Sunteți pe pagina 1din 44

CCAAPPIITTOOLLUULL II-- IINNTTRROODDUUCCEERREE ÎÎNN SSOOCCIIOOLLOOGGIIEE

În mod absolut evident, la nivelul simţului comun, studiul societăţii debutează cu studiul individualităţii. Ne dăm seama că vecina de la etajul trei continuă să convieţuiască cu soţul ei, chiar dacă acesta se comportă violent sau că vecinul de la parter a reuşit să se lase de băut numai după ce s-a îmbolnăvit grav. Dacă vecina sau vecinul nostru ar reprezenta un caz singular, am putea spune că acest comportament al lor a fost determinat de o anumită structură de personalitate proprie, dar cum aceste situaţii le întâlnim la mii sau milioane de persoane, este greu de presupus că toate au aceeaşi structură de personalitate. Pentru a înţelege asemenea comportamente, trebuie să le plasăm într-un context mai larg, pe care-l denumim context social, şi să examinăm ce forţe acţionează asupra acestor persoane, ce mecanisme le determină să se comporte în aşa fel.

Ce înseamnă studiul societăţii

Înainte de a putea vorbi de însăşi conceptul de sociologie, este absolut necesar să introducem două concepte fundamental noi: conceptul de rol şi conceptul de structură socială.

Prin rol înţelegem performanţa pe care o aşteptăm de la cineva care ocupă o anumită poziţie. Orice individ într-o societate are un rol. Vorbim de rolul de profesor, rolul de student, rolul de soţie, de mamă, de iubită sau de cerşetor. Fiecare dintre aceste poziţii sociale au o anumită reprezentare care sugerează un anumit set de comportamente, gesturi, atitudini şi relaţii pe care le stabilesc cu alţii. Tema majoră a sociologiei este să descopere ce seturi de roluri pune societatea la dispoziţia membrilor săi şi de ce anumite persoane joacă un anumit rol.

Pornind de la rol, putem acum aborda cel de-al doilea concept fundamental în sociologie şi anume cel de structură socială, definită că ansamblul contextului în care apar rolurile. Astfel, rolul de mamă văzut din această perspectivă poartă denumirea de structura socială a familiei, rolul de student creează structura socială a educaţiei şi aşa mai departe.

Sociologia este o disciplină care studiază oamenii şi regulile de comportament în baza cărora aceştia interacţionează. De aceea, sociologia are relaţii cu alte ştiinţe precum ştiinţele politice, ştiinţele economice, psihologia şi antropologia.

Elementul de studiu al sociologiei în reprezintă regularităţile sociale, fenomenele sociale ce se repetă în condiţii similare. Totuşi, acest obiect de studiu îl putem întâlni şi la alte discipline. Astfel, economia se orientează către modelele de producţie, distribuţie şi consum a bunurilor şi serviciilor, distribuţia resurselor şi comportamentul consumatorului. Ştiinţele politice investighează modul în care oamenii se guvernează sau sunt guvernaţi, modelele de distribuţie a puterii şi participarea în organizaţiile formare, în special birocraţia publică. Deşi sociologia analizează şi ea distribuţia puterii, nu putem să nu remarcăm o mai mare diversitate a interacţiunilor sociale – între soţ şi soţie, prieteni, grupuri organizate etc.

mintale.

Antropologia pe de altă parte vizează aspecte legate de cultură şi sisteme culturale, orientându-se către societăţi specifice, în general de mici dimensiuni.

Sociologia este aşadar o ştiinţă socială axată pe studiul sistematic al interacţiunilor sociale umane. Ea presupune analiza modelelor sociale care apar la interacțiunea dintre indivizii unei societăţi – modul în care aceste modele se dezvoltă, cum sunt întreţinute, cum se modifică.

Psihologia se ocupă de

modele ale

învăţării, motivaţiei ori patologiei

Evoluţia sociologiei

Sociologia a apărut ca ştiinţă în urma schimbărilor sociale survenite între secolele

XVIII şi XIX. Revoluţia Franceză (1789) şi industrializarea au fost poate cele mai importante

evenimente care au orientat comunitatea ştiinţifică în direcţia înţelegerii şi explicării societăţii. În orice caz, cei care au fondat sociologia nu s-au numit… sociologi. Principalele personalităţi care s-au orientat către studiul societăţii au fost filosofi, economişti, teoreticieni care au dezvoltat noi idei, punând bazele noii discipline.

Auguste Comte (1789 – 1857) a fost, în mod cert, fondatorul sociologiei, de numele acestuia legându-se însuşi

termenul, propus în anul 1839. Filosof francez, Comte a fost primul

care a susţinut că metode ştiinţifică poate fi folosită în studiul

evenimentelor sociale. Această filozofie a pozitivismului dezvoltată de el sugerează că lumea socială poate fi studiată cu aceeaşi precizie cu care putem analiza fenomenele naturale. El credea că în momentul în care reuşim să surprindem legile comportamentului social, vom putea prezice şi chiar controla evenimentele sociale. Deşi, în mod cert, lucrurile nu stau chiar aşa, A. Comte a fost primul care a fundamentat practic sociologia ca ştiinţă.

O altă contribuţia a lui Comte a fost recunoaşterea că analiza societăţii necesită o sursă a ordinii şi o sursă a schimbării. Acest concept a determinat divizarea teoriilor sale în teoria staticii şi teoria dinamicii sociale, idee care se păstrează până în prezent, într-o formă oarecum modificată. Sociologii actuali continuă să denumească structurile sociale ca structuri statice şi procesele sociale ca procese dinamice.

statice ş i procesele sociale ca procese dinamice. Herbert Spencer (1820 - 1903) a fost un

Herbert Spencer (1820 - 1903) a fost un alt pionier al sociologiei. Filosof şi om de ştiinţă de origine engleză, Spencer a susţinut că evoluţia şi dezvoltarea societăţii se face similar cu evoluţia şi dezvoltarea naturii. Din punctul său de vedere, societatea este un imens organism. Aşa cum în organism inima şi plămânii lucrează împreună pentru a susţine viaţa, tot aşa şi diferitele părţi ale societăţii interacţionează în vederea întreţinerii societăţii.

Unul dintre principiile fundamentale ale lui Spencer a fost acela

ioneaz ă în vederea între ţ inerii societ ăţ ii. Unul dintre principiile fundamentale ale lui

că societatea trebuie înţeleasă ca o adaptare la mediu. Acest principiu implică o abordare

dinamică în înţelegerea societăţii, un proces de evoluţie şi schimbare. Spencer nu credea că poate exista o anumită cale, un drum corect de evoluţie şi organizare a unei societăţi; mai curând societatea se schimbă în momentul în care de modifică condiţiile din mediu.

O altă contribuţie importantă a lui Spencer a fost introducerea metodei ştiinţifice. El milita pentru obiectivitate şi neutralitate morală în investigaţia ştiinţifică, avertizând savanţii vremii sale că rezultatele cercetărilor lor tind să reprezinte mai mult opiniile acestora decât faptele pe care doresc să le studieze în societate.

Karl Marx (1818 – 1883) filosof, economist şi activist social, s-

– 1883) filosof, economist ş i activist social, s- a n ă scut în Germania, din

a născut în Germania, din părinţi evrei, făcând parte din clasa

mijlocie. Şi-a luat doctoratul în filozofie la 23 de ani, însă din cauza viziunilor sale radicale nu a reuşit obţinerea unei catedre universitare, fiind obligat să-şi petreacă întreaga viaţă adultă în exil.

Marx a militat în special împotriva inegalităţii sociale. Spre deosebire de Spencer, Marx nu considera inegalitatea ca un produs natural al evoluţiei societăţii ci o vedea ca pe un produs social. El a considerat că proprietatea privată şi capitalismul reprezintă cauzele inegalităţii şi inechităţii sociale. Filosoful german a elaborat două teorii pentru care a rămas bine ancorat în istoria ştiinţelor sociale: teoria determinismului economic şi dialectica.

Conform teoriei determinismului economic, sarcinile de bază ale oricărei societăţi umane sunt reprezentate de colectarea de alimente şi bunuri în vederea auto-întreţinerii. Modul în care o societate realizează acest lucru – modul de producţie – furnizează principiile după care se structurează toate celelalte elemente sociale. El considera că structura familiei, legile, religia, toate de dezvoltă şi se adaptează structurilor economice, cu alte cuvinte sunt determinate de relaţiile economice.

Dialectica reprezintă o teorie care vede schimbarea ca produs al contradicţiilor şi conflictelor dintre părţile societăţii. Această modalitate de gândire a fost influenţată de către Hegel, care sugera că pentru orice idee există o contra-idee dezvoltată în conflict cu ideea principală. După un timp, cele două idei produc o idee nouă (sinteza). Modificarea ideologică apare la repetiţia infinită a acestui pattern. Acest model a fost folosit de către Marx în previziunea apariţiei comunismului. În urma conflictului dintre teză (clasa avută, conducătoare) şi antiteză (clasa muncitoare, săracă) se

va genera un nou sistem economic, o nouă sinteză – comunismul.

Emile Durkheim (1859 – 1917) avea aceiaşi origine evreiască, similară cu a lui Marx, renegându-şi mai apoi credinţa religioasă şi declarându-se ateu. Spre deosebire de Marx, care a trăit toată viaţa în exil, Durkheim a avut o carieră strălucită la Sorbona. Ideile lui Durkheim s-au orientată către înţelegerea stabilităţii unei societăţi şi a importanţei participării sociale în

ă c ă tre în ţ elegerea stabilit ăţ ii unei societ ăţ i ş i

realizarea fericirii şi a confortului individual. Deşi anumite opinii ale sale sunt considerate astăzi deplasate (de exemplu opinia conform căreia bărbaţii ar fi mai inteligenţi decât femeile deoarece au capul mai mare), ideile sale teoretice au încă o contribuţie majoră.

Una dintre teoriile sale postulează balanţa dintre constrângere şi libertate. Standardele morale ale comunităţii (conştiinţa colectivă) nu doar reglează comportamentul indivizilor ci îi dau însăşi sensul existenţei şi integrarea. În studiul său clasic despre sinucidere, Durkheim identifică tipurile de sinucidere care derivă din ruptura acestui echilibru. Sinuciderea fatalistă apare atunci când societatea devine supra-coercitivă şi lasă prea puţină libertate individuală. (de exemplu un tânăr căsătorit care devine supra saturat de responsabilitățile legate de familie, întreţinere, profesionale etc.). Sinuciderea anomică apare atunci există prea multă libertate şi prea puţină constrângere din partea societăţii – influenţa societăţii nu reuşeşte să controleze pornirile individuale.

Max Weber (1864 – 1920) a fost un economist, istoric şi filosof german, de origine evreiască. Datorită caracterului său agresiv şi a unei sănătăţi şubrede nu a avut o poziţie academică permanentă. Activitatea sa teoretică a furnizat însă extrem de multe lucrări legate de religie, birocraţie, metodologie şi politică. Max Weber este în general cunoscut pentru trei lucrări de o relevanţă deosebită pentru bazele sociologiei: verstehen sociology (sociologia înţelegerii), cauzalitate socială versus cauzalitate materială şi nevoia de obiectivitate în studiul problemelor sociale.

Weber considera că pentru a înţelege comportamentul unui individ trebuie să înţelegem semnificaţia atributelor individuale ale acelui comportament. Astfel a luat fiinţă conceptul de sociologia înţelegerii ce presupune înţelegerea semnificaţiei subiective a acţiunilor umane. Weber a fost mai degrabă interesat de analiza semnificaţia modelelor sociale în contextul cultural şi istoric propriu decât de stabilirea legilor universale ale comportamentului uman, criticând astfel pozitivismul, curentul sociologic central în vremea sa.

De asemenea, Weber a criticat puternic ideile lui Marx conform cărora factorii economici determină toţi ceilalţi factori sociali. În lucrarea „The protestant ethic and the Spirit of Capitalism” încearcă să demonstreze că valorile sociale şi religioase pot reprezenta fundaţia sistemelor economice.

religioase pot reprezenta funda ţ ia sistemelor economice. Perspective actuale în sociologie Din activitatea mai mult

Perspective actuale în sociologie

Din activitatea mai mult sau mai puţin controversată a pionierilor sociologiei, la momentul actual s-au impus trei perspective teoretice principale în sociologie: structural- funcţionalismul, teoria conflictului şi teoria interacţionismului simbolic.

Teoria structural-funcţională

Are în vedere, în principal, organizaţiile sociale şi modul de întreţinere a acestora şi provine de ideile teoretice ale lui Durkheim şi Spencer, având rădăcini în ştiinţele naturii şi în analogia societăţii şi a organismului viu. Conform acestei teorii, sociologii urmăresc identificarea structurii societăţii şi a modului în care aceasta funcţionează, tot aşa cum biologii încearcă să identifice părţile unui organism şi modul în care acestea lucrează. Din această analogie provine şi numele teoriei, teoria structural-funcţională.

Teoria structural-funcţională porneşte de la o serie de axiome de bază:

Stabilitatea – Orice model social este relevant prin perspectiva contribuţiei

sale la întreţinerea (funcţionarea) societăţii;

Armonia – Aşa cum părţile unui organism lucrează împreună pentru binele

organismului, tot aşa părţile societăţii se caracterizează prin armonie;

Evoluţia – Modificările apar prin evoluţie, adaptarea structurilor sociale la

noile condiţii şi eliminarea modelelor şi structurilor depăşite.

Deoarece presupune armonie şi adaptare, teoria structural-funcţională se mai numeşte şi teoria consensului. Analiza din perspectiva acestei teorii se orientează către identificarea structurilor şi a rolurilor sociale şi precizarea regulilor care le definesc.

Un alt aspect al analizei structural-funcţionale în reprezintă determinarea consecinţelor pe plan social a acestor structuri sociale. Cu alte cuvinte se caută răspunsul la întrebări precum: Aceste structuri lucrează armonic cu alte structuri sociale? Contribuie la buna funcţionare a societăţii? În mod curent, această analiză urmăreşte identificarea consecinţelor pozitive, numite şi funcţii precum şi a consecinţelor negative, denumite disfuncţii. Funcţiile sunt aşadar consecinţe ale structurilor sociale care au efecte pozitive asupra stabilităţii societăţii, în timp ce disfuncţiile reprezintă consecinţe ale structurilor sociale care au efecte negative asupra stabilităţii societăţii.

Aceste funcţii pot avea însă, şi ele, două stări. Vorbim de funcţii manifeste ca fiind acele consecinţe ale structurilor sociale intenţionate şi recunoscute de către participanţii la sistem şi funcţii latente, consecinţe ale structurilor sociale neintenţionate şi nerecunoscute de participanţi.

Teoria structural-funcţională produce însă o imagine statică şi conservatoare a sistemului social.

Teoria conflictului

Dacă teoria structural-funcţională aborda problema societăţii în termeni de consens şi stabilitate, teoria conflictului furnizează o perspectivă contrară: conflict şi schimbare. Teoreticienii care îmbrăţişează acest punct de vedere afirmă că o înţelegere completă a

societăţii nu se poate realiza fără o examinare critică a conflictelor, în special a proceselor în care unii oameni câştigă iar alţii pierd. Din acest punct de vedere, teoria conflictului se axează pe modul în care stresul şi conflictul social determină schimbarea în societate.

Această teorie evoluează din ideile lui Karl Marx şi are ca axiome de bază:

Dialectica – Schimbarea apare mai repede în urma conflictului decât în urma

evoluţiei;

Determinismul economic – Competiţia economică este sursa tuturor relaţiilor

sociale;

Activismul social – Prima etapă a analizei sociale este critica socială.

Similar structural-funcţionaliştilor, adepţii teoriei conflictului pornesc de la analiza structurilor sociale, acesta fiind singurul punct comun, deoarece, de această dată, se pune problema de ce resursele sunt inegal repartizate la nivelul unei societăţi şi de în ce mod această inegalitate va afecta stabilitatea societăţii. Deoarece structurile sociale produc modele inegale în distribuţia resurselor, acest fapt va determina apariţia unui conflict, conflict care la rândul său va genera schimbare şi reorganizare.

Conflictul care apare în urma distribuţiei resurselor este inevitabil şi nu se referă doar la bunuri sau servicii şi cuprinde oportunităţile de educaţie, locurile de muncă, deciziile etc. Teoria conflictului este interesată de modul în care se realizează repartiţia resurselor în societate, cine beneficiază mai mult de acest tip de repartiţie, cum acţionează pentru a le păstra.

În următoarea etapă, teoria conflictului examinează consecinţele inegalităţii şi competiţiei, tensiunile create şi presiunea schimbării. Adepţii acestei teorii apreciază că tensiunile nu pot fi evitate. Orice idee prezintă o contra-idee, orice câştigător opune un pierzător. Rezultatul acestui antagonism pe plan social îl reprezintă stresul care generează conflictul şi apoi schimbarea. Această competiţie permanentă nu se realizează numai între clasele sociale superioare şi cele inferioare ci poate să apară şi între elemente ale aceleiaşi clase sociale, familii sau grup. Ori de câte ori apare însă conflictul, el va determina, va iniţia schimbarea fie sub forma unei revoluţii fie sub forma unei adaptări.

Teoria interacţiunilor simbolice

Perspectivele bazate pe conflict şi pe consens pornesc de la premisa conform căreia comportamentul social uman poate fi înţeles prin evaluarea structurilor sociale care ghidează comportamentul. Interacţiunea simbolică se concentrează însă pe analiza interacţiunilor directe, faţă în faţă, care au loc între persoane, reliefând astfel semnificaţia subiectivă a acţiunilor umane şi pe modul în care persoanele dezvoltă şi transmit idei comune. Această abordare ţine mai curând de psihologia socială decât de sociologie şi pleacă de la premisa că aceste tipuri de interacţiuni devin posibile prin dezvoltarea în comun

a semnificaţiilor simbolice. O simplă întrebare „Ce mai faci?” poate ascunde o semnificaţie multiplă pe plan social, nu întotdeauna indicând grija faţă de starea celuilalt.

CCAAPPIITTOOLLUULL 22 CCUULLTTUURRAA

Indiferent de locul în care trăiesc oamenii, chiar dacă locuiesc în România, Canada, Statele Unite sau în pădurea tropicală, aceştia trebuie să rezolve o serie de probleme de bază: trebuie să mănânce, trebuie să aibă un adăpost, trebuie să posede un loc al lor în care să-şi poată creşte copiii, perpetuând astfel specia şi continuând stilul lor de viaţă. Deşi aceste probleme sunt universal valabile, modul în care diferiţi oameni şi le satisfac este extrem de diversificat şi ţine de modul în care diferitele populaţii au înţeles să rezolve problemele de adaptare la mediu. În timp ce triburile australiene sau africane îşi procură hrana cultivând pământul ori vânând animalele, occidentalii preferă să achiziţioneze produsele de la supermarketuri ori să le crească în gospodăriile proprii. Problema este aceeaşi, soluţia ei diferă însă foarte mult. Dacă privim o societate în ansamblul ei, putem constata că fiecare societate şi-a dezvoltat un mecanism, un model propriu de a soluţiona problemele cu care se confruntă, fiecare societate are un aşa-numit pattern cultural prin care se adaptează la mediu. În general acceptăm să considerăm că germanii că sunt punctuali şi foarte serioşi, japonezii sunt extrem de muncitori, etc. În realitate nu am făcut decât să definim ceea ce numim cultura unei societăţi.

Astfel, cultura reprezintă ansamblul stilului de viaţă pe care îl regăsim la membrii unei societăţi. Acesta include limba, valorile, semnificaţia simbolurilor dar şi nivelul tehnologic şi bunurile materiale. Swidler (1986) afirmă că putem înţelege prin cultură setul de instrumente care ne furnizează metodele prin care rezolvăm problemele cotidiene.

Revenind la problema alimentaţiei, iată că societatea noastră partajează o întreagă tehnologie care ne ajută să rezolvăm problemele din această sferă. Vorbim de frigidere, aragaz, cuptor cu microunde, prăjitor de pâine, însă şi de evenimente legate de această nevoie: masa de Crăciun sau de Paști, ziua de naştere etc. Plecând de la acest exemplu, putem considera cultura ca fiind formată din două mari componente: cultura materială şi cultura nematerială.

Cultura materială este reprezentată de totalitatea obiectelor fizice pe care le produce o societate – instrumente, străzi, clădiri, jucării etc.

Cultura nematerială se referă la limbă, valori, reguli, cunoştinţe şi simboluri la care aderă o societate.

În mod evident, elementele culturii materiale sunt strâns legate şi depind de cultura nematerială.

Cultura nematerială

Cele mai importante componente ale culturii nemateriale sunt reprezentate de limbă, valori şi norme.

Limba

Esenţa unei culturi este reprezentată de posibilitatea de partajare a semnificaţiilor între membrii unei societăţi. În mod curent, realizăm acest lucru prin intermediul limbajului. Limba este aşadar abilitatea de a comunica în simboluri – oral sau în scris.

Ce înseamnă acest lucru? Iată, dacă folosim în scris cuvântul „câine”, această înşiruire de cinci simboluri ne determină să vizualizăm imaginea animalului domestic la care ne referim. Nu este nevoie să vă desenez un câine ca să puteţi înţelege despre ce e vorba şi, mai mult decât atât, cele cinci simboluri puse unul lângă celălalt nu au nimic cu imaginea unui câine. Totuşi, dumneavoastră aţi înţeles perfect la ce mă refer. Aceasta este abilitatea pe care am definit-o, abilitate ce permite comunicarea în simboluri. Aproape întreaga comunicare umană se realizează utilizându-se simboluri. Chiar şi gesturile fizice şi tonalitatea sunt parte a unei culturi.

Discutând despre relaţiile limbii cu societatea, Fishman (1985) distinge trei aspecte esenţiale.

Limba fundamentează cultura. Limba este baza oricărei culturi deoarece încorporează valorile şi semnificaţiile unei societăţi, ritualurile, ceremoniile, proverbele şi legendele acesteia. În absenţa cunoaşterii limbii, nu poate exista participare într-o cultură, pierderea limbii echivalând cu pierderea culturii respective. Acesta este şi motivul pentru care, în încercarea impunerii culturii proprii, unele naţiuni impun mai întâi limba.

Limba este un cadru de referinţă. Alături de capacitatea de comunicare, limba conferă şi perspectiva prin care sunt văzute elementele şi evenimentele externe. Whorf (1956) fundamentează „ipoteza relativităţii lingvistice” prin intermediul căreia se susţine că gramatica, structura şi categoriile încorporate în limbă afectează modul în care oamenii văd realitatea. Realitatea este aşadar văzută în mod diferit de vorbitori ai diferitelor limbi. Gândurile şi percepţia noastră este filtrată prin intermediul limbii. Dacă nu avem într-o limbă un cuvânt pentru „dor”, nu putem distinge această emoţie specifică. La fel, dacă nu avem forme pentru masculin şi feminin, percepţia noastră de gen poate fi alterată. Acest lucru transpare mult mai clar în limbajul scris, unde comunicarea nu se mai face faţă în faţă, având un caracter puternic impersonal.

Limba este un simbol. Acest lucru apare evident chiar în cazul aceleiaşi culturi. Una şi aceiaşi limbă poate avea semnificaţii diferite în contexte diferite. Să ne amintim doar de jargonul adolescenţilor, sau de jargonul din penitenciar. Cuvântul „caşcaval” sau cuvântul „curcan” poate avea un sens în limba comună şi un alt sens în limbajul interlop.

Valorile

Un alt aspect esenţial al unei culturi, alături de limbă, este reprezentat de valori. Valorile reprezintă ideile comune ale unei societăţi, referitoare la scopurile dezirabile. Vorbim de obicei de valori în sensul acţiunilor bune sau rele, dezirabile sau indezirabile pentru societate. Anumite valori sunt universale unui ansamblu de culturi în timp ce altele

sunt specifice. Astfel, stabilitatea, securitatea, familia puternică, sănătatea populaţiei sunt valori universale în timp ce cooperarea poate fi o valoare la nivelul unei societăţi iar competiţia poate reprezenta o valoare la nivelul altei societăţi. Pentru societatea românească, o valoare ar putea fi reprezentată de buna vecinătate, prin intermediul căreia se păstrează relaţii şi legături apropiate cu alte persoane din aceeaşi locaţie (vecinii de bloc, de cartier etc.) în timp ce în Statele Unite acest lucru nu este considerat o valoare.

Normele

Normele reprezintă reguli comune de conduită prin intermediul cărora oamenii gândesc şi acţionează. Acestea postulează ce au şi ce nu au voie membrii unei societăţi să facă. Normele şi valorile sunt strâns interconectate, primele oferind modalitatea prin care valorile sociale pot fi realizate. Normele care ghidează comportamentul pot varia de la norme foarte generale la norme foarte specifice. La un nivel foarte general, normele care ar ghida comportamentul în familie ar putea fi:

1. Alegeţi un partener de viaţă cu care să aveţi multe în comun;

2. Aşteptaţi căsătoria până în momentul în care vă puteţi întreţine singuri astfel încât să nu depindeţi de sprijinul părinţilor;

3. Nu faceţi un copil înainte de a vă căsători;

4. Faceţi copii, de preferinţă doi – un băiat şi o fată;

5. Consultaţi-vă cu partenerul asupra deciziilor legate de locuinţă;

După cum observaţi, anumite norme vă spun ce să faceţi în timp ce alte norme vă spun ce să nu faceţi. De asemenea, unele norme sunt scrise, uneori formând baza legilor unei societăţi în timp ce majoritatea nu sunt scrise. Indiferent dacă sunt scrise sau nescrise, normele permit controlul social, coordonând comportamentul membrilor unei societăţi.

O altă caracteristică a normelor este aceea că pot să difere extrem de mult ca importanţă de la nivel individual la nivel social. Moda de exemplu poate fi o normă importantă la nivel individual însă fără nici o valoare pentru societate în timp ce democraţia sau monogamia sunt norme centrale în societatea noastră.

În general, putem distinge între două categorii de norme: norme populare şi norme morale.

Normele populare reprezintă modalităţi obişnuite , comune în baza cărora grupurile acţionează. Acest set de norme reglează tradiţiile (pomul de Crăciun, rochia albă de mireasă, saluturile etc.) şi comportamentele obişnuite (mâncatul cu lingura şi furculiţa şi nu cu mâinile spre exemplu). Caracteristic acestor norme este faptul că nu au asociată o conotaţie puternică a binelui şi răului. Nu există sancţiuni sociale puternice dacă, de exemplu, începeţi masa cu felul doi, continuaţi cu desertul, apoi mâncaţi ciorba şi la sfârşit aperitivul.

În cel mai rău caz veţi fi considerat excentric, original însă în nici un caz imoral sau criminal;

Normele morale sunt asociate puternic cu sentimentul de bine sau rău, având importante consecinţe sociale. Dacă mâncaţi friptură cu dulceaţă s-ar putea să fiţi considerat excentric, însă dacă vă gătiţi câinele sau daţi ultimii bani pe o sticlă de vin în timp ce copii nu au ce mânca, atunci consecinţele pot fi mult mai grave. În acest caz, ceilalţi membri ai societăţii s-ar putea să acţioneze într-un alt mod şi nu doar să vă considere original. Nu toate violările normelor morale pot avea consecinţe penale, însă în mod categoric vor conduce la marginalizarea, ostracizarea şi izolarea individului.

Legile cuprind norme scrise, obligatorii pentru membrii unei societăţi, concepute de către autoritatea guvernantă şi a căror încălcare este pedepsită. În general, normele morale cele mai importante, a căror eludare determină consecinţe grave asupra societăţii fac obiectul legilor. Dacă vă gătiţi la cină câinele s-ar putea să vă treziţi cu un control psihiatric serios. Dacă însă va gătiţi la prânz soţia sau soţul consecințele vor fi în mod cert altele.

Relaţia dintre valori, norme şi lege (exemplu)

Conceptul

 

Definiţia

   

Exemplu

Relaţia cu valorile

Valorile

Idei comune referitoare la scopurile sociale dorite

Este dezirabil ca mariajul să se realizeze în condiţiile în care există dragoste între cei doi parteneri.

-

   

Relaţii sexuale constante

 

Normele

Reguli comune de conduită şi comportament

între soţ şi soţie, însă fără

Motivul principal pentru a se atinge valoarea

relaţii

sexuale în afara

 

cuplului.

 

Norme populare

Norme obişnuite, comune

 

Împărţirea dormitorului şi a patului. Copiii dorm în cameră separată

Facultativă, însă importantă pentru atingerea valorii

Norme morale

Norme

cu

un

puternic

Nu este permis adulterul

Regulă morală care permite atingerea valorii

sentiment de bine şi rău

 
 

Standard

formal

de

Este ilegal ca soţul să violeze soţia. Relaţiile sexuale trebuie să fie voluntare.

Cerinţă legală, poate sau nu poate fi susţinută de o normă.

Lege

conduită,

elaborat

de

autorităţi

Controlul social

Încă din copilărie am învăţat să înţelegem şi să respectăm normele, la început în familie, apoi la şcoală, în grupul de prieteni, la locul de muncă şi aşa mai departe. După un timp, respectarea acestor norme se interiorizează, astfel încât ne este foarte greu să acţionăm altfel sau să trăim într-un alt mod. Acest proces de învăţare a normelor este caracteristic oricărei societăţi care, la rândul ei, încurajează conformismul la norme prin utilizarea sancţiunii. Sancţiunea este aşadar recompensa acordată de societate în cazul conformismului la norme sau pedeapsa acordată în cazul non-conformismului. Unele sancţiuni pot fi formale, specificate prin reguli interne, scrise sau nescrise. Astfel,

absenteismul sau lipsa de productivitate sunt sancţionate de organizaţii tocmai în ideea de a se păstra controlul asupra acesteia. Imaginaţi-vă ce s-ar întâmpla la nivelul unei mari întreprinderi dacă prezenţa angajaţilor ar fi facultativă. Alte sancţiuni, considerate a fi mult mai eficiente, au un caracter informal. Lauda, aprobarea, încurajarea, afecţiunea pot fi mult mai eficiente în vederea încurajării comportamentului conformist iar inversul acestora (dezaprobarea, critica, excluderea) pot avea aceeaşi eficienţă în vederea reducerii comportamentului non-conformist. Prin intermediul sancţiunilor, societatea îşi asigură astfel controlul social.

În ciuda sancţiunilor, normele nu reprezintă totuşi ghidul perfect de conduită în societate. Este important să distingem între comportamentul normativ (ceea ce ar trebui să facem) şi comportamentul real. De exemplu, în societatea noastră, una dintre cele mai importante norme cu privire la familie încurajează fidelitatea în căsătorie. Acest lucru însă este departe de a fi atins, putând mai degrabă să vorbim de o majoritate care are, sub acest aspect, un comportament conformist. Iată că, deşi cultura promovează şi încurajează comportamentul de fidelitate în cuplu, comportamentul actual este altul. Această discrepanţă dintre comportamentul normativ şi comportamentul actual poartă numele de devianţă şi reprezintă un domeniu major de cercetare sociologică.

Subcultura şi anticultura

Este evident că o cultură nu poate fi omogenă. În momentul în care un segment al societăţii se comportă semnificativ diferit faţă de mediul social, vorbim despre apariţia unei subculturi. O subcultură reprezintă un grup social care trăieşte în mediul cultural general al unei societăţi însă îşi păstrează setul propriu de valori, normele, stilul de viaţă şi chiar limba. Cel mai elocvent exemplu de subcultură în România este reprezentat de rromi. Avem aşadar o subcultură pe criterii etnice care, deşi trăieşte în spaţiul cultural românesc, de cele mai multe ori îşi păstrează caracteristicile individuale ale culturii proprii. Existenţa subculturilor poată să pară, la prima vedere, ca non-conformistă. De fapt, membrii subculturii respective se conformează unui alt set de norme, care la rândul lor pot să devieze de la normele sociale generale. Faptul că rromii vorbesc tare, se îmbracă altfel, cerşesc sau fură poate fi considerat devinat în raport cu normele societăţii româneşti. Dacă ne raportăm însă la subcultura lor, dacă luăm în considerare istoria şi originea acestora, vom constata că aceste comportamente sunt valorizate în cadrul societăţii rrome, fac parte din subcultura lor. Totuşi, unele comportamente încalcă flagrant normele societăţii generale. Furtul cerşetoria sunt doar câteva comportamente incluse în această categorie. Pute vorbi în acest caz de subcultură? Iată că o subcultură respectă totuşi normele sociale generale, deşi prezintă un set de valori proprii. În acest caz vorbim de anticultură. Anticultura este reprezentată de grupurile sociale care au valori, interese, credinţe şi stiluri de viaţă în contradicţie cu cele acceptate de cultura generală. Este, dacă doriţi, o respingere radicală a normelor sociale generale. Rromii se află undeva la graniţa dintre subcultură şi anticultură. Grupurile stradale, găştile de cartier, bandele de infractori reprezintă cel mai bun exemplu de anticultură.

Am văzut până acum că o cultură reprezintă un stil de viaţă. În anumite privinţe cultura conţine o limită teritorială ce grupează un anumit număr de persoane. Va trebui să facem aşadar distincţia între cultură şi societate. O societate reprezintă o populaţie ce partajează acelaşi teritoriu şi este unită pe criterii economice şi politice. De cele mai multe ori, membrii unei societăţi împart şi aceeaşi cultură, însă sunt cazuri în care mai multe culturi se regăsesc la nivelul aceleiaşi societăţi. Statele Unite ale Americii reprezintă o societate în care putem regăsi o multitudine de culturi.

Determinanţi ai comportamentului uman

La nivel mondial, oamenii au foarte multe lucruri în comun. Problema care se pune este aceea dacă omenirea găseşte aceleaşi tipuri de răspuns la solicitările din mediu pe cale instinctuală, mecanismul fiind unul genetic sau pe cale culturală. Vorbim astfel de cultura universală, ce reprezintă modele comportamentale regăsite în toate culturile.

Determinanţi biologici

În momentul în care găsim aceleaşi modele de comportament la nivelul societăţii europene şi la nivelul triburilor din Amazon, este uşor de presupus faptul că ar exista un fond biologic comun, de natură genetică. Un astfel de pattern comun este dominanţa. Chiar şi în cele mai simple societăţi, bărbatul domină femeia şi adulţii domină copiii. Acest model îl întâlnim nu numai la oameni ci şi la anumite specii de animale, întrebându-ne dacă comportamentul dominant nu este cumva de natură genetică. Pornind de la această întrebare, sociologii au început să fie interesaţi de evoluţie, în special de determinismul biologic. Deşi perspectiva acestui determinism a fost puternic criticată, totuşi a permis crearea unei noi discipline, sociobiologia, care studiază bazele biologice ale tuturor formelor de comportament uman. Ideea fundamentală a acestei discipline este aceea că biologia şi cultura interacţionează în determinarea comportamentului. Cultura este influenţată de bazele biologice care la rândul lor sunt alterate de influenţele culturale. Cele mai importante arii de interes ale acestei discipline se referă la comportamentul parental, diferenţele biologice între bărbat şi femeie, origine biologice ale violenţei.

Am văzut deja faptul că limba reprezintă fundamentul culturii, permiţând acumularea şi transmiterea experienţei. Deoarece omul este singura specie capabilă să folosească limbajul, cultura este şi ea exclusiv umană. Suntem singura specie capabilă să se adapteze mediului atât prin cultură cât şi biologic. Studiile făcute pe primate (cimpanzei şi gorile) au arătat însă că şi acestea pot învăţa să folosească simboluri şi limba, demonstrând existenţa capacităţii de gândire abstractă şi comunicare la maimuţe (Premack, 1972; Rumbaugh, 1973, Patterson, 1978). Un element esenţial care distinge omul de maimuţe este faptul că acesta nu are numai capacitatea de a învăţa limba, dar are şi capacitatea de a o preda, de a transfera ceea ce a învăţat la alţii. Astfel, cultura prezintă o serie de caracteristici care o fac într-adevăr unică fiinţei umane:

Cultura este învăţată. Nu se transmite genetic ci poate fi învăţată în urma interacţiunii cu alţi oameni;

Cultura este gândită. Este proprie omului şi se transmite simbolic prin limbaj. Fiecare generaţie acumulează cunoştinţe şi experienţă pentru generaţiile care vor urma;

Cultura este normativă. Ne spune cum şi când să acţionăm, ce comportament să avem;

Cultura permite rezolvarea de probleme. Ne ajută să ne adaptăm problemelor cu care ne confruntăm în mediul biologic şi social;

Cultura este relativă. Trebuie evaluată din perspectiva modului în care permite unei societăţi să se adapteze. Nu pot exista criterii universale de evaluare, nu există cultură bună sau rea ci evaluarea ei se face numai contextual.

Determinanţi culturali

Determinanţii biologici ai culturii explică de ce oamenii acţionează în acelaşi fel sub anumite aspecte însă nu pot explica de ce societăţile diferă unele faţă de altele. Am văzut că nu putem vorbi de transmiterea genetică a culturii, aceasta nu este instinctivă ci mai degrabă compusă din modele învăţate prin interacţiunea dintre oameni. Faptul că din punct de vedere cultural societăţile diferă unele faţă de altele, nu ne permite să evaluăm o cultură decât în contextul societăţii respective. Acest lucru poartă numele de relativism cultural. În anumite triburi din Africa, mamei nu-i este permis să vorbească sau să atingă primul şi al doilea copil născut, exceptând alăptatul. Întreaga afecţiune este dată de bunici sau mătuşi. Motivul acestei norme este evitarea unei direcţii afective unice între mamă şi copil. Afectivitatea şi loialitatea copilului trebuie dirijată în interesul grupului şi nu doar în direcţia mamei, determinând pe termen lung o fidelizare perfectă şi o integrare excelentă a copilului în societate. Este aceasta o normă bună sau o normă rea? Poate pentru societatea omenească pare un barbarism, însă pentru acea societate s-a dovedit benefică, norma contribuind la creşterea solidarităţii şi coeziunii grupului. Conform relativismului cultural, nu putem vorbi despre practici universal bune sau universal rele. Binele şi răul sunt concepte relative şi nu absolute.

Tendinţa de a considera valorile şi normele propriei culturi ca un standard şi a evalua alte culturi prin perspectiva acestora poartă numele de etnocentrism. Acesta reprezintă o serioasă barieră în calea interacţiunii popoarelor din diferite culturi determinând confuzii şi interpretări eronate. Uciderea copiilor, sacrificiul sau canibalismul tindem să le interpretăm ca şi comportamente universal nocive, însă şi la ora actuală există culturi pentru care sunt valori. Este aproape imposibil să facem judecăţi de valoare referitoare la aceste tipuri de acţiuni deoarece nu cunoaştem absolut deloc valorile culturale ale societăţii respective. În baza etnocentrismului s-au manifestat poate cele mai atroce

crime din istoria civilizaţiei occidentale. Să ne amintim de conchistadorii spanioli, exterminarea indienilor americani, inchiziţia din perioada evului mediu.

Singurul aspect benefic al etnocentrismului îl reprezintă posibilitatea de manifestare a controlului social. Învăţăm să urmăm normele culturii noastre deoarece considerăm că sunt corecte. Evoluţia unei societăţi bazată pe conformism nu poate exista în absenţa etnocentrismului.

Variaţiile culturale

Dacă cultura îşi propune să rezolve probleme relativ comune, universale, cum de există o asemenea variabilitate a modelelor culturale? Care sunt factorii care determină acest lucru? O parte din această variaţie poate fi explicată prin condiţiile de mediu. Alte explicaţii pot include izolarea, tehnologia sau temele culturale dominante. Fiecare dintre aceste aspecte pot afecta elaborarea culturii şi dezvoltarea societăţii.

Condiţiile de mediu

De ce sunt românii diferiţi de japonezi, americani, suedezi sau indieni? Una dintre posibilele explicaţii ar fi aceea că structura genetică este determinată de mediul fizic. Clima caldă sau rece, solul fertil sau arid, vegetaţia, animalele, ploile, toate reprezintă condiţii de mediu la care oamenii trebuie să se adapteze. Aceste condiţii de mediu dintr-o zonă reprezintă structuri pe baza cărora se manifestă evoluţia culturală a unei societăţi. Un mediu natural musonic, caracterizat prin două anotimpuri permite unei societăţi conştientizarea acestui climat şi rolul pe care-l are în supravieţuire. O astfel de societate poate fi caracterizată prin anxietate în faţa naturii şi pe dezvoltarea unui culturi bazată pe ceremonii religioase.

În societatea modernă, prezenţa cutremurelor, ca în Japonia, poate determina acţiuni ale guvernului, găsirea soluţiilor pentru situaţii de criză, poate conştientiza necesitatea refacerii periodice a culturii materiale.

Izolarea

Atunci când un model cultural evoluează în urma unei necesităţi de adaptare la condiţiile din mediu, absenţa contactului cu alte societăţi permite perpetuarea acelui model cultural. Izolarea poate fi determinată de condiţii geografice sau sociale. Dacă triburile din Amazon au fost, până recent izolate din considerente geografice, anumite comunităţi se izolează pe criterii sociale. Comunităţile religioase, cum ar fi Amish sau Jonesville se izolează social, păstrând stilul de viaţă din secolul XIX, pentru a nu permite culturii generale să influenţeze subcultura creată pe baze religioase.

Un factor important ce afectează izolarea este etnocentrismul. Deoarece noi tindem să apreciem alte culturi prin prisma normelor şi valorilor proprii culturii noastre, vom crea o barieră la intersecţia cu alte culturi, barieră ce facilitează izolarea.

VVAALLOORRII,, AATTIITTUUDDIINNII ŞŞII OOPPIINNIIII

1. Unele precizări conceptuale

Ca definiţii minimale, putem spune că valorile reprezintă principii generale despre ceea ce este dezirabil, despre ceea ce e demn de urmat în viaţă, atitudinile fiind poziţiile relativ stabile faţă de obiecte, indivizi, situaţii etc. şi faţă de propria persoană, iar opiniile sunt păreri, reacţii exprimate verbal şi uşor schimbătoare faţă de aceste diverse aspecte. Într-o substanţială măsură, valorile se transcriu în atitudini, iar atitudinile se exprimă şi se specifică în opinii.

Precizări legate de noţiunea de valoare:

1. Valorile în calitatea lor de principii generale despre ceea ce e dorit, funcţionează

atât la nivel societal şi grupal, cât şi la cel individual. Se vorbeşte despre “sisteme de valori”, “orientare axiologică” sau “scară de valori” - expresii foarte apropiate ca înţeles - avându-se în vedere oricare dintre cele trei niveluri. Mai mult, valorile devin operante numai dacă sunt internalizate de către indivizi. Apoi, a deduce sistemul de valori efective specific unei culturi -

şi nu doar versiunea sa declarată la nivel abstract - presupune studierea mentalităţilor şi conduitelor individuale. Totuşi, individualismul metodologic nu trebuie absolutizat nici aici, pentru că valorile există şi la nivel supraindividual, fiind promovate de către structuri şi instituţii sociale (şcoală, familie, biserică, mass-media etc.) Acceptabilă pare teza, avansată cu mai bine de jumătate de secol în urmă în antropologia culturală, a cauzalităţii circulare dintre specificul cultural şi personalitatea individului, în sensul că o anumită matrice culturală produce, prin socializare şi educaţie, un anumit tip de personalitate, care, la rândul ei, crează o cultură specifică.

2. Valorile au statut de motive acţionale. Adică, odată interiorizate, ele nu reprezintă

doar simple “stiluri” de conduită, ci şi propensiuni ale acesteia. De pildă, nu e vorba dacă

ajung sau nu să realizez ceva frumos, ci dacă urmăresc realizarea Frumosului ca atare. Tot aşa pentru Bine, Dreptate, Echitate etc. Există, altfel spus, în termeni maxweberieni, o “raţionalitate axiologică”, raţiunea de a acţiona fiind tocmai aceea de a traduce în fapte anumite valori umane.

3. Nu puţini sunt însă specialiştii care contestă valorilor caracterul de forţă motivaţională, în calitatea lor de date universale. Universale nu neapărat numai în sensul de valori general umane, dar chiar şi în acela referitor la rolul lor de principii transsituaţionale. Multe studii de teren şi experimentale de sociologie şi psihologie socială arată că practicarea concretă a valorilor şi normelor diferă atât de mult de la situaţie la situaţie încât acestea îşi pierd eficienţa lor de operatori motivaţionali universali, de raţionalitate axiologică. Valori, norme şi criterii morale (ca just-injust) - spun asemenea cercetări empirice - sunt construcţii mentale ale actorilor sociali, în funcţie de particularităţile situaţiei, natura şi scopul activităţii, consecinţele anticipate. Construcţiile sunt, aşadar, contextuale.

R. Boudon (1995) crede că tensiunea epistemică dintre universal şi contextual, în domeniul judecăţilor morale, al axiologicului în general, se poate rezolva printr-o abordare cognitivistă. Soluţia propusă ar fi următoarea. Există o raţionalitate axiologică, dar nu una general valabilă. Opţiunile valorice morale ale indivizilor vor fi altele în funcţie de tipurile de situaţii (contexte); pentru parametrii identici, însă, raţionamentul este universal. Ca şi în matematică, de la aceleaşi axiome se ajunge la aceleaşi concluzii.

4. Numeroasele studii empirice converg însă cu datele oferite de practica istorică şi

cotidiană infirmând contextualismul pur şi raţionalitatea exclusiv pragmatică. E greu de admis că putem explica constanţa comportamentală a indivizilor şi grupurilor fără existenţa unor principii orientative de viaţă (valori); şi, de asemenea, de a explica foarte ridicata consensualitate de gândire şi comportament în cadrul multor culturi şi subculturi. Pe de altă parte, nici viziunea “valorilor veşnice”, imuabile, general valabile, cu acţiune mecanică nu e productivă. Ca şi alte “fapte sociale” ele sunt supuse presiunilor situaţionale, interpretărilor şi schimbărilor.

5. Termenul de “valoare’ este asociat frecvent, în abordările sociologice, cu cel de

“normă”. Nu de puţine ori apare astfel expresia “sistemul de valori şi norme”. Mai mult, în deceniile din urmă, conceptul de valoare a fost abandonat de mulţi sociologi în favoarea celui de normă. Aceasta întrucât normele sociale par mult mai uşor de operaţionalizat şi de identificat în comportamentul uman, dizolvând cumva valorile. Desigur, aici este şi o chestiune de limbaj: poţi spune “echitate” (valoare) sau “norma echităţii”.

Dincolo de exprimare însă, considerăm, urmându-l pe M. Rokeach (1973), că între valori şi norme există şi deosebiri de conţinut. Valorile sunt prescrieri mai generale ale modului de comportament, ale fixării de scopuri şi subscopuri decât normele sociale. Acestea din urmă ne spun cum să ne comportăm în împrejurări date, fără a constitui mobiluri ale organizării vieţii cu bătaie pe termen lung. Valorile reprezintă baza pentru acceptarea sau respingerea unor norme specifice. A saluta pe cunoscuţi este o normă, dar nu valoare propri-zisă. Normele sociale, chiar însuşite şi practicate cu un anumit automatism de către indivizi, le apar acestora mai exterioare (dacă putem spune aşa), mai impersonale decât valorile, care sunt resimţite a fi ancorate mai intim în eu.

În ceea ce priveşte celelalte două concepte, cel de atitudine şi de opinie următoarele note sunt mai importante pentru înţelegerea şi corecta utilizare a lor.

a. Atunci când luăm o poziţie (atitudine) faţă de ceva sau de cineva, avem de a face

cu o strânsă împletire de procese cognitive, afective şi conative: evaluarea, aprobarea sau dezaprobarea obiectului atitudinii noastre (componenta afectiv-apreciativă) se bazează întotdeauna pe informaţii, informaţii ce pot fi, bineînţeles, mai mult sau mai puţin ample şi concrete (componenta cognitivă). Atitudinea este totodată şi o predispoziţie de a acţiona, un vector motivaţional (componenta conativă).

b. Atitudinea are un caracter relativ stabil în timp, îm multe definiţii atitudinile fiind

caracterizate ca “sisteme durabile de evaluări”. Atitudinile sunt mai rezistente la schimbări

decât cunoştinţele pure, tocmai pentru că în ele este prezentată dimensiunea afectiv- axiologică.

c. Atitudinea este o variabilă latentă, ceva interior şi virtual, deşi se originează

preponderent în sociocultural. În relaţiile şi activităţile cu exteriorul, la rândul ei determină relaţii şi activităţi. Graţie unităţii de atitudini şi comportament (inclusiv cel verbal), este posibilă cunoaşterea şi modificarea atitudinilor prin intermediul comportamentului (şi invers).

d. Cele mai multe definiţii ale atitudinii consemnează ca notă specifcă a ei, faţă de

alte manifestări psihice, orientarea spre un obiect, bipolaritatea. Între cei doi poli (pro şi

contra), există un continuum, atitudinea putând fi mai mult sau mai puţin favorabilă sau nefavorabilă, astfel încât ea are diferite grade de intensitate. Pe acest principiu sunt construite scările (scalele) de atitudine şi multe chestionare. Postulatul teoretic al continuumului bipolar nu este însă atestat întotdeauna în cercetările empirice (punctul zero, de mijloc, al continuumului poate fi saturat de necunoaştere, răspunsuri neutre, ambigue sau ambivalente sau chiar de stări conflictuale).

e. Constituite la nivelul personalităţii umane într-un sistem, atitudinile nu sunt

echiponderale nici ca generalitate şi centralitate şi nici ca energie motivaţională. Cele mai generale şi centrale se schimbă mai greu decât cele periferice şi specifice pentru că implicarea eului în primele este mai profundă şi pentru că schimbarea lor are consecinţe mai importante asupra întregului sistem.

f. Opinia este expresia verbală a atitudinii dar nu este singura ei expresie. În calitatea sa de variabilă latentă, de “interior”, atitudinea se manifestă, deasemenea şi prin semantica gestico-posturală şi prin actele de conduită propriu-zise (comportamentul deschis). Uneori, mai ales la nivelul de popularizare, comportamentul este tratat ca o componentă a atitudinii, dar, din cele prezentare anterior, diferenţa dintre ele apare ca foarte evidentă. Cu atitudinea interferează puternic, în schimb, intenţia comportamentală, care este tot un parametru intrinsec conştiinţei.

Referindu-ne mai direct şi de o manieră sintetică la raportul valori-atitudini-opinii, putem afirma că cele trei componente descriu stări caracteristice care diferă între ele după gradul de generalitate, centralitate (profunzime) şi stabilitate, structurându-se într-un model ierarhic: valorile apar apar ca principii generale şi de mare stabilitate referitoare la modurile de comportament sau scopurile ultime ale existenţei, fiind central şi profund angajate în configuraţia şi dinamica personalităţii; atitudinile exprimă valorile, sunt modalităţi de operaţionalizare şi instrumentalizare ale acestora, având totuşi un grad mai mare de centralitate şi durabilitate decât opiniile, care apar mai fluctuante. M. Rokeach (1973) susţine în acest sens că atât la nivel individual, cât şi la cel al comunităţilor umane, valorile sunt de ordinul zecilor, atitudinile de ordinul sutelor, iar opiniile de ordinul miilor sau zecilor de mii.

Din acest model rezultă că studierea valorilor şi atitudinilor - şi a schimbării lor - nu poate fi realizată în mod pertinent doar prin întrebări de opinie, cu atât mai puţin prin unele simpliste. Să mai observăm, totodată, că modelul şi distincţiile conceptuale sunt mai uşor de realizat speculativ, ca tipuri ideale, ele fiind mai geru de transpus şi regăsit în instrumente metodologice. De altfel, nici la nivel teoretic şi semantico-lingvistic discuţiile nu sunt atât de tranşante şi clare. De exemplu, prin expresia atât de des utilizată atitudinea faţă de lume şi viaţă” nu se desemnează un set de valori? Tot aşa, considerând valorile ca “fapte sociale” nu este normal să spunem “atitudinea faţă de valori” ? În fine, multe cercetări empirice arată cu mare claritate că există opinii (specifice) foarte stabile.

În ciuda acestor dificultăţi practice de separare a planurilor pe care se găsesc conceptele menţionate, important este să fim conştienţi de distincţiile dintre ele, de faptul că e vorba de entităţi de natură foarte diferită, ceea ce implică apelul la instrumente specifice pentru studierea lor. Pericolul pe care îl reprezintă, din acest punct de vedere, exploatarea superficială şi fără discernământ a datelor obţinute prin anchete şi sondaje este acela de a face salturi şi extrapolări nepermise de la opiniile culese prin chestionar la atitudini şi valori.

OOPPIINNIIAA PPUUBBLLIICCĂĂ,, MMEENNTTAALLIITTAATTEE,, CCOOMMPPOORRTTAAMMEENNTT

1. Definirea opiniei publice

Conceptul de opinie publică este un concept central în abordarea problematicii anchetei şi sondajului.

B. Hennessy (1985) - cotat ca unul dintre cei mai mari experţi în problemă - defineşte

un complex de preferinţe exprimate de un număr semnificativ de

persoane cu privire la o problemă de importanţă generală”. Pentru a înţelege mai bine ce este opinia publică, e nevoie să vedem cere sunt principalele ei elemente (detectabile în definiţia de mai sus şi în altele de largă circulaţie).

1. Aprecierea unei probleme ca fiind de o importanţă generală presupune că sunt

îndeplinite cel puţin două condiţii. Mai întâi, că este vorba de o chestiune disputată, controversată. În sens propriu, părerile nu pot fi despre cunoştiinţe certe, despre evidenţe. Ar fi hilar să spui: “părerea mea este că 1 + 1 = 2” sau că “Bucureştiul este capitala României” sau că “oamenii ar trebui să trăiască mai bine”. Desigur, sunt subiecte de opinie publică

pentru care consensualitatea e foarte mare, dar acolo unde acordul este unanim sau cvasiunanim, înseamnă că el se întemeiază pe tradiţii, pe un cod moral de bază şi apare mai puţin ca o expresie a opiniei publice. În al doilea rând, nu orice problemă (chiar disputată) face obiectul opiniei publice, ci numai aceea care are o relevanţă, o importan