune.

16

Sămânţa adevărului • Decembrie 2010

Podoabele de mare preţ
—David L. Burkholder Podoabele pentru femei sunt o mare afacere. Femeile cheltuiesc sume uriaşe de bani, timp şi energie pentru a deveni mai atractive. În dorinţa de a fi cât mai acceptate şi impresionante, un rol important îl au cosmeticele, chirurgia plastică şi exerciţiile. Dar întregul accent este pus pe exterior. Ştii că Biblia vorbeşte despre un alt fel de podoabă care străluceşte mai puternic decât toate aceste bijuterii? Ştii că Dumnezeu este foarte interesat de podoaba femeii? Ştii că El are un standard şi o prezentare a frumuseţii feminine? Intenţia lui Dumnezeu pentru frumuseţea femeii este diferită de cea a lumii moderne, ce pune accent pe ceea ce este vizibil şi care face apel la simţuri. Dumnezeu a înzestrat femeia cu frumuseţe pentru a fi pe plac soţului ei şi a fi utilă societăţii. El nu a intenţionat ca ea să-şi etaleze sau să-şi folosească frumuseţea pentru a atrage atenţia şi în avantajul personal. Nu a intenţionat ca frumuseţea ei să fie folosită pentru a coborî valorile morale ale societăţii. Planul lui Dumnezeu e cu totul altul! Conform planului Său, femeia influenţează bărbatul înspre bine. El ne spune cum poate o femeie să influenţeze corect un bărbat. Iată ce spune Biblia despre ea: „Podoaba voastră să nu fie podoaba de afară, care stă în împletitura părului, în purtarea de scule de aur sau în îmbrăcarea hainelor, ci să fie omul ascuns al inimii, în curăţia nepieritoare a unui duh blând şi liniştit, care este de mare preţ înaintea lui Dumnezeu.” (1 Petru 3:3, 4) Iată, Dumnezeu a conceput o frumuseţe superioară – adevărata frumuseţe ce se reflectă din interior. El doreşte ca înfăţişarea, viaţa, înclinaţiile femeii să amintească poporului de El şi de căile Lui. El doreşte ca ea să arate clar că nu caută aprecierea oamenilor în ceea ce priveşte frumuseţea ei exterioară, ci este animată de scopuri mult mai înalte decât acesta. Ideea lui Dumnezeu despre frumuseţea adevărată este caracterul integru, născut dintr-o inimă nouă – o inimă dedicată lui Isus Hristos şi înflăcărată de Duhul Sfânt. Aceasta produce virtuţi precum: umilinţă, altruism, cinste şi supunere faţă de El. Caracterul frumos generează modestie, decenţă, blândeţe, pace şi sfială. Aceste calităţi produc o forţă interioară, împlinire şi o direcţie în viaţă. Ele fac dovada unei dinamici interioare care radiază dragoste şi un scop pentru viaţa pe care o trăieşte. Biblia numeşte această frumuseţe o podoabă de mare preţ, în primul rând datorită calităţii şi valorii sale. Este de nepreţuit pentru că adevărata sa valoare nu poate fi evaluată. La sfârşitul zilei (şi vieţii), mulţumirea că ai fost plăcută Domnului este mai importantă. Valoarea acestei frumuseţi interioare este sporită şi de influenţa pe care o are asupra altora. Ea îi încurajează pe alţii să fie integri. Le aminteşte să-L caute pe Dumnezeu. Dar ce putem spune despre frumuseţea exterioară? În ce fel aspectul exterior ar trebui să fie în acord cu ceea ce este înăuntru? Aminteşte-ţi că frumuseţea autentică, evlavioasă, nu atrage atenţia spre sine. Frumuseţea adevărată se acoperă aşa încât să predomine cea a lui Dumnezeu. Iată un alt pasaj scriptural care confirmă aceasta: „Vreau, de asemenea, ca femeile să se roage îmbrăcate în chip cuviincios, cu ruşine şi sfială; nu cu împletituri de păr, nici cu aur, nici cu mărgăritare, nici cu haine scumpe,

“Astăzi în cetatea lui David, vi s-a născut un Mântuitor, care este Hristos, Domnul.” (Luca 2:11). 17

ci cu fapte bune, cum se cuvine femeilor care spun că sunt evlavioase.” (1 Timotei 2:9, 10) Aceasta arată, de asemenea, ce spune Biblia în privinţa părului unei femei. Părul ei lung este o podoabă pentru ea, dar ea trebuie să-şi acopere această podoabă. De ce? Pentru ca să arate supunere şi dorinţa de a aşeza slava lui Dumnezeu mai sus de propria ei slavă. Vezi 1 Corinteni 11:5-15. Adevărata podoabă şi frumuseţe stă în modestie şi sfială, nu în expunere pentru afirmare. Dumnezeu ne spune de asemenea că femeia este un vas de mare cinste şi îşi exercită o influenţă puternică în jurul căminului ei: „ca să înveţe pe femeile mai tinere să-şi iubească bărbaţii şi copiii; să fie cumpătate, cu viaţa curată, să-şi vadă de treburile casei, să fie bune, supuse bărbaţilor lor, pentru ca să nu se vorbească de rău Cuvântul lui Dumnezeu.” (Tit 2:4, 5) În al doilea rând, această podoabă este de mare valoare datorită preţului plătit de Dumnezeu. Isus a murit pe cruce ca să ne ierte păcatele şi să ne elibereze de mândria, pofta şi dorinţele noastre rele. Trebuie să detronăm eul din inima noastră şi să-L întronăm pe Isus. (Acest lucru creează adevărata frumuseţe.) În al treilea rând, această podoabă este de mare preţ datorită lucrurilor la care trebuie

să renunţi în schimbul dobândirii podoabei lui Dumnezeu. Dacă îţi doreşti o frumuseţe reală, trebuie să renunţi la dorinţa de a fi pe placul lumii şi să arăţi celor din jur că eşti un copil al lui Dumnezeu care nu mai încearcă să satisfacă firea pământească. Din păcate, sunt mulţi care eşuează în acest domeniu. Ei afirmă că preţul este prea mare şi trebuie să renunţe la prea multe. Şi astfel ratează cea mai mare ocazie a vieţii şi a veşniciei – aceea de a fi într-adevăr frumos şi plăcut lui Dumnezeu. Gândeşte-te puţin. Frumuseţea lumii este aşa de schimbătoare şi scurtă – ca un abur. În doar câţiva ani, niciunul dintre noi nu va mai fi foarte atractiv. Ca mâine trupul nostru îmbătrâneşte şi moare. Şi apoi? Ce ai câştigat? Podoaba de mare preţ a lui Dumnezeu nu este trecătoare. În veşnicie, frumuseţea creştinului va fi chiar mai strălucitoare. Dumnezeu ţi-o oferă cu uşurinţă. Vei profita de această şansă? Vei renunţa la ispitirea acestei lumi şi vei primi adevărata frumuseţe pe care numai Dumnezeu o poate dărui? Nu pierde prilejul.
Din Light of Life, Vol. 27 Nr. 3 Rod and Staff Publishers, Inc. Tradus şi folosit cu permisiune.

Cel ce învaţă

legile înţelepciunii fără

să le transpună în viaţa lui se aseamănă cu un om care-şi ară ogorul
dar uită să semene sămânţa.
18
Sămânţa adevărului • Decembrie 2010

—Saadi

,,Când am auzit, Doamne, ce ai vestit, m-am îngrozit. Însufleţeşte-Ţi lucrarea în cursul anilor, Doamne! Fă-Te cunoscut în trecerea anilor! Dar, în mânia Ta, adu-ţi aminte de îndurările Tale!” Hab. 3:2

IstoRIcĂ
Istoria cauciucului
—Stephen Martin Te-ai întrebat vreodată de unde provine cauciucul? Poate te-ai gândit că el a existat întotdeauna aşa cum îl folosim azi. În forma lui naturală, el există de la a treia zi a creaţiei, atunci când Dumnezeu a făcut plantele şi copacii. Sursa primară a cauciucului natural este Hevea brasiliensis sau copacul de cauciuc Para. Acest copac produce un suc numit latex care este folosit la fabricarea cauciucului. Se pare că timp de mii de ani omenirea nu a cunoscut valoarea acestor copaci. Încă din secolul al şaselea d. Hr., se ştia câte ceva despre cauciuc. Cu mai mult de cinci sute de ani în urmă, indienii din America Centrală şi de Sud jucau un joc în care ei încercau să treacă o minge de cauciuc printrun inel de piatră. Din cauciuc, ei făceau şi haine de ploaie, papuci, borcane, torţe şi instrumente muzicale. Oricum, până în 1735, s-a ştiut puţin despre cauciuc. În acest an, un francez pe nume Charles Marie de la Condamine a găsit copaci de cauciuc în America de Sud. A fost foarte entuziasmat de această descoperire şi şi-a făcut o haină de ploaie şi nişte ghete. Era convins că acest material va avea un viitor promiţător. Timpul a demonstrat că Charles Marie de la Condamine a avut dreptate. Inventatorii au fabricat sute de lucruri din cauciuc. Dar exista o mare problemă. Cauciucul nu rămânea întotdeauna destul de flexibil. Când era încălzit, devenea foarte lipicios, iar când era răcit, devenea rigid. Vara, papucii de cauciuc se lipeau de stradă, iar iarna deveneau tari şi inflexibili. Problema era aşa de gravă, încât fabricile se închideau pentru că nimeni nu vroia să cumpere produsele lor defectuoase. Totuşi, cauciucul a continuat să-i fascineze pe oamenii de ştiinţă. În 1770, un om de ştiinţă pe nume Joseph Priestly a făcut experimente cu cauciucul. El a descoperit că poate şterge cu o bucată de cauciuc urmele de creion de pe hârtie. De aici şi numele acestui material. Până atunci, cauciucul era numit „gumă” sau în diferite alte feluri. În jurul anului 1819, un tânăr pe nume Charles Goodyear a manifestat un interes

Rubrica

“Astăzi în cetatea lui David, vi s-a născut un Mântuitor, care este Hristos, Domnul.” (Luca 2:11). 19

deosebit pentru cauciuc. El avea să ajute la rezolvarea acestui mare mister al cauciucului. Nu credea că îi va lua tare mult timp să descopere cum să îl facă mai folositor. Dar s-a înşelat. A început experimentele în bucătăria lui. A amestecat cauciucul cu diferite substanţe ca să-şi dea seama ce îi lipsea pentru a deveni mai durabil la căldură şi frig. Şi-a cheltuit toţi banii pentru multele sale experimente şi de multe ori a fost închis pentru că nu a reuşit să-şi plătească datoriile. Dar a fost perseverent şi nu a cedat uşor. În cele din urmă, a devenit partener cu patronul unei fabrici care lucra şi el la îmbunătăţirea cauciucului. Metoda acestuia din urmă era folosirea sulfului. Charles a fost de părere că era o idee foarte bună, dar abia într-o noapte din iarna lui 1839, a descoperit cum să folosească eficient sulful. Potrivit unei surse, în acea noapte, câţiva prieteni au venit în vizită la Charles. Au început să discute despre cauciuc. Unul dintre prieteni i-a spus lui Charles să renunţe

la lupta lui. Asta l-a supărat pe Charles. A luat o bucată de cauciuc şi a aruncat-o în cameră. Cauciucul a ajuns pe o sobă fierbinte şi a emanat un miros urât de sulf, care i-a făcut pe oaspeţi să iasă din cameră. Charles a observat că bucata de cauciuc de pe sobă nu s-a topit. A luat altă bucată de cauciuc şi a încălzit-o în foc, observând că se întâmplă acelaşi lucru. Apoi a lăsat cauciucul afară în frig. Următoarea zi, a descoperit că acea bucată de cauciuc era tot aşa de flexibilă ca atunci când a pus-o afară. Misterul a fost elucidat. Procesul încălzirii amestecului de cauciuc şi sulf este cunoscut sub numele de vulcanizare. Acest termen provine de la Vulcan, nume pe care păgânii romani l-au dat zeului focului. Uşa folosirii pe scară largă a cauciucului a fost, în cele din urmă, deschisă.
Din Home Horizons, Eastern Mennonite Publications Tradus şi folosit cu permisiune.

Noi suntem doar ispravnici
„Un om bogat avea un ispravnic.” (Luca 16:1b) Relaţia pe care omul, creaţia lui Dumnezeu, o are cu Creatorul, ne este prezentată în Cuvântul Său în diverse feluri. Dar nici un alt personaj nu ilustrează mai bine starea actuală a omului decât cea a ispravnicului. Binecuvântatul nostru Domn ne prezintă în mod frecvent această ilustraţie care conţine o trăsătură deosebită. Ea exprimă fidel starea noastră din această lume, specificând ce fel de slujitori suntem pentru Dumnezeu şi ce fel de slujbă aşteaptă Stăpânul divin de la noi. Suntem datori lui Dumnezeu pentru tot ce avem. Deşi un datornic este obligat să returneze ceea ce a primit, totuşi, până la termenul plăţii, el are libertatea să folosească bunul aşa cum doreşte. Dar nu tot aşa este cu un ispravnic; el nu are libertatea să folosească ceea ce i s-a încredinţat cum vrea el, ci cum vrea stăpânul său. Pentru că acele lucruri nu sunt ale lui, ci doar i s-au încredinţat să le folosească aşa cum porunceşte stăpânul.

20

Sămânţa adevărului • Decembrie 2010

Aceasta este întocmai situaţia tuturor celor care au o relaţie cu Dumnezeu. Nu avem libertatea să folosim ceea ce El ne-a încredinţat aşa cum noi dorim, ci aşa cum vrea El, singurul Stăpân al cerului şi pămânului şi Domnul întregii creaţiuni. El ni le încredinţează cu condiţia clară ca noi să le folosim ca pe bunurile Stăpânului nostru şi

în acord cu poruncile specifice pe care El ni le-a lăsat în Cuvântul Său.
Luat din Renew My Heart, Daily Wisdom from the Writings of John Wesley Compilat de Alice Russie © 2002 by Barbour Publishing, Inc. Tradus şi folosit cu permisiune.

Eliberaţi de toate

spurcăciunile voastre, de toţi idolii voştri
„Zideşte în mine o inimă curată, Dumnezeule, pune în mine un duh nou şi statornic!” (Psalmul 51:10)
Domnul i-a făcut profetului Său Ezechiel această extraordinară promisiune: „Vă voi stropi cu apă curată, şi veţi fi curăţiţi; vă voi curăţi de toate spurcăciunile voastre şi de toţi idolii voştri. Vă voi da o inimă nouă, şi voi pune în voi un duh nou… Vă voi izbăvi de toate necurăţiile voastre… Aşa vorbeşte Domnul Dumnezeu… vă voi curăţi de toate nelegiuirile voastre... Eu, Domnul, am vorbit, şi voi şi face.” (Ezechiel 36:25-36) Având, aşadar, aceste promisiuni, atât în lege cât şi în profeţi, şi confirmate apoi în Evanghelie de către binecuvântatul nostru Domn şi de apostolii Lui, „să ne curăţim de orice întinăciune a cărnii şi a duhului, şi să ne ducem sfinţirea până la capăt, în frica de Dumnezeu” (2 Corinteni 7:1b). „Să luăm dar bine seama, ca, atâta vreme cât rămâne în picioare făgăduinţa intrării în odihna Lui, nici unul din voi să nu se pomenească venit prea târziu.” (Evrei 4:1). Să facem un singur lucru: uitând ce e în urma noastră şi aruncându-ne spre ce este înainte, să alergăm spre ţintă, pentru premiul chemării cereşti al lui Dumnezeu, în Hristos Isus (vezi Filipeni 3:14). Să plângem zi şi noapte înaintea Lui, până suntem eliberaţi de legătura păcatului şi să ne bucurăm de libertatea slăvită a fiilor lui Dumnezeu.
Luat din Renew My Heart, Daily Wisdom from the Writings of John Wesley Compilat de Alice Russie © 2002 by Barbour Publishing, Inc. Tradus şi folosit cu permisiune.

“Astăzi în cetatea lui David, vi s-a născut un Mântuitor, care este Hristos, Domnul.” (Luca 2:11). 21

,,Am fost tânăr, şi am îmbătrânit, dar n-am văzut pe cel neprihănit părăsit, nici pe urmaşii lui cerşindu-şi pâinea.” Ps. 37:25

PRActIcĂ
De ce sarea topeşte gheaţa?
—Curvin L. Gordon Aluneci şi cazi pe trotuarul îngheţat! Te ridici şi mergi şchiopătând spre garaj pentru a lua o pungă cu sare să o împrăştii pe gheaţă. Te-ai întrebat vreodată de ce sarea topeşte gheaţa? Sarea este foarte exotermică când se dizolvă. („Exotermic” înseamnă că eliberează multă căldură.) Aşadar, atunci când sarea intră în contact cu gheaţa, sarea se dizolvă, producând căldură. Odată ce gheaţa începe să se topească, formează apă. Apa se amestecă apoi cu sarea pentru a forma o soluţie ce conţine apă şi sare (O soluţie este un amestec omogen format dintr-un lichid şi o parte solidă). Punctul de îngheţ al unei soluţii este întotdeauna mai scăzut decât punctul de îngheţ al lichidului din soluţie. Prin urmare, punctul de îngheţ al soluţiei de sare cu apă este mai mic de 0ºC, ceea ce face ca soluţia să nu îngheţe de îndată ce căldura, din sarea care s-a dizolvat, s-a pierdut. De aceea soluţia nu îngheaţă după ce sarea s-a dizolvat. Aceasta se numeşte scădere a punctului de solidificare (îngheţ). Puteţi face un experiment pentru a dovedi că punctul de îngheţ al unei soluţii este mai mic decât punctul de îngheţ al lichidului din compoziţie. Pur şi simplu umpleţi un pahar de plastic gradat cu o ceaşcă şi jumătate de apă şi şase linguriţe de sare. Umpleţi un pahar identic cu o ceaşcă şi jumătate de apă. Puneţi ambele pahare în congelator. Verificaţi periodic temperatura apei din pahare cu un termometru (un termometru cu mercur sau un termometru pentru gătit – ambele sunt bune). Veţi descoperi că paharul care este umplut cu apă obişnuită va începe să îngheţe la aproape 0ºC. Veţi descoperi, de asemenea, că paharul cu soluţie va începe să îngheţe la aproximativ –8, –7ºC. Din acest experiment putem înţelege că punctul de îngheţ al soluţiei este mai mic decât punctul de îngheţ al lichidului pur. Apoi umpleţi un pahar cu cuburi de gheaţă. Adăugaţi câteva linguriţe de sare peste gheaţă. Veţi observa că gheaţa se va topi din cauza căldurii pe care sarea o produce în timp ce se dizolvă. Dacă introduceţi termometrul în gheaţă de îndată ce începe să se topească, veţi observa că temperatura este, de fapt, sub 0ºC. Însă soluţia nu va îngheţa din nou, deoarece

Rubrica

22

Sămânţa adevărului • Decembrie 2010

punctul de îngheţ al soluţiei este mai scăzut decât punctul de îngheţ al apei obişnuite. Cu cât adaugi mai multă sare, cu atât va scădea mai mult temperatura ei de îngheţ. Acum puteţi înţelege de ce sarea va topi gheaţa de pe trotuar chiar când temperatura este sub 0ºC. Puteţi înţelege acum de ce trebuie să adăugaţi mai multă sare pentru a topi gheaţa când afară este mai frig. Acest principiu se foloseşte pentru a face îngheţată de casă cu un aparat de făcut

îngheţată. Trebuie să ştiţi că atunci când faceţi îngheţată de casă, puneţi straturi de gheaţă stropită cu sare gemă în recipientul exterior al maşinii de făcut îngheţată. S-ar putea să vreţi să încercaţi să faceţi nişte îngheţată de casă şi să vedeţi efectele principiilor pe care le-aţi învăţat. Aici este o reţetă de îngheţată pe care o puteţi folosi:

Îngheţată de casă la mixer
Ingrediente:

Modul de preparare:
Amestecă zahărul, sarea şi făina şi adaugă-le în lapte. Pune compoziţia la foc pentru a da un clocot. Bate ouăle şi adaugă o ceaşcă din compoziţia de lapte fierbinte la ouăle bătute. Bate compoziţia repede. Adaugă ouăle în laptele fiert. Lasă întreaga compoziţie la fiert încă cinci minute. Lasă crema să se răcească complet înainte de-a bate compoziţia şi a adauga smântâna şi vanilia.

Amestecul trebuie să fie rece de la con gelator înainte de a-l pune în răcitor pen tru a se răci şi mai mult. Nu umple recipien tul mai mult de trei sferturi pentru a lăsa loc să se dilate. Pune răcitorul în priză şi lasă-l să fun cţioneze înainte de a adăuga gheaţă. Toa rnă 3 sau 4 ceşti de apă rece în recipient, apoi adaugă gheaţă stropită cu sare gem ă în proporţie de cinci unităţi de gheaţă la o unitate de sare, până când nivelul reci pientul cu îngheţată ajunge la nivelul recipien tului din răcitor. Lasă motorul să meargă până vezi că trag e greu. Nu lăsa motorul să se oprească. Ar trebui să funcţioneze cam 25 de minute.
din revista Nature Friend, © Dogwood Ridge Outdoors Tradus şi folosit cu permisiune.

Notă:

“Astăzi în cetatea lui David, vi s-a născut un Mântuitor, care este Hristos, Domnul.” (Luca 2:11). 23

La început

Dumnezeu a creat...

mangustele

Soarele răsare la marginea deşertului Kalahari din Africa de Sud. Dintr-o dată, o arătare măruntă, cu nasul ascuţit şi mustăţile alungite apare la marginea unei crăpături adânci şi se uită agitată încolo şi încoace, înainte de a ieşi afară. Dimineaţa devreme, în aerul răcoros, micuţul animal stă în picioare, cu faţa la soare, absorbind căldura soarelui prin pata neacoperită de păr de pe burta sa. Este o mangustă, un mamifer de deşert din familia herpestidae. Mangustele nu sunt pisici. Numele acesta le-a fost dat de olandezii din Sudul Africii. Africanii nativi numesc mangusta Îngerul Soarelui. Mangustele sunt creaturi foarte mici, lungi şi zvelte, cântărind nu mai mult de 700 de grame. Adulţii măsoară jumătate de metru de la vârful nasului ascuţit până la capătul cozii lungi ca de şobolan. Au mustăţi lungi, pete negre în jurul ochilor, pentru a le proteja de soare, şi urechi negre şi rotunde care se închid atunci când sapă în nisip. Blana lor este de culoare maro deschis, cu dungi negre de-a lungul spatelui.

—Enid Damer Treizeci sau patruzeci de manguste formează un clan. Conduce o femelă. Ea decide ceea ce va face clanul în fiecare zi, când merg la vânătoare, cine va sta cu puii şi cine va sta de pază. După ce fac curat în vizuină (fiind atente să nu rănească gândacii de bălegar care sunt de fapt cei care curăţă galeriile), petrec timp îngrijinduse una pe alta. Ele culeg puricii şi căpuşele şi îşi ling feţele unele altora, în timp ce tinerii se joacă şi se iau la trântă. Apoi, chiţcăind, agitându-se, ciripind şi lătrând, având cozile îndreptate în sus, merg să caute de mâncare. Mangustele nu pot depozita grăsime prin îngrăşare, aşa că trebuie să mănânce tot timpul. Scormonesc solul cu ghearele lor lungi şi ascuţite, aruncă nisipul şi adulmecă folosinduse de mustăţile lor sensibile pentru a găsi hrana. Probabil că vă întrebaţi ce găsesc de mâncat în acest pământ nisipos cu vegetaţie
Continuare la pagina 29

24

Sămânţa adevărului • Decembrie 2010

,,Nimeni să nu-ţi dispreţuiască tinereţea; ci fii o pildă pentru credincioşi: în vorbire, în purtare, în dragoste, în credinţă, în curăţie.” 1 Tim. 4:12

Rubrica tInEREtULUI

“O să merg cu tine!”
Un tânăr călătorea singur pe drumul vieţii. Drumul era aspru şi foarte abrupt. Oprindu-se să se odihnească, aruncă o privire în jur. Îşi dorea atât de mult un tovarăş de drum pe această cărare stâncoasă. Văzându-L pe Stăpân apropiindu-se, se rugă smerit: „Doamne, ai putea să-mi trimiţi pe cineva care să străbată împreună cu mine acest drum de munte?” Stăpânul îi zâmbi blând şi în ochi i se aprinse o lumină strălucitoare. Privirea i se opri asupra unei femei care se străduia să urce o pantă alunecoasă. „Uite”, spuse Stăpânul. „Du-te şi ajut-o!” Tânărul îi urmări privirea şi întrebă mirat: „Pe ea, Doamne? Ea e cea pe care mi-o dai ca tovarăşă de viaţă? Se întoarse către Stăpân, dar acesta dispăruse. Tânărul se uită din nou la fată. Se vedea pe faţa ei că e trudită şi îndurerată. Continua să urce însă şi îşi dădea toată silinţa. Mai erau şi alte persoane în jur, dar nu i-a zis Stăpânul s-o ajute pe ea? Se apropie deci şi se oferi s-o ajute. Faţa ei se lumină brusc de un zâmbet şi spuse blând: „Mulţumesc”. Aşa că şi-au continuat drumul împreună. Următoarea dată, când s-au oprit să se odihnească, cei doi tineri şi-au dat seama că au putut să urce mult mai repede cu sprijinul şi încurajările celuilalt decât atunci când urcau singuri. Privirea li s-a oprit însă la piscurile stâncoase şi abrupte ce îi aşteptau şi îi cuprinse frica. Îşi dădură însă imediat seama că lângă ei se afla o a treia Persoană. Era Stăpânul. Văzându-i că tremură de frică şi îngrijorare, le şopti blând: „Voi fi cu voi!” Liniştiţi, cei doi şi-au continuat drumul. Frica dispăruse pentru că Stăpânul era cu ei. Pe acelaşi drum, o altă tânără trudea din greu. Şi ea, ca şi ceilalţi, tânjea după un prieten cu care să călătorească, care s-o ajute şi s-o protejeze. Când Stăpânul trecu pe lângă ea, fata îşi exprimă timid dorinţa. El îi răspunse iubitor: „O să merg eu cu tine. O să te călăuzesc şi o să te protejez.” Aşa că tânăra îşi continuă drumul alături de Stăpân. Cu ajutorul Lui a fost în stare să urce cele mai grele piscuri. Când ajunse pe un

“Astăzi în cetatea lui David, vi s-a născut un Mântuitor, care este Hristos, Domnul.” (Luca 2:11). 25

nou vârf cucerit, un cântec de recunoştinţă izbucni de pe buzele ei. Când Stăpânul era lângă ea, nu-i mai era teamă. În timp ce cânta, sunetele noii cântări ajungeau până în vale, la sufletele trudite

ce urcau. Inspirau putere, şi speranţă, şi credinţă în promisiunea Stăpânului: „Voi merge cu tine!”
Din Young Companion, dec. 2008 Pathway Publishers Tradus şi folosit cu permisiune.

Nu dintr-o maimuţă!
—Loma G. Davies Silcott umnezeu nu ne oferă o relatare detaliată a începutului lumii noastre. El doar afirmă în Genesa 1:1: „La început, Dumnezeu a făcut cerurile şi pământul.” Evoluţionistul spune că totul a evoluat din nimic. Oricum, aşa cum creştinul trebuie să accepte prin credinţă relatarea biblică despre creaţie, tot aşa evoluţionistul trebuie să accepte prin credinţă perspectiva sa asupra începutului. La urma urmei, omul nu a fost prezent la început. Atunci cum putem şti care este adevărul? Pentru că de prea puţine ori pasajele din Scriptură îl conving pe evoluţionist, este nevoie să avem şi dovezi ştiinţifice puternice care să ne susţină afirmaţiile. Studiul adevăratei ştiinţe confirmă credinţa noastră în creaţie. De exemplu, legile termodinamicii lucrează împreună într-o manieră care indică un sistem închis, creat şi care încetează să funcţioneze – nu se extinde, nu creşte şi nu se dezvoltă. Oamenii de ştiinţă acceptă şi folosesc în mod universal aceste legi. Prima lege a termodinamicii, cunoscută, de asemenea, şi ca legea conservării energiei, afirmă că, deşi energia poate să-şi schimbe forma, ea nu poate fi creată sau distrusă. Energia ia mereu altă formă. Aceste schimbări au loc în natură şi se văd şi prin utilizarea tehnologiei. De exemplu, centralele electrice convertesc energia dintr-o formă în alta.

D

În orice caz, nicio energie nu dispare şi nu se poate afirma faptul că putem crea energie nouă. În plus, a doua lege a termodinamicii afirmă că fiecare schimbare sau transfer de energie trebuie să fie într-o direcţie descendentă în măsura în care se are în vedere utilitatea energiei. Aşadar, Creatorul trebuie să fie mai măreţ decât ceea ce a creat. Această lege mai spune că în orice proces sau sistem real în care energia este transformată în căldură, aceasta, la rândul ei, nu mai poate să fie convertită în alte forme utile. De exemplu, în cazul unui buştean care arde şi produce căldură, este imposibil să luăm cenuşa şi să refacem buşteanul sau orice altceva de o utilitate egală cu buşteanul. De fapt, întregul univers este în procesul de a se consuma. Maşinile se strică şi ruginesc, vopseaua de pe case se scorojeşte, iar oamenii se îmbolnăvesc şi mor. Stelele se sting şi, în cele din urmă, soarele se va întuneca – toate sunt indiciile unei decăderi, nu ale unei ascensiuni sau ale unui progres. Un alt semn că există un Creator atotputernic şi inteligent este interdependenţa plantelor şi a animalelor. De vreme ce ele au nevoie unele de altele pentru a exista, este imposibil ca ele să fi

26

Sămânţa adevărului • Decembrie 2010

evoluat separat. Un exemplu îl reprezintă algele de pe fundul apei care ajută la menţinerea vieţii acvatice. Ele furnizează oxigen pentru viaţa subacvatică şi e singura hrană pentru o specie mică de peşti. Algele sunt de forme şi mărimi diferite, de la o celulă microscopică până la vareci uriaşe de apă adâncă, şi au o varietate bogată de culori. Un alt exemplu sunt plantele care înfloresc. Floarea plantei produce organe masculine şi feminine – antera şi stigmatul. Ca să producă seminţe şi, în acest fel, mai multe plante, polenul de pe o anteră trebuie să ajungă pe stigmat. Dacă unele plante se fertilizează singure, altele depind de vânt sau de apă pentru ca fertilizarea să aibă loc. Iar unele au nevoie de ajutorul insectelor sau al păsărilor. Pentru ca fertilizarea să aibă loc, unele flori degajă un parfum puternic în acea perioadă din zi când o anumită insectă (care trebuie să o fertilizeze) zboară prin zonă. De exemplu, planta yucca ce creşte în deşert, este fertilizată de un fluture de noapte. Evoluţioniştii afirmă că soiurile diferite de plante şi animale sunt dovada că evoluţia are loc. Oricum, aceste schimbări au loc în cadrul unei anumite specii. Ele produc doar exemplare „după soiul lor”. Această restricţie este repetată nu mai puţin de zece ori în cartea Genesa. Regnul animalelor are şansa cea mai mare de a produce o nouă specie atunci când o iapă (calul femelă) şi un măgar concep un catâr. Totuşi, procesul se opreşte aici deoarece catârul este steril. Urmaşul ar trebui să fie fertil pentru ca să poată fi considerat o nouă specie. Mai mult, dacă evoluţionismul este corect, ar trebui să găsim undeva în lume dovezi ale „verigii lipsă”. Chiar dacă vieţuitoarele acestea au murit cu mult timp înainte, ar trebui să fie găsite în rămăşiţele fosilelor. Deşi unii cercetători pretind că au găsit oase, aparţinând omului timpuriu, totuşi cu

fiecare nouă descoperire oasele găsite sunt foarte puţine, dacă le luăm împreună. Chiar şi aşa, din atât de multe locuri au fost acestea culese, încât nu se ştie sigur dacă ele aparţin aceluiaşi organism sau sunt oase umane. În cele mai multe cazuri, refacerea scheletului dă dovadă de o imaginaţie foarte activă din partea evoluţionistului. În plus, singurul om timpuriu al cărui craniu integru a fost găsit este omul Cromagnon. În acest caz, evoluţionistul are din nou probleme deoarece capul omului Cromagnon are un volum al creierului de 1800 centimetri cubi, în timp ce omul modern are doar 1500 centimetri cubi, o altă dovadă a procesului descendent al universului. Un om de ştiinţă va da puţină atenţie unei ipoteze care are o probabilitate sub 1% de a fi adevărată. Şi totuşi evoluţionismul lucrează cu probabilităţi extraordinare. De exemplu, probabilitatea ca aparatul veninos al unui şarpe cu clopoţei să fi apărut din întâmplare este de 1 din 10 la puterea 23. Aceasta înseamnă unul dintr-o sută de mii de bilioane de bilioane. Totuşi, dacă totul a evoluat dintr-o selecţie naturală, atunci noi am fi înconjuraţi de astfel de întâmplări. Astfel, evoluţionistul rămâne fidel credinţei sale potrivit căreia, la un moment dat în trecutul îndepărtat, omul a evoluat dintr-o creatură asemănătoare cu maimuţa. Noi nu suntem, aşa cum ne-ar considera evoluţioniştii, doar „nişte maimuţe goale.” Noi suntem creatura unică şi distinctă a lui Dumnezeu. „Dumnezeu a făcut pe om după chipul Său, l-a făcut după chipul lui Dumnezeu; parte bărbătească şi parte femeiască i-a făcut.” (Genesa 1:27) Cred că un Dumnezeu omniscient, plin de dragoste, m-a creat şi este preocupat de viaţa mea zilnică până în veşnicie.
Din Companions, aug. 2007 Christian Light Publications, Inc. Tradus şi folosit cu permisiunea autorului.

“Astăzi în cetatea lui David, vi s-a născut un Mântuitor, care este Hristos, Domnul.” (Luca 2:11). 27

Oamenii umili ai lui Dumnezeu
—Muriel Larson

e-ai oprit vreodată să te gândeşti cât de mulţi oameni deosebiţi ai lui Dumnezeu provin din medii sociale umile? Gândeşte-te la următorii oameni: 1. Iosif a fost sclav şi prizonier. 2. Moise şi David au fost păstori. 3. Estera şi Daniel au fost deportaţi şi făceau parte dintr-un neam detestat. 4. Iosif a fost tâmplar, iar Maria o fată simplă dintr-un sătuc. 5. Simeon şi Ana au fost profeţi fără mare faimă. 6. Petru, Iacov şi Ioan au fost pescari. 7. Dorca a fost croitoreasă. riveşte cum i-a folosit şi i-a înălţat Dumnezeu pe aceşti oameni umili, datorită faptului că ei L-au pus pe Dumnezeu pe primul loc în viaţa lor. 1. Iosif a devenit al doilea după Faraon în conducerea Egiptului (Genesa 41:40, 41). 2. Moise şi David au devenit conducătorii lui Israel (Exod. 3:9-11; 1 Samuel 16:1, 11-13). 3. Daniel a devenit prim-ministru în Babilon (Daniel 2:47-49), iar Estera împărăteasa Persiei şi a salvat poporul lui Dumnezeu de la pieire (Estera 8). 4. Iosif, tâmplarul, a fost ales „tatăl vitreg” al Fiului lui Dumnezeu, iar Maria, mama Lui (Luca 1:26-35). 5. Simeon şi Ana au fost folosiţi de Dumnezeu ca să profeţească despre copilul Isus şi să proclame cine este El şi de ce a venit pe pământ (Luca 2:25-38). 6. Petru, Iacov şi Ioan au devenit primii ucenici ai lui Isus şi prietenii Lui cei

T

P

mai apropiaţi. Petru şi Ioan au scris prin inspiraţie divină câteva cărţi ale Bibliei (Matei 17:1-3). 7. Dorca a fost înviată din morţi şi mulţi s-au întors la Hristos din această cauză (Fapt. 9:36-42). Şi apoi a fost Isus. Deşi era Fiul lui Dumnezeu, El s-a născut în cele mai umile condiţii, într-o familie săracă şi a fost pus într-o iesle. Nu s-a născut într-un spital vestit şi nici nu a fost aclamat de lume, aşa cum este aclamat un prinţ născut în Anglia. Doar păstorii umili au îngenuncheat lângă ieslea Lui să-i aducă omagiu. Când Fiul lui Dumnezeu s-a întrupat, El nu a trăit într-un palat măreţ precum alţi împăraţi. Odată a spus că vulpile au vizuini, iar păsările cuiburi, dar El nu avea un loc unde să-şi plece capul (Matei 8:20). Apoi S-a dat pe Sine în mâinile duşmanilor Săi ca să fie biciuit cu răutate, batjocorit şi scuipat. Apoi i-a lăsat să-L ţintuiască pe o cruce. El, Dumnezeul Atotputernic (Isaia 9:6), a permis smerit să se întâmple acestea pentru că El ne-a iubit şi a venit să ne mântuiască. În Filipeni 2 ne spune: „Să aveţi în voi gândul acesta, care era şi în Hristos Isus: El, măcar că avea chipul lui Dumnezeu, totuşi n-a crezut ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu, ci S-a dezbrăcat pe sine însuşi şi a luat un chip de rob, făcându-Se asemenea oamenilor... De aceea şi Dumnezeu L-a înălţat nespus de mult.” (Filp. 2:5-7, 9)
Tradus şi folosit cu permisiunea autorului.

28

Sămânţa adevărului • Decembrie 2010

Este nevoie de supunere
„Nu fiţi ca un cal sau ca un catâr fără pricepere, pe care-i struneşti cu un frâu şi o zăbală cu care-i legi, ca să nu se apropie de tine.“ (Psalmul 32:9) Trebuie să fim zdrobiţi înainte de a fi binecuvântaţi. Dumnezeu ne promite că ne călăuzeşte, dar El aşteaptă ca noi să ne predăm cu toată inima în mâna Lui. Calul şi catârul nu se vor supune decât dacă le punem o zăbală în gură. Omului i s-a oferit marea şansă de a se supune în mod voluntar lui Dumnezeu şi, astfel, să poată primi călăuzirea Sa blândă. El niciodată nu-şi va constrânge copiii să se supună, ci aşteaptă o predare voioasă şi de bună voie.
Din The Prairie Overcomer Prairie Bible Institute Tradus şi folosit cu permisiune.

La început Dumnezeu
Continuare de la pagina 24

a creat mangustele...
Numai femela dominantă poate să aibă pui. Se nasc de obicei câte trei pui, de trei ori pe an. Deoarece sunt orbi la naştere, mangustele tinere stau sub pământ aproximativ trei săptămâni. Odată ce sunt în stare să îşi croiască drum spre suprafaţă, va fi întotdeauna o mangustă adultă care să-i protejeze. Dacă se iveşte pericolul, mangusta care supraveghează puii îi strânge şi îi duce în galerie, unde el sau ea îi protejează stând mai la suprafaţă. Mangustele care supraveghează pot alăpta puii până se întoarce femela mamă. Când puii au trei luni, se alătură grupului care caută hrană. Când au un an, pot rămâne în clan, făcând cu schimbul pentru a sta de pază sau a supraveghea puii, sau pot pleca pentru a forma un nou clan alături de alt grup de manguste vecine.
Din revista Nature Friend © Dogwood Ridge Outdoors Tradus şi folosit cu permisiune.

formată din arbuşti. Există multă hrană dacă eşti o mangustă: şopârle, râme, gândaci, şerpi mici, păianjeni, furnici şi scorpioni, pe care îi prind şi îi strivesc cu dinţii lor ascuţiţi. Mangustele obţin apă din mâncare, aşa că nu au nevoie să bea. Este un lucru bun, deoarece în deşertul Kalahari nu se găseşte multă apă. Întotdeauna este cel puţin o mangustă care stă de pază. Stând în poziţie verticală, uneori pe pietre sau în picioare, pentru a vedea mai bine, paznicul se uită atât pe pământ cât şi în sus pentru a descoperi duşmani. Şi cine sunt duşmanii lor? Ulii, bufniţele, şerpii precum şi alte clanuri de manguste. Prin sunetul „iap, iap, iap” paznicul avertizează clanul de pericol. Prin urmare, se ascund prin arbuşti, intră în cea mai apropiată galerie sau se pregătesc de atac. Petrec mult timp apărându-şi teritoriul de clanurile de manguste prădătoare.

“Astăzi în cetatea lui David, vi s-a născut un Mântuitor, care este Hristos, Domnul.” (Luca 2:11). 29

<Isus a chemat la Sine pe copilaşi, şi a zis: <Lăsaţi copilaşii să vină la Mine, şi nu-i opriţi; căci Împărăţia lui Dumnezeu este a unora ca ei.” Luca 18:16

PEntRU coPII

Rubrica

Firimituri pe faţa mea
—Charlene Smucker — Îi daţi voie lui Charlene să se joace cu mine?, am auzit-o pe Cynthia întrebând. Nerăbdătoare, am aşteptat răspunsul mamei. — Da, poate să meargă la joacă de îndată ce termină de strâns masa, spuse mama. Imediat am pus în chiuvetă câteva căni murdare. Locuiam la parterul casei noastre din cărămidă roşie, iar mătuşa şi unchiul meu locuiau la demisol împreună cu copiii. Verişoara mea, Cynthia, avea cinci ani, cu un an mai mult decât mine, iar mie îmi plăcea foarte mult să mă joc cu ea. Dar nu-mi plăcea să mă duc la uşa ei ca să-i cer voie mamei ei s-o lase să ne jucăm împreună. Îmi era cam frică de cei mai în vârstă decât mine. După ce am strâns farfuriile de la masa de prânz, ne-am jucat cu păpuşile de-a biserica pe treptele casei, apoi am coborât în camera de la demisol pe care o împăţeau ambele

familii. În living, pe un raft, o pungă mare cu chipsuri mi-a atras atenţia. Mă uitam la ea şi gura îmi saliva. Nu aveam decât foarte rar chipsuri acasă, iar în faţa mea se afla o

30

Sămânţa adevărului • Decembrie 2010

pungă uriaşă. Cynthia observă şi ea punga şi spuse: — Mă duc s-o întreb pe mama dacă putem lua câteva. Se întoarse după câteva minute şi spuse: — Mama a spus că trebuie să dorm acum, dar când mă trezesc putem să mâncăm. Pa, pa. — Pa, am răspuns eu. Speram să nu doarmă prea mult. Nu obişnuiam să dorm la amiază, iar după-amiaza aceea mi s-a părut extrem de lungă. Ce puteam face? Am urcat treptele şi am găsit nişte cărţi. Apoi mama m-a chemat s-o ajut la împăturit nişte rufe. După aceea, m-am jucat cu frăţiorul meu mai mic de-a trenul. În cele din urmă, m-am gândit că Cynthia s-o fi trezit. Am coborât din nou scările, dar totul era cufundat în linişte. Am ieşit afară şi m-am plimbat cu tricicleta un timp, până când afară a început să se întunece. Am mers din nou la demisol, dar nici urmă de Cynthia. Probabil că au uitat să ne dea chipsuri, m-am gândit eu, holbându-mă la punga aceea umflată după care-mi lăsa gura apă. E doar îndoită la capăt. Sunt sigură că pot să iau câteva fără să observe nimeni. Tiptil, cu mişcări încete, am deschis punga, încordându-mi urechea ca să aud dacă nu vine cineva. Prima muşcătură din chips a răsunat aşa de tare, încât m-am gândit că sigur cineva a auzit zgomotul. Dar gustul era nemaipomenit, aşa că după primul a urmat altul, apoi altul şi tot aşa. Îmi umplusem gura cu ei când am auzit-o pe mama chemându-mă la cină: — Charlene, vino sus la masă! Cu inima bătându-mi cu putere, am închis repede punga şi am urcat treptele în fugă. Când am intrat în bucătărie, mama s-a uitat lung la mine. Am încercat să mă port cât mai natural cu putinţă, însă ea s-a apropiat de mine: — Ce-i cu firimiturile astea pe faţa ta? Ce ai mâncat? — Ccchipsuri, m-am bâlbâit eu, iar faţa a

început să-mi ardă. — Chipsuri?! De unde le-ai luat? — Mătuşa Rachel a spus că putem lua câteva când se trezeşte Cynthia, dar ea n-a mai apărut! m-am apărat eu. — Aşa că te-ai servit, nu? întrebă mama. Am încuviinţat, copleşită de un sentiment teribil – atât din cauza chipsurilor mestecate în grabă, cât şi din cauta vinovăţiei. Eram sigură c-o să mănânc bătaie. Dar mama spuse: — Charlene, Dumnezeu spune că noi nu trebuie să furăm. Nu ai voie să iei niciodată ceva care aparţine cuiva fără permisiunea acelei persoane. Vreau să te duci să-ţi ceri iertare de la mătuşa Rachel. Să-mi cer iertare de la mătuşa Rachel! O bătaie era floare la ureche pe lângă asta! Să mă duc să bat la uşa unui adult şi să-i spun că i-am furat chipsurile părea cel mai greu lucru pe care îl făcusem vreodată. Mama însă a fost fermă şi după masa de seară m-a dus la camera de jos şi a bătut singură în uşă. Mătuşa Rachel deschise uşa. Am respirat adânc şi, cu o voce tremurândă, i-am spus: — Mătuşă Rachel, te rog să mă ierţi, ţi-am mâncat chipsurile. Mătuşa Rachel zâmbi cu bunătate şi spuse: — O, nu-i nimic. Trebuia să-mi amintesc să vă dau punga ţie şi Cynthiei, dar ea a dormit până aproape de cină. Îţi mulţumesc că ai venit să-mi spui. În timp ce urcam scările, mă simţeam curată din creştet până-n tălpi. Chipsurile alea furate nu meritau atâta vină şi ruşine. Până şi faptul că le-am mâncat n-a fost deloc un moment plăcut, pentru că mă gândeam tot timpul că voi fi prinsă. Ştiam că trebuie să-mi amintesc lecţia cu chipsurile toată viaţa.
Din Story Mates, dec. 2006 Christian Light Publications, Inc. Tradus şi folosit cu permisiune.

“Astăzi în cetatea lui David, vi s-a născut un Mântuitor, care este Hristos, Domnul.” (Luca 2:11). 31

mai drăguţ
săculeţ cu creioane
—Leslie May Ruby Yoder strânse şnururile de la săculeţul ei cu creioane. Estera, uite! Îţi place noul meu săculeţ albastru? Da, e drăguţ! E ca un ou de măcăleandru. Uite-l şi pe al meu. Estera îi arătă un săculeţ verde. Sora mea mai mare mi l-a făcut. În timp ce fetele urcau scările şcolii, Laura, o colegă din clasa a doua, se îndreptă în fugă spre ele. — Uitaţi-vă la penarul meu, strigă ea. Săculeţul ei roz sclipea în lumina soarelui. Este făcut din satin. Uitaţi-vă şi la şnururi! Şnururile erau din mărgele strălucitoare care luceau ca nişte bijuterii în bătaia luminii. Uau! Ruby întinse mâna să atingă o mărgea sclipitoare, dar Laura o smuci din mâna ei. Ai grijă! E a mea, spuse ea strigând. Ruby se uită îndelung la săculeţul roz. Era cel mai frumos săculeţ de creioane pe care îl văzuse vreodată. Probabil era şi foarte fin. Înghiţi în sec şi se uită în altă parte. Estera o luă de mână pe Ruby. — Da, Laura, săculeţul e foarte drăguţ. Ruby, vino, hai să vedem în ce bancă ne aşezăm! Nu-i aşa că prima zi de şcoală este plină de emoţii? Apoi o luă de mână pe Ruby şi se duseră în clasă. Ruby se gândea doar la Laura şi la săculeţul

Cel

ei roz. Nu sunt geloasă, îşi spuse Ruby. Nici nu aş purta aşa ceva. Şi totuşi, înăuntrul ei, Ruby ştia că i-ar fi plăcut un săculeţ roz ca al Laurei. Într-o zi, când clasa a mers la ora de desen, Laura a început să-şi fluture săculeţul cu creioane. Acesta a atins obrazul lui Ruby. Când Ruby a simţit atingerea foarfecii din săculeţul Laurei, a strigat: — Au, mă doare! Toţi s-au oprit din activitatea lor şi şi-au îndreptat privirile înspre ele. — Îmi pare rău, spuse Laura, încetând să mai fluture săculeţul. — Nu-i nimic, murmură Ruby. Învăţătoarea, d-na Yoder, dădu din cap în semn de dezaprobare. După câteva momente, elevii erau deja ocupaţi cu decupatul animalelor domestice din revistele vechi şi lipitul lor pe placaje.

32

Sămânţa adevărului • Decembrie 2010

După ce s-a terminat ora de desen, Ruby observă foarfeca Laurei pe podea. A ridicat-o şi a pus-o în săculeţul ei cu creioane. Împovărată oarecum de un sentiment de vinovăţie, se îndreptă încet spre banca ei. În ziua următoare, a auzit-o pe Laura întrebând: — A văzut cineva foarfeca mea? Are mânerele roz. Ceilalţi elevi căutau foarfeca în timp ce Ruby îşi aranja cărţile în bancă. O s-o învăţ eu să nu mă mai lovească cu foarfeca. N-o să i-o dau repede înapoi, se gândi ea. În zilele următoare, Ruby a fost extrem de drăguţă cu Laura, dar sentimentul de vinovăţie n-o părăsea nicicum. Într-o dimineaţă, înainte de începerea orelor, Estera îi spuse lui Ruby: Aş vrea să-mi fac curat în săculeţul cu creioane şi să arunc toate resturile. Mă ajuţi? Desigur. Cele două fete au sortat repede ce era bun şi au aruncat ce era nefolositor. Acum o să te ajut eu, spuse Estera, scoţând tot ce era în săculeţul lui Ruby. Lucrurile s-au împrăştiat pe bancă şi deasupra lor trona o foarfecă nouă, cu mânere roz, strălucitoare. Ruby, şopti Estera, la tine e foarfeca Laurei. I-ai furat-o! Obrajii lui Ruby se înfierbântară brusc. Ba nu! Vrei să spui că nu ştiai că e în săculeţ? Cum se poate aşa ceva? întrebă Estera, luând foarfeca. Vreau să spun … eu … doar am luat-o. Eu … nu am furat-o, se bâlbâi Ruby. Şi asta nu înseamnă furat? se răsti Estera. Nu! strigă şi Ruby. O să i-o dau înapoi! Fetelor, ce se întâmplă? întrebă d-na Yoder. Ruby începu să plângă. Estera exclamă: — Uitaţi-vă, d-na învăţătoare, ce am găsit în săculeţul lui Ruby! La ea era foarfeca roz.

La scurt timp după aceea, în birou, Ruby îi explică învăţătoarei: Laura m-a lovit cu foarfeca… şi vroiam s-o mai ţin la mine ca s-o învăţ minte. Asta e ceea ce Isus ar fi vrut să faci? întrebă d-na Yoder. Când ai început să ai resentimentele astea?… Poate atunci când Laura a venit cu săculeţul roz cel drăguţ la şcoală? În timp ce lacrimile îi curgeau şiroaie pe obraz, Ruby îi povesti d-nei Yoder despre prima zi de şcoală. — Am vrut doar să ating mărgelele săculeţului, suspină ea. Iar Laura s-a purtat aşa de urât! — Înţeleg. D-na Yoder închise ochii pentru câteva momente ca şi cum se ruga. Pedeapsa ta o să fie puţin mai diferită. După ce îi dai foarfeca înapoi şi îţi ceri iertare, aş vrea să te comporţi ca şi cum Laura ar fi prietena ta cea mai bună. Zâmbeşte-i! Stai cu ea la masă când luaţi prânzul. Dă-i din mâncarea ta. Timp de o săptămână, caută orice ocazie să-i arăţi că eşti prietena ei cea mai bună. Eu o să te urmăresc. — Dar Estera? întrebă Ruby. — O să-i explic eu Esterei. A trecut o săptămână. Ruby şi-a ispăşit pedeapsa şi a descoperit că Laura era drăguţă. — Cred că săculeţul tău roz este cel mai drăguţ din şcoală, îi spuse Laurei. La început am fost invidioasă pe tine. — Eu am fost geloasă că tu şi Estera eraţi cele mai bune prietene, îi mărturisi Laura. Hai să fim noi trei cele mai bune prietene, strigă Ruby. Da! Hai să o găsim pe Estera şi să-i spunem şi ei, zise Laura. Luând-o pe Laura de mână şi grăbindu-se să iasă, Ruby a observat expresia de pe faţa d-nei Yoder. Ea zâmbea. Totul era în regulă acum. Zâmbi şi Ruby din toată inima.
Tradus şi folosit cu permisiune.
Din Story Mates, aug. 2008 Christian Light Publications, Inc.

“Astăzi în cetatea lui David, vi s-a născut un Mântuitor, care este Hristos, Domnul.” (Luca 2:11). 33

,,Să ascultăm dar încheierea tuturor învăţăturilor: Teme-te de Dumnezeu şi păzeşte poruncile Lui. Aceasta este datoria oricărui om.” Ecl. 12:13

“o cARtE În sERIAL”

Rubrica

În căutarea unui cămin
Partea a IX-a
— Nu ştiam că se poate lucra pe aşa un frig, îi spuse Abdullah colegului său de serviciu, Ivan. — Asta-i Moscova, râse Ivan, un bărbat roşcovan, mereu bine-dispus. O fi frig aici, dar cel puţin găseşti de lucru. În Odesa, în sudul Ucrainei, de unde vin eu, nu avem ierni atât de grele, dar sunt puţine oferte de lucru. De asta am preferat să vin mai în nord. Abdullah se angajase din nou în construcţii. După cum spusese şi Ivan, se găsea de lucru din belşug în Moscova, iar pentru Abdullah era o mare împlinire să poată câştiga bani pentru întreţinerea familiei. Aveau o relaţie strânsă cu biserica. Iosef era un păstor căruia îi păsa de locuitorii acestui oraş şi petrecea multe ore învăţându-i pe oameni şi predicând Cuvântul. Când a aflat că Abdullah a fost ordinat, l-a rugat să-l ajute în lucrare şi să predice la serviciile de închinare. Chiar dacă nu erau ruşi, familia lui Abdullah se simţea acasă printre credincioşii de aici. Dar ce frig! Pur şi simplu nu erau obişnuiţi cu frigul pătrunzător din nord. — O, Odesa, pământ al soarelui şi al căldurii, cânta Ivan într-o zi friguroasă de mai. Pe vremea

—Harvey Yoder

asta, acolo e cald ca vara, iar aici e abia sfârşitul iernii! O, Odesa! — Ai plecat din Odesa ca să cauţi aici de lucru, aşa că nu e căldură şi soare peste tot ca acolo, zâmbi Abdullah. Oftând, Ivan spuse: — Ştii ce? Tata mi-a zis la telefon că se va construi ceva important în oraş şi că vor avea nevoie de zidari. L-am rugat să mă înscrie şi pe mine. Poate că în curând o să pot pleca acasă. Ochii bărbatului se luminară de bucurie. — Cum sunt bisericile acolo? întrebă Abdullah. — Ca aici, răspunse Ivan. De fapt, avem mai multe biserici ca aceasta. Sunt mulţi credincioşi, iar pastorii noştri sunt foarte activi. Te-ai simţi ca acasă. Abdullah ridică o cărămidă şi puse gânditor mortar pe ea. Cu o mişcare rapidă, aşeză cărămida deasupra zidului pe care îl înălţa. — Ar trebui să vii cu mine, spuse Ivan, uitânduse la colegul lui de lucru. Ai putea să-ţi găseşti şi tu uşor de lucru, dacă încep lucrările la acea construcţie. — Du-te tu primul şi găseşte-ţi o slujbă, spuse

34

Sămânţa adevărului • Decembrie 2010

Abdullah. Eu o să mă rog pentru asta. Pare o idee bună. Eforturile noastre de a ajunge în Suedia au fost zadarnice. Suntem întotdeauna refuzaţi atunci când mergem să cerem vize. Apoi David s-a îmbolnăvit din nou. Trupul lui mic era fiebinte din cauza febrei şi nimic din ce i-a dat Zumrat nu a reuşit să-i scadă febra. — Trebuie să vă internăm în spital, o anunţă doctorul, după ce-l examină pe copil. Ce vârstă are? — Şapte luni, răspunse Zumrat. — A fost bolnav des? — Da, am avut probleme cu el toată iarna. Nu e obişnuit cu frigul. Doctorul se ridică şi chemă o asistentă. — Du copilul la secţia de pediatrie. Apoi dădu instrucţiuni amănunţite cu privire la îngrijirea lui. — Poate că ar trebui să ne gândim serios la Odesa, îi spuse Abdullah soţiei sale în acea seară, în timp ce se uita la micuţul David care se chinuia să respire. — De ce Odesa? întrebă Zumrat privindu-şi soţul cu ochii roşii de nesomn. — A sunat Ivan şi mi-a spus că acel mare proiect de construcţii a demarat. El e convins că îmi voi putea găsi de lucru acolo. — Cel puţin e mai cald acolo, spuse Zumrat privindu-şi fiul bolnav. Şi poate, copiii noştri n-or să se mai îmbolnăvească aşa de repede. Chiar şi în luna iulie, femeia se întreba dacă în Moscova se mai încălzeşte vreodată. Îi era mai tot timpul frig. Poate că într-un climat mai blând, bebeluşului ei îi va fi mai bine. — Să ne rugăm pentru asta, şopti ea. Eu sunt gata să mergem, dacă şi tu vrei. Încă o dată, Abdullah îşi luă liber de la serviciu ca să postească şi să se roage. Oricum, era nevoie de el acasă, pentru că, atâta vreme cât Zumrat era la spital, nu-i putea lăsa pe copiii mai mici singuri, în timp ce fraţii lor mai mari erau la şcoală. Trebuie să ştiu, Doamne, se rugă Abdullah. Te rog, dă-ne un semn. Vrei să găsim un alt loc în care să trăim?

Erau în Moscova de aproape un an acum şi nu erau semne că vor primi vizele pe care le aşteptau şi fără de care nu puteau călători în Suedia. În plus, Abdullah nu ştia ce urma să facă în Suedia. Vor putea locui acolo? Cât timp vor mai putea sta în Moscova până vor fi alungaţi din nou? Oare guvernul rus va fi mai îngăduitor cu ei decât au fost oficialii uzbeci? Greu de crezut. Probabil că încă nu-i descoperiseră. Într-o zi vor fi nevoiţi să apară în faţa oficialităţilor ruse şi să ceară o viză de şedere temporară. Nu puteau sta în căminul acela o veşnicie. Abdullah ştia că zilele lor în Moscova erau numărate. Toate ţările fost sovietice – şi multe altele europene – impuneau înregistrarea la poliţie şi viza de rezident. Nu puteau închiria sau cumpăra în mod legal o proprietate, nu-şi puteau înscrie copiii la şcoală, dacă nu aveau acte de rezidenţi. Atâta vreme cât nu avea rude aici şi nici nu primise vreo invitaţie ca să vină să muncească aici, Abdullah ştia că şansele ca cererea lor de înregistrare să fie acceptată erau foarte mici. Camera părea acum şi mai mică. Mutaseră raftul pentru cărţi undeva, în colţ, pentru a încropi un „dormitor” pentru el şi Zumrat, dar copiii trebuiau să doarmă pe jos şi să-şi strângă în fiecare dimineaţă saltelele. Şi, în plus, copiii creşteau foarte repede. Daniel avea deja doisprezece ani, iar Dilnoza şi Dildora aveau zece şi nouă ani. Chiar aveau nevoie de mai mult spaţiu. Dintr-o dată, Abdullah îşi aduse aminte de vedenia sa. Steagul ucrainean! Apăruse pe cer în noaptea aceea! Doamne, dacă mă ajuţi să fac rost de bani pentru bilete, o să-mi duc familia la Odesa. Când o anunţă pe Zumrat, aceasta spuse: — Doctorul a spus că David va putea fi externat mâine. Uite ce bine arată acum! — Apoi vom merge să vedem de bilete, continuă Abdullah. Dacă Dumnezeu ne ajută să găsim nişte bilete la un preţ rezonabil, atunci ne facem planuri de plecare. În ziua următoare, Abdullah şi Zumrat îşi lăsară copiii în grija femeii care administra căminul şi

“Astăzi în cetatea lui David, vi s-a născut un Mântuitor, care este Hristos, Domnul.” (Luca 2:11). 35

s-au dus la gară. — Am ajuns prea târziu, spuse Abdullah. Tocmai au închis ghişeul pentru pauza de prânz. — Nu, văd pe cineva înăuntru, remarcă Zumrat şi se îndreptă către fereastra ghişeului la care se vindeau bilete. Chiar dacă semnul ÎNCHIS era afişat pe geam, femeia întrebă: — Cu ce vă pot ajuta? — Avem nevoie de bilete pentru Odesa, pentru toată familia, vă rugăm. — Îmi pare rău. Nu mai avem bilete. S-au epuizat. Poate că e femeia care se ocupă de curăţenie, se gândi Zumrat, apoi, ezitând, se îndepărtă de ghişeu. După ce verificară şi la celelalte ghişee, închise toate, trecură din nou pe la fereastra la care Zumrat stătuse de vorbă cu funcţionara. — Doamnă, auzi Zumrat şi se întoarse ca să vadă cine o striga. — Veniţi aici. Aţi spus că vreţi să cumpăraţi bilete pentru Odesa? Pentru câte persoane? — Pentru opt persoane. Avem şase copii, spuse Zumrat privindu-l pe Abdullah. — Şase copii! O, nu ştiu dacă e posibil. Am găsit un tren de noapte care pleacă în această seară, dar opt persoane? Lăsaţi-mă să verific. După ce tastă ceva la computer, femeia se uită puţin încruntată la ecranul computerului din faţa sa. — Dacă-mi lăsaţi paşapoartele, o să văd ce pot face, dar nu pot promite nimic. — Dar aveţi biletele? întrebă Iosef după ce Abdullah îi spuse pastorului că plănuiau să plece în Odesa în acea seară. Ivan ştie că veniţi? — Da. L-am sunat şi el ne-a invitat să stăm la el până ne vom găsi o locuinţă, răspunse Abdullah. — Când vom ajunge la gară, vom avea şi biletele. Ştiu asta prin credinţă, continuă Abdullah şi îi povesti lui Iosef ce i s-a întâmplat.

Da, biletele îi aşteptau la gară şi, încă o dată, Dumnezeu îi ajutase să le cumpere la un preţ mult mai mic decât cel al pieţei. Abdullah simţea binecuvântarea şi mâna lui Dumnezeu călăuzindu-i. — Dumnezeu să vă binecuvânteze şi să vă păzească! El să facă să lumineze faţa Lui peste voi, se rugă Iosef în timp ce-şi luau rămas-bun. În jur de douăzeci de credincioşi au venit la gară pentru a-i binecuvânta şi pentru a le ura „Drum bun!”. Toţi i-au încurajat prin cântări şi rugăciuni. Apoi trenul s-a pus în mişcare şi a luat-o lin spre sud, ducându-i pe Abdullah şi familia lui la Odesa. — Bine aţi venit! îi întâmpină cu multă căldură Ivan în timp ce le strângea mâinile lui Zumrat şi ale copiilor. Cum e bebeluşul? — E mai bine, mulţumim Domnului! răspunse Abdullah încurajat de primirea călduroasă a prietenului său. Călătoria fusese lungă şi obositoare, dar aveau un sentiment de mulţumire pentru felul în care fuseseră întâmpinaţi şi pentru faptul că de data asta aveau totuşi un loc în care să stea. Razele soarelui de august îi încălzeau în timp ce ieşeau din gară, conduşi de Ivan şi trăgând după ei cele câteva valize cu haine. — Casa mea are două camere libere şi o să puteţi locui în ele, le explică Ivan. Am întrebat şi la serviciu şi mi-au spus că au mare nevoie de zidari, aşa că o să poţi începe lucrul de îndată ce te vei aranja. Casa lui Ivan era tipică pentru Ucraina. Un gard din lemn, înalt, înconjura curtea în mijlocul căreia se afla casa, zugrăvită în alb. Peste tot erau pomi fructiferi, iar în spate se afla o grădină mare şi foarte bogată. — Asta e partea voastră de casă, le spuse Ivan şi împinse uşa de la intrare, îndemnându-i să intre. — O, slavă Domnului! exclamă entuziasmată Zumrat. Ce camere mari şi frumoase! Cu mult mai bune decât camera noastră înghesuită din Moscova! Imediat apăru şi Luda, soţia lui Ivan, împreună

36

Sămânţa adevărului • Decembrie 2010

cu fetiţa lor de un an. — Bine aţi venit, o întâmpină ea pe Zumrat cu căldură. Îmi pare rău că nu avem mobilă să vă oferim. Ne-am mutat aici abia de un an, spuse femeia zâmbind, apoi adăugă. Abia de avem şi noi un pat şi o masă, după cum veţi vedea. — Vă mulţumim din toată inima pentru camerele astea! Suntem adânc recunoscători pentru primirea pe care ne-aţi făcut-o şi pentru că avem un loc în care să stăm. Ne simţim ca acasă. — V-am pregătit ceva de mâncare, spuse Luda, zâmbindu-le copiilor. Ştiu că sunteţi obosiţi, dar, după ce vă aranjaţi lucrurile, puteţi să veniţi să mâncaţi cu noi. Ivan le arătă o verandă, în spatele casei, unde era o chiuvetă şi apă. — Vă puteţi spăla acolo. Vara e suficient de cald afară, ca să faceţi duş acolo, le arătă Ivan un colţ al verandei. — Ce cald e aici! remarcă Dilnoza mirată. — Da, vremea e frumoasă aici o lungă perioadă de timp. Iarna avem zăpadă, dar nu chiar ca în Moscova, râse Ivan. După cum îi anunţase Luda, în camere nu exista mobilă, dar femeia aduse totuşi nişte pături pentru a încropi un pat pentru micuţul David. Era suficient de cald, iar Zumrat îl dezbrăcă aproape complet şi îl lăsă pe micuţ să se întindă bucuros pe pătură. — Vă lăsăm acum. Când sunteţi gata, veniţi la masă, le spuse Ivan înainte de a pleca. — Oh, copii, veniţi, îi chemă Abdullah, trăgând-o şi pe soţia lui aproape de el. O să îngenunchem şi o să-I mulţumim lui Dumnezeu pentru că ne-a dăruit acest loc în care să stăm – o casă! Sosirea lor a coincis cu strânsul recoltelor. Şi ce recolte! Pepeni, mere, pere, struguri şi tot soiul de legume erau aduse familiei lui Abdullah. Membrii bisericii aflaseră de la Ivan de situaţia lor şi le ofereau cu generozitate din ceea ce aveau. Chiar dacă aveau doar saltele pe jos şi o masă veche, se simţeau cu adevărat

binecuvântaţi. Conducătorul bisericii a venit şi li s-a prezentat. — Fiţi bine-veniţi, îi salută călduros Elia. Ivan ne-a povestit despre necazurile voastre şi noi suntem fericiţi să facem tot ce ne stă în putere pentru a vă ajuta. Vrem să vă simţiţi bine la noi. Abdullah era mişcat până la lacrimi de bunătatea pe care le-o arătau fraţii. — Ne simţim atât de privilegiaţi! îşi exprimă el recunoştinţa faţă de conducătorul bisericii. Dumnezeu fie binecuvântat pentru biserica de aici. E mai mult decât ne-am fi gândit vreodată. — Suntem bucuroşi că putem ajuta, spuse simplu Elia. De fapt, avem şi un depozit de haine second-hand donate de oameni generoşi din America pentru credincioşii de aici şi vrem să veniţi să vă alegeţi ce aveţi nevoie pentru copii. Zumrat găsi multe hăinuţe bune care se potriveau copiilor ei ce creşteau aşa de repede. A fost însă foarte atentă să nu ia mai mult decât avea nevoie. — Luaţi mai multe! De ce aţi luat aşa de puţine? întrebă Elia mirat. — Sunt suficiente, îi spuse Zumrat. Am învăţat că nu e bine să avem prea multe lucruri, pentru că e dificil să le luăm cu noi atunci când ne mutăm dintr-un loc în altul. — Dar puteţi rămâne aici, în Chevchenkova, protestă Elia ridicând mâna. Nu suntem departe de Odesa, iar Abdullah îşi poate găsi de lucru. Sunteţi bine-veniţi aici! După un moment de tăcere, Abdullah îi aminti: — Încă nu ne-am înregistrat la poliţie. Nu ştim cât timp ni se va permite să stăm aici. Gândul acesta îl întristă oarecum în timp ce vorbea. Nu a vorbit prea mult cu Zumrat despre acest subiect, dar era clar un lucru care îi preocupa pe amândoi. Cu o fluturare a mâinii, Elia îi linişti: — Nu vă îngrijoraţi. O să ne rugăm pentru asta, după care o să merg chiar eu cu voi la poliţie. Aţi venit aici invitaţi de noi. Cu siguranţă asta vă dă dreptul să locuiţi aici. Ai o slujbă bună, nu-i aşa? Noi vă putem ajuta şi poate în curând o să vă cumpăraţi propria voastră casă. Aveţi nevoie de

“Astăzi în cetatea lui David, vi s-a născut un Mântuitor, care este Hristos, Domnul.” (Luca 2:11). 37

mai mult spaţiu pentru familia voastră. — Ar fi frumos să ne stabilim aici pentru tot restul vieţii, îi spuse Zumrat soţului ei într-o seară. Clima e blândă, grădinile sunt roditoare. E ca-n Paradis! — Da, aprobă Abdullah. Cei din biserică ne-au primit cu braţele deschise. Mă simt acasă cu credincioşii de aici, iar copiii noştri şi-au făcut deja prieteni. Poate că ăsta e locul pe care Dumnezeu ni l-a pregătit ca să ne stabilim împreună cu familia. — Mi-e dor de prietenii şi rudele noastre din Uzbekistan şi Kârgâzstan, spuse gânditoare Zumrat. E bine să ştim că mama ta şi Sofia o duc destul de bine în Tashkent. Cum era Abdulatip ultima oară când ai vorbit cu el la telefon? — Părea încă frământat. Mă rog ca într-o zi inima lui să fie complet vindecată şi sănătatea lui spirituală să fie refăcută. — Când o să mergi să depui cererea de înregistrare la poliţie? întrebă Zumrat aducând în discuţie subiectul pe care Abdullah încerca să-l ignore. — Ştiu că ar trebui, spuse el încet. Dar uneori mi se pare că-i mai bine să nu ştiu decât să mă duc acolo şi să fiu respins. Ştiu că sunt slab, dar mi-e frică să nu mi se ceară şi de data asta să părăsesc acest loc. — Îi punem pe Ivan şi Luda într-o situaţie dificilă dacă autorităţile află că noi locuim aici? întrebă Zumrat, care nu dorea să le pricinuiască vreun necaz gazdelor lor atât de ospitaliere. — Da, e posibil, răspunse încetişor Abdullah. — Paşapoartele voastre nu sunt bune, spuse funcţionarul uitându-se la Abdullah din spatele geamului. Sunt paşapoarte kârgâze, iar pentru fiul dumneavoastră cel mai mic aveţi doar certificatul de naştere. Dregându-şi vocea, Abdullah încercă să explice: — Domnule, a trebuit să plecăm forţat de acasă. Viaţa mea era în pericol, aşa că a trebuit să fugim din ţară. Nu avem un alt loc în care să mergem!

— Asta nu e problema noastră, veni răspunsul lipsit de compasiune. E problema dumneavoastră. Cu inima grea, Abdullah îşi strânse documentele şi plecă. — Nu renunţăm, îl încurajă în acea seară Elia. Suntem în legătură cu o organizaţie din Kiev şi o să le scriem. Ei vă vor putea susţine cauza la Biroul Afacerilor Străine. Hai, am adresa. Tu scrii scrisoarea, iar noi o expediem. Abdullah ezită. — Ce fel de organizaţie e? Cum ne pot ajuta ei? — Misiunea e fondată de străini şi îi ajută pe credincioşii din Ucraina, Moldova şi Rusia. Au legături cu oficialităţi înalte, din guvern, şi sunt de un real ajutor bisericilor. Au venit cu multe fonduri pentru construirea a noi case de rugăciune. Nerăbdător, Elia continuă: — Dacă o să le prezentăm cazul vostru, s-ar putea ca directorii misiunii să devină interesaţi de adunarea noastră de aici şi poate chiar să ne ajute să cumpărăm nişte pământ pe care să construim o casă de rugăciune. Ceva însă nu-i suna bine lui Abdullah. — Vrei ca noi să scriem o scrisoare pentru ca această misiune să vă dea ajutor financiar ca să cumpăraţi un teren şi să construiţi o biserică? — Bine, primul motiv ar fi să vă ajute să vă înregistraţi la poliţie, aici, în Ucraina. Aveţi nevoie de un loc în care să vă stabiliţi, bineînţeles. Dând din cap neîncrezător, Abdullah spuse oarecum nedumerit: — Nu ştiu cum ne-ar putea ajuta această misiune. Ei nu sunt funcţionari la Ministerul Afacerilor Externe. Elia părea că începe să-şi piardă răbdarea. — Au prieteni acolo. Legături. Aşa se lucrează, ştii prea bine. Totul se face prin legături cu oamenii potriviţi. O situaţie ca a voastră e exact ce ne trebuie pentru a stabili nişte relaţii. — Vreau să mă rog pentru asta, spuse Abdullah. Nu am o călăuzire foarte clară în această direcţie. — Nu ştiu ce altceva ai mai putea face, îi reaminti Elia cumva nepoliticos. Aveţi nevoie de un loc în care să vă stabiliţi. Cine altcineva să te

38

Sămânţa adevărului • Decembrie 2010

ajute? Privindu-l pe bărbatul mai în vârstă decât el, Abdullah spuse blând: — Vreau un loc pentru familia mea. Soţia mea suferă pentru că nu avem încă o casă a noastră. Şi copiii suferă pentru că simt nesiguranţa vieţilor noastre. Dar, în acelaşi timp, ştim că Dumnezeu ne va da un loc în care să ne stabilim atunci când va fi voia Lui. În ciuda dezamăgirii mele cu privire la refuzul de care am avut parte la oficiul de înregistrări, mă încred în continuare în Dumnezeu şi ştiu că El ne va purta de grijă. Elia nu răspunse imediat. După câteva clipe de tăcere, se uită la Abdullah şi îi spuse pe un ton aspru: — Am văzut mândrie în voi atunci când v-am luat pe tine şi pe nevasta ta la depozitul cu haine de la ajutoare. Aţi luat doar câteva haine şi aţi lăsat în urmă multe haine bune. V-am îndemnat să luaţi mai multe, dar, nu, voi eraţi prea buni pentru haine purtate. Acum îţi cer să faci ceva care ne-ar putea ajuta şi refuzi. Frate, îţi cer să-ţi cercetezi inima şi să vezi dacă nu adăposteşti păcatul mândriei în ea. Târziu, în noapte, Abdullah şi Zumrat s-au rugat şi au strigat către Dumnezeu. Doamne, chiar vreau să ştiu dacă sunt mândru. Tu ne cunoşti inimile şi venim înaintea Ta cu smerenie. Cercetează-ne! Ştiu că în Cuvântul Tău scrie că inima omului este „nespus de înşelătoare şi deznădăjduit de rea; cine poate s-o cunoască?” Îţi dau Ţie inima mea şi Te rog să-mi arăţi tot ce ar putea fi rău în ea. Aceasta a fost una din cele mai grele lovituri pe care Abdullah şi Zumrat le-au primit în timpul pribegiei lor. Prima dată Chevchenkova chiar li s-a părut un adevărat Paradis. Slujba era bună, mâncare era din belşug, iar oamenii se arătaseră toţi foarte prietenoşi. Acum, când vara era pe sfârşite, iar zilele reci de toamnă păreau din ce mai ameninţătoare, viaţa lui Abdullah şi a familiei lui nu mai era aşa de uşoară. Micuţul David, în vârstă de un an acum, era tot bolnăvicios şi sensibil. Şi Marchamat

se îmbolnăvea foarte des şi, chiar dacă foloseau pături groase noaptea, camerele neîncălzite semănau din ce în ce mai mult cu biserica în care locuiseră în Moscova. Atitudinea fraţilor din biserică se răcise şi mai mult. Elia nu-l mai punea pe Abdullah să predice, iar acesta simţea o oarecare ostilitate şi din partea altor fraţi. Se discuta mult despre nevoia construirii unei biserici şi existau şi multe nemulţumiri legate de faptul că întâlnirile de rugăciune se ţineau în casa cuiva. Uneori lui Abdullah i se părea că oamenii abordează înadins acest subiect atunci când ştiau că el e prin preajmă şi poate auzi discuţiile lor. Chiar şi Ivan şi Luda păreau schimbaţi acum. Atitudinea faţă de numeroasa familie care locuia în casa lor nu mai era aceeaşi. Cele două femei împărţeau aceeaşi bucătărie, aşa cum fusese stabilit cu multă bună-voinţă din partea gazdelor la început, dar Zumrat simţea că nu mai e binevenită şi detesta să-i mai ceară lui Luda vreun serviciu. — E greu ca două familii să locuiască sub acelaşi acoperiş, îi spuse Abdullah într-o seară soţiei sale, după ce copiii s-au băgat sub pături. Nu trebuie să uităm niciodată bunătatea pe care ne-au arătat-o atunci când am venit aici. Poate că e timpul să căutăm în altă parte un loc în care să ne stabilim. Abdullah s-a întors la secţia de poliţie pentru a încerca din nou să se înregistreze ca rezident, însă de data asta, a fost întâmpinat cu o ostilitate făţişă. — Trebuie să plecaţi! îi strigă în mod agresiv poliţistul. Nu aveţi niciun drept să locuiţi în Ucraina. — Un băiat mare şi sănătos, spuse Abdullah zâmbind şi aşeză bebeluşul lângă mama lui. S-a grăbit să-şi întâlnească familia. Zumrat întinse braţele şi Abdullah îi dădu copilaşul. Lacrimi de bucurie se prelingeau pe faţa femeii. O bătaie la uşă întrerupse discuţia lor. — Intră, spuse Abdullah. — Oh, cu ce aş putea să vă ajut? întrebă Elena după ce îşi scoase haina. Apoi, cu gura căscată de

“Astăzi în cetatea lui David, vi s-a născut un Mântuitor, care este Hristos, Domnul.” (Luca 2:11). 39

uimire, merse în vârful picioarelor până la pat. — Ai născut deja? întrebă ea, cu mâna la gură. Tu... ai ajutat-o tu? continuă să întrebe femeia mirată de cele ce vedea. N-a fost nimeni aici? N-aţi ajuns la spital? — N-a mai fost vreme pentru spital, râse Abdullah. Când ne-am dat seama că fiul nostru urmează să se nască, am ştiut că e mai bine să încercăm să ne descurcăm aici, decât să ne grăbim să ajungem la spital. — Dar cum aţi ştiut ce să faceţi? Vreau să spun... anumite lucruri trebuie făcute. — Dumnezeu a fost cu noi, îi reaminti Abdullah. Când ne-am dat seama că naşterea e iminentă, ne-am rugat, iar Dumnezeu a ascultat rugăciunile noastre. Totul a decurs foarte uşor. — Da, ştiu că sunteţi credincioşi. Soacra mea este dovada vie a acestui lucru. Când v-aţi rugat pentru ea şi s-a făcut bine imediat, am ştiut că Dumnezeu v-a ascultat rugăciunile. Până la urmă, de asta sunteţi cu noi aici, astăzi. — Da, vă suntem mulţumitori şi ţie, şi lui Nicolai pentru locul acesta cald în care putem locui, spuse recunoscător Abdullah. În camerele neîncălzite ale lui Ivan nu se mai putea sta şi, după însănătoşirea rapidă a mamei lui Nicolai, Elena şi soţul ei au insistat ca ei să se mute în casa lor încălzită. — În plus, îi spuse Abdullah lui Ivan, e mai bine să nu stăm prea mult într-un singur loc, de vreme ce încă nu suntem înregistraţi aici. Ivan a fost de acord şi, după ce şi-au strâns puţinele lucruri pe care le aveau, s-au mutat din nou – într-un alt loc privizoriu, unde s-a născut Johann. — Veniţi în Moldova. Suntem o ţară săracă şi poate la noi e mai uşor să obţii viza de rezident, îl invită Mihail Ches pe Abdullah. O să vă găsim o casă şi sunt convins că o slujbă în construcţii se poate găsi şi în Chişinău. Inima lui Abdullah se încălzi când îl întâlni pe pastorul acesta din Moldova ce vizita Ucraina şi organizase câteva întâlniri la biserica din localitate. Când Mihail a auzit de situaţia lor

grea, i-a vorbit cu multă căldură şi deschidere bărbatului pribeag. — Roagă-te pentru asta! Vreau să ştii că, dacă Dumnezeu te călăuzeşte să vii în Moldova, vă vom primi cu bucurie. Abdullah încuviinţă. Ştia că nu putea rămâne prea mult în Ucraina. Până la urmă, autorităţile vor afla şi îi vor forţa să plece. Era mai bine să plece înainte de a fi expulzaţi. Zumrat n-a spus prea multe atunci când Abdullah i-a cerut să se roage împreună cu el în legătură cu plecarea din Ucraina. — În Moldova? a fost singura ei întrebare. Îşi simţea inima grea atunci când a trebuit să strângă din nou puţinele lucruri pe care le aveau şi să se pregătească de plecare. Unde să plece? Într-o altă ţară în care nu era sigur că vor putea avea un loc pe care să-l numească acasă? Când? Când oare vor putea găsi un loc permanent de refugiu? Vino la Mine... şi Eu îţi voi da odihnă, răsunau cuvintele lui Isus în inima obosită a femeii. Odihna ta nu e în vreun în care ai putea sta. Odihna ta nu e un loc permanent în această lume, pe care să-l poţi numi acasă. Odihna ta este în Mine! Vino, aşa cum eşti, trudită. Vino în braţele Mântuitorului şi o să-ţi dau odihnă inimii tale trudite. Vino! Zumrat simţea, rugându-se, că se desprinsese de trup şi plutea într-o lume spirituală. Braţele iubitoare ale lui Isus o purtară până în locul în care Acesta o aştepta. Acolo a căpătat puteri noi şi a primit odihnă pentru inima obosită. Oh, Îţi mulţumesc, Doamne Isuse, Domnul meu şi Mântuitorul meu! Îţi mulţumesc pentru această minunată experienţă pe care am avut-o. Cu puterile şi credinţa întărită, Zumrat îşi însoţi soţul şi copiii la gară, pentru a pleca încă o dată spre o ţară necunoscută. La fel ca Avraam, nu ştiau unde vor ajunge în căutarea unui cămin pământesc. Inimile lor însă erau legate mai puternic de un oraş făcut nu de mâini omeneşti, ci de Dumnezeu Însuşi. În patul de spital, Zumrat se uită la tavanul de deasupra ei. O fisură din tencuială pornea din colţ şi se întindea până în centrul camerei. Studie

40

Sămânţa adevărului • Decembrie 2010

crăpătura, încercând să-şi abată atenţia de la durerea care o copleşea. Încercă să-şi schimbe poziţia şi se întoarse pe o parte. De ce venea bebeluşul atât de greu? Se concentră din nou asupra fisurii din tavan. Mergea mai întâi într-o singură direcţie, apoi îşi schimba direcţia şi făcea cale întoarsă. De cinci ori şi-a schimbat direcţia până când a ajuns până aproape de becul din mijlocul tavanului. Spitalul din Moldova fusese construit probabil cu mulţi ani în urmă şi doar câteva camere fuseseră modernizate. Majoritatea saloanelor erau într-o stare avansată de degradare şi aveau nevoie urgentă de reparaţii. Zumrat urmări din nou cu privirea fisura. Orice, doar ca să-şi ţină mintea ocupată. Oftă adânc. Era aşa de obosită. Fizic, pentru că se chinuise cu această sarcină mai mult decât cu celelalte şapte, dar obosită şi spiritual. Fisura asta ar putea reprezenta familia noastră, se gândi femeia. De cinci ori au fost nevoiţi să se mute dintrun loc în altul, în căutarea unui loc pe care să-l poată numi acasă. Mai întâi, bineînţeles, au locuit în Kârgâzstan, unde s-au căsătorit şi şi-au construit o casă şi unde li s-au născut primii patru copii. Acolo şi-au început călătoria cu Isus Hristos. Zumrat îşi amintea cu plăcere de casa lor. Camere mari, spaţioase, o bucătărie mare, loc suficient pentru toată familia. Chiar şi acum, cu al optulea copil pe drum, tot ar fi fost suficient spaţiu pentru toţi. În ea le era cald iarna şi răcoare vara. Abdullah avusese un serviciu bun şi totul mergea bine. Se bucurau de părtăşia cu ceilalţi credincioşi şi, pe măsură ce continuau să răspândească Evanghelia, din ce în ce mai mulţi oameni se întorceau la Domnul. Da, acela fusese un timp minunat din vieţile lor. Privirea lui Zumrat urmări prima schimbare de direcţie a fisurii. Ar fi putut reprezenta plecarea în Uzbekistan – începutul pribegiei lor. Îşi amintea înghesuiala şi programul foarte precis din apartamentul lui Ahmet. Se gândi la toate versetele biblice şi cântările pe care copiii

le-au învăţat acolo. Era adânc recunoscătoare pentru roadele pe care le adusese încercarea. Zumrat retrăi momentul în care s-au mutat în următoarea casă – apartamentul în care Marchamat şi David s-au alăturat familiei. După un timp destul de îndelungat, au fost evacuaţi. De ce ei? De ce ceilalţi au putut rămâne în Tashkent şi au putut să-şi facă o viaţă acolo? Zumrat alungă cu fermitate gândurile. De ceurile nu o ajutau cu nimic. În timp ce urmărea traseul în zig-zag al fisurii, Zumrat se duse cu gândul la lunga călătorie cu trenul spre St. Petersburg, apoi la Mosova şi la şederea lor temporară în oraşul imens. Următoarea linie simboliza plecarea lor în Ucraina, lângă Odesa. Printre amintirile frumoase din acel loc se numărau clima blândă şi recoltele bogate. Acolo copiilor le-a mers foarte bine din punctul de vedere al sănătăţii şi acolo s-a născut Johann. Zumrat îşi amintea cât de mult şi-ar fi dorit să-şi facă o casă acolo, în mijlocul comunităţii. Acum, în 1996, se aflau în Moldova de doi ani. Aveau suficient spaţiu în apartamentul de trei camere, iar Abdullah şi-a găsit de lucru imediat. Se bucurau de hrana spirituală de la biserică, dar tot nu aveau un statut legal. — Ne pare rău, dar nu aveţi rude în Moldova şi nu vă putem accepta ca cetăţeni, veni răspunsul autorităţilor la un an şi jumătate după ce au depus actele pentru obţinerea dreptului de rezidenţi. Încă o dată, speranţele le erau spulberate. Zumrat nu ştia dacă mai putea spera ceva. Mai ales astăzi, când trupul ei era aşa de slăbit, iar gândurile sale erau tulburi. De ce persista durerea? Ce se întâmpla cu ea? Când veni la spital, Abdullah îşi găsi soţia într-o stare de confuzie. Nu apucă să-i vorbească, pentru că femeia căzu repede într-o stare de inconştienţă.

Va urma...
Din In Search of Home 2008 TGS International Subsidiar al Christian Aid Ministries

“Astăzi în cetatea lui David, vi s-a născut un Mântuitor, care este Hristos, Domnul.” (Luca 2:11). 41

Nicidecum părăsiţi

Autor - Hellen Good Brenneman. Nicidecum părăsiţi portretizează grafic atât efectele războiului în inima oamenilor, cât şi bogatele binecuvântări ale libertăţii alături de credincioşia şi dragostea lui Dumnezeu. Cartea Nicidecum părăsiţi este o povestire captivantă care te cucereşte cu fiecare pagină, o istorisire a încercărilor, a trădării, a chinurilor şi a triumfului, în lupta pentru hrană, libertate şi credinţă, o relatare mişcătoare despre o familie persecutată dar nicidecum părăsită!  Conţine 264 de pagini plus copertă. RO3014...22 Lei

Felinarul lui Lewis

Cartea aceasta descrie o parte din viaţa lui Tip Lewis care trece prin felurite încercări, dar sfaturile înţelepte date de un păstor iubit, îi îndreaptă paşii pe calea cea dreaptă, aducându-l faţă-n faţă cu Cuvântul lui Dumnezeu, care devine pentru el o călăuză şi o mângâiere – o candelă pentru picioarele lui şi o lumină pe cărarea sa. (Ps. 119:105) Cartea va fi o provocare pentru inima fiecărui creştin să fie credincios în a-şi „arunca pâinea pe ape, şi după multă vreme o va găsi iarăşi.” Conţine 184 de pagini plus coperta. RO3015...16 Lei

Evadări palpitante în noapte

Citind cartea aceasta credinţa ta v-a creşte şi vei fi încurajat urmărindu-l pe William Tyndale şi ajutoarele lui prin pasajele subterane, castelele tâlharilor, pădurile dese, câmpiile întinse, printre gloanţe fluierând prin aer în timp ce ei fugeau din calea vrăjmaşilor lor. Tu vei fi încurajat de credinţa lor fermă în Dumnezeu şi de minunata Lui ocrotire. 297 de pagini. RO3013...22 Lei

Laudele Domnului

Această carte conţine o culegere de cântări favorite ale creştinilor evanghelici de pretutindeni. 386 pagini. RO2013...22 Lei

“Cumpără toate cele 4 cărţi pentru numai 70 de lei.”
Produs # Cant. Descriere Preţ Total

Comandă astăzi prin poştă, fax, telefon sau e-mail!
TAXE POŞTALE
0-20 Lei 20,01 Lei-50 Lei 50,01 Lei-125 Lei mai mari de 125 Lei 4 Lei 6 Lei 8 Lei 10%

Suma totală produse Taxe poştale TOTAL

Numele şi prenumele ________________________________ C.N.P. Nu livrăm comenzi fără CNP_______________________ Str. _______________________________________Nr. _____ Bloc ____________ Scara ________ Etaj _______ Ap. ______ Cod ____________________ Localitatea _________________ Jud./ Sector ____________________ Tel. _________________

Nu expediem comenzi în Moldova şi Ucraina. Trimitem în EU comenzi plătite în avans.

Plata se face RAMBURS. ICAM (CARŢI) O.P. 1 – Gh. P. 1, C. P. 1 Suceava 720300 Romania

Program de lucru • 8:00 – 17:00 Luni – Vineri Telefon: 0230/ 533 032 • Fax: 0230/ 533 000 • E-mail: comanda@icamro.org Aceste preţuri sunt valabile până la apariţia unei noi oferte.

42

Sămânţa adevărului • Decembrie 2010

În noaptea-aceea
În noaptea-aceea neuitată, am fost în iesle lângă El; lângă izvorul veşniciei cu numele Emanuel. Am auzit cântarea slavei a îngerului mesager, şi corul vestind Sfânta Pace dintre pământ şi dintre Cer. În noaptea-aceea minunată, am fost şi eu chemat de El şi am văzut Cuvântul Vieţii cum seamăna c-un mieluşel. Se înălţa de-atunci Golgota şi era Jertfă-n locul meu, ca să deschidă drum de-a pururi spre Gloria lui Dumnezeu! În noaptea-aceea fermecată am fost acolo dus de stea. Şi cerurile stau deschise ca Harul Păcii să ne dea. Iar Pruncul Îl primea c-un zâmbet şi-L împărţea la toţi acei care doreau să fie jertfă precum nevinovaţii miei. În noaptea-aceea-nmiresmată de veşnicile melodii, văzut-am în Copil, Păstorul de pe cereştile câmpii şi L-am rugat să mă primească cu îndurare-n turma Sa; al Lui toiag şi-a Sa Iubire să mă păzească-n vremea grea. Dar tu, în noaptea-aceea sfântă pe unde-ai fost şi ce-ai făcut? Te căuta de-atunci, ştiu bine, ca oaia care s-a pierdut. Şi astăzi strigătul Lui cheamă de peste munţii din vecii, ar vrea să scrie şi-al tău nume în Cartea celor veşnic vii! de Ioan Maier

Notă: Pentru toate textele biblice din revistă s-a folosit traducerea Cornilescu cu textul corectat gramatical (BISI).

“Astăzi în cetatea lui David, vi s-a născut un Mântuitor, care este Hristos, Domnul.” (Luca 2:11). 43

Comori

zilnice pentru rugăciune

—Lester Troyer

Se zice că un om a găsit odată un bănuţ într-o mocirlă. Atât de emoţionat a fost de comoara pe care a descoperit-o, încât s-a hotărât ca întotdeauna să caute în mocirlă. La sfârşitul vieţii sale avea doar câteva monede de cupru şi amintiri – amintiri legate de mocirlă, canale şi şanţuri. Se poate să devenim aşa de bucuroşi că am găsit bănuţi, încât să pierdem adevăratele comori. Putem ajunge aşa de absorbiţi de lucrurile banale, încât să pierdem ceea ce e important. Nu ne putem irosi viaţa căutând în mocirlă şi apoi să ne aşteptăm să vedem slava lui Dumnezeu. Nu putem să dăm mădularele noastre păcatului fără să-i permitem să ne fure răsplata cea mai mare – părtăşia cu Isus Hristos. Rugăciune: Doamne, nu lăsa problemele care ne împresoară să ne fure victoria. Ajută-ne să fim conştienţi de promisiunile Tale, de puterea şi prezenţa Ta. Ajută-ne să trăim biruitori prin credinţă şi gloria fie a Ta. În Numele scump al Mântuitorului. Amin.
Din Daily Devotional Treasures Tradus şi folosit cu permisiune.

You're Reading a Free Preview

Download
scribd
/*********** DO NOT ALTER ANYTHING BELOW THIS LINE ! ************/ var s_code=s.t();if(s_code)document.write(s_code)//-->