P. 1
Daima_iunie2011

Daima_iunie2011

|Views: 369|Likes:
Published by valer_crushuveanlu

More info:

Published by: valer_crushuveanlu on Jul 12, 2011
Copyright:Attribution Non-commercial

Availability:

Read on Scribd mobile: iPhone, iPad and Android.
download as PDF, TXT or read online from Scribd
See more
See less

12/26/2012

pdf

text

original

Revista DAIMA apare sub egida Asociaţiei Culturale a Comunităţii Armâne din Tulcea

ADRESA REDACŢIEI: Tulcea, str. Babadag, bloc B2, sc. C, parter
(sediul filialei Comunităţii Armâne)

SUMAR
l DAIMA, cei şase ani de acasă .......................................1 l Manifestările culturale DAIMA .....................................2 l Anastase Hâciu - Contribuţii la stabilirea psihologiei poporului aromân ...........................................................3 l Cornel Cotuţiu - Sunt mândru că am prieten aromân .................................................. 7 l Anastase Hâciu - Moscopole - Mecca aromânilor .........8

www.daima.ro e-mail: giica2003@yahoo.fr TELEFON: 0722 555 983 REDACŢIA Sterică Fudulea Elena Nurciu Simona Pufleni Alina Nicoleta Rafticu Cristiana Şacu

l Mariana Bara - Contribuţii la studiul armânei literare ..... 11 l Dumitru Carabaş - Onomastica aromânilor din România ..................................................................16 l Nicolae Cuşa - Colonizarea aromânilor în Cadrilater .....................................................................20 l Thede Kahl - Aromânii din Grecia ...................................22 l Gică Godi - Poezii ........................................................ 25 l Rezoluţia armânilor ........................................................27 l ... Şi noi am fost la Moscopole ....................................29 l Academia Română recidivus ........................................30

FONDATOR şi REDACTOR COORDONATOR

l Pavel Fane - Nuntă armânească la Călăraşi ................. 35 l Gică Gică - Interviu cu prof. univ. Emilian Bold .............36 l Gheorghe Şeitan - Armânii şi civilizaţia vedică .........38

PROF. GICĂ GICĂ
Layout S.C. KAROGRAF S.R.L. Tulcea str. Gavrilov Corneliu nr. 302, et. 1 www.karograf.ro

l Kira Iorgoveanu - Mantsu - Recuperarea identităţii armânilor în mileniul III .............................39 l Elena Nurciu - Cărţi, ziare şi reviste despre aromâni .......................................................... 44 l ALBUM DAIMA 49

REVISTA SE DISTRIBUIE GRATUIT
ISSN: 1841 - 5121

D A I M A

I u n i e 2 0 11 , N r. 1 5

DAIMA - cei şase ani de acasă
În august 2005 a apărut primul număr al revistei DAIMA. A fost un moment emoţionant şi unic. Pentru prima dată, armânii din Tulcea aveau o revistă. Cu o redacţie formată din elevi, studenţi şi absolvenţi de studii universitare, am făcut primul pas în universul presei scrise. Subintitulată „revistă de opinie, cultură şi spiritualitate”, DAIMA a devenit un mijloc de păstrare şi promovare a tradiţiilor şi culturii armâne. Până în prezent au apărut 14 numere şi sperăm ca în continuare să găsim fondurile necesare pentru anii care urmează. În cele aproape 1.000 de pagini au fost evocate momente importante din istoria armânilor, din activitatea unor personalităţi armâne, precum şi activităţile culturale organizate de comunitatea armânilor din Tulcea. Revista DAIMA şi-a propus să se adreseze tuturor tulcenilor, indiferent de etnie. Multe articole au fost scrise şi vor fi scrise în armână, deoarece dorim să-i iniţiem pe cei tineri într-o cultură care se transmite mai mult pe cale orală. În paginile revistei au fost publicate opinii pro şi contra privind chestiunea armânească. Am lăsat cititorilor dreptul de a judeca şi de a ne judeca în privinţa conţinutului revistei. În cei şase ani am reuşit să organizăm multe manifestări culturale pe care le-am intitulat „Întâmplările culturale armâne DAIMA”. Prezenţa unui număr mare de armâni la aceste „întâmplări” a fost pentru noi o dovadă că armânii au aplecare pentru orice activitate care implică şi ne implică în cunoaşterea şi păstrarea tradiţiilor şi culturii noastre. Ne mândrim că exemplare din revista DAIMA au ajuns la comunităţile armâneşti din Grecia, Albania, Macedonia, Franţa, Germania, SUA, Canada şi Australia.
1

Ne-am propus ca revista să apară trimestrial, dar acest lucru nu a fost posibil. Din anul 2009 criza financiară s-a făcut simţită şi în rândul comunităţii armâne. Greutăţile financiare ne-au determinat să reducem numărul de exemplare şi revista să apară semestrial. În februarie 2010, prin efortul financiar al comunităţii armâne din Tulcea, am realizat ALMANAHUL DAIMA care s-a bucurat de o bună primire din partea tuturor cititorilor. Din păcate oferta a fost mai mică decât cererea. La împlinirea a şase ani de la apariţia primului număr al revistei DAIMA, aducem calde mulţumiri tuturor celor care, prin efortul lor financiar, au făcut posibilă editarea celor 14 numere. Mulţumirile noastre se îndreaptă în mod deosebit către următorii sponsori: Inge Mihai, Şeacu Dumitru, Şacu Mihai, Şacu Stere, Mergeani Nicea, Caraman Mitre, Puflene Stere, Puflene Costa, Sterică Fudulea şi Enache Dumitru. Ca redactor - coordonator, mulţumesc pe această cale tinerilor care şi-au găsit timp pentru editarea revistei şi am în vedere pe Simona Puflene, Cristiana Şacu, Elena Nurciu, Doina-Florina Costache, Nicoleta Rafticu, Nicoleta Bazbanela, Emil Carageorge, Ionuţ-Lucian Puerava şi Sterică Fudulea. Am avut o bună colaborare şi cu presa locală (au apărut semnale despre revisat DAIMA în ziarele „Delta”, „Obiectiv”, „Acum”). Am împlinit şase ani şi vom sărbători acest eveniment prin lansarea numărului 15 la sfârşitul acestei luni. Revista DAIMA va fi alături de comunitatea armână în spiritul unei legături exprimate prin îndemnul DAIMA DEADUN. G.G.

D A I M A

I u n i e 2 0 11 , N r. 1 5

Din nou despre

Manifestările culturale DAIMA
Unul din obiectivele comunităţii armâne din Tulcea a fost să organizeze cât mai multe manifestări culturale pentru cunoaşterea şi promovarea tradiţiilor. Acest obiectiv a devenit o realitate odată cu apariţia primului număr al revistei DAIMA. Am numit aceste manifestări „întâmplări culturale” deoarece pe lângă lansarea revistei, au fost invitate formaţii artistice şi interpreţi de muzică populară armânească. Până în anul 2010 activităţile culturale se organizau de patru ori pe an, ultima fiind prilejuită de lansarea ALMANAHULUI DAIMA, în februarie 2010. La fiecare eveniment au participat invitaţi din partea instituţiilor locale, a presei locale şi foarte mulţi tineri armâni. Dacă la început participarea tinerilor a fost mai timidă, numărul lor a ajuns în august 2009 la peste 150. Manifestările culturale au avut şi invitaţi din cadrul comunităţilor din Constanţa, Călăraşi, Bucureşti, Timişoara şi Slobozia. O notă aparte au dat-o pişcotarii. Ştim că ei sunt nelipsiţi de la asemenea manifestări, dar am observat că am ajuns să avem şi pişcotarii noştri. Ei au fost, adesea, cei mai critici cititori ai revistei, dar şi cei care au făcut publicitate manifestărilor noastre. Manifestările culturale s-au întrerupt odată cu lipsurile financiare care nu au mai permis apariţia revistei DAIMA. În acest moment activităţile vor fi reluate prin lansarea numărului 15 al revistei DAIMA la Restaurantul Imperial. Redacţia
2

D A I M A

I u n i e 2 0 11 , N r. 1 5

Contribuţii la stabilirea psihologiei poporului aromânesc
Anastase Hâciu Sufletul aromânului – luat ca putere de percepere, emotivitate şi acţiune – se prezintă ca un organism echilibrat, ca o sinteză fericit închegată, capabil să prindă aspectele reale şi ideale ale vieţii şi să le prelucreze potrivit structurii sale originare. Pentru ochiul cel mai puţin obişnuit cu analiza sufletească, răsare, totuşi, ca primă şi predominantă caracteristică a vieţii psihice aromâneşti, facultatea voinţei, menţinută în echilibru de prudentă şi de energie aspră, dar exteriorizată prin reacţiune hotărâtă şi cu volum mare – în anumite cazuri, violentă. Această voinţă – tot atât de energică pe cât de tenace, rând pe rând stăpânită şi deslănţuită, impulsivă şi stăpână de sine – caracteriza deplin pe Români şi a făcut forţa lor, scrie A. Fouillée. În deosebire de Grecii moderni – cu oroare de sforţări susţinute, cu aplecare spre lenevire agitată şi mereu ocupată, capabili de mult sgomot, dar de puţină treabă, flecari mai ales – Aromânii au făcut impresia unor oameni tăcuţi, ba chiar ursuzi, dar de acţiune mereu trează, ducând totul cu perseverenţă până la capăt. În lupta grea pentru existenţă, au fost conduşi de credinţa că stă, relativ, în puterea lor să facă împrejurările inofensive, să înfrângă cerbicia legilor naturii şi piedicile omeneşti, să domine evenimentele de cari nu s'au lăsat uşor copleşiţi. De aceea, plecau în lume cu încredere în forţele proprii şi în biruinţă. Tot astfel şi Romanii – scria A. Fouillée – aveau încredere în ei şi în soarta lor. Înzestrat cu aşa structură sufletească, Aromânul a avut de călăuză în viaţă lecţiunea ce-i da realitatea cu experienţele ei şi nu s'a lăsat sedus de teorii şi de chimere amăgitoare. Pe de altă parte, ocupaţiunile lui reclamând iniţiativă, energie neadormită şi răspunderi proprii pentru a îndepărta riscurile, a fugit de automatism şi rutină, a dispreţuit ocupaţiunea
3

de slujbaşi, unde iniţiativa este nevăzută, răspunderea şi energia proprii absente, aportul personal. Perseverenţi, muncitori şi morali, ei şi-au urmărit cu stăruinţă scopul şi marea lor putere de a aştepta isbânda fără a dispera, este calitatea lor cea mai mare – scria I. Neniţescu. Foarte vrednici, negustorii lor n'au cunoscut odihna: foarte prevăzători, ei nu se avântau în afaceri decât după un lung timp de chibzuinţă şi consfătuire, dar, odată ce se hotărau la ceva, trăgeau consecinţele cu o perseverenţă extremă; aşa că, datorită tocmai acestei chibzuinţe mature şi perseverente, cazurile de nereuşită în afaceri erau foarte rari la ei; ştiau de aceea, să cumpere şi să vândă bine, în exercitarea comerţului lor; erau

D A I M A

I u n i e 2 0 11 , N r. 1 5

adevăraţi artişti, foarte vrednici şi foarte economi. Ca un atribut firesc al atitudinii faţă de viaţă, a fost şi instinctul naţional de iubire a vieţii libere. Nici un alt popor în acest colţ de lume n'a fost atât de pătruns de sentimentul neatârnării în viaţa lui politică şi socială ca poporul aromânesc. Această iubire de libertate, sinonimă cu ideeia unui cult, a fost un instinct de rasă, un atribut esenţial al fiinţei sale etnice, născut odată cu el şi perpetuat, fiindcă prin el îşi apăra cele mai scumpe ale lui bunuri: familia, moravurile şi limba şi, pentru aşi asigura viaţa lui autonomă, el, în tot decursul istoriei, a stat mereu în defensivă. * O altă latură sufletească izvorând din voinţa tenace de a birui este munca pentru muncă, munca creatoare dela cortul şi coliba ciobanului şi munca în familia burgheză. Această putere de muncă îşi avea rădăcinile adânc înfipte în tradiţie – adevăratul conducător al popoarelor, cum o numeşte Gustave le Bon. Casa aromânească făcea impresia unui stup de albine, unde femeea – singura preoteasă – radia peste tot pricepere şi energie şi propovăduia cultul muncii producătoare. Bătrâna bunică, cu ciorapul în mână sau aplecată pe războiu, cu privirea în larg, trăgând mereu cu urechea dacă cumva distinge clopotul călăuzei din fruntea caravanei fiului ei: tânăra noră, torcând lâna sau brodând firul de mătase pe gherghef, cu gândul purtată peste ţări şi mări la soţul ei plecat de amar de ani; nepoţica iubită cu gândul la tatăl, despre care a auzit doar vorbindu-se numai şi îngrijind de frăţiorii ei fragezi, cari, şi ei, ajută femeilor la depănat tortul sau la scărmănatul lânei – iată un instantaneu dintr-un interior de casă aromânească. Sau, alături de toţi ai casei, bărbaţii brodau costume albaneze, băteau aurul şi argintul, ca să scoată minunate obiecte de artă – cum atât de sugestiv ne-a zugrăvit Pouqueville o
4

noapte la Călaru. Adesea, femeile aromânce ajutau pe soţul lor în ocupaţiunile negustoreşti, ba, se ocupau de afaceri ce le fac de obiceiu bărbaţii, iar prin ţările slavone din fosta monarhie s.-ungară se întâlneau în profesiuni de sine stătătoare, Viaţa de familie a fost o şcoală activă, un laborator de muncă practică – copiii învăţau să cunoască bunul simţ şi puterea tainică a cărţii, a solidarităţii active şi conştiente, să muncească, să conducă gospodăria, să facă exerciţii de negoţ: cumpărând de ale casei sau mărfuri şi vânzând produsele ieşite din atelierul domestic, produse la cari se lucra nu numai cu gândul câştigului, ci şi cu acel amor instinctiv al frumosului şi adevărului, fiindcă Aromânii, ca şi vechii Eleni, n'au fost numai fabricanţi în serie şi negustori: ci şi gânditori şi artişti; învăţau în familie, să fie economi şi mai ales cumpătaţi cu câştigul realizat; pe când, departe, tatăl străbătea ţările cu caravana lui sau făcea negoţ de bancă, de coloniale şi manufactură, făcea cultură de bumbac sau de cereale, lucra argintărie, croitorie, construcţie etc. * La un popor, în lupta neostoită cu elementele naturii şi cu popoarele barbare şi hrăpăreţe, în condiţiuni unde nimic nu era statornicit, cu bărbaţi ducându-şi viaţa în streinătăţi grele şi amare, credinţa vie într'o putere supranaturală proteguitoare a fost un sprijin moral puternic în viaţa de toate zilele şi această credinţă a trebuit să coloreze toate manifestările unei vieţi sbuciumate. Femeile aromânce, întocmai ca femeile nordului din ţările de pescari, rămase singure cu toate greutăţile şi copiii acasă, erau, în familie şi la biserică, într'o rugă perpetuă de reculegere şi înălţare sufletească, pentru sufletele celor dispăruţi şi sănătatea celor bolnavi sau plecaţi în lume. Candela ardea fără preget într'un ungher al odăii: totul era învăluit în adânc mister şi în aşteptarea, la tot momentul, de veşti îmbucurătoare sau rele.

D A I M A

I u n i e 2 0 11 , N r. 1 5

Acest simţământ al unei divinităţi vii, trăind în casă şi în jurul ei ca vechii penaţi, constituia un element preţios al personalităţii familiei, un sprijin în moralitatea casnică şi în solidaritatea socială şi era concretizat în acele biserici şi mânăstiri monumentale, lăcaşuri scumpe şi frumoase, pline de fast şi de strălucire, precum era exprimat şi în acele paraclise închinate Domnului şi Sfintei Fecioare, presărate – ca la Călaru – dealungul drumului caravanelor. Urmăreau ca, odată în viaţă, să facă un pelerinaj la Sf. Mormânt şi să poarte numele de Hagiu, atât de des întâlnit la ei. Ei purtau cu sine credinţă vie şi scumpă peste tot unde peregrinau în activitatea lor. Ca să întregim fisionomia sufletească a Aromânului, trebuie să menţionăm încă un caracter de rasă tot aşa de imuabil şi anume marea sete de cultură – cu ţeluri totodată utilitariste şi ideale. Din cele mai vechi timpuri, au avut şcoli elementare sau colegii de înaltă cultură, ca la Ianina, Moscopole, Metova, Cojani, Castoria şi Larisa; adesea trimiteau pe tineri la universităţi streine sau în ţările apusene, ca să înveţe o meserie şi arta de a face comerţ. La ridicarea şi întemeierea şcolilor, contribuia nu un neam organizat în sat, ci un simplu popor ce se guverna prin sine însuşi. Ca şi în Anglia, „şcolile se înfiinţau de

entusiaşti ai culturii şi de suflete generoase şi li se lăsau înzestrări pentru a li se asigura existenţa. Pouqueville, ca şi alţi cercetărori, au găsit în casele lor biblioteci cu cărţi franceze şi italiene şi cu bune ediţii de clasici greci, cari, pentru strein, sunt o binefacere. Într'o vreme când în state organizate exista o problemă gravă a analfabetismului, la acest popor – scrie Weigand - n'a existat în ultimul timp analfabet, la femei ca şi la bărbaţi. Aromânii au fost – după fericita expresie a istoricului N. Iorga – mari creatori de cultură în Balcani. Sub raport, au avut şi un dictom înţelept: „Omul neînvăţat, oricât de bogat ar fi, slugă la cel învăţat va fi”. Munca şi economia, perseverenţa, dorul de libertate, de patrie şi de învăţătură, credinţa adâncă, etc au fost instincte naţionale, caractere de rasă şi au făcut parte din moravuri cari s'au născut odată cu poporul şi s'au perpetuat dealungul vremurilor mai ales prin femeie, ce o putem asemăna cu femeea romană din epoca de glorie şi de asprime în moravuri – fiindcă, privită în intimitatea ei, însăşi origina familiei este romană. Moravurile au fost mai aspre ca la toate popoarele balcanice, iar în oceanul tuturor nesiguranţelor şi tulburărilor, numai familia a fost pe punctul de reazem, pârghia şi axa nemişcată în jurul căreia s'a menţinut mereu trează conştiinţa de rasă şi a dus, mai departe, normele morale ce s'au produs în mod firesc şi, la rândul lor, au menţinut-o trainică şi tot ea a fost în miniatură gospodărirea unei comune şi a unui întreg popor. Oriunde s'au dus, Aromânii au pus în aplicare regulele de gospodărie învăţate în sânul familiei. Deosebit de sfera ideii de familie care era foarte largă, conţinutul acesteia este, pe cât de bogat, pe atât de impunător. Personalitatea familiei o constituie un mănunchiu de virtuţi cardinale, evoluate în puternice instincte de rasă şi anume: autoritatea nediscutată a tatălui şi
5

D A I M A

I u n i e 2 0 11 , N r. 1 5

respectul sacru pentru tot ce este bătrân: curăţenia în legăturile matrimoniale, dragostea de limbă, credinţa şi tradiţia libertăţii, munca organizată şi continuă, tăria de caracter, un spirit de iniţiativă ce n-a cunoscut înfrângerea. Din toate acestea, răsăreau ca flori naturale: o supunere fără murmur faţă de şeful familiei – pater familias; credinţa vie într'un tată a tot puternic dela care cel dintâiu îşi trăgea puterile; un simţământ de demnitate şi discreţie aspră, orânduială estetică în gospodărie şi în munca săvârşită, respectul pentru profesiunea tatălui, solidaritatea şi devotamentul în raporturile dintre membrii ei; economia, simţul de cumpătare, şi de proprietate cari îi asigură libertatea şi independenţa, ospitalitatea caldă, bunul simţ, curajul, încrederea în sine şi avântul în necunoscut după câştig – cu un cuvânt, o individualitate puternică şi sigură de sine. Toate acestea erau imperative categorice şi nu porunci mecanice, pornite din adâncul sufletului care se exprima prin ele, fiindcă ele erau însuşi sufletul, iar prin practică de veacuri, au devenit deprinderi adânc săpate, s'au îmbrăcat în carapacea solidă a instinctelor, ca să devină caractere imuabile de rasă.
6

Înarmat cu aceste virtuţi, adesea cu o mică sumă împrumutată pentru biletul de călătorie, tânărul aromân, abia răsărit, necunoscând măcar capitala districtului, cunoscător doar al dialectului său fără valoare socială dincolo de hotarele regiunii sau ale satului natal, se avânta în largul lumii, muncea cu perseverenţă, câştiga averi, se impunea mediului strein şi biruia. Cunoscător doar al cetitului şi, totuşi, ştiutor a toate; sărac, dar în stare să stoarcă aur din piatră seacă: prieten cu streinii şi veşnic cu sufletul acasă; fără alte mijloace şi arme decât voinţa şi dorul de a birui şi, totuşi, în stare să înfrunte şi să se strecore prin orice primejdii şi neajunsuri; conservator ireductibil şi, totuşi, adaptabil la toate împrejurările; dornic de cultură şi de prestigiu, iubitor de averi şi de glorie, în stare să facă salturi pentru alţii ameţitoare. Aromânii şi-au adus aportul la civilizaţia umană şi onoarea şi-au fost salvat-o, căci, dacă n'au putut cuceri lumea cu sabia, au servit-o prin tăria ideilor morale şi au cucerit-o prin banul lor câştigat prin mari străduinţi, dar înzecit prin sfânta economie, ca, pe urmă, să-l pună din nou în serviciul binelui, culturii şi al artei.

D A I M A

I u n i e 2 0 11 , N r. 1 5

„E O MÂNDRIE SĂ POŢI AFIRMA:

SUNT PRIETENUL UNUI AROMÂN”
Cornel Cotuţiu Mă refer la doi distinşi aromâni, pe care i-am cunoscut mai de-aproape, bărbaţi pentru care literatura a însemnat o şansă de iradiere a sensibilităţii şi gândirii lor. Teohar Mihadaş şi Ioan Cutova. Amândoi sunt legaţi de zona Bistriţei, Năsăudului şi Becleanului, fie prin profesie, fie din pricini sentimentale şi familiale. Am hotărât să extrag două fragmente, nu att evocatoare, cât şi semnificative pentru preţuirea de care s-au bucurat în aceste spaţii de cultură românească. Iată o secvenţă din volumul Saeculum, dincolo de nostalgii (2006), o antologie a scriitorilor şi artiştilor plastici, care au participat în anii 1981-1986 la întâlnirile acestui seducător cenaclu, cu întâlniri lunare, mai întâi la Dej, apoi pe Someş mai sus, la Beclean. Teohar Mihadaş era preşedinte de onoare al cenaclului, încât nu e de mirare că la împlinirea a 65 de ani de viaţă, întâlnirea „Saeculum” din luna noiembrie i-a fost dedicată lui. Au venit atunci, la Beclean, câtă frunză şi iarbă din lumea scriitoricească şi a artiştilor plastici. O apariţie extraordinară: N. Steinhardt. Din jurnalul meu, inserat în cartea amintită mai sus, extrag doar următoarea secvenţă: Sărbătoritul a primit din partea Cenaclului „Saeculum” Meritul Tinereţe fără bătrâneţe (Macel Lupşe improvizase un pergament şi o scriere adecvată), un album cu texte dedicate lui şi (din partea liceului meu) trei ştergare cusute cu motive populare. Dându-i-le, i-am spus: „Pentru Pâinile punerii nainte, iată, din partea liceului meu din Beclean, ştergarele punerii nainte.” Dl. Steinhardt a fost acelaşi vrăjitor de cuvinte. Venise cu un text scris pe vreo cinci pagini de caiet şcolar. Rostirea lui n-a putut fi o alocuţiune, ci pur şi simplu o conferinţă, plină de vervă şi miez, despre valoarea culturală a „intelectualului aromân”. I-a considerat pe aromâni un fel de aristocraţi ai gândirii şi simţirii româneşti. A încheiat aşa: „E o mare satisfacţie, e o mândrie să poţi afirma: sunt prietenul unui aromân”. Dacă Teohar Mihadaş profesor de limba română şi franceză la Bistriţa şi apoi la Năsăud (1945-1948), după care traseul vieţii sale a cunoscut dramatice contorsiuni, din pricina prigoanei comuniste, Ioan Cutova (născut în 1919 la Veria – Macedonia) îşi începe cariera didactică în 1946 la Năsăud şi o încheie în 1979 la Liceul „Andrei Mureşanu” Bistriţa. Debutează editorial cu volumul de poezii Cerc vicios (1945), căruia îi urmează, după 35 de ani, cartea Luţiafiriu şi în 1985 Lampa lui Diogene – amândouă în dialectul aromân. Tot în 1985 avea să vadă lumina
7

tiparului volumul Un veac de poezie aromână. În bibliografia sa sunt de inclus transpuneri în aromână ale unor poezii de Eminescu şi traducerea în româneşte, din greceşte, a poemului lui Stavrinos. Ultima dată când ne-am întâlnit, era la Şugăţele, faimoasa stradă a Bistriţei. Aveam o nedumerire, pe care nimeni nu mi-o dezlegase. I-am spus: - Domnule profesor, recent mi-a parvenit un exemplar din România literară a lui Liviu Rebreanu. Ea costa 5 lei. România literară de acum costă tot 5 lei. Care e diferenţa între 5 lei din perioada interbelică şi 5 lei de acum? - Un profesor de liceu atunci primea un salariu lunar care echivala cu preţul a doi boi. Dumneata, cu salariul de profesor pe care îl ai, câţi boi poţi cumpăra pe lună? - Oho! Doar o copită de bou – i-am răspuns, pufnind în râs. S-a stins din viaţă la Bistriţa, în luna mai 1992. O fostă elevă de-a lui, profesoara Mioara Abrudan, a publicat, în revista bistriţeană de literatură şi artă Minerva, un recviem, din care extrag următorul fragment: „Ca să-i aducem o ultimă floare, ca să-i închinăm un gând îndurerat, neam adunat la căpătâiul său oameni de toate vârstele; eram acolo şi foşti elevi din multe generaţii asupra cărora mintea şi sufletul şi înţelepciunea sa îşi lăsaseră amprenta. Plecase întru odihnă veşnică profesorul Ioan Cutova şi ne era greu să credem că e adevărat. Îi mai aud încă vocea, îmi mai răsar în minte crâmpeie din spusele sale, nenumărate întâmplări mi-l evocă. Am învăţat de la el, dincolo despre ştiinţa despre literatura română, dragostea de carte, de căutare, de adevăr şi dreptate, am învăţat cum se trece prin lume cu fruntea sus şi cum se dau la o parte compromisurile. Am învăţat cum trebuie să te dărui celorlalţi pentru a fi, la rându-ţi, împlinit şi bun. Ştiu – acum că nu mai este – că fiecare conversaţie pe care am purtat-o mi-a adus folos pentru spirit, ştiu acum de ce fiecare întrevedere reverbera îndelung. Regret toate acele posibile întâlniri cu profesorul şi omul de cultură Ioan Cutova care n-au mai avut loc. E prea târziu să-l mai întâlnesc altfel decât în amintire, dar amintirea este tocmai spaţiul ales din care nu va pleca.” (articol preluat din revista „Familia română”, an 11, nr. 4)

D A I M A

I u n i e 2 0 11 , N r. 1 5

Moscopole - Mecca Aromânilor
Anastase N Hâciu Prin acest nume, nu vom înţelege întotdeauna numai cetatea Moscopole, ajunsă celebră în secolele XVII şi XVIII, ci vom înţelege şi întreaga regiune al cărei centru era ea. Aşezată în mijlocul acestui ţinut ce se întinde de la masivul Gramostei spre n.-vest, până la o depărtare de circa 10 km. S.-vest de latura sudică a lacului Ohrida (Pogradet şi Rrmâni), „pe o câmpie care se lasă uşor în pantă la poalele muntelui Opari, pe care locuitorii din comună îl numesc „Costi al Mauduca”, o ramificaţie a masivului Malitomori (Tomorul), unul din cei mai înalţi munţi al Albaniei, ce se desfăşoară spre n.-vest, afiliatele ei cetăţi se întindeau sau porneau astfel dinspre s.-est: Lintopea şi Niculita, de pe versantele n.-estice ale masivului Gramostei; la sud, dar la n.vestul acestora: Bitcuchi; la nord, pe o linie aproape dreaptă, perpendiculară pe centru, Sipsca, foarte aproape, iar cele mai depărtate Nicea şi Lânca; în sfârşit, cam la jumătatea drumului dintre centru şi periferie, dar mai la vest, Grabova (Grava), patria tatălui Mitropolitului Baron de Saguna, Corita rămânând mai la o parte, la circa 20 km, aproape de latura n.-estică a Cadrilaterului pe care îl vom numi moscopolitan. Privite pe o hartă, acestea toate aşezate pe o linie frântă de şase ori, linie pornind, faţă de Moscopole, de la s.-est spre n.-vest, iar faţă de Gramoste, de la n.-est spre n.-vest, având la cele două extremităţi, Linotope şi Lânca, toate acestea par o adevărată constelaţie de cetăţi, care au strălucit, vreme de veacuri, în toată splendoarea. Depinzând, prin urmare, de sensul celor scrise, vom avea a înţelege prin Moscopole ori cetatea propriu-zisă, ori grupul de cetăţi care radiau prin aceasta sau prin ele înşile şi în sistemul clientelar al celei dintâi, socotită ca metropolă. Tot aşa, vom avea a înţelege, prin Moscopoleni, nu întotdeauna numai pe cetăţenii acestei cetăţi, ci şi pe toţi aceia ai cetăţilor din jurul splendidei Metropole. De altfel, în peregrinările lor prin Europa, Africa şi Asia – fie aşezaţi în treacăt, fie în colonii puternice – s'a pomenit numai de

Moscopoleni şi prea puţin şi foarte rar ca cetăţeni ai Sipischei, ai Grabovei, Lintopei, Nicei, etc., confundaţi cu cei dintâi. În documentele veneţiene, s'a pomenit numai de „grechi” din Moscopole; în cele găsite în Slavonia, Croaţia, Banat, Austria, Turcia, etc., prea puţin de celelalte şi mai cu deosebire de Moscopole. Toate aceste colonii se întindeau, odată, prin văile estice ale masivului Tomor – între Corita, lacurile Malik şi Ohrida şi muntele Odoniştea, de la est spre n.-vest. Dar această viaţă aromânească nu se mărginea numai la aceste insule. Ea se întindea dincolo de Ohrida, spre est, în regiunea Bitoliei şi mai ales pre vest, între Osum (Liumi Beratit) şi Semeni, până la Adriatica, cu întreaga Musachie şi, de-a lungul mării, de la Durato la Valona. La sudul Moscopolei, venea marele grup aromânesc Fraşari, iar la s.-est, după cum am mai spus-o, marele isvor de viaţă aromânească, masivul Gramostei, el însuşi o continuare a Pindului, de-a lungul căruia, viaţa aromânească se continua intensă până dincolo de Volo. În privinţa întemeierii acestor centre, există o mulţime de presupuneri. Consulul francez, atingând această problemă, plasează această dată, numai pentru Moscopole, în secolul XI, pe ruinele vechii cetăţi Mosches (Mosca), care, prin corupţie, ar fi dat şi numele regiunii Musachia. Pe când
8

D A I M A

I u n i e 2 0 11 , N r. 1 5

Aravantinos fixează întemeierea ei în secolul al XVI_lea, în eparhia Coritei. Se pare că şi Leake înclină pentru această dată, atunci când scrie că, trecând, prin 1805, de la Berat spre Moscopole, a dat de rămăşiţele unei vechi colonii vlahiote, care, cam pe vremea cuceririi turceşti, stăpânea districtele înconjurătoare şi era foarte numeroasă, dar, din împrejurări grele, s'a împrăştiat, iar o parte s'a retras într'un loc, în muntele vecin, unde au întemeiat oraşul Voscopole. În legătură cu aceiaşi problemă găsim mărturii apropiate de epoca distrugerii şi după care elemente romanice de la Constantinopol s'au mutat, după 1453, în Macedonia, la connaţionalii lor şi construiseră acolo oraşe în număr foarte mare. Iată o mărturie că ţinutul acesta era deja locuit înainte de venirea Turcilor şi că noile colonii au contribuit la ridicarea unora şi în întemeierea altora. În orice caz, întemeierea Moscopolei şi a altor aşezări vecine trebuie împinsă dincolo de secolul al XV-lea. Însăşi vechimea populaţiei aromâneşti din ţinutul Ohridei, după cum reiese din manuscrisul preotului aromân Ioan de la mănăstirea acestui oraş, precum şi din bula de aur a lui Vasile II Bulgaroctonul privind trecerea elementului aromânesc sub jurisdicţia religioasă a Patriarhiei ohridene, sunt dovezi de natură să întărească afirmaţia de mai sus şi să împingă vechimea aromânităţii în aceste ţinuturi spre primele veacuri ale mileniului al doilea. Încă un fapt şi mai concludent îl găsim în documentul mănăstirii Zermas, după cum un „arhont” un boier Ioan Nicolau din Lintopea a ridicat, cu cheltuiala lui, această mănăstire în 1164. Iată un document care vorbeşte de existenţa Lintopei încă din secolul al XII-lea. Sipsca, după tradiţie, este mai mare şi mai veche ca Moscopole. Oricum, întemeierea acestora – la început, nişte „simple tabere de păstori atenţi şi muncitori îndemânatici” – se pierde în noaptea timpurilor. Pouqueville i-a consacrat ca urmaşi ai lui Quintus Maximus, stabiliţi de acesta în munţii Candavieni; sau îşi trag obârşia de la acei vechi Romani, cari, cei dintâi, au ocupat Macedonia sub Paulus Aemilius şi apoi sub Pompeiu cel Mare şi sub Brutus. La aceste vechi colonii, s'au adăugat – pe urmă, după cucerirea Bizanţului de către Turci – element bizantin romanic şi un mare număr de Genovezi, care s'au împrăştiat la Moscopole şi împrejurimi – fapt ce-l confirmă şi autorul documentului din Archiva Locumentială de la Bibl. de stat din Budapesta, unde stă scris că cetăţeni veniţi de la Roma la Bizant, după cucerirea acestuia de
9

către Turci, s'au împrăştiat în Macedonia la conaţionalii lor, ca să poată trăi după obiceiurile şi graiul strămoşesc roman şi construiră acolo oraşe – despărţite de greci, albanezi şi turci – în număr foarte mare. În ce priveşte originea straturilor etnice, mai avem şi teoria lui Th. Căpidan, după care „mai toţi Aromânii din Albania îşi trag obârşia din ramura grămostenească”, că Grămostenii au fost aceia care au populat centrele aromâneşti din spre Corita, precum şi celebra Moscopole, cu toate comunele din împrejurimi, judecând aceasta după graiul şi după aşezările ce s'au scurs din rolul Gramostei, spre apusul acesteia, în toată Albania de sud, unde ar fi dat naştere şi ţintuului Frasari, fără a exclude, însă, şi existenţa de mult mai înainte a unor populaţii romane răsleţe. În orice caz, nu din Pind s'au putut coborî colonii care să întemeieze sau să alimenteze puternic centrele acestea aromâneşti. Căci, în Pind, erau în destulă siguranţă, masivul destul de larg şi încăpător, iar drumul pentru emigrări prea lăturalnic, în tot cazul, mai puţin în siguranţă şi, mai cu deosebire, că, în calea lor, dădeau de un alt grup, mult mai numeros şi care se simţea asfixiat în platoul îngust al Gramostei, stăpânitor şi suveran peste toate ţinuturile din împrejurimi. Numai din acest din urmă isvor, cu populaţie prolifică în mare grad, şi-a revărsat prisosul în colonii numeroase, spre n. şi n.-vestul mai apropiat, dând naştere sau alimentând grupul moscopolitan băştinaş, în aşa de mare măsură, însă, încât i-a imprimat întru toate fizionomia specifică în grai, în port, în apucături, în obiceiuri şi în marea lor cutezanţă. Aceiaşi părere e îmbrăţişată şi de Grămosteni. Portul Niculcenilor şi Linotopenilor, cu oarecari neînsemnate modificări ca formă şi culoare, nu este în definitiv decât un port grămostenesc curat; ei sunt, adaogă Grămostenii, pătura prin excelenţă burgheză a Gramostei. O dovadă că au făcut parte din aceiaşi „fălcare” sau „fară” stă în faptul că, între ei, au avut loc dintotdeauna încuscriri; au vorbit şi vorbesc încă acelaşi idiom curat grămostenesc, pe care şi astăzi, îl vorbesc coloniile moscopolo-grămostene din Clisura şi Nevesca, din jurul Bitoliei, etc.; au, în comun, nobleţea caracterului, aşezările lor curate şi frumoase, tot dorul pentru ceea ce e frumos şi ales – toate acestea fiind dovezi ce argumentează în favoarea Gramostei ca isvor primitiv sau cel puţin ca putere de alimentare a acestor centre, încă din epoca lor de formare sau foarte apropiată de aceasta.

D A I M A

I u n i e 2 0 11 , N r. 1 5

Înfăţişarea întreagă a ţinutului moscopolitan trebuie să fi fost grandioasă. Nu posedăm date asupra celorlalte, mărturii foarte sumare ne-au rămas numai asupra Moscopolei. Măreţia ei a hrănit toate sufletele aromâneşti şi ura faţă de distrugători dacă s'a mai stins, dar n'a dispărut. În adevăr, pentru vremea aceea, un oraş cu o populaţie atât de numeroasă şi absolut omogenă era un fenomen. Aspectul lui era impunător. „Intrând în oraş dai de livezi şi de grădini, încă înconjurate cu garduri de piatră cioplită, dai de ruine de case mari în marmură cu curţile pavate cu plăci pătrate de piatră şi împodobite cu cişmele minunate. Mai încolo dai de ruinele unor case ce seamănă mai mult a palate. În toate stradele se văd fântâni şi şipote cu o apă bună cristalină.” Aşa descrie I. Neniţescu impresia aceluia ce intra în cetate. Credem că marmora pentru care o aduceau tocmai de la carierele de la lacul Malik, iar sistemul de distribuţie a apelor – hidrologia Moscopolei cum a numit-o un Moscopolean – este demnă de cunoscut ca operă pentru vremea aceea. Cartierele erau bogate, frumoase, măreţe. În mijlocul acestora, se ridicau, ca braţe şi guri rugătoare, clopotniţele şi clopotele de la zecile de biserici şi, ca un document destul de vorbitor al vremurilor acelora, masivul şi impunătorul local al Academiei, pentru a cărui renovare cetăţenii au cheltuit câteva mii de lire aur. În familie, viaţa era o caldă intimitate, dar tot atât de aspră: era un respect sfânt al tradiţiei şi, totuşi, un lux orbitor, un lux plin de eleganţă.

Femeile erau îmbrăcate în curazele şi aclazuri, în velure şi brocarturi, împodobite şi scânteind de nestimate; „aveau pantofii împodobiţi cu „flurii” şi cu mahmudii de aur şi chiar mânerele măturilor împodobite cu aur. La mese, se serveau de faianţe veneţiene, de tacâmuri de aur şi de argint; pereţii caselor erau zugrăviţi în uleiuri şi cu oglinzi de Veneţia; cu un cuvânt, „trăiau într'un belşug ca nişte împăraţi”. În bazarurile mari şi întinse, era o mişcare uriaşă, o forfoteală de furnicar ca în marile oraşe ale Asiei. Oamenii erau absorbiţi în afacerile lor. Corespondenţe şi comenzi soseau de pretutindeni, din Peninsulă şi din Europa, ce trebuiau repede satisfăcute; se descărcau mereu mărfuri la marile caravanseraiuri şi se încărcau manufacturate şi mărfuri pentru toate direcţiunile. Magazinele gemeau de acestea şi industriile lucrau zi şi noapte. Albania toată se alimenta de aici sau din porturile adriatice, ce, aproape, sută la sută, le stăpâneau tot ei. La bâlciuri şi în zilele de târg, veneau Albanezi şi negustori din toate provinciile. Toate aceste bogăţii, transportate pe caravane în şiruri lungi, treceau sub ochii Albanezilor şi Turcilor, care vedeau în ele aur şi numai aur şi le excitau instinctele distrugătoare. Pe de altă parte, privilegiile sub care trăiau aceşti Moscopoleni, nişte ghiauri cu miliţie naţională proprie, acest regim de administrare autonomă în cuprinsul Imperiului şi în vecinătatea imediată a triburilor albaneze şi a raialelor ce trăiau în mizerie şi din brigandaj, toate acestea le aţâţau invidia, le creşteau ura de moarte şi dorul de a le jefui şi de a da foc acestor aşezări aristocratice. Pasalele – în războire continuă cu rivalii lor politici – în strâmtoare de bani, deveniseră ca şi colegii lor din Epir şi din Belgrad, tributarii Moscopolenilor, care îşi lansaseră afacerile până în Bosnia şi Hertzegovina, în toată Albania şi în celelalte provincii imperiale. Curioşii veneau din toate oraşele aromâneşti şi cele străine ca să viziteze Mecca Aromânilor, oraşul cu 70 biserici, îmbrăcate în odoarele lor cele mai scumpe, lucrate de artiştii aromâni în argintărie; veneau călări, pe cai şi catâri,
10

D A I M A

I u n i e 2 0 11 , N r. 1 5

ca să se închine în mănăstirile bogate, în zilele de hramuri şi de bâlciuri; veneau să admire picturile şi odăjdiile scumpe, odoarele frumoase şi sculpturile artistice de la marile şi strălucitele biserici şi de la Mitropolie; se înghesuiau să admire palatele de marmură, cu grădini şi cismele frumoase, din cetatea luxului, a literelor, artelor şi a ştiinţelor înalte, toate rodul unei munci binecuvântate. Cum a fost caracterizată Moscopole – Iată cum au caracterizat această cetate toţi scriitorii care au scris ceva despre ea; Moscopolea a înflorit, la începutul secolului XVIII, nu numai prin mulţimea populaţiei şi avuţiei, dar şi prin înobilarea locuitorilor, prin marele comerţ şi mulţimea de stabilimente industriale” – scria Pavlu Lambru. K.K. Kumas, numindu-l „un oraş macedonean, tot aromânesc”, spune că „pe când era în floare, tindea să devină exarhul luminii Grecilor, cu lucrări folositoare societăţii. Pouqueville scria că, „dintr-o simplă tabără de păstori, devenise metropola comercială a Epirului… iar şcolile progresau şi civilizaţia se vestea sub auspiciile religiei şi ale miniştrilor ei”. N. Papahagi îl numeşte „cel mai mare centru comercial al Turciei Europene şi principalul focar al civilizaţiei”, iar St. Romasnki, profesor la universitatea din Sofia, „un adevărat centru de cultură şi civilizaţie”. Pentru dr. C. Jiracek, a fost „un oraş al Vlahilor din munţii de la sudul Ohridei, oraş ajuns în curând celebru”. I. Arginteanu îl numeşte „focar de cultură şi civilizaţie pentru toată Grecia şi Turcia”. În „Die Aromunen” a lui Weigand, este trecut ca „oraş comercial, odinioară mare, înaintat, bogat şi celebru”. J. Cvijic îl caracterizează ca „centrul comercial al tuturor regiunilor centrale şi occidentale, principalul oraş comercial din interior” şi că „în toată Peninsula comerţul, imprimeriile şi şcolile Moscopolei erau celebre”. Dusan Popovici o numeşte „mândria lor de altădată. Moscopole, oraş foarte înaintat, bogat şi mare” şi în altă parte, „cea mai mare şi mai falnică din aşezările lor (ale Aromânilor). În sfârşit, în documentul din Archiva Locumtenentială din Budapesta, este trecut ca „cel mai mare oraş nu numai din toată Grecia, ci aproape din tot imperiul Turcilor, oraş înzestrat cu privilegii extraordinare şi libertăţi, precum şi cu avantagii importante de către Împărăţia Turcilor”.
11

Contribuţii la studiul armânei literare
Mariana Bara

Poezia şi proza armâne scrise în ultimul deceniu şi jumătate sunt prea puţin cunoscute de cercetători. Pentru operele publicate până în 1990, Gh. Carageani oferă o privire panoramică şi o abordare teoretică, cu prilejul unui congres la Universitatea din Trieste. Autorul inventariază scriitorii şi descrie parţial literatura armânească prin prisma conceptului de literatură de frontieră, literatură scrisă pe un teritoriu segmentat de mai multe frontiere de stat: „a) este o literatură de frontieră, întrucât cuprinde scriitori despărţiţi de graniţele statelor balcanice; b) pentru scriitorii aromâni, deja împărţiţi în patru state diferite (sau în cinci, dacă am include şi România), graniţa, frontiera geografică nu reprezintă de obicei o

D A I M A

I u n i e 2 0 11 , N r. 1 5

marcă a împărţirii, a separării, ci este – dimpotrivă şi deseori – un impuls către unire, spre regăsirea unităţii etnice, lingvistice şi culturale, ameninţat serios de genocidul cultural la care sunt supuşi aromânii” (p. 1010). Studiul reprezintă o valoroasă contribuţie la studiul armânei literare şi al literaturii armâne, prin recunoaşterea statului autonom al acestei literaturi (p. 99) şi a unităţii sale tematice (p. 101). Este firesc ca această literatură să fie puţin cunoscută în afara comunităţilor armâne, din mai multe motive: caracterul de limbă regională al armânei, accesul limitat la această literatură, prejudecata istorică asupra a ceea ce înseamnă „dialect” şi asupra limbii literare armâne. Într-o perspectivă îngustă şi reductivă, limba literară armână este prezentată ca „varianta literară a dialectului aromân” şi subordonată limbii literare dacoromâne, care este numită curent „limba română literară”. Or, se ştie că limba română literară s-a format exclusiv pe baza dacoromânei şi mai exact pe baza graiului muntenesc. De aceea, aflate pe acelaşi plan, armâna şi (dacă)româna au fiecare o expresie literară şi o literatură – populară şi cultă – distinctă, proprie, cu caracteristici aparte ce nu pot fi trecute cu vederea de dragul simplificării şi înglobării într-un concept comun. După cum vom vedea în cele ce urmează, scriitorii armâni contemporani se recunosc şi se revendică de la o tradiţie literară armânească, urmează linii tematice constituite şi definitorii prin operele clasicilor armâni, continuă trasee stilistice caracteristice. Se poate vorbi de tipare, de modele literare, de norme de compoziţie şi de un orizont de aşteptare în care se înscriu noii scriitori, pentru un public cititor educat. În literatura armânească distingem trei mari paradigme tematice constitutive ale tradiţiei sale mediteraneene, de stil, de atitudine: cea tragică – ilustrată cu forţă azi de Gh. Vrana şi de Spiru Fuchi, cea solară – ilustrată strălucit azi de Cola Fudulea sau Victor Ceara, şi cea nostalgică – în care găsim multe nume. Aceste paradigme se întrepătrund uneori. A filosofa înseamnă în ultimă instanţă a-ţi inventa lumea şi sunt poeţi armâni de azi care reuşesc acest act de creaţie. Evocarea realităţii pierdute, metaforele corpului interior şi exterior îl scufundă pe cititor în universul imaginat şi amintit, pentru că la început a fost povestit de bunici, de
12

părinţi, de generaţiile care au trăit exodul. Avantajul acestui univers este că nu poate fi prozaic, pentru că e construit în vis, intangibil şi sacralizat, adăugat cu imaginaţia oricărui copil. Gh. Vrana sculptează ayalme cu gândul: „Mi-avinară ditu limbă. / Limba undzea ca unâ padi veardi, / Io undzeamu ca unu calu agiunu. / Nâ dispârtsa adrupats di / tufechi, / Teali 'ntruxiti / Shi unâ mari di lâcrinj” (Singuritati). Planul conotativ este puternic: izgonirea din Paradis, pajiştea verde interzisă, îngrădită de sârma ghimapă şi păzită cu armele. Spiru Fuchi intră în lumea oraşului, cu metafore noi şi cu gust pentru scenă, cu atenţia spre cititor ca spectator, iar lumea lui poetice stabileşte o relaţie modernă între corp, limbaj şi percepţie. Existenţa umană este ameninţară, spune poetul, nu de convenţionalul pericol din afară, ci de sufocarea vieţii interioare: „Ma mini nu pot s-mi arâdă; / Mamamanga cu cicioarli di heru / Nu veagliă yeştil'i ta s-cadă victimi / Ma dizbăterea a dzamilor / Ţi să alin di ahăndusimi / Ţi crep bubuchili / Şasparg dapoea hartea a l'ei”” (Maramanga ([pangul]). Kira Iorgoveanu Mantsu aduce parfumul Egeei şi pictura colorată a timpului mitic: „Voi / Vrutili-a meali, hrisusitili-a meali / Zboară! / Hâidipsiti di mini ş-tu somnu […] Feciuriţlji-a mei ligânaţ tu yisi! / Gioclu-nj cu voi / Daima harauă şcutrimburari / Nj-adusi!” (Ahapsi lingivistică). Gh. Godi este un port reflexiv, liric şi filozofic în raport cu materia poeziei. El poartă cu sine, cântă şi construieşte poeme armâneşti pe străzile New Yorkului: „Mi hărnescu cu zboară / Seara shtahina, / Ti prâhdzu shi deadoră / Sh-nj-u foami di zboară” (Foamea di zboară). Avem aici o referinţă biblică fundamentală. Pe de o parte este cuvântul care hrăneşte, cuvântul constitutiv, recunoscut ca semn al firii alese a poetului. Pe de altă parte este cuvântul multiplicat ca în parabola creştină, singurul care ţine în viaţă o lume şi îi cronometrează existenţa. Am numit aici pe cei mai reprezentativi poeţi armâni contemporani. La toţi, zborlu (cuvântul) este tema poetică, obsesie, expresie, cheie cu care deschid poarta universului. Meditaţia lor asupra cuvintelor depăşeşte revendicarea programatică şi mesianismul afirmaţiilor despre limbă şi misiunea poetului de a o cultiva şi a o salva, care este pentru mulţi alţi poeţi unica temă. Ei au trecut de mirarea descoperirii limbii.

D A I M A

I u n i e 2 0 11 , N r. 1 5

Pentru fiecare dintre ei o abordare aparte va fi obiectul unui studiu viitor, scopul acestui text fiind doar acela de a creiona spaţiul armânesc, cu variantele şi componentele sale, cu actorii şi temele specifice. Este limpede că o trecere în revistă a acestei literaturi nu poate fi exhaustivă, nici sub raportul numelor de autori, nici sub acela al titlurilor, în dimensiunile prezentării de faţă. O apropiere de acest univers bine conturat, exprimat în limba armână aşa cum este ea vorbită astăzi în ţările spaţiului balcanic şi în diaspora din România, adresată acestui public cititor nu poate fi decât o încercare dificilă. Trebuie spus din capul locului că limba în care creează toţi scriitorii armâni este cunoscută şi înţeleasă fără dificultăţi în toate comunităţile armâneşti, în ciuda faptului că există o mare dispersare geografică, în ciuda faptului că armânii învaţă la şcolile de stat din toate ţările unde trăiesc alte limbi decât armâna. De aici decurge un fapt interesant: limba maternă, limba vorbită în casă şi cu soia (neamurile) este percepută ca primul cerc al identităţii. Limba fiind în pericol de stingere, cu întregul patrimoniu cultural al cărui vehicul este, identitatea însăşi este periclitată. De aceea, eforturile scriitorilor şi ale organizaţiilor culturale armâneşti sunt primordial îndreptate spre salvarea limbii. Din perspectivă sociolingvistică, se constată că generaţiile tinere, sub 35 de ani, au schimbat raportul lingvistic, iar limba maternă nu mai este aceaşi cu limba maternă a părinţilor. Ei ştiu că sunt armâni sau vlahi, dar un procent ridicat nu mai vorbeşte limba armânească.

Şcoala Stejaru. Lecţia despre cultură şi tradiţii armânesti

Lecţia despre demnitate

În România, emigraţi în număr de peste 30.000 de persoane în perioada 1926-1938, cu motivaţie economică fundamentală, colorată de ideologia timpului cu note naţionale, patriotice şi de salvare a limbii, armânii din România au fost constant educaţi în spiritul „blestemului părintesc” al lui Belimace, îndemnaţi sub ameninţarea cu chinuri îngrozitoare – morale, dar şi fizice -, să nuşi lase limba. Mitul limbii este împletit cu cel al distrugerii oraşelor Gramoste şi Moscopole, iar ideea rezistenţei prin limbă este astfel transmisă fiecărei generaţii. Dacă la sfârşitul secolului 19 Belimace putea înţelege în contextul epocii prin „limbă” limba română de la Bucureşti, care se preda în şcolile româneşti din localităţile armâneşti din Macedonia şi Epir, este paradoxal cum mesajul lui a devenit unul în favoarea armânei chiar în contextul românesc. De aici pornesc dispute şi confuzii de planuri, atunci când descrierea lingvistică tradiţională numeşte simplu „dialect” armâna. Mărturie pentru acest ax inconfundabil al ideii armâneşti este conştientizarea şi asumarea salvării limbii la toţi scriitorii armâni, din toate generaţiile, de la constituirea literaturii armâne culte, artistice, în secolul 19, trecând prin operele clasicilor şi până astăzi. Este incontestabil faptul că ideologia naţională are multe reflexe în planul politicii lingvistice, iar ceea ce s-a întâmplat cu armâna şi din această perspectivă face obiectul unei alte cercetări. Toată istoria armânilor din România, marcată de evenimente traumatizante: emigrarea, schimbul de populaţie din 1940, închisorile comuniste şi domiciliul obligatoriu, au făcut ca aproape fiecare armân să treacă prin trei ipostaze (emigrant, deportat, deţinut politic). De aceea, după 1989, libertatea de expresie a stimulat pe intelectualii armâni, elita armânească
13

D A I M A

I u n i e 2 0 11 , N r. 1 5

în general, din tot spaţiul locuit de armâni, cu nuanţe şi accente diferite de la ţară la ţară, să reconsidere statutul limbii armâne şi construcţia culturală armânească. Standardizarea limbii literare armâneşti a fost obiectul dezbaterilor la mai multe congrese internaţionale de limbă şi cultură armânească, care au dus la adoptarea sistemului ortografic considerat de oamenii de cultură ca cel mai adecvat, la Bitolia în 1997. Au fost dedicate studii fundamentale sistemelor ortografice folosite de scriitorii armâni, de la sfârşitul secolului 18 până în prezent. Este o adaptare a sistemului ortografic folosit la 1813 de Mihai Boiagi, autorul primei gramatici armâneşti, tipărită cu alfabet latin la Viena. Literatura armânească scrisă în România, şi cea de ieri, dar mai ales cea de azi, sunt aproape total necunoscute cititorilor români. Scriitorii armâni publică la edituri armâneşti care nu scot pe piaţă cărţile, ci le distribuie în comunitate, revistele armâneşti nu apar la standurile de presă. Alte manifestări deidicate literaturii armâneşti nu există. În fiecare vară există o zi de poezie armânească în cadrul Zilelor culturii armâne organizate de Comunitatea Armână din România la Constanţa (ediţia I în 2004). Este o literatură de catacombă? Este o literatură desuetă? Nu cred. O probă sunt şi textele compuse pentru a fi cântate, care fac parte din repertoriul formaţiilor de muzică armânească, cu publicaţii de CD, casete, cu un public care consumă şi care se întruneşte lunar, de peste douăzeci de ani, în serate armâneşti în Bucureşti sau în alte oraşe. Această componentă a literaturii armâne de azi va fi studiată separat. Este oricum o literatură învăluită în mister, pentru că e necunoscută marelui public şi pentru că multă lume se întreabă dacă există.

Profesor Coli Şamata împreună cu elevii de la opţionalul cultură şi tradiţii armâneşti 14

Ea comunică însă perfect, prin autorii ei, cu literatura armânească scrisă în afara României. Scriitorii se cunosc, se citesc, se întâlnesc, discută problemele de limbă, de stil, dezvoltă teme comune şi intră într-o paradigmă stilistică. Este momentul să dezvăluim câte ceva din această terra incongnita. Ea există din cel puţin două motive: autorii nu pot trăi fără să o scrie, iar cititorii – chiar dacă nu foarte numeroşi – sunt mereu curioşi să audă că a mai ieşit o carte armânească. Cei care o citesc sunt răsplătiţi pentru osteneală, pentru că din comoditate mulţi nu citesc, invocă dificultăţile scrierii, ca şi cum ar fi adevărat de nesurmontat. Cei care exersează, descoperă însă o lume veche, uitată, care de aceea devine nouă, iar prin prisma limbii o nouă aranjare a lumii, o nouă expunere a sentimentelor şi o altă cale de cunoaştere a sinelui şi a istoriei. Care sunt teritoriile literaturii armâne? Este limpede că nu numai zona scrisului trebuie analizată, ci şi cea a comunicării pe internet. Scriitori armâni pot fi consideraţi şi cei de origine armână, armâni care scriu în alte limbi decât armâna? La această întrebare de principiu nu avem un singur răspuns. (i) Dacă răspundem afirmativ, înseamnă că limba nu este un criteriu fundamental pentru a defini un scriitor sau o literatură. Răspunsul ar trebui formulat astfel: scriitor armân de limbă / expresie x (cum procedează critica literară franceză în cazul lui Julien Green, definit ca scriitor american de expresie franceză). Aici se are în vedere pur şi simplu naţionalitatea scriitorului. Opera lui este parte a literaturii x, pentru că este scrisă în limba x. (ii) Dacă răspundem negativ, înseamnă că apreciem că limba, expresia este elementul definitoriu pentru includerea unei opere într-o anume literatură. Răspunsul este, în acest caz: scriitor x de origine armână (vezi definirea lui Cioran pentru opera în limba franceză). O altă întrebare de principiu este dacă literatura scrisă de aceştia în alte limbi decât armâna este literatură armână sau nu? Tradiţional, în virtutea principiului naţional de clasificare a literaturilor, o limbă = o literatură, răspunsul la a doua întrebare ar trebui să fie negativ. Putem complica şi mai mult problema întrebându-ne dacă un scriitor de limbă x poate să aparţină la două literaturi. Dificultatea vine din definirea literaturii naţionale, din legătura univocă

D A I M A

I u n i e 2 0 11 , N r. 1 5

ce se stabileşte în mod tradiţional între expresie şi operă. Răspunsurile practice sunt de mai multe tipuri. Avem asttel: • O limbă = o literatură (ex. literatura română, bulgară, chineză, germană, rusă etc); • O limbă = mai multe literaturi (ex. spaniola şi literaturile sud-americane, franceza şi literaturile canadiană, belgiană, elveţiană şi literaturile engleză, nord-americană, australiană); • Mai multe limbi = o literatură (ex. literatura elveţiană, evreiască, belgiană). Literatura armână are soarta drumului, care e una din metaforele ei fundamentale: are un scop, o negociere de făcut, o exprimare; e o sursă de cunoaştere, o modalitate de depăşire, de transgresiune. De aceea nu intră cu totul în clasele de mai sus. Acelea sunt restrictive, tradiţionale, făcut pentru uzul manualelor. Este limpede că se aplică în aceste abordări criteriul naţional, coroborat cu cel al statului şi al limbii oficiale. Un caz aparte este cel al literaturii evreieşti, în care sunt acceptate şi expresiile în alte limbi decât ebraica. Subiacent, tensiunea există între naţionalitatea scriitorului şi limba pe care el o alege pentru a scrie. Se pare că naţionalitatea scriitorului nu este definitorie pentru apartenenţa operei la o anume literatură. Probabil că putem afirma că opera aparţine şi culturii, în sens larg, la care aparţine scriitorul, dar ea se pare că face parte din literatura la care aceasta a aderat prin expresie. În cele din urmă, unghiul de abordare este cel care decide cum clasificăm scriitorii şi operele. Dacă ne referim la scriitori, demersul poate fi întemeiat pe naţionalitate, dacă ne referim la opere, pornim de cele mai multe ori de la expresie. Opera în sine este desprinsă de naţionalitatea scriitorului, este autonomă. De aceea, vorbind despre scriitori armâni putem să ne referim şi la cei care au scris în alte limbi decât armâna, cum ar fi Irina Nicolau cu Haide, bre!, Riga Velestinlis şi alţii din Grecia, Dimu Tarusha şi Dhori Falo din Albania, sau Nicolae Cuşa şi Spiru Zechiu din România. Dumitru Perceli scrie în limba română, memorii din anii de închisoare comunistă. Uneori citează expresii româneşti sau explică modul de a fi al armânilor. El vrea să lase un document şi este uneori atât de ealtat, încât stilul devine bombastic.
15

Atunci când abordăm totuşi literatura armânească din perspectiva textului, suntem constrânşi de mijlocul de expresie, de materialitatea însăşi a operei să ne oprim la texte în armâneşte. Deşi argumentele sună limpede, totuşi un anume sentiment de frustrare domină acest discurs. El se naşte din clivajul autor / operă, din aerul de inexorabil al alegerii lingvistice. Alegerea limbii semnalează totodată opţiunea existenţială, identitară şi axiologică a scriitorului, dar şi limitele sale de exprimare, cunoaşterea limbii în care hotărăşte să scrie sau fără de care nu poate să scrie.

Editori de periodice şi cărţi armâneşti:
1. 2. 3. 4. 5. 6. 7. 8. 9. 10. 11. 12. 13. 14. 15. Mariana Bara Vasile Barba Hristu Cândroveanu Tiberiu Cunia Dina Cuvata Dumitru Garofil Gică Gică Jani Gusho Nico Kiurkciev Toma Kiurkciev Andon Kristo Vanghea Mihanj Steryiu Gogu Padioti Dumitru Piceava Spiro Poci

Jurnalişti: corespondenţă, relatări de călătorie, interviu, eseu, analiză, pamflet:
1. 2. 3. 4. 5. 6. 7. 8. 9. 10. 11. 12. 13. 14. Mariana Caciandoni Budeş Niculachi Caracota Alexandru Gica Vanghiu Dzega Andon Kristo Taşcu Lala Iana Mihailova Lifteri Naum Irina Paris Dumitru Piceava Aurica Piha Spiro Poci Vasile Todi Sasho Yerânda

D A I M A

I u n i e 2 0 11 , N r. 1 5

Scurta prezentare a onomasticii aromânilor din România
Dumitru Carabaş 1. Prenume Din cercetarea materialului onomastic aromân pe care l-am avut la dispoziţie, putem face câteva consideraţii referitoare la prenumele laice purtate de aceştia. Se observă o evoluţie a antroponimiei aromâne de la sfârşitul secolului XIX, moment în care Ioan Caragiani adună materialul pentru Studii istorice asupra românilor din Peninsula Balcanică, şi până la deceniile patrucinci ale secolului trecut în care are lor aducerea aromânilor în Dobrogea, pe ale cărei documente se bazează lucrarea lui Nicolae Cuşa „Aromânii în România”. Iar din acel moment până în prezent modificările au avut un ritm susţinut. Astfel, antroponimia aromână se transformă, apropiinduse din ce în ce mai mult de cea dacoromână, păstrându-şi totuşi anumite caracteristici specifice. În mare măsură acestea se referă la uzitarea unor forme vechi, moştenite din istorie, a unor forme specifice lumii balcanice cu toată coloratura sa şi amestecul de influenţe. Referindu-ne strict la prenume, întâlnim cu precădere forme latine grecizate ale numelor calendaristice, acestea fiind întâlnite şi la nord de Dunăre, dar, în special, în perioada fanariotă şi modernă a istoriei noastre. Aceste forme au pătruns şi în onomastica românească în perioada influenţei neogreceşti. Iar în ceea ce priveşte prenumele sigur laice, acestea dunt destul de puţine, numărul lor fiind suplimentat de acele nume ale căror origini nu sunt clare sau despre care încă nu am găsit o explicaţie satisfăcătoare. Aceste fapte ne pun în faţă o concluzie evidentă, anume că aromânii, ca reprezentanţi ai romanităţii sud-dunărene, cum se exprima Stelian Brezeanu în lucrarea Romanitatea orientală în Evul Mediu, Bucureşti, 1999, sunt urmaşii latinităţii balcanice. 2. Nume de familie La aromâni majoritatea numelor de familie provin din vechi supranume ce s-au înrădăcinat atât de bine, încât definesc întregul grup, aceasta
16

deoarece supranumele a servit la identificarea şi individualizarea exactă a persoanelor cu mult înainte de apariţia numelor de familie oficiale, ele constituind sursa principală în alegerea numelor de familie. Iar în cazul în care unul dintre statele balcanice le-au dat un alt nume de familie, vechiul nume îi identifică încă în cadrul comunităţii. La viriani (viriañi), aromâni originari din zona oraşului Veria din Grecia, numele de familie nu spune nimic, nu derivă din prenume sau ocupaţii, ceea ce denotă vechimea folosirii lor, astfel încât etimologia lor nu mai poate fi stabilită în afara oricărei îndoieli. De exemplu, Repidon are terminaţia –on, care aduce a nume nordic, iar Ceară, nume vechi de familie, unul dintre purtători fiind un renumit poet aromân de la începutul secolului trecut, nu înseamnă s. „ceară”, din simplul fapt că „ceară” în arm. este ţearî; particulele ce, ci s-au transformat de mult în arm. în ţe, ţi. Numele lor de familie seamănă cu cele italieneşti Dala, Carafoli. Fiind orăşeni, încă din perioada în care trăiau în Grecia, iar în România venind tot în oraşe, virianii nu mai păstrează supranume, majoritatea s-au transformat de mult în nume de familie. Multe nume de familie provin din vechi porecle, unele de provenienţă slavă, fie că au intrat în uzul antroponimiei aromâne pe filieră bulgară sau sârbă sau chiar mai devreme în secolele de început ale contactelor dintre masa latină şi noii veniţi începând cu secolul VII d. Hr.

3. Supranume Supranumele constituie caracteristica cea mai distractivă a antroponimiei aromâne. Lucrările de până în prezent apărute în spaţiul românesc cu referiri la onomastică prezintă succint, sub forma unor liste de nume, exemple din bogatul material al supranumelor aromâne. Supranumele sunt create spontan şi întâmplător şi nu sunt determinate de cauze obiective. Ele fac parte din fondul preţios al spiritualităţii umane, sunt dovada spiritului de observaţie şi umorului unui popor, constituind mărturii ale

D A I M A

I u n i e 2 0 11 , N r. 1 5

felului său de a trăi şi a gândi exprimate într-o formă atât de plastică. Poreclele sunt denumite de specialişti, folosind un termen latinesc, cognomina. Poreclele nu apar ca o consecinţă a nevoii de identificare ci crearea lor se datoreşte faptului că „oamenii vor să râdă, să se amuze” afirma Willy Bol. Iar satira a constituit întotdeauna mijlocul cel mai uzitat prin care poporul a încercat să îndrepte obiceiurile dăunătoare, urmând îndemnul latin: „Castigat ridendo mores”. Tocmai de aceea sunt înzestrate cu un bogat conţinut afectiv. Atâta timp cât ele mai păstrează o notă cât de mică de potenţial afectiv, ele se menţin în sistemul poreclelor. Ele sunt modele de concizie şi de inovaţie metaforică, reprezentând simboluri ale persoanei respective ceea ce înseamnă că nu sunt în mod obligatoriu semne de identificare şi individualizare. Poreclele, ca şi supranumele, evidenţiază trăsăturile particulare, individuale, concrete, dar se deosebesc de celalalte prin aceea că recurg la sensuri figurate. Tocmai prin această specialitate de a fi, prin conţinutul lor semantic, indicaţii mai mult sau mai puţin disimulate, ele au o caracteristică specială, anume aceea de a fi analizabile. Poreclele pot fi la origine calificative, se dau incidental putând avea funcţie antroponimică, ele fiind sudate mai mult decât supranumele de numele persoanei. Odată cu pierderea conţinutului afectiv prin transmitere ereditară devin supranume. Deşi supranumele şi poreclele pot constitui semne de identificare şi, de aceea, privite în general nu pot fi delimitate categoric, Alexandru Graur face distincţie între poreclă, care este folosită pentru denumiri ocazionale, în cercuri restrânse, şi supranume. Iar, „dacă porecla dată cuiva de către o persoană este repetată şi de alţii la adresa aceleiaşi persoane, ea devine supranume. Porecla, element al sistemului antroponimic subiectiv, se transformă în supranume, element al sistemului antroponimic obiectiv, în momentul în care pierde conţinutul afectiv. Atribuite incidental, poreclele au şansa de a fi acceptate, în timp, nu doar ca o etichetă amuzantă a unei persoane, ci şi ca o distincţie onomastică, de întreaga colectivitate. În momentul în care o poreclă este acceptată şi utilizată ca distinctiv antroponimic se face trecerea de la poreclă la supranume, aici este zona de interferenţă între cele două categorii onomastice. Atât poreclele, cât şi supranumele ce
17

decurg, de obicei, din cele dintâi, au apărut din necesitatea omului de a se diferenţia şi de a diferenţia. Porecla este un cuvânt care s-a legat de o persoană într-o situaţie anume şi prin care se desemnează individul respectiv, lăsându-se la o parte numele ce i s-a dat la naştere sau numele de familie. Originea acestor denumiri este foarte dificil de descoperit, dacă nu suntem în posesia povestirii ce a dus la utilizarea respectivei porecle sau a respectivului supranume. De obicei, poreclele sunt păstrate şi devin supranume în situaţiile în care nu există un sistem antroponimic permanent de nume de familie, în acele spaţii sau timpuri în care schimbarea numelui nu este reglementată de legi bine stabilite. Este şi cazul antroponimiei aromâne de la sfârşitul secolului XIX şi începutul celui următor, perioadă din care se mai păstrează supranume, care, între timp, au devenit nume de familie, înlocuind aproape total vechile nume de familie. În stare embrionară, atât poreclele, cât şi supranumele, aparţin vocabularului unei limbi. Dar numai poreclele îmbogăţesc lista supranumelor, nu şi invers. Ambele se încadrează în sistemul lexical, morfologic şi semantic al unei limbi. Ele oferă un bogat material documentar, adăugând o caracteristică suplimentară sistemului antroponimic. Poreclele şi supranumele pot fi importante atât ca elemente antroponimice, dar şi ca relicve sociologice şi chiar lingvistice. Supranumele este element al sistemului antroponimic obiectiv. L. Csak în articolul Supranume cu rol de identificare, în CL, VI, Cluj, 1961, p. 184, considera că supranumele sunt folosite pentru a evita confuzia persoanelor din aceeaşi familie cu acelaşi prenume, ceea ce nu este întotdeauna absolut necesar, fiind cunoscute nenumărate cazuri de porecle păstrate ce nu satisfac această nevoie. Supranumele pot fi la origine calificative sau pot proveni din porecle ce au la bază calificative. Ele au funcţie exclusiv antroponimică, fiind sudate mai puţin decât poreclele de individ, astfel că se transmit incomparabil mai mult decât acestea. Supranumele au un rol exclusiv antroponimic, de explicare şi individualizare mai precisă a sistemului oficial de denominaţie. Ele îşi arată utilitatea în identificarea exactă şi sigură a

D A I M A

I u n i e 2 0 11 , N r. 1 5

unui individ dintr-o colectivitate anume. Supranumele constituie o fază intermediară între numele personal, prenumele, şi numele de familie. Ca şi porecla, supranumele are darul de a identifica mai exact o persoană. Poreclele devin, cu timpul, nume autentice, prin renunţarea la numele propriu-zis, pentru simplificare, dar şi deoarece porecla este mult mai sugestivă din punct de vedere lingvistic şi mult mai personală, ea desemnând doar pe cel care o poartă. Porecla se referă la o anumită întâmplare sau la o anumită caracteristică a celui care o poartă, individualizându-l. Poreclele devin nume proprii numai după ce şi-au pierdut conţinutul semantic; ele pierd orice conţinut pentru ca atunci să se refere şi să desemneze doar individul respectiv. În fapt, este vorba de o schimbare a conţinutului pentru că porecla, după ce pierde înţelesul iniţial, va desemna, ca orice alt cuvânt, numai o entitate, de această dată fiind vorba despre o persoană. Multe din numele aromâneşti actuale de familie provin, fără îndoială, din vechile porecle. Am afirmat provenienţa acestora în afara oricărui dubiu bazându-ne pe existenţa acestor nume ca nume comune în limbile popoarelor în cadrul cărora au convieţuit aromânii în decursul istoriei. Astfel avem toate numele de familie compuse din turcescul kara s. pământ, continent, uscat, adj. negru, brun, oacheş, fig. întunecat, închis, sumbru, amărât, trist, mâhnit. De exemplu: Carabaş – karabaş s. călugăr, fig. celibatar, Caramihai = Mihai cel Negru, Caraiori, Caranica, Caracostea, etc sunt, fără îndoială, vechi porecle ce au devenit supranume, iar apoi s-au fixat ca nume de familie. Supranumele a servit la identificarea şi individualizarea exactă a persoanelor cu mult înainte de apariţia numelor de familie oficiale, ele constituind sursa principală în alegerea numelor de familie. Supranumele sunt adesea înregistrate în acte oficiale alături de numele de familie şi prenume, acestea devenind, la aromâni, mai importante chiar decât numele de familie oficiale. Faptul că supranumele sunt lipsite total de orice semnificaţie afectivă le conferă un caracter neutru şi, de aceea, utilizarea lor în sistemul antroponimic obiectiv este facilă. În fapt, acestea pierd în decursul timpului semnificaţia afectivă ce le-a determinat apariţia, ceea ce le-a şi făcut să
18

definească un membru al comunităţii, tocmai prin sublinierea caracteristicii specifice acestuia. Antroponimia aromânească are această caracteristică specifică ce constă în utilizarea numelui de familie dublu: numele de familie oficial – în relaţia cu societatea românească şi supranumele colectiv – în cazul comunităţii de aromâni. Acest aspect l-am inclus în acest capitol al tratării supranumelor la aromâni deoarece aceste nume de familie duble se comportă şi au caracteristicile supranumelor. Multe dintre ele sunt de origine calendaristică, dar şi-au pierdut demult sensul creştin păstrându-şi aproape exclusiv funcţia de desemnare a unei întregi familii sau chiar grup de familii ce poartă acelaşi supranume. În aceste cazuri numele oficial este un nume românesc, iar supranumele, folosit în identificarea în faţa comunităţii de rude, este numele vechi al familiei, eventual o poreclă a unui înaintaş comun. Acest supranume colectiv poartă denumirea de pârnoanji. Termenul se poate traduce prin nume prim, nume vechi. Este deosebit de interesant procesul pe care îl urmează acest timp de nume de la poreclă la supranume, apoi la stadiul şi statutul de nume de familie, şi paradoxal, începe drumul înapoi spre supranume şi chiar poreclă. Astfel întâlnim numele oficial de familie Gheorghe, iar în cadrul comunităţii de aromâni membrii respectivei familii se identifică cu cognomina Todi, Baturi, Capsali. Dintre acestea Todi şi Capsali sunt şi nume de familie întâlnite la aromâni. Acest gen de supranume este, în fapt, vechiul nume la care s-a renunţat în diferite împrejurări. Supranumele la aromâni defineşte o întreagă familie, familie lărgită. Forma sub care întâlnim cel mai des supranumele la aromâni este cea în care numele este precedat de articolul posesiv al, a, ambele la genul masculin în aromână. În tratarea supranumelor vom păstra articolul proclitic pentru a reda cât mai veridic modalitatea de exprimare a aromânilor păstrată în aceste nume vechi. Aromânii au porecle colective şi individuale. Supranumele la aromâni este mai mult legat de familie, de grup, decât de individ. Chiar dacă există şi porecle personale acestea nici nu ridică pretenţii în faţa acestei forme, care este un fel de

D A I M A

I u n i e 2 0 11 , N r. 1 5

prim nume al întregii familii, al întregului trib, al întregii ginte. În aromână termenul are un nume aparte, anume pârnoanji, care înseamnă „supranume, poreclă, numele vechi purtat de strămoşii subiectului”, de la lat. pro = „înainte de” + nomen de la cognomen „nume, rasă, popor”. Aromânii se identifică, încă, prin aceste supranume colective. În cadrul grupului ele sunt mai expresive şi mai utile pentru că identifică imediat familia şi, astfel, pe individ. Îl aşează în cadrul familial, foarte important pentru aromâni. Acest supranume de grup este de fapt numele sau porecla unui predecesor sau a mai multor predecesori pe linie paternă sau maternă cu structură simplă sau complexă, îndeplinind funcţia de determinant. Victor Vascenco, în articolul Asupra sistemului standard al numelor de familie româneşti, „Studii şi cercetări lingvistice”, an XXIV, nr. 3, Bucureşti, 1973, p. 267, consideră conversiunea prenumelor în nume de familie drept cea mai caracteristică structură a antroponimiei româneşti, observaţie ce îşi păstrează doza de adevăr şi în cazul antroponimiei aromâne, cu specificarea că, în cazul celei din urmă, mai întâlnim cel puţin un procedeul cel puţin la fel de important. La aromâni se întâlnesc cazuri în care numele de botez este cu totul altul decât cel purtat mai apoi, asta deoarece cineva a intervenit şi a pus un alt nume decât cel impus de tradiţie. Antroponimia aromână păstrează ca o caracteristică definitorie bogăţia supranumelor utilizate încă pe post de etichete onomastice individualizante. Scopul şi utilitatea lor este recunoscută chiar de îndelunga şi neîntrerupta lor utilizare. Întâlnim supranume provenite fie din porecle, fie din prenumele unui înaintaş sau chiar unele ce se explică prin vechiul nume de familie. Aşadar, supranumele aromân reprezintă o chintesenţă a trecutului antroponimiei aromâne, ce persistă şi îşi demonstrează utilitatea şi azi. Se constituie astfel într-un bogat material de studiu şi totodată într-un reper de care trebuie să ţinem cu necesitate seama în studiul celorlalte elemente ale onomasticii aromâne, demonstrând o dată în plus coeziunea şi unitatea acesteia. În câteva exemple de supranume, pe care le
19

vom analiza mai târziu, am dat şi numele actual de familie, având în vedere unitatea onomasticii aromâne, existenţa unei legături de interdependenţă între supranume şi numele de familie, de care este legat prin funcţia de individualizare pe care o are, de multe ori explicându-se reciproc. Multe dintre supranumele prezente în paginile următoare rămân neexplicate prin prisma literaturii consultate până în prezent, iar pentru că nu am găsit o explicaţie ştiinţifică mulţumitoare am preferat să le prezint în acest stadiu, urmând ca cercetările viitoare să încerce măcar înlăturarea acestor neajunsuri. Supranumele pot fi la origine calificative sau pot proveni din porecle ce au la bază calificative. Ele au funcţie exclusiv antroponimică, fiind sudate mai puţin decât poreclele de numele individului se transmit incomparabil mai mult decât acestea. Supranumele au un rol exclusiv antroponimic, de explicare şi individualizare mai precisă a sistemului oficial de denominaţie. Ele îşi arată utilitatea în identificarea exactă şi sigură a unui individ dintr-o colectivitate anume. De aceea, apreciem că acestea ne pot da cele mai multe şi mai valoroase informaţii despre contextul în care s-au format ele păstrând, de cele mai multe ori, în temă, termenul de la care provin, caracteristice aceea specifică a individului care a făcut respectiva colectivitate să-i pună acest supranume, şi mai târziu avea să-l identifice exclusiv prin acest termen. Supranumele, ca exponent al antroponimiei aromâne, ne arată contextul în care s-a format întreaga onomastică aromână. Iar acest context este unul balcanic prin excelenţă. Un alt tip de apelativ întâlnim în formaţie: precum + adj. e. g. Mitică marli „Mitică cel mare” „Mitică acela mare”. Astfel de apelative sunt des întâlnite la aromâni deoarece folosesc pentru nepoţi numele bunicilor, astfel că nepoţii de parte bărbătească primesc toţi sau majoritatea numele bunicului, în cazul nostru Dumitru, iar din nevoia de a-i deosebi pe nepoţi se folosesc diverse apelative, forme hipocoristice sau aferezate. Probabil acest aspect al onomasticii aromâneşti a contribuit esenţial la bogăţia materialului antroponimic aromân din prezent, în special în ceea ce priveşte multitudinea de forme ale aceluiaşi nume de bază. - continuare în numărul viitor -

D A I M A

I u n i e 2 0 11 , N r. 1 5

COLONIZAREA AROMÂNILOR ÎN CADRILATER (I)
Nicolae Cuşa Colonizarea în Cadrilater s-a făcut pe baza Legii pentru organizarea Dobrogei Noi de la 1 aprilie 10 1914, care delimita formele de proprietate funciară existente; lege care n-a fost aplicată datorită izbucnirii primului război mondial. După război punerea în vigoare a acestei legi s-a realizat prin promulgarea Legii modificatoare din 22 aprilie 1924. Articolul 117 al acestei legi, care de fapt completa pe cea din 1914, stabilea că posesorii terenurilor „mirie” devin proprietari deplini pe aceste pământuri, fie abandonând statului o treime din pământul aflat în posesie fie plătind statului o răscumpărare; articolul 129 se referea în mod direct asupra colonizării: „Pe pământurile astăzi proprietatea Statului cum şi pe cele intrate în patrimoniul său prin legea de faţă sau prin expropriere, statul poate face colonizări şi înstrăinări în loturi mici prin Casa Centrală a Împroprietăririi (devenită în 1930 O.N.A.C., adică Oficiul Naţional al Colonizării, instituţie creată prin a treia lege zisă de completare din 17 iulie 1930, care s-a adăugat celor din 1914 şi 1924, n.n.), în baza unui jurnal al Consiliului de Miniştrii”. În urma referatului prezentat de Alexandru Constantinescu, Consiliul de miniştrii a adoptat Jurnalul cu Nr. 1698 din 13 iulie 1925. Potrivit acestui jurnal (care proba de fapt sus-numitul referat), colonizările din Cadrilater trebuiau să se facă pe domeniul al statului (preluarea treimelor fiind abia în faza de început) existent la acea dată, respectiv28.324 ha aflate în Durostor şi 12.780 ha în judeţul Caliacră; cu un total de 41.104 ha în ambele judeţe. Din aceste motive s-a stabilit, prin acelaşi jurnal că deocamdată să fie colonizate 1500 de familii din vechiul regat şi 1500 de familii de macedoneni emigranţi, în baza unor tabele sau tablouri întocmite de delegaţii coloniştilor. Coloniştii urmau să primească câte un lot de 15 ha pentru cei care se vor aşeza în apropierea graniţei cu Bulgaria şi 10 ha pentru cei care se vor aşeza în interiorul judeţelor. Deşi coloniştii aromâni ceruseră, prin Comietul de iniţiativă al aromânilor din Bucureşti, acordarea de credite pe ter-

men lung pentru construirea locuinţelor şi înjghebarea gospodarilor, transportul gratuit pe mare şi pe uscat (C.F.R.), intervenţia guvernului României pe lângă guvernul vechi pentru răscumpărarea averilor imobiliare părăsite, Jurnalul nu pomenea nimic despre aceste doleanţe. Cu alte cuvinte coloniştii trebuiau să se descurce singuri. Familiile aprobate de aromâni trebuiau să sosească treptat, pentru a uşura acţiunea de repatriere şi împroprietărire. Nu s-a întâmplat aşa, însă. Biroul de colonizare de la Bucureşti din cadrul Casei Centrale a Împropietăririi avertizase pe reprezentanţii comitetului că terenurile, pe care urma să se facă colonizarea, nu puteau rămâne nearendate şi că, coloniştii, dacă vor să dobândească loturi, trebuie să vină până în 15 martie1926. Răspândindu-se zvonul, coloniştii şiau achitat avuţiile (mai bine zis conturile pentru că de vândut şi-au vândut doar vitele, la un preţ mai mic decât cel obişnuit, bunurile imobiliare – casele şi pământul – n-au putut să l valorifice) şi s-au grăbit să plece pentru a nu pierde loturile.
20

D A I M A

I u n i e 2 0 11 , N r. 1 5

Astfel în intervalul de 26 octombrie 1925, până la 14 aprilie 1926, au sosit trei vapoare cu colonişti care, împreună cu capii de familie sosiţi în vara anului 1925, întregeau numărul celor 1500 de familii aprobate. Au intervenit cauze neprevăzute însă. Unii dintre coloniştii aromâni, sesizând că încă nu era reglementat un cadru legal al împroprietăririi, dar mai ales al cazării emigranţilor ce urmau a fi colonizaţi şi-au amânat venirea intrând în conflict cu Gheorghe Celea, conducătorul delegaţiei sosite din Grecia. În locul lor au venit alţii însă care nu erau trecuţi în tabloul anexat Jurnalului Consiliului de Miniştri, ceea ce înseamnă că erau un fel de clandestini, punându-se problema excluderii lor de la colonizare. Acest lucru era inuman şi nedrept; coloniştii respectivi lichidându-şi, la fel ca ceilalţi înscrişi pe liste, averile, nu mai aveau unde să se întoarcă. În cele din urmă, prin tratative purtate s-a renunţat la tabloul cu pricina cu condiţia să se respecte numărul de 1500 pe care delegaţii se angajaseră verbal că-l vor respecta. Din satele Macedoniei însă se anunţau alte contingente de emigranţi care solicitau colonizarea. Din Bulgaria, aromânii nomazi (grămustenii), aflând de colonizarea în Cadrilater, au început să vină la graniţa Cadrilaterului cerând aprobarea de a intra în ţară. Opriţi iniţial de grăniceri li s-a permis în cele din urma intrarea în ţară. Deocamdată veneau în grupuri răzleţe, în anii următori însă procesul a căpătat amploare (grămustenii din Bulgaria constituiau grupul cel mai numeros, ½ din totalul aromânilor dobrogeni). S-au creat astfel două mari deficultăţi: prima a fost aceea că nu s-a putut da pământul tuturor celor veniţi şi cea de-a doua că nu s-a dat ocazia naşterii unor conflicte între băştinaşii bulgari şi coloniştii macedo-aromâni care locuiau cu chirie în casele primilor. În lipsa unor locuinţe (de unde şi contatarea firească a multora că opera de colonizare a fost o lucrare lipsită de sprijin moral şi material din parte satului, fără planuri sau pregătire prealabilă) unde să se adăpostească,, coloniştii au trebuit să-şi găsească singuri cazare, „administraţia locală a avut grijă doar să aducă din sate căruţe, îi încărca (din Silistra sau din alte localităţi unde soseau n.n.) şi apoi le spunea: duceţi-vă în judeţ şi căutaţi-vă locuinţe”. Astfel, o serie de colonişti, care nu şi-au putut lichida averea (de pildă megleniţii care în Meglenia aveau loturi de pamânt – ei ocupându-se cu agricultura - , n-au putut să-şi vândă proprietăţi21

le, utilajele vitele de muncă; din Bulgaria din rândurile grămustenilor nomazi), venind cu mijloace materiale modeste se aflau într-o situaţie grea: erau lipsiţi de pământ, utilaje, seminţe şi vite, batjocoriţi şi izgoniţi de pe loturile unde s-au aşezat pentru că acestea erau concedate de stat localnicilor (prin abuz şi corupţie locală), privaţi de sprijinul şi apărarea autorităţilor, complice de cele mai multe ori cu băştinaşii, contra coloniştilor. Existau însă şi colonişti avuţi, destul de mulţi, care n-au aşteptat ajutoare de la stat. Ei au cumpărat sate întregi de la turco-tătarii şi bulgarii care au părărăsit Cadrilaterul. Aşa a fost cazul cu gramustenii din Livezi care au cumpărat: Atmageaua Tătărească cu 120 de gospodari mari, cu pământuri de vite, de la locuitorii tătari, emigraţi în Turcia, localitatea Uzungi Orman cu 120 de case, cu pământuri şi vite cumpărate de la bulgarii şi turcii, emigraţi în Bulgaria şi Turcia, Haschioi cu 40 de locuinţe, cumpărate de la bulgari; alţii au înfiinţat aşezări noi (prin ridicarea de construcţii de case): Fraşari cu 240 de case,Babuc, cu 90 de case, formând satul G-ral Praporgescu, Caraorman cu 70 de case, Ialiceatlagea cu 40 de case, G-ral Dragalina cu 80 de case, Cocina cu 80 de case, Sarsânlar cu 30 de case; alţii în grupuri mai mici au construit ei singuri case în Vischioi, Aidemir, Bazarghian, Cainargeaua Mică, Arabagilar, Garvăn-Cioara, Doimuşlar, Carageat ş.a., în jud. Durostor, şi în Ezibei, Ceair, Casim, Denicler, Seidali, Suiciuc, Caraci, Ceamurlia, Alexandria, Cioban-Cuius, Fândachi, Hagi-Kioselar ş.a., în judeţul Caliacra. În 1927 (în timpul unei noi guvernări liberale, partid care aprobase colonizare), au început să sosească noi colonişti însă. Încă din vară ei îşi anunţaseră intenţia de a li se permite intrarea fără pretenţie de colonizare din parte statului. Se crea în felul acesta un precedent convenabil Casei Centrale de Colonizare care scapa de obligaţii faţă de coloniştii macedo-aromâni. De altfel întreaga operă de colonizare fusese lăsată în grija comitetului de iniţiativă şi a Societăţii de Cultură Macedo-Română, care se ocupau într-adevăr de repartizarea coloniştilor, dar care nu erau totuşi instituţii ale autorităţii de stat. S-a ajuns la un compromis. Casa Centrală aproba intrarea noilor contingente, dar nu-şi asuma nici un fel de obligaţie. Se permitea aducerea noilor colonişti cu condiţia ca aceştia să semneze

D A I M A

I u n i e 2 0 11 , N r. 1 5

declaraţia prin care recunoşteau că nu vin în calitate de colonişti şi că au cunoştinţă de faptul că guvernul nu le poate da, deocamdată, nici pământ nici ajutoare; încă de la primele tratative cu dl. Al. Constantinescu, li se sugerase delegaţilor aromâni, că macedonenii ce vor veni să fie din rândul oamenilor înstăriţi pentru a-şi putea înjgheba singuri propriile gospodării deoarece statul nu poseda fonduri suficiente. Vasile Muşi, ca reprezentant al Comitetului de iniţiativă din ţară, aflat în permanentă legătură cu Gh. Celea, le-a comunicat celor de la Salonic să semneze orice declaraţie. A fost o greşeală , chiar dacă V. Muşi o făcea cu bune intenţii – aducerea grabnică a coloniştilor care aşteptau intrarea în ţară – pentru că în felul acesta se îngreuna şi mai mult situaţia.Aceste grupe neavând un loc stabilit pentru colonizare s-au aşezat în localităţile unde aveau rude, dar unde nu mai existau disponibilităţi de teren. În consecinţă, s-au iscat neînţelegeri chiar între colonişti. Aşa s-a întâmplat de pildă în comuna Fraşari din judeţul Durostor, unde coloniştii vechi (în număr de 60 de familii) au intrat în conflict cu coloniştii noi (în număr de 130 de familii). Disputa dintre ei s-a declanşat datorită faptului că cei vechi si-au însuşit (la comasare) loturile bune din apropierea comunei iar coloniştilor noi, li se dădeau loturi înlăturalnice (în afara comunei). S-a iscat un protest din partea coloniştilor noi care putea degenera într-un conflict în toată regula dacă nu ar fi intervenit jandarmii. Ulterior, în 1928, în urma punerii de acord a Ministerului de Domenii şi Agricultură, a Ministerului de Externe (un rol în această chestiune l-a avut D. Djuvara, directorul afacerilor politice de la acest minister), s-a revenit asupra acestei măsuri, aprobându-se din nou venirea noilor contingente din Livezi, Vode-Veria şi apoi acelor din Bulgaria. Casa Centrală, având acceptul celor două ministere, punea acum la dispoziţia familiilor care soseau şi cele 10 ha de teren de cultură şi loturi de casă. Se înregistra apoi o altă stagnare până în 1930, când au sosit grupe numeroase de aromâni, grămusteni din toate părţile regiunii Seres şi Cavala (rămaşi acolo cu ocazia împărţirii graniţei dintre Grecia şi Bulgaria), din Republica Macedonia. Colonizarea înceta în anul 1933, odată cu ultimul contingent de 450 de familii sosit la Constanţa în timpul guvernului condus de Vaida Voievod.
22

Aromânii din Grecia
Thede Kahl

Cel târziu odată cu apariţia aşa-numitei „chestiuni aromâne”, aromânii s-au despărţit în diferite fracţiuni identitare, cum ar fe de exemplu grupa celor ce se declarau români, a celor ce se declarau greci sau celor ce se considerau doar aromâni. Datorită creşterii contactelor cu limba greacă, ca limbă comercială de importanţă precum şi influenţa culturii greceşti, un număr considerabil de aromâni se declară greci. În timp ce activităţile specifice identităţii şi limbii aromâne pot fi identificate în special în diaspora, aromanii din Grecia refuză să se declare minoritate şi nu îşi folosesc propria limbă în şcoli şi în mass-media. În Grecia identitatea majorităţii aromânilor este legată direct de elenismul modern. Dar a aparţine elenismului nu înseamnă neapărat a avea identitate. Articolul analizează diferite sensuri ale perechilor de termeni „vlah/aromân”, „minoritate/greci vlahofoni”, „elen/grec”. În celaşi timp voi încerca să descriu aspecte care ating „nation builbing” al aromanilor şi să analizez situaţia contemporană a minorităţii care se comportă ca majoritate. *** Chiar experţi pe probleme greceşti din SudEstul Europei nu au auzit de termenii vlahi sau aromâni din cauza faptului că aceştia apar drept greci,

D A I M A

I u n i e 2 0 11 , N r. 1 5

români, albanezi, sârbi etc. Dar dacă se face o analiză mai seriosă, se observă rapid că nu există aprope nici un loc în Peninsula Balcanică unde aromânii să nu fi jucat un rol important. Utilizarea neuniformă a termenilor vlah şi aromân necesită o definiţie scurtă. Termenul vlah este utilizat în sens mai larg şi se poate referi la meglenoromâni, istroromâni, vlahi timoceni, strămoşii românilor sau vlahi romi. În Grecia găsim aromâni (cunoscuţi de asemenea ca macedoromâni, ţinţari, kuţovlahi), un număr redus de meglenoromâni (cunoscutţi de asemenea ca vlahi megleniţi) şi mici grupuri de vlahi romi – toţi numiţi vlahoi în vorbirea populară grecească, care vlah înseamnă cioban sau om simplu de la sat. În Grecia vlahii sunt numiţi şi sărăcăceanii vorbitori de greacă. În Grecia Centrală, la sud de linia Karpesini-Lamia, sunt aşa numiţii vlahi, care nu vorbesc aromână ci propriu dialect regional grec, vlah. Marea majoritate a locurilor oraşului Atena asociază termenul vlahos cu mediul rural, mai puţin civilizat şi cu o populaţie barbară. Pentru alţii, ei nu sunt altceva decât buni producători de brânză sau oieri. În alte regiuni, cum ar fi insulele din Mare Egee (de ex. Naxos, Samos, Rodos, Carpathos) şi în Cipru, vlaha, vlahos sau vlahikos este numele unui dans. Termenul de vlah reprezintă etnonimul utilizat de populaţiile vecine, în timp ce aromânii se definesc – în funcţie de grupul dialectal căruia îi aparţin – ca armâni sau rrămăn, o auto-denumire, care reprezintă baza termenului stiinţific aromân. Vorbitorii de aromână se consideră ca aparţinând de „fara armănească (neamul aromân) sau mai rar de „populu armănescu” (poporul român). În aromână nu exista termen modern pentru naţiune sau etnie (si desigur nici pentru minoritate) dar atunci când se foloseşte acest termen în propria limbă, aromânii au o mulţime de posibilităţi, prin adoptarea unor cuvinte similare din alte limbi cum ar fi „miletea armănească” (t.c millet),„laolu armănescu” (gr. laos), „ginsa armănească” (tc.cins, i.e. genus) sau „ghimtă armănească” (alb. gjint, i. e. genus). Numai câţiva aromâni folosesc neologismul „naţie” (naţiune). Majoritatea aromânilor trăiesc în nordul Greciei, în sudul Albaniei, în Republica Macedonia (FYROM), în munţii Rodopi şi în Dobrogea. În Grecia aromânii sunt concentraţi în zona munţilor Pind, în Epir, Tesalia şi Macedonia, în munţii Vermion şi muntele Olimp.
23

*** Despre o conştiinţă naţională – fie ea grecească, românească sau chiar specific aromânească – probabil nu poate fi vorba la aromâni înainte de apariţia mişcărilor naţionale ale popoarelor din Europa de sud-est de la începutul secolului al XIXlea. În perioada bizantină şi otomană, creştinii ortodocşi se denumeau, din punct de vedere dialectal şi cultural, romani (gr. romei, mai târziu romii; lat. romani, mai târziu români şi armâni). Înainte de apariţia la aromâni a unei proprii conştiinţe etnice sau a însuşirilor ideilor naţionale a altor popoare şi alăturării mişcărilor naţionale iniţiate de acestea, cele mai importante aspecte ale identităţii erau cele ce vizau apartenenţa la „millet” (creştini ortodocşi) şi, în al doilea rând, apartenenţa la grupul profesional (păstori, meşteşugari, comercianţi etc.). Apartenenţa la romei, români sau armâni era secundară, iar termeni ca „naţiune” erau total necunoscuţi. Datorită ocupaţiei loc tradiţionale – păstoritul nomad – şi a persecuţiilor la care erau supuşi în aşezările urbane, răspândirea aromânilor este foarte dispersată. Acest fapt a dus la imposibilitatea reprezentării lor,geografic sau ca grup de sine stătător. Când la începutul secolului al XIX-lea se observă o mişcare naţională a aromânilor, un mare număr dintre ei erau deja asimilaţi sau erau în curs de asimilare. De aceea trebuie să facem distincţie dintre o „mişcare naţională aromână” şi participarea aromânilor la mişcările naţionale ale populaţiilor vecine. Principalele orientări sunt progreceşti şi proromâneşti. Datorită sensului peiorativ în limbile sud-est europene, voi încerca să evit termenii „grecoman” şi „romanizon”. Coflictul greco-român, derulat pe fondul „chestiunii aromâne” i-a împărţit pe aromâni în fracţiuni diferite: progreci, proromâni, şi cei care se considereu pur şi simplu aromâni. Chiar şi în zilele noastre este încă prezent acest conflict în ceea ce priveşte identitatea statutului de minoritate şi orientarea politică şi culturală. Conflictul greco-român privind aşa-numita „chestiune aromână” i-a împărţit pe aromâni în diferite grupări: cei ce se consideră români, cei ce se consideră greci şi cei ce se consideră aromâni. Din moment ce aromânii aparţin de Patriarhia Greacă şi activităţile lor culturale şi economice au fost legate de biserica greacă, în special aromânii

D A I M A

I u n i e 2 0 11 , N r. 1 5

bogaţi din mediul urban au fost promotorii activi ai limbii şi culturii greceşti pentru un timp îndelungat. Limba greacă era deja în secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea lingua franca în multe părţi din sud-estul Europei. Cunoaşterea limbii greceşti deschidea calea către educaţie şi către un statut social superior atât în cazul vorbitorilor nativi cât şi a celor ce învăţau greceşte ca limbă străină. Grecul era în primul rând comerciant, astfel încât oamenii bogaţi (de origine albaneză, vlahă, macedo-slavă sau bulgară) din secolul al XVIII-lea se declarau greci. Primele documente apărute în aromână sunt scrise cu alfabet grecesc şi nu au urmărit promovarea aromânei, ci răspândirea limbii greceşti. Succesul limbii greceşti în rândul aromânilor nu s-a datorat doar acelor câţiva indivizi care promovau cultura greacă, dar în special contactelor cât mai numeroase cu vecinii greci şi limba greacă ca limbă de importanţă în domeniul comercial. O serie de aşezări din Grecia centrală au fost grecizate fără influenţa activiştilor politici sau religioşi. Dezvotarea unei identităţi specific aromâne poate fi observată în cadrul diasporei timpurii. În special prin cărţile de gramatică şi limbă aromână care dovedesc conştiinţa clară a latinităţii/romanităţii; în 1815 aromânii din Buda şi Pesta au cerut ca aromâna să fie introdusă în buserică. Peyfuss subliniază faptul că „acestă mişcare aromână nu poate fi redusă doar la activitatea propagandei româneşti în Turcia”, având caracteristicile unei „mişcări naţionale tipice secolului XIX-lea”. În anul 1880, imediat după naşterea unei Românii independente,

mişcarea naţională românească şi politica sa de învăţământ în Macedonia, Tesalia şi Epir au început să influenţeze activităţile aromânilor. De atunci, activităţile aromânilor au fost legate de România. După stabilirea comitetului macedoromân în 1860, la Bucureşti, România a început instruirea profesorilor ce urmau să fie trimişi în Macedonia. Astfel, în anul 1864 apare prima şcoală românească („aromână”) inaugurată în Macedonia de Dimitrie Atanasescu, în oraşul Târnovo. Mai târziu au urmat şi alte şcoli româneşti ajungâdu-se la începutul secolului al XX-lea la un număr de 106 şcoli şi 100 de biserici româneşti, cu mai mult de 4.000 de copii şi 300 de profesori în regiunile Macedoniei şi Epirului. În cadrul acestor şcoli numai cursurile iniţiale erau în aromână, în continuare studiindu-se doar în română. Aromâni precum Apostol Mărgărit, iniţial profesor de greacă, originar din Avdella, şi Constantin Belemace din Maloviste ne-au demostrat că cei mai activi participanţi la mişcarea românească nu au fost românii ci tot aromânii. Consider că această mişcare s-ar caracteriza ca armână-română şi a culminat cu recunoaşterea aromânilor prin decret (irade) dat de sultan ca Ullah millet (în greacă vlahiko mileti, deseori interpretat ca naţiune aromână). Cu sprijinul Marilor Puteri, la 22 Mai 1905 ei au obţinut din parte sultanului otoman Abdul Hamid al II- lea toate drepturile ce se acordau unui millet, exceptând autonomia religioasă. - va urma -

Ansamblul Veria - Grecia
24

D A I M A

I u n i e 2 0 11 , N r. 1 5

Gică Godi
MOSKOPOLI
Mokopoli – Paradisu di pirmithu, Paradisu agarshitu, Cu vecl’ili pălăts, Cu mushatili arădz, Caftă-ndrept di bană, Ful’iaună evropeană. Băserits tsi zburăscu Di unu kiro ti hari, Shedu-nvirinati, Cu murili cripati, Dealihea-i streaha aspartă, Ma nica-i jaru tu vatră... Shi masturi ciucutinda Keatră pi keatră bagă, Pălăts timil’iusescu, Shi di ahătu multu lao Sukăli ancănescu... Ma yislu mashi yisu armăni Shi car’dau di mi dishteptu Ti keardiri ancăninda Vedu idyiulu caduru Di jali suskirănda.

ANYISĂTORU MOSKOPOLI, DADĂ AGĂRSHITĂ
Tu lunga noapti fără apirită, Mi tirniseashti doru di dadă agărshită Shi nu-am lăcărni Să-ni plăngu fumeal’ea asprăndită, Adastu văhi ni-avdi boatsea Di pravdă pliyuită. Să shtibă voiu Că jarlu nu s-asteasi Tu veacl’ ea-ni fucurină, Că nu-ari ca altăoară Varvari turbats s-u avină, Shi făntănili nu sicară, Tu oarfăna-ni agora, Pirifană altăoară. Adastă St-Măria pi stizni zuyrăpsită Shi adastă bots di preftsă yiudima păryisită, Adastă nă ciudii Văhi s-toarnă Duruta-ni fumeal’i La sămta lituryii Sh-ti nauă isturii. Tru yisu mushatu ni-s-anăstăsescu Cilimeani tsi alagă
25

Yisu dupu yisu ancl’edz, Nă lumi ideală anyisedz, Paradisu, gărdină, Ancărcată di lunină, Ambărli găna-mplini S-satura agiunil’i di păni, Cu oamini lucrători tsi disică perlu, Cuminti, dish –mplini di harauă Sh-fără cl’eai, Că nu, nu-ari pseftsă tu duneai, Cănil’i veagl’i tutiputa di-ayrimi, Tinia veagl’i avearea – malămă shi asimi. Shi fără aminătură, că nu easti lipsită Cu oamini nilăoshi tsi nu calcă furnigă... Nă lumi iunu treatsi minciuna, Iu tuts sun’ cu Hristolu Shi s-voru ca cilimeanlu muma, Cu vreari unu-alantu sh-si-mutrescu, Nu shtiu tsi easti eryulu, Nu s-anchizmusesecu. ...Anyisătoru, nă lumi ideală anyisedz, Ma tu altă bănedz, Cu tămăheari cu gura shapti stremati, Cu mintits tsi andregu greali polemati, Anyisedz s-I’ia-mbrustela ndriptatea, Tsi avrapa u azgrumă strămbătatea, Adashtsă tsiva tsi nu va s-yină,

D A I M A

I u n i e 2 0 11 , N r. 1 5

Că dzuă di dzuă-i ma ptsănă lunină... Pisti, tinii, nilă, mărtii, Nu, nu trecu! El, pal’iu-omlu arujeashti, Pisupră anghiliceashti jaru, Tu suflitu ăi protu dicunearu, Has cărveal’ea cu mălămăsită cuă, Ama pseftu păn’tu maduă.

DULTSI PIDIMO
Căntu dzua, Căntu seara, Sh-tu hăryii căntu iară, Ocl’i nica cu somnulu s-alumtă, Căntclu-i etimu ti numtă, Keptulu ăni hiarbi, caplu ni-asună, Căntu dipriună. Mintea nu shtiu iu s-priimnă, Shi anda s-toarnă, află cănticlu că imnă. Dau s-lu avinu, ma-ni caftă torlu, Noaptea nu mi alasă s-dormu. Căntu anda zburăscu multu, Shi anda tacu, shi atumtsea căntu, Foclu anda alikescu, Stranili anda-nvescu, Căntu. Că imnu pri sucaki Sh-mi tornu la cunaki, Căntu. Că hiu tu aftuhină, Că sapu tu gărdină, Căntu. Căndu nergu-n păzari, Că-i coada nică, mari, Cara-l’i huhutescu!Nu cu boatsi, ălu minduiescuĂl’i tragu iholu frămtu-frămtu, Gică Godi - Stejaru 2009 Căntu shi iara căntu! Căntu ausheaticu shi cilimeanlu sămtu, Căntu ayăpisearea, Shi la numtă nima multu căntu. Unu, i ună sută că mi-ascultă, Ni-u dau mirachea tută Shi căntuShi cănticu cănăscutu, Shi cănticu nishtiutu, Shi ms nău, shi cama vecl’iu, Multu nu li-alegu, Niscănti singuru li andregu. Keari vără ma di-aproapea, Tu minută-l’i caft’l’irtari, Că mi aflu pi căntari. Anvirnatu cătiunăoară, Suflitlu-i fără miraki, Ma ca soarli tu sucaki Iaşi tru miydani iară Cănticlu ca primuveara. Cănticu-vluyii, Cănticu-yitrii, Cănticu-soari pi părmatsi, Cănticu-suflitu cu fărmatsi, Cănticu-caimo, Cănticu-miryiulo, Dultsi pidhimo.

26

D A I M A

I u n i e 2 0 11 , N r. 1 5

MAREA ADUNARE A ARMÂNILOR 15 August 2010, Moscopole REZOLUŢIE
Noi, Armânii din toate ţările în care trăim, prezenţi la Marea Adunare de la Moscopole desfăşurată în ziua de Sfânta Maria 2010 pentru a sărbători o deosebită zi creştină şi în acelaşi timp, întoarcerea noastră în acest loc simbolic, întemeiat de strămoşii noştri, Ţinând seama de faptul că printre vechile popoare europene, autohtoni în Balcani, Armânii reprezintă un exemplu de continuitate istorică şi un model de coexistenţă cu celelalte popoare, Convinşi că astăzi, numai noi Armânii, putem să spunem lumii cine şi ce suntem şi că purtăm o imensă responsabilitate a salvării civilizaţiei noastre, Conştienţi de faptul că Armânii au pentru prima dată în istoria lor modernă şansa de a-şi exprima adevărata lor identitate, Având în vedere că Armânii sunt îndreptăţiţi să se bucure de toate drepturile conferite de normele europene şi internaţionale, precum: Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (1950), Pactul ONU cu privire la drepturile civile şi politice (1966), Convenţia-cadru pentru protecţia minorităţilor naţionale (1994), Carta Europeană a Limbilor Regionale sau Minoritare (1992), Declaraţia Universală a Drepturilor Omului (1948), Declaraţia ONU cu privire la drepturile persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale sau etnice, religioase şi lingvistice (1992), Pentru toate aceste motive, Consiliul Armânilor adoptă prezenta REZOLUŢIE 15 August 2010, Moscopole, Albania Consiliul Armânilor solicită tuturor statelor din Balcani unde trăiesc Armânii (Albania, Grecia, România, Republica Macedonia, Serbia, Bulgaria)
27

ca factorii decizionali, constituţionali şi autorităţile publice cu atribuţii în materia drepturilor omului să intervină pentru a asigura respectarea, protejarea şi afirmarea sistemului de valori şi a identităţii etnice, culturale, lingvistice şi religioase a Armânilor; Consiliul Armânilor solicită recunoaşterea Armânilor ca popor regional şi autohton în Balcani; Consiliul Armânilor solicită tuturor statelor din Balcani unde trăiesc Armânii să adopte o hotărâre în acord cu normele europene şi internaţionale care asigură drepturile ce li se cuvin Armânilor ca etnie distinctă; Consiliul Armânilor solicită un dialog deschis, democratic, cu toate guvernele statelor balcanice unde trăiesc Armânii, pentru a găsi soluţii pentru viitorul limbii şi culturii armâneşti, respectiv introducerea limbii în şcoli, mass-media şi biserică.

Prezenta Rezoluţie a fost adoptată astăzi, 15.08.2010, la Moscopole, la Marea Adunare a Armânilor.

D A I M A

I u n i e 2 0 11 , N r. 1 5

ADUNAREA ATSEA MARI A ARMÂNJILORU 15-li di Agustu 2010, MUSCOPULI DIMÂNDARI
Universalâ ti Ndrepturli a Omlui (1948); Declaratsiunea ONU tu ligâturâ cu Ndrepturli a inshiloru tsi tsânu di minoritătsli natsionali icâ etnitsi, di pisti sh’lingvistitsi (1992), Ti tuti aesti itii, Consillu Armânjiloru apufuseashti aestâ DIMÂNDARI Consillu Armânjiloru caftâ la tuti craturli ditu Balcanu, iu bâneadzâ Armânjilji (Arbinishia, Gârtsia, Rumânia, Ex Ripublica Iugoslavâ Makidunia, Sârbia, Vâryâria) ca factorilji detsizionali, constitutsionali shí autoritătsli publitsi tsi au borgi tu dumenea ti ndrepturli a omlui s-cilâstiseascâ tra s-asiyuripseascâ tinjisearea, avigljearea shi acrishtearea a yishterilor shi a identitatiljei etnicâ, culturalâ, lingvisticâ shi di pisti a Armânjiloru. Consillu Armânjiloru caftâ pricânushtearea a Armânjiloru ca populu reghionalu tsi easti autohtonu tu Balcanu. Consillu Armânjiloru caftâ la tuti craturli ditu Balcanu, iu bâneadzâ Armânjilji, s-ljia unâ apofasi tu noima a nomuriloru evropeani sh-internatsiunali cari siyurâpsescu ndrepturli tsi lâ si pricadu Armânjiloru ca etnii ahoryea. Consillu Armânjiloru caftâ unu dialogu dishcljisu, dimucraticu, cu tuti guvernili a craturiloru balcanitsi, iu bâneadzâ Armânjilji, tra sâ s-aflâ căljiurli trâ yinitorlu a limbâljei sh-a culturâljei armâneascâ, va s-dzâcâ bâgarea a limbâljei tu sculii, mass-media shi bâsearicâ. Dimândarea apufusitâ adzâ, 15-li di Agustu 2010, Muscopuli, cu furnjia Adunariljei Atsea Mari a Armânjiloru. tu 15-li di Agustu 2010 / Muscopuli, Arbinishii

Noi, Armânjilji ditu tuti craturli di iu bânămu, tsi himu vinits la Adunarea Atsea Mari di Muscopuli, dizvârtitâ tu dzuua di Stâ-Mârii, 2010, tra s-yiurtusimu unâ aleaptâ dzuuâ pisimâ sh-tu idyiulu kiro turnarea a noastâ tu aestu locu simbolicu, thimiljiusitu di strâpâpânjilji-a noshtsâ, Ma s-luyursimu câ anamisa di vecljili populi evropeani, autohtonji tu Balcanu, Armânjilji suntu paradhiymâ di continuitati istoricâ sh-unâ urnechi di bânaticu deadunu cu alanti populi, Cândâsits câ adzâ, mashi noi, Armânjilji, putemu sâ spunemu dinintea a lumiljei cari sh-tsi himu sh-câ purtămu unâ ahoryea fortumâ ti ascâparea a tsivilizatsiljei a noastâ, Minduindalui câ Armânjilji au trâ prota oarâ tu isturia a loru modernă, shansa tra sâ s-aspunâ a lumiljei cu identitatea a loru dealihea, Avândalui tu videalâ câ Armânjiloru lâ si pricadi tra sâ s-hârseascâ di tuti ndrepturli siyurâpsiti di nomurli evropeani shi internatsiunali tsi va li tritsemu pi-aradâ: Conventsia Evropeanâ ti Ndrepturli a Omlui (1950); Cundrata ONU tu ligâturâ cu Ndrepturli Tsivili sh’Polititsi (1966); Cundrata-cadru trâ Avigljarea a Minoritâtsloru Natsiunali (1994); Carta Evropeanâ a Limbilor Reghionali icâ Minoritari (1992); Declaratsiunea
28

D A I M A

I u n i e 2 0 11 , N r. 1 5

Kira Iorgoveanu-Mantsu

Şi noi am fost la Moscopole
15 august 2010

MOSCOPOLEA
Ti câftămu canda nu fushi iuva ... Câtâ tini, cumu va s-anchisimu? Moscopole,-aranâ tsi nu treatsi, Sh-nu vremu vârnâoar’ s-u yitripsimu! Steauă, steauă-arauâ, iu earai? Polea noastâ-msheatâ cându-ardea? Ehtrulu cumu nu putushi s-urgheshtsâ Moscopole, cu lunjina ta?! Tsi lângoari stiznjili purta Sh-lemnulu cumu nu putu s-facâ heru, Foclu tra s-nu poatâ sâ-shi si-aprindâ?! Steauă, cumu mutreai di-aclo, din tseru? Multu greauâ tsâ fu tâxiratea Di chirushi ca unu nâvaljiu di neauâ ... Mini adzâ nu-ts caftu câbatea Ma ti vedu ca nâ chirutâ steauâ ... Foclu cari ehtsâriljii-ts bâgarâ Tsâ surpă mashi casili sh-câmbânjili Thimisearea mashi nu u-ngruparâ Shi-adzâ ea nâ vindicâ arãnjili. Moscopole - carti veaclje shi-arsâ Iu-i cinusha ta s-u-adyivâsimu? Ploaia agârsheariljei tsi vearsâ, Fâr’ di Pisti, cumu va-u dânâsimu? (vol.STEAUA DI DOR, 1983)
29

D A I M A

I u n i e 2 0 11 , N r. 1 5

Academia Româna recidivus !
Academia este locul care ar trebui să adăpostească minţile cele mai luminate, ideile cele mai înintate, teoriile cele mai avansate. Este instituţia care ar trebui să nu cedeze unor tendinţe extreme, bazate pe argumente futile sau eronate, instituţie care să permită căutarea adevărului şi numai a adevărului, ştiind că orice fals dovedit ar compromite pe termen lung credibilitatea sa şi bineînţeles pe a celor pe care-i reprezintă. Este ceea ce ar trebui să facă şi Academia Română, încă de la înfiinţarea ei. Şi, totuşi, în vremea din urmă, Academia Română pare să fi rămas ultima instituţie care nu s-a reformat după teribila degradare suferită în vremea perioadei de tristă amintire, de dinainte de 1990. Această imagine teribilă este dată de poziţia insutenabilă pe care Academia Română sau cel puţin cei care se erijează în numele ei, cu privire la o chestiune extrem de complexă şi cu întindere cu mult dincolo de graniţele României. Este vorba despre chestiunea Armânilor, o comunitate ce se încearcă a fi ascunsă, din cauza numeroaselor bâlbâieli pe care le-a produs guvernanţilor sau intelectualilor Români de mai bine de un secol. Nu ne vom opri în această analiză asupra modului în care a fost tratată această problemă în decursul timpului. Contextul în care a fost abordată problema a determinat de cele mai multe ori exagerările şi evident a furnizat şi scuzele care se impuneau. Ne referim aici la perioada formării şi fundamentării statelor naţionale, când multe dintre statele naţionale au funcţionat la fel, căutând să-şi extindă aria de influenţă bazându-se pe argumente nu totdeauna reale. Astăzi Europa încearcă să se reunifice, respectând diversitatea etnică atât de des contestată sau ignorată, provocând de cele mai multe ori războaie sau confruntări cu consecinţe catastrofale. François Mitterand, deşi contestat în multe privinţe pentru erorile făcute în gestiunea internă a Franţei, a surprins într-o singură frază acest adevăr esenţial care a caracterizat Europa ultimelor secole. Adresându-se francezilor înaintea referendumului
30

care trebuia să aprobe tratatul de la Maastricht în 1995, le-a spus următoarele: “am să vă cer să renunţaţi la ceea ce pare aproape imposibil de acceptat, la naţionalism. Acesta a adus Europei numai război şi nenorociri”. Chiar dacă Franţa poate fi considerată naţionalistă pentru poziţia sa vis-à vis de conceptul de “minoritate naţională” trebuie recunoscut că a găsit o cale inteligentă de abordare a limbilor şi culturilor regionale, recunoscându-le prin Constituţie ca “patrimoniu naţional” şi le-a permis o protecţie de cea mai înaltă autoritate. În altă ordine de idei, Franţa nu şi-a permis niciodată să proclame comunităţi din afara teritoriului naţional ca “franceze”, deşi există cel puţin două comunităţi care vorbesc limba franceză. Este cazul Waloniei din Belgia şi a regiunii francofone din Elveţia. Construcţie sprijinită încă de la început de Franţa, fără de care probabil ar fi rămas divizată între cele trei imperii, România trăieşte într-o teamă permanentă de a-şi pierde identitatea şi fruntariile. Născută în pripă şi crescută prea repede, România a avut tot timpul sindromul fragilităţii naţionale, inerente într-o construcţie evident multinaţională, dar vehement proclamată unitară din punct de vedere etnic. Absurdul situaţiei s-ar fi oprit aici dacă istorici ultranaţionalişti n-ar fi extins noţiunea de “românitate” printr-o falsificare grosolană a termenului de “romanitate”, arogânduşi paternitatea pentru o întreagă parte a unui imperiu dispărut de 15 secole. Este, în esenţă, ceea ce se întâmplă cu o parte a unui popor, descoperit târziu în secolul 19, căruia i s-a confiscat identitatea şi cu o insistenţă demnă de o cauză mai bună i se repetă fără încetare că poartă numele de “aromân” şi nu vorbeşte decât

D A I M A

I u n i e 2 0 11 , N r. 1 5

un dialect al limbii române. Vorbim aici de Armâni, demni urmaşi ai vechilor Macedoneni, prinşi în propria lor deschidere către universal, incapabili să trăiască închişi între frontiere construite de ei înşişi şi poate tocmai pentru aceea victime ale statelor naţionale la a căror eliberare şi construcţie au participat. Veniţi în România pentru a-şi salva fiinţa ameninţată de alţi moştenitori ai imperiilor mai vechi sau mai noi, au căzut în propria lor capcană, acolo unde li s-a spus că vor putea construi o Armânie. Treziţi din coşmarul pe care au trebuit să-l suporte mai multe decenii, Armânii încearcă astăzi să-şi construiască un drum propriu, într-o Europă care nu poate fi decât diversă sau deloc, într-o Europă unde fiecare popor regional are dreptul la identitatea lui proprie, unde toleranţa trebuie să fie legea numărul unu. Si iată că acum, când România a fost primită în sânul marii familii europene, Academia Română se asociază unor aşa zişi specialişti în istorie, lingvistică sau ethnologie, şi exact ca în perioada de tristă glorie pe care am evocat-o mai sus, foloseşte aceeaşi limbă de lemn, atât de puţin potrivită cu rangul său. Repetarea permanentă a unor minciuni, nu le poate face mai credibile, iar falsificarea unor date, care mai devreme sau mai târziu se impun de la sine, nu ajută cu nimic la o construcţie serioasă. Iată de ce credem că Academia Română trebuie să fie ea însăşi iniţiatoarea unei dezbateri fără tabu, în care să-i invite pe toţi cei care au o poziţie în chestiunea Armânilor şi să incerce să descopere adevărul atât de evident pentru cei mai mulţi dintre Armâni. Si anume că nu au aceaşi origine cu Românii dar asta nu-i împiedică să trăiască alături de ei şi să le respecte limba şi cultura, aşa cum ar trebui să o facă şi Românii vis-à-vis de ei. Si asta pentru că în ciuda tuturor eforturilor, nimeni nu a reuşit să le schimbe identitatea, aşa cum a afirmat-o chiar acad. Matilda Caragiu Marioţeanu. Cu puţin înainte să treacă în lumea celor Drepţi, Matilda Caragiu a mărturisit că ultima poziţie pe care a luat-o în anul 2005 a fost la presiunea Departamentului pentru Românii de Pretutindeni (DPRP), structură în aparenţă ultra naţionalistă, de fapt beneficiară a unor fonduri de care dispune fără nici un control. Evenimentele din ultima vreme scot la iveală subordonarea Academiei Române, care la
31

iniţiativa DPRP şi a Societăţii Macedo-Române, participă la organizarea unor acţiuni îndreptate împotriva Armânilor. Vom aminti aici Congresul de la Tirana din noiembrie 2009, organizat în pripă şi superficial de către DPRP şi Societatea Macedo-Română ca o contrapondere la anunţatul Congres al Consiliului Makedon-Armânilor din 15 decembrie acelaşi an, la care fusese invitată şi Societatea MacedoRomână iar de curând Conferinţa organizată de Societatea Macedo-Română condusă de Ion Caramitru la Teatrul Naţional şi Conferinţa organizată de DPRP la sala drepturilor omului din incinta Parlamentului României. Ambele evenimente, organizate pentru a arunca o umbră asupra sărbătoririi zilei naţionale a Armânilor de către Comunitatea Armânilor din România, aceeaşi care cere statutul de minoritate naţională pentru Armâni, scot în evidenţă disperarea celor care constată că voinţa Armânilor este de neclintit în demersul lor de a obţine acel statut. Sub acelaşi semn al disperării pare să-şi dezvolte argumentele şi Societatea MacedoRomână (preşedinte Ion Caramitru), împinsă în faţă de DPRP, repetând la nesfârşit celor care-i mai ascultă că Armânii sunt Aromâni şi că ei nu vorbesc decât un dialect al limbii române. Mai nou, deşi fără nici o acoperire, auzim că “Vlahii” înseamnă “Români”, trecând peste absurdul situaţiei că poate jumătate din populaţia Greciei se declară “Vlahi”. O concluzie tristă la această prezentare, a cărei ironie nu am vrut să o subliniem. DPRP ar putea dispărea în uitarea care de multe ori acoperă politicianismele ieftine sau încercările deplorabile ale unor structuri de a schimba cursul normal al lucrurilor. Academia Română este însă condamnată să rămână şi din păcate va trebui să suporte discreditul pentru această lipsă de rigoare. O pată care nu va fi uşor de şters în confruntările viitoare care o aşteaptă inevitabil. A contribui ca şi până acum la dispariţia Armânilor ca identitate aparte, ar însemna să sece izvorul care a alimentat atât de considerabil atât Academia Română cât şi celelalte academii din Balcani. Iar pierderea ar fi imensă pentru toţi. Consiliul MakedonArmânilor Biroulu Executiv Preşedinte, Secretar General, Yiani Mantsu Niculaki Caracota 02 Iunie 2011

D A I M A

I u n i e 2 0 11 , N r. 1 5

Academia Rumânâ recidivus!
Unâ Academii easti unâ institutsiuni tsi prindi s-apânghiseascâ nvitsatslji cu nai ma aleaptili sh-dishcljisili mindueri sh-idhei. Easti institutsiunea tsi puté nu prindi s-cadâ sumu influentsa a minăriloru extremisti cari s-andrupǎscu di argumenti psefti, alâthusiti. Academia prindi s-hibâ unâ institutsiuni tsi daima sâ s-alumtâ trâ câftarea shdizvâlearea mashi a averlui, shtiindalui câ itsi alathusi cari va u facâ dutsi la keardirea, trâ lungu kiro, a ihtibariljei a ljei cata cumu sh-atsiloru anvitsats cari-lj suntu membri. Easti atsea tsi prindi s-adarâ sh Academia Rumânâ, nica di cându s-ari thimiljiusitâ. Ama, ashi cumu dukimu tu kirolu ditu soni, Academia Rumânâ armasi atsea ditu soni institutsiuni cari nica nu-ari tricutâ pritu reforma di cari eara ananghi, dupu atselji anji di kisâ, di ninti di 1990. Aestu prosupu tsi-shi lu spuni Academia Rumânâ icâ atselji tsi taha zburăscu tu numa a ljei, iasi daima tu migdhani cându easti zborlu di unâ prublemâ/kestiuni multu di multu greauâ/complexâ shi tsi s-tindi multu pisti sinurli ali Rumânii. Easti zborlu di prublema/kestiunea Armânjiloru, unâ comunitati tsi daima easti tsânutâ ascumtâ, trâ itia câ nvitsatslji ditu Rumânii cata cumu sh-cumândarlji alishtei vâsilii, cama di unâ sutâ di anji, nu puturâ sâ s-sinfuniseascâ atumtsea cându s-bâga tu muabeti aestâ kestiuni. Nu-avemu umutea s-dizvârtimu aoa cumu fu mutritâ aestâ kestiuni pi hiotea a kirolui, ama soia cumu fu loatâ tu isapi prublematica armâneascâ dusi daima la alâthuseri greali tsi prindea s-hibâ, ma amânatu, furnjii di câftari ljirtari. Easti zborlu aoa di kirolu cându s-au thimiljiusitâ craturli natsiunali, kirolu cându tuti aesti craturi natsiunali nali thimiljiusiti, minduea sâ-shi tindâ câtu cama multu uborlu di influentsâ, shi câfta sâ s-andrupascâ pi argumenti tsi nu daima eara dealihea. Tinjisindalui idheia di multâturlii ethnicâ cari di multi craturi natsiunali nu easti aprukeatâ icâ easti ignoratâ, lucru tsi di multi ori dusi la ancâcituri icâ polimu, Evropa minduashti adzâ shibâ deadunu. A s-hibâ câ di multi ori fu câtâyursitu trâ lucurlu tsi mutreashti kivernisearea ali Frântsii, ama François Mitterand, tu kirolu cându sandridzea Acâkisearea di Maastricht(1995), putu di zuyrâpsi tu ptsâni zboarâ unu averu tsi s-azvoami ditu isturia ali Evropâ ditu etili ditu soni. Ia tsi lavea dzâsâ elu a bânâtoriloru ditu Frântsii: “…Va
32

vâ caftu unu lucru cari trâ voi easti ti niaprukeari/nicândâseari: s-agârshits natsionalizmolu. Aestu adusi tu Evropa mashi polimu shi tâxirăts.” A s-hibâ câ Frântsia easti luyursitâ ca hiinda natsiunalistâ andicra di contseptulu di “minoritati natsiunalâ”, ama ea putu di aflǎ calea nai ma mintimenâ tu tsi mutreashti limbili sh-culturli reghiunali, pricânuscânda-li tu Constitutsiuni ca “aveari/patrimoniumu natsiunalu”, sh-ashi potu shibâ, pritu nomu, nai ma ghini avigljeati sh-ascâpati. Ma multu di-ahâtu, Frântsia nu ari minduitâ canâ oarâ ta s-luyurseascâ atseali comunităts tsi bâneadzâ nafoarâ di sinurli a ljei ca hiindalui parti di popullu frântsescu, a s-hibâ câ suntu nai ptsânu dauâ cumunitǎts di pisti sinurli a ljei tsi zburǎscu limba frântseascâ: easti zborlu di comunitatea valonâ ditu Belghii sh-atsea ditu reghiunea francofonâ ditu Helvetii. Rumânia – unu adârâmintu andrupâtu di Frântsii nica ditu ahurhitâ – cari, vahi, sh-adzâ va eara mpârtsâtâ anamisa di atseali trei amirârii – bâneadzâ dipriunâ frixea câ va-shi kearâ identitatea

D A I M A

I u n i e 2 0 11 , N r. 1 5

sh-sinurli. Amintatâ unâ-sh-unâ sh-criscutâ pi-ayunii, Rumânia daima avu sindromlu a “niputeariljei” natsiunali, lucru ti acâkiseari trâ unu adârâmintu multinatsiunalu cumu easti cratlu rumânu, cari daima va ta sâ scoatâ tu videalâ mashi unitatea ethnicâ. Aestâ catastasi absurdâ va dânâsea aoa cara istoreanjlji ultranatsiunalishtsâ nu va s-alâxea fârâ andirsi noima a zborlui “romanitate” cari lu arâspândirâ ca “românitati”. Ashi s-luyursirâ domnji pisti unâ mari parti di amirâria tsi avea kirutâ di vârâ 15 di eti. Tu usii/esentsâ easti atsea tsi s-fatsi cu unâ parti a unui populu di cari nvitsarâ amânatu, tu eta 19, unu populu a curi alj si lo ndreptulu la identitati sh-a curi alj si dzâtsi dipriunâ câ ari numa di “AROMÂN” sh-câ zburashti unu dialectu a limbâljei rumânâ. Easti zborlu di “ARMÂNJI”, acshi clirunonji a Makedonjiloru, cari nu vrurâ s-bâneadzâ ncljishi tu cutarlu a sinuriloru a craturiloru natsiunali trâ cari elji ishishi s-alumtarâ shi vahi sh-trâ aestu lucru agiumsirâ s-hibâ “curbani” trâ aesti stati natsiunali. Yinits tu Rumunii tra sâ-shi ascapâ identitatea fuvirsitâ di altsâ clirunonji a amirâriiloru ma veclji icâ ma nali, Armânjilji câdzurâ tu “alatslu” a loru tamamu aclo iu lâ si-avea tâxitâ unâ “Armânii”! Dishtiptats ayonjea ditu pumoara tsi u bânarâ vârâ dzats di anji, Armânjilji caftâ adzâ sâshi kindrueascâ unâ cali a loru, tu unâ Evropâ tsi nu va s-existeadzâ ma s-nu hibâ diversâ, trâ tuts, tu unâ Evropâ iu cathi populu reghionalu ari-ndreptu la identitatea a lui ahoryea, iu buna-treatsiri/tulirantsa prindi s-hibâ protlu nomu. Tora, cându Rumânia fu aprukeatâ tu fumealjea evropeanâ, Academia Rumânâ nica sandrupashti di niscântsâ “spetsialishtsâ” istureanji, lingvishtsâ icâ ethnologhi, ufilisinda idyea limbâ di lemnu ca tu kirolu a anjiloru di kisâ di cari zburamu ma nâinti, limbâ tsi nu undzeashti la unâ institutsiuni di prota tesi tu cratu. Spunearea dipriunâ a idyiloru psemati, avdzâti sh-para avdzâti, nu va li facâ s-hibâ cama pistipsiti shi falsulu nu va s-poatâ canâoarâ s-mutâ unu adârâmintu salami. Ia câ tse pistipsimu, câ mashi Academia Rumânâ prindi s-hibâ atsea institutsiuni. etimâ s-ankiseascâ unu debatu dimucraticu iu s-hibâ câlisits tuts atselji tsi voru sâ-shi spunâ minduearea andicra di kestiunea armâneascâ, shi s-dhukimâseascâ ta s-dizvâleascâ averlu cari trâ nai ma multsâ Armânji easti multu limbidu: dimec, nu au idyea arâzgâ cu Rumânjlji, ama aesta puté nu va-lj nkeadicâ s-bâneadzâ deadunu, tinjisinda-li limba sh-cultura a loru, ashi cumu idyea ashteptâ sh-Armânjlji di la elji. Aestâ sh-trâ itia câ pânâ tora – a s-hibâ câ furâ multi ampuliseri trâ aestu lucru – vârnâ nu
33

putu s-l- alâxeascâ identitatea, ashi cumu u-ari dzâsâ sh acad. Matilda Caragiu Mariotseanu. Cu ptsânu kiro ninti s-treacâ tu Alantâ Lumi, Matilda Caragiu alâsă mârtirii câ atseali spusi di ea la anlu 2005 furâ sumu presiunea tsi u avu di partea a Dipartamentlui trâ Rumânjilji di iutsido (DPRP), institutsiuni tsi s-aspuni multu ultranatsiunalistâ, ama di-ndreptu s-hârseashti mashi di pâradz trâ cari nu s-caftâ vârâ isapi/vârâ controlu. Atseali ditu soni iventuri scotu tu migdhani factulu câ Academia Rumunâ easti sumu cumandâ shi câ lo parti la iventuri andreapti di DPRP deadunu cu “Societatea Macedo-Română”, contra a Armânjiloru. Thimisimu aoa Congreslu di Tirana ditu meslu Brumaru 2009, andreptu pi-ayunii di DPRP shi “Societatea Macedo-Românâ” ca unâ ofensivâ la tuti activitătsli a Consillui a MakedonArmânjiloru cari, tu idyiulu anu, tu meslu Andreu, andridzea Curceaua / Arbinishii prota conferentsâ iu fu câlisitâ sh “Societatea Macedo-Română”. Ta s-arucâ unâ aumbrâ pisti yiurtia a Dzuuâljei Natsiunali a Armânjiloru andreaptâ, tu meslu Maiu, estanu, di Comunitatea Armânjiloru ditu Rumânii – atsea tsi ari câftatâ statuslu di minoritati natsiunalâ trâ Armânjlji ditu Rumânii – “Societatea Macedo-Românâ” andreapsi alti dauâ conferentsi, prota tu 22-li Maiu, la Teatrulu Natsionalu, sumu cumandulu alu Ion Caramitru, deftura tu 24-li di Maiu, tu salonea “Ndrepturli a Omlui” di la Parlamentulu ali Rumânii, sumu cumandulu a DPRP. Aesti conferentsi, andreapti pi ayunii, scotu tu migdani deaspirlu atsiloru tsi vedu câ vrearea Armânjiloru ditu Rumânii trâ amintarea a statuslui di minoritati natsiunalâ nu poati s-hibâ dânâsitâ. Pimtâ ninti di DPRP, sumu idyiulu semnu di “deaspiru”, Societatea Macedo-Română (prezidentu Ion Caramitru) caftâ sâ-shi aflâ argumentili psefti, xanaspunânda-li niacumtinatu atsiloru tsi mizi lj-ascultâ, câ Armânjlji suntu “Aromâni” sh-câ limba tsi u zburăscu easti mashi unu dialectu a limbâljei rumânâ. Ma nău, tora, fârâ vârâ thimeljiu, avdzâmu câ “Vlahilji” suntu “Români”, shiagiundzemu la absurda catastisi câ, poati, disu di bânâtorlji ditu Eladhâ sâ s-aspunâ ca “Vlahi”. Unâ dealihea jiloasâ concluziuni tu aestâ pârâstâseari, a curi ironii nu mata vrumu s-u scutemu tu videalâ. DPRP va kearâ, poati, tu atsea agârsheari tsi di multi ori anvâleashti politicianismili psefti icâ ampuliserli nitinjisiti a atsiloru institutsiunji tsi voru s-alâxeascâ cu zorea calea-ndreaptâ a lucriloru. Ashi, shi Academia Rumânâ va s-agiungâ sâ-shi kearâ nâmuzea, ti itia câ nu putu s-aibâ unu discursu tinjsitu, ndreptu. Va s-poartâ unâ damcâ tsi greu va u-ashteargâ tu yinitorlu tu cari va sdizvârteascâ

D A I M A

I u n i e 2 0 11 , N r. 1 5

Preşedintele Traian Băsescu în mijlocul armânilor. Stejaru 2009

34

D A I M A

I u n i e 2 0 11 , N r. 1 5

Nuntă armânească la Călăraşi
O zi mohorâtă de octombrie, în care frigul pătrunzător şi vântul tăios sunt stăpânii absoluţi ai atmosferei, nu-ţi poate oferi aparent nimic interesant. Asta, dacă în acea ultimă zi a acestei luni, nu profiţi de marea onoare de a participa la o frumoasă nuntă de armâni. Capriciile vremii ce frizau chiar dezolarea, nu au împietat în niciun chip asupra fastului, grandorii şi autenticităţii unei veritabile nunţi armâneşti. Desfăşurată în oraşul Călăraşi, marea sărbătoare a reuşit să reunească armâni din Bucureşti, Slobozia, Tulcea şi Constanţa, cu toţii pretinzând să fie prezenţi la desăvârşirea frumoasei poveşti de dragoste dintre Alexandra şi Nicu. Amfitrionii marelui eveniment, Costel şi Haidiţa Barba, au respectat prin prestaţia lor blazonul unei etnii de care eşti mândru dacă îi aparţii sau pe care o admiri dacă îi eşti străin. Marea sărbătoare s-a desfăşurat în buna tradiţie armânească, fapt remarcabil cu atât mai mult cu cât oraşul Călărasi nu este cunoscut ca fiind un important fief al machidonilor din România. Dar cum orice pasăre are dreptul de a exista pe limba ei, tot aşa răzleţele familii de aromâni călărăşeni, au dreptul dar şi obligaţia morală faţă de înaintaşi, de a-şi respecta cu demnitate tradiţiile şi de a-şi vorbi cu mândrie limba. În virtutea unei autentice spiritualităţi armâne, nunta din Călăraşi a început încă de joi seara prin pregătirea celor trei colaci cu destinaţie specială: culaclu di alăxeari (colacul de schimb), culaclu a nunlui (colacul naşului), culaclu a buigeadzilor (colacul nuntaşilor din partea miresei). Respectând obiceiul nunţii, seara de joi a fost, fireşte, dedicată expunerii zestrei miresei, zestre generoasă care în cele din urmă a fost cumpărată în mod simbolic de către socrii mari. Simbolul ce individualizează nunta armânească este reprezentat evident de hlambură. Pregătirea hlamburei, eveniment la care am participat cu toţii sâmbătă, s-a desfăşurat sub semnul unei practici şi ceremonii de o frumuseţe
35

aparte. După împodobirea steagului, toţi nuntaşii am fost îndemnaţi prin intermediul unei melodii specifice să aruncăm bani pe hlambură, bani ce ulterior au fost însuşiţi de către fârtaţi şi surate. Pe tot parcursul nunţii, hlambura a stat la loc de cinste şi a fost cu mândrie dansată în capul horii. Ziua dedicată căsătoriei propriu-zise a strălucit prin frumuseţea mirilor, a strălucit prin ospitaliatatea gazdelor, a strălucit prin buna dispoziţie a invitaţilor. Bine cunoscutele ritmuri „doauă ninti shu-ună năpoi „ au fost dansate cu mare aplomb şi frenezie atât în intimitatea casei cât şi pe stradă sub privirile admirative ale vecinilor. Conform obiceiului, mireasa şi-a întâmpinat socrii cu ploconul, după care a fost gătită cu ajutorul suratelor, După primirea binecuvântării din partea părinţilor, mirii au intrat în horă. Un select restaurant călărăşean a fost gazda mesei mari dar şi martorul unei petreceri memorabile. Pe ritmurile arhicunoscute : samiotisa, ştraca şi paiduşca, invitaţii au petrecut până-n zori iar gazdele, Diţi şi Costas, s-au ridicat la înălţimea evenimentului reuşind să-i molipsească pe invitaţi cu bună dispoziţie. Nunta din Călăraşi s-a desfăşurat ca o sărbătoare cu valenţe tradiţionale şi a venit să reitereze aspecte ale mentalităţii aromânilor în raport cu trecutul, prezentul şi viitorul. În acest context socio-istoric invadat de globalizare, este reconfortant să şti că există oameni ce manifestă atât respect şi abnegaţie faţă de trecut, faţă de tradiţie, faţă de ceea ce este frumos. Fani - Valentin Pavel

D A I M A

I u n i e 2 0 11 , N r. 1 5

Istoria - parte a sufletului neamului românesc
Interviu cu prof. univ. dr. Emilian Bold
Date biografice: 20 noiembrie 1925 Bădiceni, Soroca Studii: clasele primare și gimnaziul în loc. Luncavița Seminarul "Sf. Andrei" Galați Liceul "Vasile Alecsandri" Galați Univ. "Al. I. Cuza" Iași - Facultatea de Istorie - doctorat în științe umaniste 1969 - 1954 -1956 - asistent univ. - 1956 - 1960 - lector univ. - 1960 - 1970 - conferențiar univ. - 1975 - prof. univ. dr. - coordonator de lucrări științifice pentru doctorat din 1990 A publicat peste 100 de lucrări științifice din care menţionăm: - Diplomaţia de conferinţe - Din istoria relaţiilor internaţionale între anii 1919 – 1933 şi poziţia României (lucrare premiată în anul 1991 de Academia Română) - Europa în derinvă 1918 – 1940 - Finlanda – ţara celor 1.000 de lacuri, schiţă istorică - Coautor al lucrării “Istoria românilor”, vol. VIII, apărută în 2003, sub auspiciile Academiei Române L-am întâlnit pe domnul prof. univ. dr. Emilian Bold în localitatea Luncavița. Era invitat de onoare la "Sărbătoarea teilor" organizată de primărie și consiliul local. Am profitat de această întâlnire și i-am adresat mai multe întrebări. G.G. - Ce vă leagă de această localitate? E.B. – Mama s-a născut pe aceste meleaguri, tata în Basarabia. În anul 1939 am plecat din Luncavița pentru continuarea studiilor. Mi-am petrecut cei mai frumoși ani ai copilăriei în această așezare. Amintirile din acea perioadă m-au făcut să revin în aceste locuri. G.G. – Ne puteţi spune câteva lucruri din anii de şcoală de la Seminarul “Sf. Andrei” din Galaţi?

E.B. – Multe amintiri, mai bune sau mai puţin bune, petrecute ca elev al Seminarului “Sf. Andrei” mi-au invadat memoria. La această şcoală de prestigiu au predat cu competenţă profesională dascăli deveniţi mai târziu profesori universitari. Nominalizez câţiva dintre ei: prof. dr. I. Gugiuman, la geografie, Universitatea “Al. I. Cuza” din Iaşi; prof. N. Velichi, istorie, Universitatea din Bucureşti; prof. I. Toma, limba română, la Liceul românesc din Sofia. G.G. - Ce reprezintă pentru dumneavoastră istoria? E.B. - Mihail Kogălniceanu afirma că "istoria este cea dintâi carte a unei nații". Pentru mine istoria este cartea plină de învățăminte. Un popor fără istorie moare încet, dar sigur. Istoria noastră, cu umbre și lumini, este una dintre cele mai de seamă cărți de vizită pentru generațiile tinere. Observ că există unele încercări de denaturare a unor momente importante din istoria noastră. Noile manuale de istorie, mai ales cele din liceu, tratează superficial multe perioade din istoria neamului
36

D A I M A

I u n i e 2 0 11 , N r. 1 5

românesc. Nu vreau să mă gândesc care vor fi urmările pentru generațiile următoare. Pentru mine istoria este parte a sufletului neamului românesc. G.G. - Ce relații există între identitatea locală, națională și cea europeană? E.B. - Există o strânsă legătură între cele trei elemente. Aspectul local se regăsește în cel național, iar acesta în cel european. În aceste relații nu putem exclude particularitățile . Oricât de unită va fi Europa, elementul național rămâne pe vecie. Uniunea Europeană va asigura condiții pentru valorificarea specificului național ca parte a unei identități comune europene. G.G. - Ce viitor au națiunile în condițiile globalizării? E.B. - Globalizarea va aduce la apariția lui "homo globalus" ce nu cunoaște frontiere și "emoții locale". Globalizarea este un factor contemporan aflat în plină expansiune. Eu cred că în unele zone ale globului vor izbucni noi conflicte de care vor profita marile state ale lumii. Nu știu care vor fi efectele globalizării pentru România, dar sper că nu ne vom pierde identitatea națională. Este posibil să apară "identități transnaționale". G.G. - Ce schimbări ați remarcat în lumea satului românesc în ultima perioadă? E.B. - Trebuie să ne păstrăm tradițiile și în acest demers satul românesc are un rol important. Tradițiile sunt tezaurul cel mai de preț al existenței noastre. În sate au apărut case noi, grădini bine îngrijite, oameni înstăriți. Înfățișarea satelor s-a schimbat mult. Printre autoturisme și tractoare mai vezi și căruțe, o dovadă că trecutul nu a dispărut. Mentalitățile se schimbă, dar tradițiile rămân, fiind transmise din generație în generație. G.G. - În Dobrogea există mulți aromâni care conviețuiesc alături de celelalte comunități. Unii istorici, chiar din rândul aromânilor, au prezis sfârșitul acestei etnii. Care este opinia dumneavoastră în privirea viitorului aromânilor? E. B. - Aromânii au rezistat peste două mii de ani și nu cred că sunt pe cale de dispariție. Ca
37

Biserica nouă din satul Lăstuni

istoric cunosc foarte bine evoluția lor. Au făcut mari sacrificii pentru menținerea identității de neam și limbă în toate statele în care trăiesc. Sunt oameni foarte energici, hotărâți, știu ce vor. În România, ca parte integrantă a poporului român, au toate condițiile create pentru păstrarea tradițiilor și a limbii. Au dat lumii mari personalități în toate domeniile de activitate, au fost și sunt loiali statelor în care trăiesc. Ei au venit în România în mai multe etape și s-au integrat foarte repede. Destinul aromânilor este în mâinile lor. G.G. – Aţi împlinit 85 de ani. Ce așteptați în continuare de la viaţă? E.B. - Fac parte dintr-o familie longevivă. Bunicii și părinții au trăit peste 90 de ani. Îmi doresc să-mi serbez centenarul în mijlocul tulcenilor. a consemnat prof. Gică Gică

Prof. univ. dr. Emilian Bold împreună cu prof. Gică Gică şi prof. Ilie Ştefan - primarul com. Luncaviţa

D A I M A

I u n i e 2 0 11 , N r. 1 5

ARMÂNII ŞI CIVILIZAŢIA VEDICĂ
Gheorghe ŞEITAN

Armânii şi cultura armânilor sunt o dovadă că zona balcano-carpatică a fost leagănul de formare a indo-europenilor şi habitatul iniţial al arienilor vedici. Din această străvechime ne-a parvenit până în zilele noastre toponimul Grămostea precum şi numele propii de Grama şi Grameni, la care vrem să facem referire în cele ce urmează, întrucât chestiunea oferă un exemplu de felul în care, de-a lungul timpului, cuvintelor armâneşti le-au fost deturnate sensurile lor iniţiale, cuvinte cu o bogată încărcătură culturală şi spirituală. În antichitate, aryenii locuiau în sate, numite în limba sanscrită, mai întâi pur, iar mai apoi grama (sat). În perioada vedică tribul constituia o unitate politică şi religioasă şi consta dintr-un număr de aşezări (district), aşezări ce aveau la bază, la rândul lor, o mulţime de sate denumite ,,grama''. Prin urmare se poate spune că toponimul Gramostea reflectă însăşi noţiunea aryană de zonă populată cu sate, un district, o zonă armânească sedentară sau centru al aşezărilor tribale al aryenilor-armânilor. În Rig-Veda există noţiunea de pure (case) dar care ar putea însemna şi incintă fortificată, făcută din pământ şi consolidată cu stâlpi de lemn sau uneori cu pietre, asemănător lui ,,murus dacicus'', dar aceste ,,pur'' nu însemnau localitate sau oraş în sensul polisului grecesc. Ulterior Rig-Vedei, în textele brahmana, termenul pentru sat este cel de ,,grama'', cuvânt ce trebuie pus în contrast cu cel de pădure (aranya). În mai multe texte, cuvântul ,,grama'' pare să fi fost folosit cu sensul derivat de ,, grup de oameni'', iar în acest caz Gramostea ar trebui înţeles ca fiind gruparea armânilor din sate. Grama mai poate fi înţeles şi ca un grup de mai multe familii care, împreună, formează un clan înrudit, alianţe stabilite prin legături de sânge sau încuscriri, iar aceste legături de rudenie sunt şi astăzi la mare preţ la armâni. Numele de Grameni vine, dupa părerea
38

noastră, de la cuvântul sanscrit ,,grămani'' care înseamnă ,,funcţionar al satului, adică reprezentantul regelui în teritoriu, având datoria să adune impozitele de la săteni. Există în Samhitele târzii expresia grama - kama, adică ,,doritor de sat '', prin care se poate deduce că anumiţi favoriţi ai regelui îşi doreau să fie numiţi ca ,,grămani'' , întrucât adunarea impozitelor, birul cu alte cuvinte,dijma, era o activitate privilegiată şi îi investea automat cu putere în teritoriu. Grăma-kama nu înseamnă că cei ce primeau aceste prerorgative aveau în proprietate teritoriul respectiv, pământul rămânând mai departe în proprietatea obştilor săteşti. Mai există şi termenul de grăma-bhritaka care înseamnă, aproximativ la fel cu sensul lui ,,grămeni'', adică emisari ai regelui prin care suveranul exercita inspecţia în teritoriul sătesc. În fine, tot un derivat de la cuvântul antic grăma mai trebuie menţionat şi grăma-devata care înseamnă ,,divinitatea satului'', un termen religios. Grăma-devata, adică zeităţile satului, aveaude cele mai multe ori o capelă de rugăciune şi aducerea ofrandelor, rolul lor fiind acela de a ocroti satul şi pe locuitorii săi, de a aduce rodnicie turmelor şi ogoarelor. În rândul lui grama-devata cu preponderenţă se aflau zeităţile feminine, înlocuite în creştinism cu Maica Domnului. Lingviştii au stabilit că etimologia toponimului Gramostea ca şi a omonimului Grameni este cuvântul grecesc ,,gramma''-literă, slovă, scrisoare. Din latină mai avem şi cuvântul ,,grammatica''- gramatică şi gramma-linie, litere. Însă această teorie ar trebui revizuită pentru că activitatea de scriere nu poate da numele unei întregi aşezări, a unui ţinut, a unui lac şi unui munte, precum toponimul Grămostea. Pentru că, oricât am accepta că a existat o populaţie care se ocupa cu scrisul, această indeletnicire nu a fost niciodată un fenomen de masă ci apanajul câtorva indivizi, iar Grămostea nu făcea excepţie pentru a se autodenumi cu un cuvânt însemnând scrisul ori scrierea, cunoaşterea literelor. De fapt, credem că fenomenul împrumutu-

D A I M A

I u n i e 2 0 11 , N r. 1 5

lui este în sens invers- nu de la greci şi romani către armâni, ci limba vlahilor sud-dunăreni, aryenii balcanici au împrumutat acestora noţiunea de scris şi gramatică. ,,Grămeni'', ca reprezentant în teritoriu al regelui, trebuia să fie obligatoriu un individ care să ştie să scrie şi să socotească, altminteri nuşi putea exercita atribuţiile de colector de impozite. El număra turmele şi recolta, el ţinea o socoteală a birului predat pe răboj sau pergament de piele, într-un cuvânt el era ceea ce mult mai târziu s-a numit ,,grămăticul''. Dar după cum am arătat mai sus ,,grămeni'' este doar un derivat de la cuvântul proto-indo-european, ,,grama'', care înseamnă sat. Toate aceste forme le întâlnim la vlahii sudici, armânii, autohtonii în Balcani, înaintea grecilor şi romanilor. Înaintea grecilor în Balcani s-au aflat triburile de pelasgi aryeniarmâni. Ar mai fi de notat că atât armânii cât şi fraţii lor mucanii au avut o civilizaţie orală; ei nu şi-au consemnat epopeile şi cântecele în scris nu pentru că nu le-ar fi cunoscut ci pentru că nu aveau încredere în scris. Imnurile sacre, învăţătura religioasă, aveau un caracter secret şi se transmiteau doar prin viu grai.

ARMÂNII / MAKEDONARMÂNII – RECUPERAREA IDENTITĂŢII ÎN MILENIUL III
Kira Iorgoveanu Mantsu Putem spune că despre nici un alt popor din Europa nu sau emis atâtea teorii referitoare la origine, etnogeneză ca despre Armâni / Makedonarmâni. Teorii care, de cele mai multe ori, sunt atât de contradictorii încât se poate uşor trage concluzia că au fost emise, de cele mai multe ori, numai la comenzi politice. Pentru Greci, strămoşii Armânilor / Makedonarmânilor sunt Greci care şiau abandonat limba greacă sub presiunea ocupanţilor Romani, deci sunt „Greci latinofoni”. Pentru Români, din cauza asemănărilor de limbă, Armânii / Makedonarmânii sunt consideraţi „Români de la Sud de Dunăre”, coborâţi din Nord, din vechea Dacia romanizată, ignorându-se faptul că Macedonia a fost romanizată cu 250 de ani înaintea Daciei (actuala România)! Încă din 1774 învăţatul german Johan Thunmann în Recherches sur les peuples europeens de l'Est trăgea concluzia că Armânii / Makedonoarmânii sunt descendenţii Tracilor romanizaţi în epoca administrării Macedoniei de către Imperiul Roman. Teoriile recente, obiective şi ştiinţifice îi consideră pe Armâni / Makedonarmâni ca fiind continuatorii populaţiilor romanizate de către cuceritorii romani: macedoneni, greci, traci, iliri. La 148 î.H., Regatul Macedonia a fost ocupat de Romani şi a devenit Provincia Macedonia. După lupta de la Pharsala (48 î.H.), când Cesar l-a învins pe Pompei, o parte importantă a luptătorilor romani de partea lui Pompei şi-au găsit refugiul în munţii Macedoniei. Armânii / Makedonarmânii sunt, desigur, cei mai apropiaţi de Macedonia antică – habitatul lor dintotdeauna. Venirea Slavilor în sec. al 6-lea a schimbat geografia politică şi lingvistică a Macedoniei şi a Balcanilor. Disoluţia Imperiului Otoman, la care Armânii / Makedornarmânii şi-au adus o contribuţie importantă, împărţirea Macedoniei la 1913 şi, mai ales, crearea noilor state naţionale balcanice, au schimbat în totalitate viitorul Armânilor / Makedonarmânilor şi a limbii lor. După Tratatul de la Bucureşti, de la 10 August 1913, Grecia a obţinut 50% din Macedonia (Macedonia Egeeană), pe baza numărului de locuitori Armâni / Makedonarmâni din această regiune, 40% Serbia (Vardar Macedonia) şi 10% Bulgaria (Pirin Macedonia). După cel de-al doilea Război Mondial, Vardar Macedonia devine una din cele 6 republici ale Iugoslaviei (Republica Socialistă Macedonia) şi, odată cu aceasta, chestiunea macedoneană a devenit iarăşi sursă de tensiune între Bulgaria, Grecia şi actuala Republică Macedonia

Biserica veche din Lăstuni 39

D A I M A

I u n i e 2 0 11 , N r. 1 5

(Formerly Yugoslave Republic of Macedonia). Împărţirea Macedoniei a avut efecte dezastruoase numai asupra Armânilor / Makedonarmânilor care s-au văzut împărţiţi între 4 state naţionale, între care existau de secole grave conflicte etnice, ce încă mocneau. Armânii îşi spun dintotdeauna „armân / armânji” (cu varianta fărşeroţilor „rămânji”. Este etnonimul lor, însă străinii i-au identificat sub alt nume: vlahi, cuţo-vlahi, elino-vlahi, ţinţari, ciobani, macedoneni, makedoni, aromâni etc. Termenul „Aromân” a fost impus abia spre sfârşitul sec. al XIX-lea de către lingvistica românească, odată cu începerea propagandei româneşti printre armânii din Balcani. Este un termen ştiinţific care dorea să facă vizibilă asemănarea dintre „român” şi „aromân”, ignorânduse faptul că etnonimul „armân” are o vechime milenară, pe când „român” ca etnonim apare abia odată cu formarea regatului România. Termenul „aromân” pe care îl considerăm politizant a fost preluat de lingviştii străini în formele fr. aroumain, engl. aromanian. Singurul lingvist care a făcut o traducere corectă a etnonimului „armân”, în limba germană, a fost Gustaw Weigand, în monumentala sa carte Die Aromunen oder Mazedo-Romanen (1895). Weigand aduce în lingvistica germană termenul „Aromunen”. Dacă ar fi traduc termenul „aromân” ar fi fost în germană „Arumänen”, pentru că germanii îi numesc pe români – „Rumänen”. Mai dorim să precizăm că un termen foarte folosit de mulţi lingvişti români sau străini este „macedo- / mazedo” – desigur cu referire la spaţiul etnogenezei aromânilor: Macedonia antică. Astfel, prin gramatica armânească a lui M. Boiagi (Viena, 1913) avea titlul în germană Romanische oder Macedonowlachische Sprachlehre (în greacă Gramatiki Romaniki / Makedonovlahiki). Monografia lui G. Weigand Die Aromunen (1895) avea ca subtitlu Ŭber das Volk der sogennanten MAKEDO-ROMANEN oder Tsintsaren. În 1942 Th. Capidan publica Macedoromânii; Tache Papahagi şi-a subintitulat monumentalul dicţionar Dictionnaire Aroumain (Macédo-roumain), Matilda Caragiu-Marioţeanu publică la 1997 Dicţionar Aromân (Macedo-Vlah). În lingvistica germană se foloseşte şi termenul „Mayedo-romanen”. Începând cu anul 1987 prof. Vasile Barba a numit revista Zborlu a Nostru din Freiburg, în germană Mazedoromanische kulturelle Zeitschrift. Se doreşte astăzi, printre mulţi armâni, recuperarea acestui termen
40

ştiinţific care să fie utilizat ca termen internaţional unic de identificare: ex. „Makedonarmân” (fr., engl. „Macedonarmân”, germ. „Mazedoromanen”). Acest termen se doreşte a fi utilizat numai în documentele internaţionale, pentru identificarea armânilor – cunoscuţi sub atâtea nume care produc o mare confuzie

Statutul limbii armâne
Despre limba armână şi statutul ei s-au emis tot atâtea teorii ca şi despre poporul Armân / Makedonarmân. Nici unei alte limbi latine europene nu i s-a contestat mai mult dreptul la legitimitate, la existenţă ca Armânei: Românii o consideră un „dialect” al limbii române, uitându-se că a apărut în Balcani cu 250 de ani înaintea latinei din Dacia (actuala România), Grecii o consideră o limbă „de casă”, fără tradiţie scrisă, desconsiderând voit tradiţia scrisă în armână, de peste 200 de ani. Nu ne angajăm acum în discuţie, însă dorim să oferim teoria ştiinţifică care este astăzi cea mai larg acceptată. La începutul secolului XXI sunt 4 limbi latine balcanice: ARMÂNA / MACEDONARMÂNA (în sudul Balcanilor), MEGLENA (zona Gevgelia, de la graniţa Greciei cu FYROM), ISTROROMNA (Croaţia şi Peninsula Istria. Această limbă a dispărut pe la 1850. Azi mai sunt foarte puţini vorbitori) şi ROMÂNA (varianta istorică a DACOROMÂNEI, din Dacia istorică, actualmente România). Aceste limbi latine balcanice formează Romanitatea orientală aşa cum în Europa de Vest, Italiana, Spaniola, Franceza, Portugheza, Catalana şi alte limbi mai mici formează Romanitatea occidentală.

Identitatea comunităţii etnice şi lingvistice a armânilor
Urmărim cu interes, dar şi cu oarecare îngrijorare, luările de poziţie din ultima vreme din România privind o controversată problemă, legată de identitatea comunităţii etnice şi lingvistice a Armânilor sau a „Aromânilor”, cum erau cunoscuţi până de curând în România, comunitate atipică şi puţin cunoscută. Ni se pare de mare importanţă abordarea chestiunii Armânilor fără complexe şi fără tabu-uri. Întâi de toate, avem convingerea că nu prea mulţi cunosc subiectul. Nu este în nici un caz o vină. Este o lipsă care se trage din modul simplificat în

D A I M A

I u n i e 2 0 11 , N r. 1 5

care este percepută această chestiune de cei care vor să o utilizeze „politic”. Deşi este o sarcină extrem de complexă, ne vom permite să prezentăm câteva aspecte care fie nu sunt cunoscute, fie sunt ignorate. * Ni se spune că armânii fac parte din „romanitatea” orientală. Foarte adevărat! Trebuie totuşi să fim oneşti şi să recunoaştem că românii nu i-au descoperit decât după 1848, când Nicolae Bălcescu face în acelaşi timp şi o reflecţie politică „acest neam care ar putea odată să ne fie de folos”. Până atunci şi mult după, erau cunoscuţi ca „greci” având ca principală ocupaţie comerţul (cei care ieşeau din spaţiul în care se aflau dintotdeauna) sau creşterea oilor (cei care practicau transhumanţa în munţii din nordul Greciei). Fără îndoială, Tudor Vladimirescu a ratat această descoperire în 1821, când participase alături de armâni şi greci, în cadrul mişcării ETERIA, la mişcarea de eliberare din Balcani. Sau poate nu a reuşit să o facă cunoscută, pentru că este asasinat, în urma unui complot la care a participat un armân, Iordache Olimpiotul, fiind considerat un trădător al idealurilor revoluţiei. Printre alţii, Rigas Fereu, un alt aromân, rămas în conştiinţa armânilor ca şi a grecilor ca poetul revoluţiei, preconiza înfiinţarea în Balcani a unei federaţii de tip helvetic, în care toate naţiunile să aibă aceleaşi drepturi. * Ni se spune că România s-a implicat în deschiderea şcolilor româneşti în Balcani. Un pic mai multe detalii care ar putea să ne ajute la descoperirea adevărului. Prima şcoală apare în 1863 şi se predă în armână. Nu trecuseră decât patru ani de la Unire şi ideea de România era încă în faza de concept. Fără sprijin hotărât al lui Napoleon III şi al Francmasoneriei, care visa la reconstituirea „Romaniei” (nu României), este foarte probabil că spaţiul nostru „mioritic” ar fi fost „via Egnatia” în variantă slavă, adică drumul ruşilor către Constantinopol, un vis ceva mai nou şi care, din fericire, nu s-a împlinit. Personal, înclinăm să credem că şi şcolile „româneşti” din Balcani făceau parte din acelaşi plan de reconstituire a „României” şi nu este exclus ca spaţiul sud dunărean să fi fost inclus încă din perioada când Pouqueville, ambasador al lui Napoleon I pe lângă Poartă, îi descoperă pe armâni înaintea lui Bălcescu. Desigur că legat de subiectul şcolilor româneşti din Balcani trebuie să amintim părerea câtorva din oamenii de ştiinţă cunoscători ai
41

problemei, atât din afara României, cât şi din interiorul ei. În ordine cronologică este vorba de legatul plenipotenţiar al Italiei (1891-1913) pe lângă Poarta Otomană, care spunea într-un raport secret trimis la Roma că adevărata cauză a implicării României în funcţionarea şcolilor româneşti în Macedonia părea un beneficiu teritorial pe care-l spera odată cu dezintegrarea Imperiului Otoman. Aceeaşi idee, dar formulată altfel, o afirmă generalul român Dabija puţin înainte de izbucnirea războaielor balcanice de la 1912 şi 1913. Critici cu privire la maniera în care s-a realizat politica României în Macedonia sau pe plan mai larg în Balcani, au exprimat C. Constante, S. Tovaru, S. Mehedinţi. În aceeaşi perioadă, T. Capidan, unul dintre cei mai cunoscuţi susţinători ai politicii culturale a României în Balcani, recunoaşte indirect această eroare, atunci când afirmă că în timpul lui D. Bolintineanu, Armânii nu erau divizaţi între naţionalişti (filoromâni) şi grecomani iar limba greacă utilizată în şcoli nu era decât un mijloc de propagare a culturii, fără să fie şi mijloc de deznaţionalizare. În epoca modernă un foarte bun cunoscător al Armânilor, M.D. Peyfuss afirmă că şcoală (românească) le-a întins Aromânilor o cursă în numele unui românism echivoc. Dacă proiectul „Romaniei” capătă consistenţă şi se întrupează în România, care devine „Mare” în 1919 şi asta tot cu ajutorul francezilor (Clémenceau), şcolile româneşti din Balcani nu au putut să schimbe mare lucru din configuraţia politică a zonei. Sau, mai precis spus, nu au putut să o schimbe în favoarea României. După 50 de ani de şcoli româneşti, în care reuşiseră să influenţeze un procent relativ restrâns din populaţia latinofonă, România, în calitate de arbitru în urma celui de-al doilea război balcanic (1913), capătă două judeţe în nord-estul Bulgariei (Cadrilaterul), ca recompensă pentru împărţirea Macedoniei, în timp ce Murnu şi Batzaria umblau la Paris şi Londra, pentru a crea un Stat Armâno-Albanez. Şi asta datorită iscusinţei ministrului de externe român Take Ionescu, el însuşi armân după mamă. Deşi planul prevedea strămutarea celor care căpătaseră conştiinţă românească în Cadrilater, locuit în majoritate de bulgari şi turci, primul război mondial întârzie realizarea acestui obiectiv. Bâlbâielile repetate ale guvernanţilor români, care confruntaţi cu reacţiile violente ale celor care nu acceptau imixtiunea română în zonă, îi abandonează în mai multe rânduri pe cei care păreau câştigaţi de cauza românismului,

D A I M A

I u n i e 2 0 11 , N r. 1 5

face ca primul val de armâni strămutaţi să apară în 1925. După estimări destul de corecte, până în 1933, când migraţia de armâni este oprită, s-au înregistrat ceva mai puţin de 7000 de familii, sau între 30 şi 40.000 de persoane care au emigrat în Cadrilater. Aceşti armâni precum şi descendenţii lor constituie în esenţă, majoritatea armânilor din România de astăzi. * Ni se spune că armânii constituie ramura sudică a romanităţii orientale şi printr-o mică eroare ortografică, greu de localizat din punct de vedere istoric, devin şi ramură sud-dunăreană a „românităţii”. Obstinaţia cu care se încearcă convingerea subiecţilor Armâni din România de această teorie, dovedeşte falsitatea ei. Argumentele care ar putea restabili adevărul nu pot fi discutate decât dacă există bună credinţă şi simţul măsurii. Din păcate, în ultimii 20 de ani, nu am constata nici un fel de disponibilitate, în abordarea acestei probleme, din partea celor care şi-au arogat dreptul de a hotărî pentru armâni, în totalitatea lor. Academia Română organizează sesiuni despre identitatea armânilor, emite „decrete” ştiinţifice după care armânii par a fi obligaţi să-şi asume o identitate care, pentru ei, este alba decât cea pe care o au şi o simt din vremuri ancestrale. Se aduc argumente ştiinţifice, citându-se din mari lingvişti şi istorici români sau străini, ignorându-se faptul că identitatea unui popor nu poate di „creată”, „dirijată” chiar şi cu cele mai imbatabile argumente ştiinţifice, pentru simplul fapt că identitate este un element de autodefinire. Acest drept la autodefinire stă la baza drepturilor omului şi a tuturor documentelor europene şi internaţionale care se referă la drepturile omului, la protejarea limbilor minoritare, regionale, mai puţin răspândite. O mare parte din mass-media românească duce, în ultima vreme, o furibundă campanie contra acţiunii de recuperare a identităţii aparte a unui mare număr de Armâni din România, reprezentaţi de cea mai numeroasă organizaţie „FARA Armânească” (Comunitatea Armânilor din România). Sunt atacaţi reprezentanţii acestei organizaţii, recunoscută legal în România ca ONG, sunt inventate „trădări” şi „interese meschine” ale acestora, creându-se astfel o atmosferă tensionată între două etnii care nu doresc decât convieţuire armonioasă, pentru dezvoltarea unei democraţii de tip european în România.

Lingvişti şi istorici români şi străini despre armâni
Se ignoră cu intenţie părerile altor lingvişti şi istorici români şi străini care şi-au exprimat alte păreri în legătură cu limba, identitatea armânilor. De aceea vom menţiona câteva asemenea păreri, extrase din lucrări importante, semnate de autori recunoscuţi internaţional: Matilda Caragiu-Marioţeanu în articolul Aromânii în mileniul III, România Literară, nr. 32, 15-21 August 2001, scria: „Aromânii sunt un exemplu tipic de etnie a căror identitate se demonstrează de la sine şi se susţine prin limba lor maternă, aromâna, pe care o vorbesc de 2000 de ani”. În Dodecalog academiciana spune: „Aromâna este limba maternă a aromânilor, care le conferă conştiinţa lor etnolingvistică”. Sau „Aromânii (macedo-vlahii) trebuie să aibă un singur scop: să-şi cultive limba maternă şi tradiţiile lor”. Cicerone Poghirc, somitate de necontestat în domeniul romanisticii şi a indoeuropenisticii a adus o contribuţie esenţială referitoare la limba aromână, în două articole fundamentale: Latin Balcanique şi Romanizarea lingvistică şi culturală în Balcani (vol. Aromânii, istorie, limbă, destin, Ed. Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1996). Din câteva citate revelatoare: „Faptele citate mai sus sunt, după părerea noastră, suficiente pentru a demonstra prezenţa aromânilor în regiunea lor actuală, în mod constant şi neîntrerupt, din Antichitate şi până în zilele noastre”. „Dacă ecistă o pretinsă „identitate” a dacoromânei cu aromâna, ea nu poate fi decât aceea a originii lor: latina balcanică (…) În realitate, între aromână şi dacoromână este departe de a fi vorba de identitate, ci doar de concordanţe structurale şi materiale importante.” „(…) nu trebuie să uităm că aria macedoneană a fost romanizată cu mai mult de două secole înaintea Daciei (148 î.Hr.).” „Să examinăm mai de aproape pretinsa „identitate” a aromânei cu dacoromâna: celor 20 de foneme din dacoromână le corespund 30 în aromână, dintre care două împrumutate din greacă (…).” „În lexic, diferenţele sunt şi mai mari. În fondul latin, printre cele 1628 cuvinte moşenite în aromână mai mult de o sută nu există în dacoromână, care însă posedă vreo 400 de cuvinte
42

D A I M A

I u n i e 2 0 11 , N r. 1 5

latine absente în aromână. Printre cuvintele aromâne moştenite din latină dar absente în dacoromână, există unele care dovedesc originea meridională a aromânei.” (…). Cât priveşte cuvintele de substrat, moştenite din limbile preromane, din cele circa 120 ale dacoromânei, o bună parte lipsesc în aromână. Cele 350 de cuvinte împrumutate de aromână din albaneză sunt, bineînţeles, absente în dacoromână” (…) Pentru originea meridională a aromânei este foarte semnificativă situaţia cuvintelor greceşti: 2534 dintr-un total de 9236 din Dicţionarul lui Papahagi”. (…) „Caracterul latin al limbii aromâne în gramatica sa, precum şi în vocabularul său de bază, nu poate fi contestat ştiinţific, după cum nu pot fi contestate nici amploarea şi vechimea influenţei greceşti, care se explică prin bilingvismul grecolatin, de foarte veche dată în regiune.” „Ataşamentul vlahilor la civilizaţia şi limba greacă, la această minunată ţară, Grecia, unde de două milenii îşi înmormântează strămoşii, este egal cu dorinţa lor şi dreptul lor natural de a-şi păstra limba maternă şi tradiţiile lor, ceea ce nu-i împiedică deloc să fie buni cetăţeni greci, cunoscători ai limbii şi culturii greceşti.” Să amintim şi părerea unui renumit romanist german, Hans-Martin Gauger, profesor la Universitatea din Freiburg: „Pentru mine armâna, o limbă clar separată de română, face parte din marea diversitate însă şi unitate a Romanităţii.” Dr. Mariana Bara, o tânără lingvistă a publicat una dintre cele mai interesante cărţi din ultima vreme, referitoare la armână – Limba armânească – Cartea Universitară, Bucureşti, 2007. Cartea rediscută „modelul tradiţional, vechi de mai bine de 150 de ani, construit în cultura română în epoca dominată de ideologia naţionalistă, pentru a descrie armâna, identitatea, cultura şi istoria armânilor.” Bazată pe argumente imbatabile, cartea Marianei Bara este prima încercare de a discuta această temă atât de controversată, dincolo de dogme, de comandă politică. Poate de aceea nu s-a scris nimic despre această carte: nici laudativ, nici critic. „Mai multe întrebări în mod repetat formulate la întruniri ale asociaţiilor culturale armâneşti din Balcani şi din România după 1990 au generat această carte, semn că a treia renaştere culturală a armânilor este marcată de căutarea identităţii şi a drumului pentru viitor” scrie Mariana
43

Mara în „Argument”. Adaugă mai departe: „Probleme pentru care modelul tradiţional nu are răspuns, pentru că le ocoleşte, sunt cuprinse în întrebări aparent simple: - Când şi unde începe istoria armânilor şi limbii lor? - De ce este ea prezentată atât de lacunar în spaţiul cultural românesc? - De ce şi cum a apărut teoria că armânii ar fi „ramura sudică a poporului român”? - De ce romanitatea balcanică este estompată în favoarea românismului? - De ce pare pierdută această romanitate şi şterse începuturile ei? - De ce a fost nevoie să fie creat conceptul de română primitivă – alt nume pentru latina balcanică? Această creaţie ipotetică are vreun rol? Atunci, de ce numai româna ar avea o astfel de etapă şi de ce nu este nevoie de „italiana primitivă”, „franceza primitivă” sau „spaniola primitivă” pentru a explica începuturile celorlalte limbi romanice?” La toate aceste întrebări, dr. Mariana Bara dă şi răspunsuri argumentate ştiinţific, bazate pe o bună cunoaştere a limbii armâne, limba ei maternă şi a celorlalte limbi romanice. Desigur răspunsurile sunt incomode pentru acei lingvişti care sunt încă slavi ai unei ideologii lingvistice bazate pe ideologia politică naţională şi chiar naţionalistă. De aceea au preferat să tacă şi să nu-şi spună nici o părere despre această carte care deschide o nouă viziune modernă, dincolo de prejudecăţi şi interese politice, academice… O carte care invită, în cele din urmă, la un dialog. „Am mai putea deschide un alt capitol, despre dogmă şi ştiinţă în cercetarea din spaţiul cultural românesc cu privire la armâni. Dogmele ştiinţifice există în multe domenii şi împiedică publicarea în reviste de specialitate a unor texte ca cel de faţă, care tratează un subiect supus controversei” spune Mariana Bara, Referitor la obsedanta frază „Aromâna, dialect al limbii române”, M. Bara scrie: „Aici este punctul sensibil al cercetării asupra acestei limbi, tradiţional, deşi impropriu, definită ca dialect al limbii române. Această definire este o dogmă în lingvistica românească, iar în cele mai nuanţate descrieri apare concepţia asupra armânei ca dialect al limbii care nu era întru totul unitară, în fapt, latina balcanică, convenţional numită străromână sau protoromână.”

D A I M A

I u n i e 2 0 11 , N r. 1 5

Cărţi, ziare şi reviste despre aromâni
existente în fondul Bibliotecii Judeţene „Panait Cerna” Tulcea (I)
Revista DAIMA Primul număr a apărut în august 2005. Fondator şi redactor coordonator: prof. Gică Gică. Subintitulată: revistă de cultură, spiritualitate şi opinie, a devenit un mijloc de păstrare şi promovare a tradiţiilor şi culturii aromâne. Până în prezent au apărut 14 numere, în care sunt evocate momente importante din istoria aromânilor, din activitatea unor personalităţi aromâne şi activităţile organizate de Comunitatea Aromânilor din Tulcea.

Almanahul DAIMA La cinci ani de la "naşterea" revistei "Daima", aromânii tulceni au scos pe piaţa publicistică un material reprezentativ mai amplu. Dacă şi-au propus să ne surprindă plăcut, aromânii Asociaţiei Culturale a Comunităţii Armâne din Tulcea se pare că a reuşit. Ei sau aşternut cu sârg la treabă şi au scos nu o revistă, ci un almanah, asta pentru că în comunitatea aromânilor se sărbătoarea şi un moment important, şi-anume împlinirea a cinci ani de la apariţia primului număr al revistei DAIMA. A apărut în februarie 2010, format B5, 228 pagini, sub egida Asociatiei Culturale a Comunitatii Armâne din Tulcea.

Arta populară a aromânilor din Dobrogea. Bucureşti: Editura Meridiane, 1979. Istoria, limba, cultura materială şi spirituală a aromânilor au făcut obiectul a nenumărate studii şi cercetări realizate de oamenii de ştiinţă români şi străini. Cartea de faţă prezintă aspecte de artă populară aromânească de pe teritoriul României, urmând cercetărilor de lingvistică întreprinse în satele dobrogene locuite de aromâni.

44

D A I M A

I u n i e 2 0 11 , N r. 1 5

Caragiu Marioţeanu, Matilda. Dicţionar aromân (macedo-vlah). Diaro. A-D. Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1997 Este primul volum din DIARO (Dicţionar aromân), un studiu asupra vocabularului aromân, prezentat sub forma unui dicţionar bilingv. Este un dicţionar comparativ, contextual, normativ.

Caraiani, Nicolae Gh.; Saramandu, Nicolae. Folclor aromân grămostean. Bucureşti, Editura Minerva, 1982 Culegerea de faţă cuprinde un corpus unitar de producţii folclorice, repertoriu cuprinzător aparţinând unui singur grup, cel al aromânilor grămosteni, originari din regiunea muntelui Gramos, de unde şi-au derivat numele, grămostenii (grîmusteanŭ).

Cândroveanu, Hristu. Ore de aur. Bucureşti, Editura Ion Creangă, 1983 Poveşti pentru copii şi nu numai, pe teme folclorice aromâne şi nu numai.

Cândroveanu, Hristu. Nihadz. Poeme aromâne. Bucureşti, Editura Eminescu, 1980 Este o cărticică de cântece în aromână, rod al lecturilor în cenaclul literar „George Murnu” din Bucureşti

45

D A I M A

I u n i e 2 0 11 , N r. 1 5

Cuşa, Nicolae. Macedoromânii pe văile istoriei. Constanţa, Editura Europolis, 1990 Cartea pe care o înfăţişează autorul pune în lumină câteva aspecte importante ale istoriei aromânilor. După ce face precizări asupra originii şi identităţii etnice a aromânilor, autorul se ocupă de tradiţiile păstrate de aromânii dobrogeni în stilul lor de viaţă. Cartea lui Nicolae Cuşa are darul de a restabili adevărul despre aromâni, în câteva puncte esenţiale, prin mijloace ştiinţifice.

Fudulea, Cola. Trec añil’i şulinar: poeme în grai aromân. Bucureşti, Editura Litera, 1985 Cola Fudulea dă farmec stihurilor sale prin aceea că pune în lumină, în imagini bine alese, momente, aspecte cruciale din viaţa alor săi: sărbătorile în general, nunţile mai cu seamă, cu ritualul lor străvechi şi pitoresc, reflecţii despre viaţă, cu tristeţi, cu bucurii învăluitoare

Garofil, Dumitru Stere. Cântitsi di-a Paplu Mita. Constanţa, Editura Liforag – Cartea Aromână, 1992 Autorul ne prezintă câteva cântece ale bunicului lui, Mita Cocea, un poet popular, cântece cunoscute de toţi aromânii din Dobrogea transmise prin viu grai. Toată această moştenire culturală populară a fost cuprinsă în această carte pentru următoarele generaţii şi pentru a fi răspândită peste tot unde trăiesc aromânii.

Iorgoveanu, Kira. Steauă di dor. Poeme aromâne. Bucureşti, Editura Eminescu, 1983 Poemele în aromână ale Kirei Iorgoveanu se remarcă prin indiscutabila lor valoare artistică. Ele sunt înfiorate de nostalgii, de regrete şi doruri pentru graiul de-acasă, vorbit de pîpîńil’i (bunicii) poetei, ca şi faţă de locurile de baştină ale părinţilor, faţă de datinile lor străvechi, venind, poate, tocmai de la traci.

46

D A I M A

I u n i e 2 0 11 , N r. 1 5

Merca, Gheorghe M. Cântări ş-suschirări armâneşţă. Bucureşti, Editura Ed Litera, 1985 Carte cu poezii în dialectul aromân. Transpuneri din poezia clasică română. Poezii în daco-română.

Mioriţa la dacoromâni şi aromâni (texte folclorice). Bucureşti, Editura Minerva, 1992 În volumul de faţă este prezentat o colecţie de 212 texte cuprinzând „Mioriţa”, în diferite variante, culese de la dacoromâni şi aromâni. Volumul cuprinde, de asemenea, ample informaţii privind viaţa pastorală, luate de la aproximativ o sută de subiecţi de bază, de la care provin textele folclorice, şi de la aproape 70 de subiecţi ocazionali, de obicei ciobani, buni cunoscători ai mediului păstoresc.

Rivista di litiratură shi studii armâni. Tomlu I, Anlu I, 1-lu diAprilie, 1994. Fondator: Tiberius Cunia, Redactor shef: Thiuhari Mihadashlu. Syracuse, NY (USA), Editura Cartea Aromână

Prefti, Mihai. Durut iho: poeme aromâne. Bucureşti, Editura Litera, 1987 Fără a se dezice de restituirea imaginii sociale a etniei – ceea ce a constituit întâia preocupare a poeţilor aromâni mai vechi – nota distinctă a liricii lui Mihai Prefti este metafora încărcată de reflecţie. Modernitatea acestei poezii constând în trăirea tensionată a cuvântului, privit el însuşi într-o infinitate de semnificaţii. bibliograf Elena Nurciu,
Centrul de Informare Comunitară Biblioteca Judeţeană „Panait Cerna” Tulcea 47

D A I M A

I u n i e 2 0 11 , N r. 1 5

CONSILIUL DIRECTOR AL COMUNITĂŢII ARMÂNE DIN TULCEA
1. POPESCU CONSTANTIN
2. FUDULEA STERICĂ 3. SADÂCA IANCU 4. PARTNOI TANŢA 5. ŞACU STERE 6. DUMITRU ENACHE 7. GAEA STERE 8. ŞACU MIHAI 9. IORGOVEANU GEOGA

PRESEDINTE
PRIMVICEPRESEDINTE VICEPRESEDINTE –ECONOMIC VICEPRESEDINTE –EDUCATIE-CULTURA VICEPRESEDINTE-SOCIAL VICEPRESEDINTE –RELATII INTERETNICE VICEPRESEDINTE-JURIDIC VICEPRESEDINTE-MEDIU DE AFACERI SECRETAR GENERAL

Constantin POPESCU

Sterică FUDULEA

Enache DUMITRU

Constantin HOGEA, primarul municipiului Tulcea

Nicolae CHICHI,
vicepreşedinte Consiliu Judeţean

Sirma CARAMAN director Finanţe

48

D A I M A

I u n i e 2 0 11 , N r. 1 5

Album Daima
Se dedică d-lui prof. CONSTANTIN POPESCU
preşedintele Comunităţii Armâne din Tulcea în anul în care îşi aniversează frumoasa vârstă de 70 de ani

UN ARMÂN TI ARMÂNAMI

49

D A I M A

I u n i e 2 0 11 , N r. 1 5

Împreună cu soţia, George, nepoata şi fina

Teodora Popescu - nepoată

Fondator al ansamblului armânesc DAIMA
50

D A I M A

I u n i e 2 0 11 , N r. 1 5

Conferinţa anuală a Comunităţii Armâne din Tulcea

Festivitatea de premiere. Teatrul „Jean Bart” 51

D A I M A

I u n i e 2 0 11 , N r. 1 5

Masa festivă la Restaurantul Esplanada

Fălcarea din Călăraşi

Fălcarea Tulcea

52

D A I M A

I u n i e 2 0 11 , N r. 1 5

Hagilarea 2010, împreună cu prietenii şi preotul din sat

Casa din Râmnicu de Jos

53

D A I M A

I u n i e 2 0 11 , N r. 1 5

Popas la Balcic, 3 octombrie 2007

Castelul Reginei Maria

La Baia, împreună cu viceprimarul şi sponsorul
54

Nicea Mergeani - sponsorul excursiei

D A I M A

I u n i e 2 0 11 , N r. 1 5

Primarul Constantin Hogea împreună cu pensionarii armâni

Lansarea unui nou număr al revistei DAIMA

Întâmplările culturale DAIMA

55

D A I M A

I u n i e 2 0 11 , N r. 1 5

Expoziţie armânească la sediul comunităţii

Sediul Comunităţii Armâne din Tulcea

Prezentând conţinutul unui nou număr al revistei DAIMA

56

D A I M A

I u n i e 2 0 11 , N r. 1 5

Ansamblul DAIMA la festivalul „Europa în miniatură”, 2008

Ansamblul armânesc „Pareia” din Stejaru la „Europa în miniatură”

57

D A I M A

I u n i e 2 0 11 , N r. 1 5

În mijlocul armânilor din Stejaru, cu ocazia realizării emisiunii TV „Aromânii, identitate pierdută”,

Cristian Tabără, realizatorul emisiunii

Excursie în Delta Dunării, mai 2008

58

D A I M A

I u n i e 2 0 11 , N r. 1 5

Pe nava REX 1

Participant la manifestările artistice de la Sarighiol de Deal

Alături de primarul din Beidaud, mai 2008

Cu ansamblul „Dor” din Sarighiol de Deal, mai 2008 59

Beidaud, 2008

D A I M A

I u n i e 2 0 11 , N r. 1 5

În mijlocul grupului armânesc din Cogelac

DAIMA DEADUN cu armânii din Tulcea
60

Primul film artistic armânesc
TOMA ENACHE
Regizor artistic, actor, poet, jurnalist
STUDII: * 2004-2006 MASTER – ARTA ACTORULUI la ACADEMIA DE TEATRU ŞI FILM BUCUREŞTI * 1992-1997 FACULTATEA DE REGIETEATRU, Bucuresti SPECTACOLE REGIZATE: * 2010 – “Secta Femeilor” după “Norii” de Aristofan - Regia spectacolului radiofonic de teatrudocument: Toma Caragiu – Pantomima cuvântului şi “Uriaşul Caragiu”, pentru TEATRUL NAŢIONAL RADIO. * 2009 – “Amadeus” de Peter Shaffer, la Teatrul Teodor Costescu din Turnu Severin -”Mincinosul” de Carlo Goldoni, prezentat la Teatrul Nottara din Bucureşti şi in cadrul unui turneu in toata tara - “Trei povesti americane”, pentru Teatrul Naţional Radio * 2008 – Regia spectacolului “Bărbierul din Sevillia” după Beaumarchais, pentru Teatrul Naţional Radio - Talk show, de Stefan Caraman, pentru Teatrul Naţional Radio

Nu hiu faimos ama hiu armân Nu sunt faimos dar sunt aromân I’m not famous, but I’m aromanian
În luna martie a acestui an, în sala de conferinţe a Hotelului Delta, actorul Toma Enache a prezentat proiectul primului film artistic armânesc. L-am rugat să ne prezinte, în premieră, subiectul acestui film. Regizorul ne-a dezvăluit foarte puţine date despre acest film. Am aflat totuşi că acţiunea începe în SUA, într-o familie de aromâni care vrea să-şi însoare băiatul. Nereuşind să se însoare în America, tânărul va pleca să-şi găsească perechea printre aromânii din Grecia, Albania, Serbia, Macedonia, Bulgaria şi România. În România regizorul ne-a lăsat să înţelegem că nunta va avea loc la Hotelul Delta din Tulcea şi că tinerii căsătoriţi vor pleca într-o călătorie pe Dunăre. Premiera filmului va avea loc la Tulcea, în toamna acestui an. Pentru realizarea acestui film regizorul are nevoie de 300.000 de euro şi solicită ajutorul financiar al tuturor comunităţilor armâneşti.

You're Reading a Free Preview

Download
scribd
/*********** DO NOT ALTER ANYTHING BELOW THIS LINE ! ************/ var s_code=s.t();if(s_code)document.write(s_code)//-->