CAPITOLUL I - INTRODUCERE N SOCIOLOGIE

n mod absolut evident, la nivelul simului comun, studiul societii debuteaz cu studiul individualitii. Ne dm seama c vecina de la etajul trei continu s convieuiasc cu soul ei, chiar dac acesta se comport violent sau c vecinul de la parter a reuit s se lase de but numai dup ce s-a mbolnvit grav. Dac vecina sau vecinul nostru ar reprezenta un caz singular, am putea spune c acest comportament al lor a fost determinat de o anumit structur de personalitate proprie, dar cum aceste situaii le ntlnim la mii sau milioane de persoane, este greu de presupus c toate au aceeai structur de personalitate. Pentru a nelege asemenea comportamente, trebuie s le plasm ntr-un context mai larg, pe care-l denumim context social, i s examinm ce fore acioneaz asupra acestor persoane, ce mecanisme le determin s se comporte n aa fel.

Ce nseamn studiul societii

nainte de a putea vorbi de nsi conceptul de sociologie, este absolut necesar s introducem dou concepte fundamental noi: conceptul de rol i conceptul de structur social. Prin rol nelegem performana pe care o ateptm de la cineva care ocup o anumit poziie. Orice individ ntr-o societate are un rol. Vorbim de rolul de profesor, rolul de student, rolul de soie, de mam, de iubit sau de ceretor. Fiecare dintre aceste poziii sociale au o anumit reprezentare care sugereaz un anumit set de comportamente, gesturi, atitudini i relaii pe care le stabilesc cu alii. Tema major a sociologiei este s descopere ce seturi de roluri pune societatea la dispoziia membrilor si i de ce anumite persoane joac un anumit rol. Pornind de la rol, putem acum aborda cel de-al doilea concept fundamental n sociologie i anume cel de structur social, definit c ansamblul contextului n care apar rolurile. Astfel, rolul de mam vzut din aceast perspectiv poart denumirea de structura social a familiei, rolul de student creeaz structura social a educaiei i aa mai departe. Sociologia este o disciplin care studiaz oamenii i regulile de comportament n baza crora acetia interacioneaz. De aceea, sociologia are relaii cu alte tiine precum tiinele politice, tiinele economice, psihologia i antropologia. Elementul de studiu al sociologiei n reprezint regularitile sociale, fenomenele sociale ce se repet n condiii similare. Totui, acest obiect de studiu l putem ntlni i la alte discipline. Astfel, economia se orienteaz ctre modelele de producie, distribuie i consum a bunurilor i serviciilor, distribuia resurselor i comportamentul consumatorului. tiinele politice investigheaz modul n care oamenii se guverneaz sau sunt guvernai, modelele de distribuie a puterii i participarea n organizaiile formare, n special birocraia public. Dei sociologia analizeaz i ea distribuia puterii, nu putem s nu remarcm o mai mare diversitate a interaciunilor sociale ntre so i soie, prieteni, grupuri organizate etc.

Psihologia se ocup de modele ale nvrii, motivaiei ori patologiei mintale. Antropologia pe de alt parte vizeaz aspecte legate de cultur i sisteme culturale, orientndu-se ctre societi specifice, n general de mici dimensiuni. Sociologia este aadar o tiin social axat pe studiul sistematic al interaciunilor sociale umane. Ea presupune analiza modelelor sociale care apar la interaciunea dintre indivizii unei societi modul n care aceste modele se dezvolt, cum sunt ntreinute, cum se modific.

Evoluia sociologiei
Sociologia a aprut ca tiin n urma schimbrilor sociale survenite ntre secolele XVIII i XIX. Revoluia Francez (1789) i industrializarea au fost poate cele mai importante evenimente care au orientat comunitatea tiinific n direcia nelegerii i explicrii societii. n orice caz, cei care au fondat sociologia nu s-au numit sociologi. Principalele personaliti care s-au orientat ctre studiul societii au fost filosofi, economiti, teoreticieni care au dezvoltat noi idei, punnd bazele noii discipline. Auguste Comte (1789 1857) a fost, n mod cert, fondatorul sociologiei, de numele acestuia legndu-se nsui termenul, propus n anul 1839. Filosof francez, Comte a fost primul care a susinut c metode tiinific poate fi folosit n studiul evenimentelor sociale. Aceast filozofie a pozitivismului dezvoltat de el sugereaz c lumea social poate fi studiat cu aceeai precizie cu care putem analiza fenomenele naturale. El credea c n momentul n care reuim s surprindem legile comportamentului social, vom putea prezice i chiar controla evenimentele sociale. Dei, n mod cert, lucrurile nu stau chiar aa, A. Comte a fost primul care a fundamentat practic sociologia ca tiin. O alt contribuia a lui Comte a fost recunoaterea c analiza societii necesit o surs a ordinii i o surs a schimbrii. Acest concept a determinat divizarea teoriilor sale n teoria staticii i teoria dinamicii sociale, idee care se pstreaz pn n prezent, ntr-o form oarecum modificat. Sociologii actuali continu s denumeasc structurile sociale ca structuri statice i procesele sociale ca procese dinamice. Herbert Spencer (1820 - 1903) a fost un alt pionier al sociologiei. Filosof i om de tiin de origine englez, Spencer a susinut c evoluia i dezvoltarea societii se face similar cu evoluia i dezvoltarea naturii. Din punctul su de vedere, societatea este un imens organism. Aa cum n organism inima i plmnii lucreaz mpreun pentru a susine viaa, tot aa i diferitele pri ale societii interacioneaz n vederea ntreinerii societii. Unul dintre principiile fundamentale ale lui Spencer a fost acela

c societatea trebuie neleas ca o adaptare la mediu. Acest principiu implic o abordare dinamic n nelegerea societii, un proces de evoluie i schimbare. Spencer nu credea c poate exista o anumit cale, un drum corect de evoluie i organizare a unei societi; mai curnd societatea se schimb n momentul n care de modific condiiile din mediu. O alt contribuie important a lui Spencer a fost introducerea metodei tiinifice. El milita pentru obiectivitate i neutralitate moral n investigaia tiinific, avertiznd savanii vremii sale c rezultatele cercetrilor lor tind s reprezinte mai mult opiniile acestora dect faptele pe care doresc s le studieze n societate. Karl Marx (1818 1883) filosof, economist i activist social, sa nscut n Germania, din prini evrei, fcnd parte din clasa mijlocie. i-a luat doctoratul n filozofie la 23 de ani, ns din cauza viziunilor sale radicale nu a reuit obinerea unei catedre universitare, fiind obligat s-i petreac ntreaga via adult n exil. Marx a militat n special mpotriva inegalitii sociale. Spre deosebire de Spencer, Marx nu considera inegalitatea ca un produs natural al evoluiei societii ci o vedea ca pe un produs social. El a considerat c proprietatea privat i capitalismul reprezint cauzele inegalitii i inechitii sociale. Filosoful german a elaborat dou teorii pentru care a rmas bine ancorat n istoria tiinelor sociale: teoria determinismului economic i dialectica. Conform teoriei determinismului economic, sarcinile de baz ale oricrei societi umane sunt reprezentate de colectarea de alimente i bunuri n vederea auto-ntreinerii. Modul n care o societate realizeaz acest lucru modul de producie furnizeaz principiile dup care se structureaz toate celelalte elemente sociale. El considera c structura familiei, legile, religia, toate de dezvolt i se adapteaz structurilor economice, cu alte cuvinte sunt determinate de relaiile economice. Dialectica reprezint o teorie care vede schimbarea ca produs al contradiciilor i conflictelor dintre prile societii. Aceast modalitate de gndire a fost influenat de ctre Hegel, care sugera c pentru orice idee exist o contra-idee dezvoltat n conflict cu ideea principal. Dup un timp, cele dou idei produc o idee nou (sinteza). Modificarea ideologic apare la repetiia infinit a acestui pattern. Acest model a fost folosit de ctre Marx n previziunea apariiei comunismului. n urma conflictului dintre tez (clasa avut, conductoare) i antitez (clasa muncitoare, srac) se va genera un nou sistem economic, o nou sintez comunismul. Emile Durkheim (1859 1917) avea aceiai origine evreiasc, similar cu a lui Marx, renegndu-i mai apoi credina religioas i declarndu-se ateu. Spre deosebire de Marx, care a trit toat viaa n exil, Durkheim a avut o carier strlucit la Sorbona. Ideile lui Durkheim s-au orientat ctre nelegerea stabilitii unei societi i a importanei participrii sociale n

realizarea fericirii i a confortului individual. Dei anumite opinii ale sale sunt considerate astzi deplasate (de exemplu opinia conform creia brbaii ar fi mai inteligeni dect femeile deoarece au capul mai mare), ideile sale teoretice au nc o contribuie major. Una dintre teoriile sale postuleaz balana dintre constrngere i libertate. Standardele morale ale comunitii (contiina colectiv) nu doar regleaz comportamentul indivizilor ci i dau nsi sensul existenei i integrarea. n studiul su clasic despre sinucidere, Durkheim identific tipurile de sinucidere care deriv din ruptura acestui echilibru. Sinuciderea fatalist apare atunci cnd societatea devine supra-coercitiv i las prea puin libertate individual. (de exemplu un tnr cstorit care devine supra saturat de responsabilitile legate de familie, ntreinere, profesionale etc.). Sinuciderea anomic apare atunci exist prea mult libertate i prea puin constrngere din partea societii influena societii nu reuete s controleze pornirile individuale. Max Weber (1864 1920) a fost un economist, istoric i filosof german, de origine evreiasc. Datorit caracterului su agresiv i a unei snti ubrede nu a avut o poziie academic permanent. Activitatea sa teoretic a furnizat ns extrem de multe lucrri legate de religie, birocraie, metodologie i politic. Max Weber este n general cunoscut pentru trei lucrri de o relevan deosebit pentru bazele sociologiei: verstehen sociology (sociologia nelegerii), cauzalitate social versus cauzalitate material i nevoia de obiectivitate n studiul problemelor sociale. Weber considera c pentru a nelege comportamentul unui individ trebuie s nelegem semnificaia atributelor individuale ale acelui comportament. Astfel a luat fiin conceptul de sociologia nelegerii ce presupune nelegerea semnificaiei subiective a aciunilor umane. Weber a fost mai degrab interesat de analiza semnificaia modelelor sociale n contextul cultural i istoric propriu dect de stabilirea legilor universale ale comportamentului uman, criticnd astfel pozitivismul, curentul sociologic central n vremea sa. De asemenea, Weber a criticat puternic ideile lui Marx conform crora factorii economici determin toi ceilali factori sociali. n lucrarea The protestant ethic and the Spirit of Capitalism ncearc s demonstreze c valorile sociale i religioase pot reprezenta fundaia sistemelor economice.

Perspective actuale n sociologie

Din activitatea mai mult sau mai puin controversat a pionierilor sociologiei, la momentul actual s-au impus trei perspective teoretice principale n sociologie: structuralfuncionalismul, teoria conflictului i teoria interacionismului simbolic.

Teoria structural-funcional Are n vedere, n principal, organizaiile sociale i modul de ntreinere a acestora i provine de ideile teoretice ale lui Durkheim i Spencer, avnd rdcini n tiinele naturii i n analogia societii i a organismului viu. Conform acestei teorii, sociologii urmresc identificarea structurii societii i a modului n care aceasta funcioneaz, tot aa cum biologii ncearc s identifice prile unui organism i modul n care acestea lucreaz. Din aceast analogie provine i numele teoriei, teoria structural-funcional. Teoria structural-funcional pornete de la o serie de axiome de baz: Stabilitatea Orice model social este relevant prin perspectiva contribuiei sale la ntreinerea (funcionarea) societii; Armonia Aa cum prile unui organism lucreaz mpreun pentru binele organismului, tot aa prile societii se caracterizeaz prin armonie; Evoluia Modificrile apar prin evoluie, adaptarea structurilor sociale la noile condiii i eliminarea modelelor i structurilor depite. Deoarece presupune armonie i adaptare, teoria structural-funcional se mai numete i teoria consensului. Analiza din perspectiva acestei teorii se orienteaz ctre identificarea structurilor i a rolurilor sociale i precizarea regulilor care le definesc. Un alt aspect al analizei structural-funcionale n reprezint determinarea consecinelor pe plan social a acestor structuri sociale. Cu alte cuvinte se caut rspunsul la ntrebri precum: Aceste structuri lucreaz armonic cu alte structuri sociale? Contribuie la buna funcionare a societii? n mod curent, aceast analiz urmrete identificarea consecinelor pozitive, numite i funcii precum i a consecinelor negative, denumite disfuncii. Funciile sunt aadar consecine ale structurilor sociale care au efecte pozitive asupra stabilitii societii, n timp ce disfunciile reprezint consecine ale structurilor sociale care au efecte negative asupra stabilitii societii. Aceste funcii pot avea ns, i ele, dou stri. Vorbim de funcii manifeste ca fiind acele consecine ale structurilor sociale intenionate i recunoscute de ctre participanii la sistem i funcii latente, consecine ale structurilor sociale neintenionate i nerecunoscute de participani. Teoria structural-funcional produce ns o imagine static i conservatoare a sistemului social. Teoria conflictului Dac teoria structural-funcional aborda problema societii n termeni de consens i stabilitate, teoria conflictului furnizeaz o perspectiv contrar: conflict i schimbare. Teoreticienii care mbrieaz acest punct de vedere afirm c o nelegere complet a

societii nu se poate realiza fr o examinare critic a conflictelor, n special a proceselor n care unii oameni ctig iar alii pierd. Din acest punct de vedere, teoria conflictului se axeaz pe modul n care stresul i conflictul social determin schimbarea n societate. Aceast teorie evolueaz din ideile lui Karl Marx i are ca axiome de baz: Dialectica Schimbarea apare mai repede n urma conflictului dect n urma evoluiei; Determinismul economic Competiia economic este sursa tuturor relaiilor sociale; Activismul social Prima etap a analizei sociale este critica social.

Similar structural-funcionalitilor, adepii teoriei conflictului pornesc de la analiza structurilor sociale, acesta fiind singurul punct comun, deoarece, de aceast dat, se pune problema de ce resursele sunt inegal repartizate la nivelul unei societi i de n ce mod aceast inegalitate va afecta stabilitatea societii. Deoarece structurile sociale produc modele inegale n distribuia resurselor, acest fapt va determina apariia unui conflict, conflict care la rndul su va genera schimbare i reorganizare. Conflictul care apare n urma distribuiei resurselor este inevitabil i nu se refer doar la bunuri sau servicii i cuprinde oportunitile de educaie, locurile de munc, deciziile etc. Teoria conflictului este interesat de modul n care se realizeaz repartiia resurselor n societate, cine beneficiaz mai mult de acest tip de repartiie, cum acioneaz pentru a le pstra. n urmtoarea etap, teoria conflictului examineaz consecinele inegalitii i competiiei, tensiunile create i presiunea schimbrii. Adepii acestei teorii apreciaz c tensiunile nu pot fi evitate. Orice idee prezint o contra-idee, orice ctigtor opune un pierztor. Rezultatul acestui antagonism pe plan social l reprezint stresul care genereaz conflictul i apoi schimbarea. Aceast competiie permanent nu se realizeaz numai ntre clasele sociale superioare i cele inferioare ci poate s apar i ntre elemente ale aceleiai clase sociale, familii sau grup. Ori de cte ori apare ns conflictul, el va determina, va iniia schimbarea fie sub forma unei revoluii fie sub forma unei adaptri. Teoria interaciunilor simbolice Perspectivele bazate pe conflict i pe consens pornesc de la premisa conform creia comportamentul social uman poate fi neles prin evaluarea structurilor sociale care ghideaz comportamentul. Interaciunea simbolic se concentreaz ns pe analiza interaciunilor directe, fa n fa, care au loc ntre persoane, reliefnd astfel semnificaia subiectiv a aciunilor umane i pe modul n care persoanele dezvolt i transmit idei comune. Aceast abordare ine mai curnd de psihologia social dect de sociologie i pleac de la premisa c aceste tipuri de interaciuni devin posibile prin dezvoltarea n comun

a semnificaiilor simbolice. O simpl ntrebare Ce mai faci? poate ascunde o semnificaie multipl pe plan social, nu ntotdeauna indicnd grija fa de starea celuilalt.

CAPITOLUL 2 CULTURA
Indiferent de locul n care triesc oamenii, chiar dac locuiesc n Romnia, Canada, Statele Unite sau n pdurea tropical, acetia trebuie s rezolve o serie de probleme de baz: trebuie s mnnce, trebuie s aib un adpost, trebuie s posede un loc al lor n care s-i poat crete copiii, perpetund astfel specia i continund stilul lor de via. Dei aceste probleme sunt universal valabile, modul n care diferii oameni i le satisfac este extrem de diversificat i ine de modul n care diferitele populaii au neles s rezolve problemele de adaptare la mediu. n timp ce triburile australiene sau africane i procur hrana cultivnd pmntul ori vnnd animalele, occidentalii prefer s achiziioneze produsele de la supermarketuri ori s le creasc n gospodriile proprii. Problema este aceeai, soluia ei difer ns foarte mult. Dac privim o societate n ansamblul ei, putem constata c fiecare societate i-a dezvoltat un mecanism, un model propriu de a soluiona problemele cu care se confrunt, fiecare societate are un aa-numit pattern cultural prin care se adapteaz la mediu. n general acceptm s considerm c germanii c sunt punctuali i foarte serioi, japonezii sunt extrem de muncitori, etc. n realitate nu am fcut dect s definim ceea ce numim cultura unei societi. Astfel, cultura reprezint ansamblul stilului de via pe care l regsim la membrii unei societi. Acesta include limba, valorile, semnificaia simbolurilor dar i nivelul tehnologic i bunurile materiale. Swidler (1986) afirm c putem nelege prin cultur setul de instrumente care ne furnizeaz metodele prin care rezolvm problemele cotidiene. Revenind la problema alimentaiei, iat c societatea noastr partajeaz o ntreag tehnologie care ne ajut s rezolvm problemele din aceast sfer. Vorbim de frigidere, aragaz, cuptor cu microunde, prjitor de pine, ns i de evenimente legate de aceast nevoie: masa de Crciun sau de Pati, ziua de natere etc. Plecnd de la acest exemplu, putem considera cultura ca fiind format din dou mari componente: cultura material i cultura nematerial. Cultura material este reprezentat de totalitatea obiectelor fizice pe care le produce o societate instrumente, strzi, cldiri, jucrii etc. Cultura nematerial se refer la limb, valori, reguli, cunotine i simboluri la care ader o societate.

n mod evident, elementele culturii materiale sunt strns legate i depind de cultura nematerial.

Cultura nematerial
Cele mai importante componente ale culturii nemateriale sunt reprezentate de limb, valori i norme.

Limba Esena unei culturi este reprezentat de posibilitatea de partajare a semnificaiilor ntre membrii unei societi. n mod curent, realizm acest lucru prin intermediul limbajului. Limba este aadar abilitatea de a comunica n simboluri oral sau n scris. Ce nseamn acest lucru? Iat, dac folosim n scris cuvntul cine, aceast niruire de cinci simboluri ne determin s vizualizm imaginea animalului domestic la care ne referim. Nu este nevoie s v desenez un cine ca s putei nelege despre ce e vorba i, mai mult dect att, cele cinci simboluri puse unul lng cellalt nu au nimic cu imaginea unui cine. Totui, dumneavoastr ai neles perfect la ce m refer. Aceasta este abilitatea pe care am definit-o, abilitate ce permite comunicarea n simboluri. Aproape ntreaga comunicare uman se realizeaz utilizndu-se simboluri. Chiar i gesturile fizice i tonalitatea sunt parte a unei culturi. Discutnd despre relaiile limbii cu societatea, Fishman (1985) distinge trei aspecte eseniale. Limba fundamenteaz cultura. Limba este baza oricrei culturi deoarece ncorporeaz valorile i semnificaiile unei societi, ritualurile, ceremoniile, proverbele i legendele acesteia. n absena cunoaterii limbii, nu poate exista participare ntr-o cultur, pierderea limbii echivalnd cu pierderea culturii respective. Acesta este i motivul pentru care, n ncercarea impunerii culturii proprii, unele naiuni impun mai nti limba. Limba este un cadru de referin. Alturi de capacitatea de comunicare, limba confer i perspectiva prin care sunt vzute elementele i evenimentele externe. Whorf (1956) fundamenteaz ipoteza relativitii lingvistice prin intermediul creia se susine c gramatica, structura i categoriile ncorporate n limb afecteaz modul n care oamenii vd realitatea. Realitatea este aadar vzut n mod diferit de vorbitori ai diferitelor limbi. Gndurile i percepia noastr este filtrat prin intermediul limbii. Dac nu avem ntr-o limb un cuvnt pentru dor, nu putem distinge aceast emoie specific. La fel, dac nu avem forme pentru masculin i feminin, percepia noastr de gen poate fi alterat. Acest lucru transpare mult mai clar n limbajul scris, unde comunicarea nu se mai face fa n fa, avnd un caracter puternic impersonal. Limba este un simbol. Acest lucru apare evident chiar n cazul aceleiai culturi. Una i aceiai limb poate avea semnificaii diferite n contexte diferite. S ne amintim doar de jargonul adolescenilor, sau de jargonul din penitenciar. Cuvntul cacaval sau cuvntul curcan poate avea un sens n limba comun i un alt sens n limbajul interlop. Valorile Un alt aspect esenial al unei culturi, alturi de limb, este reprezentat de valori. Valorile reprezint ideile comune ale unei societi, referitoare la scopurile dezirabile. Vorbim de obicei de valori n sensul aciunilor bune sau rele, dezirabile sau indezirabile pentru societate. Anumite valori sunt universale unui ansamblu de culturi n timp ce altele

sunt specifice. Astfel, stabilitatea, securitatea, familia puternic, sntatea populaiei sunt valori universale n timp ce cooperarea poate fi o valoare la nivelul unei societi iar competiia poate reprezenta o valoare la nivelul altei societi. Pentru societatea romneasc, o valoare ar putea fi reprezentat de buna vecintate, prin intermediul creia se pstreaz relaii i legturi apropiate cu alte persoane din aceeai locaie (vecinii de bloc, de cartier etc.) n timp ce n Statele Unite acest lucru nu este considerat o valoare. Normele Normele reprezint reguli comune de conduit prin intermediul crora oamenii gndesc i acioneaz. Acestea postuleaz ce au i ce nu au voie membrii unei societi s fac. Normele i valorile sunt strns interconectate, primele oferind modalitatea prin care valorile sociale pot fi realizate. Normele care ghideaz comportamentul pot varia de la norme foarte generale la norme foarte specifice. La un nivel foarte general, normele care ar ghida comportamentul n familie ar putea fi: 1. Alegei un partener de via cu care s avei multe n comun; 2. Ateptai cstoria pn n momentul n care v putei ntreine singuri astfel nct s nu depindei de sprijinul prinilor; 3. Nu facei un copil nainte de a v cstori; 4. Facei copii, de preferin doi un biat i o fat; 5. Consultai-v cu partenerul asupra deciziilor legate de locuin; Dup cum observai, anumite norme v spun ce s facei n timp ce alte norme v spun ce s nu facei. De asemenea, unele norme sunt scrise, uneori formnd baza legilor unei societi n timp ce majoritatea nu sunt scrise. Indiferent dac sunt scrise sau nescrise, normele permit controlul social, coordonnd comportamentul membrilor unei societi. O alt caracteristic a normelor este aceea c pot s difere extrem de mult ca importan de la nivel individual la nivel social. Moda de exemplu poate fi o norm important la nivel individual ns fr nici o valoare pentru societate n timp ce democraia sau monogamia sunt norme centrale n societatea noastr. n general, putem distinge ntre dou categorii de norme: norme populare i norme morale. Normele populare reprezint modaliti obinuite , comune n baza crora grupurile acioneaz. Acest set de norme regleaz tradiiile (pomul de Crciun, rochia alb de mireas, saluturile etc.) i comportamentele obinuite (mncatul cu lingura i furculia i nu cu minile spre exemplu). Caracteristic acestor norme este faptul c nu au asociat o conotaie puternic a binelui i rului. Nu exist sanciuni sociale puternice dac, de exemplu, ncepei masa cu felul doi, continuai cu desertul, apoi mncai ciorba i la sfrit aperitivul.

n cel mai ru caz vei fi considerat excentric, original ns n nici un caz imoral sau criminal; Normele morale sunt asociate puternic cu sentimentul de bine sau ru, avnd importante consecine sociale. Dac mncai friptur cu dulcea s-ar putea s fii considerat excentric, ns dac v gtii cinele sau dai ultimii bani pe o sticl de vin n timp ce copii nu au ce mnca, atunci consecinele pot fi mult mai grave. n acest caz, ceilali membri ai societii s-ar putea s acioneze ntr-un alt mod i nu doar s v considere original. Nu toate violrile normelor morale pot avea consecine penale, ns n mod categoric vor conduce la marginalizarea, ostracizarea i izolarea individului. Legile cuprind norme scrise, obligatorii pentru membrii unei societi, concepute de ctre autoritatea guvernant i a cror nclcare este pedepsit. n general, normele morale cele mai importante, a cror eludare determin consecine grave asupra societii fac obiectul legilor. Dac v gtii la cin cinele s-ar putea s v trezii cu un control psihiatric serios. Dac ns va gtii la prnz soia sau soul consecinele vor fi n mod cert altele. Relaia dintre valori, norme i lege (exemplu)
Conceptul Valorile Definiia
Idei comune referitoare la scopurile sociale dorite Reguli comune de conduit i comportament Norme obinuite, comune Norme cu un puternic sentiment de bine i ru Standard formal de conduit, elaborat de autoriti

Exemplu
Este dezirabil ca mariajul s se realizeze n condiiile n care exist dragoste ntre cei doi parteneri. Relaii sexuale constante ntre so i soie, ns fr relaii sexuale n afara cuplului. mprirea dormitorului i a patului. Copiii dorm n camer separat Nu este permis adulterul Este ilegal ca soul s violeze soia. Relaiile sexuale trebuie s fie voluntare.

Relaia cu valorile
-

Normele Norme populare Norme morale Lege

Motivul principal pentru a se atinge valoarea Facultativ, ns important pentru atingerea valorii Regul moral care permite atingerea valorii Cerin legal, poate sau nu poate fi susinut de o norm.

Controlul social
nc din copilrie am nvat s nelegem i s respectm normele, la nceput n familie, apoi la coal, n grupul de prieteni, la locul de munc i aa mai departe. Dup un timp, respectarea acestor norme se interiorizeaz, astfel nct ne este foarte greu s acionm altfel sau s trim ntr-un alt mod. Acest proces de nvare a normelor este caracteristic oricrei societi care, la rndul ei, ncurajeaz conformismul la norme prin utilizarea sanciunii. Sanciunea este aadar recompensa acordat de societate n cazul conformismului la norme sau pedeapsa acordat n cazul non-conformismului. Unele sanciuni pot fi formale, specificate prin reguli interne, scrise sau nescrise. Astfel,

absenteismul sau lipsa de productivitate sunt sancionate de organizaii tocmai n ideea de a se pstra controlul asupra acesteia. Imaginai-v ce s-ar ntmpla la nivelul unei mari ntreprinderi dac prezena angajailor ar fi facultativ. Alte sanciuni, considerate a fi mult mai eficiente, au un caracter informal. Lauda, aprobarea, ncurajarea, afeciunea pot fi mult mai eficiente n vederea ncurajrii comportamentului conformist iar inversul acestora (dezaprobarea, critica, excluderea) pot avea aceeai eficien n vederea reducerii comportamentului non-conformist. Prin intermediul sanciunilor, societatea i asigur astfel controlul social. n ciuda sanciunilor, normele nu reprezint totui ghidul perfect de conduit n societate. Este important s distingem ntre comportamentul normativ (ceea ce ar trebui s facem) i comportamentul real. De exemplu, n societatea noastr, una dintre cele mai importante norme cu privire la familie ncurajeaz fidelitatea n cstorie. Acest lucru ns este departe de a fi atins, putnd mai degrab s vorbim de o majoritate care are, sub acest aspect, un comportament conformist. Iat c, dei cultura promoveaz i ncurajeaz comportamentul de fidelitate n cuplu, comportamentul actual este altul. Aceast discrepan dintre comportamentul normativ i comportamentul actual poart numele de devian i reprezint un domeniu major de cercetare sociologic.

Subcultura i anticultura
Este evident c o cultur nu poate fi omogen. n momentul n care un segment al societii se comport semnificativ diferit fa de mediul social, vorbim despre apariia unei subculturi. O subcultur reprezint un grup social care triete n mediul cultural general al unei societi ns i pstreaz setul propriu de valori, normele, stilul de via i chiar limba. Cel mai elocvent exemplu de subcultur n Romnia este reprezentat de rromi. Avem aadar o subcultur pe criterii etnice care, dei triete n spaiul cultural romnesc, de cele mai multe ori i pstreaz caracteristicile individuale ale culturii proprii. Existena subculturilor poat s par, la prima vedere, ca non-conformist. De fapt, membrii subculturii respective se conformeaz unui alt set de norme, care la rndul lor pot s devieze de la normele sociale generale. Faptul c rromii vorbesc tare, se mbrac altfel, ceresc sau fur poate fi considerat devinat n raport cu normele societii romneti. Dac ne raportm ns la subcultura lor, dac lum n considerare istoria i originea acestora, vom constata c aceste comportamente sunt valorizate n cadrul societii rrome, fac parte din subcultura lor. Totui, unele comportamente ncalc flagrant normele societii generale. Furtul ceretoria sunt doar cteva comportamente incluse n aceast categorie. Pute vorbi n acest caz de subcultur? Iat c o subcultur respect totui normele sociale generale, dei prezint un set de valori proprii. n acest caz vorbim de anticultur. Anticultura este reprezentat de grupurile sociale care au valori, interese, credine i stiluri de via n contradicie cu cele acceptate de cultura general. Este, dac dorii, o respingere radical a normelor sociale generale. Rromii se afl undeva la grania dintre subcultur i anticultur. Grupurile stradale, gtile de cartier, bandele de infractori reprezint cel mai bun exemplu de anticultur.

Am vzut pn acum c o cultur reprezint un stil de via. n anumite privine cultura conine o limit teritorial ce grupeaz un anumit numr de persoane. Va trebui s facem aadar distincia ntre cultur i societate. O societate reprezint o populaie ce partajeaz acelai teritoriu i este unit pe criterii economice i politice. De cele mai multe ori, membrii unei societi mpart i aceeai cultur, ns sunt cazuri n care mai multe culturi se regsesc la nivelul aceleiai societi. Statele Unite ale Americii reprezint o societate n care putem regsi o multitudine de culturi.

Determinani ai comportamentului uman

La nivel mondial, oamenii au foarte multe lucruri n comun. Problema care se pune este aceea dac omenirea gsete aceleai tipuri de rspuns la solicitrile din mediu pe cale instinctual, mecanismul fiind unul genetic sau pe cale cultural. Vorbim astfel de cultura universal, ce reprezint modele comportamentale regsite n toate culturile. Determinani biologici n momentul n care gsim aceleai modele de comportament la nivelul societii europene i la nivelul triburilor din Amazon, este uor de presupus faptul c ar exista un fond biologic comun, de natur genetic. Un astfel de pattern comun este dominana. Chiar i n cele mai simple societi, brbatul domin femeia i adulii domin copiii. Acest model l ntlnim nu numai la oameni ci i la anumite specii de animale, ntrebndu-ne dac comportamentul dominant nu este cumva de natur genetic. Pornind de la aceast ntrebare, sociologii au nceput s fie interesai de evoluie, n special de determinismul biologic. Dei perspectiva acestui determinism a fost puternic criticat, totui a permis crearea unei noi discipline, sociobiologia, care studiaz bazele biologice ale tuturor formelor de comportament uman. Ideea fundamental a acestei discipline este aceea c biologia i cultura interacioneaz n determinarea comportamentului. Cultura este influenat de bazele biologice care la rndul lor sunt alterate de influenele culturale. Cele mai importante arii de interes ale acestei discipline se refer la comportamentul parental, diferenele biologice ntre brbat i femeie, origine biologice ale violenei. Am vzut deja faptul c limba reprezint fundamentul culturii, permind acumularea i transmiterea experienei. Deoarece omul este singura specie capabil s foloseasc limbajul, cultura este i ea exclusiv uman. Suntem singura specie capabil s se adapteze mediului att prin cultur ct i biologic. Studiile fcute pe primate (cimpanzei i gorile) au artat ns c i acestea pot nva s foloseasc simboluri i limba, demonstrnd existena capacitii de gndire abstract i comunicare la maimue (Premack, 1972; Rumbaugh, 1973, Patterson, 1978). Un element esenial care distinge omul de maimue este faptul c acesta nu are numai capacitatea de a nva limba, dar are i capacitatea de a o preda, de a transfera ceea ce a nvat la alii. Astfel, cultura prezint o serie de caracteristici care o fac ntr-adevr unic fiinei umane:

Cultura este nvat. Nu se transmite genetic ci poate fi nvat n urma interaciunii cu ali oameni; Cultura este gndit. Este proprie omului i se transmite simbolic prin limbaj. Fiecare generaie acumuleaz cunotine i experien pentru generaiile care vor urma; Cultura este normativ. Ne spune cum i cnd s acionm, ce comportament s avem; Cultura permite rezolvarea de probleme. Ne ajut s ne adaptm problemelor cu care ne confruntm n mediul biologic i social; Cultura este relativ. Trebuie evaluat din perspectiva modului n care permite unei societi s se adapteze. Nu pot exista criterii universale de evaluare, nu exist cultur bun sau rea ci evaluarea ei se face numai contextual.

Determinani culturali Determinanii biologici ai culturii explic de ce oamenii acioneaz n acelai fel sub anumite aspecte ns nu pot explica de ce societile difer unele fa de altele. Am vzut c nu putem vorbi de transmiterea genetic a culturii, aceasta nu este instinctiv ci mai degrab compus din modele nvate prin interaciunea dintre oameni. Faptul c din punct de vedere cultural societile difer unele fa de altele, nu ne permite s evalum o cultur dect n contextul societii respective. Acest lucru poart numele de relativism cultural. n anumite triburi din Africa, mamei nu-i este permis s vorbeasc sau s ating primul i al doilea copil nscut, exceptnd alptatul. ntreaga afeciune este dat de bunici sau mtui. Motivul acestei norme este evitarea unei direcii afective unice ntre mam i copil. Afectivitatea i loialitatea copilului trebuie dirijat n interesul grupului i nu doar n direcia mamei, determinnd pe termen lung o fidelizare perfect i o integrare excelent a copilului n societate. Este aceasta o norm bun sau o norm rea? Poate pentru societatea omeneasc pare un barbarism, ns pentru acea societate s-a dovedit benefic, norma contribuind la creterea solidaritii i coeziunii grupului. Conform relativismului cultural, nu putem vorbi despre practici universal bune sau universal rele. Binele i rul sunt concepte relative i nu absolute. Tendina de a considera valorile i normele propriei culturi ca un standard i a evalua alte culturi prin perspectiva acestora poart numele de etnocentrism. Acesta reprezint o serioas barier n calea interaciunii popoarelor din diferite culturi determinnd confuzii i interpretri eronate. Uciderea copiilor, sacrificiul sau canibalismul tindem s le interpretm ca i comportamente universal nocive, ns i la ora actual exist culturi pentru care sunt valori. Este aproape imposibil s facem judeci de valoare referitoare la aceste tipuri de aciuni deoarece nu cunoatem absolut deloc valorile culturale ale societii respective. n baza etnocentrismului s-au manifestat poate cele mai atroce

crime din istoria civilizaiei occidentale. S ne amintim de conchistadorii spanioli, exterminarea indienilor americani, inchiziia din perioada evului mediu. Singurul aspect benefic al etnocentrismului l reprezint posibilitatea de manifestare a controlului social. nvm s urmm normele culturii noastre deoarece considerm c sunt corecte. Evoluia unei societi bazat pe conformism nu poate exista n absena etnocentrismului.

Variaiile culturale
Dac cultura i propune s rezolve probleme relativ comune, universale, cum de exist o asemenea variabilitate a modelelor culturale? Care sunt factorii care determin acest lucru? O parte din aceast variaie poate fi explicat prin condiiile de mediu. Alte explicaii pot include izolarea, tehnologia sau temele culturale dominante. Fiecare dintre aceste aspecte pot afecta elaborarea culturii i dezvoltarea societii. Condiiile de mediu De ce sunt romnii diferii de japonezi, americani, suedezi sau indieni? Una dintre posibilele explicaii ar fi aceea c structura genetic este determinat de mediul fizic. Clima cald sau rece, solul fertil sau arid, vegetaia, animalele, ploile, toate reprezint condiii de mediu la care oamenii trebuie s se adapteze. Aceste condiii de mediu dintr-o zon reprezint structuri pe baza crora se manifest evoluia cultural a unei societi. Un mediu natural musonic, caracterizat prin dou anotimpuri permite unei societi contientizarea acestui climat i rolul pe care-l are n supravieuire. O astfel de societate poate fi caracterizat prin anxietate n faa naturii i pe dezvoltarea unui culturi bazat pe ceremonii religioase. n societatea modern, prezena cutremurelor, ca n Japonia, poate determina aciuni ale guvernului, gsirea soluiilor pentru situaii de criz, poate contientiza necesitatea refacerii periodice a culturii materiale. Izolarea Atunci cnd un model cultural evolueaz n urma unei necesiti de adaptare la condiiile din mediu, absena contactului cu alte societi permite perpetuarea acelui model cultural. Izolarea poate fi determinat de condiii geografice sau sociale. Dac triburile din Amazon au fost, pn recent izolate din considerente geografice, anumite comuniti se izoleaz pe criterii sociale. Comunitile religioase, cum ar fi Amish sau Jonesville se izoleaz social, pstrnd stilul de via din secolul XIX, pentru a nu permite culturii generale s influeneze subcultura creat pe baze religioase. Un factor important ce afecteaz izolarea este etnocentrismul. Deoarece noi tindem s apreciem alte culturi prin prisma normelor i valorilor proprii culturii noastre, vom crea o barier la intersecia cu alte culturi, barier ce faciliteaz izolarea.

VALORI, ATITUDINI I OPINII

1. Unele precizri conceptuale
Ca definiii minimale, putem spune c valorile reprezint principii generale despre ceea ce este dezirabil, despre ceea ce e demn de urmat n via, atitudinile fiind poziiile relativ stabile fa de obiecte, indivizi, situaii etc. i fa de propria persoan, iar opiniile sunt preri, reacii exprimate verbal i uor schimbtoare fa de aceste diverse aspecte. ntr-o substanial msur, valorile se transcriu n atitudini, iar atitudinile se exprim i se specific n opinii. Precizri legate de noiunea de valoare: 1. Valorile n calitatea lor de principii generale despre ceea ce e dorit, funcioneaz att la nivel societal i grupal, ct i la cel individual. Se vorbete despre sisteme de valori, orientare axiologic sau scar de valori - expresii foarte apropiate ca neles - avndu-se n vedere oricare dintre cele trei niveluri. Mai mult, valorile devin operante numai dac sunt internalizate de ctre indivizi. Apoi, a deduce sistemul de valori efective specific unei culturi i nu doar versiunea sa declarat la nivel abstract - presupune studierea mentalitilor i conduitelor individuale. Totui, individualismul metodologic nu trebuie absolutizat nici aici, pentru c valorile exist i la nivel supraindividual, fiind promovate de ctre structuri i instituii sociale (coal, familie, biseric, mass-media etc.) Acceptabil pare teza, avansat cu mai bine de jumtate de secol n urm n antropologia cultural, a cauzalitii circulare dintre specificul cultural i personalitatea individului, n sensul c o anumit matrice cultural produce, prin socializare i educaie, un anumit tip de personalitate, care, la rndul ei, creaz o cultur specific. 2. Valorile au statut de motive acionale. Adic, odat interiorizate, ele nu reprezint doar simple stiluri de conduit, ci i propensiuni ale acesteia. De pild, nu e vorba dac ajung sau nu s realizez ceva frumos, ci dac urmresc realizarea Frumosului ca atare. Tot aa pentru Bine, Dreptate, Echitate etc. Exist, altfel spus, n termeni maxweberieni, o raionalitate axiologic, raiunea de a aciona fiind tocmai aceea de a traduce n fapte anumite valori umane. 3. Nu puini sunt ns specialitii care contest valorilor caracterul de for motivaional, n calitatea lor de date universale. Universale nu neaprat numai n sensul de valori general umane, dar chiar i n acela referitor la rolul lor de principii transsituaionale. Multe studii de teren i experimentale de sociologie i psihologie social arat c practicarea concret a valorilor i normelor difer att de mult de la situaie la situaie nct acestea i pierd eficiena lor de operatori motivaionali universali, de raionalitate axiologic. Valori, norme i criterii morale (ca just-injust) - spun asemenea cercetri empirice - sunt construcii mentale ale actorilor sociali, n funcie de particularitile situaiei, natura i scopul activitii, consecinele anticipate. Construciile sunt, aadar, contextuale.

R. Boudon (1995) crede c tensiunea epistemic dintre universal i contextual, n domeniul judecilor morale, al axiologicului n general, se poate rezolva printr-o abordare cognitivist. Soluia propus ar fi urmtoarea. Exist o raionalitate axiologic, dar nu una general valabil. Opiunile valorice morale ale indivizilor vor fi altele n funcie de tipurile de situaii (contexte); pentru parametrii identici, ns, raionamentul este universal. Ca i n matematic, de la aceleai axiome se ajunge la aceleai concluzii. 4. Numeroasele studii empirice converg ns cu datele oferite de practica istoric i cotidian infirmnd contextualismul pur i raionalitatea exclusiv pragmatic. E greu de admis c putem explica constana comportamental a indivizilor i grupurilor fr existena unor principii orientative de via (valori); i, de asemenea, de a explica foarte ridicata consensualitate de gndire i comportament n cadrul multor culturi i subculturi. Pe de alt parte, nici viziunea valorilor venice, imuabile, general valabile, cu aciune mecanic nu e productiv. Ca i alte fapte sociale ele sunt supuse presiunilor situaionale, interpretrilor i schimbrilor. 5. Termenul de valoare este asociat frecvent, n abordrile sociologice, cu cel de norm. Nu de puine ori apare astfel expresia sistemul de valori i norme. Mai mult, n deceniile din urm, conceptul de valoare a fost abandonat de muli sociologi n favoarea celui de norm. Aceasta ntruct normele sociale par mult mai uor de operaionalizat i de identificat n comportamentul uman, dizolvnd cumva valorile. Desigur, aici este i o chestiune de limbaj: poi spune echitate (valoare) sau norma echitii. Dincolo de exprimare ns, considerm, urmndu-l pe M. Rokeach (1973), c ntre valori i norme exist i deosebiri de coninut. Valorile sunt prescrieri mai generale ale modului de comportament, ale fixrii de scopuri i subscopuri dect normele sociale. Acestea din urm ne spun cum s ne comportm n mprejurri date, fr a constitui mobiluri ale organizrii vieii cu btaie pe termen lung. Valorile reprezint baza pentru acceptarea sau respingerea unor norme specifice. A saluta pe cunoscui este o norm, dar nu valoare propri-zis. Normele sociale, chiar nsuite i practicate cu un anumit automatism de ctre indivizi, le apar acestora mai exterioare (dac putem spune aa), mai impersonale dect valorile, care sunt resimite a fi ancorate mai intim n eu. n ceea ce privete celelalte dou concepte, cel de atitudine i de opinie urmtoarele note sunt mai importante pentru nelegerea i corecta utilizare a lor. a. Atunci cnd lum o poziie (atitudine) fa de ceva sau de cineva, avem de a face cu o strns mpletire de procese cognitive, afective i conative: evaluarea, aprobarea sau dezaprobarea obiectului atitudinii noastre (componenta afectiv-apreciativ) se bazeaz ntotdeauna pe informaii, informaii ce pot fi, bineneles, mai mult sau mai puin ample i concrete (componenta cognitiv). Atitudinea este totodat i o predispoziie de a aciona, un vector motivaional (componenta conativ). b. Atitudinea are un caracter relativ stabil n timp, m multe definiii atitudinile fiind caracterizate ca sisteme durabile de evaluri. Atitudinile sunt mai rezistente la schimbri

dect cunotinele pure, tocmai pentru c n ele este prezentat dimensiunea afectivaxiologic. c. Atitudinea este o variabil latent, ceva interior i virtual, dei se origineaz preponderent n sociocultural. n relaiile i activitile cu exteriorul, la rndul ei determin relaii i activiti. Graie unitii de atitudini i comportament (inclusiv cel verbal), este posibil cunoaterea i modificarea atitudinilor prin intermediul comportamentului (i invers). d. Cele mai multe definiii ale atitudinii consemneaz ca not specifc a ei, fa de alte manifestri psihice, orientarea spre un obiect, bipolaritatea. ntre cei doi poli (pro i contra), exist un continuum, atitudinea putnd fi mai mult sau mai puin favorabil sau nefavorabil, astfel nct ea are diferite grade de intensitate. Pe acest principiu sunt construite scrile (scalele) de atitudine i multe chestionare. Postulatul teoretic al continuumului bipolar nu este ns atestat ntotdeauna n cercetrile empirice (punctul zero, de mijloc, al continuumului poate fi saturat de necunoatere, rspunsuri neutre, ambigue sau ambivalente sau chiar de stri conflictuale). e. Constituite la nivelul personalitii umane ntr-un sistem, atitudinile nu sunt echiponderale nici ca generalitate i centralitate i nici ca energie motivaional. Cele mai generale i centrale se schimb mai greu dect cele periferice i specifice pentru c implicarea eului n primele este mai profund i pentru c schimbarea lor are consecine mai importante asupra ntregului sistem. f. Opinia este expresia verbal a atitudinii dar nu este singura ei expresie. n calitatea sa de variabil latent, de interior, atitudinea se manifest, deasemenea i prin semantica gestico-postural i prin actele de conduit propriu-zise (comportamentul deschis). Uneori, mai ales la nivelul de popularizare, comportamentul este tratat ca o component a atitudinii, dar, din cele prezentare anterior, diferena dintre ele apare ca foarte evident. Cu atitudinea interfereaz puternic, n schimb, intenia comportamental, care este tot un parametru intrinsec contiinei. Referindu-ne mai direct i de o manier sintetic la raportul valori-atitudini-opinii, putem afirma c cele trei componente descriu stri caracteristice care difer ntre ele dup gradul de generalitate, centralitate (profunzime) i stabilitate, structurndu-se ntr-un model ierarhic: valorile apar apar ca principii generale i de mare stabilitate referitoare la modurile de comportament sau scopurile ultime ale existenei, fiind central i profund angajate n configuraia i dinamica personalitii; atitudinile exprim valorile, sunt modaliti de operaionalizare i instrumentalizare ale acestora, avnd totui un grad mai mare de centralitate i durabilitate dect opiniile, care apar mai fluctuante. M. Rokeach (1973) susine n acest sens c att la nivel individual, ct i la cel al comunitilor umane, valorile sunt de ordinul zecilor, atitudinile de ordinul sutelor, iar opiniile de ordinul miilor sau zecilor de mii.

Din acest model rezult c studierea valorilor i atitudinilor - i a schimbrii lor - nu poate fi realizat n mod pertinent doar prin ntrebri de opinie, cu att mai puin prin unele simpliste. S mai observm, totodat, c modelul i distinciile conceptuale sunt mai uor de realizat speculativ, ca tipuri ideale, ele fiind mai geru de transpus i regsit n instrumente metodologice. De altfel, nici la nivel teoretic i semantico-lingvistic discuiile nu sunt att de tranante i clare. De exemplu, prin expresia att de des utilizat atitudinea fa de lume i via nu se desemneaz un set de valori? Tot aa, considernd valorile ca fapte sociale nu este normal s spunem atitudinea fa de valori ? n fine, multe cercetri empirice arat cu mare claritate c exist opinii (specifice) foarte stabile. n ciuda acestor dificulti practice de separare a planurilor pe care se gsesc conceptele menionate, important este s fim contieni de distinciile dintre ele, de faptul c e vorba de entiti de natur foarte diferit, ceea ce implic apelul la instrumente specifice pentru studierea lor. Pericolul pe care l reprezint, din acest punct de vedere, exploatarea superficial i fr discernmnt a datelor obinute prin anchete i sondaje este acela de a face salturi i extrapolri nepermise de la opiniile culese prin chestionar la atitudini i valori.

OPINIA PUBLIC, MENTALITATE, COMPORTAMENT

1. Definirea opiniei publice
Conceptul de opinie public este un concept central n abordarea problematicii anchetei i sondajului. B. Hennessy (1985) - cotat ca unul dintre cei mai mari experi n problem - definete opinia public drept ... un complex de preferine exprimate de un numr semnificativ de persoane cu privire la o problem de importan general. Pentru a nelege mai bine ce este opinia public, e nevoie s vedem cere sunt principalele ei elemente (detectabile n definiia de mai sus i n altele de larg circulaie). 1. Aprecierea unei probleme ca fiind de o importan general presupune c sunt ndeplinite cel puin dou condiii. Mai nti, c este vorba de o chestiune disputat, controversat. n sens propriu, prerile nu pot fi despre cunotiine certe, despre evidene. Ar fi hilar s spui: prerea mea este c 1 + 1 = 2 sau c Bucuretiul este capitala Romniei sau c oamenii ar trebui s triasc mai bine. Desigur, sunt subiecte de opinie public pentru care consensualitatea e foarte mare, dar acolo unde acordul este unanim sau cvasiunanim, nseamn c el se ntemeiaz pe tradiii, pe un cod moral de baz i apare mai puin ca o expresie a opiniei publice. n al doilea rnd, nu orice problem (chiar disputat) face obiectul opiniei publice, ci numai aceea care are o relevan, o importan social. Ct de bine i vine unei colege noua rochie poate reprezenta un subiect de discuie (i controvers) printre colegi i apropiai, dar nu este o tem de opinie public. 2. Pentru ca ceva s constituie obiectul opiniei publice, trebuie s fie concret, actual, i s vizeze interesele unui numr semnificativ de persoane. De aceea, opinia piblic se manifest ndeosebi fa de programe sociale i politice, personaliti sau partide politice, poluare, dezarmare, noi produse de larg consum etc. Bineneles c numrul de indivizi care iau o poziie atitudinal difer, n funcie de problem, i deci expresia numr semnificativ de persoane trebuie tratat cu relativitate. Acest numr nu reprezint neaprat majoritatea populaiei sau a unui public, iar eficacitatea opiniei publice n raport cu puterea politic i administrativ nu depinde att de numrul membrilor ce profeseaz o anumit opinie ct de intensitatea atitudinal ce st n spatele opiniilor i de activismul n viaa social (F.Allport, 1937). 3. Populaia preocupat de o anumit problem formeaz publicul. Sunt mai multe publicuri, fiecare constnd din totalitatea indivizilor afectai de o anumit aciune, a celor ce se raporteaz la o anumit persoan sau la o idee specific. Opiniile sunt stns legate de interese, iar acestea se grupeaz predominant dup criterii socio-economice i demografice. De aceea, publicurile se identific, n mare msur, cu gruparea natural a populaiei n clase i straturi sociale (muncitori, rani, intelectuali etc.), profesii, vrst, sex. Totui, ntr-un fel, fiecare problem socio-politic creeaz publicul su, care transgreseaz respectivele criterii.

(Un exemplu n acest sens, din actuala perioad de la noi, l reprezint publicul implicat n chestiunea caselor naionalizate). Pentru c indivizii fac parte, de regul, n acelai timp, din mai multe grupuri social-demografice i sunt afectai de mai multe probleme, ei pot aparine concomitent mai multor publicuri. 4. Opinia public este un complex de preri. Aceasta nseamn c, pe de o parte, membrii unui public au opinii de intensitate i direcii diferite (pro sau contra unei idei, aciuni sau personaliti). Iar pe de alt parte, publicul are, cu privire la o problem, preri complexe, puncte de vedere care nu sunt neaprat mutual exclusive. E adevrat c sondajele electorale sunt proiectate - din motive de cost i pentru a simula procedura alegerii - n general, pe modelul dihotomic i al variantelor n raport de exclusivitate, dar o tratare analizic a opiniei unui public trebuie s aib n vedere multitudinea prerilor. nregistrnd intensitatea i direcia opiniilor se constat cum publicul se grupeaz n jurul unor puncte de vedere, de foarte multe ori neexistnd o majoritate absolut de opinii. O situaie aparte o au rspunsurile de genul nu tiu. Ele sunt date, de obicei, de dou categorii de oameni: cei pe care nu i-a interesat chestiunea respectiv i cei care au o judecat ambigu asupra ei. Teoretic, acest tip de rspunsuri conteaz mai puin pentru configuraia opinional la un moment dat, dar nu trebuie omis c n conjuncie cu anumii factori (un anume coninut propagandistic, de pild), rspunsurile nu tiu, nu m pot pronuna se pot transforma n opinii i aciuni de o direcie sau alta (pro sau contra).n campaniile electorale, segmentul de public nehotrt este vizat n mod special de mesajele transmise de liderii diferitelor formaiuni politice. 5. Termenul opinie politic arat nu numai c este vorba de opiniile unui public, ci i c opiniile sunt exprimate public. Exprimarea poate fi verbal (oral sau n scris), iconic (afie, obiecte simbolice) sau pe planul aciunilor deschise (n special, demonstraii). S consemnm ns c la baza opiniei exteriorizate st opinia public latent. ntruchiparea opiniei publice latente n cea manifest (exprimat) depinde de gradul de cristalizare a opiniilor, de intensitatea lor i a intereselor implicate i, mai ales, de accesul la canalele de comunicare i de tolerana social (a puterii) fa de opiniile n cauz. Trecerea de la regimurile totalitare la democraie este i un exemplu de trecere de la opinia public latent la una manifest. n nelegerea corec a fenomenului opiniei publice e nevoie s ne ferin de erorile ce survin n interpretarea ei nu doar din partea marelui public, ci i a multor comentatori oficiali ai informaiei colective. 1. n primul rnd, opinia public e personificat i reificat. Expresii ca: opinia public din Frana se pronun pentru..., opinia public american condamn... sunt exemple de acest fel care sunt ntlnite foarte frecvent. Dac ns formulrile de genul respectiv sunt luate doar n sens metaforic, deci se are n vedere faptul c e vorba de o agregare a opiniilor unor indivizi concrei i mai cu seam, dac se poate demonstra c

majoritatea prerilor sau nota dominant a acestora se ndreapt ntr-un anume sens, atunci nu credem c aceast eroare merit s fie foarte puternic subliniat. 2. n al doilea rnd, n toate exprimrile de maniera menionat, nu att personificarea i reificarea sunt de condamnat, ct prezumia unanimitii opiniilor la scar naional. Ceea ce n rare cazuri se ntlnete. Mai mult, n lipsa unor date concrete (sondaje) nu putem fi siguri c exist un curent de opinie predominant sau majoritar. 3. n fine, o eroare frecvent - i cultivat uneori deliberat n scopuri propagandistice i comerciale - este aceea n care se confer unor personaje statutul de reprezentani ai opiniei publice. Editorialitii, jurnalitii, oamenii politici sau alte personaliti se erijeaz, nu de puine ori, n purttori de cuvnt ai maselor, ai poporului sau ai unor largi pturi sociale i vorbesc n numele opiniei publice, fr s dispun de o abilitare. Nu vom susine c estimarea strii opiniei publice se poate face numai prin sondaje, dar, aa cum remarca nc F. Allport (1937), ea nu trebuie n nici un caz identificat cu poziiile adoptate de personaliti culturale sau politice.

2. Opinia public ca sistem i mentalitate

J. Stoetzel i A. Girard (1975) arat c noiunea de opinie public oscileaz ntre dou concepii aproape opuse: cea a unanimitii, a nelegerii depline ntre oameni, a stabilitii i a certitudinii i, cealalt, a versatilitii, a discursului, a fragilitii i fluctuaiei opiniilor. Astzi tot mai mult opinia public se nelege ca fiind dinamic i divers, avnd n centru problemele discutate i existnd mai multe publicuri iar, n interiorul lor, mai multe curente de opinie. Exist ns autori care vd n opinia public o sintez a celor dou niveluri (concepii), cel al valorilor comune mprtite de membrii colectivitii i cel al reaciilor opinionale fa de situaii i evenimente mai mult sau mai puin efemere. R. McIver (1954) consider c opinia public se prezint ca un sistem cu trei dimensiuni principale:distribuia opiniilor (despre care se obin informaii din sondaje), structura comunicaional (rolul asociaiilor i liderilor de opinie, relaia mass-media-public) i fundalul de consens (the ground of consensus), adic valorile, normele, atitudinile comune i stabile ale grupurilor umane. Este justificat s admitem c opiniile noastre cu privire la aspectele diverse i evenimente ale socialului au un fundal axiologic (valori comune), opinia public n sens strict-actual - fiind prezentat ns tocmai de complexitatea acestor opinii, distribuite n jurul unor probleme controversate. Pentru sinteza opiniei fluctuante - consens valoric, sau, n terminologia lui McIver, sistemul opiniei publice, mai potrivit, susine P. Lazarsfeld (1957), ar fi termenul de mentaliate sau cel apropiat, folosit mult de istorici, de climat de opinie. Unitatea infrastructural fundamental a mentalitilor este ceea ce n englez se numete belief, echivalat n romnete prin crez sau credin. Credinele, n nelesul lor din tiinele socio-umane sunt i judeci de valoare (Dreptatea nainte de toate, de exemplu) i judeci de constatare (Frana se afl Europa) i afirmaii probabile,

neverificate (Exist via extraterestr) i certitudini (Pmntul se nvrte n jurul Soarelui). De remarcat c, de altfel, multe din propoziiile confirmate de tiin ca adevruri incontestabile, pentru mari mase de oameni, culturi i comuniti, apar ca reprezentnd incertitudini sau chiar neadevruri. Un exemplu la ndemn este tocmai afirmaia de mai sus referitoare la micarea Pmntului n jurul Soarelui. Studiile de socio-antropologie au ca obiect - cnd se realizeaz pe baz de chestionare i interviuri - i aceast problematic a raportului dintre constatrile tiinifice i credinele populare i a difuziunii cunotiinelor tehnologice, medicale i de alt natur Opinia public reprezint o manifestare i concretizare a mentalitii fa de diferite situaii, evenimente i probleme sociale particulare. n raport cu mentalitatea i, n spe, fa de nucleul cognitiv-axiologic tare al acesteia, ea apare mai fluid, mai dinamic, mai schimbtoare. Distincia n aceti termeni, ntre mentalitate i opinie public are dou consecine importante, una de ordin praxiologic-educaional i cealalt de ordin metodologic. Mai nti, mult invocata i dorita schimbare de mentalitate nu se reduce la schimbarea unor opinii (fie ele de mas), deci este un fenomen de lung durat; apoi, studierea mentalitii (i a schimbrilor ei), nu se poate realiza numai prin sondaje de opinie. Analiza comprehensiv a documentelor, a produselor simbolice, interviuri de adncime, observaia sistematic, biografii sociale, portrete colective, iat cteva genuri de abordri necesare ntr-un astfel de studiu. Totui, fr interviuri, anchete i sondaje bazate pe instrumente mai mult sau mai puin standardizate (chestionare i ghiduri de interviu semistructurate), cu ajutorul crora s se testeze mcar gradul de rspndire a unor credine n populaie ca i aderena oamenilor la acestea, este greu de nchipuit cum s-ar putea obine rezultate satisfctoare n studiul mentalitii.

3. Opinii i comportamente: convergene i divergene

Reflecia teoretic mai rafinat, dar i contiina comun s-au preocupat de foarte mult vreme de raportul dintre ceea ce gndesc oamenii (i simt), ceea ce spun i ceea ce fac. De acum mai bine de o jumtate de secol, de la vestitul experiment al lui La Pierre din 1934, respectivul raport focalizeaz i atenia studiilor sistematice empirice, el fiind tratat mai cu seam n termeni de relaie atitudine-comportament. Cum ns atitudinea este nregistrat, de regul, prin expresia ei verbal (opinia), relaia atitudine-comportament se identific n msur considerabil cu cea dintre opinie i comportament. Se mai cuvine o precizare. Cnd vorbim de raportul dintre opinie i comportament, comportament desemneaz comportamentul deschis (overt behaviour), adic aciunea propriu-zis, deci nu comportamentul verbal, acesta din urm, concretizndu-se n opinii. Prin urmare, expresiile clasice invocate la nceput se pot transcrie n limbajul mai tehnic din tiinele socioumane astfel: ceea ce oamenii gndesc (i simt) ar reprezenta atitudinile (i opiniile) interioare, ceea ce spun - opiniile declarate, iar ceea ce fac - comportamentul (deschis). Redm mai jos cteva idei principale privitoare la acest raport (Ilu, 1995; Rotariu i Ilu, 1996).

Convergena dintre atitudine (opinie) i comportament se datoreaz faptului c atitudinea este o for motivaional ce genereaz un comportament specific. n aceast calitate ea apare drept cauz a comportamentului, multiplicndu-se deci n actele de conduit. E foarte important de reinut ns c o concordan ridicat ntre atitudine i comportament se explic prin aceea c, n acord n acord cu tendina oamenilor de a realiza o congruen ntre evalurile (opiniile) i comportamentul lor (teoria consonanei cognitive), atitudinile i opiniile pot aprea i ca o autojustificare (raionalizare) a aciunilor ntreprinse. n acest caz, comportamentul este cauza iar atitudinea efectul. Dac convergena ridicat dintre rspunsurile atitudinal-opinionale i cele comportamentale apare oarecum ca ceva firesc i mbucurtor pentru sondajele de opinie, divergena dintre ele suscit mai mult interesul specialitilor, dar nu numai. (Predictibilitatea sondajelor de opinie, n particular a celor preelectorale, este o tem de interes public major.)

METODOLOGIA CERCETARII SOCIOLOGICE

Consideratii generale
Sociologia generala si cea juridica (pentru cunoasterea realitatii sociale si respectiv juridice) initiaza si desfasoara activitati de investigare a obiectului de studiu, pentru a descoperi cauzele si factorii care determina fenomenele sociale (si cele juridice). O astfel de cercetare cunoscuta sub numele de cercetare etiologica (sau cauzala) are ca scop verificarea unor anumite ipoteze pentru a stabili relatiile dintre fenomenele cauza si efect, ea fiind denumita si cercetare activa, dorindu-se ca prin rezultatele ei sa se imbunatateasca anumite situatii existente in realitatea sociala (juridica). O a doua modalitate de cercetare care nu are ca scop dezvaluirea legaturii cauzale dintre fenomenele sociale este cea de evaluare. Aceasta are ca obiectiv masurarea eficacitatii unui anumit sistem juridic, de rezultatele obtinute legiuitorul tinand seama in procesul de elaborare a actelor normative si in procesul de aplicare a legii. De ce este nevoie sa ne aplecam asupra metodelor de investigatie specifice sociologiei? Intrebarea nu-i retorica. Ea are un raspuns relevant pentru specialistii dreptului, raspuns dat de unul dintre specialistii romani in domeniu, Vasile Miftode care afirma: Daca sociologii trebuie sa posede cunostinte in diferite domenii si discipline socio-umane, reprezentantii (sau specialistii) din aceste discipline (cum sunt de exemplu juristii n.n.) trebuie sa posede la randul lor o anumita pregatire sociologica pentru a putea participa in mod eficient la investigatiile interdisciplinare si totodata pentru a realiza studii de buna calitate in propriile domenii (economic, istoric, antropologie, demografie si drept completam noi). Posibilitatea investigarilor sociologice este data de caracteristica fundamentala a grupurilor umane, aceea a comunicarii verbal-simbolistica, cercetatorul sociolog integrand direct subiectul de cercetat. De cele mai multe ori sociologia (implicit si cea juridica) prin metodele de investigare cerceteaza idei, reprezentari, atitudini, valori, opinii sau intentiile oamenilor.

Cadrul cercetarii sociologice

Abordand aceasta problematica este necesar sa mentionam ca pasii pe care-i parcurge cercetarea sociologica sunt: alegerea temei de cercetat; stabilirea metodelor si tehnicilor folosite in investigarea ce urmeaza sa se realizeze;

desfasurarea investigarii (sau culegerea datelor); analiza datelor culese; valorificarea rezultatelor obtinute.

1. Alegerea temei de cercetat Cercetarea sociologica nu se face fara a avea o tema prestabila care de obicei este data de anumite disfunctiuni din realitatea sociala (in cazul sociologiei juridice, din realitatea juridica). Exemplificam cateva teme care pot fi in viitor subiectul investigarii sociologiei juridice: - Care sunt cele mai comune tipuri de infractiuni? - Care este procentul dintre cei identificati ca infractori si condamnati? - Are incredere populatia in actul de dreptate al justitiei? - In ce masura pedepsele severe duc la prevenirea criminalitatii? - Ce determina cresterea criminalitatii in ultimul deceniu? - Stabilirea gradelor de aprobare sau dezaprobare ale populatiei fata de actul de coruptie? 2. Metode sociologice de investigare Dupa stabilirea tematicii cercetarii sociologice si dupa ce s-au ales ipotezele posibile care pot fi descoperite, sociologii trec la alegerea metodelor si tehnicilor de investigare. Sociologia si-a creat propriile metode de cercetare, acestea fiind cunoscute sub numele de anchete sociale, care constau in investigarea directa a membrilor grupurilor umane, folosind in egala masura si alte metode specifice celorlalte stiinte cum sunt: observatia, experimentul si studiul documentelor. In cadrul anchetelor sociale, tehnicile de investigare sunt chestionarul si interviul. Fara a avea pretentia ca descrierea de mai jos este o abordare de specialitate vom reda specificul fiecareia dintre aceste metode. a) Observatia Prima si cea mai utilizata metoda de investigare este observatia, ea fiind o activitate umana de contemplare si sesizare a fenomenelor si proceselor sociale in forma sa naturala, fara ca observatorul sa intervina in desfasurarea celor studiati. In sociologie, observatia este stiintifica, ea fin opera unor observatori pregatiti, fiind o contemplare intentionata si metodica a realitatii sociale, cu o orientare spre un scop bine determinat.

Obiectul observatiei in sociologia juridica este realitatea juridica formata din fenomenele si procesele juridice care definesc societatea in momentul desfasurarii investigatiei. In raport de anumite criterii, observatiile sociologice pot fi clasificate in mai multe categorii: In functie de pozitia observatorului fata de grupul social studiat observatia este: Directa (sau nemijlocita) intre observator si grupul studiat neinterpundu-se nimic, aceasta fiind in contact cu realitatea sociala. Acest mod de observatie este cel mai valoros pentru ca ofera informatii cu valoare de fapte si constituie materialul cel mai bogat, divers si nuantat pentru analize colective specifice stiintelor sociologice; Indirecta, atunci cand se face folosind opiniile altor observatori, asa cum este in cazul studiului documentelor. Un al doilea criteriu de clasificare al observatiilor in cercetarea sociologic ail constituie pozitia observatorului fata de grupul social observat: Daca observatorul ramane in afara grupului social observat, observatia in acest caz este observatie externa; Atunci cand observatorul are un contact indelungat cu colectivitatea studiata, uneori integrandu-se in activitatile specifice acestuia, observatia este numita interna sau participativa. Practica sociologica a demonstrat ca acest gen ultim de observatie este cel mai eficient fata de celelalte categorii de observatiii si chiar fata de celelalte metode de investigare cum sunt chestionarele si interviurile, deoarece observatorul poate sesiza si culege date adevarate. In privinta acestora, in literatura sociologica (referitoare la metodele de investigare) se afirma ca: este mai usor sa minti un anchetator decat a disimula ceea ce stii fata de un observator. Pentru reusita urmatoarelor reguli: observatiei participative specialistii recomanda respectarea

stabilirea unei granite precise intre observator si grupul observat; respectarea normelor de convietuire ale grupului studiat; observatorul sa nu socheze grupul studiat prin cunostintele pe care le poseda, prin vocabularul folosit, fara sa lase impresia ca este o autoritate; sa nu forteze prin nimic situatia observata pentru a obtine date; sa descopere liderii formali sau informali ai grupului studiat.

b) Experimentul A doua metoda importanta de investigare folosita in sociologie o constituie experimentul care este de fapt o observatie dirijata de observator prin aceea ca se intervine in desfasurarea fenomenului sau procesului observat prin schimbarea conditiilor, fie prin introducerea din afara a unor variabile sau factori noi. Daca observatia este o contemplare a unui fenomen care nu s-a repetat, experimentul poate fi reconstituit si repetat ori de cate ori este nevoie pentru a verifica ipotezele initiale in situatia in care de la prima incercare aceasta nu s-a realizat. In literatura de specialitate se recomanda parcurgerea, pas cu pas, a mai multor etape pentru ca experimentul sa fie eficient. Acestea sunt in ordinea urmatoare: stabilirea ipotezelor; crearea conditiilor de observatie; stabilirea si supravegherea grupului de control; introducerea factorilor externi; stabilirea consecintelor acestora; controlul si dirijarea variantelor urmarite; elaborarea pe baza verificarii ipotezelor si concluziilor teoretice a actiunilor practice.

Valoarea experiementelor este mai mare decat a observatiilor, primele verificand cu precizie ipotezele, pentru ca de cele mai multe ori, observatiile lasa mereu dubii si locuri goale. In schimb, experiementele se realizeaza mai greu decat observatiile, fie din motive etice sau juridice, fie din cauza cheltuielilor ridicate care le impun. c) Studiul documentelor A treia metoda de investigare sociologica este cea documentara sau studiul documentelor. Ea reprezinta de fapt, tot o observatie dar o observatie indirecta. Cu ajutorul ei sociologii (prin consultarea diferitelor documente oficiale sau particulare) suplinesc lipsa unor informatii care nu pot fi obtinute prin celelalte metode de cercetare sociologica. Atunci cand se apeleaza la aceasta metoda, trebuie avut in vedere ca documentele cu continut sociologic poarta amprenta personalitatii celor care le-au intocmit si nu in ultimul rand sunt particularizate de conditiile istorice din perioada careia ii apartin.

Cele mai folosite documente in cadrul investigatiilor sociologice sunt: - situatiile statistice; - arhivele oficiale formate din documente calitative ca analize, procese-verbale, rapoarte de activitate, directive; - documente ale unor persoane cum sunt scrisorile, jurnalele, memoriile sau autobiografiile; - documente auxiliare in care sunt incluse alaturi de lucrarile literare, presa, documentele fotografice, cinematografice si cele fonetice. d) Anchetele sociale Daca observatia si experimental sunt metode de cercetare pe care le gasim si la alte stiinte (cum sunt cele ale naturii) metoda anchetei este specifica sociologiei unde realitatea investigata contine oameni cu care sociologul investigator intra intr-o relatie de comunicare prin limbaj. Etimologic frantuzescul enquite este radacina cuvantului ancheta, care presupune ascultarea oamenilor pentru a verifica existenta sau inexistenta unui fapt sau a unei situatii. Aceasta metoda ancheta, prin cele doua instrumente de investigare: interviul si chestionarul apeleaza la esantioane de oameni, intrebandu-i asupra unor probleme de interes sociologic, ale caror raspunsuri sunt ulterior analizate si structurate pe diferite criterii. Pe aceasta baza se vor formula concluzii (adevaruri de valoare) care vor fi folosite de factori de decizie in domeniul cercetat (juridic in cazul sociologiei juridice). 1. Interviul Prin interviu se intelege o convorbire, un dialog, purtat de sociolog si unul din membrii esantionului uman ales din grupul social investigat pentru culegerea de informatii in legatura cu scopul urmarit. Aceasta modalitate de investigare este folosita in multiple forme ale vietii sociale cum sunt: - concursurile pentru ocuparea unei slujbe; - interviurile reporterilor; - stabilirea unor diagnostice medicale; - efectuarea unor tratamente psihiatrice in cazul psihoterapiei; In literatura de specialitate s-au realizat mai multe clasificari ale interviurilor stabilindu-se ca cele mai utilizate forme de interviuri sunt: - interviuri tet a tet sau prin telefon;

- interviuri structurate, semistructurate sau nestructurate (in functie de gradul de libertate in formularea intrebarilor de catre sociolog); - individuale si de grup (in functie de numarul persoanelor participante la interviu). Regurile unui interviu eficient Specialistii atrag atentia ca pentru a obtine rezultate bune in folosirea interviului, trebuie sa respecte urmatoarele reguli: - o singura intrebare, un singur raspuns; - intrebari precise si simple; - durata interviului sa fie scurta, in functie de pregatirea si personalitatea interlocutorului; - evitarea cuvintelor cu dublu sens; - intrebarile sa se refere la aspecte concrete; - evitarea formularilor pentru ca la intrebarile puse sa nu se dea raspunsuri monosilabice, de genul da sau nu. 2. Chestionarul A doua metoda de investigare folosita in anchetele sociologice este chestionarul care consta in formularea unui set de intrebari care se adreseaza subiectilor pe problematica studiata. Spre deosebire de interviu unde sociologul si interlocutorul au un contact nemijlocit, in cazul chestionarului: intrebarile se pun pe un formular (de obicei pe hartie) sau la calculator, cu privire la domeniul studiat, fara ca sociologul sa intre in contact cu subiectul; de cele mai multe ori, subiectul este scos din mediul sau. Chestionarele, in functie de modalitatea in care subiectul poate sa aleaga raspunsurile care i se cer, sau sa raspunda liber la intrebarile puse, se impart in chestionare cu raspunsuri limitate sau chestionare cu raspunsuri nelimitate (deschise). In prima categorie chestionarele cuprind un set de raspunsuri posibile din care subiectului i se cere sa aleaga pe cel pe care il considera adevarat. In cazul chestionarului deschis subiectilor li se cere sa raspunda liber, cu propriile cuvinte la intrebarile puse.

Construirea esantionului
Anchetele sociale se intreprind prin intermediul esantionului care reprezinta acea parte a grupului social studiat, stabilita prin diferite procedee si a carei investigare conduce la concluzii care vor putea fi exploatate la ansamblul colectivului de origine.

Operatia prin care se stabileste esantionul reprezentativ dintre membrii grupului social investigat se numeste esantionare. In practica sociologica se folosesc procedee de esantionare prin hazard (procedee probabiliste) sau prin procedeul cotelor. In cazul procedeului cotelor, esantionarea este realizata cu ajutorul calculelor, al legilor statistice si matematice asupra carora nu ne vom opri deoarece noi nu dorim pregatirea de specialitate a studentilor de la facultatea de drept, ci doar o punere in tema a acestora cu notiuni de sociologie generala si de sociologie juridica.

Analiza datelor culese si formularea concluziilor

Dupa ce etapa culegerii datelor s-au epuizat, echipa de sociologi care efectueaza investigarea trece la etapa analizei datelor (folosindu-se tabele, scale, reprezentari grafice) si in final la redactarea concluziilor care se vor prezenta factorilor de decizie. In sociologie, pentru ca cercetarea sa fie eficienta, se cere o permanenta pregatire a specialistilor sociologi, pentru ca de multe ori rezultatele obtinute nu sunt reale deoarece pe intregul proces al investigarii sociologice pot aparea impedimente care in principal se refera la: nu s-au intocmit corect chestionarele; nu s-au constituit corect esantionul; analiza si interpretarea datelor nu s-a facut in mod corect. In alte situatii exista riscul ca desi cercetarea sociologica sa fi fost corecta, concluziile sa fie reale, dar factorii de decizie din diferite considerente (economico-financiare sau politice) sa nu tina seama de solutiile propuse.

GRUPURILE SOCIALE SI COMUNITATEA

Grupuri sociale
Este unanim apreciat ca omul pentru a supravietui, traieste in grup-viata sociala fiind viata de grup. Orice individ se naste intr-un grup social, primeste primele notiuni si dobandeste experiente intr-un grup de oameni, crescand si maturizandu-se tot intr-un grup social si mai intotdeauna trece in nefiinta tot intr-un grup social. Norman Goodman defineste grupul social ca doi sau mai multi indivizi care au un sentiment comun de identitate si se influeanteaza unul de altul in modalitati structurate pe baza unui ansamblu comun de perspective referitor la comportamentul fiecaruia. In afara de aceste caracteristici trebuie specificat, asa cum a facut-o si E.Durkheim, ca grupul social nu este identic cu suma partilor sale (a indivizilor care-l compun), el fiind ceva deosebit, ale carui proprietati difera de acelea pe care le prezinta partile din care este compus. Pentru existenta unui grup social trebuie obligatoriu sa gasim unde indivizii care-l compun o relatie de interdependenta, de viata afectiva comuna, scopuri comune si participarea acestor indivizi la realizarea lor. In afara acestor conditii obligatorii, necesare fiintarii grupurilor sociale, sociologii au descoperit ca acestea sunt caracterizate si de: o structura si organizare proprie cu o ierarhie a indivizilor care le compun (fiecare dintre acestia avand roluri bine definite); norme de comportare si valori specifice pe care indivizii le respecta pentru a supravietui; forme de control si presiune ale grupului fata de membrii componenti; existenta unei constiinte de sine, a modului de apartenenta la grup; relatiile pe care le stabilesc cu alte grupuri; stabilitate temporala.

Tipuri de grupuri sociale

Majoritatea sociologilor au fost preocupati in a clasifica grupurile sociale dupa diferite criterii: marime, gradul de intimidate dintre membrii grupurilor, nivelul de solidaritate etc. Clasificarea s-a facut atat din ratiuni epistemologice dar si a dorintei de a se intelege mai bine rolul pe care aceste grupuri le au in societatea umana in general. 1. Grupurile primare si secundare Clasificarea grupurilor sociale in primare si secundare a fost facuta de sociologul

american Charles Horton Cooley avand drept criteriu existenta sau inexistenta relatiilor dintre indivizi, indicand ca din prima categorie (grupuri primare) fac parte acele grupuri formate dintr-un numar mic de oameni care au intre ei relatii personale stranse si durabile, ele fiind foarte importante pentru membrii componenti. Ei au grija unul de altul mentinand intre ei relatii sincere de lunga durata. Cele mai cunoscute grupuri sociale sunt: - familia; - colectivitatile de copii cunoscute sub numele de grupuri de joaca; - grupurile de vecini (mai ales in comunitatile rurale); - grupurile de batrani in diferitele lor forme de manifestare. Aceste grupuri contribuie la formarea personalitatii indivizilor ce le compun. Grupurile secundare, de regula sunt grupuri mari cu o coeziune sociala slaba, constituie pentru a desfasura o anume activitate, in vederea atingerii unui scop si care au o durata determinata. Caracteristica grupurilor primare, referitoare la relatiile afective dintre indivizi, aici nu exista deoarece intereseaza competenta acestora pentru indeplinirea scopului propus. Dintre grupurile secundare putem exemplifica: - echipajul unei nave maritime; - echipe de cercetare stiintifica; - detasamente militare; - clase de elevi sau grupele de studenti; - un grup de munca extins; - biserica, etc. De mai multe ori in cadrul grupurilor secundare sunt cuprinse si grupuri primare, acestea din urma coexistand, ca de exemplu in cadrul unor asociatii productive cum sunt asociatiile familiare. 2. Grupuri formale si grupuri informale Un alt criteriu de clasificare al grupurilor sociale il constituie modalitatea oficiala sau neoficiala de constituire a acestora. Astfel cand grupul este constituit prin acte normative, decizii sau dizpozitii ale unor institutii de stat sau neguvernamentale, stabilindu-li-se structura cat si relatiile dintre membrii sai, pe baza unor regulamente, acesta este numit un grup formal. Conducatorul

grupului este desemnat de o institutie de multe ori pe baza unor examene si concursuri, acesta fiind un lider formal. Aceasta ii determina pe indivizii grupului sa respecte normele regulamentare de conduita in vederea indeplinirii scopului propus. Intre membrii grupului formal, pot sa apara relatii personale care nu pot insa sa le anuleze sau sa le inlocuiasca pe cele formale, incalcarea normelor de conduita stabilite de regulamentele de functionare fiind sanctionate. Cand grupul social se formeaza spontan, de obicei in interiorul grupului formal, membrii sai asociindu-se pe baza unor afinitati si contacte personale, relatiile dintre ei nefiind reglementate oficial, acesta este numit ca grup informal. Liderul grupului respectiv impunandu-se singur de obicei datorita carismei sale, fiind recunoscut de ceilalti indivizi de bunavoie. De obicei aceste grupuri (ex prieteni) se organizeaza totusi cu anumite reguli de conduita si vederi proprii pe care le respecta dar care nu intra in contradictie cu cele ale grupului formal. 3. Grupuri mici si grupuri mari Criteriul numarului de membri ai grupului determina impartirea bipartite a grupurilor sociale: mici si mari. In cadrul grupurilor mici, indivizii stabilesc intre ei relatii personale nemijlocite, cu un pronuntat caracter psihologic, influentand personalitatea acestora (ex familia). Grupurile sociale mari se compun de cele mai multe ori din multiple grupuri mici (ex clasa sociala) in care relatiile nu mai sunt personale si nici afective, acestea hotarand modalitatile de comportament macrosocial. 4. Grupurile de apartenenta si grupurile de referinta Criteriile de clasificare a apartenentei unui individ la un anumit grup si a compararii cu alte grupuri sociale fata de cel caruia apartin acestora, a dus la impartirea grupurilor umane in grupuri de apartenenta si grupuri de referinta. Cea de a doua categorie de grupuri este folosita de oameni pentru a-si defini, compara su stabili comportamentul propriu. Sociologii au stabilit ca grupurile sociale de referinta au trei functii: a) normativa; b) comparativa; c) de public. Nu toate grupurile de referinta pot indeplini cele trei functii; altele insa pot (ex parintii). Ei invata pe copii ce sa faca si ce sa nu faca, ce-i corect si ce nu-i corect indeplinind functia normativa. In acelasi timp ei constituie exemple si modele de comportament pentru copii, realizandu-se functia comparativa. Totodata parintii aproba sau dezaproba comportamentele copiilor (functie de public).

Intre grupurile de referinta care au un rol deosebit in modelarea conduitelor umane, un loc aparte il are grupul de presiune. Acest grup mai este numit si normativ pentru ca stabileste standarde de comportament, impunandu-le pentru convietuirea tuturor grupurilor umane, asigurand normele si valorile unor grupuri de referinta negativa.

Familia ca grup social fundamental

Am mentionat cu titlu de exemplu, ca unul din grupurile sociale primare il reprezinta familia. Acest grup, care sta la baza societatii umane, are doua acceptiuni: una sociologica si alta juridica, acceptiuni care sunt sensibil apropiate. Andrei Stanoiu defineste astfel familia: grupul social primar in care membrii sai sunt uniti prin casatorie si descendenta, legati printre ei prin relatii biologice, economice, moral afectiv, spirituale si juridice, care au anumite drepturi si obligatii reciproce, legiferate sau nu si care desfasoara o serie de activitati, indeplinind anumite functii in folosul grupului cat si a societatii. In acceptiunea juridica, familia reprezinta grupul de persoane intre care exista drepturi si obligatii izvorate din casatorie, rudenie si infiere, precum si alte raporturi asimilate relatiilor de familie, ea facand parte din realitatea juridica. Familia, ca grup social primar, se deosebeste de celelalte grupuri sociale prin cateva caracteristici proprii cum ar fi: ea este formata din persoane unite prin casatorie si cu copii prin legaturi paternale; - relatiile ce se stabilesc intre membrii sai sunt mai intai de ordin biologic apoi moral, afective, spirituale si juridice care nu se mai intalnesc si la alte grupuri; - intre membrii sai exista un sistem prcis de drepturi si obligatii reciproce; - au sarcini si functii specifice. Referitor la natura si numarul functiilor familiei, sociologii au avut puncte de vedere diferite dar in general acestea au fost reduse la urmatoarele: a) Functia biologica care priveste inlocuirea membrilor societatii sau mai bine-zis perpetuarea speciei umane, familia fiind grupul unde sunt reglementate relatiile sexuale umane in cadrul casatoriei. In acelasi timp, familia este grupul social unde este impus tabuul incestului. b) Socializarea este a doua functie a familiei. Aceasta functie este tot atat de importanta ca si cea de reproducere biologica a oamenilor. Prin ea se reproduce societatea, continuandu-se mostenirea sociala si culturala. Este adevarat ca mai sunt si alti factori care determina socializarea omului dar nici unul nu-i mai puternic si cu mai mare influenta ca familia. c) Functia economica Familia este grupul social in care se asigura membrilor sai veniturile necesare nu numai supravietuirii ci satisfacerea trebuintelor fiziologice si spirituale, dand acestora o pozitie care influenteaza semnificativ experientele de viata de mai tarziu ale copiilor. d) Functia de solidaritate familiara

In afara de trebuintele fiziologice si spirituale ale membrilor sai, in familie sunt satisfacute si nevoile umane de afectiune, caldura si educatie; aici intimitatea asigurand pentru membrii sai sprijinul afectiv necesar in activitatile umane particulare si sociale. Sociologii au impartit familiile in mai multe categorii. Astfel, in raport de numarul de generatii pe care le cuprind, acestea pot fi: familii nucleare (restranse sau conjugale din sot, sotie si copii), fiind numita DIADA cand sunt numai sotii fara copii sau TRIADA in care exista mama, tata si copii; familiile extinse sau largite care cuprind membrii ai mai multor familii nucleare provenind din generatii succesive, aici gasindu-se in legaturi de sange: bunici, parinti, frati si nepoti. Dupa criteriul locuintei, familiile se impart in: 1. Familia rezidenta care reprezinta toate persoanele care locuiesc in aceeasi casa comuna si desfasoara impreuna activitati similare; 2. Familia de interactiune formata din grupul de persoane intre care exista relatii de rudenie, de ajutor reciproc. Pe baza criteriului privind pozitia unei persoane in cadrul familiei se disting: 1. Familia de origine reprezentand familia in care s-a nascut persoana in cauza si care este formata din parinti, frati si surori. Aceasta familie este numita si familia consanguina, unde membrii sunt rude de sange. 2. Familia proprie reprezentand familia realizata prin casatorie proprie si care cuprinde sotul si copii. Se mai numeste si familia de procreare. Al patrulea criteriu de clasificare il constituie normalitatea, din acest punct de vedere existand familii normale alcatuite din sot, sotie si copii, fiind formata prin casatorie (potrivit normelor juridice din Dreptul Familiei). Apoi sunt familii nenormale din care fac parte indivizii care traiesc in concubinaj, familii fara copii sau monoparentale.

Comunitatea
In afara grupurilor sociale primare sau secundare in care traiesc oamenii, sociologia a relevant ca viata acestor grupuri se desfasoara in timp si mai ales pe un spatiu geograpic comun numit comunitate spatiala care da un anumit specific grupurilor umane. Prin comunitate se intelege acele colectivitati umane ai caror membrii sunt uniti printr-o coeziune rezultata din faptul locuirii unui teritoriu considerat comun si prin coeziunea legaturilor comune cu pamantul respectiv. Pentru colectivitate teritoriul este important deoarece datorita lui se pot obtine materiile prime din sol si subsol, se asigura conditii de structura. Fiind locuit, aceasta actioneaza si asupra formarii oamenilor determinand formarea personalitatii lor precum si o anumita configurare a relatiilor sociale. Trei sunt caracteristicile care definesc comunitatea: teritoriul, comportamentul oamenilor de pe acest teritoriu si identificarea acestora cu spatial concret in care traiesc.

Colectivitatile au doua forme de existenta: rurale si urbane. In cadrul colectivitatilor rurale (catunul si satul) exista grupuri sociale primare (familia, vecinatatea) dar si secundare (echipe de munca, clacasi, asociatii culturale sau productive) care sunt formate dintr-un numar mic de membri in care se stabilesc relatii predominant personale aceastea desfasurand prepoderent activitati agricole. Membrii acestor grupuri se cunosc reciproc, asigurandu-si in acelasi timp un control social puternic, neinstitutionalizat. In lume, satul este cea mai raspandita comunitate umana, ea fiind diferita, cu specific aparte pentru fiecare continent sau tara in parte. Astfel, in Europa sunt specifice satele lineare (asa cum exista in Polonia, Cehia , Germania), satele targuri (cum sunt in Europa Occidentala) sau satul stup (in zonele Marii Mediterane). In tara noastra, in functie de formele de relief exista sate risipite (in zonele montane) sate rasfirate (situate in zonele submontane), de podisuri (unde gospodariile sunt indepartate intre ele) si satele adunate sau concentrate (zonele de ses). Comunitatea urbana sau orasul se caracterizeaza prin: densitatea demografica ridicata; structura sociala se bazeaza pe diviziunea muncii; densitatea mare a locurilor de munca pe spatiile de productie; importanta scazuta ce se acorda relatiilor de rudenie; diversitate de comportamente si culturi. Cronologic, orasul a aparut ulterior satelor; factori economici (inovatiile tehnologice si cei sociali) au contribuit la aparitia si dezvoltarea zonelor urbane, mai ales datorita spatiului construit. Efectele urbanizarii au determinat fata de comnunitatile rurale multiple si importante transformari referitoare la: structura familiei (care nu mai este asa de numeroasa cum este cazul familiei din zonele rurale); marimea gospodariilor, acestea reducandu-se; angajarea femeilor in activitati productive si ale serviciilor; cresterea cererii de locuinte; cresterea numerica a fortei de munca; cresterea productiei destinata consumului; Sociologii clasifica orasele dupa mai multe criterii, cel mai important fiind cel al numarului de locuitori, impartirea acestora fiind urmatoarea: orase gigant cunoscute sub numele de megapolis avand un numar minim de 100.000.000 de locuitori; conurbatia in care locuiesc cel putin 14.000.000 de locuitori; metropola cu un numar minim de 2.000.000 de locuitori; orase foarte mari cu un minim de 500.000 de locuitori; orase mari unde locuiesc cel putin 100.000 de locuitori;

 si orase mici cu minim 20.000 de locuitori. Intre deosebirile de ordin sociologic dintre sat si oras, putem mentiona slabul control social care exista intre orase, unde individual de mai multe ori in afara vecinatatii locuintei este sau se considera un anonim, fara a se mai raporta grupurilor sociale primare lui care face parte, situatie care de multe ori concura la geneza comportamentului criminal. Cu toate acestea, sociologii americani (Robert Park) au constatat ca daca in marile orase exista conditii de devianta sociala, totusi o organizare coerenta a comunitatilor orasenesti pe principii nonguvernamentale si cu scopul prevenirii criminalitatii, in special cea a tinerilor si minorilor, pot duce la prevenirea criminalitatii in aceste zone.

STATUS SOCIAL, ROL SOCIAL SI PROCESUL DE SOCIALIZARE

Definitia notiunilor de status si rol social
Intre cele aproape 1.000 de concepte pe care le foloseste sociologia, multe dintre ele (explicand notiunile acestei stiinte si procesele sociale, cele de statut (status si rol social) sunt deosebiri utilizate pentru a stabili pozitia si responsabilitatile pe care oamenii, luati ca entitati separate il au in grupurile sociale din care fac parte. Astfel, prin status (statut) social se foloseste totalitatea drepturilor si obligatiilor pe care le are o anumita persoana dintr-un grup social (persoana numita focala), recunoscuta de ceilalti membrii ai grupului, drepturi si obligatii pe care le au in virtutea pozitiei ocupate de persoana in cauza in grupul respectiv. Prin rol social se intelege acel comportament pe care il asteapta membrii grupului social de la persoana focala intr-o situatie data, comportament care este datorat statutului social de acesta. Se poate constata destul de explicit ca intre cele doua realitati sociale exista o legatura directa, ele fiind referitoare la aceasi persoana. In raporturile dintre ele important este sa existe o cat mai mare concordanta. Status si rolul social depind in mare parte de personalitatea persoanei focale, de calitatile si capacitatile de care dispune aceasta, mostenite genetic, dar mai ales formate in procesul socializarii sale, in timp modificandu-se (uneori) pe parcursul vietii sale. Daca persoana este posesoarea unor calitati si capacitate superioare statutului si rolului social ocupat, aceasta este frustata, situatia constituind o sursa de tensiune si conflict intre ea si membrii grupului. In comunitatile complexe, unii indivizi care apartin la mai multe grupuri sociale, au mai multe statusuri si roluri sociale. In astfel de cazuri individul este detonator al unui status social global. In literatura sociologica acest status global este clasificat in: a) status social global consistent (atunci cand din multiplele statusuri sociale particulare se armonizeaza cu cel global); b) status social global inconsistent, cand intre cele particulare si cel global armonizarea nu exista.

Clasificarea statusurilor sociale

Criteriile folosite in acesta clasificare sunt: modul de acces al individului la status; modul de recunoastere al statusului. Potrivit primului criteriu acestea se impart in: statusuri atribuite, acestea fiind mostenite sau atribuite datorita unor calitati si capacitate innascute si - statusuri dobandite - atunci cand acestea sunt dobandite ca o recunoastere a unor eforturi si stradanii ale persoanei. Aceste categorii de statusuri sunt mai importante pentru sociologie decat cele atribuite. Potrivit criteriului modului de recunoastere ale statusului, acestea se impart in: statusuri care sunt obtinute prin concurs, examene, alegere si sunt recunoscute prin acte oficiale de catre conducatorii ierarhici ai grupurilor sociale; statusuri informale (sau neoficiale), acestea fiind recunoscute de membrii grupului datorita calitatilor persoanei (carismei individului), statut care a devenit cunoscut si sub numele de leader informal.

Conflictul de rol si ambiguitatea rolului

Sunt situatii care apar deseori in grupurile sociale fiind generatoare de tensiuni intre membrii acestora, cele mai cunoscute (conflicte pe acest gen) sunt: conflictele de rol si ambiguitatile rolului. Conflictul de rol apare intre o persoana anume, membra a grupului social numita persoana focala care intrand in relatii cu ceilalti membrii ai grupului, avand un anumit status social si nu reuseste din anumite motive sa joace (sau sa-si indeplineasca) rolul asociat statusului de care-l poseda. De cele mai multe ori solutionarea conflictului de rol se rezolva prin retragerea statusului detinut de persoana locala. Ambiguitatea rolului reprezinta neclaritatea din partea persoanei focale, care detine un anumit status social in cadrul grupului cu privire la modul in care trebuie sa se comporte. Aceasta ambiguitate, in majoritatea cazurilor, se datoreaza neinstruirii persoanei focale sau deficientelor in definirea adecvata a rolului persoanei focale.

Procesul de socializare
Socializarea reprezinta procesul prin care oamenii devin la maturitate (dupa ce au venit pe lume slabi si dependenti de alte persoane) fiinte cu propria lor identitate, posedand un bagaj de idei si deprinderi care le dau posibilitatea sa participe activ la viata sociala. Procesul de socializare are doua momente:

a) cel de intrare a individului in grupul social; b) viata individului in cadrul grupului in care a intrat, acest din urma moment fiind mai important pentru sociologie fata de primul, pentru ca in cadrul acestuia persoana isi insuseste (sau respinge) normele de comportare ale grupului si tot acum el participa (sau nu) la viata si activitatea acestuia. Socializarea este posibila pentru ca este o caracteristica inclusa in zestrea biologica a omului. Bazele acestui proces sunt bipolare: naturale si educationale. Sunt naturale pentru ca omul este o fiinta sociala si in acelasi timp lui ii lipsesc instinctele (fata de rudele sale apropiate maniferele), neputand sa-si construiasca fara sa invete adapost (locuinta) sau sa-si procure hrana. Aceasta e un motiv pentru care imediat dupa nastere, o perioada mare de timp depinde fizic de parintii sai. Capacitatea omului de a invata si de a vorbi sunt alti doi factori biologici naturali determina socializarea omului. Cu toate aceste realitati biologice sociologii sunt unanimi de parere ca alaturi de ele si educatia este determinanta socializarea indivizilor. Ca argument in acest sens, s-a folosit exemplul copiilor salbatici (sau lupi) care au fost descoperiti in diferite colectivitati de animale salbatice dupa ce din diferite motive fusesera abandonati (sau luati) din familia lor. Acesti copii, cu toate ca s-a incercat socializarea lor, nu au putut fi niciodata oameni, ei ramanand in privinta obisnuintelor si comportamentului numai la stadiul de animale, fara limbaj (latrand sau grohaind) mergand in patru labe, rupandu-si vesmintele cu care erau imbracati. Umanizarea acestor fiinte nu a fost posibila, dovedind ca lipsa educatiei nu duce la socializare.

Scopurile socializarii
Cu toate ca socializarea oamenilor are continuturi diferite, in functie de specificul grupurilor din care indivizii fac parte, in principal, specialistii au stabilit ca aceasta are urmatoarele scopuri: 1. se impune un comportament disciplinat bazat pe respectarea unor norme de igiena personala, morale si juridice. 2. stabileste aspiratii si cerinte pentru fiecare membru al grupului potrivit statusului pe care-l are, in functie de sex, varsta, afiliere la grup sau a originii familiale. 3. socializarea asigura fiecarui individ identitate in functie de personalitatea fiecaruia pe baza aspiratiilor pe care le aproba sau dezaproba. 4. asigura individului pregatirea profesionala necesara pentru a obtine pe baza ei cele necesare traiului si existentei spirituale a acestuia.

5. socializarea determina invatarea unor roluri sociale si atitudini.

Factorii de socializare
Fiind un proces complex, socializarea este influentata de mai multi factori, de grupuri sociale si institutii sociale. Dintre acestia, cei mai importanti si in ordine cronologica a aparitiei lor in acest proces pentru fiecare individ, sunt: familia, scoala, grupa de varsta si mass-media. a) Familia Familia este prima si cel mai continuu grup social pentru un nou nascut si copil. Aici se stabilesc primele si cele mai rezistente relatii intime: vorbirea, inceputa prin invatarea limbii este alaturi de gestica, modul de comunicare specific familiei. Tot aici, copilul ia contact cu elementele cheie ale culturii. Socializarea in familie se realizeaza in situatii concrete care duc la educatie morala si la invatare cognitiva. Tot familia, asigura identitatea sociala initiala a copiilor in functie de sex, clasa sociala, rasa, religie etc. In functie de clasa sociala careia apartine familia, relatiile de interactiune dintre parinti si copii sunt diferite datorita valorilor diferite pe care parintii din clasele de mijloc si din clasele muncitorilor le transmit copiilor lor. b) Scoala Scoala este institutia sociala care are sarcina de a da informatii si de a forma individului deprinderi si valori pe care societatea le considera importante pentru viata sociala. In afara de aspectele profesionale, de notiunile teoretice si de cele culturale, pedagogii transmit elevilor cunostinte si formeaza deprinderi morale. Cadrul social al scolii este diferit de cel al familiei, pentru ca primul rand lipsesc relatiile intime iar profesorii ii trateaza pe copii la fel, fara a avea relatii speciale cu unii elevi. In scoala copii fac cunostinta cu sisteme diferite de evaluare, unde acestia se compara cu colegii lor considerati egali acestora. c) Mass-media In aceasta notiune sunt incluse diferite moduri de comunicare destinate publicului : radioul, televiziunea, cinematografia, presa, cartile, aparatele video, inregistralile magnetice, casetele si CD-urile. Spre deosebire de scoala si familie, unde socializarea individului se bazeaza pe contactul personal si interactive (copil-parinti, elev-profesori) in cazul factorilor ce apartin

mass-mediei, socializarea este influentata impersonal oferind modele suplimentare si alternative de roluri precum si de norme si valori. Printre cele mai importante mijloace de influentare a socializarii este televiziunea care asigura un excelent mijloc de instruire. Aparatele video si de redare a casetelor cu muzica au un rol important in socializarea tinerilor. d) Grupa de varsta Grupurile de copii care au varste apropiate sunt realitati ale colectivitatilor, ele fiind compuse din egali in statutul lor social general. Daca statusul copiilor in familie este unul atribuit, in grupul de varsta fiecare copil isi castiga (dobandeste) statutul. In contrast cu familia si scoala, unde socializarea este un proces gandit si planificat, in grupul de varsta socializarea este intamplatoare, uneori cu urmari nedorite. Scoala si grupul de varsta slabesc legatura cu familia, asigurand modele suplimentare si uneori alternative de comportament fata de cele provocate in famile. Toti acesti factori contribuie la formarea conceptiei despre lume a individului dar si asupra comportamentului. Socializarea nu se termina cu ajungerea la maturitate; ea este un proces care dureaza toata viata, fiind de fapt o socializare continua nefiind totusi aceeasi. Uneori intervin si procese de resocializare, mai ales cand integrarea sociala nu a reusit.

Integrarea sociala
Pentru desfasurarea normala a vietii, societatea creeaza si promoveaza anumite valori si comportamente pe care le considera normale (etice). Atunci cand indivizii care au suportat un proces de socializare si-au insusit si aplicat normele de comportament normale (etice) se considera ca acel individ a intrat in corpul (intregul) societatii, adica sa integrat social. Daca la sfarsitul procesului de socializare nu s-au adaptat normele de comportament dorit, atunci se afirma ca socializarea a esuat, iar persoana nu s-a integrat social. Se poate afirma ca integrarea sociala este efectul pozitiv al procesului de socializare la care au contribuit familia, scoala, organizatiile profesionale si politice, acestea determind evolutia stadiilor de integrare sociala, orientate spre obtinerea unor statusuri sociale ridicate. Integrarea sociala se considera realizata atunci cand:

- s-a asigurat o apartenenta active a individului la normele de comportare si valori comune favorabile societatii.

- individual s-a adaptat si accepta normele de comportare impuse de societate asigurand reducerea conflictelor intre el si membrii societatii. - se asigura un echilibru social relativ.

Resocializarea
La finalul unui proces de socializare se constata uneori (fie de persoana insasi, fie ce comunitate prin institutiile sale) ca integrarea sociala nu s-a realizat. In astfel de cazuri se trece la resocializare prin restructurarea atitudinilor, valorilor si identitatilor fundamentale. In functie de vointa persoanei care suporta acest nou proces, resocializarea poate fi voluntara sau involuntara (impusa). In primul caz se au in vedere situatiile de convertire religioasa sau a psihoterapiilor individuale sau collective prin care se inlocuieste identitatea persoanei, de multe ori schimbandu-se valorile si modelele de comportament. In cazul resocializarii involuntare sau fortate se gasesc detinutii din penitenciare condamnati pentru fapte antisociale (crime, delicate) sau personae alienate mintal internate in spitale pentru bolnavi psihic. Pentru aceasta ultima resocializare, characteristic este daca exista o rupere brusca cu trecutul iar factorii de resocializare sunt controlati riguros, activitatea personala in cauza fiind controlata in permanenta.