Sunteți pe pagina 1din 14

CURS – ANATOMIA ŞI FIZIOLOGIA OMULUI

Prof. Dr. BIANCA BASANGIU

ANATOMIA ŞI FIZIOLOGIA

OMULUI

Anatomia este ştiinţa biologică care studiază forma şi structura organismelor în

ansamblu, precum şi a diferitelor parţi componente ale acestora.

Fiziologia

se ocupă cu studiul funcţiilor mecanice, fizice şi biochimice ale

ALCĂTUIREA CORPULUI UMAN

1. Organizarea generală a corpului uman

Corpul uman este un tot unitar morfologic şi funcţional aflat în strânsă corelaţie cu mediul înconjurător. Ca orice organism, şi cel uman este alcătuit din unităţile fundamentale ale lumii vii - celulele. Acestea alcătuiesc ţesuturi, iar prin asocierea lor, diferite tipuri de ţesuturi alcătuiesc organele. Organele pot fi asociate în sisteme sau aparate pentru îndeplinirea unei funcţii.

Nivelele de organizare ale sistemului biologic uman

CELULĂ ŢESUT ORGAN SINTEM ŞI APARAT DE ORGANE ORGANISM

Organele sunt formate din grupări de celule şi ţesuturi care s-au diferenţiat în vederea îndeplinirii anumitor funcţii în organism. Organele nu funcţionează izolat în organism, ci în strânsă corelaţie unele cu altele. Pentru organele interne, se foloseşte curent termenul de viscere. Sistemele de organe sunt unităţi morfologice care îndeplinesc principalele funcţii ale organismului: de relaţie, de nutriţie şi de reproducere.

Pentru funcţiile de relaţie

1

CURS – ANATOMIA ŞI FIZIOLOGIA OMULUI

Analizatorii

Sistemul osos

Sistemul muscular

Prof. Dr. BIANCA BASANGIU

Sistemul nervos – cuprinde totalitatea organelor nervoase formate din neuroni şi celule gliale. El recepţionează, transmite şi integrează informaţiile primate din mediul extern sau intern, pe baza cărora elaborează răspunsuri adecvate, motorii şi secretorii. Prin funcţia reflexă sistemul nervos contribuie la realizarea unităţii funcţionale a organismului şi a echilibrului dinamic dintre organism şi mediul înconjurător. Analizatorii – sisteme complexe şi unitare care au rolul de a recepţiona, conduce şi transforma în senzaţii specifice excitaţiile primite din mediul extern sau intern. Ei contribuie la realizarea integrării organismului în mediu şi la coordonarea funcţiilor organismului. Sistemul endocrin – este format din toate glandele endocrine. Coordonează şi controlează creşterea şi dezvoltarea organismului; interacţionează cu sistemul nervos adaptând şi integrând organismul în mediul de viaţă. Sistemul osos – este format din totalitatea oaselor legate prin articulaţii. Principala sa funcţie este susţinerea şi protecţia corpului. Este componenta pasivă a sistemului locomotor. Sistemul muscular – cuprinde muşchii scheletici, muşchiul inimii, muşchii netezi. Este principalul sistem efector al organismului. Reprezintă componenta active a sistemului locomotor.

Pentru funcţiile de nutriţie

Sistemul limfatic

Sistemul digestiv – este format din tubul digestiv şi glandele anexe. Are rol în digestia şi absorbţia nutrimentelor şi în eliminarea reziduurilor neasimilabile. Sistemul circulator – cuprinde inima şi vasele de sânge. Este un sistem de transport al nutrimentelor, al gazelor respiratorii şi al produşilor nefolositori sau toxici. Sistemul limfatic – are rol în imunitatea organismului. Sistemul respirator – este reprezentat de plămâni şi de căile respiratorii. Realizează schimbul de gaze dintre organism şi mediu.

2

CURS – ANATOMIA ŞI FIZIOLOGIA OMULUI

Prof. Dr. BIANCA BASANGIU

Sistemul excretor (urinar) – este format din rinichi şi căi urinare şi are rol esenţial în menţinerea homeostazei organismului (homeostaza = proprietate a organismelor vii de a-şi menţine constantele fiziologice în condiţii diferite de mediu).

Pentru funcţia de reproducere

Sistemul reproducător masculin sau feminin – este format din gonade şi structuri anexe asociate funcţiei de reproducere. Prin producerea gameţilor şi a hormonilor sexuali, asigură perpetuarea speciei.

Segmentele corpului uman Corpul uman este alcătuit din următoarele părţi majore (tabel 1):

Capul este alcătuit din partea craniană, care corespunde neurocraniului (cutia craniană), şi partea facială, care corespunde viscerocraniului (faţa). Capul conţine cea mai mare parte a sistemului nervos central şi cei mai importanţi analizatori. Gâtul realizează legătura dintre cap şi trunchi. Trunchiul este format din torace, abdomen şi pelvis. În interiorul lor se găsesc cavităţile:

toracică, abdominală şi pelviană, care adăpostesc viscerele. Membrele superioare se leagă de trunchi prin centura scapulară; porţiunea lor liberă are trei segmente: braţ, antebraţ şi mână. Membrele inferioare se leagă de trunchi prin centura pelviană; porţiunea lor liberă are trei segmente: coapsă, gambă şi picior.

Tabel 1. Segmentele corpului uman.

CAP

GÂT

TRUNCHI

MEMBRE

Neurocraniu

Regiunea posterioară (nucală = ceafă)

Torace (conţine cavitatea toracică) Diafragma (separă cavitatea toracică de cea abdominală)

Superioare (se leagă de trunchi prin centura scapulară)

(cutia craniană)

     

Viscerocraniu

Regiunile: anterioară, laterală, sternocleidomastoidiană

Abdomen (conţine cavitatea abdominală)

Inferioare (se leagă de trunchi prin centura pelviană)

(oasele feţei)

Pelvis (conţine cavitatea pelviană)

3

CURS – ANATOMIA ŞI FIZIOLOGIA OMULUI

Prof. Dr. BIANCA BASANGIU

2. Axele şi planurile de orientare în organism

Corpul uman este orientat vertical, deci în poziţie ortostatică. Corpul uman este un corp tridimensional (are lungime, lăţime, grosime), construit după principiul simetriei bilaterale, având ca elemente de orientare şi referinţă trei axe şi trei planuri. Axele (figura 1)

Axa longitudinală (verticală) corespunde înălţimii sau lungimii corpului, este verticală la om şi are doi poli: superior (cranial) – corespunzător creştetului capului (vertex) şi inferior (caudal) localizat în planul poligonului de susţinere a corpului (suprafaţa tălpilor şi spaţiul dintre ele).

Axa sagitală (anteroposterioară) este axa grosimii corpului. Ea are doi poli: unul anterior şi altul posterior.

Axa transversală corespunde lăţimii corpului. Este orizontal şi are un pol stâng şi altul drept.

Planurile (figura 1)

Planul sagital împarte corpul în două jumătăţi simetrice, stângă şi dreaptă.

Planul frontal împarte corpul în două părţi asimetrice, anterioară (ventrală) şi posterioară (dorsală).

Planul transversal împarte corpul în două părţi asimetrice, una superioară (cranială) şi una inferioară (caudală).

asimetrice, una superioară ( cranială ) şi una inferioară ( caudală ). Figura 1. Axe şi
asimetrice, una superioară ( cranială ) şi una inferioară ( caudală ). Figura 1. Axe şi

Figura 1. Axe şi planuri ale corpului uman.

4

CURS – ANATOMIA ŞI FIZIOLOGIA OMULUI

Prof. Dr. BIANCA BASANGIU

3. Nomenclatură anatomică

Termenii de direcţie şi de poziţie De obicei se folosesc în contexte relative (pentru a indica poziţia sau situarea una faţă de alta a unor elemente anatomice):

Superior sau cranial - deasupra unui plan orizontal.

Inferior sau caudal - sub un plan orizontal.

Anterior sau frontal - în faţa unui plan frontal.

Posterior sau dorsal - în spatele unui plan frontal.

Proximal - doar pentru membre: (mai) apropiat de trunchi.

Distal - doar pentru membre: (mai) depărtat de trunchi.

Lateral - (mai) depărtat de planul mediosagital.

Medial - (mai) apropiat de planul mediosagital.

Volar sau palmar - pentru formaţiunile palmei.

Plantar - pentru formaţiunile din talpa piciorului.

5

CURS – ANATOMIA ŞI FIZIOLOGIA OMULUI

Prof. Dr. BIANCA BASANGIU

CELULA

Generalităţi Celula – este unitatea de bază structurală, funcţională şi genetică a tuturor organismelor vii. Celula poate exista singură (ovulul, spermatozoidul) sau în grup, formând ţesuturi. Forma celulelor este legată de funcţia lor. Iniţial toate celulele au formă globuloasă, ulterior devin fusiforme, cilindrice, cubice, stelate etc., în raport cu rolul lor fiziologic. Dimensiunile celulelor variază de la un ţesut la altul. Majoritatea sunt microscopice, 20 – 30 microni (1mm = 1.000 microni), dar există şi celule de dimensiuni mai mari, de ex. celula musculară striată poate avea lungimea de 1 mm – 12 cm, axonul neuronului poate depăşi 1 m.

Structura celulei

În alcătuirea celulei distingem trei părţi componente principale (figura 2):

1. membrană celulară (plasmalemă),

2. citoplasmă,

3. nucleu.

celulară (plasmalemă), 2. citoplasmă, 3. nucleu. Figura 2. Celula. celulară (numită şi plasmalemă ) se

Figura 2. Celula.

celulară (numită şi plasmalemă) se formează prin diferenţierea

citoplasmei, la periferia celulei. Ultrastructura membranei celulare arată o structură trilaminată (este formată din trei straturi) – un strat extern, unul mijlociu şi unul intern, fiecare în grosimea medie de 25 Ǻ (Ǻ = angstrom; 1 Ǻ = 1.0 × 10 -10 metrii). Din punct de vedere biochimic, straturile

1 Membrană

6

CURS – ANATOMIA ŞI FIZIOLOGIA OMULUI

Prof. Dr. BIANCA BASANGIU

extern şi intern sunt de natură proteică, iar stratul mijlociu este lipidic (alcătuit din fosfolipide şi colesterol). Rolul membranei celulare:

membrana celulară protejarea spaţiului celular;

conferă forma, stabilitatea şi plasticitatea formei celulei;

membrana celulară are permeabilitate selectivă;

asigură schimburile dintre celule şi mediul extern;

este polarizată electric (negativ pe faţa internă şi pozitiv pe cea externă, datorită repartiţiei inegale ale ionilor de Cl - , Na + , K + , pe cele două feţe ale celulei);

asigurarea transportul de substanţe sau transportul molecular;

asigurarea homeostazei (homeostaza = proprietatea organismelor vii de a-şi menţine constantele fiziologice în condiţii diferite de mediu);

menţine echilibru osmotic (presiune osmotică = diferenţa de presiune care există între o soluţie şi solventul ei);

participă în cadrul proceselor metabolice;

ajuta la locomoţia (mişcarea) celulei.

2. Citoplasma (numită şi citosol) este masa celulară care înconjură nucleul. Citoplasma

este mediul în care se desfăşoară principalele procese metabolice celulare. Din punct de vedere structural şi funcţional, citoplasma este alcătuită din două componente:

- citoplasma fundamentală – nestructurată (hialoplasma),

-.citoplasma

structurată

reprezentată

de

organite

celulare

incluziuni citoplasmatice (structuri temporare).

(structuri

permanente)

şi

Hialoplasma se prezintă ca un sistem coloidal eterogen în care mediul de dispersie este apa, iar faza dispersată este reprezentată prin ansamblul de micelele organice aflate într-o continuă mişcare, numită mişcare browniană (mediu de dispersie = mediu de împrăştiere, faza dispersată = substanţe ce se mişcă, mişcare browniană = tip de mişcare descoperit de Brown). Hialoplasma se află în stare fluidă (sol) sau semilichidă (gel), în funcţie de intensitatea proceselor metabolice care au loc în diferitele compartimente celulare.

Organitele celulare sunt de două tipuri:

comune tuturor celulelor,

specifice prezente numai în anumite celule.

7

CURS – ANATOMIA ŞI FIZIOLOGIA OMULUI

Prof. Dr. BIANCA BASANGIU

Organitele celulare comune

a. Mitocondriile - sunt formaţiuni sferice, cu membrană dublă, una externă netedă şi alta

internă ce se invaginează, formând criste pe care se prind enzime oxido-reducătoare cu rol în respiraţia celulară. Mitocondriile au material genetic propriu – ADN mitocondrial – care conţine informaţia genetică pentru sinteza enzimelor respiratorii. b. Reticulul endoplasmatic (RE) - se prezintă ca un sistem de canalicule intracitoplasmatice (în interiorul citoplasmei), ce fac legătura între nucleu şi exteriorul celulei.

Există două varietăţi de reticul endoplasmatic: neted şi rugos, cel rugos are ataşat pe suprafaţă lui ribozomi.

c. Ribozomii (granulele lui Palade) - sunt formaţiuni sferice, cu rol în sinteza proteinelor

specifice. Sunt fie liberi în citoplasmă, fie ataşaţi de reticulul endoplasmic rugos. Ribozomii sunt

constituiţi din ARN.

d. Aparatul Golgi - este situat în apropierea nucleului şi are funcţii legate de procesele de

secreţie celulară, de transport şi în producerea de membrane. Este mai dezvoltat în celulele secretoare.

e. Lizozomii - organite de formă sferică sau ovoidală, ca nişte vezicule, ce conţin enzime

hidrolitice (enzimele hidrolitice = substanţe cu rol în digestie intracelulară, fagocitoză). Lizozomii

sunt mai numeroşi în celulele secretoare şi în leucocite (globulele albe ale sângelui).

f. Centrozomul (centrul celular) - este situat în apropierea nucleului şi are rol în

formarea fusului de diviziune. Nu se găseşte în celula nervoasă (neuron), aceasta neputându-se

divide, o dată distrus, neuronul nu se mai reface.

Organitele celulare specifice Neurofibrilele şi corpusculii Nissl - sunt organite specifice celulei nervoase. Miofibrilele - sunt organite specifice celulei musculare. Cilii, flagelii etc.

Incluziunile celulare sunt reprezentate de substanţe aflate temporar în citoplasmă (iau naştere în urma metabolismului celular, constituind rezerve metabolice): picături lipidice, glicogen, granule de melanină, vitamine, săruri minerale etc.

3. Nucleul este cel mai mare component al celulei, este prezent de obicei în centrul celulei, uneori migrează către periferie (ex. celula adipoasă). Poate exista un singur nucleu (celule uninucleate), sau mai mulţi (binucleate: hepatocitul = celulele ficatului; multinucleate: fibra

8

CURS – ANATOMIA ŞI FIZIOLOGIA OMULUI

Prof. Dr. BIANCA BASANGIU

musculară striată), sau poate lipsi (anucleate: hematia = eritrocit = globula roşie din sânge, trombocite). Din punct de vedere structural nucleul este alcătuit dintr-un înveliş extern sau membrană nucleară dublă (prevăzută cu pori - prin care se desfăşoară schimburile dintre nucleu şi citoplasmă) şi din carioplasma (nucleoplasma). Carioplasma este alcătuită dintr-o reţea de filamente subţiri, formate din granulaţii fine de cromatină (o nucleoproteină) care conţine ADN, ARN şi proteine din care, la începutul diviziunii celulare, se formează cromozomii. Nucleul conţine unul sau mai mulţi nucleoli bogaţi în ARN.

9

CURS – ANATOMIA ŞI FIZIOLOGIA OMULUI

Prof. Dr. BIANCA BASANGIU

ŢESUTURILE

Ţesutul – este format dintr-o grupare de celule strâns unite între ele, care prezintă aceeaşi origine, structură, formă şi care îndeplinesc aceleaşi funcţii. Principalele tipuri de ţesuturi sunt:

epitelial, conjunctiv, muscular şi nervos.

ŢESUTUL EPITELIAL

Ţesutul epitelial – este alcătuit din celule aşezate pe unul sau mai multe straturi. Stratul de la bază este aşezat pe o membrană bazală. Membrană bazală separă ţesutul epitelial de ţesutul conjunctiv - care se găseşte sub cel epitelial. Ţesutul epitelial NU ESTE VASCULARIZAT, deci nu se poate hrăni singur, hrănirea lor fiind asigurată din ţesutul conjunctiv, prin difuziune, prin intermediul membranei bazale. ***ţesut conjunctiv: rol trofic Epiteliile formează epiderma la contactul cu mediul extern, căptuşesc cavităţile care comunică cu exteriorul (tub digestiv, căi aeriene, căi genitale şi căi urinare), căptuşesc cavităţile închise (inimă, vase sangvine şi limfatice, pericard, pleură, peritoneu), formează parenchimul glandelor şi receptorii analizatorilor. Din punct de vedere funcţional, epiteliile se clasifică în: epitelii de acoperire, epitelii glandulare şi epitelii senzoriale. *** celulele epiteliale au capacităţi regenerative remarcabile.

1. Ţesutul epitelial de acoperire Sunt principalele forme de ţesut epitelial. Ele acoperă organismul la exterior şi căptuşesc, la interior, principalele organe cavitare. Se clasifică în epitelii: unistratificate, pseudostratificate şi pluristratificate. Epiteliile unistratificate – se clasifică după forma celulelor dispuse într-un singur strat pe membrana bazală:

pavimentoase simple (au celulele turtite şi aşezate într-un singur strat), intră în alcătuirea tunicii interne a vaselor sanguine, pleura, pericardul şi peritoneul.

cubice simple, se întâlnesc în bronhiole şi canalele de secreţie ale glandelor.

cilindrice simple, formează epiteliul mucoasei tubului digestiv de la stomac la rect şi al mucoasei trompelor uterine. Aceste epitelii formează „marginea în perie” având pe

10

CURS – ANATOMIA ŞI FIZIOLOGIA OMULUI

Prof. Dr. BIANCA BASANGIU

suprafaţa lor cili şi microvili, mărindu-se foarte mult suprafaţa de absorbţie (se întâlneşte mai ales la nivelul vilozităţilor intestinale). Epiteliile pluristratificate – se clasifică după forma celulelor superficiale:

pavimentoase stratificate cheratinizate (numele este dat de forma celulelor din stratul

superficial, turtite de data asta), intră în structura epidermei.

pavimentoase stratificate necheratinizate, intră în structura epiteliului mucoasei bucale şi

esofagiene.

cilindrice stratificate, intră în structura canalelor excretoare ale glandelor salivare, epiteliul

ureterelor şi al vezicii urinare. Epiteliu pseudostratificat – este un epiteliu unistratificat. Pe membrana bazală au un singur strat de celule de înălţimi variate, ale căror nuclei se află la înălţimi diferite, dând impresia de falsă stratificare („pseudon” = fals). Se întâlneşte în structura epiteliului traheei şi al bronhiilor mari.

2.

Ţesutul epitelial glandular

Acestea sunt constituite din celule epiteliale care au proprietatea de a elabora produşi de secreţie specifici şi care formează parenchimul glandular. Împreună cu ţesutul conjunctiv (stroma), vase de sânge şi fibre nervoase, aceste epitelii formează glandele. Se descriu următoarele tipuri de glande:

Glande exocrine - care îşi varsă produşii de secreţie prin canale la exteriorul organismului (glandele sudoripare, glandele sebacee) sau în tubul digestiv (glandele salivare, glandele gastrice, glandele intestinale). Prezintă canal excretor. Epiteliul secretor este dispus sub formă de tubuli sau acini, alveole.

Glande endocrine - ale căror produşi de secreţie, numiţi hormoni, se varsă direct în sânge, iar celulele secretoare sunt în contact direct cu capilarele sangvine (hipofiza, epifiza, tiroida, timusul etc.). Nu au canal excretor, sunt formate din foliculi, cordoane sau insule celulare înconjurate de vase de sânge.

Glande mixte - cu funcţie exocrină şi endocrină, îşi varsă produşii şi la exteriorul corpului dar şi în sânge (pancreasul, testiculele, ovarele).

3. Epiteliile senzoriale

Sunt constituite din celule receptoare (celule epiteliale senzoriale diferenţiate, specializate şi adaptate pentru recepţionarea stimulilor) şi celule de susţinere (cu rol protector). Epiteliile senzoriale intră în structura segmentelor periferice ale analizatorilor.

11

CURS – ANATOMIA ŞI FIZIOLOGIA OMULUI

ŢESUTUL CONJUNCTIV

Prof. Dr. BIANCA BASANGIU

Ţesutul conjunctiv – asigură rezistenţa organismului, rol în depozitarea grăsimilor (rol trofic, hrănitor), intervine în apărarea organismului etc. Ţesutul conjunctiv este alcătuit din: celule conjunctive, fibre conjunctive (de colagen, reticulină, elastină) şi substanţă fundamentală. După consistenţa substanţei fundamentale se deosebesc trei tipuri de ţesuturi conjunctive: moi, semidure şi dure.

Ţesuturile conjunctive moi

ţesutul conjunctiv lax - conţine proporţii aproximativ egale de celule conjunctive, fibre conjunctive şi substanţă fundamentală. Este cel mai răspândit dintre ţesuturile conjunctive. Are rol trofic, de susţinere şi de apărare. Componentele sale sunt uniform răspândite şi în proporţii egale.

ţesutul conjunctiv reticulat - este format din fibre de reticulină dispuse sub formă de reţea în ochiurile căreia se află substanţa fundamentală şi celulele de origine ale elementelor figurate ale sângelui. Se găseşte în măduva hematogenă (măduva roşie din oase) şi ganglionii limfatici.

ţesutul conjunctiv fibros - conţine fibre de colagen şi fibre elastice, puţină substanţă fundamentală şi puţine celule conjunctive. Se găseşte la nivelul fasciilor care învelesc muşchii, a tendoanelor, a ligamentelor şi în diferite capsule ce învelesc organele interne (rinichi, ficat). Are rol mecanic.

ţesutul conjunctiv adipos (gras) - este alcătuit din celule globuloase care au acumulat grăsime şi au împins nucleul spre periferia celulei. Se găseşte sub tegument, în jurul unor organe (globi oculari, rinichi). Constituie izolantul termic al corpului.

ţesutul conjunctiv elastic - conţine multe fibre elastice (de elastină) anastomozate în reţea (unite), printre care se află substanţă fundamentală şi puţine celule conjunctive. Formează tunica medie a arterelor mari şi a venelor (*** corzile vocale). Predomină fibrele elastice.

Ţesutul conjunctiv semidur (cartilaginos) - formează cartilajele ce asigură rezistenţa mecanică şi elasticitatea organismului. Ţesutul conjunctiv semidur este alcătuit din celule cartilaginoase tinere numite condroblaste. Condroblastele secretă substanţa fundamentală numită condrină (condrină = amestec de substanţe organice impregnate cu săruri de Na şi Ca). Celulele tinere se impregnează cu condrina şi se transformă în condrocite - celulele mature, sferice sau ovale.

12

CURS – ANATOMIA ŞI FIZIOLOGIA OMULUI

Prof. Dr. BIANCA BASANGIU

Condrocitele sunt adăpostite, în substanţa fundamentală, în nişte cavităţi numite condroplaste. Printre celule se găsesc fibre de colagen şi fibre elastice într-o împletitură densă. Acest tip de ţesut NU ESTE VASCULARIZAT. Nutriţia lui se realizează din ţesutul conjunctiv care îl înconjoară (pericondru = membrană de ţesut conjunctiv care acoperă un cartilaj). Există trei tipuri de ţesuturi conjunctive (în funcţie de cantitatea de substanţă fundamentală şi tipul de fibre): hialin, elastic şi fibros.

ţesutul

cartilaginos

hialin

-

cu

fibre

fine,

substanţa

fundamentală

fiind

omogenă.

 

Formează

scheletul

embrionului,

cartilajele

articulare,

costale,

laringeale,

traheale,

bronşice.

ţesutul cartilaginos elastic - predomină fibrele elastice. Formează epiglota (membran situată în partea superioară a laringelui) şi pavilionul urechii.

ţesutul cartilaginos fibros - predomină fibrele de colagen. Intră în structura meniscurilor articulare şi discurilor intervertebrale.

Ţesutul conjunctiv dur (osos) - intră în alcătuirea oaselor, ce asigură funcţia de susţinere şi rezistenţă a organismului. Ţesutul conjunctiv dur are în substanţa fundamentală - oseină, impregnată cu săruri de calciu şi fosfor. Fibrele sunt de colagen. Celulele osoase tinere - osteoblastele, secretă substanţa fundamentală. Celulele osoase mature - osteocitele (***stadiul final al maturizării osteoblastelor, sunt celule diferenţiate, care nu se mai divid), sunt situate în cavităţi ale substanţei fundamentale numite osteoplaste (***comunică cu lacunele vecine prin canalicule). Un tip deosebit de celule osose îl constituie osteoclastelor - celule gigantice, multinucleate, cu rol în remanierea osoasă (îndeplineşte funcţia de distrugere şi limitare a formării ţesutul osos, în funcţie de necesităţile fiziologice). Există două tipuri de ţesut osos: spongios şi compact.

ţesutul osos spongios - (figura 3) este format din lamele osoase diferit aşezate denumite trabecule, care delimitează cavităţi de diferite mărimi - areole. Acestea dau osului spongios aspectul de burete. Areolele comunică între ele şi conţin măduva hematogenă (măduva osoasă roşie). Acest ţesut se găseşte în interiorul epifizelor oaselor lungi şi în interiorul oaselor scurte şi late.

ţesutul osos compact - (figura 3) formează peretele diafizei oaselor lungi şi lamele superficiale ale oaselor scurte şi late. Unitatea morfologică şi funcţională a osului compact

13

CURS – ANATOMIA ŞI FIZIOLOGIA OMULUI

Prof. Dr. BIANCA BASANGIU

este osteonul (sistemul haversian), alcătuit din canale haversiene în jurul cărora se dispun 5 – 30 de lamele osoase concentrice între care se găsesc osteoplastele cu osteocite. *** canalele Havers conţin ţesut conjunctiv şi vase de sânge; în jurul canalului Havers substanţa osoasă este dispusă sub forma unor lamele osoase concentrice, iar între lamele sau în grosimea lor se găsesc osteoplastele cu osteocite. Un canal Havers formează împreună cu lamelele din jur şi osteocitele în osteoplaste - osteonul sau sistemul haversian.

în osteoplaste - osteonul sau sistemul haversian. Canale Havers Figura 3. Secţiune longitudinală prin os. 14

Canale Havers

în osteoplaste - osteonul sau sistemul haversian. Canale Havers Figura 3. Secţiune longitudinală prin os. 14

Figura 3. Secţiune longitudinală prin os.

14